+ All Categories
Home > Documents > Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Date post: 18-Feb-2015
Category:
Upload: masterumk
View: 79 times
Download: 1 times
Share this document with a friend
Description:
MASTER STIINTE PENALE SI CRIMINALISTICA AN SCOLAR 2012/2013 UNIVERSITATEA MIHAIL KOGALNICEANU IASI MASTERAND: CRISTIAN TARNAUCEANU PROFESOR INDRUMATOR: LECTOR UNIVERSITAR DOCTOR: MIHAI COVALCIUC
25
UNIVERSITATEA MIHAIL KOGĂLNICEANU IAȘI F A C U L T A T E A D E D R E P T M A S T E R ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ R E F E R A T PRINCIPIUL DREPTULUI LA TĂCEREMateria: Drept procesual penal aprofundat Profesor Îndrumător: Lector Universitar Doctor: Mihai Covalciuc Masterand, Tărnăuceanu Cristian 2012 -2013
Transcript
Page 1: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

UNIVERSITATEA MIHAIL KOGĂLNICEANU IAȘI

F A C U L T A T E A D E D R E P T

M A S T E R

ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

R E F E R A T

“PRINCIPIUL DREPTULUI LA TĂCERE”

Materia: Drept procesual penal aprofundat

Profesor Îndrumător:Lector Universitar Doctor: Mihai Covalciuc

Masterand,Tărnăuceanu Cristian

2012 -2013

Page 2: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

2

Cuprins

1. Consideraţii generale......................................................................................................pag. 3

2. Aplicabilitate practică in sistemul judiciar român. ....................................................pag. 5

3. Dreptul la tăcere în legislaţia penală şi practica judiciară – CEDO. ........................pag. 8

Jurisprudenţă şi speţe :

4. Dreptul la tăcere. Egalitatea de tratament a coinculpaţilor.

Speta 1 – Tribunalul Arges ............................................................................................pag.12

5. Dreptul la tăcere. Domeniul de aplicabilitate.

Speta 2 - Heaney şi McGuinness contra Irlanda ..........................................................pag. 14

6. Drept la Tacere – Neprezentarea vinovaţilor in instanţă in vederea audierii.

Speta 3 – Judecatoria Corabia .......................................................................................pag. 15

7. Dreptul la tăcere în procedura contravenţională.

Speta 4 - O’Halloran şi Francis versus Marea Britanie ................................................pag. 20

8. Dreptul la tăcere - Interpretarea tăcerii.

Speta 5 - Condron versus Marea Britanie ......................................................................pag.22

9. Dreptul la tăcere - Parola de la un calculator

Speta 6 – S.U.A. versus Boucher. .............................................................................pag.23

10. Concluzii.

11. Bibliografie.

Page 3: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

3

Nemo tenetur se ipsum accusare(Nimeni sa nu fie obligat să se acuze pe sine insuşi.)

I. Consideraţii generale

Dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu contribui cu nimic la propria incriminare constituie oexigență elementară a intregului sistem judiciar, atat cel european cat si cel roman, constituiindu-sedin start ca si o garantie a procesului echitabil, in conditiile in care dreptul de a nu depune mărturieîmpotriva propriei persoane nu este garantat în mod expres.

Dreptul la tacere este destinat să protejeze persoana împotriva coerciției abuzive aautorităților si se exercită şi se realizează în domeniul comunicării sociale în concordanţă cucelelalte drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Totusi, garanția acestor drepturi nu interzice însă autorităților judiciare să tragă anumiteconcluzii cu privire la vinovăția persoanei acuzate din tăcerea acesteia, dar, acea vinovăție maitrebuie şi dovedită !

Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaste valoarea internatională a dreptului de anu te autoincrimina, acest drept fiind prevăzut expres in art. 14 din Pactul privind Drepturile Civilesi Politice. Dreptul la tacere constă concret in: posibilitatea oricărui acuzat de a nu depune marturieimpotriva lui insuși sau de a-și recunoaște vinovăția. Dreptul la tăcere al acuzatului generează înfavoarea acestuia o dubla opțiune:

opțiunea de a-și exprima dreptul la tăcere, adică de a nu face declarații; opțiunea de a renunta la tăcere și de a face declarații, asumandu-și totuși riscul de a dezvălui

elemente care ar putea servi acuzării sale ulterioare.

„Tăcerea” poate îmbraca totusi diferite forme, de regulă fiind dedusa din conjunctura în careaceasta este exprimata, adica dupa cum se manifestă acea numită „tăcere” dar în mod deosebit dindefiniţia şi reglementarea dată de legiuitor (aprobare tacită , refuz tacit, aviz tacit, acord tacit,autorizare tacită, etc.).

Astfel, o primă accepţiune a dreptului la tăcere este facultatea, posibilitatea persoanei fizicesau juridice garantată de lege, de a nu răspunde, explicit, de a nu comunica informaţia solicitată saupur şi simplu de a comunica numai prin tăcere, atunci când prin lege sau convenţia în baza legii s-adefinit conţinutul informativ al tăcerii şi efectele acesteia.1

În art.70 pct. 2 din Codul de procedură penală se recunoaşte acest drept numai învinuituluişi inculpatului dar nu şi făptuitorului atunci când se dispune : ”Învinuitului sau inculpatului i seaduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum şidreptul de a nu face nici o declaraţie atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fifolosit împotriva sa.”

In dreptul penal, dreptul la tăcere al acuzatului implică și dreptul de a nu contribui lapropria incriminare, de a nu colabora cu autoritățile judecătorești penale, în vederea producerii deprobe în procesele penale. Acuzatul nu poate fi forțat să comunice documente sau alte mijloace deprobă autorităților judiciare.

1 A se vedea V. Dabu şi A.M. Guşanu, Dreptul la tăcere, drept fundamental., în revista Dreptul, nr. 9/2003. p. 126.

Page 4: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

4

In dreptul civil, tăcerea în materia afacerilor comerciale, ca regulă generala nu produceefecte juridice, deoarece comunicarea prin tăcere poate fi echivocă.

Totuşi legiuitorul şi practica judecătorească din dreptul civil induc si admit cateva cazuri,numite excepţii, atunci când se prezumă că nu exista dubii în înţelegerea semnificaţiei tăcerii, spreexemplu :

reînnoirea locaţiunii prin tăcerea locatorului, din Codul civil se stipuleaza: ”dupăexpirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi estelăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită” ; astfel - tăcerea locatoruluiechivalează cu acordul de prelungire a contractului de închiriere expirat, iar tăcereachiriaşului asociată şi cu plata chiriei echivalează cu reacceptarea ofertei anterioare deînchiriere şi implicit cu prelungirea contractului expirat, ”tacita reconducţio”.

părţile pot stabili anticipat ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoare deacceptare a acesteia;

când potrivit obiceiului locului prevăzut sau admis de lege, tăcerea semnificăacceptare, «tacito consensu» ;

în dreptul comercial dacă între părţi au existat relaţii anterioare de afaceri se prezumăcă, în cazul lansării unei oferte adresate aceluiaşi partener de afaceri, simpla tăcere aacestuia valorează acceptare a aceloraşi preţuri şi clauze practicate anterior.

când oferta de a contracta este făcută exclusiv în interesul destinatarului se consideră cătăcerea acestuia după luarea la cunoştinţă de ofertă, echivalează cu acceptarea ofertei.

In dreptul notarial, conform specificatiilor art.53 din Legea nr.36/1995, în cazulîndreptării erorilor materiale sau completării omisiunilor vădite din actele autentificate, ”Acordulpărţilor se prezumă dacă, fiind legal citate, nu-şi manifestă opunerea”

In dreptul administrativ, tăcerea exprimată prin nesoluţionarea în termenul legal a uneicereri înseamnă comunicarea unui refuz al cererii.2

În alte situaţii, în mod expres, legiuitorul prevede că în caz de tăcere a autorităţii într-unanumit termen, această tăcere prezumă neinterzicerea cererii şi respectiv avizarea favorabilă sauaprobarea solicitată3.

Revenind la dreptul penal si dreptul procesual penal, dreptul la tăcere al făptuitorului4,învinuitului sau inculpatului5, este acel drept care înseamnă posibilitatea acestuia recunoscută şigarantată de lege de a nu răspunde autorităţii competente, chiar şi în prezenţa unui apărător.

Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze vinovăţia sau nevinovăţia sa, sarcinaadministrării probelor revenindu-i organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.6

2 Art. 21 alin 1 din Legea nr. 544/2001 reglementează o ipoteză în care tăcerea exprimă un refuz: „Refuzul explicit sau tacit al angajatului desemnat alunei autorităţi ori instituţii publice pentru aplicarea prezentei legi constituie abatere şi atrage răspunderea disciplinară a celui vinovat.”3 De pildă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 27/18.04.2003. privind procedura aprobării tacite, respectiv procedura prin care autorizaţia este consideratăacordată dacă autoritatea administraţiei publice nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege pentru emiterea respectivei autorizaţii.4 Dreptul la tăcere al făptuitorului izvorăşte din libertatea de exprimare garantată de Constituţie precum şi din art.17 pct.3 din Pactul internaţional cuprivire la drepturile civile şi politice ratificat prin Decretul 212/1974.5 Sub acest aspect se mai vorbeşte de un privilegiu împotriva auto-incriminării.6 învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.”În acest sens art. 65 alin. 1 din C. proc.pen. dispune:”Sarcina administrăriiprobelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.”

Page 5: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

5

II. Aplicabilitate practică in sistemul judiciar român

Deosebim că, în cazul învinuitului sau inculpatului acceptam să amintim de un drept latăcere, dar nu de o tăcere ca formă a comunicării, a exprimarii exteriorizate, a dialogului cuorganele de cercetare, în sensul că prin aceasta eventuala comunicare, ar recunoaşte sau nuînvinuirea sau că ar încerca să inducă în eroare autoritatea competentă.

Un alt aspect, usor de sesizat - În cazul în care o persoană se folosește de dreptul său detacere, intentionand prin aceasta actiune de a nu se autoincrimina, acea persoană nu poate fisubiectul activ al infracțiunii de favorizarea infractorului.

