Crearea omului în opera

Seminarul Teologic Liceal„Veniamin Costachi”

M-rea Neamţ

Crearea omului în opera Sfântului Vasile cel Mare

Îndrumător:Pr. Prof. Vasile Păvăleanu Absolvent:

Arsinte Valentin

M-rea Neamţ2009

Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Arsinte Valentin

Cuprins:

I. Crearea omului în învăţătura Ortodoxă:1. Originea omului............................................................2. Natura omului...............................................................3. Menirea omului............................................................

II. Învăţătura despre crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare:

1. Actul creaţiei în viziunea Sf. Vasile în antiteză cu ideile creaţioniste ale filozofilor antici..........................

2. Omul creat ca un act special al lui Dumnezeu..............3. Sufletul omului în gândirea Sf. Vasile cel Mare...........4. Relaţia omului cu natura înconjurătoare.......................5. Motivul creării omului..............................................

III. Concluzie........................................................................IV. Bibliografie.....................................................................

2

456

8111315171921


Argument

Cum ar fi fost oare lumea fără existenţa omului? Putea fi lumea fără om ? De ce l-a creat Dumnezeu pe om ştiind că de nenumărate ori el îl va dezamăgi ? Oare omul putea fi şi altfel decât este ? Aceste întrebări mi le-am pus adesea, când viaţa-mi fragedă era o împletire de ezitări, îndoieli şi căutări . Multor din aceste dileme le-am găsit răspuns abia după ce am păşit pragul acestei şcoli teologice. Cu meticulozitate şi artă profesorii acestui « laborator duhovnicesc » m-au făcut să inţeleg multe din tainele acestei vieţi, m-au învăţat să deschid Cartea Carţilor şi citind , să primesc din ea izvor de viaţă, înţelepciune şi lumină. Am aflat liman la întrebările ce mă frământau mai de demult, anume că lumea, întreg cosmosul nu îşi avea rostul fără existenţa omului în mijlocul ei , ca o încununare a întregii creaţii, că universul a fost plăsmuit ca un suport al umanitaţii, că omul este un macrocosmos, că toate aceste lucrări ale Lui Dumnezeu sunt acte ale iubirii şi purtării Sale de grijă, că şi eu ma adap din acest nesecat izvor de iubire şi lumină dumnezeiască de când mama mea mi-a dat viaţă. Dacă înainte de a păşi în această şcoală, cei ce mi-au arătat şi m-au făcut să simt iubirea şi puterea divină au fost :mama, tata, bunicii mei şi toate rudele, de la începerea studiilor, profesorii pe care i-am avut au continuat această minunată descoperire începută, dar au făcut-o în mod sistematic. Poate că nu întâmplarea a făcut să-mi încep această temă «CREAREA OMULUI », tocmai cu aceste gânduri. Am voit ca prin ele să-mi exprim dorinţa ca la elaborarea ei să am nezdruncinat sprijin Sfânta Scriptură, Scrierile Patristice, precum şi cunoştinţele dobândite în aceşti 4 ani de studii ;

Şi pentru că fără distinşii mei « semănători » poate aş fi fost un « pământ » de lângă drum, sau unul plin de spini şi pietre, se cade a aduce prinos de mulţumire şi consideraţie tuturor profesorilor, cu convingerea că, totuşi « seminţele » au prins rădăcini in sufletul meu şi că vor da roadă întru-un « pământ » pe care ei l-au desţelinit şi l-au modelat, cu nădejdea că va deveni unul roditor.

În chip deosebit mulţumesc Prea Cucernicului Părinte Profesor Vasile Păvăleanu, cel care mi-a dirijat paşii sfioşi în elaborarea acestei lucrări.

3


Pentru toţi cele mai distinse simţăminte, recunoştinţa şi statornică preţuire.

I. Crearea omului în învăţătura ortodoxă

Omul este ultima şi cea mai de seamă dintre creaturile pământului, el este

încheierea şi coroana creaţiei. După natura lui dublă, trup material şi suflet

spiritual, omul aparţine şi lumii materiale, şi celei spirituale, el aflându-se la

întretăierea dintre ele şi constituind o împreunare a acestora, o lume mică,

microcosmos, chip al lumii celei mari, al macrocosmosului (Mărturisirea

Ortodoxă I,18). Astfel, atât prin structura sau constituţia fiinţei lui, cât şi prin

demnitatea şi rostul lui în lume, omul este de la început ridicat deasupra tuturor

celorlalte făpturi pământeşti.1 Temele principale ale antropologiei creştine sunt în

număr de trei: originea omului, constituţia fiinţei umane şi menirea omului.

1.Originea omului. Ca tot ceea ce este creat, omul îşi are originea la

Dumnezeu, dar pe când celelalte făpturi apar prin simpla exprimare a voinţei

divine, să fie (Fac.1), omul este creat prin sfat dumnezeiesc şi prin lucrare directă,

nemijlocită, a lui Dumnezeu Însuşi: Şi a zis Dumnezeu: Să-l facem pe om după

chipul şi după asemănarea Noastră... Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul

Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie (Fac. 1, 26-27).

