www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n mai‑iunie 2017 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în

Festival dedicat regizorului Cristian Mungiu

„Afacerea Est a fost un proiect pentru care s‑a căutat finanţare în jur de şapte ani”Interviu cu regizorulIgor Cobileanski P. 2

„Actorii au o patrie în sine: actoria”

Interviu cu regizorulNae Caranfil P. 4

„Preţuiesc pacea foarte mult şi mi‑e teamă de război”

Interviu cu regizorulNicolae Mărgineanu P. 7

„Câteodată este important să ştii să spui «nu»”

Interviu cu actorulTudor Istodor P. 8

Andrei Giurgia

Cristian Mungiu – premiat internaţional, sărbătorit acasă

Am dus la bun sfârșit și cea de‑a VIII‑a ediţie a Festivalului Serile Filmului Românesc. S‑a mun‑cit mult cu gândul la cei peste 60 de cineaști ro‑

mâni care au venit la Iași în perioada 10‑14 mai pentru a  sărbători filmul românesc. SFR este locul în care se muncește cu sufletul și cu respect faţă de adevăratele valori naţionale.

Și parteneriatul nostru cu revista de cultură contem‑porană TIMPUL a continuat și tare ne mândrim că vă putem oferi un supliment realizat chiar de cei care au participat activ la festival, au stat la povești cu invitaţii, s‑au bucurat și au încercat să afle cât mai multe lucruri interesante despre ei și activitatea lor artistică.

Anul acesta am încercat să oferim publicului spectator o altă viziune asupra cine‑matografiei românești. În acest demers am fost îndrumaţi și susţinuţi chiar de invitatul special al ediţiei, regizorul ieșean Cristian Mungiu. Acesta „a complotat” cu ambasa‑dorul cultural, Irina‑Margareta Nistor, și a realizat selecţia oficială din festival. S‑au sur‑prins cele mai importante etape din cinemaul românesc, cu puncte de reper precum 100 de lei (regia: Mircea Săucan), un film din anul 1973, și până la Noul Cinema Românesc, semnat de Radu Muntean, Adrian Sitaru, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu. A fost ofertă de neratat, iar publicul a răspuns prezent la proiecţiile din cele șase spaţii.

Pentru al patrulea an consecutiv, festivalul a fost dedicat unei personalităţi cine‑matografice. Anul acesta ne‑am oprit la regizorul Cristian Mungiu. La Ateneul din Iași am rememorat cea mai frumoasă performanţă a cinematografiei din România. S‑au împlinit zece ani de când filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile obţinea Palme d’Or‑ul la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Un moment unic, plin de emoţie, reme‑morat acasă la Cristian Mungiu, alături de actorii Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov, Tania Popa, Ion Sapdaru. Premiat internaţional, sărbătorit acasă și aplau‑dat la scenă deschisă. Publicul a trăit proiecţia filmului care a stârnit multe controverse la vremea lui, a întrebat și a creat o emoţie specială în sală. Cristian Mungiu a spus încă o dată că acest film nu este despre avort. S‑a povestit mult, cu patos și exemple, iar o sală întreagă a rămas câteva ore bune nemișcată, urmărind cu mare atenţie fiecare mișcare a invitaţilor de pe scenă. Am aflat cu bucurie că, dintre toate invitaţiile pe care le‑a primit pentru a marca acest moment aniversar, regizorul Cristian Mungiu a ales Iașul natal, ceea ce a contat foarte mult pentru încrederea acordată echipei festivalului. A fost un regal și datorită numelor importante din cinematografia românească prezente în sală și au avut aceleași emoţii ca echipa filmului 4,3,2: Nae Caranfil, Adrian Titieni, Manuela Hărăbor, Bianca Brad, Ion Dichiseanu sau Cristina Flutur. A fost o seară în care publicul și‑a arătat respectul, aprecierea și atașamentul faţă de cel care, pentru câteva ore, a fost numai și numai al nostru. Mulţumim, Cristian Mungiu.

Într‑una din zile am poposit la Bojdeuca lui Ion Creangă din Ţicău. Acolo, actorul Dorel Vișan, cel care l‑a interpretat memorabil pe bădia Ion în filmul Un bulgăre de humă (regia: Nicolae Mărgineanu), a fost sărbătorit printr‑un Portret de artist: O viaţă închinată frumosului. Alături de Mircea Radu Iacoban (scenarist), Dionisie Vitcu (actor) și Nicolae Mărgineanu (regizor), am rememorat momente de la filmări, situaţii de mo‑ment, dar și cum și‑a pus amprenta scriitorul Ion Creangă asupra celor care au redat pe peliculă o perioadă importantă din cultura noastră naţională. A fost o întâlnire de la care plăcintele poale‑n brâu nu aveau cum să lipsească, știind că erau preferatele lui Creangă. Într‑o liniște deplină, așezaţi pe buturugi, am vorbit despre autenticitatea și necesitatea lui Creangă, astăzi. Actorul Dorel Vișan a recunoscut că nu a fost deloc ușor să‑l interpreteze pe scriitor și să intre în pielea lui. Au fost momente când a vrut să renunţe în timpul filmărilor, dar până la urmă a dat cinematografiei românești un personaj și un film de referinţă pentru toate generaţiile. Creangă rămâne autentic și cu toţii avem în continuare nevoie de creaţiile sale.

Ar fi multe de spus despre ediţia cu numărul opt, dar mă opresc aici, punctând că cei peste 60 de invitaţi care au fost la Iași, la început de mai, au oferit prin filmele și momentele prezentate o ediţie de suflet, cu multă emoţie, numai bună de păstrat până la anul, când vom continua de unde am rămas.Fo

togr

afie

de

Dan

Bel

eiu

www.revistatimpul.ro mai‑iunie 2017

2

Supliment coordonat de:Andrei GiurgiaCorina Giurgia

Echipa redacţională:Bianca BarhanBianca BurdujocAncuța CiocoiuPaula DonisăLarisa LazărSperanța TalabăȘtefania Ureche

Fotograf i:Ioniță Carmen AngelușOana ArhipAndrei CucuDan IgnatMaria IstrateOvidiu ProcaCristina Rotaru

Redacţia:Cornelia Păduraru (tehnoredactare)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile suplimentului aparţine autorilor.

Supliment al revistei

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN–L 1223 – 8597

ISSN 1223‑8597

Redacţia şi administraţia:Strada Petru Rareș, nr. 2, Iași – 700126Tel.: 0040 (232) 277998

E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Igor Cobileanski: „Afacerea Est a fost un proiect pentru care s‑a căutat finanţare în jur de șapte ani”

Vineri, 12 mai 2017, ora 20:00, s‑au adunat la Bojdeuca lui Ion Creangă din Ţicău actori, regizori, scenariști,

iubitori de film, pentru a fi martori la o po‑veste autentică despre iubire și prietenie. Este vorba despre proiecţia specială Un bulgăre de humă, film ce aduce în prim‑plan prietenia dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă.

Au fost prezenţi invitaţi de onoare, pre‑cum Dorel Vișan, Nicolae Mărgineanu, Mir‑cea Radu Iacoban, Dionisie Vitcu, Irina‑Mar‑gareta Nistor, Manuela Hărăbor, Elisabeta Bostan, Ileana Popovici, Nae Caranfil, Mi‑runa Bilei și primarul Iașului, Mihai Chirica. În cadrul evenimentului, Dorel Vișan a fost decorat cu o distincţie specială din partea Institutului Cultural Român.

La 99 de ani de la momentul în care Bojdeuca lui Creangă devenea prima casă memorială din ţară, amatorii de film româ‑nesc au avut ocazia de a vedea un lungme‑traj despre bădia Ion, chiar în curtea casei, în aer liber, într‑o seară răcoroasă de pri‑măvară. Chiar dacă filmările nu au avut loc în România, Bojdeuca lui Creangă, deși re‑constituită, are același aspect și în film.

Pe buturugile din faţa casei lui Nică s‑a strâns echipa filmului, prilej pentru specta‑tori de a‑și satisface curiozităţile. „Este un film pe care l‑am făcut în urmă cu 28 de ani. Am avut parte de o echipă de mare excepţie și de actori de seamă. Un regizor care a dina‑mizat scenariul și a introdus scene care au dat tensiune”, a declarat Mircea Radu Iacoban. Întrebat fiind dacă apariţia filmului a fost afectată de perioada comunistă, tot el spune

că premiera a avut loc la câteva luni după re‑voluţie: „Evenimentul era în stradă. Dar an de an am reușit să recuperăm. Nu cred că se va mai face vreodată un asemenea film”.

„Pentru mine este un film fundamen‑tal,  cu un personaj fundamental. Am ieșit foarte greu din el, după filmare. M‑am des‑părţit greu de bădia Ion. Încet‑încet, am scăpat de felul lui de a merge, de a se com‑porta, dar am rămas cu felul lui de a gândi”, spune Dorel Vișan.

Spectatorii, peste 150 la număr, au avut oportunitatea de a vedea filmul Un bulgăre de humă în aer liber, într‑o atmosferă boemă și miros de poale‑n brâu. Filmul a fost reali‑zat la împlinirea a 100 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu și a lui Ion Creangă.

Bianca Barhan

„Eu consider că fiecare dintre noi poate fi actor”, spuneaţi într‑un inter‑viu. Nu este greu să încercaţi de fiecare dată să găsiţi feţe noi pentru filmele dumneavoastră?

A încerca să găsești feţe noi nu în‑seamnă să și găsești feţe noi. Sunt și eu curios să descopăr actori noi, potriviţi ro‑lurilor pe care le pregătesc în scenarii, dar nu neapărat ăsta este scopul. S‑a întâmplat pur și simplu în două sau trei lucrări să fi apărut niște oameni care nu au mai avut proiecte cinematografice sau aveau doar experienţă teatrală. Dar, din nou, acesta nu este un scop neapărat. Iar ce ţine de actori, da, fiecare dintre noi face actorie mai mult sau mai puţin în situaţii absolut diferite, unii mai bine, alţii mai prost. Tocmai de aceea există și actori profesioniști.

Este acesta un compliment? Că fie‑care dintre noi este actor? Nu este mai degrabă ceva perfid?

Nu neapărat, actoria nu înseamnă pre‑făcătorie. Fiecare dintre noi poate fi ac‑tor  pentru că experienţă în a mima, în a interpreta avem de fapt fiecare, mai multă sau mai puţină. Pentru mine, ca regizor, important este să încerc să descopăr acel potenţial al fiecăruia dintre colegii cu care lucrez pentru a‑i face să se exprime fără sfială.