Totusi, in acest caz, în care inculpatul s-a prevalat de dreptul de a nu se autoincrimina, nuva mai putea beneficia de aplicarea circumstanțelor atenuante, în cazul în care se dovedeștevinovăția sa intr-un eventual proces.

În virtutea dreptului la tăcere, persoana bănuită de săvârșirea unei infracțiuni este liberă sărăspundă sau nu intrebărilor care-i sunt puse, după cum consideră că este sau nu, conformintereselor sale.

Prin urmare, dreptul la tăcere nu implică numai dreptul de a nu depune mărturie contra luiînsuși, ci, de asemenea, dreptul oricărui inculpat de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, uninculpat nu poate fi constrâns să colaboreze la producerea de probe şi nu poate fi sancționat pentrulipsa comunicării anumitor documente sau a altor elemente de probă.

Spre exemplu, în sistemul de drept american, „inculpaţii au dreptul de a refuza să răspundăla orice întrebare ce le este pusă de acuzare în timpul procesului (prin invocarea celui de al 5-leaamendament) şi, de asemenea, au dreptul de a nu apărea de loc în calitate de martor. Mai mult chiar,îi este interzis acuzării să comenteze tăcerea sau refuzul inculpatului de a fi martor. ”7

Într-o altă accepţiune un drept la tăcere al funcţionarului public şi al autorităţii este şi aceldrept care în baza legii şi a obligaţiei de apărare a secretului economic sau secretului de stat,presupune posibilitatea de a refuza motivat comunicarea informaţiilor pe care le-a clasificat8 sau pecare le consideră şi sunt secrete economice9 potrivit legii.

Dreptul la tăcere al funcţionarului public fundat pe secretul de stat, secretul economic şisecretul profesional, nu poate fi invocat faţă de cei care potrivit legii (ca temei şi condiţii) au undrept de acces la aceste secrete. Dar acest drept nu se confundă cu dreptul la tăcere pe care îl are şifuncţionarul public în calitate de învinuit sau inculpat.

Deosebim dreptul persoanei izvorât din dispoziţiile legale care ocrotesc secretulprofesional10, în baza căruia acesta tace şi nu divulgă ceea ce constituie secret profesional, este şi oobligaţie la tăcere atâta timp cât nu a fost dezlegată de către beneficiarul secretului profesional.

În momentul în care beneficiarul obligaţiei la tăcere, acceptă comunicarea, divulgarea,atunci obligaţia la tăcere se transformă într-un simplu si personal drept la tăcere în sensul că celîntrebat după dezlegarea de obligaţie, are posibilitatea să decidă singur fără nici o restricţie, saufara a putea fi obligat de vreo entitate sau institutie, dacă va vorbi sau nu.

7 Robert M. Bohm şi Keith N. Haley, Justiţia Penală o viziune asupra modelului american. Editura Expert, Bucureşti 2002 p.177.8 Legea nr.182 din 12.04.2002, privind protecţia informaţiilor clasificate, publicate în M.O. nr.248 din 12.04.2002. Este de observat că potrivit art.13din Legea nr. 544/2001 nu poate fi invocat un drept la tăcere in cazul informaţiilor care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritatesau o instituţie publică deoarece acestea constituie informaţii de drept public şi dacă cineva le-ar clasifica drept informaţii secrete aceasta arcontraveni legii fiind declasificate prin efectul legii.9 Art.298 din Codul penal, care incriminează faptele ce constituie infracţiunea de divulgare a secretului economic.10 Art.196 din codul penal, care incriminează faptele ce constituie infracţiunea de divulgare a secretului profesional.

Page 6: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

6

În actuala reglementare o situaţie interesantă este cea a martorului . Astfel apare întrebareadacă martorul are un drept la tăcere sau este obligat să depună mărturie ?

În dreptul românesc, o regula generală se găseşte în art. 65 pct. 2 din C. proc. pen., în carese dispune : „La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană carecunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau săle înfăţişeze.”11

Se pune întrebarea dacă persoana refuză să depună mărturie este sancţionabilă şi cu ce ?În art. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se stipuleaza în mod expres de

„acordul martorului„ să furnizeze organelor judiciare informaţii ori date cu privire la săvârşireaunor infracţiuni grave formulare care induce ideia de drept de a refuza să depună mărturie şi nu de oobligaţie de a depune mărturie.

Potrivit art.83 din C. proc. pen., o persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişezela locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei.Obligaţia de prezentare a martorului este asigurată prin sancţiunea contravenţională prevăzută deart. 198 pct.3 lit. a din C. proc. pen.

Iar în art. 85 pct.7 se dispune : “După depunerea jurământului sau după rostirea formuleiprevăzute în alin. 5, se va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşteinfracţiunea de mărturie mincinoasă.”12

Observăm că legiuitorul foloseşte construcţia „dacă nu va spune adevărul” şi nu „dacărefuză să spună adevărul”.

De altfel, în opinia noastră în latura obiectivă a infracţiunii de mărturie mincinoasăprevăzută de art. 260 din C. pen., nu intră şi refuzul de a depune mărturie.

De la dispoziţiile de mai sus legiuitorul a prevăzut o serie de excepţii cum sunt în cazulsoţului şi rudelor apropiate ale învinuitului sau inculpatului, a persoanei obligate a păstra secretulprofesional, a persoanei vătămate care se constituie parte civilă, şi altele când persoana nu aredatoria să depună ca martor.13 Pe de altă parte se poate susţine că infracţiunea de mărturiemincinoasă se poate săvârşi numai dacă persoana are calitatea de martor respectiv numai dupăacordul ei de a depune mărturie, şi după depunerea jurământului sau după rostirea formuleiprevăzută în art. 85 alin 5 din C. proc. pen.

Astfel aşa cum am arătat socotim că fapta persoanei de a nu fi de acord să depună mărturierefuzând jurământul nu poate fi încadrată în infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art.260 din C. P. Credem că modalitatea prevăzută de art. 260 din C.p. respectiv fapta martorului de anu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat se referă lapersoana care a acceptat să depună mărturie, a jurat , şi a făcut deja declaraţia omiţând cu intenţie

11 După cum am văzut de la regula unei astfel de obligaţii sunt excepţii aşa cum sunt de pildă în cazul învinuitului sau inculpatului care are un drept latăcere. De asemenea în cazul martorului sunt excepţii iar încălcarea acestei obligaţii nu întotdeauna este sancţionată penal.12 Socotim că şi martorul are un drept la tăcere cum ar fi în cazul soţului şi rudelor apropiate precum şi în alte situaţii când nu este obligat în modexpres de lege să depună mărturie, să denunţe sau să sesizeze.13 Potrivit art. 152 din C.proc.pen. austriac, nu sunt obligate să depună ca martori: 1. persoanele care riscă prin declaraţia lor de martor să se pună înmişcare împotriva lor o procedură penală, sau riscă să se acuze singuri în legatură cu o procedură penală deja pusă în mişcare împotriva lor, chiar dacăau fost deja condamnaţi; 2. persoanele care ar trebui să depună ca martori în procedura împotriva unei rude (art.72 C. pen. austriac), sau persoanelecare riscă, prin mărturia lor, să se pună în mişcare o procedură penală împotriva unei rude a lor. Calitatea de rudă dobândită prin căsătorie rămânevalabilă şi atunci când căsătoria a fost desfăcută; 2.a. persoanele care ar fi putut fi afectate în sfera lor sexuală prin fapta reţinută în sarcinaînvinuitului, în cazul în care părţile au avut ocazia să ia parte la una din audierile judiciare anterioare(art.162.a, art.247 C. pen. austriac); 3. persoanelecare încă nu au îndeplinit vârsta de 14 ani la data audierii şi ar fi putut fi afectate prin fapta reţinută în sarcina învinuitului, în cazul în care părţile auavut ocazia să ia parte la una din audierile judiciare anterioare (art. 162 a, art.247) ; 4. apărătorii, avocaţii, notarii, şi prestatorii de servicii deconsultanţă fiscală, consultanţă şi audit financiar-contabil precum şi administrări fiduciare, în legătură cu faptele despre care au luat cunoştinţă înaceastă calitate; 5. psihiatrii, psihoterapeuţii, psihologii, funcţionarii sau agenţii de probaţiune(în cazul suspendării executării pedepsei subsupraveghere), angajaţii unor instituţii de consiliere şi ajutor social recunoscute, şi mediatorii care mediază între soţi conform art. 99 alin.1 din Legeacăsătoriei, în legătură cu faptele despre care au luat cunoştinţă în această calitate.

Page 7: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

7

să spună tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat şi nu la persoanacare refuză să depună mărturie şi nici să se angajeze în procedura de realizare a mărturiei din variimotive cum ar fi teama şi neînţelegerea programului de protecţie a martorului, sau de a nu mărturisicontra sa dorind să beneficieze de privilegiul împotriva auto-incriminării şi respectiv dreptul latăcere în situaţiile prevăzute de lege.14

În doctrină se arată:“Pentru a putea fi săvârşită infracţiunea de mărturie mincinoasă,calitatea de martor a unei persoane trebuie să fie legal atribuită în momentul audierii sale.”15

Totusi ar trebui recunoscut într-o dispoziţie de procedură penală, dreptul martorului latăcere atunci când riscă prin declaraţia sa să se înceapă procesul penal împotriva sa şi astfel săbeneficieze şi el de un drept la tăcere ca şi învinuitul sau inculpatul.

În anumite cazuri expres prevăzute de lege unele persoane sunt obligate să denunţe sau săsesizeze anumite infracţiuni despre care au luat la cunoştinţă (nu să depună ca mărturie), obligaţiecare dacă nu se respectă se pedepseşte penal (nedenunţarea unor infracţiuni, omisiunea sesizăriiorganelor judiciare, omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare, infracţiuni prevăzute de art.262, art. 263 , art. 265 din C. pen., şi altele16).

Aceste persoane nu au calitatea de martor ci de denunţător, de funcţionar public sau depersoană care cunoaşte împrejurări care, dacă ar fi cunoscute , ar duce la stabilirea nevinovăţiei uneipersoane trimise în judecată sau condamnate pe nedrept ori la eliberarea unei persoane ţinute înarest pe ne drept. Totuşi în aceste cazuri credem că sunt obligate să depună şi ca martor cu excepţiacazului când în virtutea atribuţiilor de serviciu au întocmit acte de constatare iar în denunţ sausesizare faptele au fost prezentate incomplet.