Iar lucrarea creatoare directă şi grija deosebită a creatorului este exprimată astfel:

Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, l-a făcut pe om şi a suflat în

faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie... Şi a zis Domnul Dumnezeu:

Nu e bine să fie omul singur: să-i facem ajutor potrivit pentru el... Atunci a adus

Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi dacă a adormit, a luat una din

1 Pr. Prof. Isidor Todoran, Teologia Dogmatică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, p. 147-148.

4


coastele lui şi a plinit locul cu carne; iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul

Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam(Fac. 2, 7, 18, 21-22).

Adevărul creaţiei directe a primilor oameni de către Dumnezeu este amintit

în multe locuri ale Sfintei Scripturi ( Iov10, 8; Lc.3, 8; Ecc. 12,7; I Cor. 11, 8;

I Cor 15, 47; I Tim. 2, 13), adevăr confirmat de Însuşi Mântuitorul (Mt. 19, 4-5;

Mc. 10, 6-8) şi învăţat apoi de întreaga Sfântă Tradiţie, ceea ce rezumă Sf. Ioan

Damaschin: Dumnezeu îl creează pe om cu mâinile Sale din natura văzutăşi

nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar suflet

raţional şi gânditor i l-a dat prin suflarea Sa proprie.

Faptul că omul a fost creat în urma celorlalte făpturi pământeşti se explică,

după teologia Sfinţilor Părinţi, prin înţelepciunea planului dumnezeiesc de creţie,

astfel: Omul reprezentând încununarea creaturilor şi punctul de întâlnire a celor

două lumi, spirituală şi materială, era potrivit să fie adus la existenţă în urma

acestora; şi, în al doilea rând, omul fiind aşezat ca stăpân al pământului (Fac. 1,28),

ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ , era bine chibzuit ca să se organizeze mai

întâi pământul ca loc de desfăşurare a vieţii omeneşti.

2.Natura omului. Omul este constituit din două elemente deosebite, unul

material şi celălalt spiritual, trup şi suflet. Trupul omului este luat din pământ, fiind

astfel compus din materieşi, prin aceasta, în tot cursul vieţii omul stă în strânsă

legătură cu tot ceea ce este pământesc. Trupul este muritor, făcut ca să se întoarcă

în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat (Ecc. 12,

7). Sufletul este nemuritor, creat de Dumnezeu (nu emanat din El), element prin

care omul se află în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală.2

În Sfânta Scriptură, partea spirituală a omului este numită uneori suflet

(), alteori spirit, duh (), dar aceste numiri se referă la aceeaşi parte

spirituală din om, la suflet, fără ca de aici să se poată trege concluzia că omul ar fi

2 Ibidem, p.148-149.

5


compus din trei elemente: trup, suflet şi duh. Şi Mântuitorul foloseşte pentru partea

spirituală cele două numiri, suflet şi duh: Sufletul Meu îl dau pentru oile Mele (In.

10, 15); Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu (Lc. 23,46).Concepţia sau

învăţătura despre cele două elemente componente ale naturii omului, trup şi suflet,

se numeşte dihotomism, sau altfel spus, dualism antropologic.

3.Menirea omului. Omul fiind coroana creaţiei, a fost înălţat de Creator

deasupra tuturor făpturilor pământeşti, hotărându-i-se totodată, o menire

corespunzătoare demnităţii lui deosebite. Menirea omului se determină: in raport

cu Dumnezeu, cu sine însusi şi cu natura externă.3

Cu raportare la Dumnezeu menirea omului este aceeasi ca a întregii creaţii,

adică preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea creaturilor. În special menirea omului

este să-L cunoască, să-L iubească şi să-L preamărească pe Dumnezeu, prin acestea

putând ajunge la adevărata fericire, la apropierea de Dumnezeu, adevărul, binele şi

frumosul absolut, prin care se realizează persolalitatea umană în forma ei cea mai

deplină. Pentru împlinirea acestui scop, Creatorul l-a cinstit pe om cu mari daruri,

în fruntea cărora stau: raţiunea spre adevăr, voinţa spre bine şi sentimentul spre

frumos şi fericire, conştinţa morală şi libertatea. Pe oameni, Dumnezeu cu ştiinţa

înţelegerii i-a umplut, şi bune şi rele le-a arătat. Pus-a ochiul său peste inimile lor,

ca să le arate mărimea lucrurilor Sale... Pusu-le-a ştiinţăşi legea vieţii le-a dat

moştenire. Legătură veşnică a făcut cu ei şi judecăţile Sale le-a arătat (Is. Sir. 17,

6-7, 9-10); iar oamenii trebuie să folosească aceste daruri spre preamărirea lui

Dumnezeu: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă

faptele voastre cele bune şi să-L mărească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Mt. 5,

16); Preamăriţi-L pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru (I Cor. 6, 20);

toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi (I Cor. 10, 31).

