NOTE DE CURSCRIMINALISTICA

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

1. Rolul criminalisticii în activitatea judiciarăIn domeniul penal aplicarea legii presupune :

descoperirea faptei, respectiv a oricarui element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexitenţei unei infracţiuni (omor, talharii, viol, etc.); stabilirea împrejurărilor sau circumstanţelor în care a fost comisă fapta; identificarea infractorului şi/sau a altor persoane (coautor, complice, victimă); dovedirea vinovăţiei persoanei suspecte .

Principiul schimbului sau al transferului (Edmond Locard) a fost enunţat astfel:

"Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără ştirea sa, lasă întodeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale şi pe obiectele purtate alte urme, indicii de obicei imperceptibile dar caracteristice pentru prezenţa sau acţiunea sa” (P.F.Ceccaldi).

2. Definirea criminalisticii"Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea infracţiunilor şi prevenirii faptelor antisociale" (Emilian Stancu - Criminalistica, Ed-Actami, 1995, p. 10)."Ştiinţă contra crimei" cum a mai fost denumită, criminalistica ne apare ca o ştiinţă complexă, care utilizează şi adaptează datele şi metodele de analiză proprii altor discipline, cum ar fi fizica, chimia şi biologia pentru cercetarea probelor materiale, psihologia şi psihiatria pentru audieri şi verificarea credibilităţii declaraţiilor, matematica şi statistica pentru calculele de probabilitate etc.

Criminalistica este împărţită în trei ramuri :1) Tehnica criminalistică 2) Tactica criminalistică 3) Metodologia criminalistică

1

Terminologie:In tarile francofone "Poliţie tehnică" sau "Poliţie ştiinţifică", justificată prin dorinţa de a departaja probele materiale stabilite prin mijloace tehnico-ştiinţifice de celelalte.In ţările germanice s-a introdus şi folosit termenul de "Kriminalistik", iar în ţările anglo-saxone se vorbeşte de "Forensic Sciences" care s-ar traduce prin "Ştiinţele legale".In prezent expresia de "Ştiinţe forensic" sau pur şi simplu "forensic" (laborator forensic, expert forensic) tinde să se extindă ca un neologism în toate limbile, precum alţi termeni unanimi adoptaţi, cum ar fi: "soft", "hardware" sau "feedback".Forensic vine de la cuvântul latin "Forum" care înseamnă în antichitate piaţa publică, loc de judecată. Ştiinţele forensic ar fi deci cele care au legătură cu justiţia şi se definesc ca ansamblul principiilor ştiinţifice şi al metodelor tehnice aplicabile investigării infracţiunilor comise, pentru a proba existenţa faptei ilicite, identitatea autorului şi modul său de a opera.

CAPITOLUL II

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA

1. Noţiunea identificării criminalisticeSe apreciază că identificarea reprezintă “problema centrală a investigaţiilor

criminalistice”, fiind în acelaşi timp “piatra unghiulară a acestei ştiinţe”. Raportându-se la necesităţile practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este “indisolubil legat de actul de justiţie”.

Identificarea criminalistică presupune recunoaşterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însuşiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de acelaşi gen sau specie, dar care se deosebeşte de toate acestea prin trăsături care îl fac să fie identic numai cu sine însuşi.

Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-şi manifesta individualitatea în timp şi spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte şi le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenţei lor.

Identificarea serveste în ultimă instanţă, scopului procesului penal de aflare a adevărului.

2

2. Obiectul identificării criminalistice Identificarea criminalistică are un rol determinant în cercetarea datelor

faptice, contribuind la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea şi verificarea elementelor materiale care pot explica şi proba o anumită stare de fapt.

Nu intră în sfera identificări criminalistice probleme cum ar fi vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni, în schimb este posibil ca ea să contribuie la examinarea şi clarificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta.

Pe calea identificării criminalistice nu se rezolvă probleme de natură juridică ci probleme de natură faptică.

Obiectul identificării criminalistice este un obiect material prin natura sa, concret, fie el fiinţă sau lucru, precum şi fenomenul care a generat o anumită stare de fapt

3. Clasificarea obiectelor identificării

Identificarea criminalistică presupune existenţa obligatorie a două categorii de obiecte

• obiectele de identificat sau obiecte scop sau obiecte căutate • obiectele identificatoare sau obiecte mijloc sau obiecte verificate

4. Etapele şi genurile identificării criminalistice

A. Etapele identificării criminalisticeProcesul de identificare parcurge două mari etape:

a) determinarea apartenenţei de gen b) identificarea individuală.

a) Determinarea apartenenţei de gen constă în stabilirea a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma dată, natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen, specie, grup îi aparţine. Sistemul se materializează în clasificări ale lucrurilor, deci în operaţii logice de includere a unui obiect într-o anumită clasăb) Identificarea individuala presupune finalizeazarea procesului de identificare prin individualizarea sau determinarea obiectului concret aflat în legătură directă cu fapta cercetată.

La aceasta se ajunge prin restrangerea treptată a sferei cercetărilor, eliminând succesiv, dintre obiectele care fac parte din acelaşi gen sau grup, pe acelea care au trăsături particulare ce nu se regăsesc la obiectul identificator .

3

B. Genurile identificării criminalistice

Diversitatea urmelor de reflectare a obiectelor şi fiinţelor conturează două genuri de identificare distincte:

identificarea după imaginile fixate material identificarea după imaginile fixate în memorie.

Domeniile de identificare criminalistică mai frecvent întâlnite în practică: • identificarea traseologică, • identificarea dactiloscopică, • identificarea balistică judiciară,• identificarea grafică,• identificarea persoanelor după scris,• identificarea maşinilor de scris,• identificarea persoanelor după semnalmentele,• identificarea cadavrelor, • identificarea prin intermediul unor cartoteci criminalistice.

CAPITOLUL III

FOTOGRAFIA JUDICIARA

Fotografia serveşte la:documentare, prin fixarea locului faptei şi a urmelor;demonstrare, prin prezentarea vizuală a rezultatelor examinărilor optice;identificare, prin compararea, juxtapunerea sau suprapunerea imaginilor;semnalare, prin reproducerea trăsăturilor persoanei (recunoaştere sau căutare în fişierul de înregistrare a recidiviştilor);măsurare, prin introducerea în fotografia judiciară a unui reper etalonat (centimetru);observarea şi fixarea rezultatelor observaţiilor facute prin intermediul unor tehnici particulare de iluminare (reflexie, transmisie, incidenţă, filtrare, polarizare, luminiscenţă); de asemenea în zonele spectrale invizibile (infraroşu, ultraviolet, raze X şi gama).

Fotografia judiciara este o ramura a tehnicii criminalisticii care adapteaza si elaboreaza metodele de fixare prin fotografiere a rezultatelor si modului de desfasurare a unei activitati de urmarire, precum si metodele corespunzatoare cercetarii de laborator a probelor materiale.

4

Fotografia judiciara de teren

1.Fotografia judiciara la locul faptei

Prin aceste fotografii se fixeaza locul faptei si imprejurimile acestuia precum si modificarile produse in campul infractiunii si probele materiale existente in perimetrul sau.

• fotografia de orientare – cuprinde intregul tablou al locului faptei cu toate imprejurimile sale si ajuta la orientarea in teren. In functie de natura si intinderea locului ea poate fi:

• unitara, cand se realizeazadintr-o singura pozitie,• panoramica in cazul fotografierii pe segmente a locului respectiv.

La randul sau fotografia panoramica poate fi:• circulara cand locul faptei este foarte intins si nu poate

fi cuprins intr-o singura imagine (exemplu: o zona impadurita)

• liniara cand obiectul de fotografiat are dimensiuni mari si de asemenea nu poate fi cuprins intr-o singura imagine (exemplu: un imobil de dimensiuni mari situat pe o strada).

• fotografia schita oglindeste locul savarsirii faptei, cu toate particularitatile sale, fara imprejurimi si are in prim plan obiectul principal, central al cercetarii criminalistice, adica obiectul asupra caruia s-a indreptat nemijlocit actiunea infractorului.

In functie de forma locului faptei, de gradul in care este acoperit cu diverse obiecte, fotografia schita poate fi :

• panoramica, • pe sectoare, • contrara • incrucisata.

• fotografia obiectelor principale cuprinde numai o parte din locul faptei in care se afla obiectele care au legatura directa cu fapta, ca de exemplu : obiectele corp delict, obiecte care au suferit modificari de pozitie ori deteriorari si toate categoriile de urme.

• fotografia de detaliu se realizeaza astfel incat sa redea detaliile obiectelor si urmelor fotografiate.

5

2.Fotografia de reconstituire

Realizarea acestei fotografii parcurge doua etape :• fotografierea locului reconstituirii care oglindeste intregul loc in

care se desfasoara procesul reproducerii savarsirii faptei.• fotografierea momentelor reconstituite care are ca scop redarea

fidela a celor mai importante secvente din procesul savarsiri faptei, reproduse artificial in vederea verificarii unor probe sau pentru descoperirea de probe noi.

3.Fotografia de perchezitie

Se efectueaza in conditiile de loc si timp in care organul de urmarire penala desfasoara aceasta activitate tactica. Si aceasta fotografie se realizeaza in trei etape :

• fotografia locului perchezitionat care oglindeste ansamblul locului cu imprejurimile sale intrunind astfel elementele fotografiei de orientare.

• fotografia ascunzatorii obiectelor cautate si descoperite care reda locul in care au fost gasite acestea fara imprejurimi.

• fotografia obiectelor descoperite care cuprinde fiecare obiect fixat izolat, astfel incat sa redea particularitatile de identificare a acestora.

4.Fotografia prezentarii pentru recunoastere

Aceasta activitate parcurge doua momente:

• fotografierea grupului de personae sau obiecte in cadrul caruia se afla persoana sau obiectul ce urmeaza a fi recunoscut;

• fotografierea momentului in care persoana care face recunoasterea indica persoana sau obiectul identificate ca au legatura cu fapta cercetata.

5.Fotografia semnalmentelor

Fotografia de identificare a persoanelor se realizeaza prin redarea imaginii bust (fata si profil) a persoanei

6

Fotografia de identificare a cadavrelor se realizeaza ca si ftografia de identificare a persoanelor

6.Fotografia de urmarire

Fotografia de urmarire se efectueaza in cadrul activitatilor operative a persoanelor suspecte care pregatesc savarsirea unei infractiuni ori intreprind actiuni de inlaturare ori de ascundere a urmelor infractiunii.

II. Fotografia de examinare

Fotografia de examinare elaboreaza metodele si mijloacele de studiere a probelor materiale precum si de fixare a rezultatelor obtinute, in conditii de laborator. In functie de scopul urmarit, de metodele si mijloacele aplicate, fotografia de examinare se realizeaza in radiatii vizibile si radiatii invizibile.

1.Fotografia în radiaţii vizibile.

• Fotografia de ilustrare constă în redarea urmei sau a obiectului aşa cum se prezintă la examinarea vizuală.

• Fotografia color redă cromatica obiectului (pată de sânge, trăsături de cerneală, bancnote, pelicule de vopsea, straturile vopselei).

• Fotografia de comparaţie serveşte la demonstrarea identităţii sau neidentitatii a două obiecte (de ex. impresiune digitală relevată la locul faptei şi cea a persoanei suspecte).

• Fotografia de umbre se foloseşte la evidenţierea profilurilor slab vizibile. • Fotografia de reflexie se bazează pe capacitatea suprafeţei unui obiect de a

reflecta lumina în mod diferit, fie datorită profilurilor, fie datorită substanţelor de natură diferită din care este

• Fotografia de contrast se bazează pe deosebirile de culoare sau de strălucire / opacitate ale diferitelor elemente de pe suportul fotografiat.

• Fotografia separatoare de culori se efectuează cu ajutorul filtrelor colorate urmând regula culorilor complementare

2.Fotografia in radiaţii invizibile

• Fotografia în radiaţii ultraviolete (U.V.). • Fotografia în radiaţii infraroşii (IR). • Fotografiile în radiaţii Roentgen. Gamma si Beta

7

3.Spectrometria

Metodele spectrometrice sunt metode de analiză care utilizează proprietăţile materiei de a interacţiona cu lumina sau alte energii electromagnetice (raze gamma, roentgen, UV, IR, lumină vizibilă, micro unde).

3.1.Spectrometria de absorbţie.Spectrometria UV şi vizibilă dă informaţii asupra intensităţilor luminoase a

radiaţiilor monocromatice. In cea mai simplă expresie această metodă constă în observarea culorilor, culoarea fiind o reflectare a absorbţiei selective din anumite zone ale spectrului vizibil. Ea permite o rapidă clasificare în grupe mari moleculare (droguri, fibre, coloranţi etc.).

Spectrometria IR este expresia modificărilor vibratorii şi elastice ale fiecărui tip de legătură chimică din interiorul unei molecule. Spectrometria IR transformată Fourier (FTIR), permite analize ultrasensibile. în prezent este una dintre metodele de vârf pentru analiza produselor organice (fibre, vopsele, polimeri, cleiuri, droguri etc.).

3.2.Spectrometria de emisie.Anumite molecule au capacitatea de a absorbi energia luminoasă cu o

lungime de undă data şi în acelaşi timp să emită o parte din acesta energie dar într-o altă lungime de undă. Acest fenomen denumit luminiscenţă este cunoscut sub denumirea de fluorescentă, iar când emisia se prelungeşte de fosforescenţă.

3.3.Metode de măsurare a modificării iradierii.Raportul dintre viteza de propagare a radiaţiei în mediul din care provine şi

viteza de propagare în mediul în care pătrunde se numeşte indice de refracţie. Aceasta permite definirea unei specii chimice. Puţine substanţe au indicii de refracţie identici la o temperatura şi lungime de undă dată. Acest element este util mai ales la compararea fragmentelor de sticlă.

CAPITOLUL IVTRASEOLOGIE JUDICIARA

1.Definitie, obiect, sarcini.

Traseologia poate fi definitã astfel: este o ramurã a tehnicii criminalistice care studiazã urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detaşate din obiect, ori ca modificãri produse de fenomene, în vederea identificãrii persoanei sau a obiectului creator, a lãmuririi împrejurãrilor legate de formularea acestor urme şi aflarea adevãrului.

8

Traseologia se bazeazã pe urmãtoarele principii generale:• toate obiectele materiale au o structurã exterioarã caracterizatã

printr-o anumitã formã şi printr-un anumit macrorelief şi microrelief strict individual. Nu existã obiecte absolut netede, plane. Când microrelieful nu poate fi pus în evidenţã ori stabilit precis, identificarea prin examinarea traseologicã nu este posibilã;

• structura exterioarã a obiectelor este individualã datoritã unicitãţii caracteristicilor luate în totalitate. Drept urmare, structura exterioarã a unui obiect nu se poate reda la alt obiect, chiar dacã ea se modificã prin uzare;

• identificarea în traseologie este posibilã numai la obiectele care îşi pãstreazã structura exterioarã din momentul formãrii urmei pânã la efectuarea expertizei;

• reproducerea fidelã în urmã a structurii exterioare a obiectului depinde de mecanismul formãrii urmei şi de proprietãţile în care se formeazã. În toate cazurile, aceastã reproducere apare invers, ca în oglindã.

Obiectul pe care se formeazã urma poartã denumirea de obiect primitor, iar cel care creeazã urma se numeşte obiect creator.

Sarcina fundamentalã a traseologiei este identificarea obiectului care a creat urma.

O altã sarcinã a traseologiei constã în lãmurirea împrejurãrilor în care s-a format o urmã, în explicarea mecanismului de formare a urmei.

2.Urmele criminalistice

2.1.Definiţia urmei

Aşadar, sub aspect criminalistic, se poate considera cã prin urmã se înţelege orice modificare produsã la locul faptei, ca rezultat material al activitãţii persoanelor implicate în comiterea acesteia şi este utilã cercetãrii criminalistice

2.2.Clasificarea urmelor

Urme de contactIn funcţie de modul de formare se disting

• Urmele de suprafaţă care pot fi: urme de stratificare atunci cand substanta de pe suprafata obiectului creator adera pe suprafata obiectului primitorurme de destratificare cand procesul este invers.

9

• Urmele de adâncime • Urmele statice • Urmele dinamice • Urmele vizibile • Urmele latente

Intre "originar (obiectul creator) şi "copie" (urmă), în realitate apar diferenţe, respectiv modificări ale configuraţiei suprafeţei obiectului redat în urmă, datorită unor factori, cum ar fi1:

• imprimare defectuoasă sau / şi incompletă (presiunea redusă, alunecare pe suport);

• deformări (proiectile ricoşate, tamponări în accidentele de circulaţie);• plasticitate şi aderenţă insuficientă a suportului urmei (pământ

zgrumţuros, suprafaţă ruguroasă sau cu denivelări);• îmbâcsirea urmei cu substanţe de stratificare (sânge, noroi);• caracteristici "false" ( pietricele încastrate între profilul tălpii de cauciuc sau

ale anvelopei).

In funcţie de natura obiectului creator urmele de contact (formă) se împart în :• urmele lăsate de persoană (urme de maini,(digitale, palmare), de picioare,

de dinti, de buze, de urechi, de unghii, de alte elemente anatomice, proieminente ale corpului uman (nas, barbie, genunchi,etc);

• urme lăsate de obiecte (instrumente de lovire: contondente (ciocan, bata, ranga, muchia toporului, box, etc.), taietoare – intepatoare (cutit, briceag, foarfece, bisturiu, etc.), taietoare – despicatoare (topor, tarnacop, satar), intepatoare (sula, furca, ac, andrea, etc); instrumente de spargere (cleste, patent, levier, surubelnita, etc.); instrumente de deschidere a incuietorilor (speraclu, cheie falsa, cheie potrivita, dispozitive artizanale : pontoarca, ruptor, etc.);

• urme lasate de imbracaminte (haine, încălţăminte, ciorapi, mănuşi).• urme lasate de mijloacele de transport ( auto (anvelope, faruri, bara de

protectie, etc.), cu tractiune animala (rotile, lada si oistea carutei), propulsate de forta omului (rotile, ghidonul, pedalele bicicletei, etc.);

• urme lasate de armele de foc (interiorul tevii, mecanismul de dare a focului, incarcatorul);

• urme lasate de instrumente de scriere (caracterele maşinii de scris, matriţe, fax, imprimantă de computer, peniţă, creion, pix, ştampilă, sigiliu, parafă, şablon, poansoane, imprimator de timbru sec).

10

Urme de substanţă

• Vopselele• Sticla • Solul• Fibrele • Rezidurile de tragere • Urmele gazoase • Urmele biologice

In prezent, folosirea tehnologiei ADN a revoluţionat ştiinţele forensic, oferind posibilitatea exploatarii eficiente a urmelor biologice si identificarii infractorilor pe baza acestora

Urme deprinderi• scrierea • identificarea persoanei după voce

Alte genuri de urme

- urme negative sau periferice • urme poziţionale • urmele de animale • urmele de picioare • urmele de dinţi

CAPITOLUL VMICROURMELE

1.Definitie

- Cuvântul „microurmă" este o expresie din două componente cuprinzând conţinutul ambelor noţiuni, adică a noţiunilor de micro şi urmă.- Cuvântul „micro" provine de la cuvântul din limba greacă „MIKROS" şi are două semnificaţii: „micro" poate însemna mic, foarte mic sau mărunt, iar în a doua accepţiune „micro" înseamnã a milioana parte a unei unitãţi de bază.

11

Microurmele pot fi definite ca fiind acele particule de materie sau caracteristici mecanice invizibile sau slab vizibile cu ochiul liber, putând fi cercetate numai prin folosirea metodelor microanalitice.

Caracteristicile microurmelor -posibilitatea observării lor numai sub microscop;-o stare determinată de aglomerare (coeziune) a materiei;-necesitatea folosirii unor metode specifice în cursul cercetărilor.

Nu sunt microurme:

-urme care, cu toate că sunt invizibile, nu necesită însă după detectarea lor mijloacele speciale de amplificare a organului văzului pentru observarea lor (de exemplu reproduceri ale liniilor papilare pe hârtie sau pe ţesături, un scris efectuat cu un mijloc care îl face invizibil, etc.);

-cantităţi de substanţe sau de anumiţi agenţi care împreună constituie o problemă de materie şi care pot fi stabilite numai prin cercetări microanalitice, ca de exemplu grupa, subgrupa şi anumiţi agenţi în sângele uman, elemente chimice care apar în moleculele materiei, etc.;

-corpuri volatile şi mirosurile; acestea nu pot fi observate cu ajutorul unor instrumente care amplifică văzul, putând fi cercetate şi comparate numai cu ajutorul aparatelor.

Clasificarea microurmelor

1.După mecanismului producerii: -particule secundare ale unor macrourme;-particule mici ale unui obiect care iniţial a fost mare;-microobiecte naturale.

2.După modalitatea de transmitere: -microurme de contact care i-au naştere în toate situaţiile în care două

obiecte intră în contact, indiferent dacă acestea au un caracter stabil sau dinamic.

-microurme transmise unilateral, din categoria cărora fac parte cele transmise către obiecte sau persoane, provenind din atmosfera impurificată, precum şi ca rezultat al activităţilor desfăşurate de infractori la locul faptei.

3.În funcţie de clasificarea criminalistică a urmelor:

12

-microurme ale omului: particule de fire de păr, pete de sânge, de spută, spermă; fragmente de piele; cantităţi mici de secreţie organică, particule de grăsime, etc. -microurme animale: în categoria acestora intră atât cele enumerate mai sus (însă de provenienţã animală), cât şi particule de pene, solzi de peşte şi de reptile, microorganisme animale făcând parte din microfaună, etc. - microurme vegetale: particule de alge, licheni, ciuperci, muşchi, ferigi, flori, fructe, seminţe, microorganisme vegetale făcând parte din microfaună, etc.- microurme ale obiectelor: particule de sticlă, vopsea, lac sau coloranţi; particule de pământ, tencuială, resturi de lubrifianţi, particule de materiale plastice şi sintetice, pulbere arsă şi nearsă provenind de la o tragere cu o armă de foc, etc.

Metode de căutare şi descoperire a microurmelor Atenţie:-pe care drum a ajuns infractorul la locul infracţiunii;-ce obstacole a trebuit să învingă, ce ar trebui să atingă şi unde trebuie căutate urme, respectiv ce fel de urme; -ce unelte a folosit probabil; -cum s-a mişcat/deplasat făptuitorul în perimetrul locului faptei; -dacă a participat un singur infractor sau mai mulţi; -cât timp a trecut informativ de la eveniment/faptă şi cum s-a putut modifica locul faptei şi implicit urmele.

Respectarea obligatorie a anumitor principii de maximă importanţă: a)prioritatea care trebuie acordatã microurmelor, adicã căutării, descoperirii şi

ridicării microurmelor;b) trebuie cercetatã în primul rând suprafaţa orizontală, ţinând seama de

locurile în care în mod probabil şi ipotetic s-a găsit sau a trecut făptaşul;c) începerea cercetării din locul sosirii făptaşului şi terminarea acesteia pe

drumul lui de plecare (iter criminis).

Descoperirea microurmelor necesită folosirea diferitelor instrumente şi materiale auxiliare ca: **dispozitive de mărire; - lupa, dispozitivul tip binoclu cu putere de mărire de circa zece ori şi microscopul stereoscopic portabil;

**diferite surse de luminã - surse reglabile de iluminare, lămpi cu halogen transportabile cu o putere de 30-50 W, surse de radiaţii ultraviolete, infraroşii;

13

**luminofore - lusinol, lucigenina sau siloxen

În unele cazuri, poate fi de utilitate mare folosirea radiaţiilor infraroşii în combinaţie cu un set de televiziune industrială, la care camera de luat vederi este echipată cu o optică corespunzătoare şi cu un tub vidicon sensibil la radiaţii infraroşii. Rezultatele cercetărilor pot fi înregistrate în acest caz pe o bandã magnetică video.

Descoperirea microurmei înseamnă deja foarte mult, însă constituie abia o parte din succes. Mai trebuie documentată existenţa ei la locul evenimetului/faptei, iar urma/microurma trebuie ridicată/conservată pentru cercetări.