Dreptul la tăcere este recunoscut şi în relaţia dintre jurnalist şi autorităţi legat de protecţiasursei jurnalistului. Astfel când sursa (potenţial martor) lasă la aprecierea jurnalistului divulgareaidentităţii sale, atunci jurnalistul poate invoca un drept la tăcere, în limitele legii pentru protecţiaidentităţii sursei sale. Deci potenţialul martor poate refuza să depună mărturie beneficiind deprotecţia acordată de lege în calitatea de sursă a jurnalistului.

Subiectul activ - sursa jurnalistului, poate invoca un drept la tăcerea jurnalistului atuncicând jurnalistului i s-ar cere să divulge identitatea sursei sale17, iar sursa nu i-a pretinsconfidenţialitate. In situaţia în care sursa i-a cerut ziaristului să nu-i divulge identitatea, atuncicredem că ziaristul nu mai are un drept la tăcere ci o obligaţie la tăcere iar sursa acestuia nu vadepune ca martor.

De asemenea, este interzisă luarea de declarații sub prestare de jurământ, deoareceacesta poate constrange pe acuzat în recunoasterea vinovăției. Dreptul de a nu teautoincrimina este recunoscut acuzatului, nu martorului, care are obligația să apară în fațajudecatorului şi să declare adevarul.

14 „Astfel inculpaţii au dreptul de a refuza să răspundă la orice întrebare ce le este pusă de acuzare în timpul procesului (prin invocarea celui de-al 5-lea amendament) şi, de asemenea, au dreptul de a nu apărea deloc în calitatea de martor. Mai mult chiar,îi este interzis acuzării să comenteze tăcereasau refuzul inculpatului de a fi martor.”Robert M. Bohm , Keith N. Haley, Justiţia Penală o viziune asupra modelului american. Editura ExpertBucureşti 2002 p.177.15 Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV Editura Academiei , Bucureşti, 1972, p. 179.16 De pildă potrivit art. 41 alin. 1 lit. g din Legea nr. 360/2002 poliţistul trebuie „să informeze şeful ierarhic şi celelalte autorităţi abilitate cu privire lafaptele de corupţie săvârşite de alţi poliţişti, de care a luat cunoştinţă.”17 În art.10 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Presă Rompres nr.19/2003, referindu-se la dreptul sursei de informarea personalului Rompres, la nedivulgarea identităţii se dispune: „caracterul confidenţial al surselor de informare a personalului de specialitate estegarantat prin prezenta lege. Dezvăluirea acestor surse, motivată prin existenţa unui interes public, poate fi făcută numai în baza unei hotărârijudecătoreşti”. Credem că în mod discutabil în art.7 pct.2 din Legea audiovizualului nr.504/2002 este reglementat un drept la tăcere al jurnalistuluireferitor la divulgarea sursei sale, astfel: „(2) orice jurnalist sau realizator de programe este liber să nu dezvăluie date de natură să identifice sursainformaţiilor obţinute în legătură directă cu activitatea sa profesională”. Spunem că este discutabilă o astfel de reglementare a acestui drept la tăcere,deoarece este tratat ca un drept exclusiv necondiţionat, ceea ce după opinia noastră poate să afecteze dreptul sursei la protecţie. Ca urmare credem cătrebuia reglementat ca un drept la tăcere condiţionat de consimţământul sursei pentru divulgarea identităţii acesteia.

Page 8: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

8

III. Dreptul la tăcere în legislaţia penală şi practica judiciară - CEDO

În art.10 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevede libertatea de acomunica, ori aceasta presupune şi dreptul de a nu comunica, respectiv dreptul la tăcere. Dinmoment ce comunicarea este tratată ca o libertate, atunci, persoana este liberă să tacă să nucomunice, ceea ce apare ca un drept la tăcere în lipsa unor alte dispoziţii exprese ale legii.

În art.21 lit. a din Carta Socială Europeană Revizuită atunci când se vorbeşte de dreptul lainformare şi la consultare se face trimitere şi la un drept la tăcere, astfel: “fiind înţeles cădivulgarea anumitor informaţii care pot prejudicia întreprinderea va putea fi refuzată sau că se vaputea solicita ca acestea să fie confidenţiale”.

În art.29 din CORPUS IURIS – dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare aleUniunii Europene18 se prevede că: “în orice proces deschis pentru o infracţiune comisă împotrivaintereselor financiare ale Uniunii Europene, acuzatul beneficiază de drepturile la apărare acordateprin art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi prin art.10 din Pactul Internaţional alO.N.U. asupra Drepturilor Civile şi Politice. De la primul interogatoriu, acuzatul are dreptul de acunoaşte conţinutul acuzaţiilor aduse lui, dreptul de a fi asistat de un apărător ales de el şi la nevoie,la un interpret. I se recunoaşte dreptul de a tăcea”.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la tăcere esteîncălcat chiar şi atunci când o lege îl obligă pe acuzat să răspundă la întrebări sau să furnizezedocumente autorităţilor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o speţă a hotărât că s-a încălcat dreptul latăcere printr-o cerere de furnizare a unor documente precis identificate, în speţă, extrasul de peconturile sale bancare în străinătate, sub ameninţarea cu sancţiuni penale în caz de refuz.19

Potrivit Constituţiei României dreptul la tăcere rezultă din:- articolul 14 pct.3 lit. g din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice, care prevede dreptul la tăcere al persoanei acuzate, pact ratificat de Româniaprin Decretul nr.212/31.12.197420 care face parte din dreptul nostru intern potrivitart.20 pct.1 din Constituţie;

- art.24 în care este reglementat dreptul la apărare, care presupune dreptul de a te apăraşi prin tăcere, în lipsa unui avocat şi chiar în prezenţa apărătorului;

- art.28 în care este prevăzut secretul corespondenţei care presupune dreptul de a tăceaşi de a nu divulga secretul corespondenţei al celor care au luat la cunoştinţă legal sauîntâmplător despre acesta; de menţionat că un astfel de drept este în acelaşi timp şi oobligaţie de serviciu pentru funcţionarul şi demnitarul public.

- art.29 şi art.30 reglementează libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare,presupunând dreptul de a tăcea şi de a nu-ţi exprima gândurile, opiniile, credinţa,creaţia, într-un cuvânt, dreptul de a nu comunica decât atunci când doreşti sauconsideri necesar şi oportun în cadrul exercitării acestei libertăţi.

18 Pentru conţinutul ultimului proiect al lui COPRPUS IURIS a se vedea „CORPUS IURIS” Ediţia bilingvă română, franceză, tradus şi editat subpatronajul Academiei Române de Cercetare a Dreptului Comunitar, Editura Efemerida 2000.19 Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti 1998, p.387, cazulFunche contra Franţei.20 „Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale, are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii: „(a...f),g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată” (art.14 pct.3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civileşi politice.)

Page 9: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

9

În legislaţia României în domeniul procedurii penale, este consacrat dreptul de a tăcea alfăptuitorului (în anumite situaţii), învinuitului sau inculpatului ori al martorului în mai multesituaţii expres prevăzute de lege, de pildă :

- conform art.66 din Codul de procedură penală, potrivit prezumţiei de nevinovăţie,învinuitul sau inculpatul are dreptul să tacă atunci când i s-ar cere să-şi probezenevinovăţia;

- potrivit art.80 din Codul de procedură penală soţul şi rudele apropiate aleînvinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori, ceea cepresupune în această situaţie, un drept la tăcere al acestora; interpretând per acontrario din această dispoziţie ar rezulta că persoanele care nu au calitatea de soţsau rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului sunt obligate să depună ca martorceea ce ni se pare discutabil deoarece trebuie avute în vedere şi celelalte dispoziţiilegale în materie.

- conform art.6 din Codul de procedură penală, învinuitul sau inculpatul au un drept latăcere în lipsa asistării lor de către apărătorul ales sau cel din oficiu acceptat;

- art.325 alin.2 din Codul de procedură penală vorbeşte de ipoteza « când inculpatulrefuză să dea declaraţii », ceea ce înseamnă după părerea noastră că legiuitorul înspiritul Constituţiei a recunoscut inculpatului un drept de a refuza să dea declaraţii.

- potrivit art.73 alin.2 din Codul de procedură penală învinuitul are dreptul să refuze săsemneze declaraţia consemnată de organul de urmărire penală, refuz care îşi poateavea temeiul şi în dreptul la tăcere.

În Legea 281/2003 de modificare şi completare a Codului de procedură penală art. 70alin.2 din Codul de procedură penală a primit o altă redactare având următorul cuprins:„Învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, dreptulde a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i totodată atenţiacă ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa (...)”. O astfel de prevedere constituie încă un passpre armonizarea legislaţiei penale cu Constituţia, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi îngeneral legislaţia comunitară.

Deci, potrivit legii române exercitarea dreptului la tăcere nu se confundă cu tăgăduireafaptei, dar nici cu recunoaşterea acesteia, în sensul că din moment ce nu contrazice acuzarea, arînsemna că ar şi recunoaşte-o.

O simplă învinuire neprobată nu are nici o valoare în faţa prezumţiei de nevinovăţie atuncicând autoritatea respectă legea, iar mediul social de asemenea. Credem că şi prezumţia denevinovăţie justifică tăcerea, nefiind nimeni obligat să-şi dovedească el nevinovăţia, cu atât maimult când învinuirea este neprobată, sau necredibilă.

Zicala că şi tăcerea este un răspuns, nu este întotdeauna adevărată, dacă avem în vederecă prin un astfel de „răspuns” fiecare poate să înţeleagă ce vrea. De pildă se poate înţelege că printăcere se exprimă dispreţ, desconsideraţie faţă de cel care afirmă sau faţă de ce s-a afirmat.Altcineva poate să nu răspundă considerând că afirmarea este ridicolă, incredibilă şi nu meritărăspuns; în alte situaţii, unii nu răspund şi tac de frică, sau că s-au inhibat datorită emoţiei, că nuacceptă să răspundă, pentru a evita o polemică sau ceartă ori chiar scandal, etc. Alţii pur şi simplufiind de acord consideră că acordul l-au exprimat prin tăcere sau alţii care deşi nu sunt de acord nicinu neagă21 tăcând pur şi simplu. Credem că tăgăduirea faptei nu poate fi făcută decât prin răspunscare poate fi o negare pură şi simplă sau o negare argumentată, probată22.