Ce vă inspiră cel mai mult când scrieţi scenarii?

Sunt câteva lucruri care îmi par foarte importante. În primul rând, povestea; cât de profundă sau superficială este. Fiecare dintre noi încearcă să spună o poveste, un film este de fapt o poveste. Dacă este spusă superficial, nu merită să fie făcută. Partea a doua este cum spui această po‑veste, adică cum oferi formă unei scriituri pe care noi o numim scenariu. Dar în sce‑nariul propriu‑zis nu mă interesează nea‑părat originalitatea, ci mai degrabă cât de bine construit este, cât de profund este și cât de interesant ar fi pentru mine să îl văd.

„Faptul că am avut o experienţă actoricească de fapt îmi oferă mie, ca regizor, posibilitatea să lucrez un pic altfel cu actorii”

Mai demult aţi fost și actor. Vă ajută acest lucru în postura de regizor?

N‑am mai făcut actorie de foarte mulţi ani. Într‑adevăr, în adolescenţă am coche‑tat cu actoria și am avut câteva roluri, unele dintre ele chiar importante, dar de la facul‑tate încoace nu am mai avut nimic, de 25 de ani. Faptul că am avut o experienţă actori‑cească de fapt îmi oferă mie posibilitatea să lucrez un pic altfel cu actorii decât o fac colegii mei de la regie, care nu au avut această experienţă. Și asta probabil pentru că de foarte multe ori încerc să mimez sau să interpretez în locul lor cam cum aș fi vrut eu să facă ei. Iar actorii, pe lângă faptul că sunt fiinţe raţionale, sunt și emoţionale, evident, și atunci, așa cum te văd că faci, așa repetă și probabil intră mai ușor în pielea personajului în momentul în care începi să joci efectiv în faţa lor.

Vă place mai mult să realizaţi scurt‑metraje sau filme?

Lungmetrajul este ţinta pe care și‑o dorește fiecare regizor. Scurtmetrajul este, mai degrabă, posibilitatea de a spune ceva foarte scurt, c‑o fi un banc sau c‑o fi un gând, dar nu mai mult. Și uneori scurtmetrajele se fac și pentru a nu sta în zadar. Pentru că de fapt cuprind mult mai puţin timp de pro‑ducere, mult mai puţini bani, deseori se fac pe prietenie, și atunci, decât să stai o lună și să nu faci nimic, spui „hai să facem un scurtmetraj cu toţii”. Lungmetrajul nu îţi poţi permite să îl faci în felul acesta pentru că sunt eforturi financiare, tehnice și umane considerabile, e mult mai complicat.

În afară de aceste eforturi, mai sunt și alte diferenţe între realizarea unui scurtmetraj și a unui film?

În primul rând, sunt riscuri diferite. Să spunem că nu ţi‑a ieșit un scurtmetraj. Asta e, mergi mai departe. Bani nu sunt atât de

mulţi pierduţi. La un lungmetraj e puţin alt‑fel. Doi: un lungmetraj îţi mănâncă un an din viaţă. Îţi ia foarte‑foarte mult. Cu un lung‑metraj te culci și te scoli cu el în gând un an sau un an și jumătate. Trecând peste toată insuficienţa financiară, în momentul în care ai banii și începi să îl faci, e destul de greu.

Cu Afacerea Est a fost dificil?N‑a fost un proiect ușor. A fost un pro‑

iect pentru care s‑a căutat finanţare în jur de șapte ani, după care a fost greu, pentru că nu eram acoperiţi 100% cu banii și a tre‑buit să concentrăm producţia, iar ceea ce se filmează în mod normal în 40 de zile noi am filmat în 20. Nu a fost ușor. A fost greu și pentru că a fost filmat în august, pe o caniculă greu de suportat pentru toţi ac‑torii și pentru echipă.

Ironia este unealta cea mai la înde‑mână pe care o aveţi atunci când scrieţi scenarii?

Uneori, da. Cred că am ocolit criticis‑mul și am încercat să abordez, mai degrabă să redau un soi de caracter pe care îl avem cu toţii, un fel de‑a fi al moldoveanului. Am ocolit criticismul și nu am vrut să fiu cinic. E cumva în zona asta a hazului de ne‑caz, dar eu mi‑am îndrăgit și îmi îndrăgesc în continuare personajele. Nu îmi bat joc de ele. Dacă râd de ele, mă străduiesc să o fac astfel încât spectatorul să își dea seama că le iubesc. Personajele mele nu sunt nea‑părat proaste, ci mai degrabă naive. Și asta mă face cumva să fiu legat de ele, să nu arunc cu pietre în astfel de personaje, ci, din contră, să le tratez cu un soi de candoare, de căldură, așa încât, vorba aia, să te simţi obligat să le învelești și să le iei acasă, nu să le dai afară.

Ce scenarii aveţi acum în lucru?Nu vă spun. Sunt câteva proiecte pe

care încerc să le dezvolt, culmea, sunt mai multe decât îmi imaginam că ar trebui sau decât știu că are un regizor pe masa de lu‑cru.  Sunt cam cinci‑șase proiecte pe care încerc să le dezvolt concomitent.

Interviu realizat de Ancuţa Ciocoiu

Pentru întregul efort depus pentru a realiza comedia Afacerea Est, regizorul Igor Cobileanski a fost răsplătit la Serile Filmului Românesc cu aplauzele unei săli pline și cu hohote de râs. „Reacţia cea mai frumoasă a fost cea a operatorului, care nu știa o boabă română. S‑a amuzat teribil. Filmul s‑a făcut zâmbind”, a mărturisit regizorul. Afacerea Est este singura peliculă românească

selectată în competiţia oficială a Tallin Black Nights Film Festival, unde a obţinut două premii.

Dorel Vişan: Portret de artist. O viaţă închinată frumosuluiDespre Creangă şi Vişan, într‑o seară de neuitat la Bojdeuca din Ţicău

nr. 218‑219 www.revistatimpul.ro

3

Gala de deschidere a SFR, o reconstituire a gloriei de la Cannes pentru Cristian Mungiu

Filmul regizorului Cristian Mungiu a fost aniversat acasă, la Iaşi, după un deceniu

de când a primit Palme d’Or la Cannes

Oare ce sunt eu, Doamne?

În ultima zi a festivalului SFR, dumi‑nică,  14 mai, la Muzeul Mitropolitan din Iași, Dorel Vișan și Ionuţ Bogdan

Ștefănescu au susţinut în faţa ieșenilor un concert de poezie mistică, intitulat Omul și taina lui.

Scrise de actorul și poetul Dorel Vișan, poeziile Psalmi încep de la 151 (după David) și conturează relaţia dintre om și divini‑tate. Autorul spune că poeziile sale sunt despre Psaltire și sufletul oamenilor, ac‑centuând ideea că omul este păcătos. Pă‑catul este specific numai omului. De el se leagă toată viaţa morală a omenirii, iar de voinţa lui, toate faptele sale. Binele, fru‑mosul, adevărul sunt trei entităţi care nu

se pot despărţi. Omul nu știe că libertatea este o alegere. O alegere între ce trebuie să faci și ce nu trebuie. Între adevăr și păcat. Viaţa omului este o crimă continuă și o sinucidere. Tot ce mâncăm omoară și ne ucide în fiecare clipă.

Dorel Vișan s‑a numărat printre cei 12 finaliști ai concursului internaţional de poezie mistică „Fernando Rielo”, de la Roma, iar cartea sa a fost tradusă în en‑gleză și franceză.

Spectacolul a durat 75 de minute și s‑a desfășurat sub forma unei slujbe de rugăciune. La eveniment au fost prezente peste 80 de persoane.

Bianca Barhan

Ediţia a VIII‑a a Serilor Filmului Ro‑mânesc l‑a sărbătorit pe regizorul ieșean Cristian Mungiu, care, după

zece ani de la premierea filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile cu distincţia Palme d’Or la Cannes, s‑a întors acasă pentru a retrăi emoţia acelui moment alături de prieteni, voluntari și cinefili.

Anul acesta, festivalul a început pe 10 mai, de Ziua Regalităţii, iar pe parcursul celor cinci zile ieșenii au putut viziona filme regale, filme importante pentru cine‑matografia românească alese chiar de re‑gizorul Cristian Mungiu împreună cu am‑basadoarea festivalului, Irina‑Margareta Nistor.

Un Cannes cu emoţiiPrima zi în Cinefilia a fost marcată

de Gala de deschidere, la care au fost prezenţi și o parte dintre actorii care au jucat în pelicula 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile: Laura Vasiliu, Anamaria Marinca, Vlad Ivanov, Ion Sapdaru și Tania Popa. Întreaga echipă a festivalului a pus la cale reconstituirea momentului din 2007 de la Cannes, când filmul regizorului Cristian Mungiu a câștigat Palme d’Or, cea mai importantă distincţie interna‑ţională obţinută de cinematografia ro‑mânească. Întreaga sală a putut viziona clipele emoţionante care au avut loc în urmă cu un deceniu la Paris și care au fost co mentate la acea vreme în direct de criticul de film Irina‑Margareta Nistor

și profesorul de cinema al regizorului, Laurenţiu Damian.

„Premiat internaţional, sărbătorit  aca‑să, regizorul Cristian Mungiu”, așa a fost primit pe scenă artistul, în uralele și aplau‑zele furtunoase ale cinefililor, mândri să îl aibă din nou în Iașul natal. „M‑aţi cople‑șit. M‑a făcut praf această prezentare. Tre‑buie să mărturisesc că e prima oară când văd imaginile astea”, a spus regizorul, cu‑prins de intensitatea întregului moment. Alături de el, pe scenă au fost invitaţi cole‑gii actori, care au împărtășit aceeași trăire la revederea imaginilor de la Cannes și a publicului atât de primitor. Irina‑Marga‑reta Nistor a fost și ea prezentă, întregind scena creată la gală, ca după un scenariu de film. „Sunt mai emoţionată decât acum zece ani. În seara asta e o reconstituire de  la Cannes, când marea majoritate nu a  putut fi acolo. Nu mi‑am imaginat că după un deceniu o să fim cu toţii aici și o să ne putem bucura și trăi încă o dată la intensitate totală un eveniment absolut formidabil. În sală sunt cei mai mari ac‑tori pe care îi avem în momentul de faţă în România”, a menţionat Irina‑Margareta Nistor, vocea filmelor românești.

