+ All Categories
Home > Documents > c.postica Economia Ue

c.postica Economia Ue

Date post: 08-Aug-2015
Category:
Upload: tudor-susanu
View: 71 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
221
http://www.pca.md/menu1-2.html Constantin Postică ECONOMIA UNIUNII EUROPENE (note de curs)
Transcript
Page 1: c.postica Economia Ue

http://www.pca.md/menu1-2.html

Constantin Postică

ECONOMIAUNIUNII EUROPENE

(note de curs)

Page 2: c.postica Economia Ue

Chişinău 2001

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVACATEDRA “RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE”

Constantin Postică

Economia Uniunii Europene(note de curs)

Page 3: c.postica Economia Ue

Chişinau – 2001

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVACATEDRA “RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE”

Economia Uniunii Europene(note de curs)

Autor: conf. univ., dr. Constantin Postică

Page 4: c.postica Economia Ue

Chişinău – 2001

Introducere

Caracteristica cea mai pregnantă a economiei mondiale postbelice o constituie intensificarea fără precedent a interdependenţei economice dintre ţări. Procesul a rezultat ca urmare a dezvoltării economice şi adâncirii specializării internaţionale, sub impulsul noilor realizări ale ştiinţei şi tehnicii.

Două forţe principale, dinamice şi oarecum contradictorii conduc acest proces şi anume: apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale şi adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale. Regionalizarea presupune că statele naţionale cultivă relaţii integrative tot mai strânse între ele cu grade diferite de complexitate. În acest context integrarea economică şi politică din Europa de Vest, extinderea acestui proces spre Est reprezintă unul din fenomenele cele mai semnificative, atrăgând atenţia unor largi cercuri politice şi economice, precum şi a mai multor oameni de ştiinţă. Pornind de la aceasta factorii de răspundere din învăţământul superior economic au decis să includă în planurile de învăţământ la facultăţile de profil economic studiul disciplinei “Economia Uniunii Europene”.

A apărut necesitatea elaborării unor note de curs care să fie un suport pentru studenţi în studierea unui aşa fenomen cum este “Uniunea Europeană”.

Aceste note de curs ar familiariza mai în de aproape pe studenţi cu istoricul integrării europene, structura instituţională, politicile comunitare, performanţele Uniunii Europene. Va prezenta interes şi procesul de extindere a Uniunii Europene spre Est, impactul acesteia asupra Republicii Moldova şi relaţiile ei cu Uniunea Europeană. Autorul speră că notele de curs vor contribui la o însuşire a noilor cunoştinţe şi la dezvoltarea gândirii economice a studentului.

Notele de curs sunt adresate nu numai studenţilor ce fac studiul ştiinţelor economice, ci şi celor care vor să cunoască ce reprezintă astăzi Uniunea Europeană în constelaţia ţărilor lumii.

Page 5: c.postica Economia Ue

Capitolul I: Caracteristici ale integrării economice internaţionale: abordări conceptuale

1.1. Apariţia termenului de integrare economică. Concepte cu privire la integrarea economică internaţională

Noţiunea de “integrare” provine din latinescul ”integro, integration”, care înseamnă a pune la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg.

În limba franceză “integrer” şi în limba engleză “to integrate” provin tot din latinescul “integro” şi au cam acelaşi sens ca în limba română.

Preluat iniţial din matematică, termenul de “integrare” a căpătat o largă utilizare în diferite domenii ale ştiinţelor socio-umane, inclusiv ştiinţele economice.

După Concise Oxford Dictionaty, integrarea este combinarea părţilor într-un întreg şi uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi ori a unor membri. Astfel, integrarea este procesul de atingere a stadiului de uniune.

În sens sociologic termenul este folosit deseori pentru a desemna, fie stabilirea unei interdependenţe străine între părţile unei fiinţe vii, sau între membrii unei societăţi, sau, în planul socialului, fie o uniune din mai multe grupări de indivizi.

În domeniul ştiinţei economice, termenul “integrare” a fost folosit prima dată în corelaţia cu organizaţiile industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme prin aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală în sensul punerii în relaţie a furnizorilor cu utilizatorii şi pe una orizontală referitoare la înţelegerile între competitori.

Încercarea de găsi momentul de început al termenului de « integrare economică » în accepţiunea pe care o vom da-o pe parcurs, arată că în literatura de fond economică el nu apare înainte de anii 1940.

Enciclopedia Ştiinţelor Sociale, publicată în 1937, are în indexul său termenul “integrare”, dar sub formă de integrare industrială, adică un mixt de sectoare industriale.

În domeniul ştiinţelor politice termenul “integrare politică” între ţări a fost folosit mult mai devreme, la finele anilor 1920. În documentele Legii Naţiunelor el avea un sinonim “solidaritatea economică”.

E remarcabil faptul, că în decembrie 1942, două comunicări folosind conceptul de integrare economică au fost prezentate la o reuniune a Asociaţiei Economice Americane de Falke Hilgerdt, întitulată “Cazul comerţului multilateral” şi de Antonin Basch cu titlul “Regionalismul economic european”. În aceste comunicări Hilgerdt vorbea despre “schimburile multilaterale de bunuri şi servicii, care generează o integrare economică a ţărilor într-o manieră profitabilă pentru toţi” şi sugera că “acea integrare internaţională la care ne referim va fi obţinută prin coordonarea politicilor economice naţionale, în special în domeniul comerţului exterior”, iar Basch se ocupă de situaţia, în care, “comerţul intraeuropean … e menit să genereze o mai puternică integrare a economiei europene”.

În săptămânile în care se pregătea Planul Marshall, termenul de integrare economică a apărut de mai multe ori în numeroase documente, care au circulat între vârfurile administraţiei americane. Astfel, în planul Marchall “Programul de Reconstrucţie Europeană”, se poate citi

Page 6: c.postica Economia Ue

despre “nevoia de integrare şi coordonare eficientă a programelor economice în regiunile critice” şi despre speranţa de “reintegrare a acestor ţări (ţările europene) într-un sistem productiv şi comercial mondial şi regional sănătos”.

Anul 1948 ne oferă o literatură economică şi numeroase documente oficiale în care termenul de integrare economică este folosit tot mai mult. Cel mai adecvat conţinut îl conferă termenului Paul Hoffman, administratorul Administraţiei Cooperării Economice, care, adresându-se Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană (OEEC), sublinia urgenţa progreselor către o “integrare a Europei Occidentale” şi explica demersul său în următoarele cuvinte: “substanţa unei astfel de integrări va fi crearea unei largi pieţe unice în interiorul căreia restricţiile cantitative în calea mişcării bunurilor, barierelor monetare în calea fluxurilor de plăţi şi, eventual, taxele vamale vor fi deplin înlăturate”.

După ce ştim, sau credem că ştim, în ce context a apărut şi a fost folosit termenul de întegrare economică, trebuie să vedem ce conotaţii au fost acordate acestui concept.

Se poate spune că nu de definiţii ale termenului ducem lipsă, ci suferim de abundenţa unor definiri contradictorii. Cei care utilizează conceptul sunt în principiu de acord cu o problemă, şi anume, că integrarea poate fi înţeleasă atât ca un proces, cât şi ca o stare de fapt, la care se ajunge printr-o înlănţuire de transformări. O întrebare care se pune este cu privire la ce anume poate face obiectul integrării: populaţii, zone geografice, pieţe, producţii de bunuri, resurse etc.?

Se mai ridică şi alte întrebări, cum ar fi: în ce constă substanţa integrării şi care ar fi criteriile esenţiale care stau la baza deciziei de integrare? Care sunt simptomele potrivit cărora putem decide, dacă procesul a început şi funcţionează corect sau este doar un deziderat? Răspunsurile la aceste întrebări sunt foarte variate.

În literatura de specialitate se conferă noţiunii de “integrare economică” numeroase sensuri.

Un punct de vedere larg răspândit, mai ales în perioada iniţială a integrării economice interstatale, este cel referitor la trecerea de la microspaţii la macrospaţii, la “crearea unor ansambluri economice tot mai vaste …, care să permită o productivitate sporită a muncii şi o calitate superioară a mărfurilor”.1

Un alt punct de vedere este acela care defineşte integrarea economică ca “… absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice între diferite ţări”2

B.Balassa a pledat pentru integrarea economică redusă la o stare de un ansamblu de procese, prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial regional.3

“Dictionnaire de l’economie contemporaine” defineşte integrarea economică ca fiind “realizarea unei unificări complete între economii mai înainte distincte.4

Toate aceste definiţii nu pun accentul pe legăturile de dependenţă şi de interdependenţă care caracterizează integrarea economică.

O definiţie mai reuşită ar fi aceea, că integrarea economică reprezintă un proces benevol de interacţiune economică a mai multor ţări, care fiind generat de interdependenţele între ele, şi revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană conduce treptat spre aproprierea mecanismelor economice şi crearea unui organism economic unic.

Concluzionând, putem spune, că “mecanismul” integrării economice cuprinde: crearea unui spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci, când există o “piaţă comună”; consumarea resurselor împreună cu eficienţă economică şi socială maximă; realizarea unei uniuni vamale; realizarea unor politici comune în domeniile economice, monetar, financiar şi social. Acestea sunt de altfel şi principiile de bază ale fenomenului integrării economice.

1 Enciclopedie Francaise, Tom X. Paris, 1964, p.33.2 Robert Erbes. – L’integration economique internationale. Paris, 1966, p.73 Bella Balassa – Towars a Theory of Economic Integration, Homewood III, Yrvin, 1961.4 Fernand Baudhuin – Dictionaire de l’economie contemporaine. Verviers, 1968, p.140.

Page 7: c.postica Economia Ue

De menţionat că integrarea economică poartă un caracter regional. Aceasta-i legat de faptul că premisele integrării apar în primul rând în acele regiuni, unde relaţiile economice sunt strânse, la un grad mai înalt apar factorii obiectivi şi subiectivi pentru acest proces.

1.2. Premise, factori determinanţi şi implicaţii ale integrării economice internaţionale

Pornind de la faptul, că integrarea economică internaţională se concretizează în formarea şi funcţionarea unor organizaţii regionale, subregionale, zonale etc. cu caracter economic al statelor interesate, acest proces presupune existenţa unor premise pentru ţările ce tind să se integreze.

Dintre aceste premise am putea numi: Apropierea nivelurilor dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei de

piaţă a ţărilor ce vor să se integreze.De obicei integrarea economică interstatală are loc ori numai între ţările industriale, ori numai între ţările în dezvoltare. Chiar în cadrul ţărilor industriale şi în cadrul ţărilor în dezvoltare procesele de integrare sunt mai eficace între statele ce au aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare economică. Tentative de integrare a ţărilor industriale cu cele în dezvoltare cu toate că au loc, însă aceasta nu permite de a face careva concluzii despre eficienţa lor.Iniţial între aceste state sunt încheiate diferite acorduri cu privire la asociere, parteneriat, preferinţe comerciale etc., şi procesul de integrare se tergiversează până când în ţara mai puţin dezvoltată nu vor fi create condiţii economice comparabile cu cele ale ţărilor mai dezvoltate.

Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze, existenţa graniţelor comune şi a relaţiilor economice din punct de vedere istoric.Constituirea formaţiunelor integraţioniste pe plan mondial a început cu câteva ţări vecine, situate pe acelaşi continent, în apropiere una de alta, având comunicaţii de transport. Mai apoi la acest nucleu integraţionist aderau şi alte state vecine.

Problemele, interesele comune ale ţărilor, ce vor să se integreze, în domeniul dezvoltării, finanţării, reglării economice, colaborării politice etc.Evident, că, de exemplu, ţările a căror problemă de bază este crearea economiei de piaţă, nu pot să se integreze cu ţările, în care economia de piaţă a atins un aşa nivel de dezvoltare, că e necesar de a lansa o monedă comună. De asemenea şi ţările, a căror problemă de bază este asigurarea cu apă şi alimente a populaţiei, nu pot să se integreze cu ţările, ce discută probleme privind mişcarea interstatală a capitalului.

Efectul de demonstrare.În ţările, care au creat formaţiuni integraţioniste, de obicei, au loc mutaţii economice pozitive (creşterea ritmurilor economice, diminuarea ratei inflaţiei, şomajului). Acestea exercită o influenţă psihologică asupra altor ţări, care urmăresc modificările ce au loc în ţările integrate.

Efectul de demonstrare s-a manifestat, de exemplu, mai accentuat prin dorinţa multor ţări post-comuniste cât se poate mai rapid să devină membri ai Uniunii Europene, nefiind pregătite pentru aceasta.

De menţionat, că tendinţa puternică, obiectivă şi de durată spre integrare regională sau subregională este rezultatul acţiunii unor factori multipli, de ordin economic, politic şi social-istoric, în condiţiile adâncirii interdependenţelor economice dintre state.

În primul rând, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se numără amplificarea interdependenţelor economice dintre statele lumii în perioada postbelică, pe fundalul condiţiilor specifice zonelor geografice şi economiilor naţionale. Ele au impus căutarea unor soluţii adecvate de colaborare, potrivit relaţiilor în dinamica lor, dintr-o zonă sau alta şi care să permită fiecărei ţări participarea la acele forme de conlucrare, care să impulsioneze progresul său economic în aceste condiţii.

Page 8: c.postica Economia Ue

În al doilea rând, evoluţia procesului integrării economice internaţionale se află într-o strânsă legătură cu dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, care impune transformări structurale de profunzime şi rapide, trepte şi forme noi ale diviziunii mondiale a muncii, precum şi modalităţi adecvate de realizare a lor.

Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiinţific, uman, financiar al fiecărei ţări impune lărgirea spaţiului activităţii productive, a schimburilor, a circulaţiei bunurilor materiale, a serviciilor, rezultatelor cercetării ştiinţifice, persoanelor şi capitalurilor pe plan subregional, regional etc.

Are loc o creştere a gradului de complementaritate a economiilor naţionale.În al treilea rând, o seamă de organizaţii economice apărute în procesul integrării sunt şi

consecinţa preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii conlucrării economice probleme comune cu care se confruntă.

În al patrulea rând, tendinţa puternică spre integrarea regională şi subregională are la bază şi alte motivaţii, cum ar fi: convergenţa intereselor economice şi vecinătatea ţărilor, complementaritatea lor economică, presiunile concurenţiale ce vin din afara zonei geografice respective, tendinţele hegemoniste intraregionale, comerţul intraregional, efectuarea preferenţială de către partenerii a investiţiilor în zona dată etc.

Rezultă astfel, că integrarea economică internaţională răspunde unor cerinţe obiective ale dezvoltării economiilor statelor lumii. Pe baza unor asemenea factori procesul integrării economice internaţionale este o realitate pe toate continentele.

Implicaţiile integrării economice internaţionale asupra ţărilor participante la organizaţiile integraţioniste sunt numeroase:

1. Integrarea economică internaţională creează premise pentru îmbunătăţirea alocării resurselor şi disponibilităţii acestora datorită reducerii restricţiilor pe care le impune capacitatea pieţelor interne. Ea poate stimula astfel creşterea economică.

2. Integrarea economică internaţională stimulează difuzarea mai rapidă a tehnologiilor moderne, cu urmările sale pe planul eficienţei şi competitivităţii.

3. Amplificarea raporturilor economice dintre ţările fiecărei organizaţii integraţioniste determină perfecţionarea infrastructurii în ţările membre, ieftinindu-se transportul şi operaţiunile de export import.

4. Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite reprezintă un efect dinamic de mare însemnătate a integrării economice internaţionale. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale, precum şi a unor restricţii de ordin netarifar, duc la sporirea presiunii concurenţiale asupra firmelor privind eficienţa economică, socială şi ecologică, obligă la intensificarea proceselor de restructurare şi inovare atât în domeniul produselor, cât şi al tehnologiilor.

5. Integrarea economică internaţională stimulează în strânsă legătură cu înăsprirea concurenţei, procesul investiţional, atât al investiţiilor interne, cât şi a celor externe, în vederea sporirii posibilităţilor de export, pentru amplificarea măsurilor de asistenţă regională, pentru ameliorarea poziţiei concurenţiale a firmelor etc. Pe această bază pot avea loc modificării importante ale structurii economiei statelor membre, apărând noi specializării, concomitente cu adâncirea specializării existente.

6. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare, integrarea economică internaţională poate deveni o cale importantă a dezvoltării şi progresului lor economic. Prin funcţionarea organizaţiilor integraţioniste regionale şi subregionale se poate micşora vulnerabilitatea externă a ţărilor în curs de dezvoltare, prin consecinţele asupra stimulării modificărilor structurale ale economiilor naţionale, prin trecerea acestor ţări de la producţia de materii prime la producţia de manufacturate şi îmbunătăţirea capacităţii industriei naţionale de a exporta pe pieţele externe.

7. Integrarea economică internaţională contribuie la dezvoltarea anumitor activităţi, care nu este posibilă în mod eficient de către unele ţări în mod individual, datorită limitării resurselor lor.

Page 9: c.postica Economia Ue

8. Integrarea economică internaţională permite ţărilor situate într-o anumită zonă de a-şi promova şi apăra “în comun” interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici. Exemplul cel mai evident îl constituie ţările din Europa Occidentală. Fiecare ţară, luată separat, s-a simţit prea slabă în faţa concurenţei SUA, Japoniei pe pieţele mondiale. Numai prin unirea ţărilor respective în cadrul Comunităţii Economice Europene, ţările occidentale puteau să se opună concurenţei internaţionale şi să-şi apere în comun interesele.

În concluzie, integrarea economică internaţională poate şi trebuie să aibă consecinţe pozitive asupra eficienţei economice, sociale şi ecologice, deci, opţiunea unei ţări pentru aderarea la o organizaţie integraţionistă este concretizată în speranţa că aceasta răspunde intereselor fundamentale ale cetăţenilor şi, în primul rând, cerinţelor promovării şi înfăptuirii unei strategii de creştere şi dezvoltare economică durabilă.

1.3. Teorii ale integrării economice

A. Teoria uniunii vamaleUniunea vamală reprezintă un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu

impună nici un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările terţe, precum şi o legislaţie vamală comună.

Teoria uniunii vamale a înregistrat în timp o evoluţie de la concepţia clasică la accepţiunea sa modernă.

Teoria clasică a uniunii vamale susţine constituirea uniunilor vamale “pure” ca grupări formate numai prin “corectarea” taxelor vamale, ca instrument de protecţie şi politică comercială.

Încă din secolul al XVII-lea Colbert a reuşit să realizeze în Franţa o uniune vamală internă, suprimând barierele care despărţeau cele 12 provincii interne. În acelaşi secol Anglia, Scoţia şi Irlanda constituie şi ele o uniune vamală. Zollverein-ul (uniunea vamală) german l-a inspirat pe Freidrich List la constituirea teoriei sale: în 1834 acesta cuprindea 39 state, care au condus în 1871 la formarea Germaniei (primul Reich).

La rândul lor, cele 50 state ale SUA au constituit, după opinia lui P. Samuelson, o gigantică uniune vamală.

În spaţiul românesc, într-un studiu publicat la Iaşi în revista “Propăşirea” Ion Ghica a susţinut necesitatea unei uniuni vamale între cele două provincii româneşti, Moldova şi Muntenia, în scopul facilitării schimburilor comerciale ale acestora; uniunea vamală respectivă s-a realizat odată cu unirea Principatelor Române.

Remarcabile sunt contribuţiile teoreticienilor uniunii vamale din perioada interbelică.În 1928, germanul H.A. Wirsching eliberează un istoric al proiectelor de uniune vamală a

Europei, de la mercantilismul secolului al XVII-lea şi liberalismul secolului al XIX (după congresul de la Viena – 1815), până la izbucnirea primului război mondial. El analizează critic, subliniindu-le viabilitatea proiectelor de uniune vamală dintre statele germane, colaborarea economică dintre Statele Europei Centrale, precum şi ideea uniunii vamale în afara Europei.

În anul următor teoria uniunii vamale este reprezentată de Y. Le Troquer, A. Tibal şi L. Cocquet de la Comitetul francez de studii pentru o potenţială uniune vamală europeană. Ultimul dintre ei a realizat sub titlul Union douaniere europeenne un atlas economic al Europei, care conţine hărţi, notiţe, grafice şi diverse statistici despre această problemă, utile şi în prezent cercetării fenomenului.

Jacopo Mazzei, într-un studiu publicat în 1930 şi întemeiat pe o bogată documentare, relevă căile cele mai oportune prin care se poate ajunge la realizarea uniunii vamale, tarifele preferenţiale dintre ţările respective şi raporturile acestor state cu alte ţări.

În această perioadă Victor Bădulescu sublinia, că “ideea de uniune vamală este una din soluţiile posibile pentru aşezarea de mâine a schimburilor economice dintre popoare”. După V. Bădulescu, formele uniunii vamale sunt:

Page 10: c.postica Economia Ue

“uniunea vamală perfectă” – o unitate teritorială între ale cărei părţi (ţări) vama este suprimată, iar schimburile cu terţe ţări se fac pe baza unui tarif şi a unei legislaţii vamale comune;

“Uniunea vamală imperfectă” – ţările componente îşi păstrează independenţa lor tarifară sau vamală, dar îşi acordă totuşi pentru schimburile importante avantaje diverse. Există însă bariere vamale exterioare la graniţele faţă de terţi;

“Uniunea vamală cu tarife preferenţiale” – instituirea unui regim reciproc de preferinţe pentru anumite produse în cadrul uniunii vamale.

De menţionat, că în practică prima şi a treia formă de uniune vamală, dintre cele prezentate, au fost întâlnite mai frecvent.

De exemplu, Tratatul Benelux, încheiat între Belgia, Olanda şi Luxemburg a instituit între ele o uniune vamală perfectă, care a constituit germenele viitoarei Pieţei Comune europene.

Din teoriile clasice ale uniunii vamale au fost preluate în etapele ulterioare mai multe idei.Teoria modernă a uniunii vamale se referă la aspectele mecanice ale funcţionării uniunii

vamale (coordonarea structurilor tarifare şi a politicilor comerciale dintre ţările membre), precum şi la aspectele rezultate din unificarea vamală (ridicarea diferenţială a gradului de bunăstare a statelor membre). Reprezentanţii acestei teorii sunt J.Viner, J.Meade şi R.Lipsey.

J.Viner a impus din anul 1950 o distincţie netă între efectele de creare a comerţului (trade ceation) şi efectele de deturnare a fluxului de mărfuri comerciale (trade diversion) în cadrul uniunii vamale.

În acelaşi deceniu J.Meade propune un model de echilibru parţial asupra sistemului economic aflat în stare optimă: analiza efectelor uniunii vamale asupra repartiţiei produselor. Aspectele cele mai importante ale modelului se regăsesc în următoarele aserţiuni:

formarea unei uniuni vamale are mai multe şanse de a fi favorabilă, dacă economiile partenerilor sunt asemănătoare, decât dacă ele sunt diferite şi complementare;

formarea unei uniuni are cu atât mai multe şanse de a fi realizată, cu cât cadrul general legislativ este mai bine precizat;

uniunea vamală va fi cu atât mai favorabilă, cu cât fiecare din parteneri va furniza mai multe produse pe piaţă;

fiecare din parteneri va fi principalul furnizor al celuilalt pentru produsele pe care le vinde şi principalul client pentru produsele pe care le cumpără;

uniunea vamală va fi cu atât mai avantajoasă, cu cât va fi mai largă; uniunea vamală se constituie într-o lume supusă restricţiilor cantitative.De menţionat, că aserţiunile lui J.Meade, prin claritatea şi spiritul lor constructiv, pot

constitui obiectivele unei politici vamale eficiente .R.Lipsey a extins modelul lui J.Meade, perfecţionându-l şi generalizându-l în anii 1957,

respectiv 1970. După R.Lipsey avantajele uniunii vamale sunt: specializarea în producţie conform teoriei costurilor comparative; realizarea de economii şi obţinerea unei eficienţe economice; modificările favorabile din raporturile de schimb; creşterea ritmului dezvoltării economice.Menţionând avantajele uniunii vamale, acestor autori nu au scăpat faptul că diminuarea

barierelor vamale între câteva ţări suprimă poate o discriminare între ele, dar face să crească această discriminare faţă de terţi, ceea ce nu constituie un element de progres economic.

B. Teoria uniunii economice şi monetareSe constată, că pasul următor, care trebuie efectuat după realizarea uniunii vamale este

etapa uniunii economice şi monetare. În cadrul acestei etape cele mai multe din principiile integrării economice sunt: politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturi, financiar, monetar etc.; libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; crearea unor fonduri speciale pentru finanţarea diferitelor programe; concurenţa loială; armonizarea legislaţiilor naţionale.

Page 11: c.postica Economia Ue

Uniunea economică şi monetară este deci un pas intermediar în realizarea integrării economice. B.Balassa distinge următoarele cinci etape ale integrării economice internaţionale:

1. “Zona economică de liber schimb” – ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele. În acelaşi timp, faţă de ţările din afara zonei de liber schimb fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie. Asemenea organizaţii sunt cele mai des întâlnite în economia contemporană pe toate continentele: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS); Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA); Acordul Nord-American de Comerţ Liber (NAFTA); în Asia – ASEAN; Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI).

2. «Uniunea vamală » - ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele şi să substituie, de asemenea progresiv, politicile lor individuale faţă de terţi, printr-un tarif exterior comun.Dintre grupările regionale, care pot fi considerate în prezent uniuni vamale fac parte: Pactul Andin, Piaţa Comună a Americii Centrale, Piaţa Comună a ţărilor din zona Caraibelor, Sistemul Economic Latino-American.

3. “Piaţa comună” – este o uniune vamală în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de producţie.Cel mai elocvent reprezintă Comunitatea Economică Europeană creată pe baza Tratatului de Roma – 1957, în America Latină – MERCOSUR.

4. “Uniunea economică” – adaugă caracteristicilor pieţei comune încă una, armonizarea politicilor economice în domeniul economic. Evoluarea acestei “uniuni economice” cu timpul trebuie să includă şi dimensiunea monetară.Uniunea Europeană este în prezent singura organizaţie integraţionistă de acest tip.

5. “Integrarea economică totală” implică unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale. Aceasta nu se poate efectua însă fără instituirea unei autorităţi supranaţionale veritabile. Spre astfel tip de integrare tinde Uniunea Europeană, procesul de integrare economică a cărei a determinat crearea unor instituţii purtătoare ale supranaţionalităţii: Comisia Europeană, Parlamentul European, Institutul Monetar European, Banca Centrală Europeană etc.

P. Maillet a propus etapele posibile pe calea integrării: a) constituirea zonelor economice şi a uniunilor vamale libere; b) piaţa comună, care adaugă uniunii vamale libera circulaţie a factorilor de producţie; c) uniunea economică şi monetară, în care se ţine cont de “acţiunea marelui actor macro-economic care este statul şi unde se limitează posibilităţile de acţiune naţională”; d) uniunea politică. “Moneda, bugetul, relaţiile internaţionale – nota P. Maillet – sunt atributele clasice ale suveranităţii naţionale; o reducere a competenţelor naţionale în aceste direcţii presupune o răspândire a organizaţiei politice a continentului”.

C. Teoria uniunii politiceÎntr-un discurs din 31 mai 1960 Charles de Gaulle, pe atunci preşedinte al Franţei, susţinea,

că visul Franţei era să contribuie la construcţia Europei Occidentale într-o grupare politică, economică, culturală şi umană.

De Gaulle a relansat net ideea unei Europei integrate politic – “visul înţelepţilor şi ambiţia celor puternici, care apare ca o condiţie indispensabilă pentru echilibrul lumii”. După 1964, convins fiind de prăbuşirea viitoare a celor două blocuri militare – NATO şi Tratatul de la Varşovia – de Gaulle a reluat ideea unei “Europa de la Atlantic şi până la Urali”, pe care o lansase iniţial în memoriile sale de după război: “Europa nu va putea să-şi găsească echilibrul şi pacea decât mijlocind asocierea între Slavi, Germani, Gali şi Latini …Unitatea Europei ar putea să fie pusă în practică sub forma unei asociaţii organizate a popoarelor sale, începând din Islanda şi până la Istambul şi de la Gibraltar la Urali”. Astfel Charles de Gaulle a fost unul din primii susţinători ai teoriei uniunii politice, ca etapă finală a integrării.

În opinia a mai multor cercetători ai integrării economice se consideră că acest proces trebuie să fie urmat de o integrare politică. Într-adevăr, integrarea economică o postulează pe cea

Page 12: c.postica Economia Ue

politică şi îi creează acesteia fundamentele, eliminând obstacolele şi făcând să apară interesele comune în realizarea celor două forme de integrare. Integrarea politică devine obiectivul final al integrării economice.

Unii gânditori şi-au construit modelele teoretice asupra integrării politice influenţaţi direct de perioada războiului rece. Încă în 1962 americanul George Liska deducea că echilibrul biopolar (SUA-URSS) va conduce la o tendinţă opusă integrării economice, la multiplicarea actelor de independenţă economică şi politică, ceea ce de altfel, evoluţia istorică a şi confirmat.

Majoritatea teoreticienilor consideră că integrarea politică este pasul următor de la integrarea economică. Există şi gânditori care sunt de părerea că integrarea economică este precedată în mod normal de cea politică. Unii susţin, că integrarea economică este o revoluţie deplină în sensul politic, iar alţii sunt de părerea, că atunci, când e vorba de integrarea europeană este dificil să separăm consideraţiile economice de cele politice.

Bazele teoretice ale constituirii unei Uniuni Politice au fost puse în Tratatul de la Maastricht, care are la baza edificiului său teoretic şi realizarea Uniunii Politice. În Tratat este subliniat, că Uniunea Politică se va obţine prin:

creşterea rolului Parlamentului european; Sporirea competenţelor comunitare; O politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne; O politică externă comună şi de securitate a statelor membre.De menţionat, că integrarea nu este doar o problemă de bunăvoinţă şi de decizie

administrativă. Integrarea nu se decide, ci se realizează. Ea reprezintă expresia unei înalte conştiinţe a intereselor economice, politice, sociale şi instituţionale a ţărilor care o efectuează.

Capitolul II. Istoricul integrării economice în Europa

2.1. Ideea europeană şi concretizează ei

Potrivit unor autori ideea de Comunitate europeană datează aproape de două milenii. La această idee au visat mulţi gânditori şi oameni politici. De menţionat, că pe noi nu ne interesează enumerarea tuturor încercărilor teoretice, a tuturor tentativelor practice, explicarea motivelor şi pretextelor ce au stat la baza acestor încercări, explicarea eşecurilor.

Page 13: c.postica Economia Ue

Ne vom opri totuşi asupra istoricului ideii de integrare europeană începând cu timpurile cele mai vechi şi până la etapa concretizării ideii de integrare economică europeană.

Este un fapt de necontestat, că Europa este moştenitoarea civilizaţiei greceşti, romane şi a bisericii creştine, iar dacă vorbim de o unire a Europei, trebuie să admitem că ea a început în Italia, la Roma. Roma a fost aceea, care pentru prima dată a impus Europei o unitate politică. De la Marea Neagră şi până în Anglia, din Carpaţi, în Perinei au mărşăluit legiunile romane, cerând popoarelor imperiului o unitate şi o ordine bazate pe aceleaşi legi romane.

Puterea politică a Romei a fost subordonată de puterea religiei creştine, locul deţinător de pax romana luându-l pax christiana. A venit apoi rândul primului mare unificator european, regele francilor, Carol cel Mare, să realizeze un imperiu care avea aproximativ teritoriul celor şase fondatori ai Pieţei Comune.

De-a lungul întregii epoci feudale, lupta pentru independenţă şi suveranitate, pentru extinderea graniţelor şi domeniilor diferitor prinţi a abătut pentru un timp preocuparea de la o viziune europeană globală. Ideea reapare foarte timid spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi mai viguros în secolul al XVI-lea, când câteva planuri, unele nu prea dezvoltate, vorbesc de un fel de organizaţii europene, de genul unor adunări de regi şi prinţi, care trebuiau să reprezinte marile puteri şi să supravegheze menţinerea păcii.

În “Republica foarte creştină” a avocatului Pierre Dubois (sec. XIV) pentru prima dată în istorie în locul ideii şi principiului subordonării se propune egalitatea între suverani, republica imaginată urmând să fie condusă de un fel de consiliu laic format din înţelepţi şi experţi, având însă ca arbitru Sfântul Scaun.

În vederea unei lupte comune contra otomanilor tânărul rege al Boemiei Georg Podiebrad propune suveranilor Europei în anul 1462 un proiect de “Congretatio Concordiae”, care prevedea convocarea unei adunări de regi şi prinţi creştini , în scopul asigurării păcii. O astfel de Conferinţă internaţională permanentă, cum am denumi-o astăzi, urma să-şi aibă armată, funcţionari şi buget propriu.

În 1645, Sully, pe numele său adevărat Maximilian de Béthume, ministrul regelui Henric al IV-lea, plecând de la motive confesionale, propune un plan politic de organizare a Europei pe baze federaliste. Federaţia preconizată trebuia să fie republică, iar şeful ei – regele Henric al IV-lea.

Statele membre ale federaţiei ar fi fost următoarele: Franţa, Anglia, Spania, Lombardia, Danemarca, Suedia, Ungaria, Polonia, Bohemia, Statele papale, cantoanele Elveţiei, Belgia, Veneţia şi Italia. Rusia era socotită stat semi-asiatic şi ar fi putut fi primită în federaţie ca simplă aliată. Şeful federaţiei nu putea fi ales decât o singură dată şi nu din aceeaşi familie. Parlamentul trebuia să cuprindă 66 de membri reînnoit din trei în trei ani. Planul cuprindea şi clauze economice, iar în ce priveşte armata, se fixa un efectiv de 75000 de oameni sub arme, cu singura menire – să alunge pe turci din Europa şi să mărească astfel teritoriul european al federaţiei. Toate acestea le putem considera ca prime reflecţii metodologice cu privire la unificarea europeană.

În aceeaşi epocă, la 1693, propuneri interesante, care şi-au păstrat actualitatea, întâlnim într-o lucrare a englezului William Penn, care pleda pentru o unire a suveranilor Europei printr-un contract permanent şi organizarea unui Parlament European, care să reprezinte diferite popoare şi prinţi Europei. Numărul membrilor parlamentului ar fi trebuit să fie stabilit în funcţie de importanţa economică, politică şi socială a statului european respectiv în acea vreme. Din cei 90 de membri, câţi urma să cuprindă parlamentul, 12 trebuiau să fie germani, 10 spanioli, 10 francezi, 8 italieni, 6 englezi, etc. Unele din ideile lui W.Penn şi-au aflat o confirmare în Europa de astăzi.

Un proiect mult mai închegat este acela al părintelui Saint-Pierre, secretar al Congresului de pace din 1713, care în acelaşi an publică: “Projet de traité pour rendre la paix perpétuelle en Europe”. Autorul se pronunţă pentru aceea că suveranii Europei sunt chemaţi să formeze o societate europeană pentru terminarea fără război şi prin, mijloace de arbitraj a diferendelor

Page 14: c.postica Economia Ue

viitoare, “… pentru prevenirea oricăror războaie civile, pentru a se bucura în linişte de avantajele imense ale unui comerţ neîntrerupt şi universal…”

În 1795 filosoful german I.Kant se pronunţă într-o lucrare a sa pentru desfiinţarea armatelor şi pentru neamestecul în treburile interne ale altor state, propunând o federaţie de state cu formă de guvernământ republicană pentru fiecare stat membru.

Secolul al XVII-lea cunoaşte multe proiecte şi aduce multe idei noi în toate domeniile, dar mai ales în domeniul organizării statale şi a formei de guvernământ. J.J. Rousseau propune o Confederaţie, Montesquieu crede că modelul de organizare a Europei este Liga Lyceană, Voltaire se gândeşte la Frederic al II-lea pentru realizarea unirii Europei, Jérémie Bentham propune reducerea armamentelor, renunţarea la colonii, ca fiind costisitoare şi subiect de discordie. El consideră că pentru organizarea Europei ar fi necesare o Dietă Europeană cu dezbateri publice, o Curte de Arbitraj şi o armată comună. Secolul se încheie cu revoluţia franceză şi cu Napolen, care încearcă o veche metodă de unire a Europei şi anume, aceea a armelor.

În secolul al XIX-lea, în 1848, a fost lansată pentru prima dată sintagma “Statele Unite ale Europei”. Renumitul scriitor francez V.Hugo, susţinând această sintagmă, s-a arătat încrezător în viitorul, când toate naţiunile europene se vor uni şi vor forma o frăţie a Europei din care să nu dispară caracteristicile identităţii lor naţionale.

În pofida acestor gândiri nobile despre viitorul Europei, vechiul continent a rămas multă vreme divizat, şi grav afectat de cele două războaie mondiale ce au izbucnit şi s-au desfăşurat pe acest continent.

În perioada interbelică, cei care visau la o Europă unită s-au grupat în jurul Mişcării Paneuropene, care a elaborat un proiect de pact paneuropean alcătuit dintr-un ansamblu de principii, pe care trebuie să se bazeze “Statele Federale ale Europei”. Mişcarea a avut mai multe congrese. Pentru prima dată la unul din ele ministrul de externe al Franţei Aristi de Briand în numele guvernului ţării sale a propus crearea în Europa a unei structuri federale.

Din cauza crizei economice mondiale şi a evoluţiei evenimentelor pe continent, ideea de unitate europeană n-a fost finalizată.

Ca urmare a celui de la doilea război mondial o mare parte a economiei europene era distrusă, dar chiar şi în acea situaţie grea ideile cu privire la unitatea europeană n-au fost abandonate.

Un rol important în înfăptuirea unităţii europene în perioada postbelică la jucat W.Churchill prim-ministru al Marii Britanii. În 1946, la Zürich, referindu-se la Europa şi viitorul ei, el spunea, că “acest continent este leagănul civilizaţiei occidentale şi totuşi din Europa au pornit cele două mari războaie. Cu toate acestea există un remediu, care, dacă ar fi folosit peste tot şi spontan ar transforma Europa în puţini ani într-un teritoriu liber şi fericit. Care este acest remediu? Reformarea familiei europene, care să dispună de o structură, ce i-ar asigura pacea şi securitatea. Noi trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei”.

Cu un an mai târziu a fost lansat Programul de Reconstrucţie a Europei – “Planul Marchall”, ajutor oferit de SUA şi acceptat numai de ţările Europei Occidentale. Decise să nu mai suporte erorile trecutului, ţările Europei Occidentale au ales soluţia integrării lor economice şi politice. Primele acţiuni întreprinse în această direcţie a fost:

crearea în 1948 a Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană pentru administrarea ajutorului SUA, Acordat prin Planul Marchall;

constituirea în acelaşi an a Uniunii Vamale Benelux (Belgia, Olanda, Luxembrug); în anul 1949 are loc crearea Consiliului Europei, instituţie ce acţionează în deosebi în

domeniul educaţiei şi al cooperării culturale şi răspunzând de Curtea Europeană de Justiţie a Dreptului Omului. La sfârşitul secolului al XX-lea această organizaţie includea 40 de ţări.

Toate aceste evenimente din perioada postbelică au contribuit treptat la trecerea de la colaborarea politică la unire economică a ţărilor vest-europene.

Page 15: c.postica Economia Ue

2.2. Etape şi forme ale integrării economice vest-europene

Prima etapă, după al doilea război mondial, a demarat prin demersurile făcute de Jean Monnet, şef al Organizaţiei Naţionale de Planificare a Franţei, în scopul realizării unei unităţi a Europei. J.Monnet a sugerat că producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun.

Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei a mers mai departe şi în mai 1950 a anunţat un program de constituire a Comunităţii Europei a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Planul Schuman menit să evite o nouă conflagraţie, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internaţional prin intermediul unui tratat inviolabil, a constituit primul pas pe calea construirii Europei. Italia şi ţările Benelux-ului au sprijinit de îndată acest program şi în primăvara anului 1951 a fost semnat “Tratatul de la Paris” între Belgia, Franţa, Republica Federativă Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. CECO şi Adunarea Parlamentară corespunzătoare au fost oficializate în august 1952, iar J.Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.

CECO a fost considerată astfel ca prima schiţă efectivă de unitate europeană şi a avut trei obiective: resocierea Franţei şi Germaniei, testarea posibilităţii unei Pieţe Comune şi punerea bazelor unei noi Europe.

Prin ratificarea Tratatului de la Paris, parlamentele celor şase ţări au creat prima organizaţie supranaţională cu caracteristici federale. Cele anterioare erau compuse din reprezentanţi ai statelor membre şi deciziile lor erau rezultatul unor compromisuri fragile între interesele naţionale. Pentru prima dată CECO a înfiinţat o autoritate europeană comună, căreia guvernele membre i-au transferat o parte din puterile lor suverane şi ai cărei membri, în îndeplinirea sarcinilor lor, acţionează în deplină independenţă, nefiind subordonaţi guvernelor ai căror cetăţeni sunt.

Se trece astfel de la Europa “cooperării” la Europa “integrării”, căutându-se domeniile cele mai potrivite, care să fie alăturate cărbunelui şi oţelului. Franţa consideră ca cele mai potrivite sunt transporturile şi energia, în special energia nucleară, iar Germania Federală şi Ţările Beneluxului doreau să se acorde prioritate comerţului. Un memorandum, prezentat la 18 mai 1955 de guvernul olandez, sugera extinderea la toate produsele, a liberului schimb, aplicabil cărbunelui şi oţelului şi luarea de măsuri pentru a realiza o politică comună a transporturilor energiei şi în special a celei nucleare.

La câteva săptămâni după prezentarea acestui memorandumu, miniştrii afacerilor externe ai celor şase ţări s-au întâlnit la Mesina şi au aprobat o rezoluţie prin care consideră că a sosit momentul să deschidă o nouă etapă pe drumul construcţiei europene, etapă ce poate fi realizată, în primul rând, în domeniul economic. Ei apreciază că trebuie continuat procesul de creare a unei Europe unite, prin dezvoltarea instituţiilor comune şi prin înfiinţarea altora, prin fuziunea progresivă a economiilor naţionale, crearea unei pieţe comune şi armonizarea politicii sociale, ameliorarea în continuare a nivelului de trai al populaţiei. Totodată, cei şase miniştri de externe, la propunerea miniştrilor Beneluxului au decis să organizeze o conferinţă interguvernamentală, care să studieze crearea unei uniuni vamale între cele şase ţări şi a unei organizaţii comune pentru dezvoltarea şi utilizarea energiei atomice.

Etapa a doua a integrării economice vest-europene a început cu Conferinţa Interguvernamentală, care s-a întrunit la Bruxelles în iarna 1955-1956 sub preşedenţia lui Spaak, fost ministru de externe al Belgiei, şi în aprilie 1956 prezintă într-un raport către guverne concluziile ei în legătură cu felul în care uniunea vamală şi exploatarea în comun a energiei atomice ar trebui organizate. Acest fapt a avut ca rezultat semnarea în primăvara anului 1957 de ţările membre ale CECO a “Tratatului de la Roma”, care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi respectiv ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EUROATOM). În felul acesta s-au constituit cele trei comunităţi europene cunoscute, cu instituţiile corespunzătoare proprii.

Page 16: c.postica Economia Ue

Din punct de vedere economic, Tratatul cu privire la CEE prevede abolirea progresivă a barierelor vamale, a restricţiilor cantitative, a altor bariere similare şi stabilirea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe. Prevederi speciale sunt consacrate agriculturii, căreia i se rezervă un regim aparte, înfiinţării unei Bănci Europeane de Investiţii, asocierii teritoriilor de peste ocean şi constituirii unui fond de dezvoltare.

În decursul anului 1957 cele două tratate au fost ratificate de către parlamentele statelor membre şi la 1 ianuarie 1958 au intrat în vigoare.

Tratatul de la Roma îşi propune, în primul rând, să organizeze o Piaţă Comună, care, în principal, este un concept economic, vizând înfiinţarea unei singure pieţe pentru toate statele membre, astfel ca mărfurile, serviciile, forţa de muncă şi capitalul să circule liber, fără nici o îngrădire în respectiva zonă geografică, desfacerea lor presupunând o concurenţă loială.

Etapa a treia a integrării economice în Europa de Vest a fost inaugurată prin fuzionarea în 1965 a celor trei comunităţi menţionate mai sus (CECO, EUROATOM şi CEE) sub denumirea generică de Comunitatea Economică Europeană (CEE), având acelaşi organ de conducere şi buget comun. Multă vreme s-a folosit frecvent denumirea de “Cei 6” sau “Piaţa Comună”, avându-se în vedere, că pe lângă realizarea Uniunii Vamale (1968), erau înlăturate şi barierele privind fluxul de factori de producţie, ce au loc între ţările membre ale Comunităţii. În anii 1962-1964 se instituie Politica Agricolă Comunitară (PAC).

Etapa a patra a integrării economice Vest-europeană s-a desfăşurat şi se derulează în continuare sub semnul extinderii şi al consolidării procesului de integrare europeană.

Extinderea CEE, iar mai apoi a Uniunii Europene (UE), a avut loc prin aderarea succesivă, în mai multe reprize, de noi ţări. Astfel, în 1973 au aderat Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; în 1981 – Grecia; în 1986 – Portugalia şi Spania; în 1990 - landurile fostei R.D. Germane şi în 1995 au aderat Austria, Finlanda şi Suedia.

Consolidarea şi-a găsit şi îşi află expresia în remodelarea şi reajustarea continuă a politicilor şi strategiilor UE, precum şi a sistemului său instituţional şi a mecanismului de funcţionare, în concordanţa cu cerinţele fiecărei etape. Astfel, în 1979 are loc crearea Sistemului Monetar European (SME) şi lansarea monedei unice de cont ECU (European Currency Unit);

La 1 iulie 1987 intră în vigoare “Actul Unic”, care prevedea modificarea mecanismelor de adoptare a deciziilor în interiorul Comunităţii; în 1991 este semnat tratatul de la Maastricht de către cele douăsprezece state membre ale CEE. Acest tratat intră în vigoare din 1993 şi marchează consolidarea procesului de integrare europeană. CEE capătă denumirea oficială de Uniune Europeană; la 1 ianuarie 1999 are loc lansarea monedei unice EURO cu intrarea ei în vigoare pe etape.

Concluzionând evoluţia integrării vest-europeane, se poate de menţionat, că Uniunea Europeană a realizat parametri cantitativi şi calitativi de performanţă în domeniile economic şi social şi s-a înscris în forma cea mai avansată de integrare şi anume uniunea economică. Aceasta se caracterizează prin faptul, că pe lângă convenirea liberei circulaţii între ţările comunitare a factorilor de producţie şi a bunurilor şi serviciilor, se realizează şi un grad ridicat de armonizare a politicilor economice naţionale.

Până în prezent Uniunea Europeană este singura organizaţie integraţionistă internaţională, care a realizat această formă superioară de integrare.

2.3. Piaţa Comună Europeană: asigurarea celor patru libertăţi de circulaţie

Ceea ce şi-a propus de la bun început CEE a fost realizarea unei pieţe comune, care reprezintă punctul esenţial al unificării europene. Datorită “pieţei comune”, statele CEE au reuşit să realizeze un spaţiu economic omogen, în care barierele vamale şi comerciale au fost suprimate. La baza pieţei comune se află o serie de libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Încă din primele rânduri ale tratatului de la Roma acest lucru este exprimat în termeni specifici: “Comunitatea are ca misiune, prin realizarea

Page 17: c.postica Economia Ue

unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, ridicarea accelerată a nivelului de viaţă şi stabilirea unor relaţii mult mai apropiate între ţările care o formează”. Acestui ţel îi erau consacrate 76 de articole în Tratatul de la Roma, înfăptuirea sa fiind programată pe parcursul unei perioade tranzitorii de 12 ani.