21 Totuşi este de observat că romanii spuneau că: „cel ce tace nu înseamnă că este de acord, ci doar că nu neagă”. – „tacens non videtur consentireattamen nec negat”.22 A se vedea şi I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Vol. IV, Tip. „Curierul Judiciar Bucureşti 1912, pag.676

Page 10: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

10

Deci, exercitarea dreptului la tăcere nu înseamnă tăgăduirea faptei. De pildă, făptuitorul atăcut tot timpul până în momentul asistării de apărător iar după aceea, a recunoscut fapta, s-acomportat sincer, înlesnind descoperirea şi arestarea participanţilor neavând niciodată intenţia de atăgădui fapta.

Or într-o astfel de situaţie credem că nu i s-ar putea refuza circumstanţa atenuantăprevăzută de art.74 lit. c din Codul penal sau aplicarea dispoziţiei privind reducerea la jumătate alimitelor pedepsei prevăzute de lege, în condiţiile art.9 pct.2 din Legea nr.39/2003 privindprevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.23 În ultima situaţie, renunţarea la tăcere se poateface atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa judecăţii, fără vreun tratament diferenţiat pentruexercitare în perioada anterioară a dreptului la tăcere.

Pentru tăcere şi refuzul de a răspunde, făptuitorul învinuit sau inculpatul nu trebuieconstrâns24 sau sancţionat în nici un fel, acesta fiind un drept al său. În acest sens, prof. ITanoviceanu arăta: „constrângerea este inutilă şi absurdă, fiindcă un inculpat care tace e cert că sauface aceasta dintr-o tactică bine chibzuită, sau din revolta omului inocent. În primul caz, inculpatulconstrâns dacă va sfârşi prin a vorbi desigur că va ticlui o tăgadă abilă; în al doilea caz inocentul sauîşi va striga inocenţa sau disperat se va recunoaşte vinovat numai să curme suferinţele. De aceeacredem că orice constrângere în această direcţie este inacceptabilă, legea trebuie să lase oricăruiinculpat facultatea de a vorbi sau nu”25.

Credem că inculpatul poate să tacă, nu neapărat pentru a tăgădui, sau a se sustragejudecăţii ci pur şi simplu tace până beneficiază de sfaturile apărătorului.

Aşa cum am arătat, socotim că dreptul la tăcere este presupus şi de dreptul la apărareprevăzut de art.24 din Constituţie. Socotim că recunoaşterea dreptului inculpatului şi învinuitului dea nu face declaraţii presupune ca factorii responsabili din cele trei puteri, legislativă, executivă şijudecătorească să reconsidere poziţia faţă de locul şi rolul criminalisticii, al dotării laboratoarelor şipregătirii experţilor, juriştilor şi specialiştilor criminalişti în materie în raport de noile exigenţe aleprobaţiunii.

De pildă dacă celui arestat sau reţinut i se aduce la cunoştinţă învinuirea în lipsaapărătorului, atunci învinuitul sau inculpatul are dreptul să nu răspundă la învinuirile ce i se aduc,pentru că singur nu îşi poate exercita dreptul la apărare. Întrucât dispoziţiile art.23 pct.5 teza II dinConstituţie sunt imperative, folosirea cuvântului „numai” în expresia „numai în prezenţa unuiavocat...” presupune o obligaţie a cărei încălcare are consecinţe juridice. Astfel credem că procesulverbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii în lipsa apărătorului, chiar dacă este semnat de învinuitsau inculpat este lovit de nulitate absolută.

23 În art.9 pct.2 din Legea nr.39/2003 se dispune: „(2) persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute la art.7 alin. (1) sau (3) şi care în cursulurmăririi penale sau al judecăţii, denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grupinfracţional organizat, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.” O reglementare asemănătoare găsim şi în art.19din O.U.G. nr.43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie: „19. Persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţăde urgenţă în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspunderepenală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”24 A se vedea art. 2671 din C. pen. prin care se pedepseşte penal , fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţeputernice,fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri.25 Dreptul la tăcere al învinuitului şi inculpatului a fost criticat chiar de jurişti englezi. Astfel Bentham arăta: Jurisprudenţa engleză are o maximă careopreşte să se întrebuinţeze interogatoriul pentru a scoate din gura prevenitului fapte în acuzarea lui: această maximă nu poate avea un alt efect decât săîncurajeze crima. Ea slăbeşte unul din primele mijloace de procedură; ia judecătorului toate luminile pe care le poate scoate de la vinovat, şi care, înunele cazuri, numai el pot să le dea” Bentham, Theorie des peines, II p. 117 şi 118. „Însuşi Beccaria, atât de favorabil infractorilor era de părere căinculpatul care refuză să răspundă judecătorului trebuie să fie pedepsit”.C.Beccaria Dei delliti e delle pene, paragraful 10. citat de I Tanoviceanu,Tratat de drept şi procedură penală,Ed. II-a vol. 4 Tipografia „Curierul Judiciar” Bucureşti, p. 670.

Page 11: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

11

Din nici o dispoziţie legală cunoscută de noi în dreptul românesc nu rezultă că exercitareadreptului la tăcere, poate constitui o circumstanţă de agravare în sarcina inculpatului. Astfel nuputem fi de acord cu cei care susţin că dacă învinuitul sau inculpatul se abţine să dea declaraţiiuzând astfel de dreptul la tăcere, „această atitudine poate constitui o împrejurare în defavoarea sa”.26

Curtea Europeană a decis că, în pofida faptului că în art. 6 parag. 2 din Convenție numenționează expres dreptul de a nu te autoincrimina şi dreptul de a nu contribui la propria saînvinuire (nemo tenetur se ipsum accusare), acestea sunt reguli internaționale general recunoscute,care sunt de esența noțiunii de proces echitabil consacrat de art. 6.

În sistemul juridic românesc, dreptul de a nu te autoincrimina, sau dreptul la tăcere alînvinuitului sau inculpatului, deși nu figurează expres printre regulile de bază ale procesului penalcuprinse în art. 2-8 Cod proc. pen. constituind doar o consecință a prezumției de nevinovăție,menținută expresă în art. 52 cât şi în art. 66 alin. 1 Cod proc. pen.

O dovadă în acest sens o constituie regula avertismentului, introdusă în cuprinsul art. 70alin. 2 Cod proc. pen. așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, potrivit căruia învinuituluisau inculpatului i se aduce la cunoștință, printre altele “dreptul de a nu face nicio declarație,atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.”

Dreptul la tăcere în procedura contravenţională.

Acest drept nu este prevăzut expres de art. 6 din Convenţie, însă el reprezintă o normăgeneral recunoscută, aflată în cadrul noţiunii de „proces echitabil”, fiind analizat de Curte în strânsălegătură cu prezumţia de nevinovăţie.

În materie penală, în cazuri în care petenţii au fost implicaţi în proceduri judiciare penaleconform dreptului intern, Curtea a recunoscut dreptul la tăcere, sau dreptul de a nu contribui lapropria incriminare în numeroase cauze- John Murray împotriva Marii Britanii din 08.02.1996,Saunders împotriva Marii Britanii din 17.12.1996, Serves împotriva Franţei din 20.10.1997, Heaneyşi McGuinness împotriva Irlandei din 21.12.2000.

Curtea a stabilit în aceste cauze că este incompatibil cu exigenţele Convenţiei ca ocondamnare să fie întemeiată exclusiv sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului, pe refuzul săde a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie în instanţă. Pe de altă parte, este evident căaceste interdicţii nu ar putea împiedica să se ţină seama de tăcerea celui interesat, în situaţii cereclamă o explicaţie din partea-i, pentru a aprecia forţa de convingere a elementelor dosarului care-lacuză.

26 Gh. Mateuţ, A Mihăilă, Logica Juridică, Lumina Lex Bucureşti 1998, pag. 166, citat de Alexandru Sava în Aprecierea probelor înprocesul penal. Editura Junimea, Iaşi, 2002, pag.74; I Doltu, Declaraţiile învinuitului sau inculpatului - mijloc de apărare în procesulpenal, în Dreptul nr.10-11/1994, p.80

Page 12: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

12

IV. Dreptul la tăcere. Egalitatea de tratament a coinculpaţilor.

Speţa 1 – Tribunalul Argeş

Art. 139 alin. 1 Cod pr. Penala

Art. 145 Cod pr. penala

Art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului

Dreptul la tacere constituie unul dintre standardele internationale larg recunoscute care staula baza notiunii de „proces echitabil” consacrata de art.6 din Conventie.

Egalitatea de tratament juridic se înglobeaza în conceptul mai larg de proces echitabil de care facevorbire art.6 din Conventie.

(Decizia penala nr. 100/R din 05 februarie 2010)

Prin încheierea din 2 februarie 2010, pronuntata de Tribunalul Arges, printre altele, în bazaart.139 alin.1 Cod pr. penala, s-a înlocuit masura arestarii preventive a inculpatului T.G. cu masuraobligarii de a nu parasi tara, instituindu-se în sarcina acestuia respectarea unor obligatii.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a retinut ca inculpatul P.G. a fost trimis în judecata, înstare de arest preventiv, alaturi de coinculpatii P.G.C. si S.A., pentru savârsirea infractiunii decomplicitate la dare de mita. Intre timp, ceilalti doi coinculpati, respectiv P.G.C. si S.A. au fost pusiîn libertate, astfel ca tribunalul a apreciat ca întrucât nu mai subzista temeiurile avute în vedere laluarea masurii arestarii preventive, se impune ca P.G. „sa beneficieze de acelasi regim, în virtuteaaplicarii principiului egalitatii de tratament, cu atât mai mult cu cât nu exista probe sau indiciitemeinice ca lasarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publica”.