3 Ibidem, p.162.

6


În raport cu sine însuşi, menirea omului constă în neîncetata perfecţionare

proprie, prin trăirea virtuţilor, până la asemănarea cu Dumnezeu. Această menire a

omului este mijloc de ajungere şi la preamărirea lui Dumnezeu, căci prin

dezvoltarea puterilor sale spirituale şi prin viaţă virtuasă, manifestată în fapte bune,

omul se apropie de Dumnezeu. Viaţa virtuoasă este chip de preamărire a lui

Dumnezeu. Dumnezeu ne cere: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu sunt Domnul

Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Lev. 11, 44); Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru

cel din ceruri desăvârşit este (Mt. 5, 48). Sfântul Grigorie Teologul zice: Suntem

creaţi spre fapte bune, ca să Se laude şi să Se preamărească Creatorul şi, întrucât

se poate, să-L imităm pe Dumnezeu.

Menirea omului cu referire la natura externă este de a stăpâni lumea

materială (Fac. 1, 24), ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ şi ca mijlocitor

între Creator şi creaţia neraţională, ca vestitor al voii lui Dumnezeu şi ca preot

aducător al jertfei de preamărire şi mulţumire părintelui ceresc în numele făpturilor

neraţionale, în vederea realizării celor de Dumnezeu rânduite pentru întreaga

creaţie văzută.

7


II. Învăţătura despre crearea omului în opera

Sfântului Vasile cel Mare

1. Actul creaţiei în viziunea Sf. Vasile în antiteză cu ideile

creaţioniste ale filozofilor antici. Sfântul Vasile îşi expune învăţătura sa – despre

crearea lumii şi a omului – în principal în nouă omilii la Hexaimeron, explicând

crearea lumii şi toate fenomenele legate de actul creator4. El acceptă încă din

primele omilii, creaţia simultană a elementelor materiei şi oganizarea ei în decursul

celor şase zile cosmogonice. În interpretarea fiecăruia din aceste şase zile, Sfântul

Vasile rezumă toată ştiinţa din vremea sa.

În concordanţă cu ceilalţi Sfinţi, Părinţi, Sfântul Vasile combate

concepţiile elenice ale şcolilor ioniană şi atomistă, care puneau la începutul lumii

elemente iraţionale şi urmează învăţăturii biblice după care lumea e creată de

Dumnezeu, stabilind, împotriva lui Platon şi neoplatonicienilor, că această lume a

fost creată din nimic, arătând totodată imposibilitatea unei materii preexistente

creaţiei şi coeterne cu Dumnezeu. Lumea nu este din veci, ci a fost creată în timp,

fiind în continuu sub ochiul vigilent şi proniator al Înţelepciunii divine. În afară de

universul vizibil, Dumnezeu a creat şi lumea spirituală a îngerilor, care trăiesc în

afara timpului.5

În cele nouă omilii la Hexaimeron, Sfântul Vasile îşi propune să prezinte

o viziune creştină despre lume şi despre om, în contrast cu vechile noţiuni păgâne

şi maniheice şi să descrie puterea creatoare a lui Dumnezeu. El zugrăveşte un

tablou colorat al frumuseţilor naturii şi al minunilor din lume, dovedind

informaţiile sale temeinice asupra cunoştinţelor şi erudiţiei din timpul său.

4 Pr. Prof. I. G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956, p.165.5 Pr. Prof. I. G. Coman, Probleme de filozofie şi literatură patristică, Bucureşti, 1944, p.56-57.

8


Ascultătorii cărora li se adresează Sfântul Vasile în aceste omilii erau

membrii întregii comunităţi din Cezareea, în care meşteşugarii erau în mare număr,

dar între ei se găseau şi spirite mari cultivate, după cum rezultă din unele

consideraţiuni mai elevate şi mai savante îndeosebi din primele omilii.

Având, deci , în faţa sa tineri culţi şi un auditoriu pretenţios care

absolviseră tot felul de şcoli clasice, Sfântul Vasile s-a făcut tuturor de toate (I

Cor. 9, 22), hotărându-se să vorbescă în limba şi în stilul epocii, adică să exprime –

nu să discute – problema adevărului în structurile epocii respective. În Hexaimeron

Sfântul Vasile înalţă o construcţie uimitoare, în care învăţătura că Dumnezeu a

creat lumea din nimic şi că toate a făcut erau bune foarte (Fac. 1, 31), era lucrul cel

mai impresionant, în timp ce celelalte elemente ale construcţiei provin din

limbajul, din stilul şi din concepţiile elinilor. Sfântul Vasile şi-a însuşit astfel stilul

şi limbajul epocii folosind terminologia filozofică şi cosmologică respectivă,

lăsând la o parte, când a căzut de cuviinţă, conţinutul lor, atunci când acesta venea

în contradicţie cu adevărul revelat.6

Făcând distincţie între adevărul creştin şi înţelepciunea omenească pe

care o socoteşte totuşi folositoare, Sfântul Vasile vorbeşte despre adevărul creştin

în limbajul filozofiei lui Platon, Aristotel, al stoicilor, al lui Plotin, Plutarh şi chiar

al astrologiei şi cosmologiei profane din veacul săuel nu duşmăneşte nici o poziţie

filozofică şi acordă atenţia cuvenită poeţilor şi tragedienilor greci, folosind totul,

dar numai ca schemă, ca tipare, ca imagini, ca forme, care oricât ar fi de frumoase

nu au totuşi nimic absolut din ele.