Procedee si mijloace de ridicare a microurmelor Ridicarea microurmelor descoperite se face cu ajutorul: aspiratorului de praf, prevăzut cu un sistem de recolectare a microurmelor pe hârtia de filtru; benzi adezive incolore; recipientelor de sticlă; magneţilor pentru pulberile metalice.

La ridicarea microurmelor, trebuie ţinut seama şi de necesitatea culegerii de material comparativ care este absolut necesar pentru eliminarea elementelor componente ale suportului.

Conservarea microurmelor

Conservarea microurmelor se face în coli de hârtie curate sau, atunci când la ridicare se foloseşte banda adezivă aceasta se va aplica peste o altă bandă adezivă, folie de plastic ori lamelă de sticlă curată.

Este interzis cu desăvârşire, pentru o cât mai bună conservare a microurmelor, ca obiectele sau celelalte categorii de urme să fie ambalate în vată.

Probleme ce pot fi rezolvate prin examinarea microurmelor

Probleme de ordin tehnic ce pot fi rezolvate de expertiză:

- care este natura microurmei;- caracteristicile microurmei;- dacă este sau nu asemănătoare cu probele care se pun la dispoziţie pentru examinare.

14

• Probleme de interes operativ care pot fi soluţionate în baza rezolvărilor tehnice:

-stabilirea aproximativă a locului unde s-a comis fapta în raport de microorganisme specifice microflorei şi microfaunei terenului; Probleme de interes operativ care pot fi soluţionate în baza rezolvărilor tehnice (continuare):

- stabilirea legăturii dintre făptuitori şi locul faptei, de exemplu pe baza urmelor de sol, de pe tălpile făptuitorului sau a noxelor determinate pe îmbrăcămintea acestuia;

- stabilirea legăturii între instrumentele folosite de făptuitor şi locul faptei (particule de vopsea descoperite pe falca cleştelui folosit la tăierea unui grilaj metalic);

- stabilirea aproximativă a timpului când s-a comis fapta (de exemplu, pe baza evoluţiei unor microorganisme de sub cadavru);

- stabilirea modului de operare a infracţiunii (de exemplu dereglarea contoarelor care măsoarã cantitatea de benzină introdusă în rezervor cu croşeta);

- stabilirea faptului dacă este vorba de o infracţiune sau o înscenare (de exemplu pe baza piliturii de fier descoperită în manşeta de la pantalonii gestionarului care a înscenat furtul);

- determinarea profesiunii făptuitorului (pe baza prafului profesional lăsat la locul faptei de către acesta);

- tipul şi culoarea îmbrăcăminţii făptuitorului (pe baza fibrelor textile găsite la fata locului);

- stabilirea faptului dacã este vorba de omor sau de înec (pe baza determinării prezenţei planctonului în rinichi).

15

INVESTIGAREA TEHNICO-STIINŢIFICĂ A LOCULUI FAPTEI

CONSIDERATII PRIVIND INVESTIGAREA STIINTIFICA A LOCULUI FAPTEI

DEFINIŢIE - un fenomen prin care o forta produce un efect, deci o operaţie efectuata de o fiinţa si care poate fi atribuita acelei fiinţe, putem afirma, lăsând la o parte sensul juridic, ca infracţiunea este acţiunea unei persoane, prohibita de lege si care poate fi atribuita acelei persoane.

FAPTA-----FAPTUITOR

Acţiunea infracţională se realizează printr-un sistem de elemente-acte şi microelemente-praxame subordonate unei strategii sau direcţii principale .

Sustragerea de bunuri

Forţarea sistemului de asigurare a uşii-Confecţionarea elementului de forţare-Învăţarea folosirii instrumentului-Folosirea instrumentului

Pătrunderea în locuinţăCăutarea bunurilor şi lucrurilor ce urmează a fi sustrasePărăsirea locului fapteiForţarea sistemului de asigurare a uşii

INTENŢIA(3 etape)

1.Etapa preinfracţională

2.Etapa conturării intenţiei

3.Etapa materializării prin consumarea actului infracţional

COMPORTAMENTUL SPECIALISTULUI CRIMINALIST

transparentdeschis

16

o serie de trăsături de personalitate: spirit de echipăcalmmeticulozitatespirit de observaţiecapacitate de analiză şi sinteză

COMPORTAMENTUL INFRACTORULUI-POSTDICŢIE-PREDICŢIE

Având în vedere cele prezentate, putem afirma că investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei este o activitate de cunoaştere a comportamentului infractorului şi de descoperire a urmelor/microurmelor infracţiunii cu ajutorul postdicţiei şi predicţiei efectuate pe baza modificărilor survenite ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, obiecte-instrumentele folosite şi mediul în care s-a săvârşit fapta, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptei, a identificării făptuitorului ţi a probării vinovăţiei acestuia

PRECIZĂRI DE ORDIN GENERAL PRIVIND LOCUL FAPTEI

DefiniţieLocul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională,în total sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia

În sens larg, "faţa locului" înseamnă locul unde s-a săvârşit fapta zonele apropiate sau alte zone unde s-a pregătit, comis sau produs rezultatele căile de acces şi de retragere

ECHIPA DE CERCETARE

procurorul criminalistofiţerii şi specialiştii criminalisti din poliţie medicul legist Echipa poate fi completată cu specialişti din alte domenii, atunci când se impun cunoştinţe specifice : ingineri, pirotehnişti, biologi etc

17

Evacuarea locului faptei şi primele actiuni La sosirea echipei de cercetare la locul faptei se pot afla diferit persoane: victima, părţi vătămate, martori, membrii familiei sau simpli curioşi (englezii îi numesc chiar "hoarde" - "hordes of people ") Persoanele străine trebuie să părăsească locul faptei după ce au fost identificate

Printre ele s-ar putea să se afle chiar făptuitorul!!! Prioritate pentru persoanele rănite

Cadavrele nu trebuie să fie mutate până la venirea medicului legist, deoarece există pericolul de a se muta lividităţile cadaverice,de a se produce scurgeri de sânge. De asemenea se pot schimba poziţia membrelor, a capului, a obiectelor ţinute în mână.

Protejarea şi conservarea urmelor situaţia de la locul faptei este dinamicămăsuri de protejare a urmelor existente şi împiedicarea creări de noi urmeurmele sunt fragile, cea mai mică frecare putând să le alterezeprotejarea urmelor vulnerabile prin înconjurarea cu benzi de plastic sau hârtiecadavrul nu se va acoperi cu pătură (se pot crea noi urme prin transfer)

Ce nu trebuie făcut la locul faptei

călcarea pe covoare şi mochete, care pot fi purtătoare de urme evitată orice acţiune care nu este utilă cercetării

mâncatulfolosirea apei de la robineta toaletei

NOTAREA PRIMELOR OBSERVAŢIItimpul (ora exactă); iluminatul şi vizibilitatea;mirosul particular: ţigară, gaz, parfum, pulberi, produse petroliere;semne de activitate: prepararea sau consumarea de alimente, starea de curăţenie etc;daca luminile sunt aprinse;daca luminile sunt aprinse;

18

Fazele investigarii locului faptei

Faza staticăPrimul contact cu locul fapteiCercetarea se rezumă doar la observareÎntr-o încăpere observarea se începe dintr-un loc fix şi se continuă de-a lungul pereţilor , de regulă în sensul mişcării acelor de ceasornicÎn loc deschis (curte, câmp, livadă, pădure) cercetarea se realizează prin deplasare în spirală de la centru spre margini (excentric) sau invers (concentric)Prin centru se înţelege zona de interes

Faza dinamicăImplică deplasarea obiectelor, privirea şi examinarea lor pe toate părţile, cu precauţiile de rigoareUrmele latente (impresiuni digitale) se caută şi se pun în evidenţă prin iluminări cu surse speciale echipate cu filtre având diverse lungimi de undă, în spectrul vizibil şi invizibil ("polilight") Urmele latente se relevă cu substanţe pulverulente şi reactivi. Amprentele papilare se ridică cu pelicule (folio) adezive. Pentru urmele de adâncime se executa mulajeFaza dinamică se încheie cu ambalarea urmelor şi obiectelor

19

URME CREATE DE PĂRŢI ALE CORPULUI UMAN

Urmele de mână (DACTILOSCOPIE)identificarea persoanei care a lăsat o urmă papilară la locul faptei;identificarea cadavrelor necunoscuteidentificarea persoanei care îşi ascunde adevărata identitateatribuirea mai multor infracţiuni cu autor necunoscuţi în care s-au descoperit urme digitale provenind de la aceeaşi persoană

20

Fixarea rezultatelor investigarii tehnico-stiintifice a locului fapteiFixarea rezultatelor investigarii tehnico-stiintifice a locului faptei

procesul verbalprocesul verbal schiţa schiţa

fotografia judiciarăfotografia judiciară filmul judiciar filmul judiciar

să fie obiectiv

să fie complet

precis

clar

succint

art. 131 şi 91 C. proc

parte introductivăparte descriptivă

este destinată fixăriişi

prezentării în ansamblua

locului faptei

Planul schiţăDesenul schiţă

Mijloc de fixare a rezultatelorcercetării

fotografie de orientare;fotografie schiţă;

fotografia obiectelorprincipale;

fotografia de detaliu;filmul şi videograma

ELABORAREA DE METODE ŞI REGULIprocedee tehnice de descoperire, relevare, fixare şi ridicareinterpretarea urmelor de mână la locul faptei în vederea obţinerii de informaţii privind mecanismul de producere, acţiunile făptuitorului , persoana sa, legătura dintre urme şi faptăvechimea urmelor de mânăînregistrarea dactiloscopică în fişiere sau cartoteci

Desenele papilare (epistemologie)

degetul este compus din trei zone despărţiteprin şanţuri de flexiune: falangeta (sus), falangina ( mijloc) şi falanga (jos) palma este compusă din: regiunea digito-palmară(zona de sub degete),regiunea tenară (din dreptuldegetului mare) şiregiunea hipotenară (din partea opusă)

Proprietăţile desenelor papilare

Unicitatea UnicitateaFixitatea şi inalterabilitatea

Structura desenelor papilare digitale

zona centrală zona bazală zona marginală Delta albă albă centrul deltei reprezintă punctul deltic

CLASIFICAREA DESENELOR PAPILARE

Formarea urmelor de mâini Urme de mâini statice sau dinamice Urme de suprafaţă sau de adâncime Urme de mâini vizibile sau latente

21

Descoperirea şi stabilirea vechimii urmelor de mâini absenţa urmelor papilare poate duce la concluzia că infractorul s-a folosit de mănuşi;posibilitatea apariţiei unor amprente digitale către sfârşitul drumului parcurs de infractor;se recomandă folosirea unei lanterne cu care se va ilumina oblic obiectul presupus a fi purtător de urme sau pulverizarea cu o soluţie de pe bază de luminol;stabilirea vechimii urmelor se face în funcţie de factori variaţi şi este uneori relativă;este o activitate deosebit de importantă pentru alegerea mijloacelor adecvate de revelare;determinarea vechimii presupune folosirea selectivă a unor procedee de relevare, pe mici porţiuni;limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea pentru evitarea creării de urme suplimentare sau chiar a distrugerii unor urme

Procedee de revelare a urmelor de mâini latente

I.Revelarea prin metode fizice

Caracteristici substanţe

fie în contrast de culoare cusuportul pe care s-a format urma;să prezinte o aderenţă selectivă, dar nu la întregul suport, ci numai la materia din urmă, pentru a se evita estomparea detaliilor caracteristice sau îmbâcsirea urmei.carbonatul de plumb sau ceruzaroşu Sudan IIIargentoratul (pulbere de aluminiu)negrul de fumoxidul de cuprupraful de xeroxminiul de plumb

În ceea ce priveşte suprafeţele multicolore, revelarea urmelor papilare se realizează cu substanţe fluorescente, de genul pudrei galbene fluorescente, activată sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Un procedeu modern de revelare a urmelor latente, destul de laborios şi relativ costisitor, constă în metalizarea într-o cameră de vid, procedeu care a dat rezultate foarte bune inclusiv pe suprafeţe cu asperităţi.

22

II.Revelarea prin metode chimice -se bazează pe reacţia dintre anumite substanţe chimice şi componentele transpiraţiei

1.Revelarea cu vapori de iod urmele aflate pe hârtie şi pe pereţi, care se realizeazăprin intermediul unui dispozitiv simplu de vaporizare, iodul metalic fiind foarte volatil. 2.Revelarea cu reactivi chimici propriu-zişi -ninhidrină-nitratul de argint-rodamina B -vaporizări de osmic sau fluorhidric-DEMAC-leucoverdemalachit

III.Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană IV. Revelarea prin metode optice 1.laser 2.dispersia luminoasă a unei raze de lumină incidentă, proiectată spre suprafeţelepurtătoare de urmă

Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini sub raport procedural – procesul-verbal;sub raport tehnic criminalistic-fotografierea

-transferul pe peliculă adezivă-ridicarea cu ajutorul mulajelor-transportarea obiectelor purtătoare de urme

CRETOSCOPIAImprimarea urmelor se realizează cu o presiune variabilă, la care se

adaugă îmbâcsirea microrelietului de către substanţele de contaminare, şi apoi cele de relevare, în practică posibilităţile de aplicare ale cretoscopiei sunt reduse (accidentale)

Expertiza criminalistică a urmelor de mâini examinarea comparativă a dactilogramei impresiunii luate experimental cu cea de la locul faptei;stabilirea a cel puţin 12 puncte coincidente;pe lângă numărul detaliilor coincidente trebuie să se ţină cont de frecvenţa lor, distanţa dintre ele, complexitatea de configuraţie, zona topografică în care se găsesc

23

Metodă nouă de relevare a urmelor create pe suporturi vegetale Dacă infracţiunea a fost săvârşită în parcuri de agrement,terenuri

agricole, zone împădurite, cu ocazia investigăriicriminalistice a locului faptei o atenţie deosebită trebuie acordatăvegetaţiei aeriene şi terestre care poate fi purtătoare de urme criminalistice

pentru evidenţierea urmei create frunza este supusă unui proces de stopare a procesului de fotosinteză şi a respiraţiei , prin privarea de lumină şi umiditatedupă aproximativ 6-8 ore de la începerea stopării procesului de fotosinteză va apare o diferenţă de contrast cromatic între zona lezată şi restul suprafeţei limbului foliardupă 48 de ore procesul de fotosinteză este complet stopat, iar contrastul cromatic obţinut este maxim

24

după relevare urma se fotografiază direct dacă este bine conturată sau cu iluminare prin transparenţă , când este mai slab evidenţiatăeste indicat să se folosească un film color pentru a obţine un contrast mai bun

URMELE DE PICIOARE Clasificare-urme de picior gol (urmă plantară)-urme de picior acoperit cu ciorap-urme de picior încălţat

Urmele de picioare se descoperă cu uşurinţă deoarece, în majoritatea cazurilor, sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se găsesc la locul faptei izolate sau în grup compact. Grupul de urme, pe lângă valoarea din procesul identificării, mai ajută şi la stabilirea unor date în legătură cu numărul de persoane participante, acţiunile desfăşurate, locurile de pătrundere în perimetrul locului faptei şi de ieşire din limitele acestuia. Dacă grupul de urme se prezintă sub formă de cărare, el furnizează date în legătură cu persoana care a creat urmele respective.

Fixarea urmelor de picioare Descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului

Primul procedeu de fixare a orice fel de urmă. La început se arată zona în care se află, natura obiectelor primitoare, culoarea acestor obiecte, aspectele sub care se prezintă ele, numărul şi poziţia pe care o au faţă de diferite obiecte, distanţa dintre ele. Apoi se trece la descrierea lor în mod amănunţit, cu toate detaliile, măsurându-se dimensiunile necesare la aprecierea caracteristicilor de grup.

Fotografierea urmelor de picioare Pentru început urmele de picioare se fotografiază în ansamblu,

indiferent de faptul că sunt create de încălţăminte sau de piciorul desculţ, că se prezintă ca urme de suprafaţă ori de adâncime.

După fotografierea ca obiecte principale a urmelor de picioare, se procedează imediat la fotografierea în detaliu a fiecărei urme luate separat.

Fixarea prin mulare a urmelor de adâncime În vederea evidenţierii detaliilor create pe toată suprafaţa urmei,

după curăţirea ei de felurite corpuri străine şi absorbirea apei, pentru realizarea mulajului se mai fac unele pregătiri impuse mai ales de starea urmei în situaţia concretă. În unele situaţii urma trebuie îngrădită în jur, altele necesită a fi tratate cu anumite substanţe chimice pentru a o face corespunzătoare acestui procedeu de fixare.

Când urmele de adâncime sunt imprimate într-un sol nisipos, cu granulaţie mare, cu goluri de structură care ar deforma mulajul, se recurge la

25

acoperirea acestor goluri. Una din metodele ce se aplică în acest scop constă în pulverizarea în interiorul urmei a unui strat subţire de parafină, ceară roşie sau răşină, care apoi se topeşte cu ajutorul unui izvor de căldură, cum sunt, de exemplu, radiatoarele electrice portative. După ce pojghiţa astfel creată s-a răcit, se poate proceda la mularea urmei.

O altă metodă mai simplă de pregătire a urmei cu goluri de structură constă în pulverizarea pe suprafaţa ei a unui strat subţire de ghips, peste care, dacă urma nu este umedă, se pulverizează uşor puţină apă, spre a-l transforma într-o crustă. Când crusta este întărită, se poate turna pasta de mulaj.

La o temperatură a aerului de 20 - 30 de grade C, mulajul de ghips face priză în timp de 30 - 40 minute. Ridicarea mulajului deja întărit se face prin săparea, în prealabil, a pământului din jurul său, după care se prinde cu amândouă mâinile din părţile laterale. Spălarea lui nu se face imediat după ridicare, deoarece detaliile urmei sunt încă sensibile. Nu se recomandă utilizarea periei pentru înlăturarea corpurilor străine. Mulajul de ghips, mai ales din ghips dentar, îşi păstrează detaliile un timp îndelungat, chiar mai mulţi ani de zile.

Tot prin mulaje de ghips sau de sulf se pot fixa şi urmele de adâncime create în zăpadă sau în gheaţă. În cazul utilizării ghipsului, pasta se prepară cu apă rece şi tot timpul pregătirii ei vasul se ţine în zăpadă, pentru a primi temperatura acesteia, după care se toarnă în urmă. Prin folosirea sulfului topit se obţin rezultate foarte bune. Căldura pastei de sulf topit poate să modifice detaliile urmei. Spre a evita alterarea urmei, sulful se topeşte la o temperatură nu prea ridicată.

Copierea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafaţă

Procedeu la care se recurge, de obicei, în situaţiile când urmele de picioare au anumite detalii importante, de mare utilitate pentru cercetarea criminalistică, cum ar fi, de exemplu, detaliile reliefului papilar sau anumite cicatrice în urmele plantare, unele detalii de uzură în urmele de încălţăminte. Procedeul de aplicare pe aceste urme a peliculei adezive este asemănător cu cel de la urmele de mâini. Aici se are, însă, în vedere că suprafaţa peliculei fiind mai mare sunt mai mari posibilităţi de creare a bulelor de aer între peliculă şi urmă. Din această cauză, în momentul aplicării pelicula se apasă bine cu degetele ambelor mâini, din centru spre periferii, pentru eliminarea bulelor de aer. Trebuie avut de grijă ca în această operaţie şi în momentul aplicării peste urma ridicată a peliculei protectoare să nu se producă alunecări, fapt ce-ar conduce la alterarea detaliilor. Se va ţine seama că poziţia acesteia este inversată faţă de cum s-a găsit pe obiectul purtător de la faţa locului. Deci, negativul obţinut prin fotografierea urmei de pe pelicula adezivă va fi şezatîn aparatul de mărit, în vederea obţinerii imaginii pozitive, cu emulsia spre izvorul de lumină.

26

Ridicarea urmelor de picioare • decuparea suportului purtător de urme (de ex. la călcarea pe hârtie)• transferarea pe pelicule adezive, dacă substanţele de stratificare se pretează

la această operaţie• folosirea reactivilor chimici (ninhidirine, coloranţi, cianoacrilat)• transferul electrostatic • mulare cu ghips sau altă substanţă

Pentru mularea urmelor în zăpadă s-au experimentat diverse tehnici (de ex. sulf topit) Urmele friabile (de ex.de nisip) se pulverizează în prealabil cu un spray (serlacj, colodiors, fixativ de păr etc). Dacă urma este umedă mai întâi se presară talc, praf de ghips, care absoarbe excesul de apă.

Cărarea de urme Cărarea de urme constă dintr-un şir de câteva urme consecutiv create de

ambele picioare pe traseul de circulaţie. Ea poate fi creată la locul faptei atât de piciorul desculţ al omului, cât şi de încălţămintea sa. Prin ea se poate cunoaşte direcţia de mişcare a persoanei, se stabilesc locurile în care s-a oprit pe traseu, se apreciază viteza deplasării sale, măsura în care cel în cauză cunoaşte locul faptei, precum şi faptul dacă în acel loc s-a aflat o singură persoană sau mai multe. Ceea ce este şi mai important, în această privinţă, constă în posibilitatea creată de a studia mişcările de ansamblu ale mersului persoanei în cauză. Aceste mişcări, fiind formate de-a lungul mai multor ani de viaţă, devin proprii fiecărei persoane.

27

URMELE DE DINTI Urmele de dinţi folositoare cercetării criminalistice sunt lăsate de om

pe o gamă variată de produse alimentare, pe corpul uman, precum şi pe unele obiecte asupra cărora acţionează pentru ruperea sau desprinderea din anumite sisteme în care se află aceste obiecte.

Urmele de acest fel sunt in majoritatea cazurilor de adâncime, prezentându-se sub forma de răsucituri pe corpul uman, uneori cu perforarea pielii. Ele se întâlnesc ân special la infractiunile de viol şi de omor cu mobil sexual şi sunt provocate de agresor asupra victimei sau, invers ,de către victima care se apără. De asemenea se întâmplă că în locul unde a săvârşit fapta, infractorul să mănânce şi să abandoneze resturi alimentare (unt, brânză, ciocolată, fructe). Nu este exclusă nici producerea de striaţiuni in diverse obiecte de către marginile tăioase ale dinţilor ndiffer. De exemplu, într-un caz de furt hoţul a fost identificat după urmele de muşcătură de pe capacul din metal moale al unei sticle cu băutură.

Fundamental procesului de identificare rezidă în unicitatea caracteristicilor aparatului dentar al fiecărui individ , dată de forma generală a arcadei dentare, dimensiunea dinţilor, spaţierea şi inclinarea lor şi de elemente strict individuale: malformaţii congenitale, profilul suprafeţei de masticaţie, dezalinieri ale unuia sau mai multor dinţi, carii şi fracturi dentare, intervenţii medicale (plombe, obturaţii, proteze). După depăşirea fazei de schimbare şi creştere a dinţilor se instaurează o stabilitate relativă. Modificările datorate îmbolnăvirilor şi traumatismelor nu numai că nu schimbă cscnţial imaginea de ansamblu a aparatului dentar, dar îi amplifică particularităţilc.

Urma de dinţi (amprenta dentară) se relevă dupa ce a fost fixată fotografic. Se va proceda la mularea urmei în funcţie de compoziţia obiectului se poate folosi ghipsul dar mai indicate sunt pastele dentare de amprentare.

Cea mai simplă metodă de luare a urmelor de comparaţie este aceea de a pune persoana suspectă să muşte câteva foi de hartie între care s-a intercalat o foaie de plombagină. Imaginea astfel obţinută va fi comparată ca urmă în litigiu fotografiată sau copiată pe calc.

Identificarea cadavrelor prin intermediul danturii constituie obiectul de cercetare al odontologiei, care este o ştiinţă forensic autonomă. In momentul de faţă ea a luat o amploare deosebită în investigarea catastrofelor aviatice, naufragiilor, exploziilor şi incendiilor, calamităţilor naturale.