Împotriva acestei încheieri, numai cu privire la dispozitia de înlocuire a masurii arestariipreventive cu obligarea de a nu parasi tara, dispusa în baza art.139 alin.1 Cod pr. penala, a declarat,în termen legal, recurs procurorul, criticând-o sub aspectul temeiniciei, aratând ca temeiurile care auimpus arestarea preventiva subzista si impun în continuare mentinerea arestarii preventive ainculpatului P.G.

Prin decizia penala nr.100/R din 5 februarie 2010, pronuntata de Curtea de Apel Pitesti, afost respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie– Directia Nationala Anticoruptie – Serviciul Teritorial Pitesti.

Hotarârea pronuntata de instanta de recurs se întemeiaza pe urmatoarea argumentatie:

Inculpatul P.G. a fost trimis în judecata, în stare de arest preventiv, alaturi de inculpatiiP.G.C. si S.A., pentru infractiunea prev. de art.26 rap. la art.255 alin.1 Cod penal, cu aplic.art.5alin.1, art.6 si art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000.

Page 13: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

13

Retinându-se ca P.G. este învinuit ca, în calitate de administrator la S.C. „Pic”S.A., S.C.„Muntenia Aliment” S.R.L. si S.C. „Pic Distrib.” S.R.L., la cererea inculpatului P.G.C., a dat, înmai multe rânduri, inculpatului S.A. – comisar sef al Garzii Financiare Arges – sume de bani sibunuri, pentru ca acesta sa nu-si îndeplineasca în mod corect atributiile sale de control si sa nudispuna masurile legale ce se impuneau cu privire la neregulile descoperite în activitatea comercialaa celor trei societati mai sus aratate.

Printr-o decizie penala, pronuntata anterior de Curtea de Apel Pitesti, în baza art.139 alin.1Cod pr. penala, s-a înlocuit masura arestarii preventive pentru inculpatul S.A. cu masura obligarii dea nu parasi tara.

De asemenea, printr-o alta decizie penala, pronuntata de Curtea de Apel Ploiesti, s-a înlocuitmasura arestarii preventive pentru inculpatul P.G.C., cu masura obligarii de a nu parasi tara.

Cu privire la acesti doi coinculpatii, instantele au constatat ca în aceasta faza procesuala,lasarea lor în libertate nu mai prezinta pericol pentru ordinea publica si pot fi judecati în libertate.

Din perspectiva art. 139 alin. 1 Cod pr. penala, apreciindu-se ca lasati în libertate inculpatiiS.A. si P.G.C. nu mai prezinta pericol pentru ordinea publica, nemaisubzistând temeiurile avute învedere la luarea masurii arestarii preventive a acestora, nu se poate sustine argumentat contrariul, încazul coinculpatului P.G.

Este adevarat ca acesta nu a recunoscut savârsirea faptelor de care este învinuit, dar, desi nueste mentionat în mod explicit în art.6 din Conventie, dreptul de tacere si una din componentelesale, si anume dreptul de a nu contribui la propria acuzare, constituie unul dintre standardeleinternationale larg recunoscute, care au stat la baza notiunii de „proces echitabil” consacratade art.6 din Conventie.

Dreptul de a nu contribui la propria acuzare, presupune ca, într-un proces penal,acuzarea va cauta sa-si fundamenteze dosarul fara a apela la elemente de proba obtinute princonstrângere sau prin exercitarea de presiuni asupra acuzatului.

În acest sens, dreptul mentionat este legat de prezumtia de nevinovatie consacrata în art. 6paragraful 1 din Constitutie (CEDO, Hotarârea 17 decembrie 1996).

De asemenea, în conformitate cu art. 5 din Conventie si art.23 din Constitutie, masura lipsiriide libertate a unei persoane învinuite de savârsirea unei infractiuni se poate mentine daca existamotive temeinice de a se crede în posibilitatea savârsirii unei noi infractiuni, fiind necesara, astfel,apararea ordinii publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, precum si desfasurarea în buneconditii a procesului penal.

Or, în cauza, dezideratele mai sus aratate pot fi garantate de obligatiile legale stabilite însarcina inculpatului, potrivit art.145 Cod pr. penala. In sprijinul sustinerii temeiniciei solutieitribunalului, poate fi invocat si argumentul de natura egalitatii de tratament juridic care, în definitivse înglobeaza în conceptul mai larg de proces echitabil de care se face vorbire în art. 6 dinConventie, în sensul ca ceilalti coinculpati au fost deja pusi în libertate.

Page 14: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

14

V. Dreptul la tăcere. Domeniul de aplicabilitate

Speţa 2 - Heaney şi McGuinness contra Irlanda

CEDO, secţia IV, hotărârea Heaney şi McGuinness contra Irlanda, 21 decembrie 2000,34720/97

Cei doi reclamanţi au fost arestaţi sub acuzaţia de comiterea unor acte de terorism. După celi s-a comunicat că au dreptul de a păstra tăcerea, ofiţerii de poliţie le-au cerut, în baza art. 52 dinlegea din 1939 privind infracţiunile contra statului, să furnizeze detalii asupra locului în care seaflau la momentul la care s-au comis infracţiunile în cauză. Reclamanţii au refuzat să răspundă laaceste întrebări şi, din cauza refuzului de a oferi informaţii privind locul în care se aflau lamomentul faptelor, au fost condamnaţi la câte şase luni de închisoare, în baza aceleiaşidispoziţii legale din legea din 1939.

Art. 6 alin 2. Reclamanţii erau acuzaţi în materie penală, câtă vreme au fost reţinuţi şiinterogaţi cu privire la unele infracţiuni, chiar dacă nu existau acte formale de începere a proceduriipenale împotriva lor şi nici nu s-a mai declanşat o astfel de procedură. În general, Curtea aconsiderat că achitarea sau absenţa unei proceduri de fond împiedică o persoană să se poate pretindăvictimă a unei violări a drepturilor sale prevăzute de art. 6 din Convenţie. Totuşi, Curtea a maiconstatat anterior violări ale art. 6 alin. 2 şi în absenţa condamnării, în special pentru că violareadreptului la prezumarea nevinovăţiei nu vizează doar drepturi de natură procedurală. În speţă,exercitarea dreptului de tăcere pe care îl recunoaşte art. 6 din Convenţie a condus la impunerea uneisancţiuni penale, astfel încât reclamanţii se pot pretinde victime ale violării drepturilor lor prevăzuteîn art. 6 alin. 2.

Curtea a considerat că dreptul reclamaţilor de a păstra tăcerea a fost complet anulatprin aplicarea acelei dispoziţiile legale, întrucât cei doi aveau fie opţiunea de a vorbi, fie aceeade a suporta sancţiuni penale. Curtea a considerat că astfel legea internă conduce la obţinereaunor declaraţii printr-o formă de constrângere extrem de dură, ceea ce contravine dreptuluila tăcere, iar preocupările pentru asigurarea securităţii şi a ordinii publice nu pot justifica o astfel deprevedere legală. De aceea, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil alreclamanţilor a fost violat.27

27 http://smtp.jurisprudentacedo.com/Heaney-si-McGuinness-contra-Irlanda-Dreptul-la-tacere-Domeniul-de-aplicabilitate.html

Page 15: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

15

VI. Drept la Tăcere – Neprezentarea vinovaţilor in instanţă in vederea audierii.

Speţa 3 – Judecatoria Corabia,

Recurs. Condamnare dispusa de catre instanta de fond in lipsa unor probe certe de vinovatiea inculpatilor. Apreciere gresita a probelor administrate. Prezumtia de nevinovatie. Neprezentareainculpatilor in instanta in vederea audierii si eventual a propunerii unor probe nu poate reprezentadovada certa a vinovatiei acestora. Dreptul inculpatului la tacere.

Nu se poate dispune condamnarea unui inculpat cata vreme probele administrate nu audemonstrat cu certitudine implicarea acestuia in savarsirea infractiunii pentru care s-a formulatplangere prealabila.

Pe de alta parte in cauza prezumtia de nevinovatie consacrata expres de dispoz. art. 5/2 art.66 al.1 c.p.p. si art. 23 alin 11 din Constitutie dar si de dispoz. art. 6 paragraf 2 din ConventiaEuropeana a Drepturilor Omului ce o reglementeaza ca pe o componenta esentiala a dreptului la unproces echitabil nefiind rasturnata prin probe concludente de natura a inlatura orice urma deindoiala care potrivit principiului "in dubio pro raeo" profita persoanei acuzate, este incidentain cauza.

Neprezentarea inculpatului in instanta in vederea audierii si eventual a propunerii unor probenu poate reprezenta dovada certa a vinovatiei acestora, avand in vedere dreptul inculpatului latacere pe care il presupune prezumtia de nevinovatie asa cum s-a retinut constant injurisprudenta Curtii Europene, drept recunoscut expres si in art.70 pct. 2 C.p.p., in procesulpenal invinuitul sau inculpatul nefiind obligat sa-si probeze nevinovatia si ca atare exercitareadreptului sau la tacere nu-i poate fi imputat, acesta fiind un drept legitim. In sens similar suntsi dispoz.art.14 pct.3 lit.g din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice conformcarora orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni penale are dreptul sa nu fie silita samarturiseasca impotriva ei insasi sau sa se recunoasca vinovata si art.10 pct.1 din ConventiaEuropeana a Drepturilor Omului privind libertatea de a comunica.

Prin sentinta penala nr.52/09.03.2007 pronuntata de Judecatoria Corabia in dosarulnr.1728/213/2006, in temeiul art. 180 al.1 C.p. s-a dispus condamnarea inculpatilor D.F., D. L. siD.F.la cate 300 lei amenda penala.

S-a atras atentia inculpatilor asupra dispoz.art. 63/1 c.p.

S-a luat act ca partea vatamata C.G. nu s-a constituit parte civila in cauza.

In temeiul art. 191 al. 1 c.p., au fost obligati inculpatii D.F., D.F. si D.L., in solidar, la 300 lei cutitlu de cheltuieli judiciare in favoarea statului.