Emoţii, de la Cannes la IaşiRememorarea momentului din 2007

a scos la iveală emoţia încă actuală atât în rândul echipei de distribuţie, cât și al cine‑fililor, a amintit că este o victorie prezentă a cinematografiei românești pe care publi‑cul o preţuiește și cu care se  mândrește.

„Are o semnificaţie aparte pentru mine pentru că, deși știam, acum văd că profe‑sorul meu din școală a fost la fel de emo‑ţionat pe cât eram eu în sală la Cannes. Domnul Laurenţiu Damian a fost profeso‑rul meu de școală la cinema, iar la Cannes am știut că va comenta această emisiune și sper că i‑am făcut o surpriză plăcută”, a adăugat Cristian Mungiu.

Înainte de a începe proiecţia, regizo‑rul a primit din partea festivalului Trofeul SFR, o simplă, dar inimoasă amintire de la Iași, după cum a spus Andrei Giurgia, directorul festivalului. Încă o distincţie a venit și din partea Institutului Cultural Ro‑mân. „Acest trofeu s‑ar cuveni să fie primit de toată echipa 4,3,2 și sper ca festivalul să continue și să fie susţinut în continuare de ICR”, a spus Roxana Călinescu, repre‑zentant al ICR.

O gală ca în filme, plină de magia revederilor

După vizionarea peliculei 4 luni, 3 săp‑tămâni și 2 zile, actorii, regizorul și criti‑cul de film Irina‑Margareta Nistor au re‑venit pe scenă, dând curs unui dialog cald cu publicul. „Vreau să mulţumesc  – în afara organizatorilor, care s‑au descurcat admirabil și au creat acest eveniment și sper să continue  – numeroșilor prieteni pe care îi am în sală. Mi‑au făcut plăcerea să vină cu toţii aici, e minunant că aţi fă‑cut să ne întâlnim. Să știi că nu am nici‑odată ocazia în București să mă întâlnesc cu atâţia prieteni iubiţi și iubite actriţe de‑ale mele”, a spus Cristian Mungiu. Re‑gizorul a ţinut să precizeze și în seara ga‑lei că nu este un film despre avort, așa cum a declarat și la Cannes. „Am plecat de la o poveste reală, care m‑a urmărit mult timp. Este un film despre oameni, despre alegeri în viaţă și despre asuma‑rea responsabilităţilor acestor alegeri”, a explicat Mungiu în ziua câștigării premiu‑lui Palme d’Or, în 2007.

Unii dintre ei, copleșiţi de atmosfera galei, alţii relaxaţi ca întotdeauna, actorii au venit pregătiţi cu un umor care ne‑a făcut pe toţi cei prezenţi în sală să ne sim‑ţim ca o familie. „Ne bucurăm că aţi venit la această sărbătoare a domnului Cristian Mungiu, îl salut și în continuare îl consi‑der cel mai bun regizor de film din Iași”, a spus Ion Sapdaru, cu obișnuitul său haz.

Naturaleţea cu care întrebările pu‑blicului au curs n‑au dat nici un răgaz

actorilor, care au răspuns întreaga seară curiozităţilor cinefililor. „Cu cât câștigi mai multă experienţă, pierzi din inocen‑ţă. Vreau să povestesc un moment de la Cannes. Prima întrebare pusă în cadrul conferinţei de presă a fost «Realizezi că acesta este momentul de vârf al carierei tale? De acum încolo, va merge în jos». Am avut cam 15 minute de la decernare până la conferinţa de presă. Nu judecăm filmele după numărul de premii pe care le‑au luat”, își amintește regizorul. Acest film a fost pentru mulţi dintre actorii care au jucat în el punctul în care au câștigat vizibilitate și au început să primească multe cereri de proiecte. „Rolul din 4,3,2 este cel care mi‑a deschis cariera foarte tare și care m‑a pus pe orbita filmului ro‑mânesc și a celui mondial”, a mărturisit Vlad Ivanov. La fel a fost și pentru Laura Vasiliu, actriţa care a interpretat unul din‑tre rolurile principale în 4 luni, 3 săptă‑mâni și 2 zile. „După ce am apărut pe ecrane, a început pentru mine o perioadă frumoasă și încărcată, așa cum visează orice actor. Au venit proiecte din străină‑tate, am primit invitaţii cu filmul în lumea întreagă, am primit mesaje de pe tot globul. A fost ceva incredibil și emoţionant, o stare de bucurie continuă, surprize peste sur‑prize și mult respect din partea tuturor, dar mai ales a echipelor străine cu care lucram”, a povestit Laura Vasiliu.

Serile Filmului Românesc este o  în‑tâlnire de generaţii și de experienţe, iar în urma vizionării filmelor și în urma dis‑cuţiilor se nasc lecţii de viaţă. După cum a spus directorul Ateneului din Iași în ca‑drul Galei de deschidere, „unirea se poate face doar prin cultură”. Seara de gală s‑a încheiat cu o sesiune de autografe și foto‑grafii cu echipa sărbătorită la Iași, după un deceniu de la succesul de la Cannes.

Ancuţa Ciocoiu

www.revistatimpul.ro mai‑iunie 2017

4

Tania Popa: „Nu am făcut nici un compromis pentru a ajunge unde sunt”Cum te simţi în acest mo‑

ment, după această gală, în care ai putut revedea momen‑tul în care filmului 4 luni, 3 săp­tămâni și 2 zile i‑a fost decer‑nat premiul Palme d’Or?

În primul rând, mă simt ca acasă, nu mă chinui absolut de‑loc. Eu am fost acum doi ani la Serile Filmului Românesc și se vede cum a evoluat festivalul, nu‑mai în bine. Iar faptul că există un festival doar pentru filmul româ‑nesc este îmbucurător. Noi sun‑tem actori români, noi asta facem, asta este meseria noastră. Sincer, mie mi se rupe sufletul când văd că nu este promovat, că lumea nu cumpără bilet să vadă un film românesc, pentru că nimeni nu se preocupă să spună: „Avem filme românești foarte bune”. Dar iată că filmul românesc este foarte apreciat în străinătate, iar acum, revăzând momentul de la Palme d’Or, parcă m‑am întors în timp, în seara aceea… Cristian este ado‑rabil prin naturaleţea lui, cu mult bun‑simţ. Este calm și asta am adorat la el cel mai mult, pe lân‑gă faptul că este atât de deștept. Știe atât de bine ce vrea să facă, lucrează atât de frumos cu acto‑rii și te face să vrei să dai din

tine tot ce ai. Mă declar o mare norocoasă că am avut șansa de a mă intersecta cu el și să trec prin toate filmele lui, cu excepţia fil‑mului Bacalaureat.

Cum arată viaţa ta acum?Viaţa mea este un vulcan.

Dintotdeauna a fost, doar că acum acest vulcan mă slujește pe mine, nu eu pe el. Am o familie superbă, copiii îmi sunt sănătoși și deștepţi. Acum sunt în momen‑tul în care pot să îmi valorific pa‑siunile de‑o viaţă, pentru că acto‑ria a venit ulterior. Mai întâi au fost pasiunile mele mari. Dintot‑deauna am cântat, dar niciodată nu m‑am gândit că pot să cânt în faţa publicului, să susţin concer‑te, ceea ce se întâmplă acum. Ce mi‑am dorit dintotdeauna să fac, design vestimentar, n‑a fost să fie, dar iată că mi‑am dat seama că pot să fac ceva în sensul acesta. Atelier am de foarte mult timp și

dintotdeauna fac haine. Am fost autodidact, am învăţat singură să fac haine. La toamnă voi fi stu‑dentă pentru că voi face mas‑terul în scenografie de costume. Sunt ca un copil care așteaptă Crăciunul. Îmi doresc să practic lucrul acesta, pentru că vreau spectacol, dacă tot sunt actriţă.

Care este designerul tău preferat din România?

Am admirat ţinutele Mariei Lucia Hohan, pentru că au ajuns foarte departe. Dar nu este sin‑gura care îmbracă vedete inter‑naţionale și acesta este un lucru fantastic. Sper, în curând, să se vor‑bească și despre mine în această zonă, nu doar că eu cochetez cu fashionul.

Ce îţi place în Iași, cu ce te‑a surprins Iașul?

Am jucat de nenumărate ori la Iași, și cu Teatrul Naţional, am

fost la festivaluri și cu spectaco‑le private. Am fost și la premiile UNITER. Aici mă simt ca acasă și îmi dă o stare de căldură. Iașul este așezat, se vede că este foar‑te vechi, cu tradiţie. Mie‑mi plac lucrurile noi, dar mi se pare im‑posibil fără trecut.

Există prejudecăţi în cine‑matografie?

Există, în general, părerea greșită a multor oameni cu pri‑vire la actori, dar mai ales la ac‑triţe. Iar eu am reușit să trec până în acest moment prin meseria

mea de bază, actoria, fără să fac compromisuri. Cu mâna pe ini‑mă pot să spun că nu am făcut nici un compromis pentru a ajun‑ge unde sunt. Sunt un om foarte orgolios și încăpăţânat și nu aș putea să dorm noaptea știind că am făcut ceva împotriva voinţei mele sau ceva de care m‑aș rușina apoi. Lucrurile rușinoase pe care le‑am făcut cred că sunt doar în viaţa mea privată. Cred că Dum‑nezeu are o cale pentru oricine. Și mie mi‑a dat multe hopuri, du‑reri și greutăţi, pentru ca, atunci când a venit și soarele pe strada mea, să îl simt de‑adevăratelea. Sunt foarte mulţumită de tot ce am făcut și din toate am învăţat, iar din ce e bun, am păstrat.

Suntem la SFR. Ce mesaj aveţi pentru cinefilii din Iași și din România întreagă?

Mergeţi să vedeţi filme ro‑mânești! Poate o să vă placă sau poate nu, dar pentru simplul fapt că este românesc și voi sunteţi ro‑mâni, merită acest mic efort din partea voastră. Oricum, noi,  ac‑torii, vă iubim, pentru că sunteţi ai noștri!

Interviu realizat de Speranţa Talabă

Presupun că meseria de scenarist implică mai multă responsabilitate decât meseria de actor. Aţi fost vreodată ne‑voit să faceţi vreun compromis din acest punct de vedere?

În general, concluzia la care am ajuns este că regia, ca profe‑sie, indiferent că e vorba de tea‑tru sau de film, este arta de a face compromisul cel mai mic, pentru că trebuie să faci com‑promisuri; știinţa de a alege între cele care te vor costa realmente sau cele care vor trece cât de cât ușor peste tine, aceasta este esenţa profesiei.