Dacă în primele omilii Sf. Vasile s-a inspirat mai ales din operele

platonice şi neoplatonice, în ultimele împrumută îndeosebi de la Aristotel pentru

6 Prof. Stylianos Papadopoulos, Desfăşurarea gândirii teologice a Sf. Vasile cel Mare. Conferinţă rostită la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, în 31 octombrie 1978, ms., p. 6, 8 la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.75.

9


soluţionarea dificultăţilor întâmpinate. Gândirea lui Aristotel o regăsim în special

atunci când e vorba de cosmologie, geografie sau istorie naturală. Tratatele

aristotelice folosite de Sf. Vasile sunt: Istoria animalelor, Meteorologicele, Despre

cer, Despre naştere şi pieire, Despre părţile animalelor şi Metafizica. La acestea

se adugă şi naturaliştii care i-au continuat învăţătura: Teofrast, Elian, Opian şi

Plutarh.

În sfârşit Sf. Vasile datorează stoicilor consideraţiunile privitoare la

preponderenţa focului în univers, la acţiunea sa mistuitoare şi la incendierea finală

a lumii. Va veni însă vremea – precizează Sf. Vasile – când focul va mistui totul.7

În afară de lucrările platonice, aristotelice şi stoice referitoare la origine şi

alcătuirea lumii, Hexaimeronul se înrudeşte şi cu tradiţia comentariilor la Facere,

făcute de Filon, Origen şi Teofil de Antiohia.

De la Origen (†255), care pătrunsese cu mult înainte de Sf. Vasile în

înţelegerea textului biblic şi faţă de care Sf. Vasile avea o stimă deosebită, a

adoptat respectul faţă de Sfânta Scriptură, inspirată ca şi dorinţa de a pune în slujba

ănţelegerii ei tot ce poate desprinde din filozofie.

Chiar primele cuvinte din Facere îl fac să remarce dezacordurile dintre

creştinism şi filozofie, oricâtă bunăvoinţă ar fi avut în a le apropia: filozofia greacă

proclamă eternitatea lumii şi a materiei, ipoteză respinsă de cosmologia lui Moise.

Dacă creaţia are un început în timp, nu te îndoi – zice Sf. Vasile – şi de sfârşitul

ei, deosebindu-se astfel de cei care susţin că cerul există împreună cu Dumnezeu,

din toţi vecii, sau de cei care susţin că cerul este Dumnezeu, fără început şi fără

sfârşit.8

7 Sf. Vasile cel Mare, Omilia a III-a la Hexaimeron, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.75.8 Idem, Omilia I la Hexaimeron, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.78.

10


2. Omul creat ca un act special al lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel

Mare revine adesea la concluzia şi la convingerea că omul este centrul universului

şi că toate lucrurile din univers sunt destinate să-i împlinească nevoile sale

materiale9 şi, mai mult chiar, să-l pregătească şi să-l formeze pentru viaţa viitoare.

Întrucât destinul omului constă în asemănarea sa cu Dumnezeu, urmărind

desăvârşirea şi edificarea sa, universul este un mijloc excelent şi un teren de

exerciţiu pentru acest scop.

Relatarea făcută de Moise şi cuvintele divine să-l facem pe om, stabilesc

clar că nu numai Tatăl Însuşi dar şi celelalte Persoane divine şi în special Cuvântul

au colaborat la facerea omului. Pentru a clarifica mai bine această chestiune,

Sfântul vasile respinge apoi o interpretare iudaică la Facere 1,26, după care

Dumnezeu ar fi vorbit cu Sine Însuşi şi argumentează că o astfel de aserţiune ar fi

o adevărată absurditate căci, după cum fierarul, tâmplarul, cizmarul, n-ar vorbi

niciodată cu şine însuşi în faţa sculelor meseriei sale: să facem cizme, sabie etc., ci

îşi va săvârşi lucrarea în tăcere, tot aşa şi Dumnezeu nu va vorbi nicidecum cu Sine

Însuşi. De aceea atunci când a zis Dumnezeu: Să-l facem pe om, El a vorbit

Cuvântului prin Care a şi făcut lumea şi prin Care susţine toate lucrurile.10 Aceste

cuvinte continuă Sf. Vasile, nu au fost adresate îngerilor, cum învăţau iudeii şi

gnosticii, tocmai pentru că zicând Dumnezeu Să-l facem pe om adaugă după chipul

Nostru, şi aceasta se adresează Fiului, Care este strălucirea slavei Sale şi chipul

vădit al persoanei Sale. De aceea colaborarea celei de a doua Persoane din Treime

la facerea omuului este mai presus de orice discuţie.

Sfântul vasile cel Mare nu s-a ocupat în mod sistematic de probleme

legate de antropologie dar în fiecare lucru, în fiecare cuvântare pe care a rostit-o, în

9 Idem, Omilia a VII-a la Hexaimeron, Omilia a V-a, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.75.10 Ibidem, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.76.