Pentru a pronunta aceasta sentinta instanta de fond a retinut ca la data de 22.02.2006, parteavatamata C.G. a formulat plangere penala in care a aratat ca la data de 16.02.2006, ora 11,30 a fostagresat de inculpatii D. F., D.F., si D.L. in sensul ca a fost imobilizat de D.F. si D.L. in timp ce D.F.a incercat sa-l loveasca in zona capului cu pumnii in care avea un patent, dar ca a parat lovitura si areusit sa scape. Prima instanta a apreciat ca plangerea partii vatamate este dovedita in mare parte dedeclaratiile martorilor G.G. si P.A. si ca fata de atitudinea inculpatilor privind procesul constand inaceea ca desi au avut cunostinta de proces au refuzat sa se prezinte pentru a-si face apararea, s-ar fifacut dovada vinovatiei acestora si a dispus condamnarea acestora.

Page 16: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

16

La individualizarea pedepsei instanta de fond a mentionat ca a avut in vedere pericolul socialconcret al faptei savarsite, conditiile in care aceasta a fost comisa, precizand ca fata de acesteaspecte, pedeapsa amenzii in cuantum de 300 lei pentru fiecare inculpat este de natura a atingescopul pedepsei prev.de art. 52 C.p.

Prima instanta a dispus de asemenea obligarea inculpatilor la cheltuieli judiciare in favoareastatului, in solidar, in cuantum de 300 lei.

Impotriva acestei sentinte au declarat recurs inculpatii D.F., D. L. si D. F., fara a indica inscris motivele de recurs, acestea fiind sustinute oral de catre aparatorul ales al celor trei recurentiinculpati.

S-a invocat nelegalitatea si netemeinicia sentintei primei instante in sensul ca aceasta adispus in mod gresit condamnarea celor trei inculpati, ca nu exista probe care sa demonstreze cucertitudine vinovatia acestora si chiar declaratiile partii vatamate ar fi fost contradictorii peparcursul procesului penal in sensul ca initial a mentionat ca a fost lovita de cei trei inculpati inzona fetei cu pumnii, insa ulterior a declarat ca inculpatii D.L. si D. F. l-au tinut de maini, iar D. F.a incercat sa-l loveasca cu un patent, dar s-a aparat. S-a mai aratat ca in mod gresit instanta de fonda interpretat ca fiind o dovada a vinovatiei acestora imprejurarea ca inculpatii nu s-au prezentat lainstanta pentru audiere si pentru a se apara sau a aduce probe.

Prin decizia penala nr. 347/ 14 iunie 2007 pronuntata de Tribunalul Olt s-a apreciat ca recursuldeclarat de inculpati este fondat.

Pentru a pronunta aceasta decizie instanta de recurs a retinut in motivare printre altele camaterialul probator administrat de prima instanta examinat in conformitate cu dispoz. art. 63 al.2C.p.p. nu a demonstrat cu certitudine implicarea inculpatilor D.L., D.F. si D.F., in savarsireainfractiunii de lovire sau alte violente prev. de art. 180 alin.1 C.p.

Potrivit art. 345 al.2 C.p.p. instanta nu poate condamna pe inculpat decat daca s-auadministrat probe din care sa rezulte ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsitade inculpat, fiind necesar ca vinovatia acestuia sa fie dovedita cu certitudine, iar in cauza nusunt indeplinite conditiile pentru antrenarea raspunderii penale a inculpatilor asa cum acesteasunt prevazute expres in aceste norme procesual penale.

S-a mai aratat ca probele administrate nemijlocit de instanta de fond, respectiv martoriiaudiati in cauza, acestia fiind chiar martorii propusi de partea vatamata – G.G. si P.A., despre careinsasi partea vatamata a sustinut ca au fost de fata, nu au relevat comiterea infractiunii prev. deart.180 alin.1 C.p. reclamata de catre partea vatamata si au declarat ca desi au observat nemijlocitincidentul nu au vazut ca vreunul dintre cei trei inculpati sa fi aplicat lovituri partii vatamate.

Pe de alta parte potrivit dispoz. art. 75 C.p.p. declaratia partii vatamate poate servi la aflareaadevarului numai in masura in care se coroboreaza cu fapte sau imprejurari ce rezulta din ansamblulcelorlalte probe existente in cauza, impunandu-se a se corobora deci cu probe concludente care safie de natura sa demonstreze cu certitudine vinovatia inculpatului insa asemenea probe in cauza nuexista. Dimpotriva chiar sustinerile partii vatamate au fost contradictorii pe parcursul cercetariloraceasta declarand initial cu prilejul formularii plangerii prealabile ca a fost lovita de cei treiinculpati in zona fetei cu pumnii, dar ulterior in fata instantei de judecata a declarat ca inculpatiiD.F. si D.L. au imobilizat-o in sensul ca au tinut-o de maini, iar inculpatul D. F. ar fi incercat sa illoveasca cu pumnul in care avea un patent.

Page 17: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

17

Astfel nici chiar partea vatamata in declaratia data in cursul judecatii nu a mai confirmatfaptul ca inculpatii ar fi lovit-o, ci doar ca unul dintre acestia a incercat sa il loveasca,insa dinexaminarea dispoz.art.180 alin.1 C.p. rezulta ca tentativa la aceasta infractiune nu este incriminatade legea penala.

Totodata, art. 63 al.2 c.p.p. impune ca probele sa fie analizate in ansamblu, astfel ca instantade fond trebuia sa examineze plangerea prealabila dedusa judecatii in contextul tuturor probeloradministrate intrucat nu poate fi acordata valoare probatorie absoluta unei plangeri prealabile, iarcontradictiile relevate de toate probele administrate inclusiv declaratia partii vatamate, conduc laconcluzia ca exista incertitudine cu privire la vinovatia inculpatilor in raport de faptele reclamate decatre partea vatamata.

Rezultand astfel un dubiu, potrivit nu doar normelor nationale dar si jurisprudentei CurtiiEuropene „indoiala va profita persoanei acuzate”, iar dispunerea condamnarii unei persoane inlipsa unor probe temeinice,convingatoare si ferme care sa fie de natura a inlatura cea mai micaindoiala si care sa sustina temeinicia in fapt si in drept a acuzatiei reprezinta o nerespectare adreptului unui inculpat la un proces echitabil.

Totodata prezumtia de nevinovatie consacrata expres de dispoz. art. 5/2 art. 66 al.1 C.p.p.si art. 23 alin 11 din Constitutie dar si de dispoz. art. 6 paragraf 2 din Conventia Europeana aDrepturilor Omului ce o reglementeaza ca pe o componenta esentiala a dreptului la un procesechitabil nu a fost rasturnata prin probe concludente de natura a inlatura orice urma deindoiala care potrivit principiului "in dubio pro reo" profita persoanei acuzate.

Instanta de recurs a mai retinut ca in mod gresit instanta de fond a apreciat ca fiind odovada a vinovatiei inculpatilor imprejurarea ca acestia nu s-au prezentat la instanta pentruaudiere, pentru a se apara sau a propune probe, intrucat pe de o parte din probele administratenu a rezultat ca inculpatii au comis faptele reclamate si din cercetarile intreprinse de organele depolitie reiese ca inculpatul D. L. era plecat in strainatate-Italia, fara a se cunoaste adresa exacta aacestuia, iar inculpatul D. F. era plecat din jurul datei de 15.01.2007 in tara, unde era angajat ciobanla oi de diverse persoane, de asemenea fara a fi fost indicata adresa exacta a acestuia unde sa fi fostcitat.

Pe de alta parte prezumtia de nevinovatie presupune dreptul la tacere, acuzatulnetrebuind sa dovedeasca nimic, putand sa nu declare nimic pana la sfarsitul procesului, iardreptul de a nu contribui la propria incriminare a fost recunoscut in mod explicit de catreCurtea Europeana in jurisprudenta sa, retinand in alta speta ca "organele vamale au provocatcondamnarea reclamantului pentru a obtine anumite acte, a caror existenta o banuiau, fara a fisigure de aceasta. Intrucat nu au vrut sau nu au putut sa le procure prin alte mijloace, organelevamale au incercat sa-l constranga pe reclamant sa le procure el insusi dovada savarsiriiinfractiunilor de care era acuzat. Particularitatile dreptului vamal nu pot justifica o astfel de atingerea dreptului recunoscut oricarei persoane de a nu se autoincrimina”, si ca nu se poate deduce dintacerea persoanei acuzate concluzii cu privire la vinovatia acesteia. Aceasta ar fi posibil doar inmasura in care legea prevede posibilitatea de a trage concluzii cu privire la vinovatia unei persoanedin refuzul acesteia de a raspunde la intrebarile organelor judiciare, dar numai cu conditia ca legeasa prevada garantii adecvate: acuzatul sa fie informat cu privire la posibilitatea interpretarii taceriisale ca o dovada incriminatoare - conditie care in cauza dedusa judecatii nu este realizata, iarcondamnarea sa nu se bazeze intr-o masura determinanta pe astfel de concluzii, instanta de fondprocedand chiar astfel cum instanta europeana a retinut ca fiind gresit.

Page 18: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

18

Dreptul la tăcere al faptuitorului, invinuitului sau inculpatului inseamna posibilitateaacestuia recunoscuta si garantata de lege de a nu raspunde autoritatii competente, chiar si inprezenta unui aparator, drept recunoscut expres chiar in art.70 pct. 2 C.p.p., statuandu-se ca estevorba de un drept la tacere si nu de o tacere ca formă a comunicarii in sensul ca prin aceastaar recunoaste invinuirea sau ca ar incerca sa induca in eroare autoritatea competentă. Inprocesul penal invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa-si probeze nevinovatia si ca atareexercitarea dreptului sau la tacere nu-i poate fi imputat, acesta fiind un drept legitim, in sens similarfiind si dispoz.art.14 pct.3 lit.g din Pactul International cu privire la drepturile civile si politiceconform carora orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni penale are dreptul sa nu fiesilita sa marturiseasca impotriva ei insasi sau sa se recunoasca vinovata.

De asemenea in art.10 pct.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului se prevedelibertatea de a comunica, apreciindu-se in jurisprudenta ca aceasta presupune si dreptul de a nucomunica si ca intrucat comunicarea este tratata ca o libertate, atunci persoana este libera sa taca, sanu comunice,acesta fiind un drept la tacere.