Decepţia înregistrării la începutul anilor ’80, vizavi de evoluţia procesului de integrare, se explică prin nerealizarea acestui ambiţios obiectiv. Libera circulaţie a mărfurilor, care urma să fie realizată între primele şase ţări membre până la 31 decembrie 1969 (sfârşitul perioadei tranzitorii), a fost înfăptuită în avans, la 1 iulie 1968, deşi se lovea în continuare de numeroase obstacole; libera circulaţie a serviciilor cunoştea încă piedici importante, în timp ce libera circulaţie a capitalurilor oferea imaginea unui recul în raport cu situaţia înregistrată în anii ’60. Obstacolele se regăseau şi în ceea ce priveşte libera circulaţie a forţei de muncă, pe fondul creşterii şomajului datorită recesiunii economice.

În acest context dificil a apărut Actul Unic Vest-European, care aduce un nou calendar, extrem de precis în procesul de integrare. Articolul 8 al acestui document stipulează: “Comunitatea va lua măsurile necesare realizării progresive a pieţei unice interne în cursul unei perioade ce va expira la 31 decembrie 1992”, arătând şi faptul că “piaţa unică internă presupune existenţa unui spaţiu fără frontiere interioare în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor serviciilor şi capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor prezentului tratat”.

A. Libera circulaţie a mărfurilorCele şase ţări fondatoare au reuşit să creeze fundamentele pieţei unice interne în intervalul

convenit, construind uniunea vamală şi punând bazele unei politici comune în domeniul circulaţiei produselor agricole.

E cunoscut faptul, că realizarea uniunii vamale presupune desfiinţarea obstacolelor în calea schimburilor între ţările membre şi realizarea unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe. Acest obiectiv, precum s-a menţionat a fost realizat la 1 iulie 1968.

Înainte de crearea CEE existau unele deosebiri între tarifele vamale exterioare ale statelor membre, tarife care erau mai ridicate în Franţa, Italia şi mai scăzute în ţările Benelux-lui şi Germania. Dacă nu s-ar fi stabilit un tarif vamal comun faţă de terţi, s-ar fi putut întâmpla ca un importator italian, de exemplu, pentru a evita tariful vamal sporit al ţării sale, să-l evite folosind pentru aceasta serviciile unui importator intermediar din ţările Benmelux-lui, de pildă.

Într-o piaţă comună agenţi economici ai ţărilor membre pot să fabrice şi să vândă produsele după regimul liberei concurenţe; după suprimarea barierelor vamale se trece la eliminarea restricţiilor cantitative, a măsurilor luate pentru a îndepărta concurenţa produselor străine, protejând producţia naţională.

În această direcţie se decide fie o interdicţie completă sau pentru o durată limitată a unei mărfi date, fie o limitare a calităţii unor importuri. În prezent nici o barieră de acest gen nu mai este prezentă în schimburile de mărfuri intracomunitare.

În decembrie 1984 s-a încheiat în Consiliul de Miniştri al CEE un acord cu privire la simplificarea formalităţilor la frontiere. Începând cu 1 ianuarie 1988 a fost introdus un document comunitar unic ce înlocuieşte multiplele formulare utilizate pentru extinderea mărfurilor în interiorul Comunităţii. Abia după trecerea frontierelor, vânzarea mărfurilor este supusă unor interdicţii sau obstacole, în ceea ce priveşte sănătatea, securitatea, protecţia consumatorilor sau concurenţa, determinând în detaliu calitatea şi caracteristicile mărfurilor; nenumărate reglementări, norme tehnice, de securitate şi norme calitative stabilesc reguli comune pentru produsele fabricate în interiorul Comunităţii şi pentru cele importate. Aceste reguli sunt discutate mai întâi în Comitetul European de Normalizare, cel care stabileşte şi propunerile referitoare la taxa pe valoarea adăugată (TVA) şi accize pentru mărfurile respective. Statul, care nu se supune regulilor comunitare, este chemat în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii, ale cărei hotărâri devin obligatorii.

Page 18: c.postica Economia Ue

B. Libera circulaţie a serviciilorDeşi sectorul serviciilor este cel care ocupă cea mai mare parte a forţei de muncă din

Uniunea Europeană (peste 60%), progresele în acest domeniu au fost mai lente decât în domeniul circulaţiei bunurilor. În domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin liberalizate începând cu 1 ianuarie 1993. Conform unei directive se asigură tuturor instituţiilor de credit, care au primit recunoaşterea oficială pentru a se instala într-o altă ţară, posibilitatea de a-şi deschide, fără autorizaţii suplimentare sucursale în alte ţări.

Serviciile de asigurări s-au integrat în piaţa unică de la 1 iulie 1994, iar cele privind investiţiile, de la 1 ianuarie 1996. Progrese consistente s-au înregistrat şi în alte două sectoare esenţiale ale serviciilor: transporturile şi telecomunicaţiile.

Conform dispoziţiilor din tratatul CEE, ţările trebuie să acorde resortisanţilor unui alt stat membru acelaşi regim pe care-l acordă şi naţionalilor. Pentru a se realiza acest lucru, tratatul prevede pentru început o îngheţare la nivelul situaţiei existente: ţările membre nu vor mai introduce restricţii noi în calea libertăţii de stabilire a resortisanţilor din alte ţări membre (art.53) sau în calea liberei circulaţii a serviciilor (art.62), urmând ca treptat, restricţiile existente să fie suprimate pe parcursul unei perioade tranzitorii.

Un domeniu dificil s-a dovedit cel al recunoaşterii reciproce a diplomelor, ceea ce presupunea o armonizare a sistemelor de învăţământ. Deşi problema armonizării prealabile a filierelor de formare profesională a fost avută în vedere încă în 1958, însă primele directive au fost adoptate abia în 1975 şi i-au vizat pe medici.

Cum această cale s-a dovedit prea înceată, Comisia Executivă a prezentat în iulie 1985 o propunere de directivă vizând recunoaşterea diplomelor din învăţământul superior. Ideea centrală era recunoaşterea reciprocă a diplomelor, fără o armonizare prealabilă a filierelor de formare, însoţită de un sistem de compensare prin experienţă profesională. Concret, în cazul în care existau diferenţe substanţiale între pregătirea primită de un solicitant şi cea cerută într-o anumită ţară membră, aceasta din urmă putea solicita fie efectuarea unui stagiu de adaptare cu o durată maximum trei ani, fie de susţinerea unui examen de aptitudini.

C. Libera circulaţie a persoanelorDin cele patru libertăţi de circulaţie: a persoanelor, mărfurilor, serviciilor, capitalurilor,

prevăzute în tratatul de la Roma, singură, cea a persoanelor nu şi-a găsit încă aplicarea unitară.Atunci, când legislaţia în materie de liberă circulaţie a persoanelor va fi adoptată de toate

statele membre, cetăţenii comunitari vor avea liberă trecere la toate frontierele interne ale “celor 15”.

Articolul 48 al Tratatului CEE impune, pentru a asigura libera circulaţie a forţei de muncă, respectarea a două principii generale:

realizarea liberei circulaţii a forţei de muncă în interiorul Comunităţii până cel mai târziu la sfârşitul perioadei tranzitorii (31 decembrie 1969, pentru cele şase ţări originare);

abolirea oricăror discriminări fondate pe naţionalitate între lucrătorii din ţările membre, în ceea ce priveşte locul de muncă, remunerare şi alte condiţii de muncă.

Erau avute în vedere şi situaţii particulare, respectiv dispoziţiile acestui articol nu se aplicau angajaţilor din administraţia publică, fiind în acelaşi timp specificate şi situaţiile în care putea interveni o limitare a liberei circulaţii a forţei de muncă din motive de ordine publică, securitate şi sănătate publică.

La 29 iulie 1968 s-a luat decizia asigurării liberei circulaţii a lucrătorilor salarizaţi, ceea ce comporta două aspecte:

lucrătorii dintr-un stat membru au aceleaşi drepturi de a obţine un loc de muncă ca şi lucrătorii naţionali. În paralele, permisele de muncă au fost suprimate, lucrătorii ţărilor membre având dreptul să candideze liber la obţinerea unui loc de muncă ca şi naţionalii;

Page 19: c.postica Economia Ue

se menţine preferinţa acordată lucrătorilor comunitari în faţa lucrătorilor din alte ţări.Libera circulaţie a persoanelor s-a dovedit a fi mult mai dificil de realizat , deoarece ridica

şi probleme de securitate şi ordine publică. Acordul, semnat la Schengen în iunie 1985 între Germania, Franţa şi ţările Benelux, a vizat suprimarea graduală a controalelor la frontierele comune. Ţărilor semnatare li s-au alăturat ulterior şi celelalte ţări membre ale Uniunii Europene cu excepţia Marii Britanii şi Irlandei.

În afară de suprimarea controalelor de la frontierele interioare, Acordul de la Schengen prevede un control uniform la frontierele exterioare, un regim de vize comun, o atitudine comună privind dreptul de azil, o sporire a cooperării între forţele de poliţie, în special în domeniul luptei antidrog.

Totuşi, pentru cetăţeanul obişnuit, posibilitatea creată de a călători liber în spaţiul comunitar şi de a derula afaceri fără restricţii în oricare din ţările membre reprezintă cel mai semnificativ simbol al pieţei unice şi al Uniunii Europene.

D. Libera circulaţie a capitalurilorLibera circulaţie a capitalurilor reprezintă unul din factorii desăvârşirii pieţei interioare, un

principiu al realizării pieţei comune, pe care toate statele membre îl recunosc.Liberalizarea mişcării capitalurilor s-a înfăptuit cu mai multe sincope, după unele timide

realizări ale anilor ’60 urmând, până la mijlocul anilor ’80 o perioadă de stagnare sau chiar de regres, urmată de o nouă perioadă de revigoare.

Tratatul de la Roma consacră liberei circulaţii a capitalurilor capitolul al patrulea. Astfel, articolele 67-73 ridică două principii generale: libera circulaţie a capitalurilor şi nondiscriminaţia plăţilor în interiorul Comunităţii, după origine şi destinaţie.

În privinţa asigurării liberei circulaţii a capitalurilor, Tratatul prevede (art. 71-1) că: “ţările membre se străduiesc să nu introducă nici o restricţie valutară în interiorul Comunităţii, de natură să afecteze mişcările de capitaluri şi plăţile curente aferente acestor mişcări, şi să nu facă să devină şi mai restrictive reglementările existente”.

Singura obligaţie a ţărilor membre era de a desfiinţa treptat şi numai în măsura în care era necesar pentru buna funcţionare a pieţei, restricţiile puse mişcării de capitaluri aparţinând persoanelor rezidente în ţările membre: “plăţile curente aferente mişcărilor de capitaluri între ţările membre sunt libere de oricare restricţii, cel mai târziu la sfârşitul primei etape”, în fapt până la finele lui 1961.

Principiul nondiscriminării după origine şi destinaţia fondurilor în interiorul Comunităţii a fost inclus în art. 67-1 şi prevedea desfiinţarea progresivă a restricţiilor din calea mişcărilor de capitaluri aparţinând rezidenţilor din ţările membre, ca şi a discriminărilor de tratament bazate pe naţionalitatea sau locul de rezidenţă al părţilor sau în funcţie de localizarea plasamentului.

La rândul său, art. 68-2 arată că: “atunci când un stat membru aplică mişcărilor de capitaluri liberalizate reglementările proprii în materie de pieţe de capital şi de credit, el trebuie să o facă de o manieră nediscriminatorie”.

Pentru a evita apariţia unor situaţii nedorite, tratatul menţiona şi posibilitatea apelului la clauze de salvgardare. Pe parcursul anilor au avut loc un şir de modificări, vizând treptat liberalizarea completă a mişcării de capital.

Page 20: c.postica Economia Ue

Capitolul III. Sistemul Instituţional al Uniunii Europene şi mecanismul său de funcţionare

3.1. Principalele componente ale sistemului instituţional comunitar

Pentru transpunerea în viaţă a obiectivelor sale, Uniunea Europeană dispune de un ansamblu de instituţii proprii. Acestea pot avea caracter fie consultativ, fie deliberativ ori executiv sau jurisdicţional.

Instituţiile special constituite pentru organizarea şi funcţionarea eficientă a activităţii Uniunii Europene sunt: Consiliul European, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, Curtea Europeană de Conturi, Comitetul Economic şi Social , Comitetul Regiunilor, Banca Europeană de Investiţii, Banca Centrală Europeană. O instituţie relativ recent creată este Avocatul Poporului.

În afara acestor instituţii cu caracter permanent, există şi altele cu caracter periodic, cum este Conferinţa Interguvernamentală şi agenţii specializate în diverse domenii.

Page 21: c.postica Economia Ue

Consiliul EuropeanEste cel mai înalt organ de conducere a Uniunii Europene, funcţionând sub formă de

reuniuni ale şefilor de stat şi de guvern, ale ţărilor membre. Denumirea, care nu trebuie confundată cu Consiliul Europei, desemnează de fapt reuniunile şefilor de stat şi de guvern ce fiinanţează în locul vechii denumiri de conferinţă, utilizată până în anul 1974.

Instituţionalizarea Consiliului European s-a efectuat în anul 1987, prin Actul Unic European, şi el a devenit din ce în ce mai important. Statutul său a fost definit prin tratatul de la Maastricht în termenii următori: “Consiliul European va oferi Uniunii dinamismul necesar dezvoltării sale şi va stabili liniile politice generale ale acesteia”.

În afara şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale UE, la Consiliul European mai participă miniştrii afacerilor externe, preşedintele Comisiei Europene şi un vicepreşedinte al său.

Consiliul European se întruneşte de două ori pe an şi ori de câte ori este necesar. Hotărârile Consiliului European se situează mai cu seamă în sfera iniţiativelor politice majore, precum adoptarea de orientări politice comune şi soluţionarea problemelor spinoase, blocate la nivelul ministerial.

De asemenea, Consiliul European joacă un rol esenţial în rezolvarea problemelor curente ale vieţii internaţionale cu ajutorul politicii externe şi de securitate comună (PESC) şi al mecanismului său de coordonare, a poziţiilor diplomatice ale statelor comunitare şi al prezentării unei opţiuni comune.

Parlamentul EuropeanEste forumul prin excelenţă democratic al Uniunii Europene, membrii săi fiind aleşi prin

vot direct universal, din cinci în cinci ani de toţi cetăţenii cu drept de vot ai ţărilor membre. Prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei la UE, numărul membrilor Parlamentului European a ajuns la 626.

Membrii Parlamentului European sunt grupaţi prioritar în funcţie de partidele politice cărora le aparţine, creându-se prin aceasta adevărate mişcări politice transnaţionale. După ultimele alegeri, din anul 1999, Parlamentul European are următoarea componenţă:

Tabelul 3.1

Reprezentarea parlamentară în UE a ţărilor membreŢările membre ale UE şi reprezentarea lor

în Parlamentul EuropeiNr. reprezentanţilor

- Germania 99- Franţa 87- Marea Britanie 87- Italia 87- Spania 64- Olanda 31- Belgia 25- Grecia 25- Portugalia 25- Suedia 22- Austria 21- Danemarca 16- Finlanda 16- Irlanda 15- Luxemburg 6

Total 626

Page 22: c.postica Economia Ue

Sursa: Office des publicaţions officieles des Communautés europeéennes, Luxembrug, 1999, p.5

Parlamentul European se întruneşte în sesiuni plenare lunar, pe o perioadă de câte o săptămână, la Strasbourg, unde se află sediul său. El se mai întruneşte şi în sesiuni mai scurte, la Bruxelles, unde se află sediile permanente ale comisiilor şi birourilor deputaţilor.

Dintre principalele funcţii ale Parlamentului European se află:- participarea, împreună cu Consiliul de Miniştri, la procesul de adaptare a legislaţiei

UE;- aprobarea cererilor de aderare la UE, a acordurilor de asociere şi comerciale cu terţe

ţări;- numirea Avocatului Poporului;- interpelarea Consiliului de Miniştri şi a Comisiei Europene;- controlul Comisiei Europene, pe care o poate şi demite;- are dreptul de a înfiinţa comisii de anchetă şi dreptul de petiţie;- exercitarea, alături de Consiliul de Miniştri, a controlului asupra bugetului, pe care-l

poate adopta sau respinge;- monitorizarea implementării politicilor comunitare, pe baza informaţiilor primite de la

Curtea de Conturi;- ascultarea rapoartelor preşedintelui său asupra sesiunilor Consiliului European.

Consiliul de MiniştriEste principala instituţie cu putere de decizie a UE, fiind alcătuită din reprezentanţi la nivel

ministerial ai statelor comunitare, abilitate să negocieze şi să adopte decizii ce angajează guvernele respective. Componenţa sa se modifică în funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi: atunci când sunt examinate probleme ce privesc agricultura participă miniştri de profil, iar în cazul că la ordinea de zi sunt chestiuni de industrie la dezbateri participă miniştrii industriei ş.a.m.d. Fiecare ministru din Consiliu răspunde pentru activitatea lui în faţa Parlamentului propriei ţări, dar deciziile adoptate nu pot fi modificate.

Consiliul de Miniştri al UE sau Consiliul UE, cum se mai numeşte, asigură coordonarea politicilor economice ale statelor membre. El dispune de puterea legislativă pe care o împarte, în unele domenii, cu Parlamentul.

Legea comunitară adoptată de Consiliul UE sau de Parlament şi Consiliu în procedură de codecizie poate lua forma de:

- reglementări, care sunt direct aplicabile fără traspunerea lor în reglementări juridice naţionale;

- directive, care prin rezultatele ce se obţin aproprie statele membre, lăsând instanţelor naţionale competente în ce priveşte forma şi mijloacele de folosit;

- decizii care sunt obligatorii în toate componentele lor pentru destinatarii vizaţi, deciziile pot fi aplicate unuia sau tuturor statelor, întreprinderilor sau persoanelor particulare;

- avize şi recomandări care n-au caracter obligatoriu de execuţie.Consiliul funcţionează sub preşedinţia, prin rotaţie pe câte o perioadă de şase luni, a

ministrului reprezentant al fiecărei ţări membre. Programarea rotaţiei respective pe perioada 1995-2003 este menţionată tabelul 3.2.

Tabelul 3.2Preşedinţia Consiliului UE în perioada 1995-2003

Anul Semestrul Ţara

1995I FranţaII Spania

1996 I Italia

Page 23: c.postica Economia Ue

II Irlanda

1997I OlandaII Luxemburg

1998I Marea BritanieII Austria

1999I GermaniaII Finlanda

2000I PortugaliaII Franţa

2001I SuediaII Belgia

2002I SpaniaII Danemarca

2003I GreciaII ……………

Sursa: Official Journal, 1995; Li/220

Adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului UE are loc în baza principiului unanimităţii pentru asemenea probleme fundamentale cum sunt: primirea de noi membri ai Uniunii, modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comunitare şi prin aplicarea principiului majorităţii calificate pentru alte probleme, mai puţin importante. Majoritatea calificată înseamnă 62 de voturi din totalul de 87.

Actul Unic European a extins considerabil numărul deciziilor ce necesită majoritatea calificată, sporind astfel eficienţa instituţiei şi accelerând procesul legislativ.

În funcţie de mărimea teritoriului, prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit numărul voturilor aşa cum rezultă din tabelul 3.3.

Tabelul 3.3

Repartizarea voturilor ţărilor UE şi ponderea lor în adoptarea deciziilorŢările Nr. de voturi

repartizate% din totalul

voturilorNr. de voturi la un

mil. locuitoriAustria 4 4,6 0,51Belgia 5 6,6 0,50

Danemarca 3 3,9 0,58Finlanda 3 3,4 0,59Franţa 10 13,2 0,18

Germania 10 13,2 0,13Grecia 5 6,6 0,50Irlanda 3 3,9 0,55Italia 10 13,2 0,17

Luxemburg 2 2,6 5,28Marea Britanie 10 13,2 0,17

Olanda 5 6,6 0,34Portugalia 5 6,6 0,48

Spania 8 10,5 0,20Suedia 4 4,6 0,46

UE 87 100,00 0,24Sursa: Tratatul de la Maastricht, art. 148.

Page 24: c.postica Economia Ue

Deoarece pentru a bloca o propunere în cadrul Consiliul de Miniştri sunt necesare cel puţin 26 de voturi contra din totalul de 87, înseamnă că nici un stat membru al UE nu poate realiza singur această blocare.

Fiecare stat comunitar dispune de câte un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui personal este alcătuit din diplomaţi sau alte persoane oficiale din ministerele naţionale de resort. Şefii acestor delegaţii se reunesc săptămânal în cadrul Comitetului reprezentaţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER).

Propunerile, materialele supuse spre dezbatere, deciziile Consiliului sunt pregătite de COREPER, cu ajutorul unor comitete-echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort.

De asemenea, Consiliul de Miniştri dispune de un Secretariat General cu sediul în Bruxelles, care pregăteşte şi aplică deciziile.

Comisia EuropeanăEste principala instituţie de iniţiativă legislativă şi executivă a Uniunii Europene. La

alcătuirea ei, fiecare stat “mare”, şi anume Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia şi Spania participă cu câte doi reprezentanţi, iar celelalte zece ţări membre cu câte un reprezentant.

Deşi sunt numiţi de guvernele lor naţionale, cei 20 de membri ai Comisiei, denumiţi şi comisari, acţionează independent de acestea, şi reprezintă exclusiv interesele comunitare.

Asemănător miniştrilor unui guvern, fiecare membru al Comisiei este responsabil în cadrul instituţiei al unui anumit portofoliu sau domeniu politic şi al Directoratului General din sectorul respectiv.

Rolul Comisiei este acela de a veghea la respectarea prevederilor tratatelor, de a iniţia propunerile pentru legislaţia Uniunii (reglementări şi directive propuse) şi de a asigura aplicarea legislaţiei adoptate.

Dacă se constată că statele membre sau o persoană juridică din cadrul acestora încalcă legislaţia comunitară sau o aplică incomplet, Comisia are dreptul şi chiar obligaţia să le cheme în faţa Tribunalului European (Curţii de Justiţie) şi să ceară aplicarea de sancţiuni, dacă vinovăţia este dovedită.

Comisia Europeană gestionează bugetul anual al Uniunii (89 miliarde de ECU în 1997), care e dominat de cheltuielile agricole împrumutate Fondului European de Orientare şi de Garanţie Agricolă (FEOGA), precum şi fondurilor structurale vizând reducerea disparităţilor economice între zonele bogate şi cele sărace.

Eficienţa UE în lume a sporit prin rolul Comisiei de negociatori al acordurilor comerciale şi de cooperare cu ţări sau grupe de ţări terţe. Peste 100 de ţări din lume au încheiat asemenea acorduri cu UE. Inclusiv ţări în curs de dezvoltare din Africa, Pacific şi Caraibe, cele din Europa Centrală şi Orientală, precum şi cele exsovietice, care primesc o asistenţă tehnică importantă prin programele PHARE şi TACIS. Ţările din Sudul Mediteranei beneficiază, de asemenea, de un program european de ajutor pentru dezvoltare, negociat de Comisie.

Începând cu anul 1995, mandatul Comisiei este de cinci ani şi coincide cu acela al Parlamentului. Acest lucru permite Parlamentului un vot de investitură acordat unor comisii, prin aceasta întărindu-i legitimitatea democratică. Prin efectivul său de 16 mii de salariaţi Comisia Europeană este cea mai numeroasă instituţie a UE.

Din anul 1999, preşedintele Comisiei Europene este Romano Prodi.

Curtea Europeană de JustiţieUniunea Europeană este constituită pe bază de tratate obligatorii, care o deosebesc esenţial

de alte organisme internaţionale. Tratatele stipulează că legea Uniunii prevalează în faţa legii naţionale. Ori de câte ori într-o instanţă naţională este pusă în discuţie o dispoziţie legală comunitară, Curtea de Justiţie poate, iar uneori este obligată să se pronunţe, şi numai pe baza acestei decizii, instanţa sesizată va putea lua propria hotărâre.

Curtea de Justiţie poate decide dacă un stat membru al UE nu a respectat integral o anumită obligaţie, statuată prin tratate; poate verifica dacă instrumentele adoptate de instituţiile

Page 25: c.postica Economia Ue

comunitare, şi a căror anulare este cerută, sunt compatibile cu tratatele; poate critica instituţiile comunitare pentru inactivitate.

Curtea este constituită din 15 judecători asistaţi de 9 avocaţi generali. Din 1989, a fost creat şi Tribunalul de Primă Instanţă, format din 15 judecători. Membrii acestei instanţe cu sediul la Luxemburg sunt numiţi pentru o perioadă de şase ani cu posibilitatea prelungirii mandatului de comun acord cu guvernele statelor membre, dinte persoanele a căror independenţă este indiscutabilă.

Rolul Curţii Europene de Justiţie este foarte important deoarece articolele tratatelor şi legislaţia care decurge din ele sunt parte a legislaţiei naţionale din statele membre. Interpretarea lor unitară şi neechivocă a permis constituirea dreptului european, favorizând astfel procesul integrării europene.

Curtea Europeană de ConturiEste instituţia care verifică legislaţia financiară şi corectitudinea întregii activităţi,

urmărind buna desfăşurare şi gestionare a utilizării resurselor financiare. Acţiunea în redactarea unui raport anual la încheierea acestui raport au impact decisiv asupra adoptării noului buget de Parlamentul European. De asemenea, Curtea Europeană de Conturi întocmeşte rapoarte specifice la cererea celorlalte instituţii comunitare şi are dreptul de ale adresa opinii şi observaţii sau chiar de a le acţiona în justiţie.

Prin Tratatul de la Maastricht al UE, Curtea de Conturi a dobândit statutul de instituţie a Uniunii şi misiunea de a garanta în faţa Consiliului şi Parlamentului corectitudinea gestionării fondurilor europene.

Curtea de Conturi Europeană, cu sediul la Luxemburg, este alcătuită din 15 membri (câte unu din fiecare stat membru al UE), numiţi pe o perioadă de şase ani, printr-o decizie unanimă a Consiliului Uniunii, după consultarea Parlamentului European.

Comitetul Economic şi SocialEste organ consultativ, alcătuit din 222 membri (câte 24 din Franţa, Germania, Anglia şi

Italia, 21 din Spania, câte 12 din Austria, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia şi Suedia, câte 9 din Danemarca, Finlanda şi Irlanda şi 6 din Luxemburg). Aceştia provin din trei grupuri sociale distincte: patronatul, salariaţii şi diversele ramuri de activitate (agricultori, meşteşugari, proprietari de întreprinderi mici şi mijlocii, liberi profesionişti, reprezentaţi ai consumatorilor, ai comunităţii ştiinţifice şi pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei, ai mişcărilor ecologiste).

Având sediul la Bruxelles, Comitetul Economic şi Social este consultat înaintea adoptării unui mare număr de decizii. De asemenea, din proprie iniţiativă, el poate formula opinii. În medie, anual sunt formulate circa 170 de asemenea opinii.

Pentru problemele cărbunelui şi oţelului există un organ special – Comitetul Consultativ al Comunităţii Europene al Cărbunelui şi Oţelului, alcătuit din 108 reprezentanţi ai producătorilor, salariaţilor, beneficiarilor şi agenţilor comerciali din acest domeniu.

Comitetul RegiunilorEste organism de reprezentare a intereselor locale şi regionale care contribuie la întărirea

legăturilor dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni la apropierea şi implicarea acestora în deciziile UE.El este alcătuit din 22 reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale (cu aceeaşi

distribuţie pe ţări ca în cazul Comitetului Economic şi Social) şi dintr-un număr egal de membri supleanţi, numiţi pe o perioadă de patru ani.

Reglementările actuale prevăd obligativitatea consultării Comitetului Regiunilor de Comisie sau Consiliu în numeroase domenii ce afectează interesele regionale, îndeosebi în probleme de educaţie, tinereţe, cultură, sănătate, coeziune economică şi socială, reţele transeuropene de transporturi, telecomunicaţii şi energie. Comitetul Regiunilor poate formula opinii şi din proprie iniţiativă.

Page 26: c.postica Economia Ue

În afară de sesiunile plenare, organizate de cinci ori pe an, activitatea Comitetului Regiunilor se desfăşoară în opt comisii şi patru subcomisii. O comisie specială pregăteşte propuneri pentru reforma instituţională a UE.

Banca Europeană de Investiţii

A fost creată în 1958, prin Tratatul de la Roma, în scopul finanţării investiţiilor pentru promovarea obiectivelor UE. Rolul său fundamental este acela de a sprijini dezvoltarea echilibrată, integrarea economică şi creşterea coeziunii sociale în teritoriul UE.

Banca Europeană de Investiţii (BEI) implementează componentele financiare ale acordurilor încheiate în cadrul politicii de cooperare a UE.

Începând cu anul 1970, bugetul Uniunii are ca surse de formare drepturile de vamă percepute la frontierele exterioare de centură, ale UE, taxele agricole asupra produselor procurate de pe terţe pieţe, un procent de 1,4 din TVA asupra bunurilor şi serviciilor pe ansamblul Uniunii (aproximativ jumătate din totalul surselor) şi, în fine, a patra sursă calculată în funcţie de prosperitatea statelor membre (maximum 1,27 la sută din PNB-ul lor).

Toate statele membre contribuie la capitalul subscris al BEI, fiind reprezentate atât în Consiliul Guvernatorilor, cât şi în consiliul Directorilor.

Creditele Băncii sunt destinate îndeosebi finanţării proiectelor de dezvoltare a reţelelor transeuropene de transporturi, telecomunicaţii, aprovizionare cu energie, pentru protecţia mediului, creşterea competitivităţii internaţionale a industriei şi a întreprinderilor mici şi mijlocii.

Beneficiare ale acestor credite sunt marile investiţii în infrastructură din cadrul UE, dar şi programele de sprijinire a dezvoltării ţărilor din Europa Centrală şi de Est (PHARE), ţărilor din fosta Uniune Sovietică (TACIS), din Bazinul mediteranean sudic, din Caraibe, Pacific şi Africa.

Banca Centrală EuropeanăUniunea Economică şi Monetară (UEN) prevede constituirea unui sistem european de

bănci centrale şi a Băncii Centrale Europene (BCE), cu rolul de a emite şi administra moneda unică – EURO.

Noua monedă a Uniunii – EURO – a fost introdusă în circulaţie de la 1 ianuarie 1999, ca monedă de cont, iar din anul 2002, bancnotele naţionale ale statelor comunitare ce au acceptat-o urmează a fi înlocuite cu EURO.

Avocatul PoporuluiInstituţie relativ recent creată, Avocatul Poporului este numit de Parlamentul European,

după alegerea acestuia din urmă.La Avocatul Poporului, cetăţenii pot depune plângeri privind activităţile diverselor

instituţii ale UE şi insistă să primească răspuns la aceste plângeri. Avocatul Poporului informează organele în drept asupra plângerilor primite şi a demersurilor întreprinse.

Conferinţa InterguvernamentalăEste o instituţie ce se convoacă ad-hoc pentru soluţionarea unor probleme importante ce

vizează întărirea eficienţei instituţiilor UE, luate în ansamblu, şi a procedurilor lor decizionale. Totodată ea urmăreşte întărirea capacităţii de acţiune a Uniunii în materie de politică externă şi de securitate, precum şi dezvoltarea politicii în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.

În istoria Uniunii Europene au avut loc până în prezent şapte conferinţe interguvernamentale, din care două s-au ţinut în ultimii cinci ani (în 1996/1997, la Torino – Italia şi în 1999/2000, Biarritz – Franţa) ambele fiind pregătite de grupuri de reflecţie.

La negocierile purtate pe problemele la ordinea de zi au participat toate cele 15 state membre ale Uniunii, reprezentate în Comisia Europeană şi în Parlamentul European. Lucrările conferinţelor respective s-au desfăşurat la nivelul reprezentanţilor miniştrilor de externe, al miniştrilor afacerilor externe în persoană şi, în fine, la cel al şefilor de stat şi de guvern.

Page 27: c.postica Economia Ue

Agenţii specializatePe lângă instituţiile deja prezentate, Comunitatea are în structura sa instituţională o serie de

agenţii specializate, care acoperă o largă paletă de responsabilităţi, de exemplu, Institutul Monetar European – coordonează politica monetară şi este însărcinat cu pregătirea introducerii monedei unice şi e respomsabil de activitatea Băncii Centrale Europene. Alte agenţii specializate sprijină construcţia europeană în diverse alte domenii, spre exemplu: Europol coordonează activitatea forţelor de poliţie, Agenţia Europeană pentru mediu oferă informaţii asupra mediului înconjurător din statele membre, iar Agenţia pentru evaluarea produselor medico-farmaceutice este responsabilă pentru realizarea medicamentelor şi aprobarea utilizării lor. Celelalte agenţii sunt prezentate în tabelul 3.4.

Tabelul 3.4

Instituţiile specializate ale Uniunii EuropeneNr. Instituţia Sediul1. Banca Europeană de Investiţii Luxemburg2. Oficiul european de investiţii Munchen3. Fundaţia europeană pentru condiţii de muncă şi viaţă Dublin4. Agenţia europeană pentru mediu Copenhaga5. Fundaţia europeană pentru pregătirea cadrelor Torino6. Oficiul european pentru inspecţia veterinară şi sănătatea

plantelorDublin

7. Agenţia europeană pentru certificarea produselor medicale Londra8. Centrul european de monitorizare pentru medicamente Lisabona9. Institutul Monetar European Frankfurt10. Oficiul european pentru mărci de comerţ Alicante11. Agenţia europeană pentru sănătate şi securitatea muncii Bilbao12. EUROPOL Haga13. Centrul european pentru dezvoltarea pregătirii profesionale Salonic

3.2. Perfecţionarea sistemului instituţional al UE şi a mecanismului său de funcţionare. Tratatul de la Amsterdam

Viaţa arată că oricât de bun, de perfect ar fi sau ar părea că este, la un moment dat, sistemul instituţional şi mecanismul său de funcţionare în general, şi mai cu seamă al unei asemenea organizaţii cum o reprezintă Uniunea Europeană, cu timpul acest sistem şi mecanism rămâne în urma cerinţelor vieţii.

Pentru restabilirea concordanţei între cerinţele mai avansate şi instituţiile rămase în urmă este necesară revizuirea periodică a acestora din urmă şi aducerea lor la nivelul exigenţilor actuale şi, pe cât e posibil, la cel al tendinţelor ce se conturează.

Într-un asemenea context, a apărut atât necesitatea Conferinţei de la Torino, care a elaborat Tratatul de la Amsterdam, ce reprezintă prima revizuire a prevederilor Tratatului de la Maastricht, cât şi Conferinţa de la Biarritz, care a pregătit proiectul de tratat de la Nisa, din decembrie 2000, privind perfecţionarea în continuare a funcţionării instituţiilor comunitare.

Page 28: c.postica Economia Ue

Fără a intra prea mult în aspectele acestor îmbunătăţiri, se cuvine a se menţiona, mai întâi, motivaţia lor la un interval de timp atât de scurt de la măsurile întreprinse în acelaşi sens prin Actul Unic European (1986) şi prin Tratatul de la Maastricht (1991).

Prima motivaţie a constituit-o faptul că se resimţea necesitatea de a se muta accentul de pe obiectivele prioritar economice de până atunci, pe cele politice în construcţia Uniunii Europene, atât în plan intern, cât şi în cel internaţional.

În al doilea rând, s-a considerat că deşi cele două reglementări menţionate mai sus au contribuit substanţial la perfecţionarea sistemului instituţional al UE şi al mecanismului său de funcţionare, au rămas totuşi deschise asemenea probleme importante cum sunt cele privind eficienţa şi caracterul democratic ale instituţiilor comunitare, precum şi cele ale responsabilităţilor internaţionale ale Uniunii.

În fine, intim legat de această a doua chestiune, s-a pornit de la faptul că Tratatul de la Maastricht a fost elaborat şi adoptat la o distanţă prea mică de timp după prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Est şi n-a permis luarea suficientă în considerare a perspectivelor deschise de acest eveniment fundamental extinderii UE în acea parte a lumii.

De la prima alegere prin vot universal direct a Parlamentului European, în anul 1999, integrarea europeană a obţinut noi succese, ce impuneau consolidarea caracterului său democratic. În acelaşi timp, responsabilităţile tot mai mari ale Europei cereau imprerios ameliorarea proceselor sale decizionale.

Menţionându-se în ambele aceste direcţii, prin Tratatul de la Amsterdam au fost aduse numeroase ameliorări în activitatea Uniunii Europene, între care sunt de relevat:

- întărirea rolului şi importanţei Parlamentului European;- ameliorarea prezenţei parlamentelor naţionale în activitatea UE;- extinderea domeniilor în care Consiliul UE adoptă decizii pe baza voturilor majorităţii

calificate;- consolidarea legitimităţii şi eficienţei Comisiei Europene;- extinderea rolului Curţii Europene de Justiţie, al Curţii de Conturi, Comitetului

Regiunilor şi al Comitetului Economic şi Social;- identificarea de noi posibilităţi de cooperare consolidată pentru cazurile în care

majoritatea statelor ale UE doresc;- intensificarea luptei împotriva abuzurilor de tot felul şi a infracţionalităţii;- optimizarea sistemului procedural în adoptarea deciziilor de către principalele instituţii

comunitare etc.Întărirea rolului Parlamentului European s-a realizat prin sporirea competenţelor lui în

nominalizarea unor instituţii cum sunt Comisia Europeană, Avocatul Poporului ş.a. precum şi în desemnarea conducerilor acestora. S-au extins, de asemenea, puterile de control asupra bugetului comunitar în domeniul politicii externe şi de securitate comună.

Participarea parlamentelor naţionale la activitatea de ansamblu a UE şi cu deosebire în anumite domenii de interes al acestora (libertatea, sănătatea şi justiţia) s-a îmbunătăţit substanţial, recunoscându-li-se opiniile deosebit de valoroase pe care le pot emite.

Drept urmare, s-a stabilit ca toate documentele Comisiei Europene (comunicate, cărţi verzi, cărţi albe etc.), precum şi propunerile legislative, înainte de a fi adoptate, să fie remise spre consultare şi îmbunătăţire parlamentelor naţionale.

În privinţa extinderii deciziilor Consiliul UE pe baza votului majorităţii calificate, Tratatul de la Amsterdam a prevăzut că în probleme de libertate, cercetare şi dezvoltare se aplică numai acest principiu.

În acelaşi timp, regulii adoptării deciziilor de către Consiliul UE pe baza votului majorităţii calificate îi sunt supuse şi unele noi competenţe atribuite de Tratatul de la Amsterdam şi anumite noi proceduri instituite în materie de politică externă. Mai mult decât atât, anumite responsabilităţi decizionale au fost încredinţate Comitetului reprezentanţilor permanenţi, care se ocupă de pregătirea sesiunilor Consiliului.

Page 29: c.postica Economia Ue

Prin reglementările nou instituite, secretarul general al Consiliului a devenit Înalt reprezentant al Uniunii la PESC (Politica externă şi de securitate comună) şi în cadrul Consiliului s-a creat o unitate de analiză şi alertă, menită să-l sprijine.

Consolidarea legitimităţii şi eficienţei Comisiei Europene s-a realizat prin prevederea nominalizării ei şi a preşedintelui său de către Parlament. Rolul sporit al preşedintelui Comisiei se concretizează în aceea că:

- el participă la desemnarea membrilor Comisiei, în înţelegere cu statele UE;- se bucură de puteri largi în atribuirea sau modificarea sarcinilor în cadrul Comisiei;- preşedintele Comisiei stabileşte orientările politice ale acesteia.Pe baza prevederilor Tratatului de la Amsterdam, cazurile în care Curtea Europeană de

Justiţie este solicitată să intervină s-au amplificat. Ea este mandatată să controleze respectarea drepturilor fundamentale de instituţiile UE şi devine competentă în judecarea cazurilor privind libertatea, securitatea şi justiţia. Oricare stat membru al UE poate recunoaşte competenţa Curţii de Justiţie cu privire la cooperarea în domeniu, inclusiv cea poliţienească.

În virtutea aceloraşi reglementări, s-au extins şi activităţile Curţii Europene de Conturi, ale Comitetului Regiunilor şi ale Comitetului Economic şi Social în domeniile respective. Spre exemplu, activitatea de Control a Curţii de Conturi s-a extins la toţi beneficiarii de credite comunitare. În prezent, Comitetul Economic şi Social poate fi consultat nu numai de Comisia Europeană şi Consiliul UE, ci şi direct de Parlament. S-au amplificat, de asemenea, domeniile în care Comitetul Regiunilor este solicitat să-şi dea avizul, iar raporturile sale cu Parlamentul au devenit mai directe.

Modificările de substanţă au intervenit şi în procedurile de decizie comunitară în scopul de a li se ameliora eficienţa şi caracterul democratic. Astfel, procedura de cooperare, prevăzută de Actul Unic European, prin care se stabilea o dublă lectură a propunerilor Comisiei în cadrul Parlamentului şi al Consiliului UE, aproape a dispărut, cu excepţia unor cazuri legate de Uniunea Monetară, lectura respectivă fiind înlocuită cu procedura de codecizie.

Mecanismul adoptării deciziilor de principalele instituţii ale UE, pe baza prevederilor Tratatului de la Amsterdam, poate fi sintetizat în Figura 3.1.

Page 30: c.postica Economia Ue

Figura 3.1Mecanismul de adoptare a deciziilor UE de principalele sale instituţii

3.3 Principalele rezultate ale Conferinţei de la Nisa privind perfecţionarea sistemului instituţional al UE şi a mecanismului său de funcţionare

Într-un anumit sens, se poate afirma că Reuniunea Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), ca moment decisiv al adoptării unui nou acord de perfecţionare a sistemului instituţional comunitar a fost anticipată încă în Tratatul de la Amsterdam şi în alte documente ale UE.

Page 31: c.postica Economia Ue

În strânsă legătură cu necesitatea şi importanţa perfecţionării instituţiilor Uniunii, preşedintele Franţei, Jaques Chirac, a declarat în anul 1998: “Acestea (instituţiile comunitare – n.n.) nu funcţionează prea bine, iar când vom fi mai mulţi de 15 membri nu vor mai funcţiona deloc”

Pe baza acestor documente şi amintind de imperativul adoptării unui nou tratat, Delegaţia Comisiei Europene în România preciza în lucrarea sa “Instituţiile Uniunii Europene” că respectivul tratat “trebuie semnat înainte ca numărul statelor membre (ale UE – n.n) să depăşească 20”.

Convocată de Consiliul Europei de la Helsinki (decembrie 1999), Conferinţa a VII-a Interguvernamentală ce avea ca obiectiv continuarea reformei instituţionale a UE în perspectiva primirii de noi membri s-a încheiat prin lucrările Conferinţei de la Nisa.

Din perespectiva extinderii Uniunii Europene şi a realizării “Europei mari”, negocierile de la Nisa se urmau să-şi găsească expresia în măsuri noi de perfecţionare instituţională a UE au avut ca obiective majore:

- reducerea dimensiunilor Comisiei Europene;- reponderarea voturilor în Consiliul European;- înlocuirea principiului unanimităţii cu cel al majorităţii de voturi la adoptarea

deciziilor;- facilitarea sistemului cooperării întărit;- majorarea numărului total de deputaţi în cadrul Parlamentului European.În urma celui mai lung summit din istoria Uniunii Europene, s-a ajuns la următoarele

rezultate mai importante:Componenţa Comisiei Europene a fost restrânsă, urmând ca din anul 2005 ţările “mari”

să renunţe la al doilea comisar. În felul acesta, fiecare stat membru, indiferent de mărimea sau potenţialul său, va avea numai câte un reprezentant în Comisie. Textul acordului realizat în această privinţă la Nisa prevede ca numărul comisarilor “să fie mai mic de 27”, ceea ce în unele interpretări înseamnă ca înaintea primirii în Uniune a ultimilor membri din rândul candidaţilor să fie necesară o nouă înţelegere. Numărul final al membrilor Comisiei Europene va fi decis, cu unanimitate de voturi, de statele membre de atunci.

Prin reponderarea (redistribuirea) voturilor în Consiliul European dobândesc o importanţă decizională mai mare decât până acum ţările cu o populaţie mai numeroasă baza acestui principiu, s-a stabilit ca totalul de 345 voturi să fie repartizat pe ţări în felul următor: câte 29 voturi Franţei, Germaniei, Marii Britanii şi Italiei: câte 27 voturi Spaniei şi Poloniei; 14 voturi României; 13 voturi Olandei; câte 12 voturi Greciei, Cehiei, Belgiei Portugaliei şi Ungariei; câte 10 voturi Austriei, Suediei şi Bulgariei; câte 7 voturi Danemarcei, Finlandei, Slovaciei, Irlandei şi Lituaniei; câte 4 voturi Letoniei, Sloveniei, Estoniei, Ciprului şi Luxemburgului şi 3 voturi Maltei.

Ţările “mici” au obţinut după cât se vede o diferenţă relativ restrânsă faţă de ţările “mari” şi au câştigat, în acelaşi timp, precizarea că nici o decizie nu poate fi adoptată dacă mai puţin de 14 state membre votează în favoarea ei sau dacă voturile consemnate reprezintă mai puţin de 62 la sută din populaţia UE.

Sistemul adoptat este deosebit de complex pentru adoptarea deciziilor fiind prevăzute trei praguri, şi anume: majoritatea statelor, majoritatea calificată a voturilor şi ponderea demografică.

În ce priveşte extinderea principiului majorităţii şi restrângerea celui al unanimităţii la adoptarea deciziilor s-a stabilit că unanimitatea trebuie să devină o excepţie. Summitul de la Nisa a avut ca obiectiv convenirea folosirii majorităţii calificate în 50 de domenii, printre care se numără şi unele foarte sensibile, cum sunt: justiţia, fiscalitatea, imigraţia, cultura şi problemele sociale. Rezultatul obţinut n-a fost, însă, pe măsura aşteptărilor.

Au fost convenite 39 de domenii în care s-a renunţat la votul prin unanimitate şi s-a introdus principiul majorităţii în adoptarea deciziilor. Domeniile cele mai contraversate (politica fiscală, imigrarea şi dreptul de azil, de ajutor regional, schimburi comerciale de filme şi alte bunuri culturale) au rămas aşa cum a fost şi până acum şi urmează a fi supuse în continuare

Page 32: c.postica Economia Ue

votului majoritar. În schimb, la insistenţele lor, Marea Britanie îşi va păstra dreptul de veto în politica fiscală, Germania – în domeniul imigrării şi al dreptului de azil, Spania, Portugalia şi Grecia – în privinţa ajutorului regional ş.a.m.d.

În legătură cu facilitatea sistemului cooperării întărite, adică a avansării mai rapide a unui număr limitat de ţări în domeniul integrării, s-a constatat că aceasta este prevăzută deja în documentele existente ale Uniunii Europene. La insistenţele Marii Britanii s-a precizat, însă, că acest sistem nu este general aplicabil în politica de securitate, pentru acceptarea lui în cazuri concrete fiind necesară aprobarea tuturor membrilor UE, deci şi a Angliei.

În fine, revenindu-se asupra prevederilor Tratatului de la Amsterdam potrivit cărora numărul actual de 626 de membri ai Parlamentului European nu poate depăşi cifra de 700, la Nisa s-a convenit majorarea acestei ultime cifre cu 28 de deputaţi, dar întrucât această modificare nu este suficientă pentru crearea locurlor necesare tuturor noilor membri ai UE, s-a convenit şi o reaşezare a locurilor în parlament între actualele state membre. Astfel, cu excepţia Germaniei, care îşi va păstra actualul număr de 99 de deputaţi în Parlament, celelalte trei ţări “mari”, adică Franţa, Marea Britanie şi Italia, îşi vor restrânge numărul de deputaţi de la câte 87, în prezent, la câte 72. Urmează să renunţe la un anumit număr de locuri şi celelalte ţări comunitare, cu excepţia Belgiei, care în loc de 20 acum, va dispune de 22 voturi.