Ce anume v‑a convins că regia vi se potrivește mai bine decât actoria?

Mi‑e greu să răspund. A fost un moment în care am optat pen‑tru regie, între copilărie și ado‑lescenţă, pentru că mi s‑a părut cea mai romantică meserie în sensul în care creezi un film și îl vezi în același timp ca spectator, ceea ce este total nerealist. N‑am știut la vremea respectivă și, dacă aș fi știut, aș fi optat pentru o meserie mai puţin responsa‑bilizatoare. N‑am știut că regia este un travaliu minuţios, încor‑dat, stresant, în care rezultatul final poate să fie încântător, dar parcursul nu este.

Aţi acordat la un moment dat un interviu (agenţiei ME‑DIAFAX) în care spuneaţi că cinemaul românesc „nu mai creează mitologie”, așa cum făcea când eraţi dumneavoas‑tră mai tânăr. Spre ce credeţi că ne îndreptăm?

Cinematograful în general a încetat să mai creeze mitologie. Cinematograful românesc nu a

creat niciodată mitologie.  Pentru mine, mitologia cinematografu‑lui ţine de acele legendare wes‑tern‑uri, filme franţuzești cu Jean Gabin, Louis de Funès, Hum‑phrey Bogart în filme poliţiste, dar și film noir, Charlie Chaplin.

Și atunci noi ce punct de re‑per avem când vorbim despre cinematografia românească?

Întrebaţi un albanez sau un spaniol ce e reprezentativ pentru cinematografia românească în afară de filmele de festival, care, în sfârșit, au început să fie răsu‑nătoare, dar care nu creează mito‑logie. Ce se mai întâmplă acum, anumite francize, pe care eu nu le agreez foarte tare, de genul Războiul stelelor, blockbustere precum Misiune imposibilă, nu mi se par mitologie, ci sunt pro‑duse de consum. Nu știu cum să definesc mitologia cinematogra‑fică, acele imagini iconice care atrăgeau oamenii într‑o lume a reveriei, a râsului, a spaimei, a emoţiei, a lacrimii, dar lucrurile

acestea, după umila mea părere, au încetat să mai existe. Nu ne mai punem problema astăzi de ce cinematografia românească nu are mitologie; nu a avut nici‑odată și astăzi cu atât mai puţin poate să creeze una.

„Îmi place să cred că sunt un foarte bun spectator de film”

Ce credeţi că așteaptă oa‑menii să vadă într‑un film? Ce vă inspiră să alegeţi un anu‑mit subiect, și nu altul pentru filmele dumneavoastră?

Nu mă gândesc ce așteaptă oamenii să vadă, pentru că, dacă îi întrebi, ei vor ști întotdeauna să‑ţi răspundă ce ar vrea să vadă: „Aș vrea să fie ceva tare, așa, de râs dacă se poate, cu interpreţi îndrăgiţi, cu scene violente, dar, în același timp, cu multe chestii de dragoste și să fie tare, ca în viaţă, dar nu chiar ca în viaţă, pentru că m‑am săturat să mă uit pe fereastră și să văd viaţa așa cum e”. Spectatorul nu știe ce vrea și, în general, nici nu trebuie să știe ce vrea. El trebuie să se nimerească, dacă îl poţi atrage în sala de cinema, unde se difu‑zează filmul tău. Eu fac filme pen‑tru un singur spectator, care sunt eu, cu voia dumneavoastră, ulti‑mul de pe listă. Îmi place să cred că sunt un foarte bun spectator

de film. Combin în mod fericit, procentual, cinefilul înrăit cu coafeza.

Care a fost modelul dum‑neavoastră în tot acest timp?

Au fost, succesiv, mai multe. Primul, copil fiind, probabil că a fost Disney, după care Charlie Chaplin, Fellini, Miloš Forman.

Povestiţi‑mi o întâmplare de pe platourile de filmare care vă aduce zâmbetul pe buze atunci când vă amintiţi de ea.

La Restul e tăcere am avut probleme cu caii. Erau cai de film, de cascadorie, nu erau cai de tracţiune, deci nu știau să fie cu‑minţi și să tragă la trăsură. Erau înhămaţi la trăsură, dar, știind foarte bine cinema, pentru că erau deja actori de film, de fie‑care dată când auzeau comenzile care li se întipăriseră în ureche, „Atenţie, liniște, se filmează!”, în‑cepeau să se smulgă și ieșeau din repere. Și atunci m‑am gân‑dit care ar fi soluţia: una dintre soluţii a fost să vorbim cu echipa și să înlocuim termenii aceștia cu Massachusetts, Albuquerque, Dallas, astfel încât să‑i derutăm, să nu mai știe ce aud, dar am rea‑lizat rapid că simplul fapt că to‑nul era imperativ și de comandă făcea ca animalele să știe de fapt ce se întâmplă; problema nu era ce anume spui, ci cum sună ce

spui, cât de tare ai spus și cu ce impact asupra aerului din jur. Atunci am revenit la terminolo‑gia clasică și am hotărât să spun aceleași comenzi, dar pe un ton foarte molcom, aproape leșinat, în așa fel încât ei să nu mai per‑ceapă că e vorba de o comandă, ci poate e vorba de un sfat blajin adresat cuiva.

Aţi lucrat și cu actori străini. Cum a fost această ex‑perienţă?

Diversă. Actorul nu este fran‑cez, englez, german, italian sau român. Actorul este actor.  Ac‑torii au o patrie în sine: actoria. Sunt vulnerabili, au nevoie de încurajare, de ghidaj. Chiar și cei mai mari și mai experimentaţi dintre ei. Din punctul acesta de vedere, eu îi pot ajuta foarte mult, dar și ei mă pot ajuta foarte mult, venind, la rândul lor, foarte pre‑gătiţi  și asta mi s‑a întâmplat într‑un mod extraordinar la Clo‑ser to the Moon, în care au jucat actori englezi în principal și o vedetă americană, Vera Farmiga. Am avut bucuria să constat că, în fiecare zi de filmare, chiar și cei care nu aveau foarte multe de făcut veneau cu lecţiile făcute, cu textul învăţat. Erau extrem de pro‑fesioniști, nu aveau altele pe cap, adică acest film era problema lor în acea etapă a vieţii lor, nu mai aveau alte șapte spectacole de bifat sau o reclamă de făcut în altă parte sau lucruri de genul acesta. A fost o bucurie să lucrez cu ei și am descoperit noi  teh‑nici de a lucra cu actorul prin in‑termediul lor, tocmai încercând să folosesc la maximum această disponibilitate.

Interviu realizat de Ștefania Ureche

Nae Caranfil: „Actorii au o patrie în sine: actoria”

Actriţa Tania Popa a venit pentru a doua oară la SFR, de această dată, cu prilejul retrospectivei Cristian Mungiu. Regizorul i‑a marcat cariera în actorie de film, iar ea spune că este o norocoasă să fi jucat în toate filmele lui, în afară de Bacalaureat.

Este regizorul de la care se așteaptă cu mult interes orice producţie cinematografică. De fiecare dată i‑a surprins pe cinefili prin noutatea adusă cu fiecare film. Orice actor își dorește ca măcar o dată să prindă un rol în filmele realizate de el. La Serile Filmului Românesc, Nae Caranfil a venit cu două filme de referinţă:

E pericoloso sporgersi și cea mai nouă producţie, 6,9 pe scara Richter.

nr. 218‑219 www.revistatimpul.ro

5

Cristian Mungiu: „Este adevărat că filmele pe care noi le‑am făcut au avut mai mult succes în străinătate”

Cum aţi văzut, cum aţi re‑trăit și cum au evoluat lucrurile în cinematografia românească din 2007, când obţineaţi cu fil‑mul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile trofeul Palme d’Or la Festiva‑lul Internaţional de film de la Cannes?

La început, a fost o mare ză‑păceală, pentru că acel premiu venea cu foarte multe obligaţii plăcute. Vreun an de zile am că‑lătorit. Imediat după premiu, te prinde un vârtej. Când ajungi acolo, nu știi ce te așteaptă. Evi‑dent că nu mă așteptat să pri‑mesc acest premiu. Imediat după ce‑l obţii, intri într‑un circuit al interviurilor care durează foarte mult. Ești așteptat în culise și pe culoare de jurnaliști și vreme de câteva ore vorbești încontinuu. Sunt televiziuni din China, din America de Sud, din ţări arabe. Apoi, începe promovarea filmu‑lui. Un film de Palme d’Or bene‑ficiază de foarte multă atenţie. Am sperat atunci și eu, și cole‑gii mei de generaţie că acel pre‑miu va schimba ceva intern pe plan cinematografic, în sensul că ne‑am gândit că o recunoaștere internaţională atât de importan‑tă va fi urmată din punct de ve‑dere organizatoric de un efort de structurare și că vom beneficia într‑o perioadă oarecare de un buget mai consistent de la Cen‑trul Naţional al Cinematografiei, ca să putem face și altceva decât filme cu un buget redus, și că vom beneficia de posibilitatea să arătăm aceste filme în ţară. Mă întorc acum cu zece ani în urmă și îmi amintesc de faptul că, do‑rind să arăt filmul 4, 3, 2, am con‑statat că trebuie să organizez un fel de caravană. Aceasta a venit dintr‑o necesitate practică, pen‑tru că nu erau săli, nu erau cine‑matografe. Eu știam câte sunt, dar nu mi‑am dat seama de im‑pactul pe care premiul îl va avea. Primeam tot felul de semnale de la oameni că vor să vadă fil‑mul, dar nu aveam cum să‑l arăt. A doua zi după ce s‑a anunţat premiul, până și bunica mea dă‑dea interviuri acasă, la Iași. Era o dorinţă colosală de informaţii și de știri. A fost un moment de mare expunere, iar colegii mei au crezut că de pe urma aces‑teia ar fi trebui să se reașeze lu‑crurile. Sincer să fiu, după zece ani, nu s‑au reașezat așa cum ne‑am fi dorit noi. Sistemul de săli nu s‑a îmbunătăţit,  cara‑vana respectivă, în loc să fie un exemplu, a devenit o obișnuinţă. Toată lumea a aflat că, uite, dacă faci un efort, poţi să te ajuţi și singur, poţi să‑ţi distribui filme‑le  și în acest mod, dar nu asta era ideea.

Se pare că mesajul nu a fost înţeles.