11


particular sau de la amvon, omul ca şi coroană a creaţiei divine e tot timpul în

centrul preocupărilor sale, aceasta demonstrând-o şi prin activitatea sa pastoral-

misionară.

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru o sfântă misiune. Lui i s-a dat o

chemare deosebită dar s-a întâmplat ca el să spună un Nu hotărât iubirii infinite a

lui Dumnezeu, ceea ce a dus la o cădere degradantă pentru om, de la dragostea

nemărginită pe care a avut-o mai întâi la Dumnezeu.11

S-a întâmplat însă ca din cauza răutăţii diavolului omul să se îndepărteze

de Dumnezeu şi astfel omul nu va mai păstra acel chip îngeresc pe care trebuia să-l

cultive pe mai departe devenind un potrivnic al lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare arată că în paradis omul se bucură de o

cunoaştere deplină a lui Dumnezeu, nefiindu-i necesară credinţa pentru că îl vedea

pe Dumnezeu faţă către faţă: Prin urmare faptul că Dumnezeu e înţelept, e

puternic, e bun şi că are toate celelalte însuşiri îl deducem uşor din comparaţia cu

lumea creaturilor, pentru că aşa îl cunoaştem şi ca stăpân al nostru al tuturora. Şi

întrucât Dumnezeu e ziditorul intregii lumi, iar noi facem parte din lume, urmează

că Dumnezeu e şi Creatorul nostru. Acestei cunoaşteri îi urmează apoi credinţa,

iar din această credinţă izvorăşte închinarea!12

Omul este o fiinţă uniă şi irepetabilă. Dumnezeu a adus-o la existenţă ca

şi pe celelalte creaturi din nimic, dar a creat-o pentru a împlini o poruncă: aceea de

a deveni asemenea lui Dumnezeu.

Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, este o plantă cerească care

priveşte spre Dumnezeul său care l-a creat şi cu care doreşte să ajungă în

comuniune deplină. Este firesc să fie aşa deoarece singurul motiv pentru care

11 Idem, Comentarii la Psalmi, Trad. Pr. Olimp N. Căciulă, Bucureşti, 1933, p. 268 apud Pr. Dr. Mircea-Florin Cricovean, Idei dogmatice în epistolele Sf. Vasile cel Mare, Ed. Emia, Hunedoara, 2004, p.150.12 Idem, Epistola 235, la Pr. Dr. Mircea-Florin Cricovean, Idei dogmatice în epistolele Sf. Vasile cel Mare, Ed. Emia, Hunedoara, 2004, p.153.

12


Dumnezeu l-a creat pe om este acela ca omul să contemple slava lui Dumnezeu

într-o bucurie şi o desfătare cerească neîntreruptă.

Cu toate că episcopul Capadociei nu se va ocupa într-o altă omilie despre

crearea omului şi despre misiunea sa în univers13 totuşi, în două cuvântări ale sale

în Cuvântarea I şi în Cuvântarea a II-a, deşi contestate uneori de critici moderni,

Sf. Vasile cel Mare s-a preocupat de destinul omului în lume.

Omul este o sinteză a lumii spirituale şi materiale, este singura fiinţă

creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1,26). Tocmai de aceea omul

are menirea să stea în comuniune cu creatorul său fiind persoană capabilă şi

înzestrată cu raţiune, sentiment şi voinţă.

Omul este chipul care este asemenea chipului lui Dumnezeu: Iar noi toţi,

privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi

chip din slavă în slavă ca de la Duhul Domnului (II Cor. 3, 18).

3. Sufletul omului în gândirea Sf. Vasile cel Mare. Sfântul Vasile

aminteşte că Dumnezeu l-a creat pe om trup şi suflet, suflând în faţa lui suflare de

viaţă. Persoana întreagă – trup şi suflet – constituie templul Duhului Sfânt: Sau nu

ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi

de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ!

Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în Duhul vostru, care sunt ale lui

Dumnezeu (I Cor. 6, 19-20).

Sf. Vasile împarte sufletul în raţional, sensibil şi instinct, rolul important

avându-l raţionalul: „...bun lucru este mintea omului şi tocmai prin ea suntem chip

al Creatorului.

Să mai spunem apoi că şi lucrarea minţii este un lucru tot atât de bun, dac

că, aflându-se în continuă mişcare, mintea adeseori plăsmuieşte şi imagini

13 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Învăţătura despre creaţie la Sf. Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 92

13


fantastice despre lucruri inexistente ca şi cum ele ar exista, după cum adeseori

mintea reuşeşte să ajungă direct la adevăr. Ca unul care cred în Dumnezeu eu sunt

de părere că în mintea omului sunt prezente două puteri, una rea şi demonică, în

stare să ne atragă spre cădere, iar cealaltă dumnezeiască şi bună, în stare să ne

ridice spre asemănarea cu Dumnezeu. Când, dar mintea rămâne acasă la ea, atunci

e în stare să sesizeze până şi lucrurile cele mai mici însuşindu-şi-le; în schimb dacă

se dă pe mâna seducătorului atunci îşi pierde puterea de judecată şi se

îndeletniceşte cu închipuiri nelumeşti. În astfel de situaţie ea poate crede că

lemnul nu-i lemn ci e Dumnezeu, după cum poate spune că aurul nu-i ban ci putere

divină. Dacă, însă, raţiunea se îndreaptă spre lucruri dumnezeieşti şi primeşte în

sine din darurile Duhului, atunci ajunge să înţeleagă adevărurile dumnezeieşti pe

măsura în care îi îngăduie acest lucru puterile firii.