În privinţa viitoarelor noi state membre ale UE, în momentul aderării lor la organizaţia intergraţionistă economică europeană, ele vor avea repartizat câte un anumit număr de locuri în Parlamentul European.

Din informaţiile parţial făcute deja publice până la definitivarea documentelor Conferinţei rezultă că România va dispune de 34 de locuri, Polonia – de 50, Cehia – de 17, Ungaria – de 16 şi Bulgaria – de 14 locuri.

Din cele expuse se poate de menţionat că pentru a se constitui un tratat şi a intra în vigoare, acordurile realizate la Conferinţa de la Nisa urmează a fi ratificate de parlamentele ţărilor comunitare. Apreciindu-se că simplificarea funcţionării unei Uniunii lărgite s-a realizat doar parţial, la reuniunea Consiliului European de la Nisa s-a arătat, în acelaşi timp, că toate cele convenite fac, totuşi, posibilă primirea, în bune condiţii, a primilor noi membri ai Uniunii Europene.

Capitolul IV. Politica Agricolă Comunitară

4.1. Apariţia Politicii Agricole Comunitare şi principalele raţiuni ale existenţei ei

Problema fundamentală a oricărei societăţi atât la scară mondială, cât şi la nivel integraţionist ori naţional, a fost şi rămâne securitatea alimentară. În scopul asigurării populaţiei cu hrană necesară, cele şase state fondatoare ale Uniunii Europene au convenit crearea unei pieţe comune pentru produsele agricole, cu condiţia promovării unei politici agricole comune de garantare a aprovizionării cu alimente necesare la preţuri rezonabile pentru cumpărători.

Aplicarea unei politicii comune în domeniul agriculturii s-a prevăzut încă din primele etape ale construcţiei europene. Agricultorii reprezentau în momentul semnării Tratatului de la Roma

Page 33: c.postica Economia Ue

25% din populaţia activă. Caracteristica principală a Europei agricole era diversitatea sistemelor şi structurilor de exploatare, metodelor de gestiune şi a politicilor.

Din altă perspectivă, Europa de Vest nu reuşise încă să depăşească, în pofida sprijinului american acordat prin Planul Marchall şi a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare în cadrul OCDE, întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de război.

Agriculturile europene, chiar cele mai moderne (Marea Britanie, Olanda, Danemarca), erau puţin mecanizate, foloseau cantităţi reduse de îngrăşeminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat. Exploataţiile familiale de mici dimensiuni, nespecializate, nu puteau să asigure decât venituri de subzistenţă într-o agricultură de autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare şi de a face faţă concurenţei externe, venită îndeosebi din partea SUA.

Politica Agricolă Comunitară (PAC) s-a dorit a fi într-un astfel de context, soluţia pentru atingerea a trei categorii de obiective: economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor, creşterea producţiei; sociale – nivelul de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru consumatori, şi politice – garantarea securităţii alimentare.

Obţinerea rezultatelor vizate de tratatul de la Roma era condiţionată de luarea în considerare a diversităţilor agriculturilor ţărilor membre, a modelului tradiţional de exploataţie europeană de dimensiune mică şi mijlocie, de contrastele şi întârzierile faţă de agriculturile concurente, de forţa politică a agricultorilor şi de riscurile de dezintegrare provenite din liberalizarea pieţelor. A uni în diversitate, a asigura solidaritatea şi coeziunea economico – socială necesară obţinerii şi menţinerii sprijinului politic în “marea încercare”, a deveni o forţă în agricultura mondială, a însemnat pentru liderii europeni o permanenţă provocare.

Precum ştim prin formarea CEE statele membre şi-au propus coordonarea eforturilor pentru promovarea dezvoltării economice şi ridicarea accelerată a nivelului de viaţă; stabilirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor lor economice au fost considerate direcţiile principale de acţiune.

Care putea fi locul agriculturii în acest efort comun?Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare

a pieţelor naţionale. E ştiut, că un proces de integrare nu poate fi net avantajos decât dacă economiile au structuri concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare.

Agriculturile europene erau însă caracterizate de o puternică eterogenitate. În acelaşi timp vest-europenii erau de părerea că nu se poate forma o piaţă comună fără agricultură.

Principalii factori, care a determinat includerea agriculturii în procesul de integrare prin aplicarea unei politici comune, au fost: diversitatea politicilor agricole naţionale, disparităţile structurale şi randamentele scăzute în agricultura europeană, importanţa politică a agriculturilor şi contextul internaţional.

În acest context, se poate de menţionat, că PAC este considerată o continuare la nivel comunitar a politicilor externe în ţările europene în anii ’50.

Debutul unor veritabile politici agricole în Europa se datorează crizei agricole din secolul trecut. Reacţia ţărilor europene a fost diferită; unele au preferat liberul-schimb (Marea Britanie, Olanda, Belgia, Danemarca), în timp ce altele au optat pentru protecţionism (Franţa, Germania).

Dar, în toate ţările, inclusiv cele mai liberale (Marea Britanie), agricultura a antrenat intervenţii publice. Ea a fost considerată în Europa Occidentală un sector de importanţă strategică, intim legat de ansamblul economiei, cu rol esenţial în asigurarea securităţii alimentare, în lansarea, finanţarea şi stabilizarea creşterii economice, în conservarea mediului rural şi ecologic. Mai există şi alte argumente în favoarea susţinerii publice a agriculturii.

Aşadar, intervenţia statului în susţinerea agricultorilor şi reglarea mecanismelor de funcţionare a pieţei agricole era clar afirmată în toate ţările ce vor participa la formarea CEE. Menţinerea însă a politicilor economice naţionale, puţin omogene, ar fi generat distorsiuni ale concurenţei într-o piaţă liberă şi ar fi antrenat ample dezechilibre structurale şi regionale. Mai mult chiar, prin efectele de antrenare dezechilibrele şi instabilitatea pieţei agricole ar fi afectat funcţionarea pieţei comune industriale şi economiile ţărilor membre în ansamblul lor, având în

Page 34: c.postica Economia Ue

vedere că produsele agricole contribuiau la sfârşitul deceniului şase într-o măsură semnificativă ea formarea preţurilor şi salariilor, iar agricultura avea o pondere ridicată în PNB.

Din analiza agriculturii şi politicilor agricole ale ţărilor care au semnat Tratatul de la Roma rezultă şi o altă concluzie în argumentarea adoptării PAC: eterogenitatea agriculturilor ţărilor membre şi predominaţia exploataţiilor familiale de mică dimensiune (78,5% din exploataţii aveau o suprafaţă mai mică de 10ha), care nu permiteau o productivitate ridicată şi nu puteau face faţă concurenţei libere prin deschiderea pieţelor.

Formarea unei pieţe comune agricole antrenează prin libera circulaţie cel puţin următoarele efecte favorabile: reducerea costurilor, creşterea productivităţii exploataţiilor, asigurarea autosatisfacerii cu produse alimentare şi creşterea rolului agriculturii în schimburile internaţionale.

Începând cu anul 1962 (anul lansării PAC) agricultura a fost sectorul căruia i s-a acordat cea mai mare atenţie în cadrul pieţei comune. În acest domeniu au fost depăşite obiectivele limitate ale unei “zone de liber schimb” sau ale unei “uniunii vamale”, înfăptuindu-se o veritabilă comunitate europeană economică.

După unii specialişti PAC nu a însemnat decât o compensaţie oferită Franţei. Într-adevăr, la nivelul anului 1958 Franţa se temea de Piaţa Comună. Industria franceză avea numeroase motive de îngrijorare într-o înfruntare directă cu concurenţii săi vest-europeni. A construi o piaţă unică pentru o industrie naţională cu structuri învechite, importă un risc considerabil. Franţa era însă o adevărată “putere agricolă”. De aceea ea a început să reclame cu asiduitate unificarea pieţelor agricole, ca o contrapartidă logică a “uniunii vamale”. Când anumite guverne occidentale se opuneau politicii agrare comune Charle de Gaulle atrăgea atenţia cu fermitate, că nu putea fi concepută o Europă unită fără o agricultură integrată.

Înverşunarea Franţei de a realiza într-un termen cât mai scurt o piaţă comună agricolă n-ar fi avut succes, dacă n-ar fi existat sprijin constant din partea Olandei şi a Comisiei Executive. Un astfel de sprijin se explică foarte uşor: agricultura olandeză atinsese deja stadiul industrial. Era, deci, competitivă. În consecinţă, producătorii din “ţara lalelelor” aveau tot interesul să favorizeze liberalizarea schimburilor, să încurajeze formarea unei mari pieţe unice agricole.

Şi mai important s-a dovedit a fi sprijinul Comisiei Executive. Acţiunea sa a fost determinantă. Acest rol de prim ordin a fost jucat încă de la început, adică din anii 1958-1961 în momentul, în care se elaborau principiile fundamentale ale pieţei comune agricole.

Dintre factorii determinanţi ai includerii agriculturii în piaţa comună au fost şi cei de ordin extern, ca de exemplu, diminuarea dependenţei economice a CEE faţă de SUA ca principal rival comercial şi obligativitatea respectării de către CEE a principiilor Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT).

În concluzie, integrarea europeană nu se putea realiza fără agricultură. Art. 38 al Tratatului de la Roma stipula: “Piaţa comună cuprinde şi agricultura şi comerţul cu produse agricole. Prin produse agricole se înţeleg produsele solului, creşterea animalelor şi pescuitul, ca şi produsele de primă transformare aflate în raport direct cu acestea”.

Prin PAC ţările membre şi-au dorit atingerea următoarelor obiective: creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic, asigurând

dezvoltarea raţională a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, îndeosebi a muncii;

asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin ridicarea venitului individual al celor ce lucrează în agricultură;

stabilizarea pieţelor; garantarea securităţii în aprovizionare; asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.PAC a Uniunii Europene a fost formulată în art. 38 al Tratatului de la Roma. La baza PAC

au fost aşezate următoarele trei principii determinante:a) crearea unei singure pieţe (comune) de produse agricole, care să circule liber la

preţuri comune în ţările membre;

Page 35: c.postica Economia Ue

b) introducerea noţiunii de preferinţă comunitară şi respectarea ei obligatorie de toate ţările membre şi cetăţenii lor; conţinutul acestei noţiuni este acela, că în comerţul de produse agricole sunt preferate produsele comunitare, cumpărătorii de produse din afara Uniunii Europene fiind obligaţi să suporte suprapreţ;

c) solidaritatea financiară a statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul că ele participă împreună la constituirea resurselor şi la ansamblul cheltuielilor PAC. Ca instrument de realizare a fost constituit Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă.

La peste patru decenii de funcţionare a PAC organele abilitate ale Uniunii Europene apreciază că această politică s-a situat la înălţimea principalelor atribuţii ce-au fost conferite.

Ca urmare a PAC, Uniunea Europeană a devenit mai mult decât autosuficientă la majoritatea produselor agricole. Consumatorul european care se opreşte astăzi în faţa rafturilor magazinelor comunitare are posibilitatea să opteze pentru o mare varietate de produse agricole originare din cele patru colţuri ale Uniunii.

4.2 Mecanismul de sprijinire a PAC

Obiectivele Tratatului de la Roma privind agricultura nu puteau fi realizate numai prin funcţionarea mecanismelor pieţei. Libera concurenţă într-un spaţiu economic format din economii cu niveluri diferite de dezvoltare, disparităţi structurale şi de venituri, risca să se transforme dintr-un factor de progres economic într-un factor de dezintegrare europeană.

Mecanismul de integrare ales a fost organizarea comună a pieţelor (OCP). Sistemul OCP a cuprins treptat 91% din producţia agricolă, mecanismele de intervenţie diferind de la o piaţă la alta. Dincolo însă de eterogenitatea rezultată, analiza OCP relevă trei elemente definitorii:

unicitatea pieţei prin determinarea preţurilor comune; garantarea preţurilor prin intervenţii pe piaţa internă; un sistem de protecţie la frontieră a pieţei europene pentru asigurarea preferinţei

comunitare.În funcţie de modelul în care se regăsesc şi interacţionează cele trei elemente pe diferite

pieţe, OCP cunosc următoarele forme, delimitate după principalul instrument de intervenţie: organizaţii comune prin preţ garantat; organizaţii comune prin subvenţii directe; organizaţii comune prin protecţie externă.Principala formă de organizare a pieţelor la nivelul comunitar, acoperind aproximativ 70%

din produsele agricole, o reprezintă OCP prin preţ garantat.De asemenea pentru aproximativ 30% din producţia agricolă se asigură garantare minimă,

fie doar prin protecţie externă (25%), fie prin subvenţii directe(5%).Schema clasică de intervenţie pe pieţele agricole europene o reprezintă însă OCP prin preţ

garantat, cuprinzând reglementarea pieţelor interne prin preţuri comune şi un sistem de protecţie externă. Toate cheltuielile antrenate de acest sistem sunt suportate din Fondul European de Orientare şi Garantare Agricole (FEOGA) - Secţiunea Garantare.

Acest regim bazat pe fixarea unor preţuri garantate are în vedere asigurarea unor venituri stimulatorii pentru producătorii agricoli.

Ca principiu, preţul plătit acestora se stabileşte după legile pieţei, adică în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. În fapt, acest liberalism a fost atenuat, precum s-a mai menţionat prin existenţa unui sistem de susţinere care a garantat un preţ minim în cazul scăderii cursului pe piaţă. Pe plan extern s-a reuşit definirea unui sistem de protecţie uniformă la periferia Comunităţilor şi care a asigurat agenţilor economici o «preferinţă» faţă de concurenţii din ţările terţe. Această «preferinţă comunitară» reprezenta stabilirea unei suprataxe la import, care avea drept scop să se aducă preţul extern la nivelul celui intern. Un mecanism întărit de protecţie, taxe compensatorii se adaugă prelevărilor pentru a se duce lupta împotriva preţurilor de dumping la import.

Page 36: c.postica Economia Ue

În consecinţă, preţurile produselor pe piaţa agricolă pot fluctua liber între minim, preţ prag, care serveşte ca bază preţurilor garantate şi un maximum, preţ plafon, care este preţul indicativ, pe baza căruia se declanşează automat importul. Între cele două limite, fixate oficial, piaţa se mişcă în funcţie de cerere şi ofertă, ca un «şarpe într-un tunel», oscilând cotidian între preţul prag şi cel plafon.

Deci, mecanismul de funcţionare a PAC se bazează pe un sistem complicat de preţuri, care servesc ca regulator al pieţei libere.

A. Preţurile – ghid. Se fixează anual de către Consiliul de Miniştri al UE la încheierea companiei agricole, fiind suficient de remuneratorii pentru agricultori, fără a leza însă interesele consumatorilor

a) Preţul – indicativ. Este cel mai reprezentativ dintre preţurile – ghid prin importanţa produselor la care se referă. Acest preţ se stabileşte pentru cereale, orez, zahăr, lapte praf, unt, ulei de măsline, de floarea soarelui. Punctul geografic de referinţă pentru fixarea preţului indicativ este zona cea mai deficitară pentru cereale; zona cea mai excedentară în cazul zahărului; şi ansamblul Comunităţii pentru laptele praf, uleiuri.

b) Preţul de orientare. Se fixează pentru carne de bovine şi vin. Procedura de intervenţie declanşează când preţul de piaţă coboară sub nivelul celui de orientare. În cazul cărnii de bovine, preţul de orientare se raportează la preţul prag, care suferă influenţa importurilor. Astfel, dacă preţul internaţional este inferior preţului de orientare, produsele străine sunt supuse taxelor din tariful vamal comun: dacă taxa nu este suficientă, diferenţa se acoperă cu o prelevare. În cazul vinului, preţul de orientare derivă din preţul de referinţă, care cuantifică şi volumul importurilor.

c) Preţul obiectiv. În cazul tutunului brut, preţul obiectiv se fixează pentru fiecare plantaţie la un nivel ce se consideră remunerator pentru plantatorii de tutun. Pentru fabricanţii, care achiziţionează producţia comunitară la preţuri superioare celor din comerţul internaţional, se acordă o primă pentru acoperirea diferenţei.

d) Preţul de bază. Se utilizează ca preţ de referinţă pentru carnea de porcine şi pentru produsele subsectorului pomicol şi horticol. Pentru produsele pomicole şi horticole preţul de bază se calculează ca medie aritmetică a celor mai scăzute cotaţii la care s-au efectuat achiziţii de astfel de produse pe piaţa comunitară în ultimii trei ani.

B. Preţurile garantate. Pornind de la preţurile ghid prezentate anterior, Consiliul de Miniştri al UE stabileşte preţurile garantate la care organismele de achiziţii cu sprijinul statului au obligaţia de a cumpăra produsele oferite de producători. Dintre preţurile garantate cel mai reprezentativ este preţul de intervenţii.

a) Preţul de intervenţie. Derivă din preţul indicativ şi se aplică la cereale, zahăr, lapte praf, uleiuri, unt. Pentru câteva produse se fixează, de asemenea, preţuri de intervenţie derivate, care înregistrează diferenţele regionale în funcţie de cheltuielile de transport. Preţurile de intervenţie sunt însoţite de ameliorări lunare, în scopul încurajării vânzărilor de produse pe toată durata companiei agricole.

b) Preţul de cumpărare. Reprezintă preţul la care organismele de intervenţie achiziţionează animale vii (bovine), carne de bovine şi porcine, precum şi produse pomicole şi horticole. Preţul de cumpărare se fixează de către Consiliul de Miniştri şi este derivat din preţul de bază şi cel de orientare.

c) Preţul minim. Este utilizat pentru achiziţionarea sfeclei de zahăr. Se fixează luând ca punct de referinţă zona cea mai excendentară din cadrul UE. Acest preţ stă la baza contractelor dintre producători şi fabricanţi, reglementând cantităţile pe care fabricanţii au obligaţia să le preia, precum şi preţul de achiziţionare, care în nici un caz nu poate fi inferior preţului minim.

d) Preţul de retragere. Pentru fructe şi produsele horticole este echivalent cu 40-70% din preţul de bază. El nu este un preţ garantat, dar produce efecte asemănătoare. Când preţul pieţei este inferior preţului de retragere, organizaţiile producătorilor nu vând produsele lor comercianţilor, până când piaţa nu va reacţiona pozitiv, în sensul

Page 37: c.postica Economia Ue

restabilirii preţurilor. Comercianţii vor primi o o subvenţie de la FEOGA care, la rândul lor, rambursează organizaţiilor producătorilor, corespunzător cantităţilor ce trebuiau preluate, o sumă echivalentă, la un preţ mai mic cu 5% decât preţul de retragere.

C. Preţurile de intrare. Aceste preţuri se stabilesc de către Consiliul de Miniştri al UE. Obiectivul fundamental al acestor preţuri este de a împiedica produsele importate să pătrundă pe piaţa comunitară la un nivel care să elimine competiţia cu producţia internă. În general, preţurile de intrare se fixează la un nivel apropiat de preţurile ghid, marja diferenţială reprezentând costurile de transport.

a) Preţul – prag. Se fixează pentru toate produsele pe baza preţurilor indicative sau de intervenţie. El se poate defini ca preţul cel mai scăzut al unui comerciant dintr-o terţă ţară, care exportă pe piaţă comunitară.

b) Preţul de referinţă. Se calculează de către Comisia Executivă pentru întregul an agricol. Acest preţ se aplică vinurilor, fructelor şi produselor horticole. În cazul vinului, preţul reprezintă media aritmetică a costurilor de producţie din statele membre ale Pieţei Comune. Pentru fructe şi produsele horticole calculul este asemănător, ţinându-se cont de faptul, că costurile de producţie corespund pieţelor cu excedentele cele mai mari din cadrul UE în ultimii trei ani.

Aplicarea mecanismelor de sprijinire a PAC a fost acompaniată de o puternică susţinere financiară din partea bugetului comunitar (peste 65% din bugetul CEE în 1970 şi circa 48% în ultimul deceniu al sec. XX-lea), care la rândul său a condus la o creştere explozivă a producţiei agricole şi a stocurilor.

Sistemul de susţinere a preţurilor a făcut, că încă în 1973 Comunitatea să-şi asigure în proporţie de 100% necesarul de cereale, carne de bovine, produse lactate, carne de pasăre şi legume.

Imensele cheltuieli pentru agricultură efectuate din bugetul comunitar (peste 60 mlrd $ în 1996), creşterea stocurilor de producţie agricolă au obligat autorităţile comunitare să adopte măsurile de reformare a PAC, pentru ca aceasta să răspundă noilor realităţi.

4.3. Reforma Politicii Agricole Comunitare: necesitate, noi orientări

În ultimul deceniu al sec. XX-lea reforma politicii agricole comune a devenit de neevitat. Prin garantarea unui nivel ridicat al preţurilor de producţie, PAC a favorizat acumularea unor excendente importante la principalele producţii agricole, cum sunt cerealele, carnea de vită şi laptele. Pe de altă parte progresul tehnic din agricultură le-a permis producătorilor să-şi sporească substanţial randamentele, iar mutaţiile intervenite în gusturile şi preferinţele consumatorilor au antrenat o diminuare a cererii. În această situaţie, Comunitatea a fost nevoită să consacre din ce în ce mai mulţi bani pentru exportul excedentelor pe piaţa mondială la preţuri subvenţionate. A rezultat, deci, o creştere a cheltuielilor bugetare ale PAC, fără o sporire corespunzătoare a veniturilor agricultorilor.

Importanţa politicii agricole comune a UE cu timpul s-a redus şi din alte considerente. Astfel, o parte a atribuţiilor sale în domeniul dezvoltării rurale au fost preluate de politicile sociale şi regionale, iar crearea pieţei unice a bunurilor industriale şi serviciilor a preluat, la rândul său, un întreg evantai de activităţi comunitare, care anterior făceau obiectul PAC.

Luând în consideraţie aspectele de mai sus, în anul 1992 Uniunea Europeană a lansat cea mai profundă reformă a PAC, întreprinsă până atunci. Fără a afecta principiile sale de bază, schimbările aduse de această reformă au vizat reducerea excedentelor de produse agricole, diminuarea preţurilor de consum şi sprijinirea agricultorilor care au cea mai mare nevoie de ajutor.

Page 38: c.postica Economia Ue

Prin reforma PAC din 1992, dispozitivul de sprijin al agriculturii s-a schimbat. El nu se mai bazează pe susţinerea preţurilor agricole ridicate, ci pe sprijinirea veniturilor agricole prin plăţi compensatorii directe.

Obiectivele esenţiale ale politicii agricole comune, modificată prin reforma din 1992, sunt:- menţinerea UE în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole prin

creşterea competitivităţii fermierilor săi atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele externe;- reducerea producţiei la dimensiunile cererii efective de pe piaţă;- concentrarea ajutorului pentru susţinerea veniturilor agricultorilor care au cea mai mare

nevoie de sprijin;- încurajarea fermierilor să nu-şi abandoneze terenurile;- protejarea mediului ambiant şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.În urma reformei din 1992, costul politicii agricole comune a devenit mult mai suportabil

pentru guvernele ţărilor comunitare, lucru ce nu ar fi fost posibil prin continuarea situaţiei anterioare. În situaţia respectivă costul s-ar fi ridicat în 42 miliarde de EURO, în 1997, pe când în urma reformei el s-a redus la 39 miliarde EURO.

Cea mai mare parte a acestui buget serveşte acum plăţii ajutoarelor directe pentru agricultori, iar o parte mai puţin importantă va continua să suporte excedentele şi să subvenţioneze exporturile.

Datorită reducerii preţurilor garantate, fermerii comunitari au devenit mai competitivi atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele externe.

Natura reformei are darul să schimbe modul de funcţionare a sistemului de susţinere a agriculturii comunitare. Reforma prevede, pentru prima dată, niveluri diferite de compensare în diverse regiuni ale Uniunii, având ca bază de calcul statisticile producţiei şi randamentul. Mai mult, suma compensaţiilor nu mai depinde, ca înainte, doar de preţ, ci şi de cantitatea produsă.

Pentru cereale, compensaţiile depind acum de mărimea suprafeţei de teren cultivat şi de localizarea acestuia. Ajutorul acordat crescătorilor de bovine depinde atât de dimensiunile şeptelului, cât şi de metoda de creştere practicată.

În sistemul anterior, bazat pe susţinerea preţului fără impunerea de limite la cantităţile de produse agricole, în perioadele când preţurile erau îngheţate, fermierii nu aveau altă posibilitate de a-şi mări veniturile decât prin creşterea randamentelor, producând, aşadar, mai mult. În prezent, ei primesc o compensaţie de venit integral, fără a fi obligaţi să producă mai mult.

Sistemul actual de susţinere directă a veniturilor agricultorilor nu mai creează dependenţa acestora de o anumită formă de asistenţă publică.

În sistemul reformat, de după 1992 cea mai mare parte a veniturilor agricultorilor UE provine de pe piaţă şi nu dintr-un mecanism sofisticat fără legătură cu principiile pieţei. Ajutorul actual pentru susţinerea veniturilor constituie un supliment.

Aşa cum au atrătat ultimii ani, reforma permite o stabilizare a producţiei la un nivel mai apropiat de consumul comunitar cu care înainte de 1992 se pierduse legătura necesară. Singura raţiune de creştere a producţiei, în prezent şi viitor, o constituie identificarea de noi pieţe de desfacere la export. Aceste pieţe sunt şi vor fi, însă, aprovizionate cu produse agricole comunitare prin exporturi în condiţii concurenţiale şi nu subvenţionate sau cu subvenţii reduse.

Datorită reducerii preţurilor, produsele agricole au tendinţa de a ajunge la cumpărătorul final mai ieftine. Potrivit calculelor estimative ale experţilor UE, economiile ce urmează a fi obţinute de populaţie pe această bază se cifrează la 12 miliarde EURO anual.

Un alt domeniu în care consumatorii au de câştigat de pe urma reformei PAC din 1992 este calitatea produselor agricole. O anumită preocupare în acest sens a început să se manifeste încă din 1985, când Comisia Europeană a atras atenţia asupra lui, dar după 1992 s-a intensificat această preocupare.

Pornindu-se de la ideea că produsele de calitate ar trebui să beneficieze de o bonificaţie faţă de produsele de masă, s-au introdus o seamă de reguli. Între ele se află şi aceea de utilizare a tichetelor speciale şi a certificatelor de garantare a calităţii. De asemenea, s-a adoptat o

Page 39: c.postica Economia Ue

reglementare privind metodele de producţie biologică a produselor agricole şi a mărfurilor alimentare.

Campania făcută în favoarea unei calităţi superioare a produselor n-ar trebui să eclipseze eforturile în vederea stabilirii unor norme severe de igienă pentru bunurile alimentare ale UE şi furnizarea de informaţii adecvate consumatorilor despre valoarea dietică a alimentelor. Potrivit unei declaraţii făcute în anul 2000 de Consiliul cu problemele sănătăţii şi consumului UE, 66 la sută dintre europeni consideră că organismele modificate genetic (OGM) sunt periculoase pentru sănătate, iar 81 la sută ar dori să aibă mai multe informaţii asupra riscului consumului de OGM.

În acest sens, Comisia Europeană are în vedere avizarea comercializării OGM în Europa, cu condiţia că producătorii să se conformeze unui set de reguli ce urmează a fi adoptate de Parlamentul European şi ratificat ulterior de parlamentele statelor comunitare, în decurs de un an şi jumătate.

Reglementările respective urmăresc înregistrarea şi etichelajul sever al produselor agricole ce conţin OGM, interzicerea utilizării genelor rezistente la antibiotice şi crearea unui registru public prin care să se ofere consumatorilor posibilitatea de a se informa asupra naturii şi provenienţei acestor OGM-uri.

Acestea şi alte modificări ale Deciziei nr. 97/35 CE, adoptată în anul 1997, referitoare la etichelajul OGM ar trebuie să restabilească încrederea consumatorilor şi pieţelor în alimentele ce conţin organisme modificate genetic.

În Franţa după suprafeţele cultivate cu grâu şi porumb transgenetic, descoperite în primăvara anului 2000, au fost identificate în toamna aceluiaşi an plantaţii de soia contaminate cu seminţe transgenetice. Culturile respective au fost distruse. Acţionând în aceeaşi direcţie cu aceste măsuri de calitate şi igienă, reforma PAC din 1992 încurajează modelele agricole mai puţin intensive, dar mai sănătoase.

În primăvara anului 1999, la Consiliul European ţinut la Berlin s-a adoptat un nou set de reforme, denumit, “Agenda 2000”, cu obiectivul declarat de modernizare a politicilor UE, inclusiv în agricultură.

Apreciindu-se pozitiv conţinutul şi rezultatele reformei politicii agricole comune, din 1992, în “Agenda 2000” se arată: “Noua PAC reprezintă un pas înainte spre susţinerea economiei rurale în sensul larg şi nu numai al producţiei agricole; ea garantează remunerarea agricultorilor după ceea ce produc şi pentru contribuţia lor generală adusă societăţii”.

După cum se poate observa din această apreciere şi se va vedea mai departe, principala orientare a modernizării politicii agricole a UE rezidă în integrarea sa în cadrul ruralului şi al mediului natural.

Agenda 2000 prevede realizarea de noi acţiuni în sprijinul dezvoltării rurale în perioada 2000-2006 şi creşterea unui model agricol european. Acest model trebuie să fie “simplu” şi mai “verde”: “cu consumatorii satisfăcuţi, cu peisaj mai curat, cu agricultori competitivi, cu cheltuieli stabile.

Noua politică de dezvoltare rurală trebuie să permită instaurarea unui cadru coerent şu durabil, de natură a garanta viitorul zonelor rurale ale Uniunii. Ea completează reforma pieţelor prin acţiuni vizând promovarea unei agriculturi competitive şi multifuncţionale în contextul unei strategii a dezvoltării rurale globale.

Fiecare stat membru al UE trebuie să-şi elaboreze propriul program de dezvoltare rurală, în concordanţă cu obiectivele stabilite la nivel comunitar, şi pentru aceasta beneficiază de sprijinul financiar al Uniunii. Programele respective prevăd un mare număr de măsuri diferite, precum: acordarea de ajutoare pentru tinerii agricultori, realizarea de acţiuni privind formarea profesională, promovarea de metode agricole moderne, de mediu eficient etc.

În viziunea Agendei 2000, noua politică de dezvoltare rurală se bazează pe două principii esenţiale: descentralizarea responsabilităţilor (de la nivel UE la nivel naţional) şi flexibilizarea programării, întemeiată pe un larg evantai de măsuri aplicabile în funcţie de nevoile specifice ale diferitelor state membre.

Acest ansamblu coerent de măsuri urmăreşte trei obiective principale:

Page 40: c.postica Economia Ue

- Întărirea sectoarelor agricol şi forestier, acesta din urmă fiind pentru prima dată recunoscut ca fiind parte integrantă din politica şi dezvoltarea rurală;

- Ameliorarea competitivităţii zonelor rurale;- Protejarea mediului ambiant şi a patrimoniului rural al Europei.Acţiunile de protecţie a mediului ambiant constituie singurul element obligatoriu al noii

generaţii de programe de dezvoltare rurală. Ele reprezintă, deci, un progres decisiv pare recunoaşterea rolului agriculturii în protejarea şi ameliorarea patrimoniului natural al Europei.

Un element cheie al strategiei UE în materie de dezvoltare rurală este implicarea populaţiei locale în identificarea soluţiilor locale la problemele locale. Leader – una din cele patru iniţiative comunitare în cadrul Fondului de restructurare – se sprijină pe succesul programelor precedente în ce priveşte crearea de noi locuri de muncă şi realizarea de schimburi, de idei şi experienţă în dezvoltarea rurală.

PAC acordă o importanţă din ce în ce mai mare luării în consideraţie a obiectivelor de mediu înconjurător şi complicării sporite a agriculturilor în gestionarea resurselor naturale şi protecţia peisajelor.

Între măsurile destinate promovării unei mai mari integrări a mediului în PAC figurează extinderea indemnizaţiilor compensatorii acordate agricultorilor zonele defavorizate.

În ce priveşte silvicultura, ea a fost recunoscută ca făcând parte integrantă din dezvoltarea rurală datorită funcţiilor sale ecologică, economică, şi socială.

Reforma agricolă în curs de desfăşurare cu integrarea elementelor de mai sus şi racordarea ei la problemele de ordin mai general va contribui la crearea unui sector agricol cu adevărat multifuncţional, viabil şi competitiv, garantând viitorul regiunilor rurale mai fragile. Această reformă simplifică foarte mult reglementările în vigoare. În sectorul viniviticol, spre exemplu, actualmente există o singură reglementare, în locul celor 23 anterioare. În ce priveşte dezvoltare rurală de ansamblu, cele nouă reglementări existente până acum au fost înlocuite de o singură reglementare cuprinzătoare.

Capitolul V. Politica Monetară Europeană

5.1 Tipuri de aranjamente monetare: abordări conceptuale

Uniunea Europeană s-a înscris ireversibil pe calea înlocuirii monedelor ţărilor membre cu o monedă europeană. Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, stipula că, în cele din urmă, uniunea monetară va intra în faza sa finală cu 1 ianuarie 1999, chiar dacă un număr restrâns de ţări membre vor îndeplini criteriile de convergenţă şi vor dori să se lanseze în acest complex şi dificil. Prin urmare, natura şu lungimea perioadei de tranziţie la unificarea monetară europeană vor trebui să fie determinate treptat, în timp ce, acordul cu privire la structurile economice şi politice cerute de uniunea monetară, pentru a fi durabile, va trebui convenit înainte de 1996. Ceea ce este evident, este consensul cu privire la necesitatea unei integrări monetare complexe. Când în weekend-ul 31 iulie – 1 august 1993 ţările s-au pronunţat împotriva suprimării Sistemului Monetar European (SME), poziţie susţinută doar de Marea Britanie, ca o soluţie la distorsiunile cu care s-a confruntat sistemul în anul 1992, ele au semnalat că politicele necesare susţinerii procesului de creare a unei uniunii monetare europene sunt determinate. Soluţiile alternative de uniune monetară, implicând stadii puţin evoluate de integrare şi de păstrare a monedelor naţionale, au fost respinse ca incompatibile cu obiectivele trasate prin Actul Unic European. O monedă unică este o condiţie indispensabilă pentru a face o piaţă unică europeană. În acest context apar următoarele întrebări:

Este realizarea uniunii monetare un obiectiv valabil? Care sunt câştigurile ce se aşteaptă de la introducerea unei monede unice? Cât de mari sunt costurile de înlocuire a 15 monede naţionale cu o monedă europeană? Care sunt implicaţiile politice şi sectoriale ale unei monede unice pentru ţările implicate?

Page 41: c.postica Economia Ue

Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite ca metoda unică să reziste ca etalon al procesului de integrare? De ce SME, după mai mult de 13 ani de funcţionare spectaculoasă, nu a fost capabil să evite presiunile speculative, care au marcat funcţionarea sa culminând cu vara lui 1992 şi persistând şi în 1993, mărind incertitudinea că un astfel de sistem nu este apt să joace rolul pentru care a fost instituţionalizat în perioada de tranziţie la uniunea monetară? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care artizanii procesului de integrare

europeană încearcă să răspundă. În această parte a temei se va prezenta o conceptualizare a tipurilor de integrare monetară,

culminând cu definirea categoriei de uniune monetară. Paralel, se vor analiza formele alternative de uniune monetară.

Deci, care sunt tipurile de aranjamente monetare?Un grup de ţări pot să-şi propună constituirea unei uniuni monetare dacă pun în aplicare

rate identice ale dobânzilor şi ale inflaţiei. Aceasta este definiţia uniunii monetare exprimând o serie de caracteristici monetare, care presupun implicit “as if assumption” că există o monedă unică în cadrul grupării. Aceasta presupune că o uniune monetară este compatibilă cu renunţarea la monedele naţionale. Pentru ca prezumţia “as if” să fie îndeplinită, este necesar, dar nu şi suficient ca:

Să nu existe restricţii în calea liberei circulaţii a capitalurilor în cadrul grupării; Sectoarele financiare ale ţărilor membre să fie complet integrate.Trebuie precizat că, dacă monedele naţionale nu sunt înlocuite printr-o monedă unică şi

prezumţia “as if” este îndeplinită, atunci ratele de schimb valutar vor fi fixate chiar dacă de jure nu s-a stabilit să fie fixe. În literatura de specialitate se identifică şi alte tipuri de aranjamente monetare, care din punct de vedere teoretic se apropie ca esenţă de conceptul de uniune monetară

În primul rând, este cazul uniunii valutare, o formă de uniune monetară preferată de Uniunea Europeană, care implică ţări membre care adoptă o singură monedă. O uniune valutară nu poate funcţiona fără o modalitate perfectă a capitalurilor între ţările participante la grupare şi o completă integrare a sectoarelor financiare. Prin urmare, crearea unei uniuni valutare trebuie precedată de înlăturarea tuturor obstacolelor în calea liberi circulaţii a capitalurilor între ţările membre şi crearea unei structuri legale comune, care să faciliteze completa integrare a sectoarelor financiare naţionale.

Prin urmare, într-o uniune valutară va trebui să existe doar un singur emitent independent al monedei unice, care va fi responsabil pentru politicile monetare şi ale cursurilor de schimb. Ori ce alt pachet de aranjamente instituţionale care vor permite ţărilor membre să păstreze o anumită autonomie monetară, totuşi relativ limitată, vor putea să servească întăririi credibilităţii uniunii şi să-şi confere durabilitate.

Un al doilea tip de aranjament monetar este cel numit uniunea cursurilor de schimb şi implică o fixare irevocabilă a cursurilor valutare intra-grupare concomitent cu o liberă circulaţie a capitalurilor între ţările implicate. Prin comparaţie cu forma anterioară, această formă de integrare monetară nu presupune crearea şi funcţionarea unei bănci centrale a grupării. Băncile centrale naţionale continuă să fie responsabile de emisiunea monedelor naţionale şi de evoluţia cursurilor acestora. Într-o uniunea a cursurilor de schimb ţările membre îşi rezervă un grad ridicat de autonomie monetară în raport cu uniune valutară. Totuşi, suveranitatea monetară naţională identificată cu o uniune a ratelor de schimb este mai degrabă iluzorie decât efectivă. Ţările membre, care au ales să-şi exercite autonomia monetară şi elaborează politici independente de cele ale partenerilor la grupare mai devreme sau mai târziu vor fi forţate să procedeze la modificări ale cursului valutei naţionale. Aceasta înseamnă că participarea la o uniune a cursurilor de schimb devine treptat incompatibilă cu practicarea unei politici monetare autonome. Cu alte cuvinte, restricţiile implicate de fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb în cadrul grupării, asupra manierei de implementare a unor politici monetare naţionale fac aproape insesizabile diferenţele reale între cele două forme de integrare monetară, din punct de vedere al gradului de autonomie monetară pe care ar dori-o ţările membre.

Page 42: c.postica Economia Ue

Pe de altă parte, aceste două forme de uniune monetară sunt sensibil diferite în câteva coordonate. Într-o uniune valutară, prin definiţie, nu există cursuri de schimb intra-grupare. Prin urmare, incertitudinile cu privire la cursurile de schimb se mai păstrează doar între cursul monedei unice şi valutele terţe. Prin comparaţie, în cazul unei uniuni a cursurilor de schimb există, inevitabil, grade diferite de incertitudine monetară relativ în banda de fluctuaţie convenită. Conceptul de fixitate irevocabilă a cursurilor de schimb, prin natura sa, nu a funcţionat niciodată cu adevărat. Cu alte cuvinte, strategiile adoptate de guvernele trecute sau prezente pot fi rezumate sau modificate de alte executive cu alte opţiuni politice şi sectoriale ceea ce poate afecta fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb sau genera aplicarea diferitelor tipuri de restricţii în calea liberei circulaţii a capitalurilor sau chiar retragerea din uniunea cursurilor valutare.

În al treilea rând se individualizează uniunea liberei circulaţii valutare care presupune o liberă circulaţie a monedelor ţărilor participante. Ratele de schimb în interiorul grupării nu vor fi fixate de jure. Totuşi, pentru ca toate monedele naţionale să rămână funcţionale pe termen lung, statele membre nu pot aplica politici monetare real autonome în raport ce celelalte. Competiţia monetară implicată de acest tip de uniune monetară va face ca, treptat, unele monede să fie eliminate din circulaţie. Pentru ca guvernele să nu suporte costurile politice ale riscului de eliminare a monedei proprii, o astfel de grupare monetară va tinde să încurajeze politici monetare convergente între ţările participante. Disciplina monetară a acestui tip de uniune monetară va genera, cel puţin teoretic, rate armonizate ale dobânzilor şi inflaţiei şi, totodată, de facto, cursuri valutare relativ fixe.

Un al patrulea tip de uniune valutară este uniunea monedelor paralele. Ţările membre îşi păstrează propriile monede dar există, totodată, o monedă paralelă care circulă concomitent cu monedele naţionale. Acest tip de uniune monetară combină libera circulaţie a monedelor naţionale, moneda unei ţări intrând în competiţie cu monedele celorlalte ţări participante. Totodată, se naşte un raport valutar între monedă fiecărei ţări şi moneda paralelă ceea ce o apropie de uniunea valutară. Ambele implică circulaţia unei monede comune în interiorul grupării şi implică crearea unei autorităţi monetare comune, responsabilă în domeniul emisiunii monetare.

După cum se cunoaşte, Uniunea Europeană a decis să se constituie într-o uniune valutară la început. Propunerile britanice de a se crea o uniune a liberei circulaţii valutare paralele cu o uniune valutară au fost percepute de celelalte ţări membre ale Comunităţii europene. Aceste propuneri au fost respinse ca o încercare de a întârzia sau chiar de a submina procesul de creare a unei Uniunii Monetare Europene.

5.2 Crearea Sistemului Monetar European

Într-o evocare a Conferinţei de la Breton-Woods se spune “toţi delegaţii nu erau mari economişti, dar toţi fuseseră în poziţii de conducere în anii ’30, toţi încercau să înţeleagă unde se greşeşte. Majoritatea au avut aceeaşi poziţie; existaseră o mulţime de greşeli, începând de la tratatul de la Versailles, dar eroarea centrală a fost incapacitatea de a stabili un sistem eficient al ratelor de schimb…”

Primul pas pentru evitarea deprecierilor masive şi repetate a fost cifrarea Uniunii Europene de Plăţi (EPU)în 1950 care a impulsionat procesul de integrare europeană şi a accelerat calea spre o convertibilitate.

Prima criză a EPU a fost în 1950-1951 când reconstrucţia germană a condus la un mare deficit al contului curent din balanţa de plăţi şi la epuizarea rezervelor valutare.

Măsuri de ajustare impuse au fost: o politică monetară germană mai restrictivă, măsuri speciale din partea EPU şi suspendarea liberalizării importurilor.

Spre sfârşitul anilor ’50 monedele ţărilor vest-europene deveniseră reciproc convertibile pentru tranzacţiile de cont curent, iar economiile lor câştigau în integrare.

Page 43: c.postica Economia Ue

Bazele Sistemului Monetar European au fost puse în decembrie 1969 la Haga, la Conferinţa şefilor de stat şi de guvern, când s-a prezentat un plan de acţiune: “planul Werner”, care a eşuat atât din cauza crizei sistemului monetar de la Bretton-Woods, cât şi a şocurilor petroliere din anii ’70.

Pe parcursul anilor instabilitatea cursurilor valutare, generatoare de perturbări şi crize monetare, a determinat Comunitatea Economică Europeană să acţioneze spre crearea unui sistem monetar propriu, care să contracareze efectele de criză, pe de o parte, ca şi dependenţa excesivă de dolari SUA, monedă care după suspendarea convertibilităţii în aur şi trecerea la flotare, a produs pierderi importante băncilor centrale europene.

În baza întâlnirilor şi acordurilor de la Bremen, din iulie 1978, şi de la Bruxelles, din decembrie 1978, s-a decis crearea Sistemului Monetar European (SME) care a devenit funcţional din martie 1979.

Operaţionalitatea şi funcţionalitatea efective ale SME au la bază Unitatea Monetară Europeană (ECU – European Currency Unit, engl), care este o monedă comună, în sensul că se raportează la un coş comun de monede europene şi reciproc, acestea se raportează la ECU. Spre deosebire de Uniunea Monetară de Cont Europeană (UMCE), care era definită prin raportarea la aur, ECU este formată din ponderile însumate ale monedelor europene, în care a şi fost definită prin Reglementarea nr.3180 din 18.12.1978 a Consiliului European.

Ponderea fiecărei monede în coş era determinată de performanţele economice ale fiecărei ţări membre raportate la celelalte, în principal evaluate prin ponderea PIB naţional în cel comunitar, ca şi a schimburilor economice intracomunitare ale fiecărei ţări în totalul comunitar al acestora.

Fiecare monedă europeană se raportează la ECU în baza cursului sau ratei de schimb pivot. Până la începutul anului 1992 la SME aderează noi ţări europene devenite membre CEE, ca atare structura ECU cuprindea în total 12 monede faţă de cele 9 iniţiale, cu următoarele ponderi în anul 1990: marca germană 30,1 la sută, florinul olandez 9,4 la sută, francul belgian şi luxemnburghez 7,9 la sută, drahma grecească 2,45 la sută, lira irlandeză 1,1, la sută, lira italiană 10,15 la sută, francul francez 19 la sută, escudo portughez 0,8 la sută, peseta spaniolă 5,3 la sută şi lira sterlină 13 la sută. SME este un sistem al ratelor de schimb stabile, dar ajustabile.

În noile condiţii convenite, funcţionarea sistemului pornea de la constituirea unei grile a cursurilor pivot bilaterale. Cursul fiecărei monede pe pieţele valutare nu putea depăşi ±2,25 (limite paritare) cu unele excepţii, la ±6 la sută pentru lira sterlină, lira italiană, peseta spaniolă şi escudo portughez, acceptate ca excepţii temporare la începutul anilor’90.

Grila cursurilor bilaterale se exprimă prin cursurile limită, ca bază de la care, bilateral, autorităţile monetare intervin obligatoriu pe piaţa valutară când există tendinţe ale depăşirii limitelor stabilite.

Intervenţiile se făceau obligatoriu în monedă naţională de către băncile centrale la modul următor: când, spre exemplu, cursul mărcii germane faţă de francul francez atingea limita superioară a materiei de fluctuaţie admise, Banca Franţei vindea mărci, iar Bundesbank cumpăra franci de pe piaţă până ce cursul mărcii revenea spre cursul pivot.

Cursurile monedelor europene faţă de ECU se stabileau zilnic şi variau în funcţie de piaţă.Cursul ECU faţă de dolarul SUA se stabilea zilnic fiind calculat prin ponderea cursului

fiecărei monede europene cu procentul său în coşul ECU.Pentru susţinerea intervenţiilor pe piaţă ale băncilor centrale acestea puteau beneficia de

împrumuturi de la Fondul European de Cooperare Monetară, care evidenţia creditele acordate în ECU.

Structura ponderilor în ECU era analizată la 5 ani şi putea fi modificată prin decizie unanimă a Consiliului Ministerial al CEE.

SME, mai mult decât mecanismul şarpelui monetar, a întărit solidaritatea şi cooperarea monetară europeană, aceasta întrucât ECU fiind definit ca un coş monetar exclusiv european, orice varietate a cursului unei monede din coş reprezenta şi o variaţie a cursului fiecărei alte

Page 44: c.postica Economia Ue

monede faţă de ECU, ceea ce determina ca orice ajustare monetară în SME să se facă prin acordul şi chiar consensul ţărilor membre.

De remarcat că a existat ECU - oficial şi ECU – privat. ECU- oficial era definit prin conţinutul său în aur şi dolari SUA, fiind constituit prin

contrapartida corespondentă unui depozit în aur şi dolari SUA. În acest scop ţările vest-europene implicate au depus la Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM) 20 la sută din rezervele lor de aur şi dolari SUA, fiind creditate în schimb cu ECU în conturile lor de la FECOM, stabilindu-se totodată preţul aurului pe baza mediei cursurilor valutare din coş, convertită în ECU şi calculată zilnic la bursa din Londra, ca şi cursul dolarului SUA care era cursul de piaţă al acestuia cu două zile bursiere înaintea stabilirii valorii sale. ECU – oficial se folosea exclusiv între băncile centrale europene, în baza unor reglementări la nivelul acestora.