Fixarea urmelor de dinţi Descrierea urmelor de dinţi în procesul-verbal

În prima fază, se arată pe ce obiecte purtătoare au fost descoperite, în ce loc se află obiectele respective, aspectul sub care se prezintă ele, numărul şi forma lor. Când se află pe acelaşi obiect mai multe muşcături, se menţionează şi distanţa dintre ele.

A doua fază cuprinde descrierea amănunţită a urmelor, poziţia unora faţă de altele, distanţele dintre ele, mărimea lor.

28

Fotografierea Întâi, ele se fotografiază în grup, de la o distanţă de 30 - 50 cm, cu

obiectivul aparatului de fotografiat în poziţie perpendiculară pe suprafaţa obiectului purtător de urmă. Iluminarea poate proveni de la soare sau de la o sursă electrică de lumină, cum sunt, de exemplu, becurile mate.

Pentru realizarea fotografiei de detaliu la scară, alături de urme se aşază o panglică gradată în centimetri şi milimetri, ca să se poată aprecia mărimea reală a urmei date după imaginea obţinută.

Fixarea prin mulare Pentru turnarea pastei de mulaj în urmă sunt necesare anumite

pregătiri. Pentru început, urma în cauză se curăţă de eventuale corpuri străine, apoi se improvizează în jurul urmei, dacă-i necesar, un „gard" de plastilină, în vederea obţinerii unui mulaj mai gros, cu o rezistenţă mai mare la manipulat. Urmele în ciocolată, margarină, unt sau brânză topită, înainte de mulare, sunt tratate prin pulverizare cu şerlac de la o înălţime de 25 - 30 cm şi indirect, pentru formarea la suprafaţă a unei cruste mai rezistente.

Pasta de mulaj, pentru a reda cele mai mici detalii, trebuie să fie destul de fluidă, cam de consistenţa smântânii. După 20 - 30 minute mulajul este destul de întărit pentru a fi ridicat şi transportat.

Studierea acestor mulaje se face comparativ cu mulajele luate de la persoanele suspecte, experţii folosind, în acest scop, tot ghipsul dentar, ceara dentară, plastilina. Mai rar se recurge chiar la muşcarea în obiecte de aceeaşi natură cu cel purtător de urmă, după care se face mulajul.

URMELE DE BUZE Utilizarea amprentelor labiale este incă redusa şi apare mai ales în

crimele pasionale şi sexuale. Astfel de urme se pot găsi pe pahare, tigari, pipă, tacâmuri, batiste, stilou, etc.

Abia în ultimele două decenii buzele au început să prezinte interes pentru cercetarea criminalistică, ca mijloc de identificare a persoanelor după urmele lăsate pe diferite obiecte. Deja este stabilit cu certitudine că liniile coriale ale buzelor au variate caracteristici individuale, cu apreciabilă durată de existenţă în privinţa formelor şi poziţiilor pe care le au în ansamblul reliefului labial. Aceste linii, prin contactul nemijlocit cu anumite obiecte din lumea înconjurătoare, lasă pe obiectele respective urme, după care se poate ajunge chiar până la identificarea reliefului labial.

Cele două obiecte, creator şi primitor, trebuie să aibă anumite proprietăţi şi procesul de formare a urmelor respective să se realizeze astfel încât ele să reproducă detaliile reliefului labial pentru crearea unor urme de buze utile cercetării criminalistice. Obiectele primitoare trebuie să fie cu suprafeţele netede, fără substanţă străină în zonele de contact. Pe obiectele cu suprafeţe rugoase sau îmbâcsite cu substanţe străine, ca obiectele de îmbrăcăminte ţesute ori tricotate,

29

unele alimente, ca, de pildă, pâinea, fructele, urmele de buze nu sunt utile identificării criminalistice.

Urmele de buze pot fi statice şi dinamice, de adâncime şi de suprafaţă, iar acestea din urmă vizibile şi invizibile sau latente. Urme de adâncime ale buzelor, cu detalii individuale, se creează foarte rar, doar pe obiecte cu accentuate proprietăţi plastice, ca, de pildă, untul, margarina, marmelada. Când urmele de buze sunt dinamice, nu avem posibilităţi de identificare după caracteristicile reliefului labial. Ele, însă, pot fi utile cercetării criminalistice sub alte aspecte.

Descoperirea şi evidenţierea urmelor de buze Evidenţierea urmelor de buze, descoperite în starea latentă, se face

prin unul din procedeele aplicate la evidenţierea urmelor invizibile de mâini. Alegerea procedeului şi a substanţei potrivite se face în funcţie de natura obiectului primitor, de cantitatea substanţei sedimentate şi de vechimea urmelor. Trebuie însă cercetat dacă urmele de buze sunt umede sau uscate, înainte de a proceda la evidenţierea lor, fiindcă numai dacă sunt relativ zbicite se evidenţiază cu şanse de succes.

Pentru evidenţierea urmelor de buze, prafurile potrivite sunt cele de granulaţie fină şi uşor uleioase, de culoare contrastantă cu fondul obiectului purtător. Dacă obiectul purtător de urmă este multicolor, urmele se evidenţiază cu prafuri fluorescente utilizate la evidenţierea urmelor de mâini care, sub acţiunea razelor ultraviolete, redau urma în totalitatea sa. Afară de prăfuire se mai poate aplica procedeul afirmării sau una din variantele vaporilor de iod.

Fixarea şi ridicarea urmelor de buze Atât la fixare, cât şi la ridicarea urmelor de buze deja evidenţiate se

aplică procedeele folosite la urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, fotografierea şi, unde este cazul, luarea de mulaje, folosindu-se pelicula adezivă pentru ridicare.

Expertiza criminalistică a urmelor de buze În procesul identificării trebuie să fie luate impresiunile labiale de la

persoanele suspecte. Ca material suport se utilizează lamele de sticlă, coli de hârtie albă, precum şi obiecte de natura celor purtătoare de urme - toate sterilizate.

Trăsăturile generale ale buzelor sunt lungimea şi lăţimea lor, aspectele tuberculului buzei superioare şi ale gropiţei mediane de la buza inferioară, precum şi unghiurile comisurale. Printre caracteristicile individuale ale liniilor labiale pot fi amintite: poziţia fiecărei linii în ansamblul reliefului respectiv; bifurcaţia sau confluenţa, orientându-se dinspre mucoasă spre faţa cutanată; fragment de linie; punct corial; formă concavă - asemănătoare semnului grafic

30

pentru deschiderea parantezei; formă convexă - când aminteşte semnul de închidere a parantezei; linii întretăiate - care au aspectul literei „X".

URMELE DE URECHI Urechea este semnalmentul anatomic cel mai caracteristic al feţei

umane. Ea prezintă un dublu caracter : a) este imuabil ca proporţii şi forma de la naştere până la moarte; b) este unică, în aşa fel încât nu există doua urechi cu o morfologie identică

Numai accidentele mutilante sau operaţiile chirurgicale pot provoca modificări (de exemplu tăierea sau penetrarea lobului).

Trebuie ţinut cont de faptul că în cursul imprimării şi al prelevării amprentelor (chiar şi a celor de comparaţie) se pot produce modificari dimensionale (lungime, grosime), astfel că acestea nu trebuie considerate ca parametrii siguri de identificare. Se recomandă ca urmele să fie comparate în mărime naturală prin juxtapunere şi suprapunere, stabilindu-se astfel asemănări sau deosebiri.

URMELE BIOLOGICE Printre produsele biologice frecvent recoltate cu ocazia cercetării

omorurilor, vătămărilor corporale, violurilor, etc se numără sângele, sperma, saliva, firele de păr, sudoarea, grăsimile şi urina. Prima problemă pentru identificare este aceea a determinării naturii petelor şi secreţiilor, iar a doua cea a stabilirii caracteristicilor grupale. In ce priveşte petele de sânge fiecare individ este caracterizat printr-un mozaic de grupe eritrocitare leucocite-plachetare, serice şi enzimatice, determinate genetic şi posibil de evidenţiat cu ajutorul unor seruri conţinând anticorpi specifici sau prin tchnici speciale. La sângele proaspăt se poate determina un numar mai mare de grupe decât la petele de sânge, unde proprietăţile de evidenţiere ale elementelor de grup sunt mai mici.

Urmele de sânge Forma si aspectul lor sunt influentate de o serie de factori ca : modul

de creere, cantitatea lichidului sanguin, natura obiectului primitor, precum şi a unghiului de incidenţă.

După modul de creare, se prezintă sub formă de dâre, dacă în timpul scurgerii persoana se afla în mişcare, de picături în grup sau izolate, când era în stare de repaus relativ şi ca mânjituri, rezultate din ştergerea mâinilor, a picioarelor ori a obiectelor acoperite cu sânge.

Culoarea urmelor de sânge nu este aceeaşi pe toată perioada existenţei lor. Imediat după scurgerea din vasele sanguine, ele au culoarea de roşu-deschis, iar, pe măsura învechirii, devin de un roşu-închis, cafenii, brune-închis, negre, cenuşii, verzi. Asupra culorii urmelor de sânge, afară de timp, care este hotărâtor, datorită oxidării treptate, mai acţionează starea atmosferică, natura şi

31

culoarea obiectului pe care se află, impurităţile din aer şi chiar din conţinutul sângelui respectiv.

Cautarea si descoperirea urmelor de sange Pe corpul omului participant

În calitate de victima, martor sau faptuitor, la săvârşirea faptei cercetate, se pot creea urme de sânge, dacă prin infracţiunea săvârşită s-au creat leziuni deschise.

Urmele de sânge vor fi căutate începând cu zonele lezate ale corpului, continuând apoi cu restul corpului, în orificiile naturale ale corpului, în zonele păroase, mai ales pe cap, în urechi şi după urechi, în nas, gură, subsuori, pe mâini, în special sub unghii.

Locul în care s-a comis infracţiunea Mai ales, zona pe care a fost găsit corpul victimei se cercetează cu

deosebită atenţie. În încăperi, se examineaza covoarele, lenjeria de pat, mobila tapiţată,

suprafeţele lustruite ale mobilei de culoare închisă, duşumelele, spaţiile dintre scândurile duşumelei, mozaicurile din antreuri şi holuri, de pe paliere şi scări, mobila din bucătării, chiuvetele, băile, robinetele acestora, prosoapele etc.

Când locul faptei este în locuri deschise, cum ar fi pădurile, câmpiile, gradinile, se examineaza cu atenţie solul, iarba, frunzele arbuştilor, florile etc.

IMPORTANTO problema deosebita în căutarea urmelor de sânge la locul faptei

apare când acestea au fost distruse prin spălare, la care se mai adaugă şi o perioadă lungă de timp de la săvârşirea infracţiunii până în momentul cercetării locului respectiv

Procedee de fixare a urmelor de sange Descrierea urmelor de sânge

În prima fază se arată aspectul lor general, formele sub care se prezintă, locul sau obiectul pe care se află, la ce distanţa faţă de alte urme ori obiecte importante.

În faza a doua, se descrie fiecare urmă în parte, începând cu aspectul ei, adică dacă este baltă, dâră ori mânjitură, forma sa, culoarea, starea fluidităţii, distanţa la care se află faţă de alte urme sau de anumite obiecte fixe, dimensiunile, eventualele corpuri străine descoperite în ea.

Fotografierea urmelor de sângeMai intai se fixeaza aspectul general al urmelor în cauză, în raport

cu obiectele sau cu alte urme din imediata lor apropiere.Fotografierea în detaliu a acestor urme se realizează astfel ca, în

imaginea obţinută, să fie evidenţiate formele petei de sânge, marginile şi

32

dimensiunile sale, folosindu-se în acest scop rigla gradată pentru fotografia la scară. Pentru fotografierea urmelor de dimensiuni mici, cum sunt picăturile de sânge, trebuie în prealabil astfel mărită distanţa focală încât să se poată fotografia de la distanţe între 5 şi 10 cm, ca în cazul urmelor de mâini.

Ridicarea urmelor de sangeRidicarea urmelor de sânge are loc după descriere şi fotografiere.

Această operaţie se referă atât la obiectele purtătoare de atare urme, care, prin dimensiunile lor, sunt uşor de manipulat, cât şi la substanţa propriu-zisă a acestor urme.

Obiectele purtătoare ale urmelor de sânge, care sunt uşor de ridicat şi transportat, se ambalează de aşa manieră ca urmele de pe ele să nu sufere nici un fel de degradare.

Urmele de sânge aflate pe obiecte netransportabile, cum ar fi dulapurile, mesele, duşumelele, asfaltul, se ridică, în funcţie de starea în care se află, prin procedee diferite.

Urme sub forma firelor de par Prin cantitatea, starea şi locul în care sunt descoperite, raportul lor cu

urmele de altă natură furnizează date utile în legătură cu modul săvârşirii infracţiunii. Dar valoarea lor pentru cercetarea criminalistică nu se reduce la aceasta.

Prin examinarea lor de laborator, folosindu-se substanţe şi mijloace tehnice tot mai perfecţionate, se ajunge până aproape de identificarea persoanei de la care provin, fără concursul şi a unor probe de altă natură. La ora actuală, firele de păr, fiind supuse mai multor examene de laborator, se constată dacă firele respective sunt de păr sau de altă natură, provin de la om ori de la animal, de la femeie sau bărbat, vârsta aproximativă a persoanei în cauză, grupa sanguinăreuşindu-se în ultima vreme să se reducă mult sfera persoanelor suspecte, până aproape de identitate.

Căutarea, fixarea şi ridicarea firelor de păr de la locul faptei Firele de păr, odată descoperite, se fixează prin descriere în

procesul-verbal de cercetare a locului faptei, fotografiere a locului în care au fost descoperite şi în detaliu.

Ridicarea firelor de păr se face cu penseta şi se introduc în borcane sau eprubete curate, astfel că fiecare urmă formată din fire de păr va fi pusă în ambalaj separat, cu menţiunile de rigoare. Nu se recomandă folosirea ca ambalaj a plicurilor de hârtie, deoarece pereţii acestora s-ar putea să distrugă unele microurme de pe firele respective de păr.

33

Examinarea de laborator a firelor de păr Studiul firelor de păr parcurge trei etape distincte, care reprezintă

momente ale aceluiaşi proces unic, ce începe cu studiul aspectului general, exterior al firului de păr, continuă cu examenul exterior la microscop, după care se trece la analiza compoziţiei sale chimice.

1.Se studiază modul în care firul de păr ar fost detaşat de pe corp, adică dacă a fost rupt, tăiat, smuls în mod forţat sau a căzut datorită procesului fiziologic.

2.Constă din examinări microscopice ale structurii exterioare a părului, pentru a cunoaşte forma rădăcinii, a tijei, pentru stabilirea apartenenţei sale de grup, a regiunii corpului din care ar putea să provină, precum şi în vederea descoperirii unor leziuni ori sechele patologice mai ales la rădăcina sa.

3.Se studiază: cuticula, cortexul, canalul medular, pigmentaţia, compoziţia chimică.

Urmele de salivă Aceste urme se creează la locul faptei prin depunerea lichidului

secretat de glandele salivare pe cele mai variate obiecte. Depunerea se produce fie prin contact nemijlocit al buzelor sau limbii cu obiectele respective, fie prin eliminarea salivei sub formă de spută. Cea mai mare parte din compoziţia sputei este apa, în proporţie de 99 la sută, substanţe organice în proporţie de 0,3 la sută, iar restul de 0,7 la sută este format din elemente celulare degenerate provenite din glande, mucoasa bucala şi limfonoduli, floră microbiană şi substanţe anorganice.

Căutarea urmelor de salivă se face pe obiectele care ar fi putut veni în contact nemijlocit cu gura omului, cum sunt resturile de alimente, paharele şi sticlele din care s-a băut, mucurile de ţigarete, batistele descoperite la locul faptei, instrumentele muzicale de suflat, corpul omului în unele situaţii etc.

Fixarea şi ridicarea urmelor de salivă, odată descoperite, nu prezintă o greutate deosebită. Fixarea se realizează prin descrierea obiectelor pe care se află, forma în care se prezintă, dacă sunt încă umede ori deja sub formă de peliculă, nepierzându-se din vedere precizarea naturii obiectului purtător, aspectul şi culoarea sa, locul în care a fost descoperit. Când aceste urme s-au descoperit pe corpul victimelor, împreună cu muşcăturile, bineînţeles, se vor descrie şi acestea.

Urmele de spermă Urmele de spermă constau din lichidul seminal rezultat din secreţia

glandelor sexuale masculine în timpul raporturilor sexuale fireşti sau de perversiune sexuală, al masturbării, poluţiei nocturne ori al ejaculării datorită unor stări patologice.

Formele şi aspectele de prezentare a urmelor de spermă depind de natura şi forma suportului, modul în care lichidul seminal a venit în contact cu suportul respectiv, durata de timp scrisă de la formare şi până în momentul descoperirii lor, bolile de care suferă persoana în cauză, iar, în cazul când sunt lăsate de mai mulţi bărbaţi, influenţează şi acest factor.

34

Căutarea urmelor de spermă, de regulă, nu întâmpină greutăţi. Ele se descoperă prin cercetarea obiectelor chiar cu ochiul liber la lumina naturală a zilei. În lipsa acesteia, obiectele suspecte se luminează cu o lanternă de buzunar sub diferite unghiuri de incidenţă a razelor de lumină. Se poate recurge, la nevoie, la utilizarea lămpii portative de ultraviolete, după ce s-a creat în prealabil o vizibilitate redusă în zona cercetată.

Fixarea şi ridicarea urmelor de spermă începe cu descrierea în procesul-verbal de cercetare la faţa locului.

Examinarea de laborator a urmelor de spermă cunoaşte diferite procedee. Trebuie ştiut că, prin examinările întreprinse, expertul stabileşte natura urmelor, specia căreia ele aparţin, caracterul secretor sau nesecretor al organismului individului, grupa lui sanguină, numărul de persoane de la care provin urmele respective, prezenţa unor eventuale boli, vechimea lor aproximativă.

Pentru diferenţierea urmelor de spermă de urmele de altă natură este necesar să se constate în conţinutul lor existenţa spermatozoizilor, fiindcă alt element de certitudine nu există. În această privinţă, trebuie reţinut că prezenţa spermatozoizilor confirmă că urmele de la faţa locului sunt de spermă, în timp ce lipsa lor nu conduce la concluzia opusă, întrucât este posibil ca unele pete de spermă să nu aibă spermatozoizi din multiple cauze, cum ar fi vârsta, anumite boli de care suferă bărbatul, urma din care a fost recoltată sperma supusă examinării să se situeze printre ultimele dintre cele eliminate în momentul respectiv.

În privinţa posibilităţilor de valorificare a urmelor de această natură, menţionăm că, din 1988, în Marea Britanie, a devenit oficială o nouă metodă de identificare a persoanelor, pe baza particularităţilor genetice din lichidele biologice ale organismului uaman, cum ar fi sângele, sperma, saliva, transpiraţia.

IDENTIFICAREA GENETICĂ Identificarea genetică constă în determinarea codului genetic al

fiecărui individ, descoperire de dată relativ recentă, care prefigurează o adevărată revoluţie în domeniul identificării criminalistice: amprenta genetică.

Cu privire la noţiunile de bază se poate spune că elementul esenţial luat în studiu este ADN-ul format din 4 nucleotide (A,C,G,T) care prin dispunerea lor permit stocarea tuturor informaţiilor referitoare la construcţia organismului cu toate caracterele sale. Cele două lanţuri din structura ADN sunt legate pe baza complementarităţii între A-T şi G-C.

După particularităţile funcţionale, genomul eucaritelor este format din două regiuni:

regiuni codificatoare regiuni necodificatoare

35

Principii generale de lucru ADN-ul supus acestui examen este secţionat în zone specifice cu

ajutorul enzimelor de restricţie, acestea fiind de origine bacteriană şi fixându-se

pe ADN numai în locurile în care se găseşte o secvenţă de baze care le este specifică. O astfel de zonă se numeşte situs de restricţie.

Cu ajutorul acestor enzime lanţul de ADN este fragmentat în milioane de fragmente.

Polimorfismului ADN _____două tipuri de sonde (sisteme) -sisteme monoculus (SLS – single locus systems) -sisteme multilocus (MLS – multilocus system)

Etapele tehnice ale analizei amprentei genetice prin enzime de restricţie

Izolarea ADN - ADN în cantitate suficientă

Materialele-sânge prelevat de lapersoane sau cadavre -secreţie vaginală -petele de sânge şide spermă -fragmente de organe -firele de păr -unghii, salivă, spută,-urină -pulpă dentară

Importanţa calităţii expertizei Execuţia tehnică amprentei şi concluziile formate trebuie să fie

ireproşabile.

CONDIŢII -respectarea unui protocol de lucru bine testat prealabil-personal de laborator cu calificare corespunzătoare;-respectarea cu rigurozitate a tehnicilor de lucru.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o probă de populaţie pentru a fi reprezentativă sunt:

• să utilizeze pentru cercetările întregului lot metode standard;

36

• să conţină date care reflectă distribuţia în populaţie a fragmentelor alelice cu joasă frecvenţă;

• dimensiunile fragmentelor RFLP trebuie să aibe o rezoluţie de cel puţin 10 bp.;

• să conţină şi eşantioane de la diverse specii de animale;• datele obţinute să fie publicate înainte de aplicarea metodei.

Tipuri de răspuns la expertizele prin metoda amprentei genetice -identitatea este stabilită (alelele au lungimi identice);-excludere (alelele au lungimi diferite);-imposibilitatea de concluzie (dacă alelele par identice).

Problemele medico-legale privind amprenta genetică -mare aplicabilitate în medicina legală :-identificarea persoanelor pe baza urmelor biologice (în crime violuri,

incest);-identificarea cadavrelor;-paternitate, începând din săptămâna a 8-10 – a de sarcină;-controlul imigraţiei în ţări;-identificarea sexului (pe pete de sânge păstrate 1-8 ani în laborator s-a

identificat pe cromozomul Y o bandă specifică lui).Principiul metodei constă în replicarea unui segment AND ale cărui

extremităţi sunt încadrate de primeri oligonucleotidici specifici. Controverse şi critici actuale

În ceea ce priveşte interpretarea profilului ADN, aceasta ridică două întrebări:

Care este probabilitatea ca la un individ nevinovat să aibe loc potrivirea secvenţelor sale cu cele ale probei ? – probabilitatea de potrivire.

Care este probabilitatea ca un individ să fie nevinovat, deşi secvenţele sale se potrivesc cu cele ale probei ? – probabilitatea de nevinovăţie.

Concluzii-----vezi slide 99+100

URME ALE MIJLOACELOR DE TRANSPORT Expertiza anvelopelor 1.Cauza deteriorării anvelopei.2.Genul de autovehicul la care a fost montată anvclopa.

37

3.Identificarea anvelopei după urmele de la locui faptei.

Cauza deteriorării anvelopei.Anvelopa se poate deteriora în decursul rulării, ca urmare a unui

defecttehnic (viciu de fabricaţie) sau datorită uzurii avansate (de pildă explozia camereide aer, tăiere cu un corp ascuţit, etc)

Deteriorarea poate fi efectul accidentului atunci când anvelopa a lovitun obstacol (de pildă, o bornă sau un copac), ca urmare a unei manevre greşitesau de evitarc, frânare bruscă sau derapaj pe o suprafaţă alunecoasă.

Tipul autovehiculului.Desenul antiderapant şi lăţimea urmei pot furniza informaţii privind

tipul şi marca anvelopelor şi, pe cale de consecinţă, permit alcătuirea saurestrângerea cercului de autovehicule echipate cu astfel de anvelope. Un elementde apreciere îl reprezintă lungimea circumferinţei, care se stabileşte prinmăsurarea urmei între două repere (început şi sfârşit) alegându-se o paricularitatesau o neregularitate a desenului ce se repetă după o rotire completă.

Ecartamentul autovehiculului (distanţa dintre roţile aflate pe aceeaşiosie) se detcrmină prin măsurarea distanţei dintre umele paralele. Valoareaacesteia va indica ecartarnentul roţilor din spate. Cel al roţilor din faţă nu poatefi stabilit când urmele sunt drepte adică formează două linii continui, întrucât roţile din spate calcă peste urmele celor din faţă.