Căci aşa zice ccă trei sunt stările sub care se prezintă viaţa omenească şi

tot atâtea sunt şi lucrările minţii. Anume fie că sunt rele strădaniile noastre şi atunci

şi mişcările minţii sunt rele, aşa cum e cazul cu desfrânarea, furtul, închinarea la

idoli, ponegrirea, certurile, mâniile, dezbinările, zavistiile şi altele de felul lor... Fie

apoi că lucrările sufletului se prezintă ca bune şi atunci şi mişcările minţii sunt

bune; ori, apoi, în al treilea rând când lucrările sufletului rămân cam la mijloc, între

cele două, adică nu-s nici vrednice de a fi osândite dar nici de laudă, aşa cum e

cazul cu desăvârşirea unor acţiuni profesionale pe care le socotim neutre pentru

motivul că în sinea lor ele nu înclină nici spre virtute, nici spre păcat... în schimb,

minte care se contopeşte cu dumnezeirea Duhului e în stare să vadă şi să pătrundă

în lucruri atât de mari şi de dumnezeieşti cum numai harul de sus şi starea lor o pot

îngădui.

Pentru că puterea de judecată a minţii tocmai de aceea ni s-a dat, ca să

cunoaştem adevărul. Iar adevărul întreg se cuprinde numai în Dumnezeu. De aici şi

datoria primordială a minţii de a căuta să cunoaştem pe Dumnezeu şi anume o

14


astfel de cunoaştere câtă este îngăduită unor mărunte existenţe pământeşti faţă de

măreţia nesfârşită a dumnezeirii... Dacă puterea minţii e tulburată de diavol atunci

omul va ajunge să se închine la idoli ori se va întoarce spre alt soi de fărădelegi.

Dacă însă, îşi va deschide cugetul spre ajutorul Duhului Sfânt, atunci va ajunge să

cunoască adevărul şi să recunoască pe Dumnezeu ... Prin urmare puterea de

judecată a omului ni s-a dat ca privilegiu, cât şi ca scop folositor de a cunoaşte pe

Dumnezeu, şi anume până acolo să meargă cu recunoaşterea până unde i s-a

îngăduit.

În privinţa chipului şi asemănării omului cu Dumnezeu, Sf. Vasile

urmează ideile tradiţionale, acceptând chipul ca fiind primit deplin la creaţia

omului, şi asemănarea ca potenţială şi supusă dezvoltării, el explică chipul în

termenii sufletului omului, ai abilităţilor sale spirituale, ale dominaţiei sale asupra

lumii pământeşti, ai raţiunii, libertăţii voinţei sale.

4. Relaţia omului cu natura înconjurătoare. Deşi alcătuită din

substanţă materială, lumea este bună şi plină de frumuseţe. Însuşi Creatorul Şi-a

admirat lucrarea Sa şi a apreciat că este bună, neîngăduind nici o opinie contrară.

Pe de altă parte frumuseţea şi armonia exterioară a lumii aşa cum se manifestă nu

numai în creaturile enorme şi impresionante, ci şi în cele mici şi lipsite de

importanţă, ne arată că fiecare creatură este frumoasă în sine însăşi şi contribuie

totodată, la desăvârşirea frumuseţii universale.

Însă, nu trebuie să limităm frumuseţea universului la o anumită impresie

plăcută, care, de fapt, este un element al ei, ca în cazul soarelui, al aştrilor, al

mării şi al celorlalte creaturi.14 Impresiile nu îmbrăţişează frumuseţea în

ansamblul ei, tocmai fiindcă atunci când Dumnezeu a proclamat bunătatea luminii

şi a altor creaturi, nu S-a referit la farmecul vederii lor, căci Creatorul nu a văzut cu

14 Idem, Omilia a VIII-a la Hexaimeron, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.75.

15


ochii frumuseţea lucrărilor Sale ci mai degrabă le contemplă în înţelepciunea Sa

negrăită.

Spre deosebire de primele omilii, ultimele sunt mai bogate în

consideraţiuni morale. Sfântul Vasile atât de ostil faţă de alegorie, predilectă la

Filon sau Origen, se lasă condus de către interpretarea morală a textului. Un cuvânt

celebru din Isaia (40, 6) îi dă prilej să dezvolte ideea despre fragilitatea vieţii

noastre. Căci scurtimea vieţii, bucuria atât de scurtă şi veselia prosperităţii

omeneşti au găsit prin pana poetului imaginea cea mai apropiată.15

În Omilia a V-a la Hexaimeron Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre

frumuseţea plantelor, a florilor, a tot ceea ce pe noi ne înconjoară dar care, însă,

este o frumuseţe trecătoare pentru că atât plantele cât şi florile se ofilesc şi trec; de

aici, omul având să priceapă că frumuseţea exterioară trece, că totul în această

lume este lovit de deşertăciune. Ceea ce rămâne este sufletul şi acesta trebuie

împodobit, precum Dumnezeu împodobeşte creaţia Sa, cu fapte bune care îi vor

aduce omului nemurirea.