Mecanismele de intervenţie pe piaţă în scopul menţinerii cursurilor valutare între marjele stabilite se realiza pe baza resurselor FECOM constituite conform precizărilor anterioare. Intervenţia propriu-zisă pe piaţă se realiza când una din valutele din coşul ECU tindea să treacă de limitele superioare sau inferioare ale marjei de ±2,25 la sută faţă de cursul pivot.

ECU-privat era definit ca şi ECU-oficial, însă crearea sa era realizată de băncile comerciale spre deosebire de ECU-oficial care era creat de FECOM. ECU- privat era o deviză utilizată de agenţii economici în operaţiuni financiare, bancare şi comerciale. Prin creşterea emisiunilor de euroobligaţiuni după 1981, deschiderea conturilor bancare în ECU, acordarea de credite bancare comerciale în ECU, determinarea unor preţuri în ECU, se extindea utilizarea ECU-privat.

În esenţă, crearea ECU-privat de către o bancă comercială înseamnă creditarea contului unui client cu sume în ECU în schimbul furnizării de către client a echivalentului în ECU a celor 12 monede din coşul ECU.

Astfel masa monetară ECU-privat reprezintă diferenţa dintre suma creanţelor bancare în ECU-privat asupra sectorului nebancar şi debitele (datoriile) băncilor în ECU faţă de acelaşi sector.

ECU-privat avea cursul său de schimb, care se calcula zilnic în baza structurii coşului ECU şi a cursului de schimb al valutelor componente, curs stabilit zilnic la fixing. Întrucât fiecare monedă naţională europeană era cotată zilnic şi ECU-privat avea un curs de vânzare şi de cumpărare oficiale. ECU-privat fiind creat de băncile comerciale şi fiind cerut de agenţi ca ECU-privat de sine stătător, iar nu pentru cele 12 monede componente, pe diferite pieţe, ECU-privat a devenit o deviză reală, independentă, cu un curs de piaţă variabil şi diferit faţă de cursul oficial, deviză reală care se cota pe pieţele valutare ca şi celelalte valute. Utilizarea ECU-privat a generat o piaţă a ECU care în timp s-a extins pe următoarele segmente ale pieţei de ansamblu:

1. Segmentul pieţei interbancare cuprinzând totalul operaţiunilor de activ sau pasiv ale băncilor europene sau neeuropene. Acest segment cuprindea exclusiv operaţiunile dintre bănci, iar utilizarea ECU pe segmentul pieţei interbancare s-a localizat majoritar în sfera creditelor interbancare.

2. Segmentul pieţei dintre bănci şi agenţii nebancari cuprindea depozitele în ECU ale agenţilor nebancari, şi care deţineau, în 1990, 10 la sută din pasivele bancare în ECU, şi creditele diverse acordate de bănci clienţilor nebancari care au avut ponderea majoritară de peste 60 la sută între 1982 şi 1990.

3. Segmentul pieţei monetare în ECU cuprinzând piaţa creditelor pe termen de până la un an, segmentul pieţei interbancare ca şi segmentele de emisiune a bonurilor de tezaur, biletelor de trezorerie şi certificatelor de depozit exprimate în ECU.

4. Segmentul pieţei euroobligaţiunilor în ECU care s-a format din 1981 şi a cunoscut o puternică extindere, în 1991 ECU devenind a doua deviză utilizată pe piaţa financiară internaţională a împrumuturilor obligatare.

5. Segmentul comercial al pieţei ECU înglobează utilizările ECU ca mijloc efectiv de plată (ordine de plată, cărţi de credit) pe pieţele intraeuropene. Pe pieţele

Page 45: c.postica Economia Ue

extraeuropene, utilizarea ECU, îndeosebi în comerţul internaţional, permite evitarea riscurilor generate de fluctuaţiile dolarului SUA.

Introducerea şi apoi utilizarea în mecanismele monetare europene atât a ECU-oficial, cât şi ECU-privat au indus în Sistemul Monetar European o serie de efecte mai mult sau mai puţin favorabile astfel:

a) Apropierea performanţelor economice ale ţărilor membre prin reducerea, spre exemplu, a inflaţiei pe ansamblu şi a diferenţierilor inflaţioniste dintre ţările membre.

b)Reducerea fluctuaţiilor ratelor de schimb ilustrate de stabilizarea parităţilor valutare intracomunitare în timp ce, extracomunitar, ratele de schimb ale monedelor americane şi japoneze au cunoscut ample fluctuaţii în aceeaşi perioadă 1981-1990.Totuşi reducerea fluctuaţiilor inracomunitare nu a însemnat şi o stabilitate deplină a ratelor de schimb, ci o stabilitate relativă cu variaţii în cadrul marjelor stabilite.

c) Menţinerea unor dezechilibre ale balanţelor de plăţi externe ale ţărilor comunitare, Germania de exemplu înregistrând excedente între 1982-1990, iar Franţa şi Italia având deficite frecvente.

d)Continuarea dependenţei de dolarul SUA, cu efectele de instabilitate precizate anterior în cadrul SME.

e) Repartizarea inegală între ţările din SME a eforturilor intervenţioniste ale băncilor centrale pentru menţionarea echilibrului general în cadrul SME. În principal repartizarea s-a făcut între ţările cu monede forte şi cele cu monede slabe. Pentru primele, efectele erau tendinţa creşterii masei monetare (contracarată prin reevaluări/revalorizări monetare) şi, implicit, a inflaţiei, iar pentru celelalte ţări efectele se localizau în principal în diminuarea rezervelor valutare şi creşterea gradului de îndatorare.

f) La nivelul ţărilor cu monedă slabă din sistem s-au manifestat, urmare a costrângerilor monetare şi bugetare comunitare necesare asigurării echilibrului SME, efectele de diminuare a creşterii economice şi a utilizării forţei de muncă.

Probabil, că cel mai palpabil efect al SME a fost că a demonstrat avantajele economice derivate din adâncirea cooperării monetare şi economice la nivel regional. Sunt multe voci care afirmă, că succesul în plan monetar, atâtea câte au fost, au reprezentat stimulul major în elaborarea şi apoi ratificarea Actului Unic vest-european care a remarcat, că SME a dat un impuls procesului viitor de adâncire a integrării europene. Totuşi s-a precizat, că capacitatea SME de a impulsiona procesul de integrare s-a dovedit relativ limitată. Treptat, pe măsura evoluţiilor înregistrate la nivel european, dar şi în economia globală, a devenit tot mai evident faptul că SME nu putea oferi cadrul monetar adecvat pentru funcţionarea pieţei unice interne. Prin urmare, Actul Unic European a înscris aranjamentul ferm al ţărilor membre de a avansa şi în direcţia integrării monetare, trecându-se cu curaj la o nouă etapă, cea a uniunii monetare.

5.3 Trecerea de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetară. Moneda unică EURO

Procesul decizional complex de pregătire şi demarare a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) era confruntat de la început (sfârşitul anilor optzeci) cu dileme şi opţiuni în plan politic, economic şi monetar.

În plan economic şi monetar încă din anii şaizeci există teoria lui R.Mundell (conform “Theory of optimum currency area” – American economic Review, noe. 1961) a zonelor monetare optimale, care pune în evidenţa o anume incompatibilitate între existenţa unui sistem de rate de schimb fixe, a unei mobilităţi perfecte a capitalurilor şi o politică monetară autonomă.

Punerea în operă a pieţei unice punea forurile ţărilor europene într-o dilemă: fie să acorde prioritate autonomiei politicilor monetare naţionale, caz în care trebuie să renunţe la apartenenţa într-o zonă a ratelor de schimb stabile pentru a putea realiza ajustările fluctuaţiilor cursurilor monedelor în mod suveran, fie optează pentru apartenenţa la un sistem al ratelor de schimb fixe pe considerentul că aceasta asigură condiţii favorabile schimburilor şi creşterii economice; în

Page 46: c.postica Economia Ue

acest caz ţările trebuie să renunţe la suveranitatea politicii lor monetare şi să-şi alinieze ritmul inflaţiei şi ratele dobânzii la cele ale ţărilor comunitare. Unele ţări europene nu au acceptat a doua opţiune însă majoritatea da. În aceste condiţii organismele de conducere comunitară trebuiau să procedeze la o reformă a SME, în principal să flexibilizeze marjele de fluctuaţie în scopul unei coordonări mai bune a politicilor economice şi monetare ca şi pentru realizarea unei convergenţe sporite a economiilor din CEE. Convergenţa sporită şi coordonarea mai accentuată a politicilor economice şi financiare implicau modificări pe plan instituţional care trebuiau realizate în etape succesive. Pentru aceste raţiuni Consiliul European a însărcinat comitetul de studiu pentru Uniunea Economică şi Monetară, condus de J.Delors, să analizeze şi să propună etapele concrete care să conducă la realizarea UEM. Soluţia incompatibilităţii precizate mai sus era, în viziunea Comitetului Delors, realizarea unei adevărate uniuni monetare europene ca bază a creării UEM, aceasta însemnând prioritar asigurarea stabilităţii ratelor de schimb în condiţiile mobilităţii capitalurilor şi ale unei politici comunitare comune.

În concepţia Raportului Delors, o parte din condiţiile realizării uniunii monetare erau îndeplinite deja, cum am arătat anterior, celelalte urmând a fi realizate progresiv în cadrul constutirii UEM, care va însemna, conform Raportului Delors, cităm: “o libertate totală a circulaţiei pentru persoane, bunuri, servicii şi capitaluri, ca şi parităţi fixate irevocabil între monedele naţionale şi în final, o monedă unică”.

Tratatul de la Maastricht a preluat multe din ideile Raportului Delors, punând accentul pe înlocuirea monedelor naţionale ale ţărilor membre cu o monedă unică europeană şi pe crearea Băncii Centrale Europene însărcinată cu elaborarea şi aplicarea politicii comune în domeniul monetar şi al cursului de schimb. Procesul ce se preconiza se va dovedi unul care generează, în măsuri greu previzibile, avantaje, dar şi costuri pentru participanţi.

Amplele dezbateri şi negocierile complexe care au urmat publicării Planului Delors, sa-u concretizat într-un program articulat cuprins în Tratatul de la Maastricht. Tratatul a inclus o serie de articole neincluse în Planul Delors.

În planul Delors se recomanda realizarea integrării monetare în trei etape, dar nu se prevedea un calendar riguros de desfăşurare a procesului. S-a precizat doar că procesul va debuta la 1 iulie 1990. Continuând linia tematică lansată de Planul Delors, Tratatul de la Maastricht a prevăzut, de asemenea, tot trei etape de realizare a uniunii monetare, dar a conturat un calendar bine definit pentru atingerea obiectivului scontat.

S-a stabilit data de 1 ianuarie 1994 ca reper temporar de lansare a celei de a doua etape.Apoi s-a precizat că în cursul anului 1996, Consiliul Ministerial va stabili dacă o majoritate

de 7 din 11 ţări membre vor îndeplini criterii de convergenţă pentru a participa la ultima etapă a uniunii monetare, urmând să determine data la care uniunea monetară va deveni operaţională. Astfel, prima dată preliminară pentru lansarea uniunii monetare a fost stabilită pentru 1 ianuarie 1997. Dacă nu vor fi îndeplinite criteriile de convergenţă de către majoritatea determinată de state la momentul convenit, atunci uniunea va deveni operaţională la 1 ianuarie 1999, doar pentru ţările care vor satisface condiţiile cerute. Aceasta înseamnă lansarea integrării monetare cu geometrie variabilă adică faptul că nici o ţară membră a UE nu va putea opune vet-ul său la decizia de realizare a uniunii monetare. Ceea ce se dovedeşte interesant, este faptul că Tratatul de la Maastricht este compatibil cu dezideratul unei Europe cu “două viteze”. Ca excepţie s-a permis Marii Britanii şi Danemarcei să opteze necondiţionat dacă participă sau nu la stadiul al treilea al uniunii monetare, chiar dacă vor îndeplini cele cinci criterii de convergenţă.

Planul Delors recomandase că stadiul al doilea va urmări creşterea nivelului de convergenţă economică între ţările membre ale Uniunii Europene ca o precondiţie a convergenţei politicilor economice. Acest document accentua necesitatea asortării unor politicii fiscale, care să faciliteze creşterea viabilităţii uniunii monetare. Totuşi, din raţiuni în principal politice, în acest document nu s-au oferit detalii cu privire la gradul de convergenţă care să fie înregistrat la debutul celei de-a treia etape.

Pentru aceste omisiuni, Planul Delors a stârnit numeroase critici îndeosebi din partea Germaniei, punând sub semnul incertitudinii chiar oportunitatea celei de-a doua etape.

Page 47: c.postica Economia Ue

Tratatul de la Maastricht a corectat această insuficienţă statuând clar criteriile de convergenţă pe care va trebui să le îndeplinească orice ţară pentru a participa la faza finală a uniunii monetare. În conformitate cu prevederile TUE, orice ţară membră trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele criterii de convergenţă:

- stabilitatea preţurilor, exprimată prin rate naţionale ale inflaţiei care să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale nivelul mediu al celor mai bine situate trei ţări din acest punct de vedere;

- rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de două puncte procentuale media celor mai bine situate trei ţări din punct de vedere al stabilităţii preţurilor;

- menţinerea cursului de schimb al monedei naţionale în marja de fluctuaţie convenită prin mecanismul cursurilor de schimb din cadrul SME, în ultimii doi ani anteriori momentului, fără a se proceda la realiniere (depreciere sau apreciere);

- deficitul bugetar să nu depăşească 3 procente din PNB al ţării respective;- datoria publică să nu depăşească 60 de procente din PNB.Aceste criterii de convergenţă trebuiau înţelese ca fiind obligatorii şi deosebit de

ambiţioase, îndeosebi prin implicaţiile lor în planul sensibilelor politici fiscale care trebuiau redefinite pe parcursul perioadei de tranziţie ce trebuia parcursă până la lansarea uniunii monetare.

Dacă acest nivel de exigenţe nu putea fi pus la îndoială, la un moment dat, s-a lăsat deschisă posibilitatea ca fezabilitatea politică a calendarului de realizare să fie supusă unor discuţii ulterioare.

Institutul Monetar European (IME), creat la 1 ianuarie 1994, trebuia să joace un rol important în procesul de pregătire a lansării celei de-a treia etape în 1997 sau 1999. IME a fost conceput ca o instituţie care va evalua progresiv către o Bancă Centrală Europeană printr-un transfer treptat către el a unor funcţiuni curente ale băncilor centrale naţionale.

Băncile Centrale ale ţărilor participante rămâneau în continuare responsabile pentru politicile monetare naţionale pe parcursul etapei a doua a construcţiei monetare.

Responsabilităţile IME au fost astfel definite încât să includă: administrarea riguroasă a Sistemului Monetar European, promovarea unei convergenţe sporite ale ţărilor membre şi pregătirea procedurilor şi instrumentelor pe care le va utiliza Banca Centrală Europeană în etapa a treia a integrării monetare. S-a prevăzut ca la finele celei de-a doua etape IME să înceteze a funcţiona fiind înlocuit cu Banca Centrală Europeană, care, împreună cu Băncile Centrale din ţările participante va funcţiona ca un Sistem European al Băncilor Centrale (SEBC), asumându-şi responsabilităţi în domeniul politicii monetare a Uniunii Europene. EBC va juca, de asemenea, un rol central în procesul de determinare a politicii cursului de schimb al monedei unice în raport cu monede terţe.

Tratatul de la Maastricht a specificat cu claritate că principalul obiectiv al Băncii Centrale Europene este menţinerea stabilităţii preţurilor la nivelul Uniunii Europene. Pentru a facilita îndeplinirea acestui deziderat, Tratatul garantează autonomia BCE atât în raport cu autorităţile din ţările membre, cât şi cu instituţiile comunitare. Atribuindu-i Băncii Centrale Europene un anumit specific în conducerea politicii europene a cursului de schimb, Tratatul, îi oferă nu numai un cadru consistent pentru propriul proces decizional, ci reduce şi temerea şi riscul ca eforturile BCE de a realiza stabilitatea preţurilor să nu fie efectuate de tendinţele conjuncturii externe Uniunii Europene.

Încă de la lansarea sa, Tratatul de la Maastricht, a fost privit cu neîncredere în ce priveşte aplicarea dezideratelor sale foarte ambiţioase şi termenele sale foarte optimiste. Aceste reţineri proveneau din dificultăţile cu care se anticipa că vor fi confruntate ţările membre ale grupării în demersurile lor de a nu se alinia la exigenţele criteriilor de convergenţă.

Semnalele politice şi sociale din anii care au urmat relevă că temerile iniţiale erau întemeiate, procesul de realizare a uniunii monetare fiind deosebit de complex şi foarte dureros în plan sectorial. Se spera obţinerea unor succese palpabile în funcţionarea SME pe coordonatele rigurozităţii şi sporirea convergenţei economice şi monetare. Furtunile care s-au abătut, în plan

Page 48: c.postica Economia Ue

monetar, asupra UE anii 1992 şi 1993 au sporit scepticismul cu privire la punerea în funcţiune a complexei maşinării monetare europene la termenele convenite şi de către cei vizaţi.

La data de 02.05.1998 la Summitul de la Bruxelles cei 15 şefi de stat şi de guvern din Uniunea Europeană au confirmat lansarea monedei unice EURO începând cu 01.01.1999. La acea dată participau la noul sistem 11 din cele 15 ţări membre ale UE, şi anume: Germania, Franţa, Italia, Austria, Belgia, Olanda, Luxemburg, Irlanda, Finlanda, Spania, Portugalia. Dintre celelalte patru ţări neparticipante la EURO, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia şi-au amânat decizia participării la EURO, iar Grecia nu îndeplinea în acel moment criteriile de convergenţă ale Tratatului de la Maastricht. Aceeaşi reuniune l-a desemnat pe W. Duisenberg drept primul preşedinte al Băncii Centrale Europene cu un mandat de 8 ani.

Începând cu 01.01.1999 EURO a devenit oficial moneda pentru tranzacţiile fără numerar în cele 11 state, monedele naţionale rămânând în circulaţie, în stadiul de tranziţie, până la 01.07.2002, valoarea lor de schimb sau interrelaţională fiind fixă.

Pieţele financiare şi tranzacţiile aferente folosesc numai moneda EURO din 01.01.1999, EURO fiind cotat la Bursă ca toate celelalte valute internaţionale cu care a intrat în competiţie.

Băncile, cu aceeaşi dată, au emis cecuri în EURO, clienţii efectuând operaţiuni cu cecurile sau cărţile de credit exprimate în EURO. Tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor EURO a început ca proces pregătitor încă din 1998, punerea lor efectivă în circulaţie începând cu 01.01.2002 până în 01.07.2002.

În perioada 01.01.1999-01.01.2002 sistemele bancare şi financiare naţionale susţin economiile ţărilor participante la EURO, prin organizare şi măsuri specifice şi adecvate, ca acestea să se adapteze gradual la noua monedă. În această perioadă vor funcţiona ca monedă de cont atât EURO, cât şi valutele naţionale fiind definitiv înlocuite de EURO-CASH, cu moneda divizionară cent, a cărei faţă-avers este uniformă, iar reversul se stabileşte de fiecare ţară în parte. Simbolul monetar EURO este litera C dublu barată orizontal la mijloc, în forma ***. Bancnotele, în număr de şapte pentru diferite sume valorice, de la 5 la 500 EURO, sunt identice în toate statele participante la moneda unică. În stadiul de tranziţie de trei ani dintre 01.01.1999 şi 01.01.2002 înlocuirea monedelor din cele 11 state care au introdus EURO se face conform principiului “NO COMPLUSION, NO PROHIBITION – NICI O OBLIGAŢIE, NICI O INTERDICŢIE”, ceea ce înseamnă că operatorii, agenţii nebancari şi nefinanciari (companii, firme, comercianţi, clienţi) optează LIBER asupra valutei de efectuare a tranzacţiilor, dat fiind faptul că, în acest stadiu, monedele naţionale şi EURO coabitează ca monedă de decontare.

Paritatea stabilită de la 01.01.1999 între EURO şi ECU care a ieşit din utilizare în uniune a fost stabilită la 1 EURO – 1 ECU. Pe baza acestei parităţi s-a stabilit de la aceeaşi dată paritatea la care se schimbă cele 11 valute naţionale din UEM în EURO, paritate stabilită în baza cursului oficial comunicat de cele 11 bănci naţionale la 31.12.1998. Parităţile reciproce ale celor 11 valute naţionale ale ţărilor din sistemul EURO au fost stabilite ca fixe, decizia fixităţii parităţilor fiind luată de ECOFIN – Conciliul Miniştrilor de Finanţe ai Uniunii Europene, organism unional macroeconomic, pe baza consultării Băncii Centrale Europene.

Parităţile sau ratele de schimb fixe între EURO şi cele 11 monede naţionale în 31.12.1998 şi valabile din 01.01.1999 au fost:

1 EURO = 1,95583 mărci germane.1 EURO = 40,3399 franci belgieni.1 EURO = 40,3399 franci luxemburghezi.1 EURO = 0,787564 lire irlandeze.1 EURO = 1936,27 lire italiene.1 EURO = 166,386 pesete spaniole.1 EURO = 2,20371 florini olandezi.1 EURO = 13, 7603 şilingi austrieci.1 EURO = 200,482 escudos portughezi.1 EURO = 6,55957 franci francezi.1 EURO = 5,94573 mărci filandeze.

Page 49: c.postica Economia Ue

Practic, începând cu 01.01.1999 Sistemul Monetar Internaţional UNIPOLAR de până atunci, bazat pe dolarul SUA, a încetat să mai funcţioneze în sensul că de la acea dată SMI a deveni BIPOLAR bazat pe dolarul SUA şi EURO. Faţă de vechiul Sistem Monetar European care avea la bază rate de schimb sau parităţi variabile, în noul SME parităţile sunt fixe, iar nu variabile între anumite marje.

Avantajele monedei unice – EURO Se vor reduce costurile pentru agenţii economici şi pentru persoane pe pieţele

schimbului valutar.În prezent băncile percep importante comisioane în funcţie de moneda schimbată, de

instrumentul de schimb (spot forward, swap, option), de mărimea tranzacţiei şi de importanţa agentului economic.

Cele mai mari costuri de tranziţie se înregistrează atunci când au loc tranzacţii cu monedă efectivă (cash).

Exemplu: Biroul european al Uniunii Consumatorilor a estimat că un turist care realizează un circuit european (fără Luxemburg şi Irlanda) având asupra sa bani efectivi, o sumă de 40000 franci belgieni, dacă schimbă cash în toate ţările va pierde 47% din sumă. Cele mai mari pierderi sunt când se schimbă monede slabe (drahmă, escudo) în monede mai puternice.

Prin introducerea monedei unice se vor economisi 1,2 –2 miliarde EURO.Comisionul pentru cecuri de călătorie este mai mic (1%), iar în unele ţări acestea nu sunt

taxate procentual, ci nominal.În cazul cărţilor de credit, comisionul este de 1,5-2,5%. Economisirea dată de EURO, doar

în cazul cecurilor de călătorie, se estimează la 150 milioane EURO/an.Prin introducerea monedei unice se apreciază că la fiecare tranzacţie de 10 mld. EURO se

vor economisi 200 milioane EURO: Se vor reduce costurile şi durata plăţilor transfrontaliere. În timp ce în SUA plata unui

CEC de pe o coastă pe alta costa 20-50 de cenţi şi durează 2 zile lucrătoare, în UE costurile sunt mai mari: 12% din 1000 de ECU şi durează 5 zile lucrătoare.

Câştigurile derivate din simplificarea managementului trezoreriei băncilor, contabilităţii şi relaţiilor cu autorităţile monetare se estimează în sumă de 1,3 miliarde ECU.

Economii la costurile interne ale firmei. La un număr mare de monede, firmele au nevoie de mai mult personal şi echipamente pentru a avea contabilităţii multivalutare. Este mare perioada decontărilor şi scump mecanismul de gestionare a riscurilor valutare.

Reducerea incertitudinii legate de cursurile de schimb. Câştigul de bunăstare ce ar rezulta este greu de cuantificat, dar este important.

Băncile europene vor beneficia de creşterea oportunităţilor de a lucra în propria monedă (EURO) sporind implicit crearea de EURO din partea agenţilor terţi.

Activele de rezervă ale băncilor centrale se vor reduce cu peste 230 mld .dolari.Analiştii fac însă abstracţie de o serie de obstacole microeconomice:- statutul monedei nu este clar stabilit;- legislaţia nu este modificată în funcţie de etapa EURO;- regulamentele bursiere vor trebui revizuite;- trebuie adaptate la noile realităţi serviciile financiare şi normele contabile;- trebuie rezolvate problemele impozitelor, taxelor şi relaţiilor din sistemul bancar.

Dezavantajele monedei unice – EUROa) Costul foarte ridicat al conversiei.Foarte puţine firme comunitare îşi creează provizioane pentru acoperirea costurilor de

adaptare la noile realităţii.b) Pierderi de suveranitate

Page 50: c.postica Economia Ue

A vorbi de europenism în plan politic şi istorie este dificil, iar a vorbi de o naţiune europeană este o absurditate. Moneda slabă sau puternică a fost un simbol, un aliant al unei naţiuni. De aceea se spune ironic “dacă tot se vrea o monedă europeană, de ce nu şi o limbă europeană”.

Sunt mulţi care apreciază că vor fi doar vagoane ataşate la “locomotiva germană” având ca mecanic Bundesbank-ul care nu ştie decât regula cifrelor.

c) Costul adaptării la şoc.La început, dacă situaţia nu va fi gestionată riguros, se poate instaura un adevărat haos care

riscă să compromită ideea de monedă unică. Va trebui evitat momentul în care primele disfuncţionalităţi ale sistemului vor fi privite ca fiind calea tuturor dificultăţilor economice şi sociale.

d) Încetinirea sistemului de creştere economică.Se estimează că la început, când sunt posibile expectative, creşterea economică se va

încetini, pot apare evenimente bursiere, agurindu-se şomajul şi aşa deosebit de ridicat.Deja se poate de menţionat că moneda unică europeană a reuşit să-şi constituie propriul

spaţiu economic, în care se va bucura de încredere. Nu trebuie uitat că moneda unică şi-a adus deja o importantă contribuţie la dezvoltarea unor pieţe financiare europene competitive.

Specialiştii financiari relevă rolul monedei unice ca factor de “europenizare” a pieţelor şi instituţiilor financiare, reflectat şi în creşterea importanţei pieţelor europene de investiţii şi de acţiuni, în plan internaţional, precum şi în logica fuziunilor bancare.

Actuala dezvoltare a pieţelor financiare europene va oferi monedei unice baza pentru a deveni un mijloc internaţional de investiţii. Pe această cale ocolită, moneda unică ar putea, în viitor, să contribuie la accelerarea creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă în spaţiul european. Este citat, în acest sens, exemplu SUA, care se bucură în prezent de o perioadă neîntreruptă de creştere a productivităţii muncii, nu în ultimul rând, datorită funcţionării ireproşabile a pieţelor de capital. Dacă am judeca numai după valoarea sa faţă de dolar, aparent moneda unică europeană n-ar fi corespuns aşteptărilor cel puţin în primul său an de existenţă; de la lansarea sa, în ianuarie 1999, la valoarea de 1,17 dolari, euro a ajuns acum, cu mult sub paritate cu moneda americană. Dar acest declin, în paritate maschează adevăratul său impact: EURO, în primul său an de existenţă a reprofitat pieţele de capital şi a schimbat modul în care companiile îşi fac afacerile.

Moneda unică EURO a creat o nouă şi o enormă piaţă pentru bond-urile corporatiste care constituie pâinea şi untul finanţelor de corporaţie. Ea a înzestrat companiile europene cu o sursă nelimitată de finanţare pentru numărul şi mărimea fără precedent a unificărilor, concentrărilor şi preluărilor ostile lansate la finele secolului al XX-lea. Moneda unică a ajutat dezvoltarea burselor europene, dintre care unele au crescut cu peste 50 la sută în 1999, la cote nemaiîntâlnite. Ea încurajează instituţiile europene şi persoanele fizice să-şi lărgească investiţiile. Cu alte cuvinte, EURO este astăzi tot ce “părinţii fondatori” au dorit să fie, în afară de moneda puternică în ratele de schimb faţă de dolar.

EURO, ca şi INTERNET-ul, este un agent de schimbări radicale. O dată lansat, el îşi creează propria agendă ca un izvor ţâşnit din munte, care îşi creează vad, luncă şi îşi adună afluenţi.

EURO constituie una din căile prin care economiile a 15 naţiuni europene se întrepătrund pentru a crea o economie unitară, mai mare decât cea a Statelor Unite. Regulile Uniunii Europene permit cetăţenilor statelor membre să lucreze şi să locuiască oriunde în interiorul uniunii. Bunurile se mişcă liber peste frontiere, fără vamă; capitalurile curg libere de orice limitări sau controale. Şi acum, EURO a creat o piaţă de capital unificată, în care graniţele nu mai au nici un sens. Cea mai clară ilustrare a revoluţiei declanşate şi conduse de EURO poate fi văzută în pieţele de bond-uri corporatiste ale Europei. Până mai anii trecuţi, companiile europene îşi obţineau cea mai mare parte a împrumuturilor prin bănci. Acum companiile au la dispoziţie un enorm grup de investitori europeni, şi internaţionali de la care se pot aproviziona cu capital.

Page 51: c.postica Economia Ue

Capitolul VI. Politica Comunitară în domeniul concurenţei

6.1. Raţiunile unei politici în domeniul concurenţei

Intreaga construcţie integrativă s-a fondat pe încrederea în forţele regulatorii ale pieţei, postulat pus parţial în aplicare în majoritatea segmentelor integrării. Orientarea spre piaţă a Comunităţilor Europene este cel mai bine reflectată de analiza politicii concurenţiale comunitare. Dezvoltarea şi adâncirea procesului de integrare a căpătat noi dimensiuni şi a dat roade numai în măsura în care economiile se dezvoltau şi erau eficiente. Politica în domeniul concurenţei şi-a sporit importanţa pe măsură ce climatul de afaceri depăşea cadrul îngust naţional şi opera pe baze ample europene. Acţiunile de colaborare între companii, achiziţiile şi fuziunile de firme au regresat sau au sporit în importanţă, paralel cu evoluţiile ciclului economic, tendinţa pe termen lung fiind cea de concentrare a capitalurilor la un nivel care să maximizeze avantajele derivând din piaţa comună şi apoi din piaţa unică. Pe măsură ce se proceda la fuziuni între companii apăreau tot mai evident avantajele economiei de scară paralel cu câştigurile derivate din utilizarea în comun a reţelelor de distribuţie şi a canalelor de comercializare a produselor. Chiar dacă aceste acţiuni sunt benefice pentru actorii economici, în anumite circumstanţe ele pot deveni nefavorabile pentru Comunitate în ansamblul său.

Politica în domeniul concurenţei a fost o componentă importantă a Tratatului de la Roma. Articolul 3 (f) prevede crearea unui sistem care să ofere garanţia că procesele concurenţei loiale pe piaţă nu vor fi distorsionate. Regulile actuale în domeniul concurenţei fac obiectul Art. 85-94 ale Tratatului. Aceste reglementări sunt îndreptate în egală măsură înspre activitatea companiilor, dar şi a autorităţilor guvernamentale naţionale.

Evoluţia în timp a procesului de integrare a creat premise pentru un tot mai pronunţat mediu concurenţial în spaţiul european. O dată cu lansarea Pieţei Unice Interne multe din avantajele dinamice pot fi pierdute prin menţinerea artificială a unor obstacole legislative şi instituţionale în calea activităţii companiilor sau în cazul în care se permite abuzul de poziţiile dominante pe un segment de piaţă care afectează mecanismul liber al pieţei.

Dacă se doreşte identificarea regulilor jocului pentru Comunităţile Europene, îndeosebi în faza de uniune economică şi monetară, atunci răspunsul trebuie căutat în această parte a tratatelor şi a practicii comune.

Economiştii, în general, asociază piaţa cu mecanismul cel mai eficace pentru alocarea eficientă a resurselor. Într-o piaţă perfectă, firmele vor concura una cu alta pentru a satisface, în cele mai bune condiţii, cererea. O astfel de piaţă concurenţială va fi caracterizată prin presiuni “a la baisse” asupra preţurilor, până la un nivel care să acopere costurile şi marjele de profit rezonabile pentru producători şi ofertanţi. Firmele vor falimenta sau vor fi eliminate de pe piaţă de alţi concurenţi mai adaptaţi la realităţile economice; unele vor încerca să practice preţuri foarte ridicate dar vor fi nevoite să revină la preţuri rezonabile dacă există concurenţă. În conformitate cu acest raţionament, piaţa este un sistem care se autoechilibrează favorabil, atât pentru cumpărători, cât şi pentru ofertanţi, grăbind diversificarea obiceiurilor de consum şi a înclinaţiei spre inovare şi menţinând economia la un nivel rezonabil de eficienţă.

Un astfel de unghi de vedere este, evident, unul ideal, realităţile economice fiind de multe ori foarte diferite. Independent de imperfecţiunile pieţei şi în pofida semnalelor acesteia, totuşi, există motive pentru ca firmele din anumite sectoare să coopereze sau să se asocieze sau ca o firmă să aibă o poziţie dominantă pe un segment de piaţă. Stabilirea preţurilor, partajarea pieţelor sau alte forme de comportament anticoncurenţial pot apărea din dorinţa conservării unor profituri

Page 52: c.postica Economia Ue

ridicate sau a unei stabilităţi productive liniştitoare. Pentru marea majoritate a economiştilor, metoda de cuantificare a acestui pericol, în termeni atât de prevenire, cât şi de sancţionare a acestui compartiment a fost practicarea unor controale administrative care să implice o ţinere sub control a abaterilor concurenţiale – cu alte cuvinte se credea că pot fi corectate imperfecţiunile pieţei prin reglementări legale. Alţi economişti au preferat modalităţi alternative de control, prin menţinerea unui anumit nivel al proprietăţii publice, îndeosebi în sectoarele în care factorii tehnici păreau să necesite o structură relativ monopolistică iar controlul autorităţilor publice era privit ca un rău necesar, alternativa mai bună decât o poziţie de monopol necontrolabilă.

Prin urmare, politica în domeniul concurenţei este importantă ca mecanism de corectare a imperfecţiunilor pieţei. Procedând prin punerea în practică a unei astfel de politici se spera în plus că se va menţine un nivel general rezonabil de eficienţă economică. Prin prelungirea raţionamentului, se poate afirma că lipsa unei astfel de politici articulate, sau, mai rău, existenţa uneia nefuncţionale vor crea premise ca firmele să opereze neconcurenţial sau să concureze neloial, generând efecte de ineficienţă în producţie şi în alocarea factorilor de producţie.

Problema cu privire la ce se înţelege prin şi cum operează în practică mecanismele anticoncurenţiale, precum şi cea referitoare la ce fel de control se poate exercita asupra acestora este foarte complexă în plan internaţional şi chiar regional. Multe fenomene pe care legislaţiile şi practicile naţionale nu le-au surprins operează numai transfrontalier, cum ar fi foarte frecventa practică a cartelurilor internaţionale în multe sectoare industriale. În plus, o sursă suplimentară de practici neconcurenţiale o reprezintă guvernele însele, care, prin ajutoare financiare directe, alte forme de sprijin intern sau reguli şi proceduri restrictive, pot favoriza agenţii economici interni sau descrimina firmele din ţările partenere.

Aceste din urmă practici sunt frecvent considerate a fi şi bariere netarifare, analizate pe larg de specialiştii în domeniul politicilor comerciale. În acest mod, separaţia între politica în domeniul concurenţei şi politicile comerciale devine greu de făcut. În contextul unei grupări integraţioniste regionale de tipul Comunităţii Europene, aceste măsuri se înscriu mai clar în cadrul politicii concurenţiale. Acolo unde un guvern încearcă să sprijine propriile firme în interiorul unei uniuni vamale, el va proceda fie la subvenţionare directă sau indirectă, fie la relaxarea procedurilor de achiziţii şi fuziuni. Ca atare, o politică în domeniul concurenţei la nivelul unei regiuni cuprinzând mai multe state va fi o ecuaţie cu mai mulţi parametri şi se va referi în egală măsură la firme dar şi la guverne.

Devenind posibile surse de concurenţă neloială, statele componente ale unei grupări regionale, pe lângă analiza modului cum elaborează reguli de control al practicilor neloiale, devine esenţială analiza manierei în care le opun în practică pentru toţi agenţii economici care operează pe teritoriul lor. În literatura de profil, autorităţilor publice li se acordă un rol aparte şi s-au elaborat modele complexe de cuantificare a capacităţilor şi resurselor de care dispun statele pentru a pune în aplicare strategii sănătoase şi a transmite către companii semnale ferme în acest sens.

Eficacitatea controlului este o dimensiune importantă a oricărui gen de politică în domeniul concurenţei, atât la nivel naţional, cât şi comunitar.

Pentru a da substanţă unei politici în domeniul concurenţei este esenţial mecanismul legislativ şi instituţional în vigoare, factorii definitorii cum ar fi resursele, responsabilităţile şi forţa de a transpune în practică, precum şi credibilitatea mesajului transmis şi informarea agenţilor economici despre conţinutul politicii. Trebuie subliniat din nou, că în timp ce aceşti factori pot acţiona foarte eficient la nivel naţional, ei devin foarte complecşi ca reacţie în context regional integraţionist. Trebuie distins între ceea ce poate fi plauzibil într-o lume ideală, care stă, de regulă, la baza modelelor teoretice şi ceea ce este posibil în lumea economică reală.

Responsabilităţile în domeniul politicii concurenţiale la nivelul Uniunii Europene sunt partajate între organele comunitare şi autorităţile din ţările membre, dar această diviziune nu este foarte clar conturată. Politica în domeniul concurenţei la nivelul UE implică o monitorizare a măsurilor şi o intervenţie în ecuaţia pieţei pentru asigurarea unui nivel adecvat de competiţie. În termenii economici, ţelul acestei intervenţii este asigurarea unei eficiente alocări a resurselor.

Page 53: c.postica Economia Ue

După cum subliniam, ideea că mecanismul pieţei este foarte bun în rolul de alocare a resurselor trebuie însoţită de condiţia existenţei unui număr mare de ofertanţi şi utilizatori, pe fondul unei prompte şi corecte receptări de către aceştia a mesajelor pieţei.

În economia modernă există numeroase situaţii când firme de dimensiuni foarte mari domină piaţa sau o anumită piaţă. Acest lucru nu este disfuncional dacă poziţia dominantă se bazează pe posibilitatea şi competitivitatea superioară în raport cu concurenţii săi. Pornind de la această situaţie, celelalte firme, prin intensivizare tehniologică, minimizarea costurilor de producţie, strategii ofensive de internaţionalizare, reţele moderne de distribuţie şi management performant, pot câştiga şi ele poziţii dominante. Asistăm, în acest caz, la o funcţionare corectă a regulilor pieţei. Concurenţa nu este întotdeauna de origine internă, în sectoare cum ar fi industria aviatică, producţia de computere, concurenţa este prioritar internaţională. În acest caz penetrarea pe piaţă impune cooperarea, asocierea sau alte forme conlucrative. Spre exemplu, Airbus a fost creat prin acţiunea comună a mai multor companii europene, cu un substanţial sprijin guvernamental, pentru a rezista sfidării lansate de Boeing.

În elaborarea şi punerea în practică a unei politici comunitare în domeniul concurenţei, UE s-a dovedit a fi un actor politic extrem de calificat. În timp ce acest domeniu este articulat de reguli destul de bine închegate şi detaliate, pare că sarcina organelor comunitare şi în special a Comisiei este să le interpreteze într-un asemenea sens încât că creeze premisele ca lumea afacerilor să capete o dimensiune europeană. Prin urmare, politica în domeniul concurenţei nu va trebui să împiedice sau să regularizeze o acţiune în domeniul economic decât în cazul când este percepută ca fiind prejudiciară.

6.2. Reguli şi proceduri comunitare privind concurenţa

Cu privire la problematica în domeniul concurenţei, principalele dimensiuni explorate de reglementările comunitare se referă la:

stabilirea cadrului juridic normativ acoperitor pentru intervenţia organelor comunitare; criteriile convenite pentru realizarea practică a intervenţiei comune; elaborarea unor calendare în interiorul cărora se vor adopta deciziile.După cum precizam, prevederile din tratate cu privire la această sensibilă politică

comunitară sunt concentrate la începutul lor, în Art. 85-94 ale Tratatului de la Roma. O caracteristică distinctivă a sistemului comunitar este corelaţia puternică între legislaţia privitoare la concurenţa şi politica în domeniul concurenţei. Esenţa acestei politici este cantonată în Art. 85 care se referă la aranjamentele între firme şi alte practici consorţiale care pot afecta comerţul sau distorsiona concurenţa, Art. 86, referitor la abuzuri derivate din poziţia dominantă şi Art. 92, cu privire la ajutorul guvernamental acordat firmelor.

Art. 85 interzice acele activităţi care sunt incompatibile cu funcţionarea corectă a pieţei, impietează asupra comerţului dintre ţările membre şi au ca efect îngrădirea, eliminarea sau distorsionarea concurenţei. Prevederile acestei părţi nu se aplică decât dacă o anumită acţiune are sau ar putea avea un impact nefavorabil asupra fundamentelor reale ale comerţului dintre statele membre.

Se interzic aranjamente care: au ca obiect stabilirea de preţuri sau condiţii de comercializare; îşi propun limitarea producţiei, a pieţelor, dezvoltării tehnologice sau a plasamentelor

de capital; au ca obiect partajarea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare; îşi propun condiţionarea unor clauze contractuale de acceptarea de către parteneri a

unor obligaţii complementare care, conform uzanţelor şi practicilor comerciale, nu au legătură cu obiectul acelui contract.

În Art. 86 sunt cuprinse prevederi referitoare la activitatea firmelor care abuzează de poziţia lor dominantă pe o anumită piaţă. Ceea ce este însă dificil, este dovedirea şi exprimarea poziţiei dominante şi, mai ales, semnalarea abuzării de această poziţie. Ceea ce s-a reuşit în

Page 54: c.postica Economia Ue

practică a fost stabilirea acelor practici la care o firmă cu o poziţie importantă, pe piaţă nu trebuie să apeleze. Aceste practici se referă la impunerea unor preţuri nerezonabile sau a unor condiţii comerciale nejustificate în raport cu partenerii lor. Dacă ele vor folosi poziţia dominantă pe piaţă pentru a valorifica neloial această stare de fapt, sau pentru a o menţine şi accentua, se vor întreprinde împotriva lor măsuri corective din partea Comisiei, care se poate autosesiza sau din cauza unor plângeri formulate de firmele sau grupurile de interese afectate.

Există la nivelul european o impresionantă cazuistică în ceea ce priveşte atât practicile neloiale ale companiilor, cât şi răspunsurile organelor comunitare.

Un astfel de caz s-a referit la fabrica de bere din Belgia – “Interbrew”. Comisia Europeană a fost anunţată în aprilie 1994 că producătorul respectiv de bere trebuie să renunţe la dreptul exclusiv de a distribui berea daneză de tip Carlisberg Tuborg pe piaţa belgiană. Comisia a apreciat că aranjamentul era unul de partajare a pieţei care împiedica mutaţii în structura pieţei. S-a sperat că va fi conferit un real impuls concurenţei în diversificata piaţă a berii. Anunţul permitea Interbrew să-şi menţină poziţia dominantă pe piaţa naţională concomitent cu creşterea importanţei producătorilor mici şi autonomi.

Ca urmare a intervenţiei Comisiei Executive, producătorii danezi de bere au procedat la crearea unei noi companii de distribuţie sub forma unei societăţi mixte cu o altă companiei belgiană N.V. Haclterman S.A. ceea ce a polarizat competiţia pe piaţa belgiană.

De asemenea, cele mai spectaculoase cazuri de cartelizare a producţiei şi distribuţiei, descoperite de Comisie în urma unor acţiuni de profunzime, au fost aranjamentele din anumite sectoare ale industriei chimice europene.

Totuşi, atribuţiile Comisiei de a descoperi cazuri şi a le lua în analiza şi eficacitatea măsurilor luate de aceasta au dus de cele mai multe ori la efecte benefice pentru companii care şi-au definit mai bine strategiile şi au înregistrat efecte benefice în plan financiar. Totuşi, Comisia nu a avut acelaşi succes şi în combaterea abuzurilor derivate din poziţia dominantă pe piaţă, în principal datorită sensibilităţii problemei şi a dificultăţii dovedirii prejudiciilor.

Un caz care a deţinut mai multă vreme capul de afiş a fost acţiunea declanşată împotriva multinaţionalei elveţiene Hoffman-LaRoche. Compania era un producător major de vitamine. În cazul vitaminelor B2 şi H deţinea chiar 80% din piaţă. Firma utiliza plăţile de fidelitate ca măsură de a menţine loialitatea consumatorilor. Aceasta însemna că, dacă utilizatorii cumpărau exclusiv de la companie, ei se puteau aştepta la preţuri mult mai avantajoase. Aceste preţuri de fidelitate nu erau proporţionale cu cantităţile achizionate, ci cu ataşamentul faţă de ofertant. Această practică avea ca efect înlăturarea unor concurenţi care ar fi fost capabili să ofere aceleaşi produse mult mai ieftin. Era o practică menită să permită companiei să-şi conserve poziţia dominantă pe piaţă.

Au mai fost şi alte, dar puţine, situaţii analizate de Comisie. Comisia acţionează mai ales la plângerile înaintate de diverse firme sau grupuri de interese.

Deşi regulile comune privind concurenţa prevalează asupra celor naţionale, apar diferente inevitabile de interpretare, întrucât multe ţări membre au legislaţii elaborate în acest segment al politicii comunitare. Sunt numeroase cazuri în care Comisia a acordat dreptul la derogări pentru o serie de acţiuni cum ar fi: aranjamente privind distribuţia produselor, brevetele de invenţie; acţiunile de cercetare-dezvoltare; acordurile în domeniul transporturilor maritime sau al industriei aeronautice.

Domeniul cercetării-dezvoltării este unul important în care Comisia a acordat derogări de la regulile privind concurenţa. Problematica inovativă este extrem de dificil de încadrat în regulile concurenţei reale; în pofida părerii lui Schumpeter că monopolurile sunt leagănul inventicii, preocupări mai recente, conform cărora concurenţa uneori cultivă un comportament îngust al firmelor şi investiţiilor sau că cooperarea este necesară pentru impulsionarea progresului tehnologic, concurenţa şi competitivitatea pot apărea ca obiective opuse.

De curând, au fost dezbateri ample asupra manierei în care cooperarea în domeniul cercetării poate fi mult mai avantajoasă decât strădania firmelor de a-şi atinge singure obiectivele ştiinţifice şi creative.

Page 55: c.postica Economia Ue

În contrast cu alte tipuri de aranjamente, cele în domeniul cercetării sunt percepute de Comisie ca promovând şi nu afectând concurenţa, contribuind la lansarea unor noi produse pe piaţă şi sporind bunăstarea consumatorilor. Totodată, Comisia ia măsuri împotriva riscurilor ce pot apărea din aceste tipuri de colaborare, păstrându-se un echilibru între avantajele aranjamentelor şi potenţialele lor prejudicii în plan concurenţial.

Aceasta s-a realizat decizându-se care forme de aranjamente intră şi care nu sub incidenţa Art. 85 şi dacă unele dintre ele sunt calificate a fi derogări.