IDENTIFICAREA INSTRUMENTELOR DE SPARGERE PE BAZA URMELOR/MICROURMELOR DESCOPERITE LA LOCUL FAPTEI

1. Definitia instrumentelor de spargerePrin instrument de spargere putem înţelege o varietate foarte mare de

obiecte, aparate adaptate sau special construite, precum şi orice corp dur, folosite pentru a înfrânge rezistenţa încuietorilor şi a oricăror mijloace utilizate pentru protecţia şi paza bunurilor. În această categorie de instrumente sunt incluse nu numai cele care folosesc la spargere, în accepţia proprie a cuvântului, ci şi cele care folosesc la tăiere, apăsare, topire etc

38

2. Clasificarea instrumentelor de spargereÎn funcţie de natura construcţiei şi utilităţile lor, instrumentele de

spargere pot fi clasificate astfel:• instrumente de tăiere• instrumente de presare• instrumente de topire• scule• dispozitive adaptate ori confecţionate special

3. Dispozitive special concepute de spargere3.1. “Buldozerul” este un instrument conceput special pentru dizlocarea prin

presare a încuietorilor aplicate şi a întregii uşi, din toc. Acţiunea acestui instrument imită, în principiu, modul de rupere a uşilor prin împingere cu forţa fizică, din exterior spre interior. El este compus din mai multe piese care se montează la faţa locului permiţând astfel, extinderea telescopică după lăţimea uşii ce urmează a fi forţată. 3.2. “Ruptorul” este un instrument conceput şi confecţionat special pentru ruperea cât mai rapidă şi uşoară a butucilor de siguranţă din interiorul încuietorilor îngropate, cunoscute sub denumirea generică de încuietori tip “yalle”.

Datorită decupării sale interioare de forma şi dimensiunile butucilor de siguranţă, acesta permite îmbrăcarea lor şi, prin executarea unor mişcări laterale (stânga-dreapta), ruperea părţii exterioare de la nivelul şurubului median de prindere. 3.3. “Extractorul” este un instrument conceput special pentru extragerea prin depresare a încuietorilor aplicate.

Acţiunea acestui instrument imită, în principiu, modul de rupere a uşilor prin tragere cu forţa fizică, din interior spre exterior. El este compus din mai multe piese care se montează la faţa locului.

3.4. “Pontoarca” este un şperaclu special sub formă de pieptene care are cinci dinţi flexibili din oţel şi care se introduce în interiorul butucului de siguranţă a broaştelor îngropate de tip “yalle”. După introducerea pieptenului se adaugă o jumătate de cheie care a fost secţionată longitudinal pentru a se realiza presarea ştifturilor de contact din interiorul cilindrilor de siguranţă. Pe capătul acestor ştifturi rămân urme care pot fi observate doar cu microscopul portabil sau de laborator.

3.5. “Cipometrul” este un aparat compus dintr-o tijă prevăzută cu un palpator conectat la un dinamometru cu cadran indicator circular. Pe măsură ce tija înaintează în interiorul încuietorii, palpatorul citeşte numărul şi dispunerea ştifturilor de contact ale încuietorii, care apar pe cadran. În funcţie de aceste date, “inventatorul” îşi fabrică în câteva minute cheia potrivită cu ajutorul celei de-a doua componente a “invenţiei”, un minibanc de lucru mobil, prevăzut cu menghină, freză şi alte componente.

39

4. Noţiunea şi clasificarea urmelor instrumentelor de spargere

Pornind de la principiul conform căruia, “este imposibil ca un rău făcător să acţioneze şi mai ales să acţioneze cu intensitatea pe care o presupune o acţiune criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”, putem încerca să definim urmele lăsate de instrumentele de spargere ca fiind: absolut tot ceea ce a rămas material, vizibil sau invizibil, la locul infracţiunii, ca urmare a interacţiunii dintre infractor, mijloacele folosite de acesta, în speţă instrumentele de spargere şi elementele componente ale mediului unde s-a realizat infracţiunea.

Forma urmelor create de instrumente depinde de următorii factori: • felul instrumentului folosit;• procedeul utilizat;a• natura suportului asupra căruia s-a acţionat sau a

materialelor în care au fost ambalate.4.1. Urme formate prin lovire Urmele instrumentelor de spargere formate prin lovire, sunt întâlnite mai rar datorită evitării lor de către infractori, din cauza zgomotului inerent, iar în cazurile în care totuşi s-au format şi sunt descoperite, sunt un indiciu preţios asupra împrejurărilor în care a avut loc spargerea. Urmele formate prin lovirea obiectelor indică trei posibilităţi:

1. la locul şi în timpul spargerii nu erau de faţă alte persoane decât spărgătorii;

2. persoanele existente la locul faptei au fost imobilizate sau lichidate; 3. persoanele de la locul spargerii au lucrat în complicitate cu spărgătorii.

Urmele formate prin lovire se realizează cu instrumente cum ar fi:

• ciocan• rangă • topor• târnăcop• cleşte etc.

Aceste urme sunt întâlnite la vitrinele magazinelor, geamurile locuinţelor, parbrizele sau geamurile portierelor de la autoturisme. Obiectele creatoare nu lasă urme utile identificării. Ca aspect, urma de lovire redă ansamblul general al instrumentului folosit. De obicei, ea păstrează doar proeminenţe ale suprafeţelor de contact. Obiectul primitor trebuie să aibe proprietăţi plastice pentru a reţine şi păstra caracteristicile instrumentului creator.

40

Urma formată prin lovire permite stabilirea apartenenţei la gen pe baza caracteristicilor generale privind:

• forma; • dimensiunile;• adâncimea.

Adâncimea oferă date şi cu privire la forţa de aplicare a loviturii.

În ceea ce priveşte caracteristicile individuale, în momentul lovirii se produce o comprimare şi o uşoară alunecare a obiectului creator pe suprafaţa de contact, este posibilă şi crearea de striaţii care pot oferi următoarele caracteristici individuale:

• forma profilurilor semirotunde;• forma şănţuleţelor; • formele specifice create de unele defecţiuni ale obiectului, de

exemplu, o ştirbitură a unei laturi a muchiei ciocanului, a gurii şurubelniţei etc.

4.2. Urmele de tăiere Urmele formate prin tăiere, se prezintă tot ca urme dinamice. Acestea, dacă

se formează într-un material ce poate reda caracteristicile reliefului lamei tăietoare (cuţit, topor, patent) sub formă de striaţii, pot conduce la identificarea instrumentului folosit.

Urmele de tăiere por fi grupate după natura instrumentelor folosite la tăiere.

Urmele de tăiere (continuare)A. Prima subgrupă a acestor instrumente, cuprinde:

• dalta• toporul• cuţitul

care produc urme dinamice, în timp ce obiectul creator pătrunde în masa obiectului primitor şi detaşează o porţiune din aceasta.

B. Din a doua subgrupă fac parte urmele produse de diferite categorii de cleşti sau foarfece. Aceste instrumente pot fi folosite la tăiat materiale textile sau tablă şi formează urme de dimensiuni mici, mai greu de observat cu ochiul liber, însă oferă suficiente elemente pentru stabilirea apartenenţei de grup, având forme caracteristice şi inconfundabile.

41

C. O a treia subgrupă, conţine burghiele şi sfrederele pentru străpuns materialul din lemn şi metal. Urmele produse de acestea în masa obiectului primitor sunt caracteristice, dar au o valoare de identificare mai redusă. Acţiunea sfrederelor, de înaintare în obiectul primitor produc detaşări de material din acesta.

Folosirea burghielor pentru forţarea diverselor obiecte este întâlnită mai ales la desfacerea sistemelor de încuiere-descuiere de la uşi, ferestre, dulapuri metalice sau din lemn, ori la detaşarea unor părţi din anumite obiecte.

4.3. Urme de apăsare Urmele de apăsare mai sunt denumite şi “urme de forţare”, şi sunt cele mai

frecvent întâlnite la faţa locului. În general acestea sunt urme statice şi de adâncime, care reproduc profilul exterior al instrumentului folosit. Sunt întâlnite la forţarea uşilor, ferestrelor, sertarelor , a caselor de bani etc.

Dintre instrumentele folosite în mod obişnuit, la crearea acestor urme, menţionăm:

• răngile• levierele• şurubelniţa• penele de metal sau lemn• alte corpuri dure

De obicei aceste urme rămân în locurile de îmbinare (încheiere) şi în crăpăturile unor obiecte, în locurile de asamblare a anumitor piese (broaşte, foraibăre, cârlige), precum şi în locurile de presare cu diferite matriţe.

În cazul când suportul este mi rezistent decât instrumentul folosit sau sfărâmicios (sticla, varul, lemnul uscat etc) nu se pot crea urme de adâncime care să redea forma obiectului creator. Este vorba de efectul aşa-zisei “plasticităţi relative” a obiectului primitor, care nu reţine complet detaliile părţii exterioare instrumentului creator.

Urmele de apăsare prezintă o valoare de identificare mai redusă, pentru că detaliile obiectului creator sunt mai puţin semnificative.

4.4. Urme de înţepare Urmele de înţepare sunt urme de adâncime ce nu redau prea multe detalii ale instrumentului care să ajute la identificarea lui. Aceste urme pot fi găsite pe diferite suporturi cum ar fi: metal, lemn, hârtie, pământ, zid, obiecte textile, piele etc. Urmele de înţepare pot fi create cu orice corp ascuţit, atunci când se acţionează pe axa longitudinală.

42

Examinarea urmei în speţă şi de comparaţie poate evidenţia următoarele caracteristici individuale:

• forma profilurilor semirotunde din striaţii• forma şănţuleţelor din striaţii• dispunerea profilurilor faţă de şănţuleţe• dimensiunile profilurilor şi şănţuleţelor şi formele create de

defecţiuni ale instrumentelor înţepătoare.

De precizat faptul că succesiunea urmelor are o importanţă majoră întru-cât ultima dintre ele păstrează cele mai valoroase caracteristici de identificare.

4.5. Urme de frecare – alunecare Aceste urme sunt specifice burghielor şi ferăstraielor, bomfaierelor ş.a., fiind prin excelenţă dinamice, servind mai mult la determinări de grup, o identificare a instrumentului fiind greu de realizat în condiţiile ştergerii detaliilor, prin însăşi acţiunea de frecare a dinţilor ferăstrăului, pilei sau pânzei de bomfaier. În cazul acestor urme, forma exterioară a instrumentului folosit, nu poate fi imprimată, însă caracterul dinamic al urmei din care rezultă striaţiile constituie un element important în identificarea traseologică individuală.

Astfel de urme se găsesc în cazul forţării sistemelor de încuiere-descuiere cu chei potrivite ori şperacle. Introducându-se în sistemul de încuiere o cheie potrivită ori un şperaclu, prin rotirea acestora se acţionează altfel decât cu cheia originală pe verturi sau pe celelalte mecanisme, formându-se unele urme specifice, sub formă de zgârieturi. În astfel de situaţii, cu ocazia cercetării la faţa locului nu se fac încercări cu cheia originală în sistemele de încuietori, întrucât se pot distruge sau deteriora urmele create de cheia potrivită .

În ceea ce priveşte forma generală a urmei:

a. în cazul burghiului sau sfredelului urma este circulară, iar în fundul său, când orificiul nu este pătruns, se vor găsi striaţii circulare caracteristice celor două cuţite ale burghiului;

b. securea ori cuţitul, lasă o urmă-orificiu sub formă de pană.c. dalta ori cleştele creează striaţii rectilinii; d. foarfeca lasă urme rectilinii întrerupte din loc în loc şi reîncepute cu

o oarecare deviere faţă de punctul de oprire; e. freza ori pânza circulară de ferăstrău creează urme circulare cu

diametrul obiectului retezat;f. pila sau bomfaierul creează urme de frecare pe un drum du-te-vino.

43

Dimensiunile urmei redau uneori pe cele ale lamei de tăiere sau ale obiectului utilizat, de exemplu, lăţimea şurubelniţei, a lamei ori levierului.

Din categoria caracteristicilor individuale fac parte: • profilul striaţiilor, redat prin diagrama profilului; • înălţimea asperităţilor şi adâncimilor; • eventualele urme ale ştirbiturii lamei, muchiei sau suprafeţei; • continuitatea liniară a striaţiilor, care trebuie să aibă în vedere

acelaşi plasament al liniilor din urma în litigiu comparativ cu urma creată în mod experimental;

• urmele materie care s-au depus în urmele-striaţii ca detaşări din substanţa obiectului creator.

4.6. Urmele de ardere şi de topire Urmele formate prin ardere şi prin topire servesc mai puţin la identificarea instrumentului, în schimb sunt apte să indice pe autorul spargerii. De exemplu, după urmele de metal topit de pe hainele autorului unui furt dintr-o casă de bani. Urmele de ardere prezintă următoarele caracteristici generale:

• plasamentul urmei faţă de focarul arderii • gradul arderii în exteriorul sau în interiorul obiectului supus

examinării• modificările de formă, culoare şi dimensiune ale părţii din obiect

care nu a fost supus arderii• forma şi culoarea funinginii şi cenuşei rezultate din ardere• apariţia unor microincendii; elementele arderii complete sau

incomplete (carbonizare, elemente de sfărâmiţare, cenuşă uniformă sau diversă, blocuri de sudură şi zgură)

• topirea (garniturilor, vopselei, anumitor metale), scrumizarea, polimerizarea, emisiunea de gaze şi fum şi influenţa acestora asupra altor obiecte

În ceea ce priveşte caracteristicile individuale ale arderii, acestea sunt specifice fiecărui obiect şi se interpretează în strânsă legătură cu caracteristicile generale.

În cazul caracteristicilor generale ale urmelor de topire, din punct de vedere al formei, de regulă, se interpretează împreună cu cele de ardere, deoarece în majoritatea cazurilor, aceste fenomene coexistă.

Aceste urme apar în urma folosirii unor instrumente de spargere împrumutate din alte domenii de activitate. Astfel de instrumente pot fi:

• aparatul de sudură, • lampa de gaz, • aparate care folosesc flacăra oxiacetilenică etc.

44

4.7. Urme specifice cheilor potrivite În literatura de specialitate sunt evidenţiate şi alte tipuri de urme dintre care

distingem urmele specifice cheilor potrivite sau încuietorilor simple şi a încuietorilor tip “yale”

În cadrul cercetării de laborator a încuietorilor simple şi a încuietorilor tip “yale” pot fi puse în evidenţă următoarele caracteristici generale:

• fragmente microscopice desprinse din cheile false sau din instrumentele folosite, care, printr-o cercetare fizico-chimică, pot oferi date despre tipul cheii sau al instrumentului folosit;

• urme de plastilină sau de ceară descoperite pe zimţii şi şanţurile cheilor originale, care indică modul folosit pentru copierea modelului lor;

• fragmente de metal rezultate din pilirea zimţilor cheilor false sau a suprafeţei lor de lucru, care indică modalitatea folosită de făptuitor, furnizând şi date despre structura acestora;

• urme de funingine rămase pe suprafeţele de lucru ale mecanismului, care demonstrează că modalitatea de copiere a cheii originale s-a făcut cu ajutorul uneia brute, afumate în prealabil

În timpul examinării acestor urme, se pot evidenţia, însă, şi caracteristici individuale, cum ar fi:

• scrijelituri şi striaţii pe muchia şi suprafeţele laterale ale zăvorului şi în jurul orificiului cheii, la broaştele simple. Acestea fiind create de chei false mai mari, în timpul răsucirii lor în broască;

• striaţii dezordonate pe suprafeţele laterale şi muchia zăvorului, când se încearcă deblocarea lui cu un şperaclu simplu din fier sau oţel;

• scrijelituri şi striaţii pe muchia şi suprafeţele laterale ale zăvorului, verturilor şi în jurul orificiilor cheii, pe interiorul capacelor, ca urmare a introducerii unor chei false;

• striaţii şi scrijelituri pe capacele laterale ale cutiilor mecanismelor, ca urmare a dilatării firungului cheii în vederea introducerii alteia cu un profil diferit;

• striaţii pe capetele ştifturilor la încuietorile cu cilindru, în urma introducerii unor chei false, a forţării şi răsucirii butucului. De regulă, acestea sunt perpendiculare pe direcţia canalului, fiind create în momentul răsucirii de zimţii cheii;

• striaţii fine pe capetele ştifturilor în urma încercării de blocare a lor cu ace de oţel;

• striaţii fine pe mecanismele broaştelor cu opritori şi lacătelor, în urma încercării de degajare a verturilor cu sârme de oţel sau blocarea acestora cu mai multe ace;

45

• striaţii pe capetele cheilor cu bărbie, ca urmare a răsucirii acestora din exterior cu diferite instrumente ori a împingerii lor afară, atunci când sunt neasigurate

În urma examinării acestor urme create de instrumente de spargere cum ar fi: şperacle, ace de oţel, pontoarce, chei potrivite etc., criminalistul poate să-şi dea seama după modul de operare şi instrumentul folosit, dacă are de-a face cu un infractor novice sau cu un altul experimentat.

5. Fixarea urmelor Principalele metode de fixare a urmelor create de instrumentele de spargere

sunt: - procesul verbal de cercetare la faţa locului, în cuprinsul căruia se vor

consemna: locul unde au fost găsite urmele, dimensiunea, culoarea, forma, aşezarea lor, poziţia faţă de celelalte urme, mijloace materiale de probă, starea în care se află şi dacă pot face obiectul unei expertize sau constatări tehnico-ştiinţifice, dacă s-au fotografiat sau nu, prin ce metode s-au ridicat, conservat, cum s-au ambalat şi sigilat;

- fotografia, ca metodă de fixare a urmelor, se execută potrivit regulilor de fotografiere judiciară la faţa locului (fotografie schiţă, a obiectelor principale, de detaliu).

În practică se folosesc frecvent pentru fixare, pe lângă cele arătate mai sus, filmul judiciar şi videograma judiciară, care, de asemenea, se anexează la procesul-verbal.

- mulajele se pot ridica cu una dintre următoarele substanţe: ghipsul, plastilina, masele plastice Kerr şi Momax, latexul, cleiul de valţuri, negocolul, aliaje metalice uşor fuzibile, pelicula de copiat urme, materiale termoplastice etc., care vor fi alese în funcţie de natura obiectului purtător şi de formatul urmei.

6. Ridicarea urmelor

Ridicarea urmelor se poate face prin mai multe moduri: - ridicarea obiectului purtător de urmă, dacă acesta nu este

voluminos sau greu;- decuparea din obiect a porţiunii purtătoare de urmă, dacă prin

aceasta nu este alterată valoarea, utilizarea ori estetica obiectului;- ridicarea prin fotografierea la scară a urmei;- prin mulaj, care, de regulă, se aplică la urmele de adâncime

În aplicarea acestor metode se au în vedere următoarele reguli: indiferent de metodele care se aplică, în prealabil este obligatorie să se execute o fotografie la scară sau se aplică una sau alta din metode în funcţie de natura urmei care trebuie ridicată.

46

BALISTICA JUDICIARĂ

1.balistica interioară studiază transformarea energiei chimice a pulberii în energia mecanică (cinetică) servind la propulsarea proiectilului, precum şi urmele create pe proiectil şi tubul de cartuş de către diversele piese ale armei;

2.balistica exterioară studiază comportamentul şi traiectoria proiectilului. Ea vizează măsurarea vitezei proiectilului de la ieşirea din ţeavă până la lovirea ţintei, precum şi studiul traiectoriei descrisă de proiectil, în practică (omor, suicid) distanţele sunt scurte, de la câţiva centimetri la câţiva zeci de metri, astfel că de fapt traiectoria se reduce la o linie dreaptă;

3.balistica terminală studiază comportamentul proiectilului care a atins ţinta, precum şi reacţiile fiziologice şi biologice pe care le provoacă în corpul victimei (probleme de medicină legală şi criminalistică);

Noţiuni tehnice despre armele de foc, muniţii şi materii explozive Regimul armelor de foc şi al muniţiei este reglementat în România prin

Legea nr. 17/1996 care în art. 3 alin. 1 prevede că: "prin arme de foc se înţeleg acele arme a căror funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe aprinse sau luminoase, ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare. Principiul de funcţionare are la bază forţa de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

Ţeava este confecţionată din tub de oţel şi serveşte pentru a dirija deplasarea glonţului şi a imprima acestuia o mişcare de rotaţie în jurul axului. La armele cu ţeavă lisă se disting următoarele tipuri

- foraj cilindric pur - diametrul interior al ţevii este de la un capăt la altul de aceeaşi mărime;

- forare slabă (1/4 - 1/2 chake);- forare mijlocie (1/2 - 3/4 chake);- forare tare (chake plin).După modelul de montare - demontare ţevile pot fi:- ţevi fixe caracterizate prin aceea că fac corp comun cu corpul armei;- ţevi parţial fixe, sunt fixate pe cutia mecanismelor, după care sunt

prinse în şuruburi de patul armei şi uluc;- ţevi mobile, specifice armamentului modern şi pot fi demontate uşor ca

şi celelalte piese componente ale armei.

Mecanismul de darea foculuiEste compus din mai multe piese interdependente (trăgaci, pârghia de

legătură a trăgaciului cu cocoşul, cocoş, cui percutor, arcul percutorului, sistemul

47

de asigurare) care contribuie la aprinderea explozivului de iniţiere şi implicit a pulberii de azvârlire.

Acesta diferă de la o armă la alta şi se caracterizează prin:- locul de amplasare;- sistemul de construcţie şi forma arcului declanşator;- componentele transmisiei dintre trăgaci şi percutor;- sistemul de montare şi lăcaşul percutorului;- forma şi dimensiunile percutorului;- ştiftul arcului.

ÎnchizătorulAre rolul de a închide cutia mecanismelor în partea superioară şi de a

asigura introducerea cartuşului pe ţeavă.Sistemul de montare a închizătorului poate fi împărţit în două grupuri

de mecanisme:- mecanismul de blocare - deblocare a întregului ansamblu, montat pe corpul armei; - sistemul de ghidare şi fixare a închizătorului în timpul folosirii şi demontării armei.

Aceste sisteme permit identificarea generală sau individuală a armei.

Mecanismul de alimentareAre rolul de a asigura alimentarea armei cu muniţie şi se compune

din:- împingătorul cartuşului;- ridicător de cartuşe;- baza încărcătorului;- plăcuţa de fixare.

Mecanismele de alimentare sunt foarte variate în funcţie de formă, capacitate şi modul de fixare pe armă.

Piesele mecanismului de alimentare, datorită particularităţilor tehnice construnctive permit identificarea generică şi individuală a armei, pe baza urmelor create pe tubul cartuşului.

Urmele impuscaturii

Urmele principale si secundareUrmele principale sunt urmele aparute ca rezultat al folosirii

armelor de foc si al actiunii fenomenelor dinamice : arma, cartusul, glontul, tubul, orificiul de intrare, orificiul de iesire, canalul orb si urmele de ricoseu.

48

Urmele secundare ale impuscaturii apar ca rezultat al actiunii fenomenelor termice si chimice care au loc in canalul tevii armei si la o oarecare distanta de aceasta. Din categoria urmelor secundare cele mai importante sunt : urme rezultate din actiunea flacarii, a gazelor, urme de funingine, particule de pulbere arsa si nearsa, inelul de metalizare si particule de unsoare.

Urmele rezultate din actiunea flacarii se manifesta sub forma unei arsuri limitrofe orificiului de intrare, indeosebi in cazul in care teava este suficient de aproape de tinta.

Urmele rezultate din actiunea gazelor se datoreaza presiunii gazelor provenite din arderea pulberii in interiorul tevii si pot fi descoperite atunci cand tragerea s-a efectuat de la o distanta nula sau foarte mica. In acest caz canalul format de glont se prezinta ca o prelungire a canalului tevii si primeste pe pereti presiunea unei cantitati mari de gaze care il dilata, iar orificiul de intrare capata o forma neregulata.

Urmele de funingine apar ca urmare a arderii incarcaturii de pulbere din cartus care formeaza microparticule de funingine ce se gasesc in stare de suspensie in gaze. Purtata de gaze, funinginea se depune pe tinta formand un strat fin, iar in functie de intensitatea acesteia se pot face aprecieri cu privire la distanta de la care s-a tras.