Diferite trăsături, pe care le raportează la obiceiurile unor animale, îi dau

ocazia să facă nişte comparaţii care nu sunt totdeauna spre cinsta firii omeneşti.

Când ajungem să vedem câtă grijă firească şi spontană au fiinţele iraţionale faţă

de viaţa lor proprie, atunci fie că va trebui să veghem asupra noastră gândindu-ne

la mântuirea sufletelor noastre, fie că vom fi şi mai de osândit, atunci când se va

vedea că suntem departe de a imita animalele lipsite de raţiune.16

Chiar şi plantele devin simboluri; de exemplu atunci când descrie viţa de

vie, Sfântul Vasile dezvoltă o amplă instrucţiune morală: viţa este imaginea

sufletului îngrădit de Domnul cu un gard, adică cu păzirea poruncilor şi cu veghea

15 Ibidem, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.78.16 Idem, Omilia a IX-a, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.78.

16


îngerilor. Prin pilda fericiţlor bărbaţi de odinioară, El ne-a înălţat gândurile,

neîngăduind ca ele să zacă la pământ şi să fie călcate în picioare, ci doreşte ca,

asemenea cârceilor viţei, îmbrăţisările carităţii să ne lege de aproapele şi să ne

lăsăm îngropaţi asemenea butucului. Sufletul se îngroapă atunci când îndepărtează

de la sine grijile lumeşti, care sunt o povară pentru inimile noastre; atunci va

respira uşuratde povara deşartă a gândurilor pământeşti.17

Întreaga lume este o creaţie a lui Dumnezeu cu care şi omul se află în

legătură strânsă, si tot ce există în această lume este consecinţa acestei legături.

Orice element şi orice clipă din viaţa omului ne vorbesc despre această legătură,

care, dacă se strică sau se dereglează se pierde şi lumea întreagă. În felul acesta

Sfântul Vasile a zugrăvit tabloul unei creaţii, care nu este o revelaţie, dar nici nu

este contrară acesteia.

5. Motivul creării omului în învăţătura Sf. Părinţi Capadocieni.

Sfinţii Părinţi şi în special Sfântul Vasile el Mare au scos în evidenţă bunătatea lui

Dumnezeu ca motiv al creaţiei pentru a o opune ideii că Dumnezeu a creat lumea

dintr-o necesitate internă, care duce şi ea la panteism. Sfântul Grigorie de Nyssa în

Cuvântarea catehetică cea mare spune: Astfel Dumnezeu Cuvântul, Înţelepciunea,

Puerea a fost Creatorul naturii umane, nu împins din necesitate la crearea omului

ci în vitutea iubirii Sale pentru această fiinţă a cărei existenţă a produs-o. Trebuia

ca lumina să nu fie nevăzută, slava să nu rămână fără martor, bunătatea să nu fie

fără o altă persoană care să se bucure de ea şi de celelalte daruri câte se văd în

jurul firii dumnezeieşti să nu rămână fără efect () nefiind cineva

care să se împărtăşească şi să se bucure de ele.

Dumnezeu a creat lumea din bunătate pentru ca să facă părtaşe şi alte

fiinţe de iubirea Lui intretrinitară. Dacă pe toate le-a creat Dumnezeu ca să se

17 Idem, Omilia a V-a, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.79.

17


împărtăşească de iubirea Lui, scopul lor este să ajungă la o participare deplină la

această iubite, adică la o comuniune deplină cu Dumnezeu.

Sfântul Vasile referindu-se cu deosebire la fiinţele raţionale, declară că

toate au fost aduse la existenţă ca să dobândească prin mişcarea sau lucrarea lor

liberă existenţa bună şi, prin aceasta, să ajungă la veşnica existenţă bună.

Sfinţii Părinţi Capadocieni pun în relief faptul că Dumnezeu a creat

lumea pentru om şi a preconizat conducerea lumii spre scopul deplinei comuniuni

cu El, în mod special prin dialogul cu omul. Numai omul poate fi şi deveni tot mai

mult martorul slavei şi bunătăţii lui Dumnezeu arătată prin lume; numai omul se

poate bucura în mod conştient tot mai mult de iubirea lui Dumnezeu, devenind

partenerul Lui. De aceea lumea ca natură e creată pentru subiectele umane. Ea are

un caracter antropocentric. Numai în ele îşi descoperă şi-şi împlineşte lumea sensul

ei. Căci numai oamenii şunt conştienţi de un sens al existentenţei lor şi al naturii

fizico-biologice şi numai ei depăşesc repetiţia legilor naturii putânu-se ridica la

urmărirea şi realizarea prin ea a altor sensuri.