Când s-a pus problema unor firme cu poziţie dominantă pe piaţă, s-a dovedit dificilă definirea conceptului de piaţă, întrucât o firmă poate avea o cotă de piaţă importantă în interiorul Comunităţii pentru a beneficia de avantajele economiei de scară ca o precondiţie a competitivităţii internaţionale. De asemenea, a suscitat largi discuţii la nivelul comunitar, îndeosebi în cadrul Comisiei, problema dimensiunii firmelor comunitare, a optimului care să permită să nu fie distorsionante la scară comunitară dar competitive la scară globală.

Determinarea poziţiei dominante a unei companii nu trebuie făcută doar după ponderea de piaţă a acesteia, ci şi după gradul de integrare verticală sau structura pieţei. În plus, deţinerea unei poziţii dominante pe piaţă nu este imputabilă în orice circumnstanţe, trebuind să se facă dovadă că se aluzează de aceasta şi apar efecte prejudiciante.

Art. 90 din Tratatul de la Roma se referă la tratamentul acordat proprietăţii publice şi industriilor esenţiale. Un domeniu în care Comisia a fost foarte activă este cel al ajutorului acordat firmelor aflate în proprietatea publică. Tratatul nu abordează expres problema proprietăţii publice, aceasta fiind atinsă doar tangenţial în sensul că “nu se vor prejudicia în nici un fel reglementările din ţările membre care guvernează sistemul proprietăţii”. În principiu, aşa cum s-a consacrat şi în diferite decizii ale Curţii de Justiţie, Comunităţile Europene nu urmăresc în nici un fel dacă o firmă este privată sau naţionalizată. Cu toate acestea, anumite prevederi din tratat se referă totuşi la firmele proprietate de stat, îndeosebi la monopolul statului, punând întreprinderile şi autorităţile publice sub incidenţa regulilor comunitare privind concurenţa. Totodată, în acest domeniu, Comisia este împuternicită să emită directive fără a solicita aprobarea Consiliului.

Deşi cu privire la sprijinul acordat firmelor de stat s-au adoptat nişte reglementări, în plan practic s-a făcut foarte puţin, ca urmare a poziţiei ferme a autorităţilor din ţările membre.

În 1990, Comisia a adoptat o directivă prin care se cerea transparenţă cu privire la raporturile financiare între întreprinderile publice şi autorităţile guvernamentale, utilizând abilitatea sa de a impune legislaţia comunitară chiar dacă un stat membru se opune. Aceasta obligă ţările membre să furnizeze informaţii Comisiei, la cererea acesteia, cu privire la natura, mărimea şi efectele raporturilor financiare, îndeosebi în sectorul industrial. O serie de guverne au adus problema în faţa Curţii Europene de Justiţie care a confirmat dreptul Comisiei de a interveni. Autorităţile guvernamentale au continuat să fie reticente în poziţia lor, furnizând doar informaţii parţiale sau răspunzând doar la anumite solicitări. Sfera de cuprindere a acestei directive a fost lărgită în 1985 pentru a cuprinde şi industriile esenţiale, iar în 1991 Comisia a propus înăsprirea reglementărilor.

Activitatea Comisiei în acest sector s-a intensificat în ultimii ani, pe măsură ce informaţiile cu privire la sprijinul acordat de guverne unor sectoare economice s-a amplificat, paralel cu acutizarea tensiunilor între firmele private şi cele publice. În principiu, Comisia şi-a propus să definească mai strict modul în care autorităţile pot sprijini diverse sectoare economice. Un element-cheie al acestei atitudini a fost principiul investitorului raţional, potrivit căruia orice fel de sprijin va trebui acordat pe criterii comparabile cu cele aplicate de un investitor privat când plasează capital.

Comisia şi-a intensificat preocupările în domeniul sectorului public în deosebi în ce priveşte activitatea firmelor de utilitate publică. Acestea sunt sectoare în mod natural monopolizate, întrucât constituie infrastructura economiilor naţionale acoperind activităţi cum ar fi furnizarea de gaze şi electricitate, servicii poştale şi de telecomunicaţii şi anumite categorii de transporturi de călători. Aceste sectoare au evoluat de la reţele locale la cel naţionale deseori în

Page 56: c.postica Economia Ue

proprietate exclusiv publică, având o pronunţată dimensiune monopolistică. O astfel de structură a fost justificată cu multe argumente şi până de curând acceptată indiscutabil ca normală

Ca monopoluri “legitime”, operând prioritar sau exclusiv între graniţele naţionale aceste sectoare nu au fost o ţinută preferată a politicii comunitare. Totuşi, în ultimii ani, s-au pus bazele unei politici comunitare şi cu privire la aceste sectoare. Prin interferenţa cu alte activităţi, prin inexistenţa concurenţei reale, aceste sectoare pot să aducă la cultivarea nonloialităţii în concurenţă şi pot duce la distorsionarea pieţei. De aceea, Comisia şi-a întărit reglementările pentru a urmări dacă activitatea din aceste sectoare este compatibilă cu noile evoluţii ale procesului integraţionist şi cu noua etapă în care a intrat acesta.

Preocupările autorităţilor comunitare sunt îndreptate în direcţia stimulării unui mai mare grad de liberalizare în aceste sectoare şi îndeosebi în cel al telecomunicaţiilor. La nivel comunitar sunt tot mai numeroase vocile care cer integrarea completă a acestor servicii şi utilităţii publice în conduita prevăzută de politica comunitară în domeniul concurenţei.

Articolul 92 statuează modalităţile de control al ajutoarelor de orice fel care perturbă sau ameninţă să afecteze concurenţa. Totuşi, această categorică prohibire din tratate a fost nuanţată printr-o serie de prevederi care permit acordarea ajutoarelor publice, dar forţa derogatorie aparţine Comisiei şi nu statelor membre. Realizarea practică urmează o procedură şi anume: o solicitare din partea statului membru adresată Comisiei, anterior notificării intenţiei de a oferi o formă de sprijin unui anumit sector economic pe care Comisia îl consideră eligibil; Comisia are funcţional un sistem de revizuire şi procedură prin care modifică mărimea şi forma acestui ajutor sau îl poate suspenda. În practică, Comisia nu examinează cazuri individuale, ci cadrul general pentru diferite scheme de sprijin lăsând la latitudinea ţărilor membre, subvenţionarea conform cu aceste scheme cadru. În decursul timpului, Comisia a aprobat cu uşurinţă scheme de sprijin naţionale, reflectând utilizarea relativ limitată a acestor mecanisme de către ţările membre.

Cadrul lejer cu privire la aceste probleme, pe fondul maturizării Pieţei Unice Interne şi mai ales al îndeplinirii criteriilor de convergenţă, se va transforma iniţial în potenţiale războaie ale subvenţiilor şi se va stinge de la sine ulterior sub loviturile austerităţii bugetare.

Comisia are un rol important în implementarea politicii comunitare în domeniul concurenţei. Astfel, ea va putea solicita toate informaţiile necesare din partea ţărilor membre sau a companiilor şi poate proceda la derularea unor investigaţii. Se pot studia documentele, formularele sau se pot cere explicaţii directe din partea managerilor firmelor.

Oficiali ai Comisiei, paralele cu cei din ţările membre, investighează activitatea unei anumite companii presupuse a viola regulile privind concurenţa. Dacă se dovedeşte că practica neloială a avut loc, Comisia poate:

- aplica o amendă de până la 10% din cifra de afaceri din anul anterior realizată de firmă;- adopta măsuri interimare pentru a stopa comportamentul prejudiciant.Un exemplu de companie care a refuzat să se supună cerinţelor Comisiei este cel al

concernului german producător de îngheţată Schoeller. În mai 1994, compania a fost ameninţată cu o amendă de 1000 ECU pe zi dacă va continua să aplice acordul de exclusivitate încheiat cu magazinele germane. Acest acord îngreuna accesul altor producători în aceleaşi magazine, fiind o barieră atât pentru producătorii germani, cât şi pentru cei din celelalte ţări membre. Practica companiei a început în 1982 şi i s-a cerut să renunţe la ea abia în 1992. În pofida recomandării Comisiei, Schoeller a semnat peste 14 000 de aranjamente de exclusivitate şi în 1993, compania argumentează că a ignorat recomandarea Comisiei bazându-se pe faptul că aranjamentele erau pe o perioadă limitată de nu mai mult de cinci ani.

Pe primii ani de funcţionare a Comunităţilor, eşecurile Comisiei au fost foarte numeroase indicând lipsa mijloacelor de aplicare a legislaţiei. Panoplia de instrumente punitive s-a diversificat, numărul cazurilor nesoluţionate scăzând simţitor. Spre exemplu, în 1993, din 723 de cazuri examinate de Comisie, 60% au fost notificate de părţile implicate, 25% au reprezentat plângeri ale unor grupuri de interese, iar 15% cazuri iniţiate direct de către Comisie.

Comisia Europeană a fost frecvent criticată pentru faptul că îndeplineşte concomitent rolurile de investigator, judicător şi juriu în cazurile referitoare la concurenţă. Acest lucru este

Page 57: c.postica Economia Ue

doar parţial just, deoarece există şi Curtea Europeană de Justiţie, care poate revizui deciziile adoptate de Comisie, putând confirma, reduce sau anula penalităţile aplicate sau modifica orice decizie formală. Apelul se va face numai cu privire la decizia adoptată de Comisie şi nu cu privire la investigaţiile declanşate în urma unor sesizări. Procesul de revizuire a deciziilor a fost mult perfecţionat prin constituirea în 1988 a Curţii de Primă Instanţă. Poziţia sa a fost formalizată conform Art.168 (a) din Tratatul de la Maastricht care o pune alături de Curtea de Justiţie, însărcinând-o, în principal, cu cazurile derivate din aplicarea politicii în domeniul concurenţei. Rolul său a sporit, întrucât ea supune unei amănunţite analize deciziile Comisiei şi permite menţinerea corectitudinii în procesul de reglementare a concurenţei.

În pofida îmbunătăţirilor în maniera de aplicare a rigurozităţii în funcţionarea pieţei integrate sunt o serie de aspecte ce vor trebuie revizuite. Astfel se recomandă o explicare mai amănunţită a acţiunilor Comisiei şi va trebui simplificată procedura de apel la deciziile luate.

6.3. Mecanismul achiziţiilor şi fuziunilor în Uniunea Europeană

Înfăptuirea Pieţei Unice a modificat substanţial natura concurenţei intracomunitare. Firmele se confirmă cu tot mai multe provocări pe pieţele care le erau rezervate până acum, întrucât graniţele devin tot mai deschise, aproape imperceptibile economic şi comercial, iar barierele netarifare au fost în majoritatea lor înlăturate.

O reacţie naturală de ajustare la o piaţă incomparabil mai amplă a fost creşterea dimensiunii medii a companiilor în vederea maximizării avantajelor economiei de scară în materie de producţie şi cercetare-dezvoltare. Această tendinţă a fost amplificată de dorinţa de a proteja totuşi piaţa internă de presiunile concurenţiale provenind din celelalte ţări ale Uniunii Europene. În alte cazuri, sporirea dimensiunilor firmelor a fost o strategie ofensivă pentru a obţine avantajele oferite de o piaţă mult mai mare. În timp ce unele firme au putut să-şi sporească dimensiunile prin propriile resurse, altele au ales calea achiziţiei altor companii cu activităţi complementare sau chiar concurente.

Consolidându-şi poziţiile pe piaţa internă, o serie de mari companii şi-au lansat procesul de achiziţii transfrontaliere. Pentru a-şi crea resursele necesare achiziţionării altor firme, multe companii s-au dispensat de o serie de activităţi periferice concentrându-se pe activităţile principale, ceea ce le-a permis să se extindă în plan geografic.

O altă metodă de a deveni companii cu adevărat comunitare a fost fuziunea cu alte firme din state membre.

Valoarea acţiunilor de fuziuni şi achiziţii a sporit substanţial după lansarea procesului de fundamentare a Pieţei Unice. Astfel, în 1989, valoarea a atins un nivel record de 44 miliarde ECU, adică de 3,5 ori mai mult decât în 1986. După acea dată cifra acestor activităţi a regresat puţin şi ca urmare a proceselor de recesiune cu care s-a confruntat gruparea regională. Valul de fuziuni s-a extins continuu şi a cuprins treptat noi ţări membre. Dacă în 1986, jumătate din fuziuni erau esenţialmente defensive, fiind justificate de considerente sinergice sau de raţionalitate economică şi tehnologică, peste cinci ani numai 16% au avut aceste motivaţii, raţiunea principală devenind întărirea poziţiilor de piaţă şi expansiunea viitoare.

Condiţiile oferite de climatul macroeuropean au fost stimulative pentru achiziţii şi fuziuni de firme. Cei mai importanţi factori au fost: îmbunătăţirea profitabilităţii afacerilor, stabilirea cursurilor de schimb şi oportunităţile oferite de Piaţa Unică.

Trebuie remarcat că o tendinţă similară s-a înregistrat şi în cazul SUA, ceea ce sugerează că o parte din dinamica achiziţiilor şi fuziunilor se înscrie într-o tendinţă globală a impulsionării activităţii transfrontaliere.

Implicarea diferitelor ţări în activităţile de fuziuni şi achiziţii nu a fost omogenă. Unele ţări s-au înscris mai dinamic în tendinţele din domeniul achiziţiilor, chiar mai mult decât le permitea mărimea economiilor lor.

Aceasta a reflectat experienţa propriilor companii în aceste acţiuni şi deschiderea pieţei de capitaluri prin cotarea titlurilor financiare emise de companii. Este relevant în acest sens

Page 58: c.postica Economia Ue

exemplul Marii Britanii. Pe de altă parte implicarea germană în acţiunile de achiziţii şi fuziuni de firme a fost relativ mai modestă. S-a înregistrat o creştere a volumului achiziţiilor germane în prima parte a anilor’90, dar îndeosebi pe seama proceselor de privatizare din landurile estice. Tradiţiile naţionale în ce priveşte înclinaţiile spre investiţii arată că alte ţări membre ale UE sunt puţin antrenate în acest proces.

De asemenea, condiţiile pentru prelevări ostile au variat semnificativ de la o ţară la alta. Barierele tehnice şi structurale pentru a preîntâmpina preluările neloiale, cum ar fi fost destul de bine reprezentată proprietatea publică, existenţa şi funcţionarea unor comitete de supervizare, precum şi posibilitatea identificării dobânditorilor de acţiuni peste un anumit nivel, sunt premise pentru scăderea numărului de preluări ostile în anumite state.

Toate aceste realităţi şi evoluţii au impus uniformizarea procedurilor la nivel comunitar, prin introducerea în 1989 a unei legislaţii comunitare cu privire la fuziuni, ca o recunoaştere a faptului că un control al fuziunilor a devenit esenţial.

Această nouă direcţie a fost necesitată şi de evoluţiile spre Piaţa Unică Internă şi liberalizarea pieţelor financiare şi de capitaluri. S-a acceptat că procesul de reorganizare a companiilor va continua, dar s-a transmis mesajul că acesta nu va trebui să se deruleze prin încălcarea regulilor unei concurenţe loiale.

S-a constatat că, pe de o parte, legislaţiile naţionale nu vor mai putea reglementa activitatea unor firme şi monopoluri paneuropene, iar Art. 85 şi 86 din Tratatul de la Roma nu erau adecvate pentru a reglementa acest proces. Au fost necesari peste 17 ani de negocieri pentru a se elabora un Regulament comunitar cu privire la fuziuni şi a decide ce abilităţi în domeniu vor fi acordate Comisiei Executive. O problemă delicată s-a dovedit cea cu privire la timpul de fuziuni ce puteau fi plasate sub control comunitar, paralel cu partajarea responsabilităţilor între autorităţile naţionale şi cele comunitare.

Unele reglementări trebuiau să arbitreze între tranzacţiile care, după unele reglementări naţionale, erau permise, dar după cele comunitare, nu sau invers. Problema se rezolva în sensul că legislaţia comunitară se va limita prioritar la noile operaţiuni de fuziune. Această soluţie a fost o victorie a Germaniei şi a Marii Britanii, două ţări cu legislaţii naţionale în domeniu foarte elaborate.

Regulamentul comunitar cu privire la fuziuni a intrat în vigoare în septembrie 1990 şi se aplică asupra tranzacţiilor care ar putea afecta competiţia loială.

Se stabileşte că o fuziune va trebui notificată Comisiei Europene în următoarele situaţii: cifra de afaceri rezultă din combinarea firmelor depăşeşte 5 miliarde ECU; cifra de afaceri realizată pe piaţa europeană de fiecare din parteneri a fost de peste 250

milioane ECU; cifra de 250 milioane ECU ca cifră de afaceri pentru fiecare din semnatarii unui aranjament de fuziune are menirea de a exclude de la analiză tranzacţiile mărunte în care o mare companie se asociază cu unele foarte mici.

Dacă două treimi sau mai mult din cifra de afaceri realizată la nivel comunitar este localizată într-o singură ţară membră, fuziunea este exclusă de la aplicarea reglementărilor comunitare, fiind plasată sub incidenţa celor naţionale

Legislaţia şi structurile instituţionale din ţările membre îşi păstrează valabilitatea, iar acţiunile care nu cad sub incidenţa intervenţiei UE vor fi de competenţa autorităţilor naţionale de resort.

Fuziunile care se încadrează în criteriile comunitare vor trebui notificate Comisiei şi vor fi examinate exclusiv de aceasta. Fiecare caz în parte este examinat individual din punctul de vedere al probabilităţii distorsionării concurenţei. Procedura are o dimensiune temporară destul de riguroasă. Astfel, după notificare, Comisia trebuie să adopte o decizie în maximum o lună. Înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului, Comisia avea de examinat cam 50-60 de fuziuni pe an.

Raţiunile unor praguri foarte înalte de la care fuziunile fac obiectul validării de către organele comunitare s-au cantonat în ideea că nu ar fi rezonabil ca Uniunea Europeană să se implice în monitorizarea unui mare număr de operaţiuni de fuziune de dimensiuni reduse. În

Page 59: c.postica Economia Ue

aceste cazuri, când apar probleme ce impietează asupra concurenţei loiale, ele vor putea face obiectul examinării de către Comisie în conformitate cu Art. 85 şi 86 din Tratat.

Esenţa cercetării a fost să se ia în considerare: nevoia de a menţine şi dezvolta o concurenţă reală, cu luarea în consideraţie a structurii

pieţelor implicate şi existenţa concurenţei prezente şi viitoare; condiţiile de piaţă ale celor avuţi în vedere, paralel cu forţa lor economică şi financiară,

perspectivele de evoluţie ca mari ofertanţi şi cele de acces la pieţe.Cerinţa este ca organele comunitare să fie informate nu mai târziu de o săptămână de la

înaintarea intenţiei de încheiere a unui acord, de la anunţarea unei oferte sau de la achiziţionarea pachetului de control la o companie. O dată ce decizia de fuziune este luată, afacerea este suspendată temporar şi se urmează procedura conform schemei 6.1.

O fuziune poate fi interzisă dacă ea creează sau acutizează o poziţie dominantă pe piaţă, lucru care va împiedica asupra concurenţei la nivel comunitar sau într-o zonă importantă a acestei.

În cazul Nestle/Pierrier, analizat în iulie 1992 şi finalizat cu decizia de neaprobare a fuziunii, interpretarea poziţiei dominante conform prevederilor regulamentului a fost extinsă pentru a cuprinde structuri în care nu numai o singură firmă domină piaţa, ci un grup de firme care împreună au o poziţie dominantă şi acel oligopol este probabil să acţioneze într-o manieră concertată.

Un alt caz analizat a fost cel al preconizatei fuziuni în Marea Britanie - Turmae/Steetley. În acest caz s-a apreciat că fuziunea produce efecte numai în această ţară, pentru că costul de transport al materialelor de construcţii face ca aceasta să fie o piaţă distinctă.

Doar aproximativ 10 % din cazuri ajung în poziţia în care sunt investigate de

Schema 6.1

Procedura comunitară cu privire la fuziuni

Comisie în detaliu. Orice decizie adoptată în conformitate cu criteriile comunitare are o mare doză de subiectivism, iar punerea ei în aplicare depinde de ceea ce a avut în vedere Comisia în acel moment.

Un caz notabil prin amploarea şi implicaţiile sale a fost cel al ofertei făcute de Aerospatiale din Franţa şi Alenia din Italia producătorului canadian de aeronave De Havilland. Decizia Comisiei a fost negativă, dar a cauzat numeroase controverse chiar în interiorul Comisiei,

Comisia trebuie să decidă în decurs de o lună dacă are sau nu obiecţiuni cu privire la fuziune

Comisia deschide o investigaţie cu consultarea statelor membre

Se poate finaliza oferta dar se pot aplica prevederile art. 85 şi 86

Dacă fuziunea este compatibilă cu regulile comunitare, ea va fi finalizată. În caz contrar se va decide oprirea acesteia

Dacă DA Dacă NU

Page 60: c.postica Economia Ue

întrucât s-a considerat că doctrina pieţei libere a repurtat o victorie nefirească împotriva relaţiilor comerciale. Numărul mic de cazuri face relativ uşor de gestionat procesul.

Regulamentul comunitar cu privire la fuziuni este destul de bine primit de lumea de afaceri europeană.

Centrul pentru Cercetări de Politică Economică, examinând impactul acestuia pe coordonatele firmelor implicate în acţiuni de fuziune şi a legislaţiei la îndemâna companiilor în astfel de cazuri, a stabilit că:

firmele erau impresionate de rapiditatea şi flexibilitatea cu care s-a aplicat regulamentul;

nu s-au semnalat cazuri în care fuziunile au fost stopate doar din raţiuni procedurale; au existat semnale că firmele au luat în considerare apriori criteriile legislative pentru a

se adapta la cerinţele comunitare; Comisia Europeană a acţionat doar în direcţia îmbunătăţirii climatului de afaceri.Se aud tot mai multe voci care cer coborârea pragului exigenţelor criteriale comunitare

pentru a intra sub incidenţa lor mai multe cazuri, criteriile fiind revizuite periodic. Se estimează însă că, spre exemplu, doar coborârea limitei valorice a cifrei de afaceri realizate în Comunitate de la 250 milioane ECU la100 milioane ECU va duce la dublarea cazurilor analizate de Comisiei şi va transfera spre analiză comunitară multe fuziuni care au încă doar un interes naţional.

Şi la nivelul Comisiei apar divergenţe de păreri şi se ajunge greu la un compromis întrucât optica cu privire la fuziuni este foarte diferită de la o ţară la alta reflectând filozofii diferite cu privire la rolul concurenţei şi la politice industriale. Spre exemplu, politica franceză în domeniul concurenţei permite fuziunile şi dacă unele efecte anticoncurenţiale generale sunt compensate de efecte favorabile, cum ar fi economii la costuri, amplificarea inovării tehnologice. Pe de altă parte, guvernele britanic şi german apreciază că Comisia poate să fie tentată să utilizeze o strategie eficace de apărare ca modalitate de a crea “campioni europeni”, apţi că concureze cu marile companii japoneze şi americane.

Cursa spre punerea în aplicare a unei politici comunitare funcţionale în domeniul concurenţei a avut mai multe etape şi tot atâtea obstacole. Pe măsură ce a fost mai bine structurată legislativ şi instituţional, a fost intensivizată în aplicare şi mai clară în deziderate, această politică a creat tot mai multe controverse.

Două dintre aspectele aflate în dezbatere care circumscriu funcţionarea sa au devenit prevalente în ultima vreme.

Primul priveşte obiectivele acestei politici, îndeosebi rolul pe care promovarea concurenţei îl poate juca în asigurarea unei competivităţi externe. Al doilea aspect priveşte optima partajare a responsabilităţilor în domeniul politicii concurenţiale între ţările membre, Uniunea Europeană şi, mai departe, etapa post – Maastricht.

Este, în general, acceptat că politica concurenţială comunitară este necesară pentru asigurarea maximizării câştigurilor rezultate din integrarea europeană, dar este destul de neclar încă dacă stimularea concurenţei intracomunitare este cel mai bun mijloc de a provoca sporirea forţei competitive a Europei la scara economiei globale.

Pe măsură ce politica în domeniul concurenţei a căpătat un tot mai pronunţat caracter declarativ, relaţiile între organele comunitare şi ţările membre au devenit tot mai tensionate. Politicile ferme din ultima vreme de combatere a ajutorului public şi a achiziţiilor publice au întâmpinat o serioasă opoziţie din partea statelor membre. Sunt tot mai numeroase luările de poziţie cu privire la cea mai adecvată diviziune a jurisdicţiei în materii de politică concurenţială.

Pe măsură ce lumea afacerilor se globalizează şi pieţele devin reţele ce se extind dincolo de graniţele Uniunii Europene, comportamentul firmelor şi al autorităţilor terţe poate afecta direcţiile de evoluţie a afacerilor la nivel comunitar devenind o problemă de luat în considerare.

Page 61: c.postica Economia Ue

Tema 7. Politica Socială Comunitară

7.1. Esenţa şi cauzele politicii comunitare în crearea unei “dimensiuni sociale”

Principala credinţă a supranaţionalizării UE rămâne în continuare economică, dar responsabilitatea socială va spori în importanţă avansând spre centrul dezbaterilor şi acţiunilor cu privire la viitorul UE. Scopul acestei teme este să surprindă efectele economice ale măsurilor din domeniul responsabilităţii sociale şi să încerce să examineze consecinţele deciziilor conţinute în Tratatul de la Maastricht.

Page 62: c.postica Economia Ue

Responsabilitatea socială trebuie abordată prin descifrarea politicii sociale. Aceasta îşi găseşte primul sediu instituţional în Tratatul de la Roma deşi în practică a fost un segment mai puţin dezbătut al construcţiei integraţioniste. Titlul III, Partea a treia (Art. 117 - 128) se refereau, sub titlul “Politica socială” la domeniile legate de ocuparea forţei de muncă, legislaţia muncii, pregătirea cadrelor, securitatea muncii şi prevenirea bolilor şi accidentelor de muncă. Era clar la acel moment că nici o ţară membră nu avea nici cea mai mică intenţie să-şi modifice prevederile legale în domeniul social pentru a le pune în conformitate cu normele europene, şi nici că ţările mai bogate nu dădeau semne că vor face vreun efort să sprijine ţările mai puţin dezvoltate pentru o presupusă egalizare a ratelor şomajului. Mai departe în Tratatul de la Roma (la Art. 130 a) se precizează că “Comunitatea va dezvolta şi accentua acţiunile care să conducă la sporirea coeziunii sale economice şi sociale”. Termenul de “coeziune socială” are o conotaţie specifică în Tratat şi presupune:

- armonizarea unor măsuri în domeniul social pentru a face posibilă circulaţia lucrătorilor în interiorul grupării;

- un obiectiv general de a proteja lucrătorii de potenţialele efecte negative ale realizării pieţei europene integrate şi liberalizate;

- accentuarea consensului ţărilor membre cu privire la problemele specifice ale grupurilor sociale mai puţin favorizate într-o piaţă integrată. Această prevedere se referea la tineri în căutare de loc de muncă, femei, persoanele în vârstă etc.

În esenţă, coeziunea socială trebuia să însemne că avantajele procesului integraţionist trebuiau percepute relativ la fel de către toţi cetăţenii tuturor ţărilor participante.

Distribuţia sporurilor de bunăstare în plan social rezultate de adâncirea integrării rămânea în sarcina guvernelor naţionale, considerându-se că intervenţia organelor comunitare se dovedea necesară doar într-un număr relativ limitat de domenii. Politicile naţionale privind protecţia socială au urmat un proces treptat de armonizare pe măsura avansării procesului de integrare economică. La început nu s-a cultivat intenţia potrivit căreia Comunităţile Europene să ofere resurse pentru menţinerea în limite rezolvabile a bunăstării sociale pentru anumite categorii de persoane. Tratatul de la Roma a conferit organelor comunitare competente, într-un număr limitat de domenii, în principal privitor la: protecţia drepturilor lucrătorilor şi protecţia dreptului de a beneficia de stabilitate şi continuitate socială pentru lucrătorii care se deplasau dintr-o ţară în alta în căutarea unui loc de muncă.

Deşi limitate încă de la început, competenţele organelor comunitare s-au canalizat pentru a asigura oportunităţi şi remuneraţii egale, elaborarea unui pachet legislativ unitar care să asigure protecţia circulaţiei forţei de muncă. Preluând puţin din abilităţile naţionale în materie, deşi, aveau de realizat obiectivul coeziunii economice şi sociale, organele comunitare au acordat o importanţă reziduală coeziunii sociale în raport cu cea economică, deşi paradoxal, nu pot fi concepute decât împreună.

Piaţa comună ce s-a preconizat în prima fază a integrării europene, cuprindea şi libera circulaţie a forţei de muncă, devenită ulterior libera circulaţie a persoanelor. Raţiunile sprijinirii persoanelor care doreau să lucreze în spaţiul integrat, beneficiind de libertatea de angajare, erau prioritar economice. Libera circulaţie a lucrătorilor trebuia să se facă, într-o piaţă integrată, fără să fie afectată de disfuncţionalităţile pieţei. În condiţiile circulaţiei libere a forţei de muncă dintr-o zonă în alta (dintr-o ţară în alta) se generează, în mod firesc, o serie de dezichilibre în rata şi nivelul absolut al şomajului. Anumite măsuri luate în perioada 1957 – 1975 au avut menirea să asigure o cât de cât posibilă circulaţie a forţei de muncă active prin protejarea şi conservarea securităţii sociale a lucrătorilor. Doar în ultimii ani măsurile introduse au avut ca scop înlăturarea şi a celorlalte obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor.

Prin libera circulaţie a forţei de muncă apăreau şi distorsiuni ale echilibrelor economice sectoriale pe care era necesar ca organele comunitare să le gestioneze, dar şi integrarea pieţelor, a sectoarelor productive, a economiilor naţionale în general, avea o puternică componentă socială. Deci, raţiunea principală a unei politici sociale comunitare, coexistentă cu politici sociale la nivel

Page 63: c.postica Economia Ue

naţional şi complementară acestora, era gestionarea disfuncţionalităţilor, în plan social, pe care le va genera avansarea procesului de integrare europeană.

Alte redefiniri în plan strategic social, erau determinate de creşterea concurenţei intracomunitare prin crearea uniunii vamale, care prin efectele de creare şi deturnare de comerţ, determina puternice acţiuni de restructurare a sectoarelor productive însoţite, iminent, de pierderi de locuri de muncă. Protecţia acestor lucrători, afectaţi direct de mecanismele integraţioniste trebuie făcută, în măsură rezonabilă, şi cu implicare comunitară. Amplificarea concurenţei, putea genera şi stabilirea măsurilor de protecţie a muncii şi de menţinere a unui climat sănătos al activităţii productive, ceea ce crea nevoia protejării lucrătorilor prin crearea unui cadru legal comun.

Necesitatea adoptării unor măsuri care să protejeze lucrătorii şi posibilitatea introducerii lor, ducea însă la o pierdere de flexibilitate şi adaptabilitate a companiilor la noul climat economic comunitar şi internaţional, ceea ce a generat serioase divergenţe între ţările membre. Ratele şomajului în ţările membre sunt mult mai înalte în comparaţie cu alte ţări industrializate şi foarte variate de la o ţară la alta, aşa că pe parcursul întregului proces integraţionist dezbaterile s-au concentrat asupra naturii măsurilor ce trebuiesc introduse pentru a depăşi această problemă. Unele state au sprijinit o completă înlăturare a unor reglementări menite să protejeze lucrătorii, altele continuă să le sprijine şi propun introducerea unor măsuri suplimentare. Şi la nivel comunitar, atât în Comisie cât şi în Parlamentul European există sprijin real pentru viitoare reglementări în domeniul social.

Politicile sociale ale ţărilor membre au diferit substanţial încă de la începutul integrării, în timp ce diferenţele culturale, politice, ideologice, economice şi instituţionale au fost tratate ca priorităţi cu grade variate de acuitate la nivel comunitar. Diferitele decizii naţionale se referă la: cine trebuie să fie sprijinit, ce volum de asistenţă socială individuală trebuie primit şi echilibrul între cheltuielile publice şi private pentru protecţia socială.

Dacă diferite standarde sociale continuau să persiste, la un moment dat se exacerbau disfuncţionalităţile pieţei libere. Diferitele niveluri şi tipuri de protecţie socială făcea dificilă libera circulaţie a lucrătorilor.

După părerea unor analişti, armonizarea sistemelor naţionale de protecţie socială nu era necesară, întrucât concurenţa liberă de pe pieţele integrate va contrabalansa şi chiar va elimina disparităţile. Alţi analişti apreciau că dacă se lasă funcţionale numai regulile pieţei, acestea vor genera o slăbire sau anulare a schemelor de protecţie socială. Această alternativă ar fi fost inacceptabilă din partea unor puternice grupuri de interese din ţările cu o ridicată protecţie socială. Statele în care există un nivel mai scăzut al protecţiei dobândeau avantaje comparative neloiale la nivel comunitar. Organele comunitare trebuiau să se implice în acest proces, gestionându-l cu flexibilitate, fără intenţia de a uniformiza sistemele naţionale de securitate socială. Ulterior, această atitudine de expectativă a fost abandonată odată cu lansarea AUE.

Deşi prevederile Tratatelor iniţiale, cu privire la politica socială au fost limitate, totuşi ele creau premisele pentru lansarea ulterioară a unor acţiuni pe termene mediu şi lung la nivel european, paralele cu pregătirea statelor membre pentru a întări armonia şi uniformitatea legislativă.

Pe parcursul anilor ’80 această accentuare de voinţă politică a părut pusă în asociere cu lansarea Programului de creare a Pieţei Unice. Se preciza că: “Consiliul Social realizează importanţa dimensiunii sociale a obiectivelor pentru 1992 …Piaţa Unică trebuind să fie croită şi realizată într-o astfel de manieră încât să fie avantajul popoarelor noastre.”

Crearea unei dimensiuni sociale a pieţelor integrate se baza legislativ pe Carta Drepturilor Sociale Fundamentale (Carta Socială) adoptată în 1989. Ideea de dimensiune socială implica o mai mare diversitate de acţiuni în domeniu decât protecţia drepturilor lucrătorilor şi politicile de angajare. În declaraţia politică cuprinzând acordul asupra Cartei Sociale s-a prevăzut lansarea unor programe care să sprijine persoanele în vârstă şi grupurile mai puţin favorizate ale societăţii europene.

Page 64: c.postica Economia Ue

Tratatul de la Maastricht a reiterat importanţa introducerii de măsuri care să permită tuturor cetăţenilor din UE să perceapă că sunt beneficiari direcţi ai adâncirii integrării, făcându-se noi paşi pe calea dezideratului numit coeziune socială.

Textele de Tratat glăsuiau că “Uniunea îşi va propune ca obiective viitoare promovarea progresului economic şi social care să fie echitabil şi susţinut…prin întărirea coeziunii economice şi sociale…” (Art. 13 TEU) şi respectiv “Uniunea va avea ca deziderate proprii…un înalt nivel de ocupare a forţei de muncă şi protecţie socială, creşterea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între statele membre” (Art. 2 TEU). Obiectivele de Tratat sunt foarte generoase, dar realităţile s-au dovedit şi se vor mai dovedi entropice. Utilizarea unei astfel de terminologii şi realizarea dorinţei comune de a obţine coeziunea socială şi armonia între cetăţenii UE vine în prelungirea speranţelor din anii ’80. Totuşi, acordul guvernelor naţionale, în raport cu acţiunile comunitare a rămas limitat, în primul rând ca urmare a implicaţiilor politice ale transferului de responsabilităţi şi, în al doilea rând, ca urmare a posibilelor consecinţe economice, şi chiar fiscale.

Întrucât pentru unele ţări apărea ca efect o reducere a nivelului de protecţie socială, iar pentru altele se iveau costuri suplimentare generate de creşterea protecţiei sociale, rolul Politicii sociale a UE s-a canalizat în următoarele domenii:

- să cultive convergenţa politicilor sociale în sferele care rămân, în continuare, de competenţă exclusivă a autorităţilor naţionale cum ar fi reglementările privind protecţia socială;

- să elaboreze şi să pună în aplicare programe Comunitare privitoare la încurajarea dezvoltării celor mai adecvate metode de sprijinire a recalificării forţei de muncă;

- să ofere sprijin financiar prin intermediul Fondului Social European (FSE) şi a BEI;- să elaboreze şi modernizeze un cadru legislativ şi instituţional care să cultive armonia

între partenerii sociali (lucrători, sindicate, patronat. Alte grupuri sociale) la nivelul UE şi să supravegheze punerea lui în aplicare;

- să dezvolte un pachet de reglementări privitoare la protecţie lucrătorilor la locurile de muncă.

Deşi nu putem spune că aceste deziderate ar reprezenta o Politică socială în sens cuprinzător, ele sunt un pachet minim de măsuri destinate să lanseze procesul mai generos de realizare a ceea ce este încă retorism şi anume “coeziunea socială”.

7.2. Etape ale evoluţiei Politii Sociale Comunitare

Într-o perioadă aşa de mare, concomitent cu evoluţii extrem de complexe în procesul de integrare europeană, la confluenţa cu celelalte politici sectoriale prezentate, este dificilă o etapizare exhausivă. Cu toate acestea, prin prisma armoniei de acţiune a efectelor pe care le-au determinat şi a transformărilor declanşate, se pot distinge unele etape în procesul de lansare şi maturizare a politicii sociale.

Prima etapă 1957- 1971După cum mai precizau, şi din cauza zgârceniei textului Tratatului cu privire la această

dimensiune a integrării, perioada menţionată s-a caracterizat prin puţine acţiuni directe în domeniul social. Originile unui proces devenit apoi o Politică socială, pot fi găsite chiar în Tratatul de creare a CECO şi pot fi completate cu unele prevederi din EURATOM. Având ca obiectiv fundamental integrarea în domeniul siderurgiei şi mineritului cu scopul refacerii economiilor Franţei, Germaniei şi celorlalte state, prevederile CECO se extindeau şi la câteva din sfera socialului şi îndeosebi dezideratele de:

- a evita distorsiunile generate de concurenţa în industriile cărbunelui şi oţelului ca rezultat al dorinţei, dar şi a posibilităţii de a practica preţuri reduse prin sacrificarea costurilor sociale;

Page 65: c.postica Economia Ue

- a face mai eficientă utilizarea forţei de muncă printr-un program de asistenţă îndreptat către cei care îşi vor pierde locurile de muncă în aceste sectoare.

Preocupate să cultive dezvoltarea economică în general, dar şi pe cea din sectoarele intensive în tehnologie, Tratatul de lansare a EURATOM, cu tot caracterul lui mai tehnic are şi unele prevederi referitoare la sănătatea şi siguranţa muncii.

Preocupată să-şi axeze eforturile în domeniul economic, noua grupare regională nu a găsit de cuviinţă să aloce un întreg capitol de Tratat pentru a cuprinde toate prevederile în domeniul social, preferându-se varianta referirii tangenţiale la acest domeniu în mai multe capitole. După cum vom vedea şi mai târziu, coeziunea socială a fost concepută în subsidiar cu cea economică, fără să se clarifice şi cum se va realiza efectiv. Ideea iniţială a fost ca îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă va rezulta firesc din evoluţia procesului integraţionist. Se considera, de asemenea, că armonizarea treptată a politicilor sociale naţionale va rezulta fără intervenţia specială a organelor comunitare.

Politica socială europeană, în această primă etapă, s-a concentrat pe următoarele două axe:- prevederi referitoare la problemele tehnice, cum ar fi măsurile de stimulare a liberei

circulaţii a forţei de muncă, relaţiile inter-industriale şi aspectele tehnice ale securităţii sociale;

- o idee şi mai abstractă cu privire la perfecţionările în domeniul social în CEE care vor rezulta din mecanismele pieţei. În această categorie se înscria preocuparea de a identifica şi combate acţiunile unor state membre de împiedicare a liberei circulaţii a lucrătorilor. Rolul principal în realizarea acestor obiective era acordat Fondului Social European.

Conform clarelor prevederi ale Tratatului de la Roma, organelor comunitare le revenea un rol important în facilitarea liberei circulaţii a forţei de muncă din raţiuni prioritar economice. Munca este un important factor de producţie, iar subutilizarea acestui preţios factor, era o cale de subminare a procesului de creştere economică, generator de bunăstare care spera să fie integrarea. Măsurile din această perioadă s-au concentrat în direcţia realizării unor cât mai favorabile circumstanţe pentru libera circulaţie a lucrătorilor.

Nivelul comunitar de decizie s-a implicat îndeosebi în culegerea şi difuzarea informaţiilor privitoare la piaţa muncii, elaborarea bazelor recunoaşterii reciproce a calificărilor profesionale şi pe siguranţa socială a fondurilor de asigurări sociale între state.

Pornind de la realităţi concrete şi la insistenţele Franţei, în Tratat se prevăzuse obligativitatea plăţii egale la muncă egală indiferent de diferenţele de sex, rasă, religie, origine etnică etc. În unele ţări, standardele în acest domeniu erau mult mai riguroase decât în altele şi se considera ca diferenţele de plată puteau, în condiţiile liberalizării circulaţiei produselor, să genereze decalaje de competitivitate a produselor. În timp, preocuparea de egalizare a salarizării pentru acelaşi gen de activităţi, pentru a nu crea avantaje competitive artificiale, a capacitat organele comunitare şi a generat o serie de realizări. Totuşi, cu toate eforturile depuse şi de unele grupuri de interese, încă se mai păstrează diferenţe între nivelurile de salarizare între bărbaţi şi femei, diferenţiate pe ţări, iar progresele înregistrate în această direcţie par a fi mai modeste. La nivelul comunitar, nivelul salariilor femeilor reprezintă cam 80% în medie din cele ale bărbaţilor.

Cel mai important instrument financiar al Politicii sociale a fost Fondul Social European, lansat în 1960. El a fost unul din mijloacele principale prin care s-a obţinut acordul Italiei, cea mai puţin dezvoltată industrial ţară dintre “cei 6” la dezideratele integrării, celălalt mijloc important a fost Banca Europeană de Investiţii.

Spre deosebire de BEI, FSE primea finanţare de la bugetul comunitar şi era abilitat să acorde alocaţii mai degrabă decât împrumuturi. El a fost instituţionalizat în condiţiile unei relative penurii de forţă de muncă la nivelul “Europei celor 6” dar pentru perioade de declin economic şi bugete de austeritate. La început, rolul său era de a uşura dificultăţile generate de şomaj prin facilitarea mobilităţii sectoriale şi zonale şi, ca rezultat, să îmbunătăţească standardele de viaţă.

Page 66: c.postica Economia Ue

Prin intermediul FSE, anumite grupuri specifice de cetăţeni erau compensate pentru dificultăţile ce rezultau din mutaţiile economice determinate de funcţionarea pieţei comune.

La începuturile activităţii sale, FSE putea să-şi declanşeze mecanismele finanţatoare numai la cererea unor ţări membre, de a i se rambursa 50% din cheltuielile deja efectuate pentru o schemă anume de asistenţă socială. Constituirea fondului se făcea prin contribuţii proporţionale ale ţărilor membre. Doar o mică parte din fonduri, s-au folosit iniţial pentru încurajarea mobilităţii regionale a lucrătorilor, cea mai mare parte luând calea finanţării unor programe de calificare sau recalificare a forţei de muncă.

O critică frecventă a acestei prime etape de folosire a FSE s-a referit la faptul că cele mai multe fonduri le-au primit statele care s-au dovedit mai abile în lansarea de solicitări şi nu cele care aveau realmente nevoie de ele.

Între 1960 şi 1975 asistenţa financiară acordată a contribuit la reabilitarea profesională a peste 1,8 milioane de lucrători la scară comunitară. Pentru că orientarea principală a fost către industriile din primul val al dezvoltării, mai vechi, Germania a primit aproape 43,2% din totalul asistenţei în această etapă şi nu Italia cum era de aşteptat. Au devenit necesare redefiniri funcţionale ale instrumentului financiar, dar până în 1971 nu s-a întâmplat nimic notabil. Acordarea automată de alocaţii financiare de la Fond a devenit tot mai firească, iar Comisia a fost autorizată să selecţioneze proiectele ce trebuiau finanţate pe baza unui set de criterii convenite la nivel comunitar. Finanţarea fondului nu a mai fost făcută din sume alocate de ţările membre, ci din propriile resurse ale CEE. Asistenţa financiară putea fi solicitată nu numai de către instituţiile publice ale ţărilor membre, ci şi de către instituţii şi asociaţii private. Revizuirea mecanismului funcţional al FSE la începutul anilor ’70 însemna că mecanismul de intervenţie se putea face prin:

a)Măsuri temporare. Schemele de ocupare a forţei de muncă puteau fi orientate direct spre lucrătorii disponibilizaţi din agricultură, textile, confecţii şi siderurgie care puteau fi ajutaţi pentru a se deplasa şi angaja în alte sectoare. O asistenţă specială a fost acordată calificării alternative a femeilor şi a tinerilor sub 25 de ani.

b)Acţiuni permanente care puteau fi declanşate pentru a soluţiona situaţiile dificile apărute în industriile specifice din anumite regiuni ale CEE. În 1976, aproape 73% din fonduri s-au folosit pentru această destinaţie.

Etapa a doua (1972 - 1985) Din a doua jumătate a anilor ’70 dimensiunea socială a început să capete un rol tot mai

important pe agenda organelor decizionale comunitare. Debutul acestei reconsiderări fusese făcut în 1972 la Reuniunea la nivel înalt de la Paris, declanşându-se o perioadă de consens activ intracomunitar. Urmând mesajul pozitiv al Consiliului Ministerial, în 1974 a fost adoptat Primul Program de Acţiune Socială, care în pofida creşterii numărului de ţări membre şi al problemelor sociale ale acestora, ca urmare a crizelor structurale şi sectoriale declanşate în acea perioadă, nu a avut rezultatele scontate. Propunerile Comisiei ţinteau pe termen mai lung, dar nu au fost validate în întregime de Consiliul Ministerial. În acest program de acţiune se preconizau următoarele obiective: protecţia drepturilor lucrătorilor într-o Europă marcată de recesiune, îndeosebi ale celor disponibilizaţi sau ale căror firme dădeau faliment; un tratament realmente egal între bărbaţi şi femei şi întărirea şi îmbunătăţirea dialogului social între lucrători şi patronat.

Alţi paşi în această perioadă s-au făcut pentru protejarea sănătăţii şi securităţii lucrătorilor, cele mai notabile măsuri în acest sens luându-se spre sfârşitul acestei perioade. Un salt important în dezvoltarea unei Politici sociale efective nu a fost realizat în această etapă. Presiunile economice la care au fost supuse ţările membre în această perioadă de adâncă recesiune au determinat revenirea la preocuparea de a găsi răspunsuri naţionale la criza economică, mai degrabă decât să convină acţiuni de intervenţie Comunitară.

Fondul Social a fost ajustat de mai multe ori în această perioadă pentru a răspunde la creşterea şomajului şi a numărului de ţări membre. S-a constatat însă că, în comparaţie cu nevoile reale de pace socială europeană, fondurile se dovedeau insuficiente, iar în 1983 a devenit obligatorie o majoră reformare a poticii sociale.

Page 67: c.postica Economia Ue

Etapa a III-a: De la Piaţa Unică la Carta Socială Europeană Perioada care a început la mijlocul anilor ’80 a fost marcată de apariţia unui nou dinamism

în sfera socialului. Lansarea unor termeni cum ar fi “Europa popoarelor” sau “dimensiunea socială” în limbajul comunitar, concomitent cu deplasarea dinspre teoria economică pură a echilibrelor pieţei în descrierea coeziunii sociale spre construcţii teoretice adecvate noilor realităţi integraţioniste au dat un nou optimism domeniului. Un nou impuls politic a fost conferit politicii sociale după lansarea ambiţiosului Program de creare a Pieţei Unice Interne prin conştientizarea faptului că integrarea poate genera şi efecte economice şi sociale negative. Prin liberalizările cerute de AUE devenea clar că anumite grupuri sociale vor fi defavorizate, prin acutizarea problemelor cu care deja se confruntau sau prin adăugarea unora noi. Aceste grupuri cuprindeau şomerii pe termen lung, grupul în creştere a tinerilor în căutare de locuri de muncă, lucrătorii mai puţin calificaţi, lucrătorii pe perioade determinate de timp şi cei din piaţa subterană a forţei muncă.