Conform jurisprudentei Curtii Europene, dreptul la tăcere este incălcat chiar si atuncicind o lege il obligă pe acuzat sa raspundă la intrebari sau să furnizeze documenteautoritătilor, Curtea hotarand intr-o speta ca s-a incalcat dreptul la tacere printr-o cerere defurnizare a unor documente sub amenintarea cu sanctiuni penale in caz de refuz.

S-a statuat ca si potrivit legii române exercitarea dreptului la tacere nu se confundă cutagaduirea faptei, dar nici cu recunoasterea acesteia, in sensul ca din moment ce nu contraziceacuzarea, ar insemna ca ar si recunoaste-o, iar o simpla invinuire, neprobata, nu are nici ovaloare in fata prezumtiei de nevinovatie si ca prezumtia de nevinovatie justifica tacerea,nimeni neputand fi obligat sa-si dovedeasca el nevinovatia, cu atat mai mult cand invinuirea esteneprobata sau necredibila.

Asa cum s-a mentionat anterior s-a apreciat constant ca pentru tacere si refuzul de araspunde, faptuitorul invinuit sau inculpatul nu trebuie constrins sau sanctionat in nici un fel,acesta fiind un drept al sau, ca legea trebuie sa lase oricarui inculpat facultatea de a vorbi saunu, ca inculpatul poate sa taca, nu neaparat pentru a tagadui sau a se sustrage judecatii.

Din nici o dispozitie legala nu rezulta ca exercitarea dreptului la tacere, consacrat de art.14 pct.3 lit.g din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice; art.24 din Constitutiein care este reglementat dreptul la aparare, care presupune dreptul de a te apara si prin tacere, inlipsa unui avocat si chiar in prezenta aparatorului; art.29 si art.30 din Constitutia Romaniei carereglementeaza libertatea constiintei si libertatea de exprimare, presupunand dreptul de a tacea si dea nu-ti exprima gindurile, opiniile, credinta, creatia, respectiv dreptul de a nu comunica decit atuncicind doresti sau consideri necesar si oportun in cadrul exercitarii acestei libertati; de art.66C.p.p.conform caruia potrivit prezumtiei de nevinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa tacaatunci cand i s-ar cere sa-si probeze nevinovatia; de art.325 alin.2 C.p.p.- „cind inculpatul refuza sadea declaratii”- fiind interpretat in sensul ca legiuitorul in spiritul Constitutiei a recunoscutinculpatului un drept de a refuza sa dea declaratii, si art. 70 alin.2 C.p.p. astfel cum a fost modificatprin Legea 281/2003 care prevede expres ca: „Invinuitului sau inculpatului i se aduce la cunostintafapta care formeaza obiectul cauzei, dreptul de a avea un aparator, precum si dreptul de a nu facenici o declaratie (...)”, poate constitui o circumstanta de agravare in sarcina inculpatului, nu s-ar putea sustine ca daca invinuitul sau inculpatul se abtine sa dea declaratii uzand astfel de dreptulla tacere, aceasta atitudine ar putea constitui o imprejurare in defavoarea sa.

Page 19: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

19

Astfel motivul invocat de inculpati in sensul ca in mod gresit s-a dispus condamnarea lor,pentru toate argumentele expuse anterior s-a apreciat de catre Tribunalul ca este intemeiat, intrucatin cauza nu s-a demonstrat cu certitudine prin probe concludente vinovatia inculpatilor, iarneprezentarea acestora in instanta in vederea audierii si eventual a propunerii unor probe nu poatereprezenta dovada certa a vinovatiei acestora, asa cum nejustificat a retinut prima instanta.

In consecinta Tribunalul pentru toate argumentele expuse, a apreciat ca motivul invocat deinculpati in sensul ca in mod gresit s-a dispus condamnarea lor, este intemeiat, intrucat in cauzanu s-a demonstrat cu certitudine prin probe concludente vinovatia acestora si prin urmare inbaza art.385 /15 pct.1 lit. d c.p.p. a dispus admiterea recursului declarat de recurentii –inculpati impotriva sentintei penale nr. 52/09.03.2007 pronuntata de Judecatoria Corabia in dosarulnr. 1728/2006, casarea sentintei si in baza art. 11 pct.2 lit. a rap. la art. 10 lit. a C.p.p., achitareacelor trei inculpati cu privire la infractiunea prev. de art. 180 alin.1 C.p.

Data publicarii pe portal : 22.10.200728

28 Portalul Instantelor de Judecata - Romania

Page 20: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

20

VII. Dreptul la tăcere în procedura contravenţională

Speţa 4 - O’Halloran şi Francis versus Marea Britanie

Acest drept nu este prevăzut expres de art. 6 din Convenţie, însă el reprezintă o normăgeneral recunoscută, aflată în cadrul noţiunii de „proces echitabil”, fiind analizat de Curte în strânsălegătură cu prezumţia de nevinovăţie.

În materie penală, în cazuri în care petenţii au fost implicaţi în proceduri judiciare penaleconform dreptului intern, Curtea a recunoscut dreptul la tăcere, sau dreptul de a nu contribuila propria incriminare în numeroase cauze - John Murray împotriva Marii Britanii din08.02.1996, Saunders împotriva Marii Britanii din 17.12.1996, Serves împotriva Franţei din20.10.1997, Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei din 21.12.2000.

Curtea a stabilit în aceste cauze că este incompatibil cu exigenţele Convenţiei ca ocondamnare să fie întemeiată exclusiv sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului, pe refuzul să de arăspunde la întrebări sau de a depune mărturie în instanţă. Pe de altă parte, este evident că acesteinterdicţii nu ar putea împiedica să se ţină seama de tăcerea celui interesat, în situaţii ce reclamă oexplicaţie din partea-i, pentru a aprecia forţa de convingere a elementelor dosarului care-l acuză.Acest drept nu este însă absolut, trebuind analizate toate circumstanţele cauzei, prin luarea înconsideraţie a situaţiilor în care jurisdicţiile naţionale sunt îndreptăţite să le acorde o anumităimportanţă, dreptul la a păstra tăcerea neputând fi extins, în cadrul unei proceduri penale, la date cepot fi obţinute de la acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, date care există independent devoinţa suspectului-cauza Tirado Ortiz şi Lozano Martin împotriva Spaniei din 15.06.1999,ToraTolmos împotriva Spaniei din 17.05.1995.

Deşi în materie penală, Curtea s-a pronunţat în multe cauze asupra respectării sau nu adreptului la tăcere, născându-se o bogată jurisprudenţă, în cazuri privind dreptul la tăcere înprocedura contravenţională, există puţine decizii, printre care şi O’Halloran şi Francis împotrivaMarii Britanii din 29.07.2007.

Ambii reclamanţi au fost sancţionaţi contravenţional pentru fapte contrarii normelor privindcirculaţia rutieră. Astfel, autoturismul domnului O’Halloran a fost filmat cu camera video în timp ceera condus cu o viteză peste limita legală. I s-a solicitat de către poliţie să indice numele şi adresapersoanei care conducea automobilul, în caz contrar făcându-se vinovat de comiterea uneicontravenţii.

Petentul s-a supus acestei obligaţii, confirmând faptul că el era cel care conducea vehicululîn data respectivă, ulterior fiind amendat.În cadrul procedurii judiciare a încercat excluderea acesteideclaraţii din probatoriu cu motivaţia că beneficiază de dreptul de a nu se autoincrimina.Aceaşi este şi situaţia reclamantului Francis, cu diferenţa că acesta a fost sancţionat pentru că nu afurnizat poliţiei informaţiile solicitate, invocând dreptul la tăcere.

Analizând această cauză, Curtea după ce reiterează pe larg principiile statornicite înjursiprudenţa sa cu privire la dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina, prin comparareasituaţiei petenţilor cu a altor reclamanţi în cauze deduse Curţii – Funke împotriva Franţei din25.02.1993, Saunders împotriva Marii Britanii din 17.12.1996, Weh împotriva Austriei din08.04.2004 şi Jalloh împotriva Germaniei, 54810/00,ECHR 2006 – concluzionează că nu a avut loco încălcare a art.6. Motivarea Curţii lasă însă de dorit, întrucât nu este foarte explicită. Ideea care sedesprinde este că s-a produs într-adevăr o constrângere a reclamanţilor, însă aceasta a fost limitatădoar la a da informaţii privind identitatea şoferului, ori această cerinţă rezultă din faptul că oriceproprietar de vehicul se supune unei reglementări impuse de faptul că deţinerea unui automobilimplică potenţialul de a cauza grave vătămări.

Page 21: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

21

Se presupune că cei care deţin autoturisme au acceptat anumite responsabilităţi şi obligaţii.Se mai arată că reclamanţii beneficiau de celelalte garanţii ale unui proces echitabil, întrucât chiar şiîn condiţiile în care se autoincriminau, rămânea în sarcina acuzatorului de a face dovada dincolo deorice îndoială rezonabilă a faptei alegate, acuzatul beneficiind de dreptul de a administra probe,înclusiv martori.

Concluzia care se întrevede constă în aceea că dreptul la tăcere nu este unul absolut,fiind necesar a se analiza toate împrejurările cauzei şi a se respecta proporţionalitatea întrescopul urmărit şi mijloacele alese, pentru a nu se înfrânge celelalte garanţii proceduraleconferite de art.6, în special dreptul la apărare.

Page 22: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

22

VIII. Dreptul la tăcere - Interpretarea tăcerii

Speţa 5 - Condron versus Marea Britanie,

CEDO, secţia III, hotărârea Condron versus Marea Britanie, 2 mai 2000, 35718/97

Dreptul de a păstra tăcerea nu poate fi considerat drept unul absolut, iar pentru a verificadacă este admisibil ca instanţele să tragă concluzii din tăcerea unui acuzat trebuie verificatecircumstanţele cauzei.