Nu a fost înţeles pentru că mesajul cerea și o anumită in‑vestiţie în această zonă, nu nu‑mai financiară, dar și de atenţie, or, după cum știm, cultura și ci‑nemaul nu sunt atât de populare în ţara noastră încât să aducă voturi și ca atare nu am intere‑sat din cale‑afară pe nimeni, chiar și cu toate fotografiile oficiale și de grup pe care le‑am făcut în mo‑mentele de mare succes. S‑au făcut niște fotografii, s‑a oferit o decoraţie, dar nu s‑au dat și niște măsuri care să ne ajute să conti‑nuăm pe drumul acesta.

De ce credeţi că s‑a întâm‑plat așa?

Pentru că orice construcţie necesită o voinţă anume. Nece‑sită un plan, o viziune, o pregă‑tire și o continuitate. Noi am în‑cercat la Ministerul Culturii, cu fiecare nouă administraţie, să re‑creăm sistemul legislativ și orga‑nizatoric în care ne desfășurăm activitatea. De cele mai multe ori, până să ajungem să punem un anumit plan în acţiune,  mi‑nistrul era schimbat. Cred că, în 20 de ani, am avut 25 de mi‑niștri ai Culturii. Există un fel de rotaţie a cadrelor de tip nou care împiedică orice tip de proiect pe termen lung. În privinţa cul‑turii, este mai greu, deoarece nu este foarte populară. Ea nu aduce acel gen de popularitate și re‑compensă pentru clasa politică și, din această cauză, pierzându‑și acel rol propagandistic pe care îl avea în perioada comunistă, acum și‑a pierdut acel instrument și nu interesează prea mult pe nimeni. Până acum nu am avut nici un ministru vizionar al Cul‑turii care să rămână o perioadă lungă acolo. Dacă stăm să ne gândim, cultura  cinematografică a intelectualilor noștri este foarte redusă. Sunt toţi oameni de litere,

foarte umaniști și au o  cultură vizuală și cinematografică des‑tul de aproximativă. Opinia pu‑blică nu a fost influenţată să con‑sidere că, de exemplu, succesele pe care le‑am avut în cinema în ultimii 10‑15 ani sunt la fel de considerabile ca unele pe care le vor fi avut artele plastice în altă perioadă.

„Nu ştiu ce va fi peste câţiva ani şi dacă vom mai putea vorbi despre noul cinema românesc ca despre o realitate sau dacă nu va fi devenit o parte din mica noastră istorie culturală şi atât”

Pentru un nume precum Cristian Mungiu, dar și pentru ceilalţi colegi de breaslă, cât de frustrant este ca, după ce se obţin astfel de premii pe plan internaţional, la tine în ţară să nu se schimbă nimic?

Sper că filmele pe care le‑am făcut să nu fie recomandate doar pentru premii. În general, mă de‑ranjează ideea că am ales cu bună știinţă să facem niște filme pen‑tru niște occidentali care să ne ofere niște premii, arătându‑le cât de urât este pe la noi. Este o înţelegere foarte simplistă și care adună foarte multă aroganţă din partea celui aflat la periferia cul‑turii. Este foarte interesant acest gen de comentariu. Pe noi cred că ne recomandă mai mult acea presă pe care am generat‑o, acele opinii pe care le‑am generat. Ceea ce ne recomandă este folosirea sub un alt unghi a unor mijloace care sunt deja folosite în cinema, nu premiile. Unele dintre aceste

realizări au fost urmate de pre‑mii, dar sigur că acestea sunt mereu conjuncturale. Este ade‑vărat că filmele pe care le‑am făcut au avut mai mult succes în străinătate. Până la urmă, într‑o anumită măsură, suntem la pe‑riferia culturii mari și modernis‑mul ajunge la noi ca valul pe plajă: puţin mai târziu. Lucrurile pe care le‑am făcut erau puţin cam temerare pentru o cinema‑tografie recomandată de BD la munte și la mare. Mă scuzaţi, dar acela era nivelul popular al ci‑nematografiei noastre, iar saltul nostru a fost puţin cam mare dintr‑odată. Cinemaul era înţe‑les ca o artă populară, la care ve‑neai „să te râzi”, cum se spunea în acea perioadă, să te simţi bine, iar acest tip de cinema auster, prin care, de fapt, voiai să veri‑fici care este limita mijloacelor tale, a picat ca un meteor, vorba lui Mihai Eminescu, peste mica noastră cultură. Încă un aspect: odată cu dispariţia sălilor din Ro‑mânia, a dispărut publicul. Schim‑barea noastră de paradigmă a produs la rândul ei modificări. Dacă te gândești câte telefoane și cât internet folosim astăzi faţă de acum 25 de ani, ai să vezi că o  mare parte din cantitatea de timp personal alocată culturii s‑a redus semnificativ, iar timpul pen‑tru consumul de cinema s‑a re‑dus și el. De asemenea, s‑a modi‑ficat și calitatea cinemaului. În toţi acești 25 de ani am pierdut o generaţie sau două de specta‑tori. Aici este problema. Ne‑am trezit cu o generaţie tânără de spectatori, care au început să fie expuși la un altfel de limbaj. Aceștia sunt copii crescuţi cu de‑sene animate Disney, cu cablu TV, iar când ajung la vârsta când decid să‑și cumpere un bilet la cinema, sigur că vor prefera lim‑bajul care le‑a fost ino culat. Este limbajul reclamelor, al filmelor

și al serialelor. Vor prefera să‑și petreacă timpul la mall, pentru că au preluat niște obiceiuri cul‑turale de la alţii și cu această ocazie vor vedea un film. Este foarte bine să te relaxezi, dar pentru a avea un public de ci‑nema  pentru cinemaul de artă trebuie investiţie în educaţie și puţină răbdare.

După toate experienţele de până acum, cum simţiţi că este perceput noul cinema româ‑nesc?

Mă bucur că nu mai suntem niște tineri cineaști. Majorita‑tea  dintre noi ne apropiem de vârsta de 50 de ani. Există deja în România două generaţii mai tinere de cineaști. Suntem pri‑viţi așa, cu îngăduinţă, care vine din superioritatea pe care cei de acasă o au faţă de occidentali. Vorba regizorului Lucian Pintilie: „Ăl mai prost om din lume este americanul. Poţi să‑i vinzi orice”. Mă întreb de ce nu ne punem pro‑blema de ce se mănâncă atâta ciorbă în realitatea noastră, pen‑tru că filmele nu fac altceva decât să oglindească ce se întâmplă. Problema apare când transpui realitatea. Pentru acest gen de realism am fost și suntem foarte apreciaţi. Mă minunez în conti‑nuare de aprecierile pe care le primesc. Până acum două  săp‑tămâni am dat mai multe inter‑viuri pentru presa americană, iar cei de acolo mă întreabă: cum aţi reușit să faceţi din cine‑mato grafia românească cea  mai importantă cinematografie din lume în acest moment? Îmi este jenă să citez această întrebare în România, pentru că oamenii sunt de altă părere. Afară e altă piaţă, e altă percepţie. Nu vom reuși niciodată să facem o cinemato‑grafie de masă, dar cinemaul nu s‑a inventat doar ca amuzament. În timp, s‑au creat principiile unei arte care a reflectat felul în care se gândește și se meditează asu‑pra vieţii. Încă există presă, exis‑tă multă cinefilie afară, iar acei oameni au nevoie să știe că pe lumea aceasta există și nuclee dure de filme, de cineaști care nu au cedat presiunii economice, care nu fac doar operă de con‑sum, ci încearcă să ducă această artă mai departe. Cred că pentru asta suntem stimaţi și apreciaţi. Însă a trecut vremea și cel mai complicat în artă este să te rein‑ventezi. Nu știu ce va fi peste câţiva ani și dacă vom mai putea vorbi despre noul cinema româ‑nesc sau dacă nu va fi devenit o parte din mica noastră istorie culturală și atât.

Interviu realizat de Andrei Giurgia

Anul acesta s‑a împlinit un deceniu de la marea performanţă obţinută de regizorul Cristian Mungiu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, unde filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile primea trofeul Palme d’Or. Un moment unic, ce a schimbat traiectoria cinematografiei din România și a dus la nenumărate aprecieri pentru cineaștii din ţara noastră. Anii au trecut, generaţiile s‑au schimbat, dar performanţele se obţin în continuare, într‑o ţară unde

cinematografia nu ocupă un loc de cinste. Cei zece ani au fost sărbătoriţi acasă, la Iași, unde ediţia de anul acesta a Festivalului Serile Filmului Românesc a fost dedicată regizorului Cristian Mungiu.

www.revistatimpul.ro mai‑iunie 2017

6

Maria Obretin: „Cred că mă regăsesc mai degrabă în filmele românești decât în cele de peste Ocean”

Maria Drăguş: „Dacă un rol nu e dificil de interpretat, nu merită să îl joc”

Ce înseamnă filmul pentru dumneavoastră și de unde dragostea pentru film?

Am fost un fan al filmelor încă din copilărie. Acolo, în Călă‑rași, ne băteam pentru cărţi, căci n‑aveam prea multe posibilităţi de acces la o altă lume, iar fil‑mul era pentru mine o bucurie și o scăpare. Mă uitam la Cinema‑teca, prezentată de tatăl domnu‑lui Nae Caranfil, și am crescut cu filme vechi, de la Hollywood, filme bune, clasice. Am avut  în‑totdea una o fascinaţie pentru po‑vești, iar filmul este o foarte fru‑moasă modalitate de a povesti, care ajunge la sufletul omului.

Aţi jucat și în piese de tea‑tru, și în filme. V‑aţi regăsit în vreun personaj?

Cumva, te regăsești în toate și nu ești în nici unul, pentru că suntem oameni și am trăit multe întâmplări. Unele dintre ele pe care le trăiesc personajele poate

că le‑ai trăit și tu, doar că perso‑najul le traduce altfel și, de obi‑cei, întâmplările din film sau din teatru sunt într‑o stare de maxi‑mă importanţă și efervescenţă, iar

în viaţă trăim adesea lucrurile la limită, doar că ele sunt diluate pe  mai mulţi ani. Nu trăim in‑tens în fiecare zi, pe când în tea‑tru trăiești intens o oră și jumă‑tate. La fel este și în film. Uneori mă regăsesc, alteori nu, dar im‑portant este că, dacă ești atent la oameni, la ce li se întâmplă și la ce ţi se întâmplă și ţie, aduni po‑vești și ai ce să spui mai departe.

Care este gradul de difi cul‑tate în a vă împrieteni cu noul personaj pe care îl primiţi?