S-au evidenţiat temeri legate de posibilul dumping social rezultat prin deschiderea graniţelor vamale şi naţionale, ceea ce avantajează ţările cu un nivel mai scăzut de protecţie socială şi determină firmele să practice politici de relocalizare a capacităţilor de producţie. Se amplificau astfel premisele distorsionării concurenţei. Avantajul iniţial de competitivitate al unor ţări determina presiuni a la baisse şi în alte ţări asupra salariilor, nivelului de protecţie socială, ameninţând stabilitatea socială la nivelul întregii comunităţi. Până la mijlocul anilor ’90, măsurile de contracarare a dumpingului social nu se materializaseră. Prin urmare, multe companii s-au lansat în procese de relocalizare a capacităţilor de producţie, dar procesul nu are o amploare deosebită ca urmare a unor elemente de rigiditate în mecanismele de angajare din zonele comunitare cu niveluri mai scăzute ale salariilor.

Spre exemplu, în Spania legislaţia muncii ale cărei baze au fost puse încă din vremea regimului Franco, face foarte dificilă disponibilizarea personalului, ca atare 40% din lucrători lucrează pe bază de contracte temporare.

Decizia din 1993 a companiei Maytag Hoover de a-şi închide capacităţile de la Dijon şi a le muta la Glasgow foarte mult mediatizată şi prezentată ca un exemplu de a face dumping social, pentru că s-au pierdut 600 locuri de muncă în Franţa, creându-se 400 în Scoţia. Raţiunea principală a acestor delocalizări a fost nivelul mai scăzut al cheltuielilor salariale din Marea Britanie, ca urmare a contribuţiilor mai reduse la asigurările sociale.

O serie de companii germane şi-au relocalizat o serie de capacităţi productive în alte ţări comunitare pentru a beneficia de avantajul unor costuri salariale mai mici, dar în ultima vreme, companiile germane îşi îndreaptă atenţia spre zona Oceanului Pacific, iar alte companii europene se orientează spre statele Europei Centrale şi de Est.

Aderarea Spaniei şi Portugaliei la CEE în1986 a reiterat urgenţa conturării unui răspuns comunitar la problematica socială. Îndeosebi, se impune răspunsul cu privire la maniera în care se pot concilia costurile de realizare a coeziunii economice şi sociale cu dezideratul îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi de viaţă din ţările membre ale Uniunii Europene.

Şi în această etapă, obiectivul prioritar a rămas încurajarea liberei circulaţii a forţei de muncă, devenită a persoanelor. Actul Unic European a lăsat, în acest domeniu, o serie de probleme nelămurite. Obiectivul său prioritar a fost să creeze premisele ca măsurile necesare programului de realizare a PUI să fie puse în practică.

După cum am văzut în capitolul referitor la mecanismul decizional, AUE a extins utilizarea majorităţii calificate şi la legislaţia muncii şi cea în domeniul sănătăţii. Dar o serie de aspecte sunt în continuare decise prin unanimitate, cum ar fi cel care implică beneficii din securitatea socială.

În 1989 a fost umplut un important gol legislativ comunitar prin adoptarea Cartei Comunităţii cu privire la Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor (Carta Socială). Acest document important a fost adoptat ca răspuns la pericolul de dezvoltare a unei economii integrate, în care anumite grupuri de interese să fie dezavantajate.

Page 68: c.postica Economia Ue

Carta Socială a fost o “declaraţie vocaţională de intenţii politice”. Ea urma să înlăture teama guvernelor că, urmare a legăturii directe între drepturile sociale şi Programul de creare a PUI se va trece la votarea cu majoritate a unor măsuri destinate grăbirii realizării dezideratului pieţei Unice.

Carta socială este construită pentru a aborda următoarele domenii de acţiune:- protecţia lucrătorilor care se deplasează în interiorul Comunităţii;- remunerarea echitabilă a lucrătorilor;- îmbunătăţirea şi apropierea condiţiilor de muncă ale angajaţilor;- securitatea socială;- libertatea de asociere şi a negocierilor colective;- calificarea alternativă;- tratament egal pentru bărbaţi şi femei;- angajamente de informare, consultare şi participare;- sănătate şi siguranţă în muncă;- angajarea persoanelor tinere;- pensionarii;- persoanele handicapate.

Nici unul din aceste domenii nu este nici nou şi nici reglementat structural diferit în raport cu perioada anterioară, iar Carta nu conţine o listă de legislaţii recomandabile. Ea face trimitere sau se bazează pe: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice şi a Drepturilor Sociale şi Economice; Convenţia Europeană cu privire la Drepturile Omului etc. Din dorinţa de a fi acceptată de către toate ţările membre, Convenţia a fost redactată în termeni vagi, pierzând-se din forţa sa de a crea o breşă în domeniul social. Spre exemplu, în forma iniţială se preconiza ferma reglementare la 16 ani a vârstei minime de angajare pentru ca forma adoptată să sune astfel: “… subiect de derogare … vârsta minimă de angajare nu trebuie să fie inferioară vârstei de terminare a şcolarităţii şi în anumite cazuri nu mai mică de 15 ani” (Art. 20 – Carta socială).

Această formă a fost un compromis menit să obţină acordul Portugaliei, unde vârsta de terminare a şcolii este de 14 ani. Opoziţie la Carta socială au manifestat şi alte ţări, dar îndeosebi guvernul britanic, care prin vocea primului ministru acuză că această Cartă “strecoară socialismul pe uşa din dos”. Autorităţile britanice apreciau că legislaţia socială împiedică principiile pieţei să opereze adecvat, iar cele belgiene apreciau că această Cartă socială nu a mers destul de departe. Toate statele membre au avut grijă ca industriile proprii să rămână competitive şi să nu fie afectate de prevederile documentului.

Statele membre puternic industrializate se temeau de concurenţa neloială a celor din Sud cu costuri salariale mai mici, iar cele mai puţin dezvoltate erau preocupate de migrarea celei mai calificate părţi a forţei lor de muncă spre Nord. Au existat divergenţe de opinii şi între participanţii la dialogul social. Organismele sindicale erau în favoarea introducerii unor măsuri legislative obligatorii care să protejeze lucrătorii pe perioade scurte de timp sau angajaţii temporari. Federaţia Europeană a Patronatului era favorabilă neadoptării unei reglementări comunitare argumentând că variaţiile în ce priveşte costurile salariale sunt un mecanism care generează concurenţa, nu o perturbă.

În pofida acestor divergenţe, toate ţările membre au adoptat al doilea Program de Acţiune Socială, care să ducă la aplicarea Cartei. Iniţiativele cuprinse în acest Program aveau la bază următoarele principii: subsidiaritatea, principiul respectării diversităţii în sistemele, culturile şi practicile naţionale şi principiul menţinerii competitivităţii fără ca esenţa acţiunilor să ameninţe dimensiunile economice şi sociale.

S-au făcut în acest sens peste 40 de propuneri din care doar 21 au căpătat girul aplicabilităţii, multe dintre ele fiind amendate imediat după adoptare. Multe directive s-au dovedit controversate, îndeosebi cele referitoare la: timpul de lucru, protejarea femeilor gravide la locul de muncă, protecţia socială a tinerilor la locul de muncă şi cea referitoare la crearea

Page 69: c.postica Economia Ue

Consiliului European al Muncii. În 1995 a fost lansat al treilea Program de Acţiune Socială, care să reia problemele în care nu se obţinuse consensul sau nu se adoptaseră decizii.

Numărul actual al reglementărilor în vigoare cu privire la legislaţia comunitară a muncii este mic în raport cu ceea ce s-a experimentat din 1986 şi până în prezent.

Tot în această a treia etapă s-a procedat şi la redimensionări ale fondurilor alocate politicii Sociale Comunitare. Priorităţile în acţiune au fost concentrate către programele de asistenţă destinate tineretului şi programelor pentru cele mai sărace regiuni ale CEE. De remarcat, că în 1989 s-au reformat semnificativ şi Fondurile structurale, iar la Fondul social s-au adăugat noi obiective pentru acordarea de asistenţă suplimentară. Carta socială a fost concepută ca o bază pentru amendarea prevederilor Tratatelor de la Paris şi Roma, lucru ce s-a făcut la Maastricht în 1991. Intenţia era ca principiile statuate în Cartă să ofere un cadru uniform pentru protecţia indivizilor sau grupurilor de persoane pentru a fi înscrise în componenţa socială a Tratatului de la Maastricht.

Refuzul guvernului britanic de a semna Carta socială a marcat începutul unei controverse între M. Britanie şi celelalte ţări membre şi a dus la semnarea unui Protocol de Politică Socială. Argumentul britanic era că nivelul de protecţie socială fiind propus prin reglementarea pieţei muncii, va înlătura flexibilitatea acesteia diminuând concurenţa. Punctul de vedere al Comisiei acceptat de celelalte ţări membre a fost că în timp ce flexibilitatea în interiorul pieţei muncii este necesară pentru crearea de noi locuri de muncă, există încă o posibilitate de sprijinire a persoanelor pe aceeaşi piaţă a muncii prin reglementarea sa. Prin urmare, acceptarea creşterii gradului de intervenţie pentru a proteja indivizii şi grupurile sociale pe piaţa muncii este esenţială pentru conferirea unei dimensiuni sociale arhitecturii integraţioniste şi pentru obţinerea obiectivului coeziunii sociale.

Această situaţie complexă, dual legislativă, a existat până la Conferinţa Interguvernamentală declanşată în 1996. Pe de o parte, anumite acţiuni sociale se vor fundamenta în continuare pe prevederile Tratatului de la Roma, AUE şi Tratatul de la Maastricht. Alte domenii vor face obiectivul termenilor Acordului cu privire la Politica socială, negociat de M. Britanie, care derogă de la prevederile Cartei.

Toate ţările membre, inclusiv Marea Britanie au convenit ca procedurile şi instituţiile europene vor fi urmate atunci când reglementarea se află sub incidenţa Protocolului social.

Aria de probleme cuprinsă de Protocolul social cuprinde:- activităţi menite să perfecţioneze climatul de muncă, inclusiv măsuri privind

sănătatea şi securitatea muncii;- activităţi ce ţin de condiţiile de muncă inclusiv timpul de muncă şi concediile;- informarea şi consultarea lucrătorilor;- acţiuni de promovare a oportunităţilor egale şi de integrare a persoanelor excluse

de pe piaţa muncii.Există numeroase identităţi între Protocolul social şi tratatul cu privire la Uniunea Europeană. Comisia a lansat în 1995 al treilea Program de Acţiune Socială, care se bazează pe prezumţia că toate cele 15 ţări membre vor agrea măsurile cuprinse de acesta, luându-şi libertatea de a lucra în acest sens şi a căuta să creeze premisele ca toate ţările membre să adopte legislaţia socială propusă.

7.3. Politica UE de dezvoltare şi coeziune regională

Una din valorile fundamentale ale UE a fost şi este diversitatea socială, istorică şi culturală a regiunilor ce o compun. Acestea conferă cetăţenilor Uniunii un sens mai profund al identităţii – sentiment ce se manifestă accentuat în Germania, Franţa şi Spania.

Din nefericire, există însă şi diversitatea economică. Cele mai prospere 10 regiuni, în frunte cu Groningen (Olanda) şi Hamburg (Germania), sunt de trei ori mai bogate şi investesc tot de atâtea ori mai mult în structura economică de bază decât cele mai sărace regiuni (aflate în Grecia şi Portugalia).

Page 70: c.postica Economia Ue

Bunăstarea comunităţii, în ansamblul său, este asigurată prin cele patru libertăţi de circulaţie în spaţiul economic european şi prin promovarea competitivităţii şi protecţia intereselor consumatorilor. Dar pentru păstrarea echilibrului intern al UE este important ca toţi cetăţenii din toate regiunile să beneficieze de bunăstare. Funcţionarea pieţei unice şi creşterea competitivităţii pot avea efecte negative, accentuând declinul regiunilor mai puţin dezvoltate şi abandonul lor de către populaţie, care se îndreaptă către zonele dezvoltate.

Asigurarea dezvoltării armonioase şi reducerea discrepanţelor regionale au fost obiective ale tratatelor comunitare, începând încă din 1957.

În perspectiva întăririi Uniunii Economice şi Monetare, intensificarea coeziunii regionale devine o condiţie fundamentală. Pentru atingerea acestui obiectiv a fost concepută şi promovată politica de dezvoltare şi coeziune regională, a cărei importanţă a sporit o dată cu numărul ţărilor membre ale UE

Setul de reforme înscrise în “Agenda 2000”, prezentată mai înainte, şi care are ca obiect modernizarea politicilor UE, se referă pe larg şi la politica de coeziune şi dezvoltare regionale.

Principiul director pe care se sprijină reforma în acest domeniu, prevăzut de “Agenda 2000”, este concentrarea ajutoarelor. Pentru a utiliza fondurile structurale prevăzute în acest scop cât mai eficient cu putinţă, s-a decis concentrarea lor prin reducerea numărului obiectivelor prioritare de la şapte la trei.

Obiectivul 1 prevede că regiunile mai puţin dezvoltate, asupra cărora se concentrează atenţia, sunt cele ale căror PIB pe locuitor reprezintă mai puţin de 75 la sută din media comunitară. Nouă ţări membre ale UE au asemenea regiuni. Este vorba de regiuni ultraperiferice (departamentele franceze Azore, Madera şi Insulele Canare). Totodată, Obiectivul 1 cuprinde regiunile cel mai puţin populate din Finlanda şi Suedia, care pot beneficia de un ajutor special, în virtutea tratatelor de aderare din 1995.

Un program special de sprijin a fost elaborat sub incidenţa acestui obiectiv şi pentru a susţine procesul de pace în Irlanda de Nord. Acest program, intitulat PEACE, a fost prevăzut pe o perioadă de cinci ani şi cu o sumă de 500 milioane Euro, din care 100 de milioane în contul proiectului realizat în Irlanda. Aproape 70 la sută din cheltuielile totale sunt destinate regiunilor mai puţin dezvoltate.

Obiectivul 2 urmăreşte scoaterea regiunilor mai puţin dezvoltate din criza în care se află şi promovarea creşterilor economice şi a ocupării. Regiunile la care se referă acest obiectiv beneficiază de ajutor pentru a putea rezolva problemele legate de activităţile în declin. Aceste regiuni cunosc, în general, o rată înaltă de şomaj din cauză că industriile a căror situaţie se deteriorează puternic folosesc o mare masă de forţă de muncă.

Acest obiectiv cuprinde maximum 18 la sută din populaţia Uniunii, adică 10 la sută în zonele industriale şi sectoarele de servicii, 5 la sută în zonele rurale, 2 la sută în zonele urbane şi 1 la sută în zonele pescuitului.

Obiectivul 3 este destinat educaţiei, formării şi promovării ocupării forţei de muncă, adică sprijinirii populaţiei pentru a se adapta şi să se pregătească în vederea schimbării. Acest obiectiv serveşte drept cadru de referinţă pentru orice strategie comunitară de dezvoltare a resurselor umane, adică pentru orice tip de acţiune ce vizează ridicarea competenţei profesionale a cetăţenilor. El contribuie, între altele, la elaborarea unei noi strategii europene de ocupare şi la diferite planuri de acţiune în materie, promovate de fiecare stat comunitar în cadrul acţiunilor unite de creare de noi locuri de muncă.

Pentru implementarea politicii sale de coeziune şi dezvoltarea regională, UE foloseşte următoarele patru surse de finanţare, cunoscute sub denumirea de fonduri structurale.

a)Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), destinat celor mai defavorizatoare regiuni, este orientat către investiţiile productive, infrastructură şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM);

b) Fondul Social European (FSE) se axează pe formarea şi integrarea profesională, crearea de noi locuri de muncă, promovarea egalităţii şanselor între bărbaţi şi femei, consolidarea sistemelor educaţionale şi de formare a resurselor umane;

Page 71: c.postica Economia Ue

c) Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, Secţia Orientare (FEOGA/O), promovează adaptarea structurilor agricole şi a dezvoltării aşezărilor rurale, sprijinul micilor gospodării agricole, pe tinerii fermieri care se lansează în forma respectivă de activitate, asocierea micilor producători şi pătrunderea lor pe piaţă, reactivarea şi conservarea patrimoniului cultural al satelor;

d) Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP) este fondul cel mai recent creat şi finanţează adaptarea şi modernizarea acestui sector, a flotei de pescuit şi a crescătoriilor de peşte, protecţia unor zone marine, prelucrarea şi comercializarea produselor din peşte.

Aceste fonduri nu pot elimina în totalitate decalajele dintre regiuni, dar el pot contribui totuşi la reducerea decalajelor respective. În anul 1992, fondurile structurale au contribuit la investiţiile totale cu 11 la sută în Grecia, cu 8 la sută în Portugalia şi cu 7 la sută în Irlanda. De asemenea, ajutorul financiar din fondurile structurale generează direct sau indirect noi locuri de muncă. În perioada 1994-1999, implementarea fondurilor structurale a creat peste un milion de noi locuri de muncă, ceea ce reprezintă mai mult de 4 la sută din populaţia activă a regiunilor vizate şi aproape 2,5 milioane de locuri de muncă pe ansamblul regiunilor beneficiare de ajutor. Pentru susţinerea coeziunii şi dezvoltării regiunilor sunt necesare eforturi financiare tot mai consistente. Dacă în anul 1977 fondurile structurale reprezentau 17 la sută din bugetul de 45 miliarde ECU al Uniunii, în 1992 ele au ajuns la 27 la sută dintr-un buget de 66 miliarde ECU. Pentru perioada 1994 – 1999, bugetul fondurilor structurale a fost de 141,471 miliarde ECU.

Suplimentar faţă de fondurile structurale, în ţările cu PIB mai mic de 90 la sută faţă de media UE este utilizat Fondul de coeziune, iniţiat prin Tratatul de la Maastricht. Acest fond este destinat finanţării proiectelor din domeniul mediului ambiant şi al reţelelor transeuropene de transporturi şi telecomunicaţii.

Bugetul iniţial al acestui fond a fost de 1,5 miliarde ECU şi se estimează că în 1997 a atins cifra de 2,5 miliarde ECU. Pentru perioada 2000 – 2006, fondurile structurale prevăzute în Agenda 2000 sunt prezentate în tabelul ce urmează, pe probleme şi obiective.

Tabelul 7.1.

Noile fonduri structurale în perioada 2000 – 2006

ProblemeObiectivul 1

Regiuni rămase în urmă

Obiectivul 2Regiuni în dificultăţi structurale

Obiectivul 3Regiunile în care sunt

necesare ajutoare pentru educaţie, formare şi

ocupare (toate regiunile cu excepţia celor de la

Obiectivul 1)Fonduri comunitare disponibile în perioada 2000-2006 (în miliarde EURO)

135,9 22,50 24,05

Ponderea fondurilor structurale

69,7 % 11,5 % 12,3 %

Page 72: c.postica Economia Ue

Fondurile vizate FEDER, FSE .. FEDER, FSE FSE

Fondurile europene menţionate provin din taxele de import pentru produsele agricole, taxe vamale, TVA şi din contribuţia procentuală a fiecărui stat membru, în funcţie de PNB-ul său.

La acestea se adaugă împrumuturile acordate de Banca Europeană de Investiţii (BEI) sau de Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).

În completarea fondurilor europene menţionate vin fondurile statului, ale regiunii sau investitorilor particulari conform principiului adiţionalităţii.

Fondul de Coeziune, menţionat mai sus, va continua să vină în sprijinul Spaniei, Greciei, Irlandei şi Portugaliei, aşa cum s-a procedat începând din 1994. Aceste ţări au un produs naţional brut (PNB) inferior nivelului de 90 la sută din media UE. Potrivit Agendei 2000, acestui fond îi sunt repartizate 18 miliarde EURO pe perioada 2000 – 2006 pentru a ajuta ţările menţionate mai sus să recupereze rămânerea lor în urmă în materie de nivel de trai, realizarea de proiecte în ce priveşte protecţia mediului şi în infrastructuri de transport.

Iniţiativele comunitare reprezintă un mecanism de finanţare iniţiat de Comisia Europeană pentru a accentua impactul unor politici comunitare asupra regiunilor şi a contribui la soluţionarea unor probleme comune ori similare mai multor regiuni. Statele membre interesate stabilesc programe de iniţiativă comunitară pentru a dezvolta modele şi a realiza un transfer de soluţii în cadrul Uniunii. Agenda 2000 prevede reducerea numărului iniţiativelor comunitare de la 30 la patru. Aceste patru iniţiative prioritare sunt:

Cooperarea transnaţională, transfrontalieră şi interregională vizând promovarea unei dezvoltări echilibrate a ansamblului teritoriului european (INTERREG);

Reconversia economică şi socială a oraşelor afectate de criză (URBAN); Dezvoltarea rurală (LEADER); Cooperarea transnaţională în scopul identificării de noi mijloace de luptă împotriva

discriminărilor şi inegalităţilor de orice natură în ce priveşte accesul bărbaţilor şi femeilor pe piaţa muncii (EQUAL).

Aceste patru iniţiative ar trebui să reprezinte 5,35 la sută din bugetul total al fondurilor structurale în cursul perioadei 2000-2006.

Noile argumente prevăd o distribuţie mai clară a responsabilităţilor în materie de gestiune a fondurilor structurale şi o mai bună aplicare a principiului subsidiarităţii.

În cadrul iniţiativelor comunitare, INTERREG este cea mai importantă, ea vizând cooperarea transfrontalieră, crearea de reţele energetice şi planificarea regională, îndeosebi pentru alimentarea cu apă a regiunilor limitrofe. Prin INTERREG au fost finanţate diverse proiecte, de la crearea unui parc spaniolo-portughez până la construirea unui canal comun între Irlanda de Nord şi Irlanda, punându-se astfel bazele celei mai mari artere de comunicaţii pe apă din Europa de Vest. Astfel de programe şi acţiuni se extind şi la vecinii Uniunii Europene. Un exemplu în acest sens îl poate constitui Centrul de expoziţii şi afaceri din nordul Greciei (Salonic) ce urmează a fi utilizat din plin şi de Bulgaria.

Prin crearea pieţei unice europene circa 6.000 km de graniţe din interiorul UE au fost desfiinţate, creându-se posibilitatea înfiinţării euroregiunilor între zone vecine, aparţinând unor ţări diferite. Aproximativ patru milioane de locuitori din bazinele Mense şi Rhin ce aparţin Germaniei, Belgiei şi Olandei folosesc împreună, în cadrul euroregiunilor înfiinţate, primăriile, şcolile şi centrele de conferinţe din zonă, iar regiunile de la graniţa franco-belgiană şi-au elaborat un statut special cu prevederi fiscale şi administrative ce favorizează dezvoltarea întreprinderilor locale. În aceeaşi ordine de idei, regiunile vecine franceze şi spaniole, situate de o parte şi de alta a Pirineilor, colaborează în diverse forme pentru folosirea avantajelor pieţei UE.

Anul 2000, la cunoscuta arteră de circulaţie ce leagă Franţa de Anglia pe sub strâmtoarea Calais-Dover, a adăugat o nouă legătură de cale ferată şi autostradă pe podul Oresund construit între Copenhaga, capitala Danemarcei, şi Malmo, capitala regiunii de sud a Suediei. Această nouă şi măreaţă infrastructură asigură legătura şi mai strânsă între Europa şi Scandinavia.

Page 73: c.postica Economia Ue

Podul respectiv face ca regiunea Oresund să devină una din cele mai importante ale Europei din punct de vedere al dezvoltării economice combinată cu protecţia mediului ambiant.

Pe o rază de circa 100 km trăiesc aproximativ 3,5 milioane de locuitori din cele două ţări şi se produce o cincime din PIB-ul lor. Luând ca bază acest indicator, regiunea se numără printre cele mai importante opt ale Europei.

Cincisprezece universităţi şi colegii universitare asigură locuri de studiu pentru circa 125000 de studenţi şi colaborează strâns cu comerţul şi industria din zonă.

Construcţia la care ne referim este alcătuită dintr-un pod propriu-zis şi un tunel care măsoară împreună 16 km. Podul în sine are aproape 8 km şi este cel mai mare şi mai solid habanat din lume, menit să suporte greutatea totală a unei autostrăzi cu patru benzi şi a unei căi ferate cu două sensuri de circulaţie. Tunelul, la rândul său, lung de 3,5 km, este cel mai mare tunel subacvatic din lume, sub aspectul volumului.

Costul total al acestei construcţii complexe este de două miliarde de dolari, fiind suportat în proporţie de 6 la sută din bugetul Programului UE pentru reţelele transfrontaliere, iar restul din împrumuturi internaţionale rambursabile într-o perioadă de 27 de ani, din taxe colectate de la companiile naţionale de căi ferate şi de la alţi utilizatori ai podului.

Activitatea Uniunii Europene de sprijinire a regiunilor comunitare mai puţin dezvoltate are la bază principiile parteneriatului, adiţionalităţii şi subsidiarităţii.

Parteneriatul înseamnă implicarea activă a tuturor factorilor ce asigură reuşita coeziunii şi dezvoltării regiunilor. Aceşti factori sunt regionali, naţionali şi comunitari.

Conţinutul adiţionalităţii rezidă în aceea că fondurile comunitare destinate sprijinirii dezvoltării şi coeziunii regiunilor trebuie utilizate în completarea şi nu în locul celor naţionale.

Principiul subsidiarităţii constă în delegarea deciziilor către acel nivel local, regional, naţional sau comunitar care asigură responsabilitate şi eficienţă maxime.

Page 74: c.postica Economia Ue

Capitolul VIII. Locul şi rolul Uniunii Europene în economia mondială

8.1. Privire generală asupra principalelor realizări ale Uniunii Europene

În prezent Uniunea Europeană cuprinde 15 ţări vest-europene. În ordine alfabetică acestea sunt: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia, Spania şi Suedia.

Faptul că numărul ţărilor care au aderat ulterior după primele şase (care semnase Tratatul de la Roma) a sporit, dovedeşte interesul provocat de performanţele realizate de această formă intergraţionistă. Toate aceste ţări şi-au unit eforturile spre orientarea lor în direcţia obţinerii prosperităţii şi bunăstării. Acest interes a dobândit cu timpul noi dimensiuni ce îşi găsesc expresia în afluxul de ţări ce solicită să adere la Uniunea Europeană.

Pentru cunoaşterea temeinică, ştiinţifică a economiilor naţionale ca celule de bază ale diverselor forme intergraţioniste şi ale economiei mondiale în ansamblu, ONU clasifică aceste economii şi diferitele lor grupări în funcţie de numeroase criterii. Din multitudinea de criterii şi factori determinanţi ai locului şi rolului economiei ţărilor lumii, cei mai utilizaţi în statistica internaţională sunt potenţialul economic şi nivelul de dezvoltare realizate.

Potenţialul economic ca ansamblu al resurselor umane şi materiale, pe diversele lor structuri şi părţi componente, exprimă forţa economică a unei ţări sau grupări de ţări.

În funcţie de mărimea populaţiei O.N.U.D.I. distinge ţări mari (cu peste 50 de milioane de locuitori), ţări medii (de la 15 până la 50 milioane de locuitori), ţări mici (cu până la 15 milioane de locuitori).

Este preferat şi deci prioritar în determinarea categoriei de mărime a ţărilor sau grupelor de ţări indicatorul privind dimensiunea populaţiei, datorită dublului său impact asupra

Page 75: c.postica Economia Ue

economiei. Pe de o parte, populaţia este consumatorul bunurilor de consum, iar, pe de altă parte, furnizorul factorului muncă.

În funcţie de mărimea populaţiei patru din cele 15 ţări ale Uniunii Europene sunt ţări mari: Germania – 83 de milioane, Franţa – 60 de milioane, Marea Britanie – 59,5 de milioane, Italia – 58 de milioane locuitori; două fac parte din grupul ţărilor mijlocii: Spania – 40,5 de milioane şi Olanda – 16,5 milioane de locuitori; restul sunt considerate ţări mici. În total Uniunea Europeană are peste 380 de milioane de locuitori.

Sub raportul structurii pe sectoare de activitate economică (primar, secundar, terţiar), economiile naţionale se clasifică în economii industriale, economii cu orientare industrială şi economii cu orientare primară.

Gradul de valorificare a potenţialului economic se află în raport direct cu ponderea sectorului secundar, considerat cel mai eficient, deoarece valorifică resursele naturale. Din acest punct de vedere, toate cele 15 ţări ale Uniunii Europene fac parte din grupul ţărilor industriale, înregistrând cele mai bune rezultate în activitatea economică. Preponderenţa sectoarelor industriei şi serviciilor în cadrul economiei acestor ţări îşi găseşte expresia în utilizarea forţei de muncă ocupate:

Tabelul 8.1

Ponderea populaţiei active ocupate în cele trei ramuriale economiei Uniunii Europene

Nr.crt. ŢărilePonderea în

Industrie Agricultură Servicii1.2.3.4.5.6.7.8.9.10.11.12.13.14.15.

GermaniaAustriaPortugaliaSpaniaItaliaFinlandaSuediaMarea BritanieFranţaIrlandaDanemarcaBelgiaGreciaLuxemburgOlanda

38,437,634,032,731,430,629,729,128,828,628,827,827,327,025,6

4,07,817,811,98,68,44,42,25,514,35,62,623,03,64,0

57,654,648,255,460,061,065,968,765,757,165,669,649,769,470,4

Sursa: Calculat după World Statistics Pocker book, United Nations, New York, 2000.

Nivelul de dezvoltare economică realizat prin valorificarea potenţialului economic se exprimă şi el prin mai mulţi indicatori, din care cei mai importanţi sunt Produsul Intern Brut

Page 76: c.postica Economia Ue

(P.I.B.), Produsul Naţional Brut (P.N.B.) ca raportare la numărul de populaţie. La indicatorul PNB/ locuitor în ţările Uniunii Europene în anul 1999, aşa cum rezultă din datele statistice, ele se situează pe diferite trepte, între primele 47 de ţări ale lumii, din cele 200 de ţări.

Tabelul 8.2.

Produsul naţional brut / locuitor în ţările membre ale Uniunii Europene (date pe 1999)Nr. crt.

ŢărilePNB loc

(în $ SUA)Locul deţinut

în UE în lume 1. Austria 25.970 3 12 2. Belgia 24.510 6 16 3. Danemarca 32.030 2 7 4. Finlanda 23.780 8 19 5. Franţa 23.480 9 21 6. Germania 25.350 4 13 7. Grecia 11.770 14 45 8. Irlanda 19.160 12 30 9. Italia 19.710 11 2810. Luxemburg 43.000 1 211. Regatul Unit 22.640 10 2212. Olanda 24.320 7 1813. Portugalia 10.600 15 4714. Spania 14.000 13 4015. Suedia 25.040 5 15 Sursa: World Development Report 2000/2001, World Bank, 2000.

Specialiştii consideră că nivelul de dezvoltare economică reliefează mai fidel latura calitativă a activităţii, a rezultatelor obţinute de ţările lumii, inclusiv de Uniunea Europeană.

Începând din anul 1998, ONU foloseşte clasificarea ţărilor, după nivelul lor de dezvoltare economică, în următoarele trei categorii:

A. Ţări cu economie dezvoltată;B. Ţări cu economie în tranziţie;C. Ţări cu economie în dezvoltare.

Sub acest aspect, toate ţările Uniunii Europene aparţin categoriei de ţări cu economie dezvoltată.

Pentru ilustrarea nivelului ridicat de dezvoltare economică realizat, nu poate fi omis faptul că patru din ţările Uniunii Europene, şi anume Franţa, Germania, Marea Britanie şi Italia fac parte din Grupul celor opt ţări (G-8) industrializate ale lumii, care se reunesc anual la cel mai înalt nivel de reprezentare şi decizie şi dezbat probleme economico-sociale de interes planetar.

Page 77: c.postica Economia Ue

În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că Uniunea Europeană în ansamblul său face parte din triunghiul mondial de putere economică, alături de SUA şi Japonia.

Rezultatele din ultimii ani demonstrează clar superioritatea Uniunii Europene faţă de celelalte două centre mondiale de putere economică atât în ceea ce priveşte populaţia ca factor determinant al potenţialului economic, cât şi în privinţa dezvoltării economice exprimată în valori absolute şi în P.N.B./ locuitor.

Prin aderarea în curs de pregătire a celor 12-14 noi ţări, suprafaţa Uniunii Europene şi populaţia vor căpăta noi dimensiuni, şi mai ample.

Cu toate că Uniunea Europeană deocamdată deţine 6% din populaţia globului pământesc, ponderea sa în comerţul mondial este de peste 20%, iar la servicii de 26%, depăşind SUA.

Volumul investiţiilor externe directe ale Uniunii Europene în ultimii 25 de ani au sporit de la 23 miliarde EURO la 275 miliarde pe an.

Începând cu anul 1990, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) publică anual „Raportul asupra dezvoltării umane” în care ţările sunt grupate în funcţie de un criteriu nou denumit Indicele Dezvoltării Umane (IDU), alcătuit pe baza următorilor patru indicatori:

Speranţa medie de viaţă la naştere; Rata de alfabetizare a populaţiei; Numărul mediu de ani de şcolarizare; PIB/ locuitor.

În raportul PNUD, cele 174 de ţări luate în calcul sunt clasificate după indicatorul complex menţionat, considerându-se că ţările sunt cu atât mai dezvoltate, cu cât indicele respectiv se apropie de cifra 1.

Potrivit datelor cuprinse în Raportul PNUD pe 1999, ţările membre ale Uniunii Europene se situează între primele 28 de ţări din cele 174 de ţări luate în calcul (vezi tabelul).

Tabelul 8.3.Indicele dezvoltării umane în ţările Uniunii Europene

Nr. crt. ŢărileValoarea

IDULocul ţărilor UE

în Uniune pe plan mondial 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.10.11.12.13.14.15.

BelgiaSuediaOlandaMarea BritanieFranţaFinlandaGermaniaDanemarcaAustriaLuxemburgItaliaIrlandaSpaniaGreciaPortugalia

0,9230,9230,9210,9180,9180,9130,9060,9050,9040,9020,9000,9000,8940,8670,858

123456789101112131415

568101113141516171920212728

Sursa: Rapport mondial sur le developpement humain, 1999.

8.2. Caracterul modern al economiei ţărilor membre ale Uniunii Europene

Problema fundamentală a oricărei economii, indiferent de condiţiile existenţei şi evoluţiei sale, o constituie modul în care se acţionează pentru a stabili cât mai bine, ce , cât şi cum, şi

Page 78: c.postica Economia Ue

pentru cine să se producă bunuri şi servicii de consum. Dintre sistemele economice cunoscute şi utilizate până în prezent de societate, cel care a creat condiţiile pentru a se acţiona cât mai adecvat în direcţiile menţionate este sistemul economiei de piaţă. El nu creează, însă, automat şi prosperitatea, aşa cum eronat s-a crezut în unele ţări şi cum din păcate se consideră de către unii şi la noi în ţară. Pentru a se realiza prosperitatea şi bunăstarea, economia de piaţă reprezintă doar condiţia necesară, dar nu şi suficientă. Economia de piaţă trebuie să fie însoţită de muncă tenace, perseverenţă pentru a-şi manifesta valenţele sale.

Ca o primă trăsătură a caracterului modern al economiei ţărilor membre ale UE se înscrie tocmai existenţa şi funcţionarea economiei de piaţă, bine concepută şi percepută în toate domeniile şi la toate nivelurile.

Rezultatele remarcabile ale UE cu economii moderne de piaţă se explică prin libertatea de acţiune a agenţilor economici pentru realizarea propriilor interese concordate cu interesele ţărilor membre, reglementate prin acte juridice. Aceste interese sunt datorate existenţei proprietăţii private, dar şi dorinţei şi obligaţiei ca ele să se realizeze prin acţiune, nu prin inacţiune.

Proprietatea privată şi libertatea de acţiune generată şi asigurată de ea reprezintă explicaţia majoră a dinamicii economiei UE, a ţărilor membre. În cadrul acestor economii au existat şi continuă să existe şi alte forme de proprietate şi interese pe lângă cele private, care prin reglementări juridice corecte se armonizează.

Ca expresie a caracterului lor modern, economiilor ţărilor membre ale UE le este specifică, de asemenea, implicarea puterii publice nu numai indirect, prin crearea cadrului juridic necesar funcţionării economiei de piaţă, ci şi direct, prin gestionarea sectorului public şi finanţarea învăţământului, culturii, ocrotirii sociale şi medicale, a cercetării ştiinţifice tot mai costisitoare etc. Fenomenele negative ale funcţionării pieţei, determinate de înseşi limitele acesteia, pot fi soluţionate numai de puterea publică prin măsuri economico-financiare promovate de către aceasta la nivel central şi local.

Economiile ţărilor membre ale UE, ca economii moderne de piaţă, se caracterizează şi printr-o eficienţă ridicată atât pe ansamblu, cât şi pe diverse compartimente. Ţările Uniunii realizează producţii mai mari cu consumuri mai mici de resurse şi factori de producţie, obţinând astfel performanţe net superioare celorlalte economii.

La baza acestor realizări se află, înainte de toate, promovarea largă a conducerii ştiinţifice (managementului), a progresului tehnic şi alţi factori. Încă la începutul constituirii Uniunii Europene, cele şase ţări fondatoare, urmate de cele care li s-au alăturat pe parcurs, au trecut la creşterea şi dezvoltarea prioritar intensivă a economiei pe baza creşterii productivităţii muncii şi a randamentelor celorlalţi factori calitativi de producţie. Ca urmare a preocupărilor de obţinere a eficienţei economice ridicate, ramurile de vârf ale industriei au fost şi sunt dezvoltate cu prioritate faţă de cele clasice, agricultura a fost şi continuă să fie industrializată, zootehnia s-a dezvoltat şi se dezvoltă mai accentuat decât producţia vegetală.

Un rol important în promovarea acestor orientări în agricultura unor ţări îl au, desigur, şi condiţiile pedoclimatice, dar determinantă este, pe ansamblu, orientarea spre obţinerea unei eficienţe cât mai ridicate.

În domeniul relaţiilor economice externe, structura exportului ţărilor UE se caracterizează prin predominanţa produselor superior valorificate, care asigură sporuri substanţiale la încasări şi, totodată, crearea de noi locuri de muncă. Sunt de notorietate publică declaraţiile conducătorilor unor ţări membre ale UE, prin care se arată că exporturile în ţări din afara Uniunii asigură în bună măsură locurile de muncă în ţările exportatoare.

În afara de acestea, producţia pentru export presupune forţă de muncă mai calificată, care este mai bine remunerată.

Eficienţa economică este aşezată de ţările membre ale UE la baza activităţii nu numai în economie, ci în general, la temelia oricărei activităţi. Pentru ilustrare, poate fi reamintit faptul că acum câţiva ani Uniunea Europeană a suspendat Centrul de presă de la Bucureşti, centru care deservea legăturile UE şi cu celelalte ţări din zonă. Motivul invocat pentru această măsură a fost

Page 79: c.postica Economia Ue

lipsa de eficienţă a centrului respectiv. Un caz asemănător l-a constituit în anii 1998 şi 1999 hotărârea Germaniei de închidere a unui număr de circa 20 de misiuni sau oficii diplomatice din diferite ţări.

De menţionat că evaluarea eficienţei activităţii diplomatice de către ţările membre ale UE se află la nivelul schimburilor comerciale şi în general al relaţiilor economice cu statele partenere, din care să se suporte cheltuielile efectuate cu activitatea diplomatică respectivă.

Obţinând rezultate economice dintre cele mai bune, exprimate în producţii medii superioare, de o mare diversitate şi calitate înaltă şi în costuri scăzute, şi manifestând o mare grijă şi preocupare faţă de gestionarea responsabilă a fondurilor administrate, ţările UE asigură popoarelor lor un nivel de trai decent.

În felul acesta, în economiile ţărilor respective se regăseşte încă o trăsătură esenţială a economiei moderne, şi anume aceea că ea „furnizează maximum din ce au nevoie oamenii”, aşa cum se exprima J. K. Galbraith.

Toate aceste trăsături, la care s-ar mai putea adăuga şi altele, fac din economiile moderne ale ţărilor UE un model spre care aspiră şi celelalte popoare europene şi nu numai.

Trăsăturile menţionate ale statelor membre ale UE nu înseamnă că statele respective sunt ocolite şi la adăpost de neîmpliniri şi de griji. Probleme au şi aceste ţări şi nu puţine, ele manifestându-se îndeosebi în privinţa stratificării sociale excesive, a asistenţei sociale şi medicale, a degradării mediului natural şi creat şi chiar a unor aspecte grave ale criminalităţii.

Important este, însă, că aceste probleme sunt abordate şi soluţionate într-un mod specific. Pe baza experienţei şi a unui stil de viaţă evoluat, populaţia ţărilor membre ale UE porneşte de la aceea că abundenţa ce constituie suportul nivelului său de trai ridicat trebuie mai întâi creată şi apoi gestionată cu grijă şi cumpătare, fără risipă şi degradare. Populaţia ţărilor comunitare nu subestimează dificultăţile, dar manifestă optimism şi încrederea în soluţionarea lor. Ea dispune de o mare capacitate de a se mobiliza cu toată energia şi mijloacele pe care le are pentru depăşirea lor la timp.

8.3. Relaţiile economice externe ale Uniunii Europene

Ca exponent al intereselor ţărilor pe care le prezintă şi purtătoare a ideilor şi năzuinţelor de progres şi prosperitate în lume, Uniunea Europeană se bucură de o largă recunoaştere pe plan internaţional. Drept urmare, ea a stabilit şi întreţine relaţii diplomatice cu peste 130 de state de pe diverse meridiane ale globului şi are statut de observator la ONU, participă la lucrările Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare Europeană (OSCE), în 1990 semnând cu alte state europene şi nord-americane „Carta de la Paris pentru o nouă Europă”, care a urmărit sfârşitul divizării continentului şi al războiului rece.

Având în vedere puţinele sale resurse naturale, economia Uniunii Europene este dependentă în mare măsură de comerţul mondial, fiind nevoită să importe cantităţi însemnate de materii prime, surse de energie, unele produse agricole şi să exporte masiv produse manufacturate şi să presteze numeroase servicii. Uniunea Europeană promovează o politică comercială liberală, taxele sale vamale fiind printre cele mai avantajoase.

Uniunea Europeană furnizează cea mai mare parte a ajutorului destinat dezvoltării şi asistenţei umanitare atât noilor democraţii din fostul bloc socialist, cât şi ţărilor în curs de dezvoltare.

O bună parte din ţările Uniunii Europene se află printre puţinele state dezvoltate care s-au achitat de obligaţia asumată de a participa cu 0,7% din PIB-ul lor la constituirea fondului ONU pentru dezvoltare.

În continuare va fi dată o caracteristică a relaţiilor economice externe ale Uniunii Europene pe zone geografice şi grupuri de ţări.

Page 80: c.postica Economia Ue

1. Relaţiile euro – americane

Relaţiile cu SUA fac obiectul dispoziţiilor instituţionale începând cu noiembrie 1990, după „declaraţia transatlantică”. Această declaraţie organiza cooperarea politică instaurând consultaţii bianuale între preşedinţia SUA; consultaţii bianuale între miniştrii de externe, Comisie şi Secretarul de Stat american. Ea viza dezvoltarea cooperării economice şi a celei în materie de combatere a terorismului, a traficului de droguri şi în materie de protecţie a mediului. O nouă „agendă transatlantică” a fost semnată de UE şi SUA în 1995. Acest plan comun de acţiune cuprinde 150 de puncte, în special referitoare la cooperarea în plan politic, pentru promovarea păcii, a democraţiei şi cooperării în lume: reconstrucţia în fosta Iugoslavie, susţinerea reformelor în ţările central şi est-europene, menţinerea păcii în Orientul Apropiat... Pe plan economic, ideia creării unei zone de liber-schimb între Uniunea Europeană şi America de Nord, lansată de Canada în 1994 şi reluată de o serie de autorităţi europene, a rămas doar o idee. Raporturile comerciale euro-americane sunt guvernate deci, în special, de regulile multilaterale din cadrul OMC.

Relaţiile economice între cele două puteri au fost mereu destul de dificile. Vom prezenta în continuare câteva astfel de dificultăţi.

Neînlelegerile pe planul produselor agricole. Este punctul de divergenţă cel mai important şi cel mai vechi, apărând o dată cu întrarea în funcţiune a politici agricole comunitare (PAC). Sistemul de susţinere a preţurilor, care a constituit esenţa PAC până la primele reforme din 1986, a fost considerat foarte protecţionist, din cauza restituirilor la export şi a prelevărilor variabile la import. Fiind primul stat exportator de produse agricole din lume, SUA au considerat întotdeauna ca acest sistem dăunează schimburilor comerciale internaţionale şi întărea în mod artificial competitivitatea CEE, în defavoarea lor, mai ales pe pieţele de cereale.

Critica americană, chiar dacă este fondată, este oarecum parţială. De fapt politici de susţinere a agriculturii există pe ambele maluri ale Atlanticului şi de aceea au şi apărut critici din partea unor ţări în curs de dezvoltare sau a unor ţări mari şi foarte competitive în ceea ce priveşte produsele agricole, precum Australia şi Noua Zelandă - dar ele sunt fundamental diferite: susţinerea preţurilor în Europa, modelul anglo-saxon de plaţi compensatorii în SUA. Acordurile de la Runda Uruguay s-au semnat pe baza unor compromisuri şi au fost acompaniate de reforma PAC. Acest lucru nu a slăbit însă tensiunile, mai ales cele în domeniul, normelor sanitare: exporturile de carne americană tratată cu hormoni continuă să fie interzise, deoarece legislaţia europeana condamnă această practică; normele americane constituie, pe de altă parte, piedici în calea exporturilor europene de brânzeturi şi de vinuri.

Recunoaşterea mutuală a normelor şi a certificatelor. Această problemă trece, desigur, dincolo de sfera produselor agricole, deoarece problema obstacolelor legate de diversele norme tehnice constituie principala barieră în calea dezvoltării comerţului mondial. UE încearcă să generalizeze principiul recunoaşterii mutuale, pe care 1-a pus în aplicare pentru a suprima obstacolele la penetrarea pe piaţa unică. Este un demers dificil, deoarece el presupune un acord al partenerilor asupra cerinţelor fundamentale privind normele tehnice. Cele doua părţi au semnat în 1995 un document comun privind cooperarea în acest domeniu: UE certifică produsele destinate pieţei americane, autorităţile americane acordă licenţe pentru produsele conforme cu normele UE.

Divergenţele în planul audiovizualului. Pentru a face fata concurenţei americane în domeniul audiovizualului (cinema, producţii pentru televiziune), ministerele culturii şi comunicaţiilor din UE au adoptat pe 3 octombrie 1989 directiva TSF (,,Television sans frontieres"). Aceasta institute ,,cote de difuzare" care obligă televiziunile europene sa consacre ,,o proporţie majoritară" din timpul lor de transmisie ,,producţiilor europene", atunci ,,când acest lucru este posibil". La Runda Uruguay, europenii au obţinut dreptul aplicării principiului ,,exceptării culturale", audiovizualul fiind exclus provizoriu din planul de liberalizare a schimburilor cu servicii.