Lumea slujeşte ridicării noastre la sensul nostru ultim sau la obţinerea

plenitudinii noastre în comuniunea cu Dumnezeu cel personal, prin raţionalitatea ei

flexibilă sau contingentă, prin sensurile pe care omul le poate urmări prin ea. Toate

acestea ne impun nouă o responsabilitate faţă de Dumnezeu şi faţă de lumea

însăşi, responsabilitate prin al cărei exerciţiu noi sporim în comuniunea cu

Dumnezeu şi cu semenii, umanizându-ne sau desăvârşindu-ne pe noi înşine.18

18 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ediţia a III-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 352-354

18


III. Concluzie

Este regretabil că, deşi Sfântul Vasile a avut un mare interes faţă de învăţătura despre natura omului, nu avem nici o omilie sau tratat care să fie dedicat acestui subiect foarte important. El se mărturiseşte chiar ascultătorilor săi, zicând că de multă vreme aşteaptă o expunere asupra creaţiei omului, deoarece nu cunosc nimic despre ei înşişi.19

Antropologia Sfântului Vasile se fundamentează în principal pe descrierile biblice despre creaţia omului pe care le interpretează în sens literal. Omul este considerat ca fiind produsul mâinilor lui Dumnezeu, de unde, şi demnitatea sa. Deşi sfântul Vasile profită de orice oportunitate pentru a sublinia valoarea unică a sufletului asupra trupului, el nu condamnă nici decum trupul iar limbajul sever folosit împotriva trupului din scrierile sale ascetice este mai atenuat în omiliile sale.

Cu toate că, în învăţătura sa despre creaţie, Sfântul Vasile foloseşte toate resursele filozofice, ştiinţifice, teologice, biblice etc. Disponibile, el nu face nicidecum o expunere filozofică sau ştiinţifică ci abordarea sa rămâne în fond biblică, teologică şi morală. El se ocupă de primele 26 de versete ale Genezei, urmărind pas cu pas textul cu un respect şi cu o minuţiozitate care par excesive; însă textul în sine se pretează la cele mai variante interpretări. Dar el nu a căutat să-şi trateze subiectul ca un simplu orator ci s-a preocupat mai ales să ofere ascultătorilor săi o hrană pentru instruitrea lor, pentru a le inspira mândria credinţei lor, pentru a le dărui dragostea Creatorului şi pentru a-i lega de îndatoririle lor, pentru a ilustra prin exemple pitoreşti sarcinile vieţii creştine, pentru a lucra, într-un cuvânt, la edificarea credincioşilor păstoriţi de el şi la mântuirea lor.

După cum am mai amintit, în acest scop, a fost nevoie să arate în chip palpabil că întreaga lume este o creaţie a lui Dumnezeu, cu care şi omul se află în legătură strânsă şi că tot ce există în această lume este consecinţa acestei legături. Orice element şi orice clipădin viaţa lumii ne vorbesc despre această legătură, care, dacă se strică sau se dereglează, se pierde şi lumea înreagă. În felul acesta Sfântul Vasile a zugrăvit tabloul unei creaţii care nu este o revelaţie, dar nici nu este contrară acesteia.

19 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a IX-a la Hexaimeron, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 92.

19


Bibliografie

1. Biblia sau Sfanta Scriptura

2. Coman, Pr. Prof., I.G., Patrologie, Bucureşti, 1956.

3. Coman, Pr. Prof., I.G., Probleme de filozofie şi literatură

patristică, Bucureşti, 1944.

4. Coman, Pr. Prof., I.G., Studiile universitare ale Părintilor

Capadocieni, în Studii Teologice, Revista Institutelor

Teologice din Patriarhia Romana Nr. 9-10, Noiembrie-

Decembrie, anul VII/1955.

5. Cricovean, Pr. Dr., Mircea-Florin, Idei dodmatice în

epistolele Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Emia, Hunedoara,

2004.

6. Georgescu, Pr. Magistrand Mihai, Idei morale şi sociale în

Comentariul la Psalmi al Sfantului Vasile cel Mare, în

Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din

Patriarhia Romana Nr. 7-8, Septembrie- Octombrie, anul

X/1958.

7. Moisiu, Pr. Asist. Alexandru, Părinţii Capadocieni

îndrumători ai vieţii preoţeşti, în Studii Teologice, Revista

20


Institutelor Teologice din Patriarhia Romana Nr. 9-10,

Noiembrie-Decembrie,anul X/1958.

8. Răducă, Pr. Dr., Vasile, Antropologia Sf. Grigore de Nyssa,

Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

9. Stăniloae, Pr. Prof., Dumitru, Teologia Dogmatică

Ortodoxă, Volumul I, Ediţia a III-a, Ed. IBMBOR,

Bucureşti, 2003.

10. Todoran, Pr. Prof., Isidor, Zăgrean, Pr. Prof., Ioan,

Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-

Napoca, 2000.

11.Voicu, Arhid. Prof. Dr., Constantin, Învăţătura despre

creaţie la Sfântul vasile cel Mare, în volumul Sfântul

Vasile cel Mare. Incinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa,

Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980.

21

Date post:	18-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	lucyanlucyan
View:	942 times
Download:	0 times

Crearea omului în opera

Documents