Particulele de pulbere arse si nearse constituie o alta urma suplimentara a impuscaturii deoarece in afara gazelor si funinginii de pe teava armei, mai ies in urma glontului si particule de pulbere nearsa ce actioneaza ca niste proiectile, avand o viteza initiala mare.

Inelul de metalizare mai este cunoscut si sub denumirea de “ guleras “ sau “ inelul de stergere “ si se regaseste in jurul orificiului de intrare. In cazul in care glontul a patruns prin mai multe medii diferite ca densitate, urmele de metalizare si de stergere se gasesc separat. Inelul de metalizare poate fi evidentiat cu ajutorul radiatiilor x.

Particulele de unsoare se datoreaza faptului ca glontul preia din canalul tevii o parte din unsoarea si vaselina folosita la intretinerea acesteia si o depune pe tinta, in jurul orificiului de intrare. La tragerile de la distante foarte mici aceste urme apar sub forma de picaturi, iar pentru evidentierea lor pot fi folosite radiatii ultraviolete care dau o fluorescenta bleu-albastruie, sau o coala de hartie alba ce se aplica pe orificiul de intrare, absobind astfel urmele de unsoare.

49

Urme create pe elementele cartusului(tub, glont) In cursul "trecerii" prin armă proiectilele şi tuburile vin în contact cu

diverse piese din metal, a căror structură exterioară se imprimă pe corpul muniţiei. Aspectul general al acestor urme variază în funcţie de marca şi modelul armei , iar neregularităţile provenind din prelucrarea armei în fabrică sau survenite ulterior datorită folosirii sunt specifice pentru o armă dată şi permit diferenţierea ei de toate celelalte arme de aceiaşi tip de fabricaţie .

Urme create pe glont Ghinturile (golurile), ca şi spaţiile dintre acestea (plinurile) denumite

"câmpuri", lasă urme caracteristice pe proiectilul care se freacă forţat de pereţii interiori ai ţevii datorită presiunii gazelor.

Urme create pe tuburile de cartuş Cum armele sunt confecţionate dintr-un metal cu o înaltă rezistenţă

la presiunea gazelor şi la vibraţii, în consecinţă , toate cartuşele trase cu aceeaşi armă vor avea imprimate aceleaşi caracteristici de unde posibilitatea identificării armei după tub.

Probleme ce pot fi lamurite prin expertiza balistica judiciara a) -dacă dispozitivul prezentat pentru examinare constituie sau nu armă

de foc, în sensul legii;b) -modelul, seria şi calibrul armei;c) -starea de funcţionare a armei;d) -posibilităţile de tragere cu o armă defectă;e) -posibilitatea de autodeclanşare a armei, fără a se acţiona asupra

trăgaciului;f) -starea de funcţionare, calibrul şi eficacitatea unei arme de

construcţie artizanală, ascunse;g) -existenţa pe ţeava armei a urmelor factorilor suplimentari ai tragerii;h) -datele care atestă o tragere recentă; i) -distanţa şi direcţia din care s-a tras, eventual poziţia victimei şi a

trăgătorului;j) -dacă ţinta a fost lovită printr-un foc tras direct sau prin ricoşeu;k) -relevarea seriei armei de foc, în cazul când aceasta a fost înlăturată;l) -tipul, modelul şi marca armei cu care s-a tras, după urmele de pe

gloanţele şi tuburile supuse examinării;m) -dacă tuburile şi gloanţele ridicate de la faţa locului au fost trase sau

nu cu arma în litigiu pusă la dispoziţie, ş.a.

50

a) Examinarea tehnică propriu-zisă a armei

Cu acest prilej specialistul sau expertul, împreună cu tehnicianul armurier vor proceda la o examinare generală exterioară a armei pentru a stabili dacă aceasta prezintă componentele principale (pat-mâner, mecanism de darea focului, ţeavă) care este gradul de uzură şi dacă arma a fost bine întreţinută sau nu.

Tot cu această ocazie specialistul sau expertul va urmări să stabilească particularităţile de construcţie ale armei (construcţia ţevii, sistemul de funcţionare, modul de montare-demontare a ţevii, modul de montare-demontare a închizătorului, felul şi modul de funcţionare a piedicii de siguranţă, direcţia de aruncare a tuburilor) şi în final, dacă arma este sau nu încărcată, dacă are muniţie în canalul ţevii ori în încărcător.

b) Determinarea tipului, modelului şi calibrului

Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei este posibilă în multe dintre situaţiile întâlnite în practică prin simpla studiere a inscripţiilor existente pe piesele armei.

c) Stabilirea stării de funcţionare a armei

Stabilirea stării de funcţionare a unei arme este necesară de multe ori în practică, mai ales în cazurile în care trebuie să se clarifice două aspecte esenţiale:

-dacă o armă se putea declanşa accidental, fără apăsarea tragaciului;-dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuşi folosită pentru

tragere. Verificarea armei montată se face cu scopul de a stabili starea de

păstrare a pieselor şi modul lor de funcţionare.La arma demontată se va examina fiecare piesă în parte pentru a

stabili dacă toate piesele poartă aceeaşi serie ori dacă prezintă defecte. După verificarea armei, montată şi demontată, pentru stabilirea cu

certitudine a stării de funcţionare, se vor efectua trageri experimentale, în poligoane special amenajate şi folosind muniţie adecvată calibrului armei examinate.

Arma va fi fotografiată atât montată cât şi demontată.Cu ocazia constatării tehnico - ştiinţifice sau expertizării

muniţiei, specialistul sau expertul va trebui să lămurească următoarele probleme:- starea muniţiei;- anul de fabricaţie;- dacă muniţia poate fi utilizată pentru tragere;- modelul, tipul şi calibrul muniţiei;- dacă cartuşele prezentate fac parte din acelaşi lot sau serie de fabricaţie;- dacă muniţia este fabricată sau artizanală;

51

- dacă anumite cartuşe sau alice se aseamană cu cartuşele sau alicele prezentate pentru comparaţie;

- modul de sertizare a cartuşelor; - la ce tip de armă se poate folosi muniţia supusă examinării, etc.În cazul în care specialistul sau expertul nu are la îndemână o armă de

calibrul muniţiei, acesta va proceda pentru stabilirea stării de funcţionare, astfel:-va desertiza muniţia şi va scoate din tuburi pulberea;-va percuta cu un dorn ascuţit capsa;-va incendia pulberea.

Atunci când capsa, în urma percuţiei, a provocat zgomot sub formă de pocnitură, iar pulberea a ars degajând flacără şi fum, înseamnă că muniţia a fost în stare de funcţionare.

Examinarea este obligatorie atunci când autorul faptei a înlăturat prin diverse metode seria şi numărul armei.

În această situaţie se folosesc următoarele metode:- chimică (bazată pe reacţia părţilor metalice cu densitate mare, sub

acţiunea unui reactiv - acid azotic sau clorhidric).Se impune o fotografiere imediată a efervescenţei pronunţate în zonele ştanţate, deoarece dispar rapid şi nu se poate repeta;

- feromagnetică ( aderarea selectivă a particulelor metalice la suprafaţa armei, magnetizate anterior).

Constatările făcute de specialist sau expert, în urma examinării materialelor puse la dispoziţie (armă, muniţie, materii explozive, persoane, etc.) vor fi materializate într-un raport care trebuie să cuprindă:

a) Partea introductivă în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele specialistului sau expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia constatarea tehnico-ştiinţifică ori expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii;

b) Descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de expert;

c) Concluziile care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului constatării ori expertizei.

52

IDENTIFICAREA ARMEISe realizează prin compararea traseologică a urmelor de pe proiectilul sau

tubul încriminat cu cele trase experimental cu arma suspectă, în primul rând se va stabili dacă există corespondenţe ale conturului, în prezenţa unor asemănări (cu toleranţe admisibile, mai ales la proiectilele ricoşate) se va trece la examinarea microreliefului. Similitudinea configuraţiei urmelor de pe proiectile, respectiv de pe tuburile comparate, evidenţiate de continuitatea liniară a striaţiunilor, va face dovada categorică a identităţii.

Avantajele microscopului comparator ne apar şi mai evidente dacă amintim câteva dintre metodele folosite anterior, şi anume:

Metoda Balthazar (1922) constă în rularea rectilinie a proiectilului pe o lamelă de plumb, cositor sau staniol. Imaginile ghinturilor şi ale striaţiilor astfel imprimate se fotografiează şi se compară. O variantă este rularea pe un support acoperit cu tuş subţire (cu ajutorul ruloului de cauciuc, ca la luarea amprentelor digitale).

Metoda Beroud-Giraud (1928) constă în secţionarea proiectilului şi desfăşurarea cămăşii sale pe o suprafaţă plană. Metoda este distructivă şi se aplică numai proiectilelor din plumb. Pentru evitarea acestor inconveniente s-a conceput o variantă: acoperirea proiectilului cu un depozit electrolitic de cupru, care apoi se desprinde prin secţionare.

Până la generalizarea utilizării microscopului comparator s-a recurs la fotografierea succesivă, pe secţiuni, a cilindrului proiectilului (1951). Proiectilul se învârteşte lent în jurul axei sale în faţa unui obiectiv fix al aparatului de fotografiat, în timp ce filmul se derulează cu o viteză adaptată celei de rotire a proiectilului.

GRAFOSCOPIA JUDICIARĂ

DEFINIŢIEDomeniu al stiintei criminalisticie care studiaza legitatile scrisului si

elaboreaza metodele examinarii acestuia in vederea identificarii persoanei, pe cale de expertiza. Ea se ocupa totodata cu cercetarea limbajului scris in scopul folosirii particularitatilor acestuia la stabilirea autorului unui text.

Grafoscopia judiciara nu trebuie confundata cu grafologia, intrucat aceasta din urma reprezinta un domeniu de studiu ce are ca preocupare determinarea caracterului unei personae dupa scris.

Incercarile de a introduce grafologia in sfera probatiunii judiciare au fost categoric respinse de doctrina si jurisprudenta, care recunosc in schimb rolul important al grafoscopiei judiciare in identificarea persoanei dupa scris.

53

Mecanismul si proprietatile scrisului naturalBazele fiziologice ale scrisuluiScrisul reprezinta un mijloc de comunicare interumana, superior limbajului

vorbit prin atributul perenitatii, situatie ilustrata de dictonul latin “Verba volant scripta manent”.

reproducerea pe un suport oarecare cu ajutorul unor semne simbolice (caractere literale) a limbii vorbite si a gandirii.

SCRISUL-o actiune automatizata. -legaturile nervoase ce formeaza esenta stereotipului dinamic sunt asociate

si cu o permanenta analiza si sinteza de ordin optic, acustic, chinestezetic. -o reglare adecvata a circulatiei si respiratiei, guvernata de centri nervosi

superiori localizati in cortex. Scrisul va oglindi specificul activitatii nervoase de la nivel scoartei

cerebrale, exprimate prin proprietatile de forta, echilibru si mobilitate. FORTA se intelege cuantumul de substanta excitabila detinuta de celulele

nervoase. ECHILIBRUL se refera la raportul dintre ponderea excitatiei si inhibitiei,

ce determina precizia legaturilor nervoase. MOBILITATEA vizeaza posibilitatile de modificare ale acestora, factor

de care depinde adaptabilitatea organismului la schimbarile mediului exterior. FACTORII CARE INFLUENTEAZA SCRISUL DE MANA

- factori fiziologici: varsta, vederea, mana, oboseala, emotiile, graba, indispozitia, surmenajul, starea de ebrietate (pasagera), frigul;

- factori mecanici: suportul actului, instrumentul scriptural, materialul pe care se scrie, pozitia de scriere;

- factori patologici: tulburari cardiovasculare, boli neurologice: scleroza, tromboza cerebrala, sechele, boala lui Parkinson, epilepsii etc., boli psihice: psihoze cronice maniaco-depresive, paranoia cu formele ei de deliruri, schizofrenie, psihoze depresive, demente, psihopatii.

Evolutia scrisului are loc paralel cu inaintarea in varsta, cand are loc o diminuare a inaltimii literelor, scrisul devine uniform, e simplifica, in sensul ca literele tind sa pastreze numai ceea ce este esential pentru intelegerea lor.Pentru a obtine o mai mare eficienta in scris, scriptorul recurge la tot felul de prescurtari, de legaturi personale si spontane etc.

Orbirea nu duce si la pierderea deprinderilor grafice ale unei persoane care stie sa scrie. De scrierea orbilor s-au ocupat in special doi experti români: Henri Stahl si Aurel Boia, care au intreprins cercetari pe cazuri reale si experimentale

Ca aspecte generale, scrisul unui orb va prezenta aceleasi caracteristici ca si scrisul sau din perioada in care era vazator, dar va fi evident

54

marcat de fenomenul de dezorganizare cauzat de nesiguranta datorata conditiilor in care este executat.

Mana poate influenta scrisul in mai multe situatii. Uneori, persoanele bolnave sau foarte in varsta solicita ajutorul unei alte persoane pentru a intocmi un act, mai ales testamente. Stiind ca valabilitatea lor este conditionata de executarea scrisului cu mana proprie, testatorul isi lasa mana ghidata de catre o persoana straina, ceea ce este reflectata in grafismul astfel obtinut.

Mana stanga trebuie antrenata indelung pentru a crea o noua deprindere, asa ca la inceput „noul” scris va prezenta diferente fata de scrisul anterior, executat cu mana dreapta.

Scrisul va fi diferit totdeauna de cel cu mana libera prin coeziunea care scade in prima situatie, prin schimbarea liniei de baza a randurilor, prin marirea literelor si forma lor ascutita, repartizarea scrisului este foarte stransa, ritmul se micsoreaza, se schimba pozitia punctului de atac sau dispare la unele litere, trasatura incipienta la unele litere devine mai concava.

Procesul scrierii este un proces lent si aproape insensibil, de aceea si evolutia scrierii nu este riguroasa in dezvoltarea sa. Se intampla, insa ca uneori se poate descoperi la unele persoane un decalaj intre scrierea ei si stadiul psihomator corespunzator varstei reale, un avans al dezvoltarii psihologice, intelectuale asupra matricitatii, decalaj cunoscut sub numele de disgrafie. Disgrafiile sunt intalnite mai ales la copii, in procesul formarii scrisului si chiar dupa aceea. La copilul normal, scrierea este regulata, ordonata, urmarind modelul caligrafic.

(o contractura tonica a unui anumit grup de muschi care apare totdeauna in executarea aceluiasi act) poate fi la unele persoane un factor care imprima scrisului anumite modificari. La copii, ea se manifesta sub forma unor dureri permanente, in timpul scrisului, la nivelul umarului, antebratului sau al degetelor.

Starea de ebrietate poate modifica scrisul unei persoane in functie de cantitatea de alcool continuta in sange. Sunt situatii cand persoana in cauza se afla doar intr-o stare de hiperexcitabilitate; atunci insa cand cantitatea de alcool in sange este foarte mare, scrisul prezinta caracteristici cu cel detinut in conditiile accentuate.

In aceasta forma, scrisul este foarte neregulat, literele sunt de marimi diferite, predomina forma ascutita, deposantele sunt mai mari ca de obicei, coeziunea este mai mica, linia de baza a randurilor este dreapta descendenta (ca la oboseala accentuata).

FACTORI CARE INFLUENTEAZA CARACTERISTICILE SCRISULUI

Suportul actului. Obiectul pe care este asezata foaia de hartie in momentulscrierii contribuie uneori la deformarea scrisului.Natura suportului. Practica demonstreaza ca suporturile pot fi moi si nestabile (tesaturi), cu asperitati, neregulate, zgrunturoase (lemn, metal, metal cu o prelucrare primara), dure si lucioase (lemn, metal – prelucrate

55

superior), cu duritate scazuta si in pozitie verticala (ziduri). Aceste elemente au influenta asupra continuitatii trasaturilor, precum si asupra marimii dimensiunii relative a scrisului.Instrumentul scriptural. Influenteaza mai putin caracteristicile scrisului, cel mult grosimea si calitatea literelor este afectata, dar nu si aspectul general sau constructia literelor. Desi, de regula, este posibil sa se compare doua scrisuri realizate cu instrumente diferite, identificandu-se autorul, totusi este preferabil sa se recurga la scrisuri executate cu instrumente similare.Pozitia de scriere. Pozitia incomoda in scris este un factor care intervine foarte des in scrisul unei persoane.Marimea textului. Pe astfel de suporturi, textele sunt relativ scurte. In genere, acestea se compun din doua/trei randuri, uneori din doua/trei cuvinte care imbraca forma unor mesaje sau constructii grafice simple. FACTORII PATOLOGICI

TULBURARI CARDIOVASCULARE. La bolile cronice, deci de lunga durata si insotite de leziuni permanente, scrisul se mentine in limite normale, fiind marcat insa de mici semne care dupa dr. Rene Restin, ar corespunde organelor lezate si pe care le-a denumit „gesturi de suferinta ale scrierii” (gesturi esentiale privind, in principal, oranduirea scrisului si gesturi referitoarea la litere).

Modificarile generate de bolile cronice privesc siguranta trasaturilor, directia randurilor, dimensiunea semnelor grafice, neglijenta punctuatiei etc.. Bolnavii imobilizati la pat intampina dificultati mult mai mari, in special la inceperea randurilor si a cuvintelor, unde pot fi necesare doua, trei incercari ce apar pe hartie sub forma unor trasaturi de atac repetate; la fel desprinderea, adica ridicarea instrumentului de scris, este anevoioasa, dand nastere unor trasaturi tarate.

BOLILE MINTALE. Acestea, indiferent ca sunt cu sau fara lezarea centrilor nervosi, afecteaza profund scrisul. Modificarile din aceasta categorie cunosc o mare varietate.

Pentru ilustrare, mentionam cateva dintre schimbarile mai caracteristice pentru starile agitate: aspect haotic, numeroase neregularitati ale trasaturilor, tremuraturi accentuate, dezalinieri, randuri orientate in toate sensurile; in cazurile de comportare violenta se merge pana la inteparea si ruperea hartiei cu varful creionului sau al penitei.

56

CARACTERISTICILE GENERALE, TOPOGRAFICE SI PARTICULARE ALE SCRISULUI

CARACTERISTICILE TOPOGRAFICE ALE SCRISULUI Dupa cum sugereaza insasi denumirea lor, caracteristicile

topografice privesc modul de dispunere, de amplasare a unui text pe o coala de hartie sau pe un alt suport.

DEFINIŢIEPrin caracteristicile de ordin topografic ale scrisului se intelege modul in

care un scriptor isi aranjeaza (dispune) grafismul pe suprafata de scriere, de obicei, o coala de hartie.

MARGINEA TEXTULUI - In primul rand se va stabili daca ea exista sau nu, inregistrandu-se scriauri lipsite de un astfel de element. Marginile pot fi lasate pe amandoua laturile textului sau numai pe una din ele. Ele pot fi egale sau diferite ca marime. Marimea marginilor se imparte in trei categorii: redusa (pana la 1 cm), mijlocie (pana la 3 cm) si mai mare (peste 3 cm). In ceea ce priveste forma marginilor acestea pot fi: drepte, inclinate spre stanga sau spre dreapta (regresiv sau progresiv), frante, sinuoase, concave, convexe, etc.

O alta examinare ce tine tot de aspectele topografice ale scrisului are ca obiect alineatele ce reprezinta retrageri ale unui rand care marcheaza inceputul unei noi idei. Se remarca faptul ca foarte putine persoane folosesc corect alineatul. Anumite uzante in aceasta privinta pot fi uneori retinute ca avand valori identificatoare. Mai importanta se poate dovedi marimea alineatului, prin care se intelege distanta dintre marimea marginii si capatul de rand respectiv.

Printre caracteristicile topografice ale unui scris se numara si cele privind distantele ce se inregistreaza intre literele ce alcatuiesc cuvintele, intre cuvinte si intre randuri. Ca etalon de apreciere in primele doua situatii poate fi luata latimea literei, iar pentru ultimul caz, inaltimea acesteia.

Amplasarea diverselor mentiuni - cum ar fi semnatura, data, indicarea persoanei careia i se adreseaza inscrisul, mentiuni ca “Vanzatorul”, “Cumparatorul”, “Martorii”, etc. Nu numai pozitia lor intereseaza, dar si plasamentul lor reciproc si cel fata de text. In aceasta privinta de la caz la caz, situatiile inregistrate pot fi extrem de diversificate.

De multe ori insa, in acest domeniu pot aparea raporturi constante, bine particularizate, care sa constituie o caracteristica valoroasa, explorabila in cursul examinarilor.

CARACTERISTICI PARTICULARE ALE SCRISULUI Caracteristicile particulare de constituire a literelor reprezintă

elementul de baza al identificarii persoanei dupa scris. Ele constau in forme specifice ale acestora, tinandu-se seama de felul de executare a fiecarui element grafic, de incadrarea lui in litera din care face parte si din cuvantul in unitatea grafica in care a intrat.

57

In limbajul de specialitate, trasaturile de baza din constructia unei litere dispuse in plan vertical sunt denumite grame, iar cele dispuse orizontal, ce unesc doua grame, sunt denumite ducte.

Alte elemente ce contribuie la individualizarea semnelor grafice le reprezinta trasaturile de debut si cele prin care se finalizeaza o litera. Acestea pot fi analizate din punct de vedere morfologic, din punct de vedere al plasamentului fata de linia de baza a scrisului sau al pozitiei fata de elemente ale respectivei litere.

Potrivit directiei miscarilor grafice aceste elemente ale literelor pot fi construite drept sau sinuos, in forma de bucla, arc, linie sinuoasa etc.

Miscarile prin care se executa elementele grafice ale literelor sunt numeroase si complicate, dar din ele putem desprinde miscarile principale care stau la baza constructiei lor. Aceste miscari sunt: cercul, ovalul, semicercul, bucla, nodozitatea si ochiul – care pot fi executate destrogi sau sinistrogi. Elementele grafice formand linii grafice drepte se executa prin miscari longitudinale care sunt paralele cu linia randului si se subdivid in: longitudinala dreapte (cand miscarea este de la stanga la dreapta) si longitudinala stanga (cand miscarea este de la dreapta la stanga); transversala – cand miscarea este perpendiculara pa linia randului sau sub un anumit unghi.

Alte miscari prin care se executa elemente grafice Punctul de atac si trasatura incipienta a unei litereAceasta caracteristica se va aprecia in raport de linia randului si de zona

mediana a literei. Astfel punctul de atac poate fi situat pe linia randului, sub aceastalinie sau deasupra. Fata de corpul literei, punctul de atac se poate situa in zona centrala, deasupra corpului central al literei sau in zona depasantei superioare sau inferioare.

Trasatura terminata sau de finalizare a litereiFinalizarea literei se apreciaza ca pozitie, forma si marime. Clasificarea

finalizarii poate fi: scurta, normala sau prelungita, orizontala in sus sau in jos, situata pe linia randului, sub randul scris sau in zona medie sau superioara a literei.

Directia miscarilor de executie a elementelor constructive ale unui semn grafic reprezinta, de asemenea, un factor neglijabil. Astfel pentru realizarea elementelor structurale ale unei litere pot fi realizate miscari circulare, miscari pe verticala fata de linia de baza sau miscari pe orizontala. De pilda o trasatura circulara ( de tipul cercului, ovalului, buclei, semicercului) se efectueaza de la dreapta la stanga sau de la stanga la dreapta, respectiv dextrogi sau sinistrogi. Aceeasi directie se intalneste si in cadrul trasaturilor orizontale.

CONSTRUCŢIA UNOR MINUSCULEVariatiuni in executarea minusculei “ ” – minuscula se compune din

doua elemente grafice: ovalul literei si piciorul. Constructia ovalului prezinta variatiunile analizate mai sus, in ceea ce priveste piciorul literei, aceasta se apreciaza din punct de vedere al formei si al pozitiei.

58

Piciorul poate fi construit din continuitatea trasaturii ovalului, poate fi construit independent de aceasta, cu finalizarea dreapta, in unghi, rotunjita etc. Ca pozitie, piciorul poate fi situat in tangenta superioara, mijlocie sau inferioara fata de oval, distantat sau traversand ovalul.