Page 81: c.postica Economia Ue

Divergenţe privind modalităţile de reglementare a diferendelor. UE reproşează Statelor Unite tendinţa de a încerca să rezolve conflictele comerciale pe o bază bilaterală şi nu multilaterală. Statele Unite se bazează pe un cadru legislativ foarte eficient pentru a lua măsuri de retorsiune faţă de statele considerate vinovate de protecţionism. UE nu este în mod deosebit afectată de aceste măsuri (cu excepţia domeniilor sensibile, cum ar fi cel al utilizării hormonilor de creştere), numai că ea nu dispune, după cum se ştie, de astfel de metode de retorsiune. De aceea, UE doreşte ca OMC, dotată cu un organ de reglementare a diferendelor al cărui mecanism este mai eficient decât în cazul vechiului GATT, să poată juca efectiv rolul de arbitru în cadrul multilateral al desfăşurării relaţiilor comerciale dintre state. Mai ales că anumite dispoziţii legislative americane afectează şi relaţiile UE cu alte ţari. Este, mai întâi, cazul legii Helms-Burton din martie 1996 (Cuban Liberty and Democratic Solidarity Act) care dau dreptul americanilor ale căror bunuri au fost naţionalizate de regimul cubanez începând cu 1959 să urmărească în justiţie întreprinderile străine care fac schimburi comerciale cu societăţile naţionalizate din insulă. Uniunea Europeană, cu care Cuba realizează aproape jumătate din comerţul său exterior, a început o procedură de conciliere în cadrul OMC. Aceasta s-a soldat, 1997 cu acceptarea de către SUA a unor derogări pentru UE de la legea respectivă. La fel este cazul Legii Amato din august 1996 {Iran and Libya Sanctions Act), care vizează impunerea de sancţiuni economice - interdicţia de a exporta către SUA, interdicţii privind transferurile de tehnologie de origine americană etc. oricărei companii străine care investeşte mai mult de 40 de milioane de dolari în sectoarele petroliere şi al gazelor naturale din Iran şi Libia, state care sunt acuzate că favorizează terorismul internaţional. Această lege afectează în mod special o serie de companii petroliere europene.

Relaţiile monetare. Statutul de monedă de rezervă şi de etalon internaţional al dolarului a permis mult timp Statelor Unite să îşi finanţeze deficitul balanţei de plăţi cu propria monedă. Pe plan monetar, acest statut putea impune băncilor centrale din alte ţări cum să gestioneze cursul de schimb al dolarului (Sistemul Monetar European a fost mereu foarte sensibil la fluctuaţiile dolarului). Introducerea EURO constituie o soluţie a acestei probleme. Ea va modifica, în timp, statutul monetar internaţional al SUA.

Tensiunile n-au împiedicat intensificarea schimburilor comerciale între cei doi parteneri după înfiinţarea CEE. Statele Unite sunt atât principalul furnizor, cât şi principalul client al ,,UE-15". În anii '70, balanţa comunitară cu SUA a fost deficitară. Ea a devenit excedentară până în 1988. Apoi deficitul a reapărut, până în 1991, când a fost din nou resorbit. Evoluţia aceasta contrastantă se explică atât prin variaţiile conjuncturale, cât şi prin evoluţia cursului de schimb al dolarului.

Pe plan sectorial, UE înregistrează cele mai mari deficite în industriile de vârf (material electronic, aeronautica) şi la produsele agroalimentare. Excedentele apar în industria automobilelor şi în industriile tradiţionale. Caracterul intermediar al specializării europene este deci clar (şi apare şi mai net în ceea ce priveşte relaţiile comerciale cu Japonia). Este vorba despre o slăbiciune mai veche a Europei. Să ne amintim, oricum, faptul că UE este un ansamblu nu foarte omogen şi că specializarea internaţională a unor state membre este mai bună decât media comunitară.

Fluxurile de investiţii străine directe (ISD) între cele două regiuni sunt importante: UE constituie prima zona de destinaţie pentru investiţiile americane şi, până în anii '90, SUA au reprezentat ţară privilegiată în orientarea ISD din Europa de Vest. După 1990, economiile emergente, în special cele din centrul şi estul Europei, au început să atragă cea mai mare parte a investitorilor europeni.

2. Relaţiile cu Canada

Relaţiile UE cu Canada sunt reglementate de Acordul-cadru de cooperare comercială şi economică semnat în 1976 şi de declaraţia transatlantică din 1990. După Consiliul de la Madrid, Consiliul a deschis negocieri cu autorităţile canadiene în vederea stabilirii unui plan comun de acţiune, asemănător cu cel încheiat cu SUA. Negocierile au fost direcţionate pe două probleme:

Page 82: c.postica Economia Ue

contingentele la produse din peşte şi o problemă aflată în legătură cu structura federală a statului canadian: autorităţile provinciei Quebec au rezerve în privinţa unui domeniu care este de competenţa lor, şi anume educaţia şi cercetarea ştiinţifică.

Cooperarea cu Canada este importantă în special în domeniul tehnologiilor de vârf. Astfel, Canada este singurul stat neeuropean care aparţine Agenţiei Spaţiale Europene, şi cooperarea în domeniul energiei atomice este de tradiţie, pornind de la acordul Euroatom-Canada din anii '60. Relativ recent (25 iulie 1995) a fost semnat un acord între UE şi Canada privind un proiect de cooperare pentru demonstrarea fezabilităţii ştiinţifice a fuziunii termonucleare controlate ca sursă de energie utilizată cu scopuri paşnice.

Sursa principală de tensiune între Canada şi UE este constituită de comercializarea produselor din peşte. Cea mai mare parte a conflictelor apărute şi-au găsit soluţia fie pe plan bilateral, fie în cadrul unor organizaţii internaţionale, ca de exemplu, Organizaţia Pescuitului din Atlanticul de Nord-Vest. În decembrie 1995, a fost semnat un acord privind măsurile de control, de gestiune adecvată a resurselor de pescuit, dedramatizarea problemelor referitoare la produsele din peşte şi deciziile privind ajungerea la un consens în cadrul diferendelor.

UE este al doilea partener comercial al Canadei, în timp ce pentru UE Canada este cel de-al treilea partener ca importanţă în ceea ce priveşte schimburile comerciale. Pe ansamblu, schimburile comerciale sunt echilibrate.

3. Relaţiile Uniunii Europene cu Asia

a) Relaţiile cu JaponiaRelaţiile euro-japoneze s-au dezvoltat mult începând cu anii '90 (instalarea în 1994 la

Tokyo a unei delegaţii permanente a CEE). UE şi Japonia au adoptat o declaraţie comună privind relaţiile lor mutuale încă din 18 iulie 1991, la Haga. Aceasta instituţionalizează dialogul politic, defineşte obiectivele comune în materie de relaţii economice şi comerciale şi propune organizarea unui summit anual al preşedintelui Comisiei cu primul ministru japonez, a unei reuniuni interministeriale anuale între membrii Comisiei şi cei ai cabinetului nipon.

Problema fundamentală este cea a deficitului comercial al UE în relaţiile sale cu Japonia. Acesta persistă de un mare număr de ani. După 1990 s-a putut constata o uşoară ameliorare, probabil aflată în legătură cu eforturile de deschidere a pieţei japoneze. Acest deficit rezultă în special din diferenţa privind calitatea specializării internaţionale a celor doi parteneri - Japonia este mai bine specializată în activităţile cu cerere mare la nivel mondial şi în cele care utilizează tehnologii de vârf decât UE. Aceasta diferenţa apare încă din anii '70, când Japonia îşi baza excedentele pe produsele industriei automobilelor şi ale unor industrii de vârf. Punctele forte ale Europei rămân industria farmaceutică şi cea aeronautică, dar excedentele înregistrate în aceste sectoare sunt departe de a acoperi chiar şi numai deficitul realizat în domeniul industriei echipamentelor şi aparaturii electrice. Celelalte excedente europene se regăsesc la activităţile tradiţionale: îmbrăcăminte, pielărie, încălţăminte.

Dificultăţile cu care se confruntă companiile europene când încearcă să exporte sau să se implanteze pe piaţa niponă sunt legate de protecţionismul japonez care este adesea invocat de firmele europene. El are o natură specială, este mai difuz decât protecţionismul european.

Relaţiile euro-japoneze au fost, din acest motiv, destul de tensionate în anii '80. Negocierile între ţările Triadei - au adus o sensibilă ameliorare a acestor relaţii. Planul trienal de liberalizare economică lansat în 1985 în Japonia a simplificat procedurile de omologare a produselor importate şi a suprimat o serie de bariere fiscale. De aici a rezultat o creştere a exporturilor comunitare, mai ales în domeniile tradiţional cunoscute ca puncte forte ale Europei: vinuri şi băuturi spirtoase, cosmetice şi produse farmaceutice, materiale medicale.

În ceea ce priveşte importurile comunitare, punctul sensibil este industria automobilelor. Pentru a limita concurenţa japoneză, cea mai mare parte a statelor Comunităţii au instituit în anii '70, contingente sau au negociat acorduri de limitare voluntară a exporturilor. Piaţa unică a impus însă un demers comun în materie de protecţie la frontieră. S-a semnat, aşadar, în 1991, un

Page 83: c.postica Economia Ue

acord planificând reducerea progresivă a protecţionismului până la finele anului 1999, pentru a se putea realiza adaptarea aparatului industrial european la cerinţele pieţei unice şi a concurenţei mondiale. Japonia şi-a limitat exporturile anuale la nivelul atins în 1991, adică 1,23 milioane automobile. Acest contingent global a fost revizuit anual, ţinând în special cont de evoluţia cererii în mod ciudat, acordul s-a dovedit a fi foarte imprecis în ceea ce priveşte activitatea filialelor nipone în Europa de Vest mai ales în Marea Britanie. Comunitatea a considerat ca această producţie trebuia sa fie inclusă în contingentul global - altfel investiţiile străine ar fi substituit exporturile şi pe piaţa unică efectul concurenţial ar fi fost acelaşi sau mai mare, dar autorităţile japoneze nu au dorit să se supună acestei plafonări. Ponderea niponă pe piaţa europeană a automobilelor se estima 1999 de circa 16,1%, cuprinzând 1,23 milioane de automobile din import şi circa 1,2 milioane din producţia locală, pe o piaţă estimată la circa 15,1 milioane de automobile. Această pondere era de aproximativ 12% în 1993. Singura limită precisă privind câştigarea cotelor de piaţă pare a fi partajul creşterii pieţei, din care doar maximum doua treimi se pot datora constructorilor japonezi.

b) Relaţiile cu ASEANRelaţiile între CEE şi ASEAN au început în 1972, prin înfiinţarea unui comitet special al

ASEAN însărcinat cu relaţiile cu Comunitatea. Aceste relaţii au fost oficializate de acordul de cooperare semnat la 1 octombrie 1980. Pe plan comercial, acordul se referă la acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate. Pe planul cooperării pentru dezvoltare au fost semnate acorduri bilaterale cu statele membre ale Comunităţii, aceasta având misiunea coordonării diferitelor acţiuni. Din doi în doi ani are loc o reuniune ministerială care tratează problemele politice, economice şi relativ cele de cooperare. O comisie mixtă - The Joint Cooperation Committee - are responsabilitatea de a pune în aplicare acordul şi se reuneşte din 18 în 18 luni.

ASEAN şi, în special, Singapore se află la originea organizării periodice a unor întâlniri la nivel înalt euro-asiatice. Prima dintre acestea - întitulată ,,Spre un nou parteneriat între Europa şi Asia" - a avut loc pe 2 martie 1996 la Bangkok, iar cea de a doua s-a ţinut în aprilie 1998 la Londra. Şefii de stat şi de guvern ai ,,celor 15" s-au reunit cu cei din ţările ASEAN şi din China, Japonia şi Coreea de Sud. În paralel sunt organizate întâlniri între reprezentanţii sectorului privat, pentru elaborarea unor planuri de investiţii europene în Asia ca urmare, a fost înfiinţat un forum euro-asiatic de afaceri.

Schimburile comerciale bilaterale ASEAN - Comunitate au crescut de cinci ori faţă de nivelul din 1980. După 1988, UE a început sa înregistreze un deficit comercial în aceste relaţii. Ponderea ASEAN în importurile UE a crescut de la. 2% la peste 6%. Ţările ASEAN aparţin celui de-al doilea val de ţări recent industrializate. Evoluţia schimburilor lor comerciale este caracteristică: exporturile erau iniţial compuse în proporţie de 2/3 din materii prime (lemn, manioc, cauciuc natural, ulei de palmier); acum ele cuprind mai ales componente electrice şi electronice (cel mai mare deficit al UE cu această zonă) textile şi îmbrăcăminte. UE are cel mai mare excedent în industria constructoare de maşini şi mijloace de transport, a unor bunuri de echipament şi în industriile intermediare.

c) Relaţiile cu China

Comunitatea a semnat un acord comercial cu Republica Populară Chineză în aprilie 1978. Începând cu 1980, China a devenit rapid cel mai important beneficiar al SGP comunitar. Un nou pas a fost făcut în 1985, prin semnarea unui nou acord de cooperare economică şi comercială, privind: deschiderea reciprocă a pieţelor şi cooperarea în sectoarele industrial şi minier, al energiei, al transporturilor şi telecomunicaţiilor şi al tehnologiei. Acordul este administrat de un comitet mixt care se reuneşte anual pentru a evalua evoluţia relaţiilor mutuale. La Beijing a fost deschisă o delegaţie a Comisiei CEE.

Importanţa acordată de UE respectării democraţiei şi drepturilor omului a dus la condamnarea viguroasă a atitudinii autorităţilor chineze din timpul evenimentelor din 1989. Consiliul European de la Madrid (iunie 1989) a decis suspendarea contactelor bilaterale la nivel

Page 84: c.postica Economia Ue

înalt, amânarea noilor proiecte şi încetinirea ritmului de derulare a programelor existente. După aceea, în octombrie 1990, CEE a decis să reducă progresiv restricţiile impuse în 1989 în ceea ce priveşte contactele ministeriale şi la nivel înalt, cooperarea culturală, ştiinţifică şi tehnică şi noile proiecte de cooperare. Relaţiile bilaterale s-au ameliorat lent, dar rămâne deschisă problema respectării în China a drepturilor omului.

Resursele consacrate de UE cooperării cu China se reflectă în principal în ajutorul financiar şi tehnologic. Sprijinul a fost acordat în special pentru modernizarea zonelor rurale şi pentru dezvoltarea sistemului educaţional (crearea de exemplu, a instituţiei ,,China - Europe Internaţional Business School").

Volumul total al schimburilor comerciale între UE şi China a crescut de la 2,5 miliarde de ECU în 1978 la peste 40 miliarde ECU în anii '90, deci cu o rată de creştere mult mai mare decât cea referitoare la ansamblul zonei asiatice. Balanţa comercială a UE a fost iniţial excedentară - conform logicii schimburilor comerciale între state cu niveluri diferite de dezvoltare - dar ea a devenit paradoxal, continuu deficitară după 1988. UE exportă în special bunuri de echipament industrial (reactoare, cuptoare), mijloace de transport, precum şi produse siderurgice şi chimice. China îşi realizează excedentele în special din activităţile din industria jucăriilor şi a articolelor sportive, a produselor din piele, a textilelor şi îmbrăcămintei.

4. Relaţiile Uniunii Europene cu ţările cu economia în tranziţie

a) Relaţiile cu ţările Europei Centrale şi de Est (T.E.C.E.)

Ungaria, Polonia, Slovacia, Republica Cehă, România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi Slovenia au semnat, între 1991 şi 1993, acorduri de asociere cu Comunitatea. S-a dorit, în primul rând, evitarea transformării Europei Centrale şi Orientale într-o zonă de instabilitate politică, ca urmare a proceselor de tranziţie. Miza economică este şi ea importantă deoarece ţările din Europa Centrală şi Răsăriteană reprezintă o piaţă de circa 100 milioane de locuitori, aflată în expansiune deşi acum se confruntă cu un nivel de trai destul de scăzut. La rândul lor, aceste ţări şi-au manifestat şi ele dorinţa de a se integra în Comunitate. Acordurile au la bază trei elemente esenţiale. Mai întâi este vorba despre crearea, într-o perioadă de zece ani, a unei zone de liber-schimb pentru produsele industriale. Deschiderea pieţelor va fi reciprocă, dar asimetrică. Anumite sectoare sensibile - produse siderurgice, textile, îmbrăcăminte - au un regim special: deschiderea va fi mai lentă şi vor putea fi invocate clauze de salvgardare. Obiectivul este înlocuirea fostei diviziuni socialiste a muncii cu diviziunea intraeuropeană. Dezvoltându-şi exporturile către UE, ţările central şi est-europene pot înlocui pierderile cauzate de desfiinţarea CAER. Această reorientare a schimburilor comerciale nu poate, totuşi, ascunde importanţele dificultăţi structurale. Procesul de tranziţie a favorizat modificarea structurală a exporturilor TECE, care nu a impulsionat totuşi dinamismul exporturilor lor. Ele s-au specializat în produse cu valoare adăugată redusă, necesitând forţă de muncă slab calificată (bunuri tradiţionale de consum), mari consumatoare de resurse naturale (produse agricole) sau energofage (produse intermediare). Acestea sunt, de cele mai multe ori, produse considerate sensibile de către Comunitate, ceea ce complică accesul la pieţele sale, mai ales că TECE s-au specializat toate în domenii foarte asemănătoare, devenind mai degrabă economii concurente decât complementare. De aceea, efectul de antrenare al comerţului lor exterior este, deocamdată, limitat. Se impune, de aceea, restructurarea aparatului productiv al acestor ţări şi diversificarea ofertei lor de produse industriale şi agricole, pentru a favoriza o mai bună integrare a lor în diviziunea internaţională a muncii.

a) Pentru revizuirea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, Uniunea Europeană are un program special de asistenţă denumit Phare. Acesta este un program de ajutor economic, prin care se finanţează asistenţa economică şi socială pentru ţările din zonă. Numai în perioada 1990-1996, prin programul Phare au primit asistenţă 12 ţări: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia, Slovenia, România, Lituania şi fosta Republica Iugoslavă Macedona (Fyrom).

Page 85: c.postica Economia Ue

Asistenţa Phare este condiţionată de stabilitatea politică din ţările respective şi de un angajament permanent faţă de idealurile democraţiei şi principiile economiei de piaţă. Obiectivul său primordial este acela de a contribui la procesul de reformă economică, ajustare structurală şi dezvoltare durabilă.

Fondurile acordate de Phare sunt mai mult nerambursabile decât împrumuturi şi în perioada 1990-1996 ele au însumat circa 8000 milioane dolari americani.

Alocarea fondurilor Phare se efectuează pe trei capitole principale:a) 75 la sută din buget pentru programele naţionale ale statelor beneficiare, în înţelegere cu

fiecare din ele;b) 15 la sută din buget pentru programele regionale, respectiv activităţi ce privesc mai multe

ţări, cum sunt: poluarea, zona frontalieră, lupta împotriva traficului ilegal de droguri, reforma serviciilor vamale, colectarea datelor statistice corecte;

c) 10 la sută din buget sunt folosite pentru suportarea cheltuielilor administraţiei Phare.b) Relaţiile cu ţările CSI. Pe lângă Phare, Uniunea Europeană administrează un program

paralel numit TACIS, în scopul furnizării asistenţei tehnice Noilor State Independente (NSI), apărute în urma dezmembrării fostei Uniuni Sovietice. TACIS, care înseamnă „Asistenţă Tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente”, a fost înfiinţată la sfârşitul anului 1990. De ajutorul TACIS beneficiază toate cele 12 state noi independente, provenite din fosta URSS, care îndeplinesc condiţiile cerute. Pentru Tadgichistan asistenţa a fost suspendată în 1992, din cauza războiului civil.

TACIS este unicul şi cel mai mare program de ajutor pentru statele succesoare ale fostei URSS. Numai în perioada 1991-1994, fondurile alocate prin acest program s-au ridicat la aproape 2000 de milioane de ECU, ceea ce la cursul de atunci înseamnă 2560 de milioane de dolari SUA.

Federaţia Rusă este cel mai mare beneficiar, cu aproximativ o treime din totalul fondurilor.

Ca şi Phare, TACIS este destinat sprijinirii ţărilor beneficiare pentru a face faţă problemelor economice şi sociale implicate de tranziţia la economia de piaţă şi întărirea democraţiei. Asistenţa este, de asemenea, nerambursabilă.

Fondurile destinate asistenţei tehnice, transferului de „know-how” şi perfecţionării sunt distribuite beneficiarilor în funcţie de dimensiunile populaţiei, ale PNB, de stadiul reformei şi capacitatea de absorbţie a asistenţei.

5. Relaţiile UE cu ţările în dezvoltareUniunea Europeană este, de asemenea, cel mai mare partener economic al ţărilor în

dezvoltare. Politica UE prevede ajutor pentru dezvoltarea şi reconstrucţia acestor ţări, iar prin acorduri speciale se asigură accesul produselor ţărilor respective pe piaţa UE. Pentru combaterea foametei, Uniunea acordă acestor ţări şi ajutor alimentar de urgenţă. În acelaşi timp, ea finanţează programele strategice alimentare în scopul reducerii dependenţei acestei categorii de ţări de resursele alimentare din statele dezvoltate necomunitare.

Obiectul ajutorului pe termen lung acordat de UE ţărilor în dezvoltare este acela de a sprijini dezvoltarea rurală, de a-i determina pe locuitorii satelor să nu părăsească meleagurile natale şi să gestioneze mai eficient resursele naturale locale.

Legături istorice, unele chiar foste coloniale, constituie baza relaţiilor UE – cu cele circa 70 de state din Africa, zona Caraibelor şi Pacific (ACP), semnatare ale Convenţiei de la Lome (Togo), care cuprinde cea mai mare parte a celor mai sărace ţări din lume. Cea de-a IV-a Convenţie de la Lome (1991) urmăreşte promovarea dezvoltării economice şi sociale a ţărilor ACP şi stabilirea unei cooperări strânse, în spiritul egalităţii în drepturi, cu ele.

În cadrul unei politici metideraneene globale, Uniunea Europeană a încheiat acorduri de cooperare sau asociere cu 12 ţări. Scopul acestor acorduri este acela de a sprijini dezvoltarea statelor respective şi a promova sporirea schimburilor comerciale cu ele.

Page 86: c.postica Economia Ue

Opt ţări din sudul Mediteranei şi din Orientul Mijlociu (Egiptul, Marocul, Tunisia, Israelul, Iordania, Libanul şi Siria) au semnat acorduri cu Uniunea pentru accesul lor cu produse industriale şi agricole pe piaţa comunitară. Convorbiri pentru acorduri similare s-au purtat, în 1999, de către o delegaţie a UE, condusă de Romano Prodi, preşedintele Comisiei Europene, şi oficialităţile libiene, la Tripoli.

Uniunea Europeană a încheiat, de asemenea, un acord cu Consiliul de cooperare din Golful Persic, organism ce grupează Arabia Saudită, Kuwait-ul, Bahrein-ul, Omanul, Quatar-ul şi Emiratele Arabe Unite.

Comunitatea Europeană este cel mai mare furnizor de asistenţă financiară şi sprijin tehnic şi pentru palestinieni, în contextul acordurilor de autonomie cu Israelul. Ea acordă, în acelaşi timp, asistenţă palestinienilor din teritoriile ocupate.

Toate ţările Americii Latine beneficiază din partea UE de sistemul generalizat de preferinţă (SGP) şi de alte avantaje ce pot facilita amplificarea exporturilor lor către Uniune. De asemenea, UE sprijină procesul de integrare regională pe acest continent, concomitent cu sporirea ajutorului tehnic şi material comunitar.

Cu fiecare dintre ţările Americii Latine, UE a semnat acorduri comerciale şi de colaborare economică, iar cu şase dintre ele şi cu cinci membre ale Pactului Andin – acorduri de cooperare colectivă.

Page 87: c.postica Economia Ue

Capitolul IX. Perspectivele Uniunii Europene

9.1. Tratatul de la Maastricht: geneză, obiective

Edificiul construit de Tratatul de la Roma şi completat de Actul Unic European au angajat Comunitatea către o politică economică şi monetară foarte ambiţioasă ce şi-a propus ca scop final moneda unică. Această evoluţie în trepte a fost brusc zdruncinată de prăbuşirea sistemului comunist şi de războiul din Golf. În faţa acestor evenimente, Uniunea Europeană a reacţionat cu o eficacitate recunoscută chiar şi de cei mai critici observatori ai fenomenului integraţionist vest-european. Faţă de blocul est-european, Comunitatea a adoptat rapid programe de ajutorare şi de cooperare pe termen lung (PHARE, TEMPUS etc), a înfiinţat un organism de finanţare (BERD) şi, cea mai importantă realizare, a oferit acestor ţări un pol de atracţie şi de speranţă neaşteptat, prin semnarea Acordurilor de asociere care lasă deschisă opţiunea integrării depline în UE după anul 2000. În schimb, ineficacitatea Comunităţii în faţa evenimentelor din fosta Iugoslavie şi prezenţa mai mult decorativă în războiul din Golf contra Irakului au arătat liderilor comunitari imensul decalaj existent între puterea economică şi comercială a “celor 12” şi incapacitatea militară şi diplomatică de “a vorbi cu o singură voce”, de a se manifesta ca o veritabilă putere. Aceste realităţi au grăbit ”coagularea” unui puternic curent pentru unitate, Consiliile Europene la vârf decizând organizarea la 15 decembrie 1990 a două Conferinţe interguvernamentale, una consacrată elaborării “Tratatului de Uniune politică”, iar alta elaborării “Tratatului de uniune economică şi monetară”. Aceste două tratate au fost reunite sub unul singur, tratat cunoscut sub numele de Tratatul Uniunii Europene. Momentul 7 februarie 1992 reprezintă data de la care Piaţa comună a devenit Uniunea Europeană, denumirea oficială a celui mai puternic grup integraţionist european.

Conştienţi de decalajul care s-a creat între Japonia şi SUA pe de o parte, şi ţările Uniunii Europene, pe de altă parte, liderii celor 12 ţări membre ale UE la acea vreme au reuşit să treacă peste divergenţele care-i separau şi să semneze la Maastricht (Olanda) în zilele de 9-11 decembrie 1991, cel mai important document de la constituirea Pieţei comune (în 1957) şi până în prezent. Pe scurt, este vorba de Tratatul care instituie “Uniunea Economică şi Monetară” (UEM) până la sfârşitul anului 1999, când se va putea vorbi fără echivoc de “Statele Unite ale Europei”, bloc integraţionist cu o parte politică, economică şi, probabil, militară ce ar putea rivaliza cu Statele Unite ale Americii. Procesul de apropiere a punctelor de vedere divergente s-a încheiat cu rezervarea unui statut special pentru Marea Britanie, foarte reticentă la ideea ca UE să devină “superstat cu o singură monedă comună”.

De menţionat că Tratatul de la Maastricht a adus, în primul rând, ideea de Uniune politică Vest-Europeană (art.128), iar în al doilea rând, o monedă europeană comună. Aceste obiective par a avea cea mai mare importanţă, îndeplinirea lor generând o serie de consecinţe de maximă importanţă pentru destinul ţărilor membre şi al relaţiilor internaţionale. De aceea, câteva precizări sunt necesare.

Europa unită nu va fi un stat centralizat cu structuri rigide. Diversitatea regiunilor ţărilor va fi menţinută. Se urmăreşte unitatea în diversitate: principiul subsidiarităţii va câştiga în importanţă. Comunitatea îşi va asuma numai sarcinile pe care le poate realiza mai eficient decât autorităţile naţionale (probleme globale ca, de pildă, protecţia mediului ambiant); acelaşi principiu, aplicat în interiorul ţărilor membre, va conduce la sporirea rolului autorităţilor locale, comunale etc. în raporturile lor cu organele centrale. De altfel, în Tratat se subliniază că “Obiectivele Uniunii vor fi atinse în conformitate cu dispoziţiile referitoare la respectarea principiului subsidiarităţii. În domeniile care nu sunt exclusiv de competenţa sa, Comunitatea nu

Page 88: c.postica Economia Ue

va interveni…” pornind de la acelaşi principiu al subsidiarităţii, în Tratat se acordă un mare rol regiunilor. S-a decis crearea unui Comitet al Regiunilor cu caracter consultativ, el urmând să conlucreze cu Comitetul Economic şi Social.

De la 1 ianuarie 1993, în mod oficial, între cele 12 state membre nu mai există frontiere. Persoanele care trec frontiera în interiorul UE nu mai sunt controlate. Acest control se execută numai la frontiera exterioară a Uniunii în consecinţă, tratatul a transferat UE competenţa acordării de vize de intrare. Astfel, Consiliul a decis, cu unanimitate, în prima etapă şi cu majoritate calificată de voturi după 1 ianuarie 1996, dacă resortisanţii ţărilor terţe trebuie supuşi unor cereri de viză. Toţi cetăţenii statelor membre sunt cetăţeni ai Uniunii Europene. Ei au drepturi depline în ce priveşte circulaţia, stabilirea, votul, protecţia diplomatică şi consulară etc. Competenţele Parlamentului European sunt lărgite. În numeroase domenii această instituţie capătă drept de decizie: libera circulaţie a lucrătorilor, programul de cercetare ştiinţifică, protecţia mediului, reţelele de transport europene, protecţia consumatorilor, sănătatea publică, viaţa culturală. Parlamentul poate interveni cu ocazia numirii membrilor şi preşedintelui Comisiei. El va trebui să aprobe acordurile de aderare, de asociere şi orice tratate internaţionale cu consecinţe financiare pentru Uniune. Cu majoritate de voturi, Parlamentul poate cere Comisiei să facă propuneri. El poate primi cereri de la orice cetăţean şi poate numi un mediator, după caz.

Tratatul de la Maastricht înseamnă un mare pas înainte către o strânsă coordonare pe planul politicii externe. Desigur că, în prezent, există unele probleme de ordin instituţional care îşi aşteaptă rezolvarea şi care, pe parcurs au influenţat, într-un fel sau altul, această coordonare. Astfel, nu toate statele membre fac parte din NATO şi din Uniunea Europei Occidentale (UEO). Alianţa Nord-Atlantică include şi ţări neeuropene (SUA, Canada) sau neaparţinând încă UE (Turcia, Norvegia, Islanda). La rândul ei, UEO nu include ţări comunitare, precum Danemarca, Grecia şi Irlanda.

Conform Tratatului de la Maastricht, orientarea generală a politicii externe şi de securitate comună este de competenţa Consiliului European, unde statele sunt reprezentate la cel mai înalt nivel. Într-o primă fază, deciziile în asemenea probleme vor fi luate cu unanimitate, iar ulterior, în domenii limitate, şi cu majoritatea calificată.

Printre domeniile în care sunt avute în vedere acţiuni comune pot fi menţionate : procesele CSCE, politica de dezarmare şi controlul armamentelor în Europa, neproliferarea armelor nucleare, controlul transferului de armament şi tehnologie militară modernă către ţări terţe.

Tratatul de la Maastricht acordă un rol special cooperării cu UEO, organizaţie care este considerată ca făcând parte integrantă din ideea de Uniune politică şi militară: în perspectivă UEO este privită drept componenta defensivă a Uniunii Europene, menite să întărească “flancul european” în NATO. S-a prevăzut o mai strânsă conlucrare între Parlamentul UEO şi cel European.

Ideea de uniune economică şi monetară a primit, la rândul ei, prin Tratatul de la Maastricht, un impuls puternic. Era prevăzut ca “a doua sa etapă” să fie declanşată încă din prima jumătate a anului 1994. Marea Britanie şi Danemarca au declarat că nu se pot angaja, la ora actuală, în ce priveşte obiectivele etapei finale, dar că vor îndeplini, în timpul prevăzut, condiţiile participării depline şi în întregime la această etapă finală a UEM, vor face obiectul unor derogări. Ca o consecinţă, în prima etapă, aceste state nu pot participa la luarea principalelor decizii de politică economică şi de politică externă.

Obiectivele Uniunii Europene aşa cum sunt ele definite în Tratatul de la Maastricht sunt:a) Promovarea progresului social şi economic prin:

- crearea unui spaţiu fără frontiere interne (piaţă unică):- întărirea coeziunii sociale şi economice (politica structurală a CEE cu ajutorul

fondurilor sociale şi a noului fond de coeziune, însemnând transferul de resurse financiare considerabile de la ţările bogate ale Comunităţii Uniunii spre cele mai sărace);

Page 89: c.postica Economia Ue

- realizarea uniunii economice şi monetare (obţinerea unei coordonări a politicilor economice şi fiscale ale statelor membre, şi introducerea unui sistem monetar european cu o Bancă Centrală Europeană şi o monedă comună).

b) Promovarea unei identităţi pe scena internaţională, în special prin punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv formularea unei posibile politici de apărare comune.

c) Dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne în probleme cum ar fi politica privind acordarea azilului, accesul pe teritoriul statelor membre al persoanelor din ţări terţe, lupta împotriva consumului de droguri şi combaterea criminalităţii transnaţionale în Europa.

Nucleul Uniunii Europene îl reprezintă Comunitatea Europeană, ale cărei competenţe au fost lărgite prin Tratat, în timp ce distribuţia puterii între principalele instituţii a fost, în mare măsură, menţinută, cu uşoare creşteri de putere în cazul Parlamentului European. Mai există, însă, în cadrul construcţiei “templiere” a Tratatului de la Maastricht alţi doi piloni pe care se sprijină Uniunea: unul este politica externă şi de securitate şi celălalt cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Procesul de luare a deciziilor în cazul acestor două domenii urmează o schemă de cooperare interguvernamentală şi nu pe cea consacrată sub denumirea de “metoda comunitară”. Cooperarea interguvernamentală implică, aproape, exclusiv, luarea deciziilor prin unanimitate. Parlamentului European nerevenindu-i nici un rol.

Metoda comunitară presupune următoarele:- monopolul iniţiativei deţinut de Comisie, din care decurge dreptul de a-şi modifica în

permanenţă propunerea, acordându-i-se astfel o veritabilă putere de negociere;- introducerea progresivă în cadrul Consiliului a votului majoritar, factor menit să

descurajeze opţiunea de amendare permanentă prin veto a deciziilor comune şi care să favorizeze compromisul;

- dreptul de a introduce amendamente, acordare Parlamentului European, încă din 1987 (Actul Unic European) în domenii importante;

- ansamblul conferă credit deciziilor luate în cadrul “triunghiului instituţional”. Respectarea dreptului comunitar în aplicarea sa directă şi imediată pe plan naţional, superioritatea în raport cu legislaţiile naţionale şi uniformitatea interpretării, asigurate de Curtea de Justiţie.

Competenţele Comunităţii Europene nu au fost extinse doar în domeniul politicii economice şi monetare, ci şi la alte câteva sfere de interes care fac parte din piaţa internă şi anume:

a) Învăţământ şi pregătire profesională, cultură, sănătate, protecţia consumatorului; reţelele transeuropene de infrastructură.

În toate aceste cazuri, Comunitatea poate întreprinde numai o acţiune complementară politicilor naţionale şi dispune pentru aceasta de instrumente limitate.

b) Introducerea “cetăţeniei europene” care acordă cetăţenilor din statele membre dreptul de reşedinţă în toate celelalte state membre ale Comunităţii şi dreptul de a vota la alegerile locale şi europene.

c) Sporirea competenţelor Parlamentului European prin procedura de co-decizie, în special în chestiuni ce ţin de domeniul pieţei interne, dar şi în domenii nou introduse ca învăţământul, sănătatea şi reţelele transeuropene. În plus, Parlamentul a căpătat dreptul de se pronunţa (în afară de aprobarea admiterii de noi state, încheierea de acorduri de asociere şi a bugetului) şi asupra fondurilor structurale, asupra “cetăţeniei europene” şi a acordurilor internaţionale, dacă acestea din urmă au implicaţii bugetare. Parlamentul European are de asemenea dreptul de a fi consultat sau de a coopera în luarea deciziei într-un număr sporit de situaţii. Controlul asupra Comisiei a fost şi el întărit, Tratatul conţinând prevederi conform cărora Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei fac obiectul unui vot de aprobare din partea Parlamentului.

d) În ceea ce priveşte Consiliul, acesta şi-a lărgit sfera de domenii în care poate adopta decizii prin majoritate de voturi.

Page 90: c.postica Economia Ue

e) Introducerea Comitetului Rgiunilor, organism constituit din reprezentaţii organelor locale şi regionale şi care este consultat de către Consiliul în procesul de luare a deciziilor în chestiuni în care le sunt implicate interesele.

f) Introducerea principiului subsidiarităţii, înţeles de către majoritatea statelor membre ca o formă de control asupra Comisiei, exercitat în favoarea statelor membre şi a regiunilor. Comunitatea va acţiona numai dacă un anumit obiectiv nu poate fi îndeplinit într-o manieră satisfăcătoare de statele membre şi poate să fie, din considerente de scară şi de efecte, mai bine acoperit de către Comunitate.

Este vorba, deci, de funcţionare a principiului subsidiarităţii, în ambele sensuri: păstrarea la nivelul naţional ori regional a competenţelor ce le revin şi chiar transferarea lor înapoi dinspre Comunitate spre statele membre, unde această măsură se impune şi, pe de altă parte, acordarea de competenţe noi Uniunii, când se dovedeşte că o anumită acţiune poate fi mai bine introdusă la acest din urmă nivel.

Toate aceste înnoiri aduse de Tratatul asupra Uniunii Europene sunt componente ale Uniunii politice. Dacă se introduce în ecuaţia sub care se analizează Tratatul şi considerentele legate de contextul politico-strategic din imediata vecinătate a Uniunii, respectiv, transformările democratice din Europa de Est, ce au condus la dispariţia sistemului comunist în Europa, încheierea războiului rece, dezmembrarea Uniunii Sovietice, reunificarea Germaniei şi, nu în ultimul rând, războiul din fosta Iugoslavie, atunci capitolul dedicat politicii externe şi de securitate devine deosebit de important.

În această privinţă, progresele sunt, mai degrabă, timide. Tratatul prevede că Uniunea şi statele membre definesc şi implementează o politică externă şi de securitate comună, având ca obiectiv întărirea identităţii şi rolul Uniunii ca actor pe scena internaţională. Statele membre pot întreprinde acţiuni comune în toate chestiunile pe care le consideră ca fiind de interes comun imediat. Consiliul şi Comisia trebuie să asigure coeziunea între politica externă şi de securitate şi acţiunile Comunităţii în cadrul relaţiilor sale externe, respectiv, în domeniile comerţului exterior al cooperării economice şi tehnologice, al ajutorului umanitar, al asistenţei tehnice şi financiare. Principiile şi orientările generale de politică externă şi de securitate sunt stabilite de către Consiliul European, în timp ce Consiliul Afacerilor Generale (format din miniştrii de externe ai statelor membre) are responsabilitatea urmăririi şi implementării acestei politici. Deciziile se iau, în acest caz, prin unanimitate, cu excepţia cazului acţiunilor comune, în care implementarea poate fi decisă prin majoritate calificată. Pe de altă parte, deciziile care privesc politica de securitate cu implicaţii în sfera apărării pot fi în practică în cadrul instituţional al Uniunii Europei Occidentale (UEO).

9.2. Politica externă şi de securitate comună

Până la semnarea Tratatului Uniunii Europene, coordonarea politicilor externe între statele membre a avut loc în cadrul Cooperării Politice Eropene (CPE) instituită în 1970 şi extinsă de către Actul Unic European, în 1987. Acesta a implicat consultări regulate între miniştrii de externe şi contacte permanente între reprezentanţii lor. Scopul urmărit a fost îmbunătăţirea comunicării între statele membre în toate chestiunile majore de politică externă, alinierea punctelor lor de vedere şi, în măsură posibilului, o abordare comună. Toate deciziile se luau unanim, iar discutarea chestiunilor de securitate se limita la aspectele politice sau economice ale acestora.

S-a dovedit, însă, că această formă de organizare a cooperării politice nu a asigurat un răspuns adecvat şi rapid din partea CEEla crizele politice ale deceniilor ’70 şi ’80 ale secolului trecut. După colapsul Uniunii Sovietice coordonarea politică n-a mers mai departe de punerea de acord asupra criteriilor pentru recunoaşterea formală a noilor state independente.

În Tratatul asupra Uniunii Europene şefii de state şi de guverne au hotărât să continue dezvoltarea graduală a unei politici externe şi de securitate comune, axată pe următoarele obiective:

Page 91: c.postica Economia Ue

- salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii Europene;

- întărirea securităţii Uniunii şi a membrilor săi;- prezervarea păcii mondiale şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu

principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile şi scopurile Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, stabilite prin Actul final de la Helsenki din 1975 şi de Carta de la Paris din 1990;

- promovarea cooperării internaţionale;- dezvoltarea şi consolidarea democraţiei, a statului de drept şi asigurarea respectului

pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.Politica externă şi de securitate este prin definiţie un domeniu plasat tradiţional în zona în

care Statele insistă asupra păstrării suveranităţii. Interesele comune sunt, de asemenea, dificil de formulat datorită diversităţii statelor comunitare şi statutelor de putere diferite. Marea Britanie şi Franţa sunt, de exemplu, state care deţin armament nuclear şi care, pe de altă parte, sunt reprezentante permanente în Consiliul de Securitate al ONU. O problemă suplimentară o reprezintă faptul că doar unele state aparţin unei alianţe militare, în speţă NATO sau UEO, în timp ce altele sunt state neutre, dornice să-şi conserve acest statut.

Principalele orientări de politică externă comună sunt definite unanim de către Consiliul European. Pe această bază, un domeniu, clar definit, de politică externă poate fi declarat subiect al unei acţiuni comune. Această opţiune este concepută să se exercite în cazul în care există o nevoie urgentă, particulară, de a asigura anumite interese comune.

Există deja definite drept domenii de acţiune comună următoarele: OSCE; dezarmarea şi controlul armamentelor; neproliferarea armelor nucleare; aspectele economice ale securităţii, în special controlul transferului de tehnologie militară către terţe ţări şi controlul exportului de arme.

Îndată ce o chestiune a fost desemnată ca subiect al acţiunii comune, Consiliul poate decide dacă în continuare hotărârile specifice care decurg vor fi sau nu adoptate cu majoritate calificată. Poziţia adoptată de Uniune într-o chestiune care constituie subiect al acţiunii comune este obligatorie pentru guvernele statelor membre.

În afara domeniilor desemnate, Tratatul de la Maastricht impune în mod explicit obligaţia pentru statele membre de a se consulta, informa şi coordona între ele. Forumul unde toate acestea au loc este Consiliul UE.

Politica de securitate comună se sprijină pe structurile Uniunii Europene Occidentale (UEO). UEO este privită ca parte integrantă a dezvoltării UE. Sarcina sa este de a elabora şi implementa decizii şi acţiunii ale Uniunii care au implicaţii de securitate. Într-o declaraţie specială asupra rolului UEO, şi relaţiilor dintre aceasta şi UE, respectiv NATO, statele membre UE care sunt în acelaşi timp şi membre UEO au stabilit un program al viitoarei cooperări. Obiectivul este de a construi UEO în etape, ca pe componentă de apărare a UE şi de a întări flancul european al Alianţei Atlantice.

Fiind vorba de un domeniu, în continuare, foarte sensibil pentru toate statele membre, deciziile viitoare se vor lua exclusiv prin unanimitate. Politica de apărare comună nu face, cel puţin pentru moment, parte din politica de securitate comună: scopul afirmat este de a dezvolta un cadru pentru formularea unei politici de apărare.

În raport cu tratatele anterioare Mastricht-ul aduce un supliment de natură politică unei construcţii până atunci esenţialmente economice şi comerciale.

Din cele expuse se poate de tras concluzia că constituirea Uniunii Europene nu a fost concepută numai ca un proces de integrare economică. Pe lângă acestea, Tratatul de la Maastricht prevede formarea unei uniuni politice ale cărei componente sunt:

a) Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), care are ca obiectiv formularea unei politici de apărare pe termen lung, participarea la activităţile din cadrul OSCE, coordonarea poziţiilor în organizaţiile internaţionale, dezarmarea şi controlul

Page 92: c.postica Economia Ue

armamentelor în Europa, neproliferarea armelor nucleare şi aspectele economice ale securităţii;

b) Creşterea rolului Parlamentului European prin atribuirea de către Tratatul de la Maastricht a unor puteri sporite faţă de rolul consultativ iniţial;

c) Amplificarea competenţelor economice şi politice ale UE faţă de cele ale CEE;d) Realizarea unei politici unitare în domeniul juridic şi al afacerilor interne prin

promovarea de toate statele membre a aceleiaşi politici în problemele de vize, azil, imigraţie etc.

La nivelul celor 15 state membre ale UE a fost creat un birou european de poliţie (Europol) pentru schimb de informaţii asupra traficului ilicit de droguri ş.a.

e) Organismul european cu atribuţii în domeniul militar (UEO), creat în anul 1995, este în curs de reconsiderare şi reorganizare în concordanţă cu orientările date de Consiliul European al Uniunii Europene din decembrie 1999, de la Helsinki.

9.3. Noi direcţii de dezvoltare a Uniunii Europene

În conformitate cu prevederile Tratatului de la Maastricht, a fost iniţiată Conferinţa Interguvernamentală a Uniunii Europene, ca forum în care pot fi determinate amendamentele la Tratatele existente sau pot fi elaborate noi Tratate.

Conferinţa desfăşurată în trei etape – Torino (martie 1996), Dublin (decembrie 1996) şi Amsterdam (iulie 1997) – a dezbătut o serie de probleme privind adâncirea procesului de integrare în Uniunea Europeană şi probleme privind extinderea Uniunii Europene spre Est şi Sud, ajungând în final la un nou Tratat asupra Uniunii Europene, semnat la 2 octombrie 1997, la Amsterdam, care înlocuieşte Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Amsterdam are patru obiective principale.

De a plasa problema locurilor de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul preocupărilor Uniunii Europene;

De a îndepărta ultimele obstacole rămase în calea libertăţii de mişcare şi de a întări securitatea cetăţenilor;

De a conferi Europei o voce mai puternică în afacerile mondiale; De a face mai eficientă structura instituţională a Uniunii, în perspectiva de lărgire a

Uniunii.Problema locurilor de muncă constituie obiectul unui nou capitol în tratat, prin care se

instaurează o mai bună coordonare între politicile naţionale de luptă împotriva şomajului şi se prevede posibilitatea finanţării proiectelor-pilot de creare a locurilor de muncă, prin fonduri comunitare. Protocolul social, la care statele Uniunii Europene (cu excepţia Marii Britanii) au subscris în 1992, a fost inclus în noul tratat, de data aceasta cu deplina participare britanică.

Libertate, securitate, justiţie. Uniunea Europeană se angajează să creeze un spaţiu de libertate, de securitate şi justiţie pentru cetăţenii europeni, cu suprimarea controalelor la frontierele interne din cadrul Uniunii.

Experienţa Convenţiei Chengen privind circulaţia persoanelor între cele şapte ţări care o aplică din 1995 este inclusă în noul tratat.

Politicile privind acordarea de azil, imigrarea, vizele pentru cetăţenii din diferite ţări, cooperarea judiciară civilă şi armonizarea legilor referitoare la divorţ vor intra progresiv în sfera politicilor comunitare.

Marea Britanie şi Irlanda vor putea să se alăture în orice moment la iniţiativele partenerilor lor în acest domeniu.

Libera circulaţie a persoanelor va duce şi la o cooperare juridică şi poliţienească sporită, cum se practică deja în “statele Schengen”. Această cooperare va rămâne de domeniul politicii

Page 93: c.postica Economia Ue

interguvernamentale, acordându-se o importantă mai mare Europolului – “embrionul” poliţiei europene – pentru a facilita lupta împotriva crimei organizate.