Reclamanţii, ambii dependenţi de heroină, au fost acuzaţi de trafic cu heroină, după ce maimulte doze de droguri au fost găsite în apartamentul lor. Medicul care i-a examinat a considerat că,deşi se aflau sub influenţa drogurilor, pot să răspundă la întrebările poliţiştilor, în ciuda opoziţieiavocatului lor. Reclamanţii, deşi avertizaţi că omisiunea de a răspunde la întrebări poate fiinterpretată în defavoarea lor în cursul procedurii şi au afirmat că au înţeles acest lucru, au preferatsă răspundă cu „nici un comentariu” la toate întrebările ce le-au fost adresate. În cursul procesului,acest interogatoriu a fost administrat drept mijloc de probă.

Reclamanţii au susţinut că heroina găsită era pentru uzul lor personal şi că obiectul care afost văzut ca fiind dat unui vecin nu era o doză de droguri. Judecătorul a indicat juraţilor că audreptul de a trage concluzii defavorabile din tăcerea reclamanţilor în cursul interogatoriilor.Reclamanţii au fost condamnaţi.

Art. 6. Dreptul la tăcere. Dreptul de a păstra tăcerea nu poate fi considerat drept unulabsolut, iar pentru a verifica dacă este admisibil ca instanţele să tragă concluzii din tăcerea unuiacuzat trebuie verificate circumstanţele cauzei. Curtea aminteşte că decizia de condamnare aunei persoane nu poate fi fondată exclusiv pe tăcerea acesteia, însă tăcerea poate fi luată încalcul în acele situaţii care implică necesitatea unei explicaţii din partea sa. În speţă, Curtea aconstatat totuşi că reclamanţii au furnizat în cursul procesului explicaţiile necesare, susţinând căheroina era pentru consum propriu, iar vecinului i-au dat un alt obiect.

În plus, în ciuda faptului că au afirmat că înţeleg de ce petrece, Curtea a constatat cămomentul în care reclamanţii au păstrat tăcerea era un moment în care nu erau complet lucizi. Deaceea, constatând că, deşi situaţia impunea o explicaţie din partea reclamanţilor, aceştia au oferitexplicaţia respectivă, Curtea nu poate admite instrucţiunea oferită de judecător juriului pentru ainterpreta tăcerea iniţială a reclamanţilor. În consecinţă, dreptul lor la tăcere a fost violat.29

29 http://jurisprudentacedo.com/Condron-versus-Marea-Britanie-Dreptul-la-tacere-Interpretarea-tacerii.html

Page 23: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

23

IX. Dreptul la tăcere - Parola de la un calculator

Speţa 6 – S.U.A. versus Boucher.

Primul caz din jurisprudenţa S.U.A. în care s-a pus problema includerii parolei unuicalculator în garanţiile celui de-al Cincelea Amendament este S.U.A. c. Boucher. SebastianBoucher a trecut din Canada în Vermont. Ofiţerii de vamă au găsit un laptop pe scaunul din spate amaşinii sale pe care Boucher l-a identificat ca fiind al său.

În acesta s-au găsit mai multe fişiere ce făceau referire la pornografia cu copii. Boucherle-a spus ofiţerilor că el îşi descărcase pornografie pentru adulţi şi fără să îşi dea seama a scosşi aşa ceva, dar, atunci când a realizat conţinutul fişierelor, le-a şters. Ofiţerii au închis laptopul,i l-au confiscat şi l-au arestat.

Dar, ulterior, când l-au deschis şi au încercat să verifice conţinutul său au descoperit căacestea erau apărate de programul „Pretty Good Privacy” ce necesita o parolă pentru a puteaaccesa fişierele. Acuzatul a fost somat să furnizeze parola. Ofiţerii au recunoascut că fărăaceastă parola vor fi nevoiţi să folosească un program ce ghiceşte parole, dar întregul procesar putea dura ani. Acuzatul a argumentat că o astfel de cerinţă îi încalcă dreptul prevăzutde al Cincelea Amendament.

Curtea a considerat că „trecerea unei parole în calculator este un gest ce presupune căimplicit se comunică fapte. Introducerea parolei de către acuzat ar presupune că acestarecunoaşte că cunoaşte parola şi că are un control asupra fişierelor respective. Procedura esteechivalentul a-l întreba direct dacă cunoaşte parola de la laptop.

Iar dacă acesta o cunoaşte într-adevăr acuzatul s- ar vedea pus faţă în faţă cu dilemainterzisă: să se incrimineze, să mintă sub jurământ sau să se găsească acuzat de sfidare acurţii”.

Comparând situaţia din prezentul caz cu situaţia în care în loc de parolă este vorba de ocheie s-a considerat că „o combinaţie comunică conţinutul gândirii; cheia nu face acestlucru şi atunci aceasta nu este o mărturie, o declaraţie. Parola, asemeni combinaţiei, seaflă în mintea suspectului şi pentru aceste lucru are natura unei mărturii, a unei declaraţiişi este departe de a fi atinsă cu o somaţie.” „Dacă acuzatul cunoaşte parola aceasta existădoar în mintea sa.”

Repoducerea sa nu poate fi făcută decât prin viu grai şi prin aceasta se diferenţiază de altedovezi materiale ce ar avea valoare testimonială. „Forţarea acuzatului să dezvăluie parola îlobligă pe acesta să îşi dezvăluie conţinutul minţii sale şi deci să se incrimineze.”Împotriva acestei decizii Departamentul de Justiţie a declarat apel la U.S. District Court dinVermont

Însă împotriva acestei soluţii s-a exprimat şi un alt punct de vedere potrivit căruia Bouchera renunţat la privilegiu „întrucât a cooperat cu poliţia şi a recunoscut că laptopul este al său şi şi-a şidemonstrat că exercită control asupra lui.”30

30Sarah E. Stoller, Paul Root Wolpe, op.cit., pp. 365-375.

Page 24: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

24

C O N C L U Z I I

Întrucât societatea este într-o continuă evoluţie marcată prin descoperiri în toate domeniilece fac ca fiecare an ce trece să pară desuet, nici dreptul la tăcere nu este o prezenţă statică. Şi nicinu poate fi, cât timp raţiunile ce stau la baza lui sunt bine fundamentate. Doar aşa acest drept nuse va stinge, ci se va modela pe toate situaţiile ce pot apărea.

Consider că aplicarea consecventă in practica procedurii penale a ”dreptului la tăcere”, vaavea ca şi consecinţe, impunerea respectului pentru integritatea personală, interzicerea incriminăriişi a unei terţe persoane, dar şi respectarea mecanismului de distanţare între individ şi stat atuncicând statul se află pe poziţia cea mai dominantă, favorabilă conduitei abuzive.

Conceptul de ”drept la tăcere”, este mult mai clar dezvoltat în jurisprudenţa americanăsau cea engleză şi faptul că începe să fie menţionat si continuu dezvoltat şi în cadrul opiniilorseparate a judecătorilor de la C.E.D.O. înseamnă că acesta cunoaşte o dezvoltare rapidă.

Se poate sublinia o discrepanţă între raţiunile privilegiului în sistemul common law şi celedin sistemul continental. Dacă la începuturile afirmării privilegiului în sistemul common lawacesta era justificat ca fiind legat de prezumţia de nevinovăţie, azi se poate observa o puternicăorientare înspre găsirea altor raţiuni.

Ori, în sistemul de tip continental, privilegiul încă este legat de prezumţia denevinovăţie şi din această cauză unele hotărâri ale Curţii par a fi contradictorii. Tocmai pentru aînlătura această contradictorialitate trebuie aleasă raţiunea privilegiului ce îi conferă o mai mareflexibilitate.

Consider că ”dreptul la tăcere”, - tema aleasă de mine in acest referat, este o temă care vasusscita si pe viitor ample dezbateri in doctrina juridică europeană, dar ceea ce mi se pare cel maiimportant, este faptul că a inceput sa fie aplicată cu succes chiar de justiţiabilii romani si chiar deintregul sistem juridic românesc, in incercarea de a se alinia standardelor judiciare impuse deintrarea in Uniunea Europeană.

Page 25: Cristian Tarnauceanu - Umk Iasi - Referat Dreptul La Tacere - 2013

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi Master – 2012/2013 - Știinţe Penale si Criminalistică Tărnăuceanu Cristian

25

B I B L I O G R A F I E

V. Dabu şi A.M. Guşanu, Dreptul la tăcere, drept fundamental., în revista Dreptul,nr. 9/2003. p. 126.

din Legea nr. 544/2001 Ordonanţa de urgenţă nr. 27/18.04.2003 Robert M. Bohm şi Keith N. Haley, Justiţia Penală o viziune asupra modelului

american. Editura Expert, Bucureşti 2002 p.177 Legea nr.182 din 12.04.2002, privind protecţia informaţiilor clasificate, publicate în

M.O. nr.248 din 12.04.2002 Legea nr. 544/2001 Robert M. Bohm , Keith N. Haley, Justiţia Penală o viziune asupra modelului

american. Editura Expert Bucureşti 2002 p.177. Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV

Editura Academiei , Bucureşti, 1972, p. 179. Legea nr. 360/2002 Legea audiovizualului nr.504/2002 „CORPUS IURIS” Ediţia bilingvă română, franceză, tradus şi editat sub patronajul

Academiei Române de Cercetare a Dreptului Comunitar, Editura Efemerida 2000. Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul

Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti 1998, p.387, cazul Funche contraFranţei.

I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Vol. IV, Tip. „Curierul JudiciarBucureşti 1912

Gh. Mateuţ, A Mihăilă, Logica Juridică, Lumina Lex Bucureşti 1998, Alexandru Sava în Aprecierea probelor în procesul penal. Editura Junimea, Iaşi,

2002, pag.74; I. Doltu, Declaraţiile învinuitului sau inculpatului - mijloc de apărare în procesul

penal, în Dreptul nr.10-11/1994, p.80 http://smtp.jurisprudentacedo.com/Heaney-si-McGuinness-contra-Irlanda-Dreptul-la-

tacere-Domeniul-de-aplicabilitate.html http://jurisprudentacedo.com/Condron-versus-Marea-Britanie-Dreptul-la-tacere-

Interpretarea-tacerii.html Sarah E. Stoller, Paul Root Wolpe, op.cit., pp. 365-375 Portalul Instanţelor din România Codul penal Codul de procedură penală


Recommended