Variatiuni in construirea minusculelor “ ” si “ ” – minusculele si pot fi construite cu arcadele rotunjite, ascutite sau inghirlandate. In unele variante ultima grama a minusculei “ ” este atrofiata, pentru a asigura trasatura de unire cu litera urmatoare.

Construirea minusculei “ C ” – se poate executa cu trasatura incipienta sau fara, cu arcuirea rotunjita sau aplatizata si cu crosetul simplu sau inmelcuit.

Construirea minusculei “ B ” – se executa cu depasanta in bucla sau in bastonada si cu finalizarea arcuita sau dreapta, terminata in nodozitatea caracteristica sau fara aceasta nodozitate.

Construirea minusculei “ F ” – cu depasantele buclate sau in forma de bastonada, cu trasatura incipienta situata in zona mediana sau superioara, cu trasatura orizontala trasa separat sau in continuarea depasantei inferioare, etc.

Construirea minusculei “ Y ” – dupa modul caligrafic sau dupa modelul tipar. Dupa modelul caligrafic se poate prezenta, cu sau fara nodozitate, in zona superioara si cu plafonul drept, concav sau convex.

Construirea minusculei “ S ” – cu plafonul ascutit sau rotunjit si in unele variante cu finalizarea in bucla.

Construirea minusculei “ T ” – cu depasanta in bucla sau in bastonada, cu trasatura orizontala situata in partea de sus sau medie a depasantei, cu trasatura orizontala asezata simetric sau cu dominarea unei laturi, cu finalizarea dreapta, arcuita sau revenind asupra corpului literei pe forma trasatura orizontala etc.

Construirea minusculei “ X ” – prin continuarea traseului si buclarea celor doua arcuri, sau de arcuri separate care se intretaie.

Construirea minusculei ” Z ” – cu talpa literei orizontala, sau cu transformarea acesteia intr-o bucla situata in zona depasantelor inferioare.

Lista elementelor grafice ce intra in constructia literelor, prezentata mai sus, are caracter exemplificativ, ea neprinzand nici toate literele si nici toate variantele de constructie a acestora ci tine seama doar de dificultatea de constructie a literelor vizate.

Un scris este individualizat si prin modul in care se prezinta, din punct de vedere constructiv, semnele diacritice. Desi aparent banale, acestea pot retine caracteristici importante. Astfel, un exemplu de semn diacritic poate rezida intr-un scurt segment, drept, arcuit, unghiular, oval, semioval sau punctiform, poate fi plasat la o distanta mai mare sau mai mica fata de litera, poate fi construit se parat fata de aceasta sau in continuarea ei.

Studierea aprofundata a caracteristicilor de ordin particular ale unui scris este extrem de importanta, deoarece ansamblul acestora determina in buna parte individualizarea unui scris. Dupa cum exprima A. Osborn: “Mii din aceste

59

caractere sunt creatii si dezvoltari individuale; curioasa si incalculabila lui varietate este desigur ceea ce da scrisului de mana inalta sa valoare distinctiva …. ”

Cercetarea grafica a cifrelor Expertiza grafica a cifrelor constituie una din problemele dificile ale

identificarii persoanelor dupa scris. Desi in practica de cercetare identificarea persoanei dupa scrierea cifrelor survine relativ destul de frecvent in literatura de specialitate aceasta problema este destul de putin tratata.

GENERALEgradul de evolutie al scrisurilor cifrelor, care se observa dupa precizia si siguranta miscarilorinclinarea cifrelor prezinta aceeasi variatie ca in scrisul literelor, putand fi: dreapta, inclinata spre stanga sau spre dreaptalegarea cifrelor este o caracteristica ce apare mai rar in scrierea acestora si se deosebeste dupa: forma si pozitiedimensionarea cifrelor este o caracteristica fara stabilitate, fiind executata in raport de spatiu disponibilINDIVIDUALEadaugarea unor elemente suplimentare, ca punctul pe cifra 1, sau linia situata la extremitatea de jos, formand talpa cifreisimplificarea construirii unor cifre (ca 4,5,7) prin reducerea unor trasaturiarcuirea, curbarea sau ondularea unor trasaturi care trebuiau executate in linie dreaptaplasarea trasaturilor incipiente si a finalizarii cifrei 8semnul dextrogir sau sinistrogir al executarii cifrei 8formarea trasaturilor incipiente si a finalizarii in croset (1,6,7) sau in bucla (2,3,6)

SCRISUL EXECUTAT PRIN IMITAREA CARACTERELOR TIPOGRAFICE

Imitarea caracterelor tipografice este unul dintre procedeele de denaturare a scrisului cursiv, care consta in modificarea constienta a semnelor grafice, din caracter cursiv in cel de tipar.

Expertiza scrisului tipizat se caracterizeaza prin elemente specifice datorate, pe de o parte, existentei unor factori care ingreuneaza identificarea scriptorului, iar pe de alta parte, prezentei unui intreg complex de particularitati ale scrisului ce se manifesta numai la asemenea texte.

In mod normal, literele de tipar sunt utilizate mai des de catre persoanele care exercita profesii cu un anumit specific cum ar fi: proiectantii, desenatorii tehnici si decoratorii. In cauzele juridice, literele de tipar sunt intalnite cu predilectie in redactarea pieselor in litigiu, deaorece faptuitorul este incredintat ca, intrucat literele de tipar sunt morfologic sablonizate, prin imitarea lor se obtine

60

o depersonalizare a scrisului si in felul acesta ar putea fi mai greu de identificat lucru care este adevarat, dar numai in parte.

Exista parerea ca oricine poate imita caracterele tipografice ale literelor. In realitate, nu toate literele alfabetului pot fi deghizate cu usurinta prin folosirea modelelor tipografice. Practica de expertiza evidentiaza existenta unor dificultati in executarea minusculelor tipografice, ceea ce constituie totodata o explicatie a faptului ca numeroase scrisuri sunt deghizate cu usurinta prin folosirea modelelor tipografice. Chiar in privinta majusculelor, scriptorii intampina dificultati in imitarea fidela a modelelor tipografice ale literelor (G), (J), (Y) ceea ce-i determina sa recurga fie la forme derivate din modelul de tipar, fie la formele caligrafice.

Lipsa legarii conduce si ea la pierderea unui intreg complexe de particularitati speciale ale scrisului. In acest fel, complexitatea identificarii este conditionata, pe de o parte, de un numar insufucient de caracteristici ale semnelor de grafice de tipar, datorita simplitatii constructiei acestora prin miscari drepte, iar, pe de alta parte de pierderea elementelor specifice stabile ale scrisului, ca urmare a ritmului lent si a inexistentei legaturilor interliterale.

Prima grupa de elemente caracteristice o reprezinta cele care apar datorata modificarii constructiei generale a semnului grafic in scrierea cu caractere tipografice, respectiv caracteristicile scrisului tiparit, introduse in mod constient si devenite automatisme prin exercitiu.

Fiecarei persoane ii este specific un complex deosebit de elemente caracteristice ale scrisului, care se manifesta numai in asa-numitul “scris de tipar” al persoanei respective.

Exista o serie de factori care au unfluentat formarea scrisului tipizat. Astfel, gradul general de evolutie a scrisului obisnuit al unei persoane constituie baza formarii scrisului tipizat, intrucat deprinderea capatata anterior da scriptorului posibilitatea de a scrie cu miscari bine coordonate si intr-un ritm suficient de rapid, chiar in cazul modificarii intentionate a constructiei generale a scrisului grafic. Un grad inalt de evolutie a scrisului cursiv al unei persoane favorizeaza formarea scrisului cu imitarea caracterelor tipografice.

A doua grupa o reprezinta caracteristicile scrisului obisnuit (cursiv) al unei persoane care, in virtutea stabilitatii lor, apar in textul tipizat. Aceste elemente, care se mentin in scrisul cu imitarea caracterelor tipografice in pofida vointei scriptorului de a le exclude, se numesc “elemente ale scrierii cursive”. Dupa cum arata practica de expertiza, elementele scrierii cursive se modifica indeosebi in acele parti ale literelor de tipar executate cu miscari rotunjite, caracteristici intalnite mai frecvent la literele de tipar care prin constructia lor se aseamana cu cele cursive sau cu majuscule, cum ar fi O,P,U,C,Y,X etc. In modelul tipografic al literelor N,M,G,F,B si altele aceste elemente apar mai rar.

Aparitia elementelor scrierii cursive in scrierea cu imitarea caracterelor tipografice este mult influentat de ritmul scrierii. In cazul depasirii (accelerarii) ritmului obisnuit, in manuscris apar o serie de modificari, cum ar fi: elemente ale

61

literelor formate prin miscari rotunjite, specifice scrierii cursive, legaturi intre litere, pierderea unor amanunte ale semnelor grafice tipizate, inlocuirea literelor cu o constructie complicata prin altele cu o constructie simpla etc.

CARACTERISTICI GENERALEdispunerea generala a textului scris, in raport cu suportul, caracterizata printr-o serie de elemente ca: amplasarea datei, a titlului, inaltimea si distanta fata de margini ale alineatelor, latimea si directia marginii, inaltimea ultimei linii etcspatierea (distantarea) intre linii, cuvinte sau chiar litereinclinarea literelor, care de regula se pastreaza, desi modelele de tipar sunt dreptedimensiunea literelorintensitatea apasarilor si repartizarea acestora pe elementele componente ale semnului grafic, care, de regula, raman neschimbate comparativ cu scrisul cursivlegarea literelorcaracteristicile limbajului folosit de scriptor (vocabular, semne de punctuatie, constructiile gresite in propozitii si fraze)

CARACTERISTICI INDIVIDUALEforma literelor, care are o importanta deosebita scrisul tipograficnumarul trasaturilor componente ale literelordimensiunea literelor (inaltimea si latimea)directia de executare a trasaturilor care compun toate elementele literaleforma si marimea suprafetelor cuprinse intre trasaturile componente ale semnelor graficemodul de combinare a trasaturilor literale si forma acestora (ascutite, maciucate, fusiforme, etc)inclinarea diferitelor trasaturi care compun semnul graficprezenta, forma si pozitia semnelor de punctuatie (punct, virgula, etc.)trasaturile ornamentale ale semnelor grafice (inflorituir)modul de legare a literelormodul de executare a unor semne grafice neliteralealte caracteristici (orientarea barelor, existenta crosetelor incipiente si finale, forma ovalelor, etc.)

Tendinte intalnite in scris Tendinte criminale in scris

In abordarea acestui domeniu ne vom referi la aspecte care se regasesc la cei cu devieri caracteriale si care au fost denumite vicii morale, dizarmonii ale personalitatii de tip psihotic.

62

Aceste dizarmonii ale personalitatii pot fi decelate si prin examenul grafolgic. In acest sens unul dintre primele studii a fost facut inca din 1923 de catre Crepieux Jamin. El analizeaza scrierea “canaliilor”, termen sub care ii reuneste pe toti acei subiecti a caror structura psihologica prezenta stare, vicii morale precum nesinceritate, orgoliul etc. si care pot ajunge la crima. Considera ca intra in aceasta categorie : grosolania, confuzia, complicatia, dizarmonia, orgoliul, debilitatea, minciuna, etc.

Astfel incat devierile morale sunt numeroase consideram, conform tendintelor actuale si in raport cu subiectul pe care il studiem, semnificative: agresivitatea, egoismul la care am adaugat si imaturitatea afectiva, desi acesta nu este o simpla deviere morala, ci un deficit in dezvoltarea armonioasa a persoanei.

Aceste aspecte au fost subliniate de multi autori, ca eminetul caracterolog Ludovig Klages, care, spunea, intre altele: “ Progresele substantiale se inregistreaza in campul cercetarilor, asupra manuscriselor delicventilor si criminalilor, oferindu-ne date notabile care demonstreaza considerabilul aport al grafiologiei”.

Specialistii, analizand scrierea unor delicventi, deserva o zona medie blocata la un nivel scolar, rea luare in posesie a spatiului grafic, margini din stanga rigide, ritm grafic absent sau perturbat, miscare lipsita de suplete (rigiditate) sau instabilitate. E.C. remarca monotonie a traseului, adesea lipsa de spontaneitate, scriere nestructurata, de tip infantil, in arcade, arcuita.

Aceste anomalii grafice traduc devieri caracteriale pe care le-am specificat anterior si care se remarca pregnant si la criminali.

Aceste cateva date, ca si multe altele ale literaturii ne arata importanta investigarii unor anomalii grafice in vederea cunoasterii unor motive ale actiunii umane.

Toti aceia care au studiat aceste probleme au fost izbiti de abundenta si diversitatea materiei de tratat, de varietatea punctelor de vedere si de dificultatea fara incetare reinnoita de raspunde acestora.

Desi sunt lucrari mai intinse prin care s-au adus contributii notabile in perioada respectiva, abordarea in acest domeniu a fost facuta in mod partial, vadind adesea aspecte discutabile in stabilirea unor repere ca si lipsa unei metodici mai precise de evaluare.

Agresivitatea , o definim ca o trasatura caracteriala care se vadeste prin disponibilitatea permanenta la actiuni si reactii violente, intense si disproportionate in raport cu un stimul (si chiar fara un stimul aparent) cu efecte perturbatoare sau (si) vatamatoare asupra relatiilor interindividuale sau sociale.

Impulsivitatea agresiva cand este bine stapanita si directionata prin educatie si cultura, se poate manifesta prin ironie, simt critic, spirit acut patrunzator.

Ca si alte “devieri” caracteriale, agresivitatea este o trasatura psihologica complexa ale carei cauze sunt multiple (reprezentand din multipli factori).

63

Egoismul este cultul nemasurat al eului, preocuparea constanta fata de propria-i persoana, dorinta manifestata ca toata lumea sa se ocupe numai de problemele sale, convingerea ca numai ceea ce se refera la fiinta lui are importanta.

Din punct de vedere grafologic: scriere regresiva, mica, ingesuita condensata, colturoasa, inelara, marginile importante, majuscule izolate cu finale centripete sau in harpon, depasantele interioare reduse si cu baza anguloasa.

Orgoliul. Este o hipertrofiere a sentimentului propriei valori, care apare in comportarea insului in viata si in raporturile pe care le stabileste cu semenii. Se poate urmari in aceasta privinta seria nesfarsita a nuantelor si trecerilor de la infatuare si vanitate pana la exagerarea megalomaniaca. Orgoliul se manifesta in grafologie prin : scriere suprainaltata, mare, verticala sau rasturnata, bare ale lui “t” sus situate, semnatura mai mare decit textul, dispozitii in inaltime in zonele initiale ale literelor in special majuscule.

Indiferenta afectiva. Termenul semnifica o alternare pana la dispozitie a rezonantei afectiva la diferiti stimuli, o stare de “neutralitate afectiva”, o detasare de trairile emotionale ale celor din jur.

Se manifesta prin: scriere verticala , directie orizontala, lenta, legaturi unghiulare sau filiforme, forme ingustate, simplificate , bare ale lui “t” si finale scurte ascutite.

Labilitate (instabilitate emotionala). Termenul se refera la modificarile si dinamica afectivitatii (mai ales a emotiilor) constand intr-o variatie exceptioanal de rapida si frecventa a dispozitiilor mentale si afectiva, cel mai adesea nemotivate.

Aceasta labilitate se traduce prin reactii dezordonate, oscilatii bruste in sfera sentimentelor, hiperexcitabilitate emotiva, impulsivitate, intoleranta extrema la frustari, absenta de control in ceea cepriveste efectele.

Toti autorii subliniaza lipsa de stablitate,schimbari contiune de orientare vadind un caracter haotic, permeabilitate crescuta a eului.

Se manifesta in primul rand prin faptul ca traseul are o miscare vadit neelastica, nesigura, neglijenta.

Nesinceritatea, miciuna, inselatoria. In viata cotidiana se cere adesea grafologului de a se pronunta asupra delicatei probleme a autenticitatii unor persoane, daca anumite scrieri ne atrag atentia imediat intrucat ele contin numeroase semne de nesinceritate.

Astfel, pe de o parte, semnele de nesinceritatela care avem obiceiul sa ne referim nu sunt totdeauna prezente in anumite scrieri ale inselatoriilor recunoscuti, pe de alta parte, desi unii indici grafici ne pot da o orientare in acest sens , doar un fascicol de elemente, o asociere de trasaturi ne poate duce la o recunoastere si o intelegere a modalitatii de comportament a mincinosilor si inselatorilor .

Imaturitatea afectiva. Deficienta de dezvoltare psihologica a persoanei care se traduce printr-o perturbare a vietii afective antrenand dezordine relationale.

64

Aceasta imaturitate comporta o constelatie de trasaturi considerate caracteristice : dependenta, lipsa de autonomie, incertitudine comportamentala, sugestibilitate, instabilitate, imposibilitatea de a-si controla emotiile, imposibilitatea de inserare in real si in comunitate.

Se caracterizeaza prin: ingustarea literelor, ceea ce sugereaza teama, iar inhibitia miscarii ar proveni din teama sau neincredere; relevarea miscarilor care pierd alternanta sa ritmica de tensiune sau redare a miscarii care tinde la unghi; predominarea miscarii pe o forma inabila; lipsa de elasticitate prin disolutie sau ridicitate, intreruperi ale traseului prin litere facute din segmente.

Tendinte suicidara in scris Sinuciderea este un act semnificativ cu implicatii sociale deosebite. Exista dezechilibre caracteriale care favorizeaza tentativa impulsul

surprinzand prin bruschetea scutului. Grafologul este rar consultat asupra riscului eventual de sinucidere la un scriptor dat. Mai adesea aratau documente scrise de catre o persoana care s-a sinucis sau care a facut o tentativa, cerandu-i-se, daca este posibil sa regaseasca indicii care ar putea atrage atentia.

Desigur nu se pot trage concluzii categorice din punct de vedere grafologic intr-o problema atat de vasta intrucat se sinucide, repetam, la orice varsta si dintr-o infinitate de motive.

Studiul scrierii permite de a se vedea unde dinamismul psihic a fost perturbat in cazul tulburarilor psihologice dar nu se poate prevedea trecerea la act. Scrierea sinucigasilor nu este obligatoriu patologica (doar in anumite cazuri), dar este expresia unui dezechilibru , a unei lupte inegale intre energia vitala si dezastrele sau agresiunile lumii inconjuratoare , existand o relatie intre dezadaptare si riscul de autodistrugere.

Ca proportii: ingustarea exagerata sau largime exagerata a cuvintelor, depasante inferioara exagerat de lungi sau scurte, depasante superioare exagerat de inalte sau joase, bucle foarte mari sau de forma anormala,sau bucla extrem de restransa, exagerarea sau atrofia semnelor libere (inceputul si finalul cuvintelor, bare ale lui “t”, accente), majuscule prea mari sau prea mici, litere deformate (o parte a literei este disproportionata fata de rest) semnatura prea mare, prea mica sau prea diferita de text, descendenta.

Ca structura : literele sunt labile sau prea rigide, relaxare exagerata, lipsa de fermitate prin aracade, telescopie, tremuraturi exagerate, intreruperi ale traseului, prin litere facute din segmente, suduri, rupturi , pete litere umplute, linii prea ascendente, alburi neregulate (spatii importante si neregulate intre cuvinte sau marigini neregulate) deschideri sau inchideri exagerate sau anormale.

Ca dimensiuni: scrierea prea mica sau prea mare, izolare sau compactivitate exagerata.

Ca orientare: scrierea rasturnata, dreapta – rigida sau exagerat de inclinata (directie) sinistrogiritate exagerata.

65

Ca dinamism: prea mare lentoare, neregularitate sau regularitate forte accentuate (in dimensiune, directie, continuitate), miscare flotanta, barata, cabrate sau excesiv de dinamice.

Ca presiune, se are in vedere o presiune foarte slaba, neregulata. Ordonarea este in general perturbata ca si configuratia interliniilor, a spatiului dintre cuvinte, precum si un aspect de ”scriere descendenta”, adica situata in partea stanga sus a paginii, sugerand un refuz , o indepartare spre trecut si imaginar.

Alte aspecte grafice. Mod de legatura frecvent utilizat este arcada, care in contextul respectiv ar exprima repliere narcisista, intrerupere a comunicari cu ceilalti , absenta de curbe care ar exprima lipsa de suplete, rigiditate sau din contra exces de curbe care ar corespunde lipsei de fermitate, de stabilitate, adesea absenta de unghiuri drepte, indicand o lipsa de rigoare, de constanta, de posibilitati de ancorare in realitate sau invers, exces de unghiuri drepte, indicand incapatanare, rezistenta obstinanta, folosirea de trasaturi subtiri sau pline fara a face diferenta dintre ele; mai apar trasaturi finale oblice la dreapta si in jos, accente si virgule imprastiate sau ascutite.

Abordarea grafologica se va referi la trasatura care este net modificata , la miscare care este uneori lipsiota de suplete , ceea ce impreuna cu alte semne grafice ar indica o lipsa de comunicare.

Se mai remarca a ingustare a literelor, ceea ce sugereaza teama, inhibitia miscarii provenind din frica sau neincredere; daca survin in text si aspecte de etalare, ar semnifica impulsuri contradictorii care pierd alternanta sa ritmica de tensiune / destindere sau o redactare a miscarii care tine la unghi cu exces de tensiune pe fond de inhibitie.

In ceea ce priveste forma pot aparea – neregulariatti ale zonei mediane – in dimensiune , inaltime sau largime, ceea ce ar traduce un sentiment de sine fluctuant, uneori o tendinta depresiva: de asemenea , finale alcatuite care opresc la sfarsitul cuvintelor , ca si cum s-ar bloca contractul trasaturi acoperite, retusuri care diminueaza lizibitatea.

Ritmul spatial este perturbat : folosirea conventioanla a spatiului, inegalitati , stangacii, dezordonat, invadat, repartitia maselor grafice aritmica.

Ritmul de structurare a formei este modificat : forme scolare, impersonale, nesigure, nediversificate sau forme exagerate, umflate, torsionate, ornamente discordante. Avem asadar la aspectul grafic de imaturitate afectiva modificari ale miscarii, formei, spatiului ale ritmului cu o predominare a formelor infantile descrise de mai multi autori francezi.

Din tot ceea ce am aratat este usor de inteles ca nu exista semne grafice specifice ale suicidului. Iar acela care au putut fi descrise sunt semne de depresiune, anxietate, agresivitate, labilitate (instabilitate emotiv - actionala), inhibitie accentuata (repliere narcisista)etc.

66

Fundamentul stiintific al evidentierii stresului psihologic in scris Influenta sistemului nervos central si neurovegetativ sub diferite firme,

asa cum au constatat specialistii de grafoscopie, duce in mod inevitabil la modificari si chiar alterare ale scrisului. Astfel , stari maladive, boli mintale, stari psihice deosebite, emotii puternice isi pun amprenta asupra scrisului.

Trebuie avut in vedere faptul ca, intrucit fiecare persoana are o structura psihologica proprie, viteza de executie si presupunerile exercitate in timpul scrierii in conditii normale variaza, neputandu-se stabili aprioric cu etalon al modului de scriere in conditiile lipsei de efect emotiv. In aceasta situatie,este necesar sa se stabileasca pentru fiecare persoana in parte parametrii normali ai scrierii, spre a putea depista prezenta emotiei in timpul actiunii respective.

Ca urmare a cercetarilor experimentale in cadrul Institutului general al politiei, din examinarea atenta a testelor facute in paralel cu poligraful asupra unor persoane care au comis fapte penale, s-au putut formula primele concluzii in elaborarea metodei de testare a sinceritatii ci ajutorul emotiei manifestate in scris.

Metoda de testare a disimularii adevarului cu ajutorul scrisului se impune sa fie folosita paralel cu testarea clasica la poliograf. In aceste conditii se vor realiza o completare si o verificare reciproca a rezultatelor obtinute prein cele doua metode, reducandu-se simtitor posibilitatea de eroare existenta in cazul folosirii lor regulate.