Depinde. Uneori ai instinct și îţi iese din prima. Eu m‑am

împrietenit și mi‑am iubit toate personajele. Ajungi să le iubești chiar și pe cele pe care le urăști, căci cu ele te lupţi foarte mult. E și iubire, și ură, și luptă. E o re‑laţie vie între mine și personaje.

Ce reprezintă pentru dum‑neavoastră filmul românesc, în comparaţie cu cel american?

Mi se pare că românii au o sensibilitate aparte și au trecut prin foarte multe lucruri. Tocmai de asta au un mod interesant de a traduce ceea ce li s‑a întâmplat. Pentru mine, cred că asta este di‑ferit în filmele românești faţă de

cele americane. Pe lângă faptul că sunt filme diferite, de genuri diferite, fiecare temă este tratată altfel. Cred că mă regăsesc mai de‑grabă în filmele românești decât în cele de peste Ocean.

Viaţa bate filmul?Uneori da, alteori nu. Nu

avem niște vieţi atât de spec‑taculoase, cum se întâmplă în unele filme. Am fost în juriu la un festival de filme unde am văzut multe proiecţii europene foarte‑foarte triste. Am constatat diferenţa dintre un film făcut la Hollywood, unde totul este atât de spumos, spectaculos și parcă devii stresată că iubitul tău nu are elicopter, sau că nu îţi aduce o tonă de flori, sau că nu ai piscină, și un film european, în care ești împăcat cu viaţa ta. După ce îl vezi, spui: „Doamne, ce bine că trăiesc în Europa”.

Interviu realizat de Bianca Burdujoc

Care a fost prima ta expe‑rienţă teatrală?

Cred că, atunci când aveam patru‑cinci ani, îmi plăcea foarte mult opera. Iniţial, voiam să de‑vin cântăreaţă de operă. Nu știu dacă aveam voce, însă îmi  do‑ream foarte mult. Până la zece ani, am cântat într‑un cor, am fă‑cut parte din mai multe opere în teatrul la care lucrează tatăl meu, apoi am făcut școala de balet timp de șapte ani. Numai că, după un timp, mi‑am dat seama că am în‑ceput și cu actoria și că s‑ar putea să fie un drum mai bun pentru mine.

Cum a început colaborarea cu Cristian Mungiu? Când l‑ai întâlnit prima dată?

Aveam vreo 14‑15 ani când îmi doream să îl cunosc. Abia acum trei‑patru ani am reușit, când aveam 18 ani. Am fost selectată la Shooting Star, el m‑a văzut și m‑a contactat, apoi ne‑am cunos‑cut la București.

„Am vorbit cu o fată care a fost violată în plină zi într‑un parc din Bucureşti, iar asta m‑a impresionat foarte mult”

Cum s‑au simţit părinţii tăi să te vadă jucând rolul Elizei din Bacalaureat, să te vadă într‑o situaţie care, deși ficţională, este foarte dură?

Cred că au fost foarte  mân‑dri. L‑am adus și pe tata astăzi. Îl aduc de câte ori pot, pentru că reprezintă o mare parte din viaţa mea. Sunt foarte mândră că îi sunt

fiică. Orice părinte ar fi reacţionat sensibil la povestea asta. În rolul meu, m‑am bazat pe un caz real din București. Am vorbit cu o fată care a fost violată în plină zi într‑un parc din București, iar asta m‑a impresionat foarte mult. Se poate întâmpla oricând și oricui.

Cum a fost bacalaureatul tău, din viaţa reală?

Nu am dat bacul (râde). Nu am putut. La școala unde am fost la balet nu l‑am putut da. Am în‑cercat să fac școala de acasă, dar nu prea m‑am ţinut de regim cum trebuia, așa că nu am dat bacul până la urmă.

Ce părere ai despre relaţia de astăzi dintre părinţi și copii?

Relaţia cu părinţii mei este foarte importantă. Au fost mereu lângă mine și m‑au susţinut pen‑tru orice vis pe care l‑am avut. E o relaţie foarte apropiată și foar‑te importantă pentru mine. Tata a venit cu mine și la Iași, și la București, și la Cannes.

Cum te pregătești pentru un nou rol?

Citesc scenariul mai întâi, apoi îl mai citesc o dată și încă o dată, până îmi dau seama despre ce este vorba.

Iar spiritual?Câteodată, dacă am timp, mă

duc în locurile respective și simt atmosfera. De fapt, sunt foarte fricoasă și nu aș putea să spun că sunt pregătită vreodată bine su‑fletește pentru un rol. De fiecare dată mă simt nepregătită până în ziua respectivă, până ajung pe platou, până trag câteva duble.

„Fiecare rol poate fi foarte intens dacă îl simţi cu adevărat”

Care a fost cel mai puternic rol, cel mai intens, pe care a trebuit să îl interpretezi?

Fiecare rol poate fi foarte in‑tens dacă îl simţi cu adevărat. Anul trecut am jucat o pianistă oarbă, din 1977. A fost ceva nou pentru mine să mă pun în rolul ăsta. A trebui să îmi pună ceva pe ochi, ca să nu văd. Arătam ex‑trem, pentru că fata aia nu avea păr. Pentru mine, dacă un rol nu e dificil de interpretat, nu merită să îl joc.

Spuneai undeva că nu îţi place să te uiţi la tine pe ecran. În ce fel reușești să vezi cum ai evoluat într‑un film, ce ai greșit, ce mai ai de învăţat, dacă nu prin a te uita la propriile filme?

Nu e întru totul așa, pentru că, dacă nu îţi place să te uiţi la un film pe care l‑ai făcut, atunci de ce îl mai faci? Așa că încerc să  fac ceea ce iubesc și evident că îmi place să mă uit la filmele mele, numai că e dificil să te uiţi la tine. Știi într‑un anumit fel cum arăţi și te gândești că ai avut nu știu ce în ziua respectivă…

Succesul și lumina reflec‑toarelor ţi‑au adus până acum vreun moment de rătăcire?

Nu știu. Sper că nu. Asta tre‑buie să‑l întrebaţi pe tata.

Cum crezi că ar fi fost viaţa ta dacă ai fi crescut în Româ‑nia?

Cu totul altfel. Faptul că am crescut în Germania mi‑a dat ma‑rea libertate de a debuta într‑un

film nemţesc. Sunt niște posibili‑tăţi extraordinare acolo, iar faptul că mă primiţi acum aici e o mare onoare pentru mine. Sunt multe actriţe românce foarte bune, iar faptul că m‑a ales Cristian pentru filmul lui a fost incredibil.

Te ajută acum în vreun fel faptul că ai studiat dansul?

Da, mult. Știi care e raportul într‑un spaţiu liber și poţi să te miști extraordinar. Pentru mine e ceva de bază, pentru că nu am făcut școala de actorie și mă ba‑zez pe asta mai mult.

Meseria asta care presu‑pune atât de multă muncă și deplasarea constantă dintr‑un loc în altul ţi‑a permis să îţi faci prieteni buni?

Da. Am prieteni foarte buni în cămin, care sunt ca și fraţii mei. Pentru mine nu contează să am foarte mulţi prieteni, ci să am câţiva foarte apropiaţi. Le sunt foarte recunoscătoare.

Care este modelul tău?E greu de spus. Eu cred că

în orice persoană pot să găsesc ceva ce mă inspiră. De exemplu, astăzi, pentru mine a fost foarte impresionant faptul că am fost pe scenă alături de domnii Ciubo‑taru și Ivanov. Câteodată nu îmi vine să cred că am ajuns să  lu‑crez cu oameni cu o experienţă atât de mare și care sunt niște ac‑tori incredibili. N‑aș putea să spun că există o singură persoană pe care o admir. Sunt mai multe.

Ce fel de om te consideri?Cinstit, loial și vesel.

Interviu realizat de Ancuţa Ciocoiu

După ce am vizionat filmul 6,9 pe scara Richter, știam clar că vreau să o cunosc mai bine pe Maria Obretin, căci felul ei de a se adapta la fiecare situaţie mi s‑a părut incredibil. Datorită serilor cu filme din mai, am reușit să vorbesc cu ea și să‑i constat energia, frumuseţea și tinereţea. În privinţa relaţiei pe care

o are cu filmul, mi‑a spus că „e vie, între mine și personaje”.

După ce a interpretat roluri importante în filmele nemţești, Maria Drăguș se remarcă și în cinematografia românească prin rolul principal din filmul Bacalaureat, regizat de Cristian Mungiu. Deși a fost născută în România, Maria Drăguș a crescut în Germania, unde părinţii săi au ales să se stabilească.

Și‑a dorit să devină balerină, motiv pentru care a urmat o școală cu această specializare, însă pasiunea pentru actorie a stăruit, iar la 11 ani a jucat în primul film.

nr. 218‑219 www.revistatimpul.ro

7

Nicolae Mărgineanu: „Preţuiesc pacea foarte mult și mi‑e teamă de război”

Aveţi o poveste impresio‑nantă de viaţă. Cum a fost să realizaţi Pădureanca, un film tradiţional, în condiţiile regi‑mului comunist?

Eram după vreo trei ani de zile de când nu făcusem film, la o vârstă în care ai multă energie și dorești să faci ceva. În mo‑mentul când a venit propunerea cu Pădureanca, Augustin Buzura nu a fost prea încântat, pentru că i se părea puţin prăfuită nuvela și cred că, în momentul când și‑a dat seama că drama lui Iorgovan și a lui Busuioc seamănă destul de mult cu cea a celui care ne con‑ducea, i s‑au aprins niște becu‑leţe și a devenit foarte entuziast. A început să lucreze și cu acest gând ascuns a făcut filmul, dar păstrând tot ce are Slavici mai bun, pentru că e o poveste foarte solidă și cu caractere foarte pu‑ternice. Am încercat să moder‑nizăm puţin și am adus câteva scene noi. Când eram copil, ve‑rile ni le petreceam la ţară. Ba‑toza, de care erau fascinaţi toţi copiii, făcea un zgomot cum este cel de acum din discotecă. Nu auzeam nimic, nici măcar obser‑vaţiile părinţilor sau ale celor care aveau grijă de noi. Eram transpi‑raţi și prăfuiţi, dar era fascinant. La Arad am fost foarte bine pri‑miţi și am fost foarte ajutaţi de responsabila de la Cultură din acea vreme. Când am spus de ce am avea nevoie la gospodăria lui Busuioc, am început să enu‑merăm: cai, vaci, porci. Atunci responsabila ne‑a zis: „Staţi, că nu știu dacă avem atâtea în tot judeţul”. Avea simţul umorului. Dar ne‑a ajutat, deși era o sără‑cie lucie. Nu se mai găsea carne aproape deloc și eram ferm con‑vins că îmi vor scoate mai multe scene. Pe atunci, dacă vedeai

ceva în măcelării, cred că se fă‑cea o coadă incredibilă. E greu de înţeles acum, poate doar de cei care au trăit acele vremuri și își amintesc de ele. Dar acum, când revăd filmul, nu mai văd acea obsesie a noastră de atunci. Ea a rămas undeva îngropată în film, se pierde undeva…

„Se fac eforturi destul de mari pentru ca oamenii să fie un fel de sclavi fericiţi”

Un popor care nu‑și cu‑noaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinţii. Cât de importantă este istoria?