Cercetarea semnaturilor In identificarea persoanelor dupa scris o problema speciala o constituie

identificarea semnaturilor contestate. Semnatura la inceput urmeaza acelasi proces de formare ca si scrisul obisnuit, dar curand se detaseaza pentru a evalua singura, luand-o, in numeroase cazuri, inaintea scrisului.

Formarea semnaturii intr-un proces oarecum separat de restul scrisului unei persoane se datoreaza urmatorilor factori. In primul rand trebuie tinut cont ca semnatura este formata dintr-un grup restrans de litere care se repeta in aceeasi grupare. Semnatura se executa cu o rapiditate mai mare decat scrisul obisnuit si pentru unele persoane, chiar mai frecvent decat scrisul. Rapiditatea executarii semnaturii va duce la simplificarea literelor, facandu-le necitete. In al doilea rand trebuie tinut cont de faptul ca adeseori semnaturile sunt complicate in mod intentionat, fiind presarate cu forme artificiale fanteziste pentru a le face de neimitat.

Cu tot caracterul ei strict individual si stabil, semnatura se poate executa in mai multe variante, ca: ingrijit, mai putin ingrijit si prescurtat.

Examinarea grafica a unor semnaturi in vederea stabilirii autenticitatii lor se face tinand seama de: si speciale ale scrisului.

Din punct de vedere topografic se stabileste pozitia semnaturii in raport de marginile laterale si de jos a hartiei, de ultimul rand scris, de locul unde se gaseste data actului

67

Mijloace tehnice de examinare a semnaturilor Pentru examinarea criminalistica a semnaturilor, expertul se foloseste

de microscop si de stereomicroscop – intrucat acestea permit observarea pe traseul semnaturii a eventualelor intreruperi, retusari etc. – de lampa cu radiatii ultraviolete si de un traductor din infrarosu.

De asemenea sunt necesare aparate sau alte ustensile pentru realizarea fotografiilor de umbre, cum sunt: o lampa cu fascicul ingust, un aparat de fotografiat, un dispozitiv de reprodus documente, aparate de copiat si marit precum si filtre pentru realizarea fotografiilor separatoare de culori. In cazul in care traseul semnaturii a fost marcat mai intai cu creionul si apoi cu cerneala, se foloseste un microscop cu lumina polarizata, pentru a pune in evidenta particulele de grafit tangente traseului.

In procesul examinarii semnaturilor prin suprapunere sunt necesare dispozitive si aparate pentru realizarea imaginilor la scara, un aparat de copiat prin contact si un epidiascop (aparat care serveste la proiectarea pe ecran a unei figuri iluminate).

Expertul trebuie sa dispuna si de un minimum de instrumente de masurat si trasat, cum sunt: lupa microscopica, raportor, rigla, compas, echer, grile trasate pe folii transparente si tragatoare pentru tus.

Din Noiembrie 1975, Institutul de criminalistica al politiei germane populare are la dispozitie pentru a fi folosit si perfectionat prin utilizare practica “sistemul de mijloace Densitron”. Caracteristici generale

asezarea semnaturii pe documentamplasarea semnaturii in raport cu marginile documentuluiasezare a semnaturii in raport cu data documentuluistructura semnaturiicompozitia semnaturiigradul de evolutieintensitatea apasarii sau felul repartizariiviteza de executiedimensiunea grafismelor inclinatia literelor gradul de coeziune

Caracteristici individuale Pentru punerea in vedere a caracteristicilor individuale se procedeaza ca si in

cazul scrisului cursiv sub forma de text, adica se studiaza amplasarea punctelor de atac si de sfarsit ale miscarii, particularitatile executarii literelor, felul legaturii dintre litere, caracteristicile trasaturilor suplimentare, particularitatile executarii si amplasarii semnelor diacritice.

68

Atunci cand se incearca identificarea semnatarului dupa un scris de mana sub forma de text, trebuie sa se tina seama de faptul ca, dat fiind specificul semnaturilor executate de aceeasi persoana, elemente individuale de la aceleasi litere sunt de multe ori diferite la cele din scrisul sub forma de text fata de cele din semnatura.

In trasaturile neliterale se urmaresc unghiurile formate intre diferite trasee, curburile, lanturile, sinuozitatile si alte semne fanteziste, toate acestea analizandu-se din punct de vedere al formei, dimensiunilor, plasamentului, gradul de complicatie cu care sunt executate, constantei si frecventei.

Examinarea semnaturilor La inceput, expertul studiaza semnatura in litigiu pentru a stabili daca

poate sau nu sa faca obiectul unei cercetari grafice criminalistice. In continuare, examineaza documentul ce o contine, stabileste instrumentul si substanta cu care s-a scris, data executarii semnaturii.

In aceasta faza se impune a fi puse in evidenta eventualele urme care atesta ca semnatura in litigiu nu este autentica. In acest scop, cu ajutorul unui stereomicroscop sau cu un convertizor electrooptic se studiaza traseul semnaturii si portiunile invecinate, in vederea depistarii unor urme, cum ar fi: opriri nejustificate pe traseu, retusari, intepaturi, urme de apasare tangente traseului ori de radiere, urme de transferare a semnaturii de pe un alt document, urme ale substantei cu care s-a copiat initial semnatura, devieri de traseu si altele.

Faza urmatoare a examinarii consta in determinarea compozitiei semnaturii, respectiv a proportiei si repartizarii traseurilor literale si neliterale din alcatuirea ei. Pentru aceasta este foarte important ca expertul ca cunoasca numele si prenumele titularului semnaturii in litigiu.

In continuare se studiaza gradul de evolutie a semnaturii, se determina caracteristicile generale si cele individuale care pot conduce la identificarea scriptorului.

Examinarea separata a semnaturii are rol de a-l familiariza pe expert cu toate detaliile pe care aceasta le poate oferi.

Concomitent este apreciata de catre expert si valoarea de identificare a caracteristicilor relevate, indeosebi a celor individuale.

In cazul cand la semnatura in litigiu se observa trasaturi nesigure, expertul trebuie sa stabileasca daca titularul semnaturii a suferit sau nu in perioada respectiva de o maladie care ar fi putut influenta scrierea, ori daca se gasea intr-o alta stare de natura sa-i provoace anumite schimbari temporare ale scrisului (o emotie puternica, o slabire in urma unei boli, starea de ebrietate, etc.)

Intrucat semnatura reprezinta adeseori un material grafic saracacios in privinta caracteristicilor de identificare, este absolut necesar ca materialul de

69

comparatie sa indeplineasca anumite conditii indispensabile, dupa cum urmeaza: sa fie suficient sub aspect cantitativ pentru a da posibilitatea expertului sa observe constanta caracteristicilor generale si individuale, in vederea aprecierii valorii lor; sa fie executat din pozitia “sezand” si din “picioare” ori dintr-o alta pozitie in care expertul presupune ca a fost executata semnatura in litigiu; sa cuprinda semnaturi din perioada in care a fost executata cea in litigiu, precum si anterioare si ulterioare; sa contina diverse variante de executie folosite de persoana de la care se preleva modele de comparatie; sa existe certitudinea ca toate modelele de comparatie provin de la persoana in cauza.

In cazul in care materialul pus la dispozitia expertului nu intruneste conditiile care sa-l faca apt pentru studiu, expertul este dator si totodata interesat sa solicite completarea ori refacerea lui. Cu cat semnatura in litigiu este mai saraca in ceea ce priveste caracteristicile de identificare, cu atat mai numeroase trebuie sa fie modelele de comparatie pentru ca expertul sa poata aprecia just constanta si valoarea caracteristicilor de identificare.

In etapa examinarii comparative se pun deci in evidenta fie asemanari de constructie grafica, fie deosebiri, in functie de materialul supus examinarii. Tot in aceasta etapa sunt evidentiate, daca este cazul, caracteristicile care atesta procedeul de falsificare a semnaturii in litigiu.

Studiul comparativ trebuie facut in ordinea in care sunt reflectate caracteristicile individuale in piesa in litigiu si in cele de comparatie. Este necesar sa se explice orice deosebire ce apare intre semnaturi, sa nu se neglijeze nici un detaliu si sa se clarifice situatia lor, fie ca sunt deosebiri care indica un alt autor decat titularul, fie ca reprezinta variante normale ale unei semnaturi originale.

In cursul examenului comparativ se pot executa proiectii ale semnaturilor, masurarea unor grafisme sau inclinatii. De asemenea, pe fotografiile executate la aceeasi scara pentru completarea examenului comparativ, pot fi trase, in sus si in jos, linii drepte in prelungirea grafismelor semnaturilor; ele formeaza prin intersectare, diferite figuri geografice, care la randul lor se examineaza comparativ.

In Institutul de Drept penal de pe langa Universitatea din Varsovia s-a folosit cu eficienta metoda cercetarilor geometrice structurale, care de fapt reprezinta o imbinare a grafometriei lui Locard cu desenarea unor figuri geometrice plane ce se creeaza prin circumscrierea acestora in jurul unor ansambluri mai mici sau mai mari de grafisme, ori chiar in jurul anumitor litere. Conditia de baza este aceea ca in ambele ansambluri comparate figurile sa fie trasate la fel. In acest mod se pot examina si pozitiile reciproce ale caracteristicilor structurale, ale trasaturilor sau ale diferitelor ansambluri de grafisme, metoda fiind de un real folos in ilustrarea elementelor unui grafism.

Diagnosticarea ca fals a scrierii sau a semnaturii examinate nu este intotdeauna o sarcina usoara. Conditiile neobisnuite de scriere ori de executare a semnaturii, accidentele de scriere si chiar unele dereglari intentionate ale

70

propriului grafic dau nastere la elementele care se aseamana cu cele rezultate dintr-un proces de contrafacere. De aceea simptomele prezentate de anumite forme de contrafacere nu trebuie privite unilateral, ci corelativ, in interdependenta cu toate imprejurarile care au concurat la aparitia grafismului supus examinarii: numai in felul acesta se vor delimita elementele de fals de cele autentice ale grafismului adevarat.

Modalităţi de falsificare a înscrisurilor . Consideraţii generale. Indicii doveditoare ale falsului.

Falsul prin inlăturare de text Înlăturarea unei părţi din textul unui document se face prin ştergere sau

acoperire , pentru a-i da documentului un alt conţinut Falsificarea prin inlăturare a actelor poate fi efectuată prin următoarele

metode : mecanică şi chimică. Înlăturarea mecanică constă în ştergerea parţială sau totală a scrisului prin radiere sau răzuire. Radierea – înlăturarea scrisului pe cale mecanică cu folosirea gumei , miezului de pâine ş.a. Acesta este procedeul optim de înlăturare a scrisului executat cu creionul . Răzuirea – inlăturarea scrisului cu lama , cuţitul şi alte obiecte de felul acesta ; este procedeul întrebuinţat pentru a înlătura scrisul executat cu cerneală. Metoda chimică poate fi efectuată prin corodare sau spălare. Corodarea constă în decolarea scrisului prin atacare cu substanţe chimice. Ca substanţe de corodare se folosesc acizii diluaţi şi substanţele alcaline care au în soluţie o substanţă bazică. La spălare scrisul se decolorează şi în acelasi timp se dizolvă , total sau parţial. Spălarea işi produce efectul foloşind indeosebi solvenţii organici. La stabilirea alterărilor de natură mecanică se aplică diferite metode începând de la cele mai simple şi terminind cu diferite metode ştiinţifice.

Metodele de cercetare cel mai frecvent folosite sunt: -examinarea cu ochiul liber şi la stereomicroscop; -depistarea elementelor caracteristice ştergerii pe baza procedeelor fotografice separatoare de culori , precum şi de itensificarea contrastului imaginii; - metoda difuzo-copiativă; -alte metode. Examinarea acestei categorii de fals are ca scop reconstituirea textului înlăturat , care este în funcţie , în primul rând , de natura materialului cu care s-a scris (tuş, creion, cerneală ş.a), şi apoi de cea a suportului pe care s-a scris.

71

Refacerea textului înlăturat este posibilă fie prin metode fizice , fie prin metode chimice. Aplicarea metodelor se face numai după fotografierea prealabilă a înscrisului în litigiu şi după ce s-a constatat că procedeele nedistructive nu au condus la nici un rezultat

Falsul prin adăugire de text

Adăugirile în acte pot fi de cele mai diferite feluri, începând de la un semn de punctuaţie şi terminând cu un fragment din text. Aceste adăugiri pot fi stabilite dupa mai multe criterii. În primul rând după criteriile grafice şi fizico-chimice. De asemenea este cunoscută şi metoda ordinii cronologice a trăsăturilor.

Semnificativ în ce priveşte adăugirea este şi aşa numitul element de tatonare. Acesta se referă la încercările de aliniere ce se fac pe semnul grafic imediat premărgător menţiunii ce urmează a fi adăugată. Acestea constau în apăsări uşoare pe tasta semnului respectiv şi imprimarea slabă a acestuia.

În primul rând atunci când bănuim că documentul a fost falsificat prin adăugire ne uităm dacă textul este scris într-o continuitate logică. Un alt element evident de adăugire îl constituie scrierea unor menţiuni pe act de către altă persoană decăt aceea care a scris restul textului. Stabilirea adăugirii este posibilă şi în cazurile când ea se face de catre aceeasi persoană care a scris textul iniţial. Scrisul adăugat poate prezenta moment şi în alte condiţii. La fel se stabilesc adăugirile şi datorită poziţiei semnelor grafice faţă de axa verticală, valorilor dimensionale, spaţiilor dintre ele, gradului de presiune, calibrului trăsăturilor etc. La determinarea prin adăugire de text se iau în considerare trei categorii de elemente caracteristice:

- indicii ordonării scrisului, a deplasării lui spaţiale;- caracteristicele grafice;

- elementele caracteristice determinate de însusirile substanţelor de scris folosite la realizarea adăugirilor. De regulă, textul adăugat se deosebeşte prin culoarea şi compoziţia materialelor de scris.

Falsul prin acoperire de textFalsificarea actelor se face deseori prin acoperirea semnelor de pe act, fie a

unei cifre, litere cu diferite materiale (tuş, cerneală) sau prin haşurare cu tocul,creionul etc.

Stabilirea scrisului acoperit depinde de aşa factori ca : volumul scrisului alterat şi nealterat, mărimea intervalului de timp care a trecut de la executarea scrisului şi până la acoperire, gradul de presiune exercitat la scriere, calitatea hârtiei şi calitatea acesteia, prezenţă altui text sau a altei pete pe versul hârtiei, natura şi culoarea materialului de scriere şi de acoperire. În aceste cazuri se caută să se ridice substanţa suprapusă fără a altera textul camuflat.

72

Mai uşor se relevă scrisul care a fost acoperit cu un material de altă natură şi culoare decăt acela cu care s-a scris. Contribuie la uşurarea lucrului şi scurgerea unei perioade de timp mai mare între aplicarea pe hârtie a celor două materiale, presiunea mare cu care s-a acţionat în momentul scrierii, absenţa altui scris pe versul actului, volumul mare a actului, care permite studierea particularităţilor scrisului, reconstituirea sa după fragmentele care n-au fost acoperite şi după sensul textului. O problemă înrudită cu falsul prin acoperire de text este şi scrisul cu cerneluri invizibile. Scrisul invizibil este realizat cu diverse substanţe incolore , cunoscute sub denumirea generală de cerneluri simpatice .

Falsul rechizitelor actului şi a textelor dactilografiateProblema examinării amprentelor de sigiliu (ştampile) apare atunci cind

dorim să stabilim dacă imprimarea a fost executată cu ştampila originală sau cu о altă ştampilă, ori a fost obţinută în alt mod. Răspunsul la această problemă are о mare importanţă pentru determinarea faptului dacă actul este fals sau adevărat şi este posibil de acordat datorită formei caracteristice a suprafeţei imprimabile a ştampilei, precum şi datorită particularitaţilor sale ivite în procesul de fabricaţie şi exploatare. Există două forme de ştampile: de cauciuc şi metalice (numite şi sigilii). Ştampilele metalice se aplică pe hârtie fie cu tuş, fie în ceară sau alte materiale plastice, formând impresiuni reliefate. Din considerentul că la întocmirea actelor se folosesc mai mult ştampilele de cauciuc, vom acorda о atenţie mai mare anume acestora. Confecţionarea ştampilelor se efectuează în ateliere specializate, cu respectarea anumitor reguli. Suprafaţa de imprimare a ştampilei este confecţionată, la fel după nişte reguli strict stabilite datorită cărora ştampila are о formă geometrică regulată , axele longitudinale ale literelor au о poziţie comună,dimensiunile semnelor grafice şi spaţiile dintre ele sânt egale.

În pofida tuturor regulilor, fiecare ştampilă poate să aibă unele elemente care să individualizeze suprafaţa de imprimare obţinută. Aceste elemente pot să apară atât în urma confecţionării, cât şi în urma exploatării ştampilei. Semnele de individualizare obţinute prin confecţionare sunt: litere ori semne din cadrul compoziţiei poligrafice să prezinte anumite caracteristici particulare, deformarea matriţei în timpul presării şi uscării, existenţa neregularităţilor pe suprafaţă datorită bulelor de aer sau corpurilor străine aflate între matriţă şi masa de cauciuc.

Materialele din care este format cauciucul: • materiale de umplutură• sulf• antiuzanţi• stimulenţi de vulcanizare

73

Elementele de individualizare a ştampilei şi a impresiunii acesteia se împart în două grupe:-cu caracter general;-cu caracter individual.

CARACTERISITICI GENERALEforma generalăforma impresiunii (care poate fi: dreptunghiulară, circulară, triunghiulară, ovală)orientarea rândurilor (drepte, oblice, curbe)valorile dimensionaleconţinutul textuluidistanţa dintre cuvintedistanţa dintre literecaracteristicile litereloraspectul stemei sau a emblemeidiametrul impresiunii circulare

CARACTERISTICI INDIVIDUALEreflectă particularităţile dispunerii textului faţă de centrul impresiunii şi de marginile desenului, înclinarea semnelor grafice unul fata de altul, poziţia reciprocă a detaliilor diferitor elemente ale impresiunii. Sânt cunoscute elemente de individualizare care provoacă macrodeformări. Ele au о mare importanţă şi se pronunţă prin absenţa unor fragmente ale desenului, intreruperi ale literelor, liniilor sau a altor elemente ale impresiunii. Enumerarea tuturor acestor elemente în dependenţă de situaţia concretă

Felurile de contrafacere a impresiunilor de ştampilă sunt diferite, trei din ele fiind destul de raspândite:

-desenarea impresiunii fie direct pe actul cercetat, fie pe un obiect intermediar; - copierea impresiunii originare de pe un act veridic pe actul fals; - contrafacerea suprafeţei imprimabile a ştampilei.

Desenarea impresiunii de ştampilă oferă următoarele elemente după care se poate stabili acest lucru:-urme de apăsare pe hârtie şi urme de ştergere cu guma-perforarea hârtiei în centrul impresiunii circulare, care denotă folosirea compasului-configuraţia diferită a acelor litere ce apar de mai multe ori-formele geometrice neregulate-neconcordanţa cu tipul de tipar standart-spaţii de mărimi diferite între semnele grafice-liniile neuniforme

74

-dezalinierea lor pe verticală-erori în desenul stemei sau emblemei-dispunerea neuniformă dintr-un punct în diferite părţi-existenţa unor trăsături care nu figurează în ştampila originală-aspectul îmbâcsit al unei părţi a ştampilei faţă de cealaltă parte a ştampilei Stabilirea falsului se face mai întai prin cercetarea aspectului grafic al impresiunii, foloşindu-se microscopul, aparate de măsurat, lupa şi alte mijloace de laborator. Eventualele particule rămase pe hârtie se pot releva şi cu ajutorul unor reacţii chimice. La constatarea că există mai multe ştampile confecţionate după aceeaşi matriţă, este necesar a se efectua modele cu fiecare din ele. Pentru stabilirea adevărului trebuie să cunoaştem atât că există aceste ştampile cât şi faptul cum s-au confecţionat, exploatat, păstrat. La determinarea elementelor individuale se va ţine seama de posibilitatea apariţiei întamplatoare a acestora, datorită condiţiilor variabile de imprimare, ceea ce impune verificarea caracterului lor stabil. Când ştampila este nouă sau în cazul unei imprimări defectuoase, numărul caracteristicilor individuale va fi mai redus, scăzând şi posibilităţile de identificare. Rezultatul cercetarilor cu privire la identificarea ştampilei se vor stabili numai dacă caracteristicile generale şi cele individuale vor coincide.

Cel mai des întalnită este falsificarea semnăturilor. Aceasta se datorează atât faptului că textul întreg al documentului e mult mai greu de falsificat cât şi faptul că cu semnătura se dă însemnătate juridică la tot conţinutul documentului semnat.

Cel mai des semnăturile sânt contrafăcute prin imitare şi copiere. Stabilirea semnăturii imitate о putem face deoarece deprinderile de scriere

sânt relativ stabile şi nu pot fi schimbate la simpla voinţă a celui ce doreşte să falsifice о semnătură. La stabilirea semnăturii imitate trebuie să ţinem cont că semnăturile imitate sânt de două feluri: servilă - care se efectuează prin urmărire vizuală lentă a traseului semnăturii autentice, ceea ce putem asemăna cu о desenare după model şi liberă - prin executarea semnăturii într-un ritm mai mult sau mai puţin normal, după ce în prealabil falsificatorul a studiat modelul original al semnăturii sau a făcut chiar exerciţii de imitare. Simptomele unei semnături imitate servil -continuitatea trasăturilor şi conturul lor netexecutarea semnăturilor grafice simplificate-amplitudinea trăsăturilor.

Datorită urmăririi vizuale a semnăturii model, a concentrării atenţiei şi controlului asupra fiecarei mişcări, trăsăturile sânt lente, lipsite de siguranţă şi spontaneitate.

Cind se falsifică semnăturile prin imitare liberă sunt observate alte elemente ca :

-ritmul de execuţie-absenţa tremurăturilor, întreruperilor

75

-alterarea gradului de presiune-neconcordanţa unor particularităţi de construcţie grafica.

Operaţia de copiere constă în reproducerea grafismului persoanei prin folosirea unor mijloace ajutătoare, fapt pentru care specialiştii о denumesc fals tehnic al semnăturii. Cind semnătura este copiată ea işi păstrează forma generală, proporţiile dimensionale, plasamentul reciproc al elementelor ce alcătuiesc semnătura.

Principalul criteriu după care putem afla că semnătura este falsificată prin copiere este coincidenţa la suprapunere, atunci cel puţin una din ele este falsificată. Cea mai simplă metodă de stabilire a coincidenţei semnăturilor este metoda de măsurare. О altă metodă este prin folosirea hârtiei de calc. La început se efectuează reproducerea unei semnături pe hârtia menţionată apoi se suprapune cu cealaltă semnătura. Suprapunerea fotocopiilor semnăturilor este о alta metodă.

METODE DE COPIERE Copierea prin transparenţă cu creionul şi apoi apăsată cu un alt material de scriere о stabilim după urmatoarele: lipsa de fermitate şi dinamism, înregistrarea liniilor de creion sub liniile efectuate deasupra. Copierea semnăturilor prin punctare sau înţepare se observă după punctele şi înţepăturile efectuate, îngroşarea începutului şi sfârsitului trăsăturii, calibrul diferit al trăsaturilor, vibrarea unor linii, ritmul scăzut de execuţie s.a. Copierea prin apăsare se stabileşte prin observarea presării accentuate a hârtiei de-a lungul liniei semnăturii. Dacă vom depista: reducerea cursivităţii şi fermităţii de execuţie, retuşări, dereglarea coordonării miscărilor, atunci vom putea menţiona ca semnătura a fost copiată prin apăsare. Copierea prin intermediul hârtiei indigo este un procedeu asemănător celui precedent, cu excepţia faptului că între actele suprapuse se intercalează о hârtie indigo. Stabilirea existenţei liniilor formate de hârtia indigo se face prin cercetarea semnăturii la microscop, prin folosirea flltrelor de lumină alese în dependenţă de materialele folosite la copiere, analiza în radiaţii infrarosii.

Falsificarea semnăturilor se poate face, dupa cum am menţionat şi prin alte metode mai rar întâlnite aşa ca: transferul cu material adeziv, proiectarea cumijloace optice, decuparea şi trucarea fotografică, copierea cu grafit, folosirea tehnicii de copiat ş.a. Transferul semnăturii cu material adeziv, dacă semnătura nu e apăsată, îl putem constata prin stabilirea că materialul de scriere a fost depus prin contact static, lipşind orice relief, orice urme de apăsare

Vezi slide

76

IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPA SEMNALMENTE Imaginea făptuitorului, fotografia unei persoane, vocea, pot constitui,

prin ele însele, urme ale infracţiunii, după cum sunt urmele de mâini, de picioare, de dinţi ş.a.Perceperea de către un martor ocular a imaginii persoanei infractorului, în momentul în care acesta săvârşeşte fapta penală, poate fi asimilată, într-o accepţiune foarte largă, cu o urmă de memorie, respectiv cu ceea ce s-ar putea denumi „urma ideală”, aceasta având un evident caracter material, specific proceselor psiho-fiziologice de la nivelul scoarţei cerebrale. Devine astfel posibilă identificarea infractorului pe baza portretului vorbit făcut de martor, ori recunoaşterea sa după fotografie sau dintr-un grup de persoane. Bineînţeles că cele percepute de martor sau victimă sunt redate, sub aspect procedural, în forma declaraţiilor, pe baza cărora se va recurge la o metodologie adecvata, de identificare sau de recunoaştere, potrivit regulilor tacticii criminalistice.

Metoda "Portretului vorbit" Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent şi perfecţionată pe

parcursul timpului, care serveşte la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora, de către o altă persoană. În descrierea făcută de cel care a perceput caracteristicile somatice ale individului căutat sunt vizate, pe de o parte, trasaturi statice, iar pe de altă parte, trasaturi dinamice.

Trăsăturile statice (anatomice) se referă la particularităţile stabile, indiferent dacă corpul este în mişcare sau în repaus. Ele privesc în principal talia, constituţia fizică, forma feţei şi a componentelor sale. Pentru o mai mare precizie persoana se descrie din faţă şi din profil; la fel se realizează şi fotografia de identificare.

Semnele particulare cuprind elemente cum ar fi: a) mărul lui Adam pronunţat, o gropiţă în lobul urechii; b) anomalii anatomice (de ex. deformarea coloanei vertebrale); c) defecte funcţionale.

Aprecierile dimensionale se realizează de preferinţă după o gradaţie triplă: mare, mijlocie şi mică,

Talia: mică (până la 1,60 m) mijlocie (1,60 - 1,75 m), mare (peste 1,75 m).

Pentru femei aceste limite se reduc cu 5 cm.Constituţia fizica (corpolenţa): robustă (grasă), mijlocie şi slabă.Forma generală a feţei se determină prin proporţiile lăţimii feţei în trei

segmente orizontale: zona frontală (a oaselor parietale); zona nazală; (a oaselor zigomatice); zona bucală (dintre extremităţile mandibulei).(slide 230)

Forma feţei poate fi: ovală, rotundă, pătrată, triunghiulară etc. Din profil capul poate avea un contur normal, alungit etc.Diferite forme ale conturului capului vazut din fata

77

Fruntea1. Inălţime: scundă, mijlocie , înaltă,Lăţimea: îngustă, medie, lată .Poziţie sau înclinare: teşită, verticală, proeminentă.Contur: bombată, plană.SprânceneLungimea: scurte, medii, lungiLăţimea: înguste, medii, lateDesimea: rare, medii, stufoaseDirecţie: orizontale, convexe, concaveContur : arcuite, drepte, trânte, şerpuite, împreunate. Slide 223-237

Trăsăturile dinamice sau funcţionale sunt cele care se evidenţiază cu ocazia efectuării mişcărilor sau cu prilejul adoptării diferitelor poziţii.

Ţinuta :l. Bust: încordat, reţinut, liber2. Mâini: lipite de corp, ţinând reverul, în buzunare etc.3. Cap: drept, întins înainte, aplecat spre spate, înclinat într-o parte.

Mersul: încet, iute, uşor, greoi, apăsat, împleticit, păşit, săltat; paşi mari, mici; unghi de deschidere: mic, mare .Particularităţi: şchiopătat, folosirea bastonului.

Gesticulaţia şi mimica: încruntarea sprâncenelor, închiderea unui ochi, strâmbarea gurii, strângerea buzelor, scărpinatul etc ("ticuri") etc.

Obiceiuri : (modul de manifestare): aprinderea şi stingerea ţigării, ţinerea instrumentului de scriere,mâna în buzunar sau la reverul hainei etc.

Vocea şi vorbirea :Timbrul: jos, mijlociu, înaltIntensitate: slabă, mijlocie, puternică, stridentă, guturalăClaritate: clara (dicţie), neclară, liniştită, repezită.4. Particularităţi: defecte de vorbire, de pronunţare (anumite cuvinte), bâlbâială.De observat că unele deprinderi pot fi deghizate într-o măsură mai mare sau mai mică: vocea, simularea schiopătarii etc.

Metoda portretului vorbit este folosita in practica judiciara pentru :

Stabilirea semnalmentelor Recunoaşterea

Expertiza fotografiei de portret Identificarea persoanei (în viaţă sau decedată) se poate face în două

feluri: prin compararea mai multor fotografii între ele ;

78

prin compararea persoanei cu fotografia Studiul, analiza şi compararea trăsăturilor exterioare reproduse în

fotografii permit specialistului să stabilească dacă două sau mai multe fotografii reprezintă imaginea uneia şi aceleiaşi persoane ori a două persoane diferite sau daca o fotografie (de ex. din cartotecă sau albumul cu recidivişti) se referă la o anumită persoană (suspectă, care îşi ascunde identitatea sau amnezică). Procedeele de identificare după fotografii constau in:

-examinarea trăsăturilor pe fiecare fotografie şi compararea lor. -folosirea caroiajului (grilă).-suprapunerea fotografiilor, una fiind copiată pe o hârtie transparentă.-juxtapunerea şi îmbinarea unor porţiuni din fotografii.-măsurarea distanţelor şi a valorilor unghiulare dintre reperele identice.

Metode tehnice de identificare a persoanei-după semnalmente -schita de portret-fotorobotul-Identi-kitul -Portretul robot computerizat -Minicompozitorul

Utilizarea acestor sisteme oferă următoarele avantaje:posibilitatea realizării şi actualizării bazelor de date ce cuprind elementemorfofizionomice specifice tipurilor antropologice existente în ţara noastră;rezoluţia sporită a portretului vorbit;elementele faciale şi portretul robot sunt obţinute color.

Ca orice sistem si acesta prezintă unele limite cum ar fi :trasportabilitatea greoaie datorită numărului mare şi dimensiunilor mari ale elementelor hard;timpul de realizare a portretului robot este mare în raport cu cel al sistemului "Macintosh Plus", aspect care influenţează negativ capacitatea de concetrare a persoanei chestionate.

Identificarea antropologică Se bazează pe caracterele de grup individuale de ordin antropologic

constând în particularităţi morfologice, normale şi patologice, de pildă ale sinusului cranian, ale maxilarelor sau ale sistemului dentar.

Rezultate interesante s-au obţinut prin reconstituirea feţei (fizionomiei) dupa craniu, întemeiată pe corespondenţa dintre suportul osos al craniului şi ţesuturile moi ale feţei (metoda Gherasimov, perfecţionată la noi de Dr. C.

79

Rişeuţia). Reconstituirea se efectuează pe baza unui studiu craniologic prealabil al cazului, în cadrul căruia se stabilesc sexul, vârsta, caracterele craniometrice, tipologice şi patologice ale cazului. Apoi pe baza observaţiilor facute se procedează la fixarea grafică a datelor (prin desenare). Fixarea grafică urmăreşte proiectarea contururilor ţesuturilor moi pe diferite secţiuni ale capului cu ajutorul standardelor de grosime ale acestor ţesuturi. Desenul manual sau cu ajutorul computerului are un rol de "plan" pentru reconstituirea plastică (prin modelaj, ca în sculptură).

O altă cale pentru identificare este compararea morfologică a craniului cu fotografia persoanei dispărute pentru a se putea deduce un număr suficient de corespondenţe de forme. Un procedeu simplu este suprapunerea fotografiei persoanei dispărute peste clişeul craniului obţinut prin fotografierea la aceeaşi scara şi din aceiaşi incidenţă. Dată fiind Variabilitatea craniană din rândul unei populaţii, există o probabilitate destul de mare ca suprapunerea celor doua fotografii să nu apară decât în caz de identitate.

Slide 242-245

TACTICA CRIMINALISTICĂ

Planificarea urmăririi penale este guvernată de următoarele principii: - individualitatea urmăririi penale - generată de faptul că fiecare cauză în

parte are individualitatea sa, impunând tratarea în funcţie de particularităţile sale concrete.

- principiul dinamismului - care se prezintă sub două aspecte:- necesitatea operativităţii în cercetare şi descoperire;- capacitatea de adaptare permanentă a planului de urmărire penală

la situaţiile care apar în cursul anchetei (versiunile de anchetă se pot modifica pe măsura administrării probatoriului).

Structura planului de urmărire penală este unitară, având un caracter eficient, organizat (metodic) si trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente :

- versiunile care urmează a fi verificate.- problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile.- activităţile care urmează a fi desfăşurate.Deşi există cauze mai simple care nu necesită un plan de urmărire este

indicat sa se precizeze toate activităţile ce urmează a fi desfăşurate, conform Codului de procedură penală.

Conţinutul planului de urmărire penală este determinat în principal de sarcinile ce se ridică în cadrul anchetei, de datele la dispoziţia anchetatorului, fiind guvernat de principiul legalităţii şi al aflării adevărului. El presupune descoperirea, verificarea şi clarificarea tuturor problemelor legate de soluţionarea cauzei.

80

Pot fi utilizate diferite metode :- metoda celor şapte întrebări, practic o enumerare a sarcinilor ce se cer a fi

rezolvate de anchetă: ce (faptă s-a comis)? unde ? cine? cum? cu ajutorul cui? în ce scop?

- formula celor patru întrebări - care se bazează pe elementele constitutive ale infracţiunii şi privesc:

- obiectul infracţiunii, valoarea socială lezată;latura obiectivă a faptei care a fost comisă, respectiv acţiunea /

inacţiunea, locul, timpul, nexul cauzal dintre acţiunile şi valoarea socială lezată.- subiectul infracţiunii - atât activ cât şi pasiv;- latura subiectivă-vinovăţie, forma vinovăţiei, scopul, mobilul. Versiunile apar ca supoziţii logice ale organului judiciar, care

orientează întreaga activitate de stabilire a împrejurărilor în care a fost comisă o anumită faptă.

Acestea pot fi clasificate astfel :- versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este

sau nu de natură penală.- versiuni secundare care vizează numai anumite aspecte izolate,

împrejurări de plan secund, cum ar fi anumite acţiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot servi mai apoi la stabilirea mobilului faptei.

Tactica elaborării versiunilor impune ca acestea să fie formulate numai dupa ce s-au obţinut date suficiente cu privire la faptă.

Elaborarea versiunilor de urmărire penală este guvernată de trei condiţii esenţiale:

1. Deţinerea de date şi informaţii corespunzătoare cantitativ şi calitativ, condiţionate de calitatea actelor de natură procedurală din care provin;

2. Pregătirea profesională multilaterală şi experienţa în anchetă a celui ceefectuează urmărirea penală, în funcţie de complexitatea cauzei, de gravitateafaptei (omor, tâlhărie, accident de muncă etc) anchetatorul va avea nevoie decunoştinţe din diferite domenii, cunoştinţe de drept penal, procedură penală,criminalistică şi medicină legală;

3.Folosirea unor forme logice de raţionament-deductiv, inductiv, analitic,sintetic. Raţionamentele de tip analogic pot însă conduce la situaţia puţinrecomandată de a face comparaţii artificiale, prin găsirea unor similitudini cualte cauze soluţionate anterior.

Elaborarea versiunilor se supune următoarelor principii:-versiunile se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe

explicaţii;

81

-versiunile se elaborează numai pe baza unor date concrete, de naturăprocesuală, putând fi completate şi cu date de natură extrajudiciară;

-versiunile trebuie să fi elaborate în legătură cu toate explicaţiile posibile sau plauzibile;

-versiunile trebuie să fie clare, precise, cu o temeinică fundamentare logică;

Ascultarea învinuitului sau inculpatului Ascultarea învinuitului sau inculpatului este o activitate procesuală şi de

tactică criminalistică efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probantă necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie învinuitul sau inculpatul poate face mărturisiri complete sau doar parţiale, cu privire la infracţiunea săvârşită şi la circumstanţele legate de comiterea ei.

Etapele ascultarii 1. Pregătirea ascultării.2.Studierea materialului cauzei.3.Cunoaşterea învinuitului sau inculpatului4. Intocmirea planului de ascultare.5.Asigurarea prezenţei apărătorului.

Conform prevederilor art. 70 din C.P.Pen., ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge trei etape:1.verificarea identităţii, urmată de punerea în vedere a învinuirii şi garantarea dreptului la apărare;2.relatarea liberă;3.ascultarea dirijată.

Verificarea identităţii este de natură să ducă la evitarea greşelilor şi neînţelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultată. După luarea datelor de identitate învinuitului i se vor aduce la cunoştină învinuirea explicându-i-se, dacă este necesar esenţa acesteia, în această etapă se vor purta discuţii prealabile (în cazul ascultării primare), care să permită o „tatonare" a învinuitului ca persoană, preocupări, mentalităţi, pregătire profesională etc. Astfel se realizează o apropiere psihică, de natură să determine o atitudine sinceră a audiatului.

Relatarea liberă - în această fază se va cere celui ascultat să descrie fapta comisă cât mai pe larg, fără a omite nimic, şi să formuleze probele pe care le consideră necesare în apărarea sa în timpul relatării libere vor fi respectate cu stricteţe următoarele regulitactice:- nu se va încerca obţinerea recunoaşterii cu orice preţ a săvârşirii faptei. Recunoaşterea nu este „regina probelor" şi are aceeaşi valoare probatorie cu celelalte probe administrate în cauză;

82

- nu se va întrerupe firul relatărilor prin formularea de noi întrebări sau prin replici. Ascultarea dirijată prin adresarea de intrebari. Reprezintă un moment deosebit de important al ascultării, succesul depinzând

de calităţile anchetatorului (modul în care a pregătit ascultarea, spiritul de observaţie, iniţiativă şi perspicacitate).Intrebările vor viza explicaţii complete asupra tuturor faptelor care au fost reţinute, verificarea argumentelor invocate în apărare, precum şi obţinerea de noi date, necunoscute anterior, esenţiale pentru cauză.

1.Percepţia este definită ca fiind complexul senzaţiilor referitoare la calităţile obiectelor, proceselor şi fenomenelor lumii exterioare, reflectate sub forma unor imagini concrete. Important pentru acuitatea percepţiilor îl au reprezentările bazate pe experienţa acumulată în cursul existenţei anterioare. Factorii obiectivi sunt :-condiţiile meteorologice (ex. ploaie, ninsoare, ceaţă etc); intervalul redus de timp al receptării fenomenului, obiectului ori persoanei-zgomotul de fond;-obiectele interpuse între martor şi fenomenul, obiectul sau persoana percepută. Factorii subiectivi sunt :- deficienţe ale analizorilor, la nivelul receptorilor sau în zona corticală;abateri sau fluctuaţii ale atenţiei;-stări afective puternice (frică, oroare, ruşine, furie etc);-stări de oboseală sau stres;-nivelul de dezvoltare al simţului de observaţie;-reprezentări despre lucruri, percepute în trecut (explicaţii anterioare).

Memorizarea se bazează pe plasticitatea sistemului nervos, pe capacitatea unei persoane de a reţine obiectele şi fenomenele percepute şi de a le reproduce .

Datorită stimulilor externi au loc procese nervoase de excitaţie. Aceste procese dau naştere unor conexiuni corticale temporare care produc în ţesuturile nervoase schimbări funcţionale şi care permit reproducerea factorului generator de excitaţie/ inhibiţie (evocarea acestora) chiar în lipsa stimulilor externi (deci ulterior percepţiei).

Memoria unei persoane se caracterizează prin :- capacitatea motrică;- componenta vizuală;- componenta auditivă;- capacitatea logico-verbală;-componenta emotivă.

Procesul de memorizare poate fi atât voluntar cât şi involuntar. De aceea încă din faza de relatare liberă anchetatorul va trebui să surprindă tipul de memorie proprie martorului şi să exploateze această trăsătură în favoarea investigaţiei.

83

Reguli tactice de ascultare a martorilor Ascultarea martorului parcurge trei etape:

1. Identificarea persoanei martorului, dupa care va fi întrebat dacă este rudă cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu acestea. Se va stabili dacă a suferit vreo pagubă în urma infracţiunii. Este indicat să se poarte unele discuţii prealabile, de natură să câştige încrederea martorului. Tot în această primă etapă se va cere martorului să depună jurământul.

2. Relatarea liberă a împrejurărilor cunoscute cu privire la cauză. Ca şi în cazul inculpatului este recomandabil ca martorul să nu fie întrerupt decât atunci când se observă o îndepărtare de la subiect. Prin relatarea liberă există posibilitatea ca martorul să releve aspecte noi, necunoscute de anchetator, şi care poate au scăpat martorului într-c primă fază. Rememorând evenimentele pe parcursul discuţiei, acesta şi le reaminteşte, de unde apariţia unor noi aspecte. Datele noi vor trebui considerate cu prudenţă şi verificate cu ajutorul celor deja existente .

3. Etapa adresării întrebărilor, care vor fi clare, precise, într-o succesiune graduală. Ele nu trebuie puse cu intenţia de a intimida martorul şi, cu atât mai mult, să sugereze anumite răspunsuri. Odată cu întrebările se pot prezenta martorilor anumite obiecte, probe în scopul unei corecte rememorări sau a demascării declaraţiilor, nesincere.Ascultarea părţii vătămate

Partea vătămată este purtătorul unui bagaj de informaţii deosebit de preţioase cu privire la autorul şi împrejurările faptei, întinderea pagubelor, traumele fizice şi psihice etc. Victimele infracţiunilor datorită componentei subiective, pot să denatureze intenţionat relatările despre starea de fapt, fie pentru a ascunde contribuţia lor la geneza conflictului, fie pentru a obţine despăgubiri mai mari. Această posibilitate nu trebuie însă să dea naştere la o atitudine de neîncredere cu privire la declaraţiile victimei.

Partea vătămată este în măsură să identifice autorul faptei, bunurile sustrase, instrumentele vulnerante folosite, eventualii martori.

Relatările libere vor fi urmate de întrebări privind:- raporturile anterioare cu infractorul, dacă era sau nu cunoscut, conduita înainte de comiterea faptei.- momentele efective ale desfăşurării evenimentelor. Aceste întrebări vin să completeze datele din relatarea liberă privind locul, timpul şi modul comiterii, numărul de participanţi, loviturile aplicate, ordinea acestora, discuţiile surprinse şi în general orice alte elemente semnificative care ar fi putut fi scăpate în prima relatare. Se vor cere detalii de identificare a bunurilor furate.

84

- elementele ulterioare comiterii faptei: atitudinea infractorului faţă de consecinţele faptei, alte persoane apărute la locul faptei, ce s-a întreprins după transportarea victimei la spital, urmărirea autorului încercarea limitării pagubelor.

Ascultarea minorilor Dată fiind situaţia particulară a dezvoltării psihice şi fizice a minorilor, cu o

personalitate în curs de formare, ascultarea comportă unele elemente specifice.Audierea minorilor presupune o şi mai atentă pregătire, adecvată sau în

concordanţă cu particularităţile psihologice specifice fiecărei vârste .Se vor obţine date privind mediul familial, şcolar, locul de muncă dacă este

cazul, precum şi cu privire la preocupările, cercul de prieteni, preferinţe etc. Prin discuţii cu rudele, părinţii, profesorii şi anturajul minorului se va contura portretul psiho-afectiv şi intelectual al acestuia, de natură să permită planificarea strategiei de ascultare, stabilirea persoanelor care comunică mai uşor, care îl pot influenţa, în care are mai multă încredere, din rândul cărora se pot alege cei ce vor asista la audiere.

ConfruntareaConfruntarea reprezintă un procedeu la care se poate recurge în situaţiile în

care între declaraţiile diferitelor persoane există contradicţii, cerându-li-se clarificarea si completarea anumitor probe sau depoziţii. Confruntarea, ca o soluţie de excepţie, trebuie să fi bine pregătită, mai ales sub aspectul stăpânirii perfecte a datelor ce urmează a fi clarificate.

Reconstituirea Reconstituirea poate fi definită ca o activitate tactică prin care sunt reproduse

integral sau parţial împrejurări ale cauzei, fapte sau secvenţe ale acestora, care s-au produs înainte, în timpul ori după comiterea infracţiunii, verificându-se pe această cale probatoriul existent, în condiţiile concrete şi cu mijloacele ce rezultă din conţinutul său, putând fi obţinute probe noi sau lămurite aspecte controversate, inclusiv aşa-zisele „împrejurări negative''.

Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar. Aceasta din urmă este menit să reproducă modul în care s-a desfăşurat un anumit proces, cum ar fi stabilirea distanţei de la care martorul a putut observa trăsăturile autorului faptei, stabilirea modului de producere ale unor urrne etc.

Rezultatele reconstituirii se consemnează într-un proces verbal, fiind fixate prin schiţe, fotografiere şi înregistrări video. Se recomandă reţinerea cât mai amănunţită a tuturor aspectelor, cum ar fi metodele aplicate, mijloacele tehnice utilizate, modul desfăşurării, persoanele participante, acţiunile executate şi de către cine, dacă s-a repetat secvenţa şi de câte ori.

De asemenea vor fi notate relatările şi observaţiile participanţilor. Planşele fotografice se anexează la procesul verbal. Se vor menţiona data şi ora începerii şi

85

încheierii reconstituirii, actul fiind semnat pe fiecare pagină de către toate persoanele care au luat parte.

Percheziţia Percheziţia constă în activitatea tactică de căutare de noi dovezi, prin

descoperirea şi ridicarea de obiecte şi /sau de înscrisuri care au legătură cu comiterea faptei ilicite.

Din practica judiciară rezultă că obiectele căutate în locurile unde există bănuieli că ar fi ascunse sau depozitate sunt următoarele :

-obiectele produs al infracţiunii (bunurile sustrase, bancnote falsificate);

-obiectele utilizate la comiterea faptei (instrumente de spargere, arme albesau de foc, aparatură şi materiale de contrafacere, dischete în cazulinfracţiunilor cibernetice);

-obiectele deţinute ilegal (arme, explozive, substanţe toxice, stupefiante);-obiectele care au creat urme la locul faptei (încălţăminte, dispozitive de

violare a încuietorilor, instrumente de forţare şi efracţie, obiectevulnerante, contondente tăietoare sau despicătoare, autoturismul care apărăsit locul accidentului).

Pentru o deplină reuşită percheziţia trebuie bine organizată, stabilindu-se în prealabil o serie de obiective cum ar fi :

- precizarea scopului în funcţie de natura infracţiunii- delimitarea şi cunoaşterea locului unde se va efectuat percheziţia.- date cu privire la persoanele supuse percheziţiei, trăsături de personalitate şi

relaţiile cu anturajul.- alegerea momentului optim, în care elementul „surpriză" joacă un rol esenţial- stabilirea persoanelor participante: organele de urmărire penală, personalul de

paza şi de căutare, specialiştii în. anumite domenii tehnice (dacă este cazul), martorii asistenţi şi, nu în ultimul rând, persoana sau persoanele percheziţionate, în lipsa acestora se va asigura prezenţa unui reprezentant (apărător, membru al familiei, vecin sau persoană apropiată).

-mijloacele tehnico materiale: truse criminalistice, detectoare şi sonde, chei şi instrumente de tăiere, forţare şi săpare, surse de iluminare, aparatură foto şi de înregistrare video, materiale pentru ambalare şi sigilare.

Slide 262-264

86