Foarte importantă. Sigur că‑ţi cunoști istoria și când ești copil, fiindcă atunci asimilezi extraor‑dinar de bine modelele și figu‑rile frumoase din istorie. Poate că foarte mulţi dintre noi cu asta am rămas. Însă cred că începi să o înţelegi mai bine după 40 de ani, pentru că ai o sete de a vedea ce se întâmpla, de fapt, și de a înţelege mai bine raţiunea lucru‑rilor. De altfel, cred că nu numai în societatea noastră, ci peste tot se fac eforturi destul de mari pen‑tru ca oamenii să fie un fel de sclavi fericiţi, ducând‑o mai bine, pentru că sunt mult mai ușor de manipulat. Sunt mult mai ușor de manevrat în momentul când lucrează de dimineaţa până sea‑ra și abia își acoperă nevoile, iar toată energia lor este pusă în slujba supravieţuirii.

Cum credeţi că ar arăta lumea astăzi dacă cel de‑al Doilea Război Mondial ar fi fost câștigat de cealaltă tabără?

M‑am întrebat și eu de multe ori. Nu pot să știu, cert este că,

dacă nu ar fi fost 23 august atunci, care a fost o mare dramă pentru ostașii români, pentru că rușii nu au ţinut cont de acest armistiţiu și au dus în Siberia o grămadă de oameni, înclin să cred că ar fi  fost mai bine pentru români. Se spune că noi am fi scurtat războiul cu șase luni, dar pe noi, românii, totul ne‑a costat foarte mult. Poate că, dacă nu am fi ce‑dat atunci, pe 23 august, și nu i‑am fi lăsat pe ruși să treacă, lu‑crurile ar fi fost mai bune.

Oamenii tind să repete ace‑leași greșeli?

Nu sunt aceleași greșeli, pen‑tru că sunt alte generaţii de oa‑meni, pericolul nu vine în același fel. Doar cineva foarte avizat cred că ar putea să‑și dea seama că, într‑adevăr, o ţară sau omenirea sunt în pericol.

Care sunt lecţiile cele mai importante pe care vi le‑a dat viaţa?

Vă dau un răspuns sincer: nu m‑am maturizat încă.

Cum a fost să activaţi în timpul regimului comunist ca regizor și scenarist? Trebuia să regândiţi sintagmele, ast‑fel  încât să nu pară afronturi la adresa sistemului, dar să poată fi înţelese de public?

Era un dialog secret al regi‑zorului de teatru sau al regizo‑rului de film cu publicul, iar cen‑zura cam asta vâna, „șopârlele”, când se făcea aluzie la ceva sau cineva. Iar dacă într‑un scenariu se spuneau lucrurilor pe nume, acesta era oprit încă de la înce‑put. Cenzura cea mai dură a fost când foarte multe scenarii nu s‑au făcut niciodată. Altele au scă‑pat după mai multe negocieri.

De multe ori, filmam o scenă de care eram convinși că se vor lega, dar în felul acesta focali‑zam toată atenţia acolo și rămâ‑neau lucruri mai importante care scăpau și pe care le treceam în umbră. De exemplu, carnea. În Pădureanca, atunci când Iorgo‑van era la restaurant, spre fina‑lul filmului, vin tăvi multe cu multă carne. Noi eram convinși că nu vor fi acceptate acele scene, dar totuși nu au fost scoase. Nu știu prin ce minune sau prin ce raţiune au rămas.

„Primele filme după ’90 erau invadate de cuvinte obscene, de înjurături. A fost prima defulare şi a fost deranjant”

Ce aţi fi făcut diferit dacă aţi fi activat într‑o perioadă când nu erau aplicate meca‑nismele cenzurii?

Slavă Domnului, după ’90 nu au mai fost aplicate, așa că am dat frâu liber, deși e foarte peri‑culos acest lucru, pentru că tre‑buie să fii antrenat să îl gestio‑nezi. Primele filme după ’90 erau invadate de cuvinte obscene, de înjurături. A fost prima defulare și a fost deranjant. Abia mai  târziu, încet‑încet, lucrurile au început să se schimbe.

Cu ce prejudecăţi v‑aţi con‑fruntat de‑a lungul carierei?

Cu teama de a fi orgolios, de a mă preţui prea mult. A fost o teamă permanentă și asta am încercat întotdeauna: să fiu atent când sunt lăudat după o pre‑mieră.  Apoi, când analizezi la rece, îţi dai seama că  majorita‑tea sunt vorbe care îţi produc plă‑cere. E greu și când ești de par‑tea cealaltă: deși nu ţi‑a plăcut un film, ești nevoit să spui că ţi‑a plăcut actorul, că nu poţi strica sentimentul de sărbătoare care s‑a creat atunci.

Care credeţi că este scopul suprem al cinematografiei?

Nu cred că există un scop suprem. Însă imaginea este o forţă care trebuie controlată foarte bine. Spre deosebire de cuvânt, aceasta acţionează asupra  incon‑știentului, e difuză, iar o înlănţui‑re de imagini te poate emoţiona foarte tare uneori. Spun asta pen‑tru că sunt destul de sătul de fil‑mele în care se vorbește foarte mult.

Ce vă doriţi cel mai mult pentru lumea în care trăiţi?

Preţuiesc pacea foarte mult și mi‑e teamă de război. Mă în‑grozesc atunci când văd ce se întâmplă într‑o ţară ca Siria, dar asta, din păcate, se poate întâm‑pla oriunde. Pacea trebuie pre‑ţuită. Slavă Domnului că, de la Revoluţie încoace, există pace în România! Dacă vă uitaţi la pe‑rioada dintre cele două războaie, pe care mulţi o laudă, au fost multe avantaje, dar au fost și con‑flicte sinistre, care au slăbit Ro‑mânia. Iar România a intrat în război slăbită din cauza acestor conflicte. Sper din toată inima să avem pace, că pe celelalte le‑om duce noi.

Suntem la Serile Filmului Românesc. Ce mesaj aveţi pen‑tru tinerii cinefili?

E o explozie de imagini acum, poţi să filmezi cu telefonul mo‑bil. Și nepotul meu de doi ani tot cu telefonul stă… Ei vor crește cu totul altfel decât noi. Să aibă cu‑raj, să încerce, pentru că au toate mijloacele, nu îi mai oprește ni‑meni. Multe lucruri s‑au schimbat și e o aventură tehnologică acum.

Cât de actuală este sin‑tagma „a intrat holera‑n sat”?

Eu cred că e actuală, din pă‑cate. Totdeauna ne paște câte un pericol, dar care întotdeauna le ascunde pe altele.

Interviu realizat de Speranţa Talabă

Nicolae Mărgineanu este un regizor cu totul special în peisajul autohton cinematografic. A regizat Pădureanca acum 30 de ani și s‑a întors la Iași pentru a sărbători acest fapt, dar și pentru a‑i comemora pe cei care au jucat în film și nu mai sunt printre noi. Nicolae Mărgineanu este un regizor blajin și bun, care pune pe primul loc înţelegerea provocărilor și spectatorul, care trebuie să plece din faţa marelui ecran cu un mesaj puternic, emoţionant.

www.revistatimpul.ro mai‑iunie 2017

8

Tudor Istodor: „Câteodată este important să știi să spui «nu»”Ţi s‑a schimbat părerea despre jurna‑

liști după rolul pe care l‑ai avut în Fixeur?Nu, nu mi s‑a schimbat părerea despre

jurnaliști. Nu i‑am judecat nici înainte. Nu este un film care spune că jurnaliștii sunt răi sau buni. Oamenii își fac meseria și, ca în orice meserie, trebuie să ai un dar și să fii făcut pentru asta. „Să calci peste cadavre” e mult spus. De exemplu, jurnaliștii de război chiar se supun unor riscuri, dar sunt con‑vins că nu și‑au riscat viaţa ca să facă niște bani mai mulţi.

Ce sacrificiu n‑ai face pentru un rol?Bună întrebare… Nu știu, nu știu să îţi

răspund. Dar am avut momente în care am renunţat la un rol pentru că nu mă simţeam bine, nu simţeam că este în regulă. Era cumva împotriva a tot ceea ce credeam că înseamnă meseria asta pentru mine și a tre‑buit să renunţ, a trebuit să spun „nu”. Până atunci mă ghidam după principiul „lasă, sal‑vez eu ceva, mă descurc eu”, doar că într‑un anumit moment am simţit că nu pot. Aș fi mers împotriva voinţei, crezurilor, senti‑mentelor mele și am spus „nu”. Am fost criticat, blamat de unii, lăudat de alţii, dar nu asta contează, ci să fii tu împăcat cu tine. În momentul ăla, viaţa merge mai departe și poţi să te bucuri de ceea ce faci.

Părinţii tăi au fost niște perfecţioniști?Nu, n‑au fost! Adică am fost și sunt iubit

de ei. Am simţit că m‑au încurajat și m‑au lă‑sat să fac ce vreau și s‑au pliat pe alegerile mele. Contează educaţia pe care o primești. N‑am ajuns un derbedeu, să‑mi bat joc, să nu‑mi pese de nimic în jurul meu și să nu am respect pentru oamenii de lângă mine.

Ăsta e meritul lor. Legat de meserie, nu s‑au impus niciodată, nu mi‑au spus să nu fac me‑seria asta, chit că aveau și ei fricile lor, pen‑tru că se gândeau cum o să fiu eu ca actor. Oricum, n‑am simţit că au fost într‑o parte sau într‑alta. În același timp, au insistat să termin liceul pe care îl începusem, la profi‑lul mate‑info. Printr‑a XI‑a am vrut să mă mut la profilul de actorie, dar ei au zis că ar fi bine să termin ce am început, iar dacă vreau să fac actorie, pot face asta toată viaţa.

Când s‑a declanșat dorinţa asta?După cum spuneam, în clasa a XI‑a.

Era un concurs de actorie, poezie și recitat. M‑am dus la tata și l‑am întrebat cum să fac să iau un premiu și mi‑a zis: „Să faci cum îţi place!”. „Da’ arată‑mi «schema» aia”, iar el mi‑a zis că nu e nici o schemă, că totul trebuie să vină din mine. Și de atunci am văzut ce poate să vină din mine și… wow, ce vacanţă continuă!

Ai făcut vreodată pregătire cu tata sau cu mama?

N‑am făcut. Am fost la Teatrul Studen‑ţesc „Podul”, la Cătălin Naum, și a contat

foarte mult că am fost acolo. Apoi, înainte să dau admiterea, mama m‑a fraierit și mi‑a propus să facem un spectacol de poezie. Așa mi‑a luat gândul, m‑am concentrat pe spectacolul ăla. Bine a făcut! E greu să faci pregătire cu părinţii… Când mama ta e profă de mate, nu poţi face pregătire cu ea. Nu e vorba de respect, dar e altă relaţie. E  mama. Au fost niște clinciuri între noi, și cu mama, și cu tata, după ce am intrat și eu și ne‑am „calibrat” pe șine. E foarte bună relaţia noastră pe scenă.

Ai simţit invidie din partea celor din jur pentru faptul că părinţii tăi sunt Maia Morgenstern și Claudiu Istodor?

Normal! Am simţit încă din liceu. Până la urmă, nu au cum să‑mi facă nici mama, nici tata rolurile. Avantajul e că poţi să vor‑bești cu ei foarte aplicat. Îi întreb ce părere au despre rolurile mele… Îi respect și ca ar‑tiști, și ca părinţi.

Ţi s‑a întâmplat să spună lumea că ai intrat acolo pentru că mama ta e actriţă?

Da. O dată, de două ori, de trei ori… Te afectează. A zecea oară deja nu mai…

Și cum ai reacţionat?Păi, am scris un monolog în liceu exact

despre asta: sunt cine sunt, băiatul cui sunt. După aia, în primul an de facultate, am în‑cercat să dovedesc de ce am intrat la facul‑tate, pentru nu mă puteam bucura cu ade‑vărat de școală. La primul examen, și a fost singurul pe care l‑am ratat. Jucam altceva, voiam să fiu mai bun… A fost o „palmă” binevenită, după care mi‑am dat seama că trebuie să „cresc”, să învăţ ceva de acolo, să experimentez…

Cum își face loc umorul în viaţa ta?Fără umor n‑ai nici o șansă! Să iei greu‑

tăţile vieţii din plin și să nu te dărâme  – asta înseamnă să ai umor. Este foarte im‑portant!

Ce ai moștenit de la tata?Ludicul.

Și de la mama?Forţa, mi‑aș dori.

Ce ai vrea să moștenească de la tine copilul tău?

Mamă, ce întrebare! Hmm… Aș vrea să fie mai bun decât mine, orice ar însemna asta. Aș vrea să fie sănătos și fericit. Și să fie el, ea…

Ce sfat preţios porţi în suflet, primit de la părinţi?

„Iubește‑te pe tine!”

Interviu realizat de Larisa Lazăr

Cum și de ce aţi început să faceţi colaje?

Dintr‑o întâmplare banală. Eu făceam fotomontaj, adică decupam direct. Com‑binam decupajele, cumpăram postere cu Florin Piersic. Eram sărac, dar le cumpă‑ram chiar dacă în perioada comunistă se găseau greu. Știam să fac și caricaturi. Și acum știu să fac, dar nu mai am răbdare. Făceam caricaturi din imaginaţie. Am fă cut o caricatură uriașă pe la vârsta de 23 de ani. Am făcut o scenă în ring. Am desenat o maimuţă cu colţi de elefant. Apoi am decu‑pat niște pălării. De aici au pornit colajele.

Realizarea colajelor pop art este marea dumneavoastră pasiune?

Pe vremuri, aveam ca mare pasiune să cioplesc logouri dintr‑un fel de surcele din lăzi de portocale. Pe vremea aia nu erau lăzi din plastic, ca acum. Cumpăram lemn din piaţă și ciopleam linguri. Mai am o pasiune: colecţionez pălării. Realizarea colajelor e cea mai ușoară muncă a mea. E muncă de copii mici. Și nimeni nu are curajul.

Succesul colajelor nu v‑a adus un trai mai bun?

Nu. Trăiesc de pe o zi pe alta. Stau în niște condiţii foarte mizerabile. Să nu crezi că, dacă mă vezi îmbrăcat așa, ca un minis‑tru al Afacerilor, am un trai bun. Dacă aș fi lucrat ca cioplitor în piatră, eram mult mai câștigat. Eu nu vând colaje. Dacă nu am bani, le dau și pe un pet de bere. Am multe lucrări.

Ce teme vă place cel mai mult să abordaţi în colajele dumneavoastră?

Orice. Nu am o temă preferată. Eu sunt un regizor monden. La Paris, doamna Angelina Jolie m‑a întrebat: „Aveţi colaje și cu mine?”. E o femeie foarte inteligentă. În film e o criminală. Și eu sunt un criminal.

Eu sunt regizorul filmului. Uite cum înca‑drez eu personajele: sunt și naziști, și pun‑kiști. Nu vreau să mă fac bogat din artă și nici nu sunt bogat. Sunt ca un fel de Toma Caragiu, când a fost actor și distra lumea pe scenă. Și eu am jucat într‑un film docu‑mentar: Lumea văzută de Ion B.

A câștigat și un premiu…Dar eu n‑am câștigat nimic.

Sunteţi dezamăgit de asta?Foarte. Era să mă sinucid din cauza asta.

Când faceţi un colaj, aveţi o poveste în minte?

Da. Uite lucrarea aia cu parlamentari. Sau cea de acolo, cu Dorina Chiriac împuș‑când un fost comunist. E și locomotiva PCR‑ului acolo.

În multe ziare din ţară și străinătate s‑a scris despre dumneavoastră că sun‑teţi un geniu…

Păi, sunt. Nu trebuie să mai cred, sunt ca o bombă atomică. Am colaje pe tot globul. La New York, în Anglia, în Canada, în Ţările Scandinave, în Moscova, în Elveţia…

Aveţi o poveste impresionantă de viaţă. Cum aţi ajuns să locuiţi pe stradă?

M‑au dat din bloc afară pentru că eram recalcitrant, mi‑au scos și lucrurile. Tatăl meu

a fost comunist. Îmi pare rău că a murit și nu a văzut cine am ajuns eu în ziua de azi. Mama mea era analfabetă. Am o carte, Artistul la 30 de ani. Am lucrat în cimitire până la 30 de ani. Puneam fotografii pe cruci. Și a fost și scriitor nenea Ion Bârlădeanu, adică eu. Dar nu un scriitor de romane, un scriitor cu dalta în marmură.

Care credeţi că a fost marele dumnea‑voastră noroc la începutul carierei? Poate faptul că v‑a descoperit Ovidiu Feneș?

Ovidiu Feneș nu m‑a descoperit. M‑am întâlnit întâmplător cu el. El e cu frică de Dumnezeu, dar eu nu cred. Eu cred în bani și în ceea ce văd. Dacă nu ai bani, ești Lefter Popescu. Cred în medicină cel mai mult. În schimb, cred și în horoscop.

Spuneaţi într‑un interviu: „Sunt la apogeu, dar nu doresc nimănui să fie celebru și să trăiască în mizerie”. Unde locuiţi acum?

Acum locuiesc în București, pe strada Dionisie Lupu, colţ cu C.A. Rosetti. Stau în‑tr‑o magazie mică, la subsol. Nu stau în lux, n‑am condiţii bune. Am mizerie destulă și n‑am siguranţă.

Ce v‑a învăţat viaţa pe stradă?Trebuie mereu să te gândești unde să

îţi cauţi un culcuș… Dar să știţi că sunt mai

fericiţi câinii boschetari decât câinii duși de stăpân cu lesa la bloc.

Aveţi regrete?Eh… m‑am gândit la filmul meu docu‑

mentar. Am trăit în comunism o viaţă foarte împuţită. În comunism, dacă mă prindeau cu dintr‑astea, poate că mă și executau.

Copilăria cum v‑a fost?Foarte frumoasă, mai frumoasă ca a lui

Ion Creangă. Și eu am fost la scăldat. M‑a bătut tata când pescuiam ţâr și trebuia să paștem vitele. Am purtat și opinci la ţară.

Spuneţi‑mi o amintire dragă.Am mai multe amintiri. Nu vreau să

mă laud, dar, când am fost la Paris, Nanau, neamţul, mi‑a făcut o surpriză mare de tot. Am cunoscut‑o pe Angelina Jolie. Când am stat de vorbă cu ea, am crezut că e un ma‑nechin dintr‑o revistă de modă. M‑a între‑bat la un moment dat ce pictori îmi plac din lumea întreagă. I‑am zis că cel mai tare pic‑tor din lume este Leonardo da Vinci, care a pictat Cina cea de Taină. Am scos o bro‑șură mototolită puţin și i‑am dat‑o cadou. S‑a bucurat.

Sunteţi fericit?Eu chiar îmi doresc moartea.

De ce?Din cauza piciorului. Nu știţi ce înseam‑

nă suferinţa.

Dar sufletește sunteţi împăcat?Așa și‑așa. Fericit înseamnă când ești

tânăr și habar nu ai cum e viaţa asta. Sunt fericit că am cunoscut oameni  extraordi‑nari.

Interviu realizat de Ancuţa Ciocoiu

Tudor Istodor este actor și, din când în când, „băiatul Maiei Morgenstern”, cum spun unii. Tudor a povestit cu toată modestia despre experienţa sa cinematografică și teatrală, despre piedicile pe care i le‑au pus numele părinţilor în viaţă, dar și despre cum și‑a

găsit liniștea. Actorul a fost prezent în ultima seară a Festivalului Serile Filmului Românesc, la proiecţia lungmetrajului Fixeur, în regia lui Adrian Sitaru.

Ion Bârlădeanu: „Nu stau în lux, n‑am condiţii bune. Am mizerie destulă și n‑am siguranţă”

Artistul Ion Bârlădeanu a venit pentru a doua oară consecutiv la Serile Filmului Românesc, unde ne‑a încântat cu colajele sale. Anul acesta, galeriile Meru au găzduit expoziţia Divina tragedie, semnată de Ion Bârlădeanu. Artistul a fost prezent acolo

pe toată durata festivalului, pentru a‑i explica publicului creaţiile.