Politica externă şi de securitate comună. Şefii de stat şi de guverne ai Uniunii stabilesc, în unanimitate, marile strategii comune, cum ar fi relaţiile cu Rusia, în baza rapoartelor unui centru de analiză a situaţiei internaţionale. Statele care nu vor dori să se implice vor putea folosi “abţinerea constructivă”. Punerea în aplicare a acestor strategii va fi decisă prin majoritatea calificată, însă, dacă vre-un stat va considera că îi sunt ameninţate interesele naţionale vitale, va putea bloca decizia.

Europa va putea face apel la Uniunea Europei Occidentale (UEO) – singurul organism european competent în materie de apărare pentru a efectua operaţiuni umanitare sau de menţinere a păcii. Integrarea UEO în Uniunea Europeană nu este prevăzută în mod automat. Ea ar putea avea loc dacă liderii Uniunii vor decide unanim acest lucru. În privinţa structurii instituţionale s-a stabilit ca, la data primei extinderi a Uniunii (cel mai devreme 2002), pentru fiecare stat membru va exista numai un reprezentant în Comisia Europeană, cu condiţia ca până atunci să fie modificată ponderea voturilor în cadrul Consiliului şi să se fi acordat compensări celor cinci state (Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania, Italia), care vor renunţa la cel de-al doilea comisar.

S-a decis instituirea unui secretariat general şi a funcţiei de secretariat general al Consiliului.

Dacă numărul statelor Uniunii va depăşi 20, va fi convocată o nouă conferinţă interguvernamentală pentru încă o revizuire a instituţiilor europene.

Un pas important pe calea făuririi Uniunii Europene şi Monetare l-a constituit reuniunea Consiliului european de la Luxemburg (12-13 decembrie 1997), care a adoptat, între altele, o rezoluţie cu privire la coordonarea politicilor economice care să asigure perfecţionarea pregătirilor pentru cea de-a treia fază a UEM.

Cu acest prilej, Consiliul a aprobat “Pactul de stabilitate şi de creştere”, ca şi textele legislative cu privire la statutul juridic al EURO. În acest context, s-a decis că semnele monetare în EURO vor fi introduse începând cu 1 ianuarie 2002.

S-a convenit un calendar şi modalităţile practice pentru pregătirea deciziilor privind statele membre care vor îndeplini condiţiile necesare trecerii la moneda unică şi pentru nominalizarea preşedintelui şi membrilor Directoratului Băncii Centrale Europene.

Comisia şi Institutul Monetar European trebuiau să comunice rapoartele lor asupra îndeplinirii criteriilor de convergenţă până la finele lunii martie 1998, iar statele membre să publice statisticile lor financiare până la finele lunii februarie 1998.

Cursurile de schimb bilateral care vor fi utilizate pentru determinarea cursurilor de conversie ale EURO urmau să fie anunţate până la 3 mai 1998 pentru statele care vor participa de la început la EURO.

S-a mai convenit ca, în particular, Consiliul Economic şi Financiar-ECOFIN – să fie singura instituţie abilitată să formeze şi să adopte marile orientări ale politicilor economice care constituie principalul instrument de coordonare economică.

Reuniunea a mai adoptat problemele ocupării forţei de muncă, pieţei interne, serviciilor financiare, mediului, justiţiei şi afacerilor interne, cooperării regionale în Europa şi bineînţeles, ale extinderii Uniunii Europene. Un rol deosebit în direcţiile de dezvoltare a Uniunii Europene îi revine şi summitului de la Nisa din decembrie 2000 despre care s-a menţionat anterior.

Folosind importantele realizări de până acum, UE şi-a elaborat un ambiţios program de ridicare a activităţii sale la noi cote. Acest program şi-a găsit expresia în Strategia de dezvoltare în deceniul 2001-2010, definitivat recent.

Obiectivul fundamental al acestei strategii îl constituie transformarea Uniunii Europene în prima putere economică mondială, cu economia cea mai dinamică din lume.

Pachetul de măsuri concrete stabilit pentru realizarea acestui obiectiv prevede, în primul rând, informatizarea întregii societăţi şi crearea de facilităţi pentru accesul cât mai larg la INTERNET, apreciindu-se că aceşti doi factori sunt cei care pun în mişcare şi propulsează motorul creşterii dinamice a economiei SUA.

Page 94: c.postica Economia Ue

Rămânerea în urmă sub acest aspect a Uniunii Europene faţă de SUA se manifestă, între altele, în faptul că pe când mai bine de jumătate din populaţia americană se află conectată deja la INTERNET, în UE procentul celor conectaţi este de abia 23 la sută. De asemenea, cifra de afaceri a comerţului electronic nord- american urmează a se ridica în anul 2003 la 654 miliarde de dolari, în timp ce Uniunea Europeană scontează numai pe 358 miliarde de dolari.

Pentru depăşirea acestui dublu decalaj, UE preconizează constituirea unui spaţiu comun în domeniul cercetării şi reducerea substanţială a costurilor de acces la INTERNET.

Până în anul 2001, urmează ca toate şcolile din ţările membre ale UE să fie conectate la INTERNET, întregul corp al cadrelor didactice să se instruiască astfel încât să se familiarizeze cu utilizarea reţelei mondiale, iar până în anul 2003 toţi absolvenţii şcolilor de toate gradele să-şi însuşească noţiunile de bază în domeniu. În afară de acestea, pe toată perioada vieţii active, urmează a se organiza şi a fi frecvente obligatoriu cursuri de reciclare.

În fine, se preconizează extinderea experienţei actualei reţele de informaţii, cu participarea, deocamdată, a următoarelor trei ţări membre ale Uniunii Europene: Belgia, Italia şi Marea Britanie, în ce priveşte politica folosirii mâinii de lucru, domeniu în care unele state membre ale UE au încă dificultăţi.

O altă măsură concretă a pachetului amintit este asigurarea unei creşteri economice cu o rată medie anuală de 3 la sută pe tot parcursul deceniului ce urmează, creştere care împreună cu informatizarea şi cu INTERNETUL va trebui să contribuie la crearea a circa 20 milioane de noi locuri de muncă şi soluţionarea în acest mod a unei grave probleme sociale, cum este ocuparea.

Sunt avute în vedere, desigur, şi alte asemenea probleme sociale, din aceeaşi categorie cu cea tocmai menţionată, cum este folosirea mâinii de lucru feminine, reducerea numărului persoanelor ce trăiesc sub pragul sărăciei, ameliorarea protecţiei medicale şi multe altele, care îşi aşteaptă soluţionarea prin strategie.

Realizarea Strategiei de dezvoltare economico-socială a Uniunii Europene în următorul deceniu este, fără îndoială, o şansă şi pentru ţările candidate la aderare, care nu se află într-o situaţie prea bună sub aspectele avute în vedere de această strategie.

Capitolul X. Extinderea Uniunii Europene spre Est

10.1 Poziţii şi opţiuni potenţiale privind lărgirea Uniunii Europene

Page 95: c.postica Economia Ue

Încă din primii ani ai tranziţiei, discuţiile dintre reprezentanţii guvernelor ţărilor est-europene (TECE) şi cei ai Uniunii Europene (UE), cu privire la o posibilă aderare a primelor, s-au purtat pe terenul confruntării unor opinii foarte diferite la nivel comunitar.

Un curent de opinie din Europa de Vest era susţinătorul poziţiei că TECE trebuie să atingă un nivel de dezvoltare comparabil cu cel al ţărilor din UE înainte de aderare. O asemenea abordare nu a existat la nici o altă lărgire anterioară a UE. Majoritatea ţărilor care au aderat anterior au dorit să devină membre cu drepturi depline tocmai pentru că au văzut în această nouă poziţie calea de a atinge un nivel mai ridicat de dezvoltare economică.

O altă abordare era aceea în care problemele de securitate erau separate de cele economice (era specifică mai cu seamă opiniilor franceze). Este evident că o asemenea abordare este nepotrivită, deoarece stabilitatea politică şi militară a Europei va depinde în mod fundamental de ajustările economice mai cu seamă de cele din Europa Centrală şi de Est (precum şi din Rusia şi CSI).

O altă idee era aceea de a oferi TECE o aderare în trepte: drepturi depline în anumite domenii (cele importante pentru UE, ca de pildă cooperarea politică şi în domeniul securităţii), dar excluderea participării acestora de la altele (ca politica agricolă comunitară – PAC).

Evident că şi această abordarea este inacceptabilă pentru ţările în tranziţie.Alte cercuri au promovat ideea unei integrări mai laxe între TECE şi ţările dezvoltate, altele

decât aderarea la UE: participarea la OCDE, apartenenţa la SEE etc.Şovăielile primilor paşi.După cum se exprima Richard Baldwin, profesor de “Economie internaţională” şi director

de program la Center for Economic Policy Reasearch, Londra, “dacă ţările est-europene şi-au exprimat în mod repetat şi clar voinţa politică de a realiza integrarea, Uniunea Europeană a tratat această problemă ca pe o problemă mai puţin urgentă, doar din 1995 părând că abordează mai ferm această problemă”.

Deşi începând cu anul 1993 conferinţele la nivel înalt ale UE (Copenhaga, iunie 1993, Essen, decembrie 1994) au abordat în mod sistematic problema viitoarei aderări a TECE modul de abordare nu a transmis acestora semnale clare cu privire la viziunea UE asupra acestei probleme.

Astfel, cu ocazia simmit-ului din vara lui 1993, UE a elaborat o serie de criterii pentru viitoarele ţări membre est-europene, referitoare la: consolidarea democraţiei şi a statului de drept, adoptarea unui minimum de “acquis communautaire”, crearea unei economii de piaţă efective şi îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

Sub mai multe aspecte, formularea unui asemenea set de criterii în raport cu o nouă lărgire a UE a reprezentat o abordare fără precedent. Pentru prima dată erau impuse condiţii specifice pentru ţările care doresc să adere, deşi în Tratatul de la Roma este specificată o singură condiţie: ca ţara solicitatoare să fie europeană. Se poate înţelege astfel de ce afirmă unii că Hotărârea de la Copenhaga a reprezentat un act de discriminare a ţărilor în tranziţie, indicând şovăiala UE în luarea unei decizii referitoare la lărgirea către Est. Desigur că şi ţările care au aderat anterior la UE (Spania, Portugalia, Grecia sau Irlanda) li s-a cerut să îndeplinească anumite cerinţe, dar acestea reprezentau condiţii de aderare, nu condiţii pentru lansarea negocierilor privind aderarea viitoare.

Este firesc atunci să rezulte întrebarea dacă aceste criterii au fost elaborate de UE pentru a facilita ţărilor în tranziţie aderarea sau din contra, pentru a le stabili elanul şi dorinţa de a adera.

Criteriile stabilite la Copenhaga indicau faptul că UE este interesată să abordeze interesele extinderii sale în Est lăsând oarecum la o parte considerentele politice care prevalau anterior şi evaluându-le preponderent pe cele economice.

În plus, ţările est - europene asociate la UE se află într-o situaţie mai dificilă decât ţările ce au aderat anterior, deoarece ele trebuie să se adapteze la o UE aflată ea însăşi în transformare şi având o evoluţie relativ imprevizibilă.

Atitudinea UE faţă de TECE este de altfel de înţeles. Confruntate ele însele cu ajustări economice de proporţii, cerute de trecerea la o nouă etapă de integrare, uniunea economică şi

Page 96: c.postica Economia Ue

monetară, ţările membre ale UE se tem (mai cu seamă cele mai puţin dezvoltate) de concurenţa TECE pe anumite domenii (agricultură, siderurgie, textile, transferuri financiare etc.).

Se dezbat numeroase scenarii de lărgire atât de către TECE, cât şi de către UE, neputând fi încă posibil să estimăm care dintre acestea vor întruni maximum de sprijin în cele două grupuri de ţări. Strategiile alternative de lărgire discutate şi potenţial fezabile pot fi grupate în mai multe modele.

a) Diferenţele de dezvoltare între TECE şi posibilitatea atenuării decalajelor economice, paralele cu capacitatea de a obţine un nivel adecvat de organizare legislativă şi instituţională sugerează că în viitor se poate aplica modelul de aderare treptată a unor grupuri de ţări. Astfel, în funcţie de potenţialul economic şi criteriile de armonizare, ţările candidate pot fi împărţite în două grupuri: primul, cel avansat poate adera cât mai repede posibil, iar celelalte după o perioadă mai lungă de pregătire. Pentru aplicarea corectă a acestei alternative ar trebui ca criteriile de accesiune să fie identice pentru toţi candidaţii, iar UE să ofere garanţii cu privire la fermitatea lărgirii pentru al doilea val.

Un astfel de model are avantajul că criteriile de aderare sunt clar precizate şi sunt acordate garanţii ferme că nici o ţară candidată nu va fi exclusă de la proces. Un astfel de model nu este lipsit de probleme şi dificultăţi. În primul rând, oricât de omogen ar fi grupul celor aleşi, ţările participante nu îndeplinesc în egală măsură cerinţele aderării. Pentru a face acceptabil modelul, devine necesară definirea cerinţelor aderării de aşa manieră încât să evite insuficienta pregătire a unor ţări, ceea ce ar întârzia aderarea întregului grup. De asemenea, concurenţa între TECE de a îndeplini criteriile, poate conduce la o scădere considerabilă a înclinaţiei spre dezvoltarea cooperării economice şi politice intraregionale. Pe de altă parte, accentuarea concurenţei poate genera rezultate mai bune în dezvoltarea şi armonizarea sectorială. Această eşalonare pe valuri de integrare poate accentua reacţia nefavorabilă în grupul al doilea de ţări, în special în acele domenii legate de aplicarea ajustărilor de aderare ce se anunţă relativ îndepărtată. Aderarea pe valuri poate încetini eforturile de ajustare structurală în ţările calificate pentru primul val, ca urmare a sentimentului că ele au fost deja acceptate ca membrii ai UE. De asemenea, conceptul de aderare graduală în două etape poate fi dificil politic de acceptat chiar în ţările membre ale UE.

O astfel de accepţiune se combină deseori cu ideea că lărgirea spre Est a UE poate merge pe calea est-germană, caz în care ajustarea economică poate fi făcută după obţinerea calităţii de membru. O astfel de atitudine minimalizează costurile lărgirii care au fost acoperite în cea mai mare parte de un singur membru - Germania.

b) Al doilea model de lărgire pare a fi cel al aderării parţiale, ceea ce ar însemna că TECE vor trebui să fie acceptate ca participanţi doar la anumiţi piloni ai procesului de integrare (economic, politic, de securitate). Eventuala utilizare a unui astfel de model va impune redifinirea integrală a procesului de lărgire a UE.

Un astfel de proces se dovedeşte mult mai complicat, necesitând regândirea unor programe comunitare şi relaţii ale UE în cazul redifinirii procedurilor de aderare. Etapele aderării treptate ar putea fi: aderarea la politica externă şi de securitate; aderarea la piaţa unică internă; deplina aderare cu participarea la o uniune a monedelor paralele. Modelul pare indezirabil atât din punctul de vedere al politicienilor din TECE cât şi al ţărilor membre ale UE. Într-un astfel de model de lărgire actualele criterii de aderare se pot transforma din stimulente ale procesului în modalităţi de excludere a unor ţări de la procesul de aderare pe o anumită perioadă de timp.

c) Al treilea model de lărgire poate fi o combinaţie între cele două modele anterioare. El poate fi numit modelul aderării parţiale pe valuri.

d) Al patrulea model poate fi fundamentat pe îndeplinirea integrală a prevederilor din Acordurile de Asociere, aderarea făcându-se numai după realizarea integrală a cerinţelor din Acordurile Europene. Aceasta nu pare deloc acceptabilă pentru TECE, ele considerând că crearea zonei de liber schimb este doar un pas necesar, dar neobligatoriu înainte de aderarea deplină. Acest model se poate dovedi fezabil doar pentru o scurtă perioadă, în special în condiţiile în care actualii membrii ai UE îşi limpezesc opţiunile în ce priveşte adâncirea

Page 97: c.postica Economia Ue

integrării. Se consideră că numai după lansarea cu succes a Uniunii Monetare şi după obţinerea unor performanţe durabile ale acestui stadiu poate debuta dialogul privind acceptarea de noi membri. Într-un astfel de scenariu, înseamnă că discuţii serioase privind acceptarea de noi membri se pot declanşa adia după anul 2000. Într-un astfel de model dezamăgirea politică în ţările est-europene va fi foarte mare, iar reacţiile actuale sunt greu de anticipat. Este foarte probabil că nici unele ţări membre ale UE să nu agreeze această alternativă. Şansele că această strategie să fie aplicată depind semnificativ de modificările în procesul decizional comunitar, ca urmare a Conferinţei Interguvernamentale şi de votul ţărilor ale UE. Un astfel de model face ca pregătirea efectivă pentru aderare să se prelungească substanţial şi poate atenua eforturile de ajustare din ţările est-europene. Un astfel de model va duce la o zonă de liber schimb între două grupuri de ţări.

Pregătirea pentru o iluzorie şi îndepărtată calitate de membru al UE va genera un nivel de convergenţă economică şi juridico-instituţională mai redus decât alte modele.

e) Un al cincilea model se poate fundamenta pe acelaşi criterii folosite de pregătirea ţărilor membre ale UE pentru a participa la etapa a treia a Uniunii Monetare. Un astfel de model de lărgire bazat pe criterii de convergenţă poate fi bazat pe un panel determinat de cerinţe ce trebuie îndeplinite nainte de aderare şi pe un calendar clar de timp de îndeplinire a criteriilor.

Lista criteriilor poate fi mai detaliată decât cea utilizată pentru participarea la Uniunea Monetară. Pe de altă parte, ea ar trebui să nu fie prea analitică şi să conţină doar criterii cuantificabile. Înainte de lansarea listei de criterii, ca instrument de măsurare a nivelului de pregătire a unei ţări pentru aderare, trebuie procedat la informizarea nivelului de compatibilitate şi relevanţă a informaţiilor. Criteriile selective pot continua pe cele stabilite în Acordurile de Asociere şi în Cartea Albă, dar trebuie mai uşor de înţeles şi de interpretat. Nivelul indicatorilor de fundamentare va trebui să fie exprimat în termeni relativ bogaţi pe comparaţii adecvate cu indicatorii medii comunitari.

Modelul poate produce rezultatele scontate dacă concomitent vor fi şi create instituţii comune UE-TECE pentru a supraveghea procesul de pregătire pentru aderare.

Un panel de criterii de aderare la UE poate conţine următorii indicatori: PNB şi PNB pe locuitor; rata inflaţiei; deficitul şi ponderea lui în PNB; rata dobânzii pe termen lung; rata şomajului; indicele de competitivitate al anumitor sectoare economice; deficitul contului curent şi al balanţei de plăţi ; proximitatea legislaţiei etc.

Modelul continuă spiritul Acordurilor de Asociere şi Cartei Albe, diferenţa principală constă în faptul că se stabileşte o listă de criterii şi niveluri minime, precum şi termen de aderare.

Un astfel de model poate ajuta la clasificarea unor neînţelegeri privind internţiile reale ale ţărilor membre ale UE privind îndeplinirea celor înscrise în Acordul de Asociere şi în Cartea Albă. De asemenea, el poate ajuta guvernele ţărilor candidate de a elabora şi aplica politici economice mai previzibile concomitent cu întărirea poziţiei autorităţilor când oferă soluţii care nu ar susţine de anumite grupuri de interese interne. Un astfel de model se poate experimenta dacă nu pare fezabilă o altă alternativă mai atractivă pentru ţările est-europene. Problemele vor apărea cu privire la perioada de îndeplinire a criteriilor, la relevanţa acestor criterii şi la dorinţa fermă a UE de a primi noi membri.

10.2. Strategia Uniunii Europene privind lărgirea spre Est: consideraţii generale

Consiliul European reunit la Copenhaga în iunie 1993 a lansat ideea că ţările asociate din centrul şi estul Europei care doresc, vor putea deveni membri cu drepturi depline ai UE, din momentul în care ţara asociată va fi în măsură să-şi asume obligaţiile ce decurg din această calitate, îndeplinind condiţiile economice şi politice aşa cum sunt enunţate în concluziile reuniunii menţionate. S-a reiterat atunci capacitatea Uniunii de a integra noi membri, menţinând dinamica integrării europene şi respectând coeziunea sa internă şi principiile fundamentale. Consemnând că ţările asociate au început să realizeze unele progrese pe calea reformelor politice şi economice s-a atenţionat că aceste progrese trebuie să fie coerente şi ireversibile ca o

Page 98: c.postica Economia Ue

precondiţie a integrării europene. Consiliul European reunit la Corfu a cerut Comisiei să-i prezinte un raport cu ocazia viitoarei reuniuni cu privire la evoluţia procesului de apropiere în plan economic şi instituţional şi asupra strategiei pentru pregătirea aderării. Atunci principalele instrumente ale strategiei erau: relaţiile structurale cu instituţiile comunitare care făcuseră obiectul unei hotărâri la Copenhaga şi Acordurile Europene care oferea un cadru flexibil şi dinamic favorabil diverselor forme de cooperare.

Cu ocazia reuniunii Consiliului European din decembrie 1994 de la Essen s-a reiterat ideea unei abordări concertată ca o sinteză a strategiei de preaderare, având ca scop sprijinirea ţărilor din centrul şi estul Europei să-şi pregătească economiile pentru a funcţiona în conformitate cu regulile şi principiile pieţei unice interne europene. Se face distincţia între alinierea la piaţa unică internă şi aderarea la Uniune, identificând măsurile esenţiale din fiecare sector al pieţei interne şi propunând o ordine în abordarea apropierii legislative.

Cartea Albă adoptată la reuniunea de la Cannes nu este decât un element al strategiei de preaderare. Această strategie, după cum s-a spus, mai cuprinde Acordurile Europene şi Relaţiile Structurale între ţările asociate şi instituţiile UE.

Stabilirea de “relaţii structurale” între ţările candidate şi organismele comunitare capătă o importanţă deosebită. Crearea unui cadru multilateral pentru întărirea dialogului şi consultărilor a fost hotărâtă de Consiliul European de la Copenhaga. Dialogul structural se referă la domenii comunitare cu dimensiune transeuropeană (energia, mediul încunjurător, transporturile, ştiinţă şi tehnologie, concurenţa), politica externă şi de securitate comună, precum şi afacerile interne şi justiţia. Se recomandă lansarea unor acţiuni practice de conlucrare între autorităţile decizionale din ţările membre ale UE şi din ţările asociate şi declanşarea unui mecanism de conlucrare între parlamentele ţărilor participante şi Parlamentul European. O condiţie a succesului în pregătirea aderării este transformarea cooperării transeuropene într-un aspect comun al activităţii executivelor şi legislativelor din aceste ţări.

Începând cu anul 1995, pe lângă activitatea ce se cere dinamică a consiliilor de asociere, se vor organiza reuniuni cu participarea ţărilor asociate pentru examinarea problemelor de interes comun la nivelul de şefi de stat şi de guvern sau de miniştri responsabili cu diverse domenii, anuale, semestriale sau la alte intervale temporare. În general, reuniunile ar trebui să aibă loc în corelaţie cu lucrările organismului instituţional european de resort. În calitatea sa de element al strategiei de preaderare Cartea Albă nu face parte din negocierile de aderare propriu-zis şi nu modifică relaţiile contractuale dintre Uniune şi ţările din Europa Centrală şi de Est care se bazează pe Acordurile Europene.

Consiliul European a subliniat că adoptarea unor politici macroeconomice bine concepute este esenţială pentru succesul reformelor şi al strategiei de preaderare. O aliniere treptată la politicile comunitare concepute pentru finalizarea pieţei interne unice va spori competitivitatea economiilor est-europene, va amplifica câştigurile perioadei de tranziţie, contribuind la instituirea şi consolidarea stabilităţii macro şi microeconomice. De mare importanţă devine în acest context stabilirea calendarului şi ritmului măsurilor de apropiere legislativă din fiecare ţară asociată pentru a fi în ton cu stadiile reformelor economice şi a le optimiza mersul.

Paralel cu avansarea proceselor de reformă, vor trebui create şi instituţiile economice de piaţă. Acestea vor trebui să cuprindă, în special, un sistem armonios de reguli juridice şi comerciale (coduri comerciale, legislaţia referitore la faliment, un complex drept al contractelor, protecţia consumatorilor) care să garanteze pentru agenţii pieţei securitatea şi transparenţa.

Alinierea la legislaţia Uniunii cu privire la piaţa internă este un proces mai complex şi mai cuprinzător decât reformele necesare realizării unor economii de piaţă. Este vorba şi de eforturi care să permită facilitarea integrării economiilor ţărilor din Europa Centrală şi de Est, care au stadii relativ diferite de dezvoltare economică, într-un sistem al economiilor de piaţă industrializate. De aceea, intervalul de timp necesar adoptării legislaţiei şi creării instituţiilor necesare aplicării concrete a noilor legi şi controlul progreselor realizate, va fi ceva mai lung. Fără acceptarea acestei optici, şi fără schimbările instituţionale necesare, adoptarea legislaţiei

Page 99: c.postica Economia Ue

referitoare la piaţa unică internă are toate şansele să rămână un exerciţiu pur formal de transpunere mimetică a unei experienţe pe undeva inadecvate.

Ordinea şi ritmul de aplicare a strategiei adoptate de către fiecare ţară din Europa Centrală şi de Est, pentru alinierea sa treptată la reglementările principale ale Uniunii Europene trebuie să fie supuse unor noi reexaminări periodic pentru a cuantifica concordanţa acestor paşi legislativi şi instituţionali cu eforturi întreprinse în direcţia reformei economice reale.

În acest context de remarcat, că, piaţa unică internă nu reprezintă un obiectiv în sine, ci unul dintre principalele instrumente de care Uniunea dispune pentru a realiza o serie de obiective: o creştere durabilă, echilibrată şi care să respecte mediul înconjurător; un grad înalt de ocupare a forţei de muncă şi al protecţiei sociale; un nivel şi o calitate superioară a vieţii; o mare coeziune economică şi socială. În fond, prin realizarea pieţei unice se doreşte o mai eficace alocare a factorilor de producţie, oferind companiilor posibilitatea de a reduce la o scară mai mare şi de a valorifica economiile rezultate permiţându-le să-şi îmbunătăţească performanţele în confruntarea cu o concurenţă mai ridicată şi determinându-le să-şi sporească plasamentele investiţionale.

O piaţă unică fără frontiere interne necesită un înalt nivel de încredere reciprocă şi concepţii legislative unitare. Orice discordanţă semnificativă faţă de regulile comune, într-un segment al pieţei interne, generează efectele negative în întregul sistem şi afectează armonia acestuia. Totuşi, obiectivul alinierii la regulile şi practicile în vigoare în cadrul Pieţei Interne nu exclude o abordare selectivă în etapa, care să ţină seama de particularităţile specifice din fiecare ţară asociată şi să permită o minimizare a eforturilor pe care acestea le fac pentru a realiza concomitent tranziţii dureroase, reforme structurale multivalente şi armonizări instituţionale de mare anvergură.

Imediat după aderare noile ţări vor face parte din piaţa unică internă. Pregătirea pieţei interne trebuie să se afle în centrul strategiei de preaderare. Această strategie va ajuta ţările asociate să-şi asume obligaţii care decurg din calităţile de membru al Uniunii şi să-şi sporească capacitatea de a face faţă concurenţei şi forţelor pieţei din cadrul grupării. Strategia de preaderare este concepută pe termen mediu, fiind însă completată cu măsuri pe termen scurt sau cu aplicabilitate imediată. În capitolele anterioare a fost pe larg prezentată Piaţa Unică Internă, incidenţele acesteia, locul său în arhitectura integraţionistă. În acest context ne vom referi la Piaţa Unică ca deziderat pentru ţările ce candidează la aderare.

Legislaţia cu privire la Piaţa Unică, la care trebuie să se alinieze ţările asociate în prima etapă conform Cartei Albe trebuie selectată pe următoarele criterii: Cartea Albă trebuie să se concentreze asupra Pieţei Interne şi să nu încerce să acopere tot

“acquis-ul comunitar”; În cadrul domeniilor selectate, legislaţia nu trebuie prezentată în bloc sau sub formă de listă,

dimpotrivă, vor trebui puse în evidenţă măsurile cele mai importante şi cele care ar trebui aplicate prioritar;

Cartea Albă trebuie să servească drept document de referinţă pentru ţările asociate şi pentru cele ce se vor asocia ulterior, recomandările formulate sunt doar cadru şi nu ţin seama de interesele unei ţări în măsură mai mare decât ale celorlalte;

Cerinţele de redefinire legislativă trebuie să fie prezentate ţărilor din centrul şi estul Europei într-o manieră din care să reiasă clar măsurile şi structurile necesare pentru ca aceste dispoziţii să fie aplicate în mod efectiv.

Funcţionarea cu succes a “Pieţei Interne” nu se bazează numai pe existenţa unui cadru legislativ detaliat şi cuprinzător care să permită eliminarea barierelor formale, şi presupune şi îndeplinirea unei game de condiţii economice fundamentale, printre care şi existenţa concurenţei libere şi loiale între agenţii economic. Aceasta presupune introducerea unor reguli formale şi transparente cu privire la concurenţa şi adoptarea unui cadrul legislativ comun care să garanteze aplicarea pe întregul teritoriu al Uniunii a unor standarde sociale minimale şi a unei protecţii adecvate a mediului ambiant.

Page 100: c.postica Economia Ue

Împărţirea în măsuri ale primei etape şi măsuri pentru etapa a doua, scoate în evidenţă priorităţile, aşa cum apar ele din însăşi logica internă a legislaţiei şi furnizează ţărilor asociate un ghid ce stabileşte ordinea în care ar trebui să se deruleze programele lor de apropiere, implementare şi aplicare a legislaţiei.

În general, măsurile pentru etapa I au fost selectate pe baza următoarelor criterii: Măsuri care să servească drept cadru general pentru alte dispoziţii mai detaliate; Măsuri care să se refere la principiile fundamentale sau care să definească procedurile de

bază care guvernează sectorul respectiv; Măsuri reprezentând condiţii prealabile pentru funcţionarea eficientă a Pieţei Interne în acest

sector.

Sigur că măsurile cerute în mod imperios se referă şi la sectoare în care Comunitatea nu a adoptat încă măsuri, dar a iniţiat procesul, sectoare în care măsurile au fost adoptate de curând, dar nu sunt încă puse în aplicaţie. Faptul că aceste măsuri sunt încă incipiente sau doar probabile, nu le scade importanţă pentru ţările candidate întrucât vor face, cu siguranţă, parte din “acquis-ul comunitar” la momentul aderării lor.

În ce priveşte sensibilul segment al comerţului cu produse textile Uniunea Europeană va continua să relaxeze accesul ţărilor pe piaţa comunitară a textilelor, permiţând accesul liberalizat al produselor la care se referă regimul de protecţie pasivă, extins şi modificat în acest sens.

Referitor la cumulul regulilor de origine, strategia va fi concentrată în direcţia întăririi eficacităţii Acordurilor Europene, făcând posibil ca agenţii economici să valorifice mai bine dispoziţiile existente în materie de cumul. S-a prevăzut iniţial ca cumulil diagonal existent între cele cinci prime ţări să fie extins la România şi Bulgaria. Pentru ca punerea în aplicare a acestui sistem să fie profitabilă, trebuie ca toate ţările asociate să convină un singur sistem şi să ajungă la consens reciproc. Structura va trebui să fie flexibilă şi să permită alinierea rapidă ulterioară a noilor asociaţi, statele baltice şi Slovacia.

Totodată, cumulul diagonal ar trebui să fie introdus concomitent între ţările membre ale UE şi cele din AELS, considerate ca un teritoriu unic din punct de vedere al regulilor de origine şi ţările asociate pe de altă parte. S-ar crea astfel un cumul european în ce priveşte regulile de origine care să cuprindă, totuşi, prevederi specifice în toate acordurile pentru a se evita eludarea sistemului.

Concentrându-se asupra armonizării regulilor de origine şi asupra extinderii posibilităţilor de cumul, s-ar întări eficacitatea acordurilor europene, ar spori accesul la pieţe pentru produsele originare şi s-ar stimula cooperarea economică europeană.

În ce priveşte o serie de restricţii cantitative sau facilităţi sectoriale de genul contingentelor tarifare la produsele industriale, textile şi siderurgice, precum şi la produsele agricole prelucrate sau neprelucrate, s-a stabilit alinierea calendarelor pentru toate ţările asociate. Toate acordurile de asociere vor fi permanent adaptate, prin luarea în considerare a efectelor lărgirii Uniunii Europene, astfel încât fluxurile comerciale tradiţionale să nu fie perturbate. Totodată, se vor redefini prevederile din acorduri aflate la contingenţă cu rezultatele Rundei Uruguay.

Criteriile folosite pentru stabilirea succesiunii recomandate pentru armonizarea legislativă, în fiecare domeniu al acesteia, se bazează pe o abordare coerentă a legislaţiei însăşi, fără a se ţine cont de costurile sau câştigurile în plan economic generate de acestea. Dimensiunea economică este un element pe care şi-l stabileşte fiecare stat asociat când elaborează strategii naţionale de pregătire a aderării.

Prioritatea pe care fiecare ţară candidată o va acorda unor sectoare sau altora va depinde de situaţia politică şi economică a fiecăreia dintre ele, posibilităţile de alegere revenindu-le acestor ţări şi mai puţin Uniunii. Într-un număr limitat de domenii nu este posibil să se prevadă etape distincte, pentru că legislaţia respectivă formează un tot, iar adoptarea doar a unei părţi a acesteia nu ar genera efectele scontate.

Principala dificultate pe care o ridică adoptarea de către ţările asociate a legislaţiei referitoare la Piaţa Unică nu constă în aproprierea textelor lor legislative, ci în adaptarea

Page 101: c.postica Economia Ue

societăţii şi a aparatelor administrative la condiţiile necesare bunei funcţionări a acestei legislaţii. Este vorba de un proces complex, care impune crearea sau adoptarea structurilor şi instituţiilor necesare şi implică o modificare uneori radicală a responsabilităţilor atât la nivelul structurilor administrative şi juridice naţionale, cât şi la nivelul agenţilor pieţei. Pentru a se dovedi clar că legislaţia este aplicată corect, va trebui creat un mecanism şi o suprastructură adecvate pentru control. Buna funcţionare a acestor structuri administrative, juridice, publice sau private depinde semnificativ de existenţa unor programe educaţionale, de formare pentru personalul implicat.

Uniunea Europeană s-a angajat să ajute ţările asociate pentru a pune în aplicare sistemul legislativ şi norme compatibile cu cele comunitare. Aceste eforturi vor necesita resurse financiare şi o asistenţă tehnică şi juridică furnizată în principal prin intermediul programului PHARE.

Cartea Albă a fost un ghid important în pregătirea strategiilor naţionale de preaderare, prevederile sale fiind examinate şi revizuite parţial la reuniunea Consiliului European din iunie 1995 de la Cannes.

În perspectiva viitoarei aderări, elaborarea şi punerea în aplicare a unor politici adecvate referitoare la concurenţă şi la sprijinul acordat de stat diferitelor sectoare economice, capătă o importanţă deosebită. În majoritatea acestor ţări procesul de adoptare a legislaţiei care să guverneze politica referitoare la concurenţă este destul de avansat. Mai trebuie făcuţi paşi importanţi pe calea inventarierii tuturor formelor de sprijin acordat de stat sectoarelor economice. Totodată se recomandă însărcinarea unei singure autorităţi care să urmărească şi să controleze toate ajutoarele acordate de către stat, autoritatea astfel însărcinată să acţioneze în mod autonom, într-o manieră transparentă şi uniformă.

Atunci când practicile şi politicile în domeniul concurenţei şi controlului sprijinului acordat de stat vor fi aplicate într-o manieră compatibilă cu dreptul comunitar, oferind o garanţie suficientă împotriva practicilor nerezonabile sau neloiale, Uniunea Europeană ar trebui să fie pregătită să se abţină de la utilizarea instrumentelor de protecţie comercială de acelaşi tip la produsele industriale.

10.3. Principalele măsuri ale strategiei de pregătire a aderării

A) Stimularea investiţiilor de capitalO creştere economică dinamică şi susţinută şi continuarea reformelor structurale în ţările

asociate sunt precondiţii de fond pentru reuşita proceselor de transformare macroeconomică. Pe lângă destul de redusele acumulări naţionale de capitaluri este necesar un volum substanţial de investiţii străine atât în forma directă, cât şi a celor de portofoliu. Deşi Uniunea Europeană a lansat un program de stimulare a investitorilor europeni să-şi plaseze capitalurile în Europa Centrală şi de Est, totuşi se recunoaşte tot mai mult că principalul efort stimulativ trebuie să revină tot ţărilor asociate.

În conformitate cu modalităţile stabilite de către Consiliul “Afaceri generale” din octombrie 1995, acest program va implica o susţinere continuă a agenţilor de promovare a investiţiilor, crearea unui Consiliu consultativ pentru afaceri şi o asistenţă continuă, prin intermediul programului PHARE, în favoarea unor iniţiative cum ar fi restructurarea şi modernizarea capacităţilor de producţie şi dezvoltarea firmelor mici şi mijlocii ca şi în direcţia finanţării investiţiilor în domeniul infrastructurii.

Rezultatele obţinute în liberalizarea circulaţiei capitalurilor în interiorul grupării, concretizate în pătrunderea netă de capitaluri şi sporirea numărului de angajamente financiare pe

Page 102: c.postica Economia Ue

aceste pieţe, au sporit încrederea necesară pentru o liberalizare comparativă a capitalurilor faţă de ţările terţe.

Experienţa Uniunii trebuie văzută în lumina schimbărilor care apar pe scena financiară internaţională. În ultimii ani, circulaţia capitalurilor s-a dinamizat, costurile tranzacţionale s-au redus, iar atragerea investitorilor străini face obiectul unei concurenţe internaţionale tot mai intense.

Ţările candidate la aderare vor trebui să-şi îndrepte atenţia spre crearea condiţiilor necesare pentru aplicarea legislaţiei astfel:

Este esenţială punerea la punct a unui cadru legislativ clar şi viabil cu privire la investiţiile străine, axat în principal pe garantarea clară a protecţiei investiţiei şi pe definirea altor parametrii importanţi pentru investitorul străin, cum ar fi legislaţia fiscală;

Trebuie creată o piaţă financiară suficient de eficace şi funcţională, un sistem bancar articulat şi anumite tipuri de pieţe mobiliare, pentru ca fluxurile de capital să fie dirijate spre investiţii productive;

Trebuie să se definească un ansamblu de instrumente de politică monetară, care să permită controlarea aparatului monetar în condiţiile deschiderii pieţelor de capital.

Ţinând cont de relativa omogenitate a capitalurilor, de puternica lor mobilitate şi de posibilităţile de substituire între diferite tipuri de mişcări de capital, strategia de liberalizare trebuie să fie suficient de coerentă şi completă şi să se refere nu numai la reglementarea schimbului, ci şi la ansamblul reglementărilor care guvernează economia mişcărilor de capital.

Pentru ţările din Centrul şi Estul Europei, un prim pas ar fi liberalizarea necondiţionată a plăţilor curente şi a mişcărilor de capital pe termen mediu şi lung, adică a celor scadente peste un an. Aceste operaţiuni capătă o importanţă fundamentală pentru alte tipuri de operaţiuni şi anume comerţul cu bunuri şi servicii. Nepunând mari probleme în ce priveşte dirijarea politicilor monetare şi a cursurilor de schimb, aceste măsuri permit integrarea acestor ţări în pieţele internaţionale de capital şi atragerea intrărilor de capital.

B) Agricultura.În toate ţările asociate, în măsură diferită, sectorul agricol şi industriile conexe, au un rol

important de dezvoltare economică generală. La nivel comunitar, responsabilitatea pentru punerea în aplicare a legislaţiei este partajată între autorităţile naţionale şi Comisia Europeană.

Comisia Europeană este responsabilă pentru coordonarea generală, control, inspecţie şi acţiunile legislative necesare pentru asigurarea aplicării uniforme a standardelor comunitare. Ea stabileşte lista ţărilor care pot exporta în UE, iar în cazul produselor de origine animală, lista unităţilor autorizate.

Statele membre sunt responsabile de verificarea acceptibilităţii importurilor la frontiere, de inspecţia şi testările necesare. Totodată, ele răspund de măsura în care sunt respectate standardele prevăzute de legislaţia europeană pentru comerţul intracomunitar.

În cazul ţărilor asociate, această dualitate de responsabilităţi va intra în funcţiune numai după aderare. Ca atare, principala condiţie pentru extinderea Pieţei Unice şi asupra ţărilor asociate, este ca, în completarea apropierii legislaţiei să se creeze structuri administrative cu organizare şi experienţe adecvate, care să fie capabile să pună în aplicare, în mod uniform responsabilităţile statului.

Chiar dacă în anumite domenii, ţările est-europene şi-au armonizat sistemele de autorizare la cele comunitare şi în anumite sectoare există acorduri de echivalenţă deja operaţionale, rezultă că mai sunt multe de făcut în acest sens şi că este necesară asistenţa financiară şi tehnică din partea Uniunii Europene.

Tot pachetul de reglementări comunitare, cuprinse în ceea ce se numeşte Politica Agricolă Comunitară are sa scop principal promovarea producţiei de alimente de calitate. Cu privire la TECE, este foarte posibil ca aplicarea acestor scheme să fie precedată de o lungă perioadă pregătitoare şi de adaptare la principiile de bază ale PAC. Legat de înfăptuirea acestei ajustări,

Page 103: c.postica Economia Ue

Comunitatea va putea propune un program cu obiective generale şi cu o serie de puncte de îndeplinit. Aceste obiective vor include în primul rând, îmbunătăţirea producţiei, a condiţiilor de prelucrare şi a celor de comercializare. Pe lângă investiţiile pentru modernizare, acest program va marca eforturile majore în domeniul pregătirii profesionale şi adaptării organizaţionale comerciale existente şi a structurilor administrative şa sarcinile managementului pieţei, controlului de calitate, monitorizării pieţei şi a distribuţiei.

Obiectivele vor trebui să includă: măsuri necesare pentru a se recurge la formare liberă a preţurilor şi o evidenţă riguroasă a

acestora; dezvoltarea organizaţiilor producătorilor; introducerea treptată, concomitent cu progresele în celelalte domenii, a standardelor de

calitate şi a regulilor cu privire la marcare şi etichetare, similare cu cele din Comunitate; acordarea de asistenţă ţărilor interesate, în scopul îmbunătăţirii performanţelor tehnice

agricole, prin servicii de consultanţă pentru fermieri, implicarea institutelor de cercetări şi programelor pentru ajustare structurală.

Problematica alinierii la cerinţele pieţelor agricole este complexată de marea varietate de produse implicate, numărul impresionant de norme tehnice, sanitare şi fito-sanitare ce trebuiesc armonizate. Totodată, la efectuarea analizelor trebuie să se pornească de la nivelul preţurilor în Uniunea European şi în ţările asociate, diferenţele constatate servind pentru a evalua corect ajustările la frontieră până la aderare şi restituirile şi completările de rigoare după aceasta.

C) Libera circulaţie şi securitatea produselor industrialeInstrumentele care garantează libera circulaţie a produselor pe teritoriul UE sunt: principiul

recunoaşterii reciproce a produselor legal comercializate, armonizarea tehnică a legislaţiei şi a mecanismelor de prevenire a creării unor noi bariere pentru comerţ.

Armonizarea tehnică va avea menirea să elimine barierele legislative derivate din comerţ prin convergenţa legislaţiilor tehnice naţionale, menite să asigure realizarea unor deziderate din domeniul sănătăţii publice, securităţii tehnice şi protecţiei mediului.

Elaborarea legislaţiei comunitare privind armonizarea tehnică a urmat două teorii principale: “Noua abordare” şi “abordarea sectorială” şi a urmărit prevenirea escaladării barierelor tehnice în scopul garantării că Piaţa Internă va opera în mod corect, permiţând părţilor interesate să concureze şi să soluţioneze operativ difuncţionalităţile ce apar. Mecanismul prevede o notificare operativă şi prealabilă a măsurilor preconizate, o organizare administrativă unitară, o interdependenţă şi un proces de supraveghere a procedurii.

În ce priveşte ţările candidate la aderare, alinierea la directivele comunitare nu va presupune aplicarea strictă a acestora, ci crearea în aceste ţări a unui sistem asemănător cu cel comunitar pentru schimbul reciproc de informaţii. Se va putea semna un acord între aceste ţări şi organele comunitare, prin care fiecare parte să aibă acces la informaţii cu privire la reglementările tehnice referitoare la produse. Dezideratul este realizarea transparenţei şi prevenirea apariţiei de noi obstacole în calea comerţului dintre părţi.

De menţionat că standardizarea constituie o legătură între autoritatea care reglementează în materie, producător şi piaţa europeană şi este caracteristică mediului economic şi tehnic al Uniunii Europene. În prima etapă a integrării, succesul va depinde de eforturile TECE de a-şi alinia sistemul de standardizare la cel al UE şi de garantare a punerii în practică a acestora.

Realizarea completă a obiectivului acestei abordări poate fi dificilă în cazul în care organele de standardizare rămân în continuare în aceste ţări un instrument guvernamental. O asemenea situaţie nu-i compatibilă cu ideea realizării consensului între toate ţările (organul de reglementare, producător şi utilizator) şi nici cu caracterul voluntar al respectării standardelor. Schimbarea atitudinii nu se poate realiza rapid şi actele legislative sau alte acte guvernamentale nu sunt singurele elemente care contribuie la acest proces. Ca o primă măsură, va fi necesară asigurarea că, organele de standardizare dispun de o minimă autonomie, de independenţă faţă de guvern şi că ele pot cuprinde reprezentanţi ai sectoarelor industriale şi a altor grupuri de interese.

Page 104: c.postica Economia Ue

O a doua fază va avea obiectiv preluarea completă a tuturor standardelor europene ca standarde naţionale a căror respectare este facultativă (voluntară). În această etapă, va fi necesară ca, organele naţionale de standardizare să participe plenar la lucrările organelor europene de standarde şi să preia toate obligaţiile pe care le au membrii acestor organe.

Un pas important în această direcţie revine procesului de supraveghere a pieţei.Directivele UE privind armonizarea tehnică iau locul reglementărilor naţionale şi

promovează un nivel înalt de protejare a intereselor publice. Aceste directive prescriu caracteristicile care trebuie respectate de către produse pentru a fi admise pe piaţă şi a putea circula liber. Ele se fundamentează pe măsurile întreprinse de statele membre pentru a avea garanţia că au acces pe piaţă numai acele produse care sunt conforme cerinţelor de calitate.

Dificultăţile ce vor trebui depăşite de către TECE în cursul procesului de adoptare a reglementărilor şi sistemelor lor de evaluare a conformităţii se referă la: necesitatea ca autorităţile să renunţe la practicile de a se implica în controlul acelor

caracteristici ale calităţii produselor care ţin de domeniul comerţului liber; centralizarea excesivă a activităţilor existente în domeniul evaluărilor de conformitate; insuficienţa şi caracterul perimat al mijloacelor de testare şi de metrologie; lipsa implicării în activităţile internaţionale de evaluare a conformităţii; necesitatea dezvoltării unei concepţii în care organele de evaluare a conformităţii să se

identifice ca fiind în slujba industriei pentru soluţionarea problemelor acesteia.Toate aceste cerinţe tehnice, administrative şi instituţionale diferă în funcţie de sectoarele

vizate, diversitatea produselor şi se vor pune în practică o parte în perioadele de asociere, iar cea mai mare parte după aderare.

D) Concurenţa.Politica privind concurenţa este unul dintre elementele de fond, pivot principal al creării

Pieţei Unice Interne. Fără instituirea unui sistem care să garanteze o competiţie pe piaţă nedistorsionată, piaţa internă nu va putea fi funcţională. De aceea, elaborarea unei politici armonioase privind concurenţa şi aplicarea efectivă a acesteia va fi o precondiţie de fond pentru lărgirea pieţei unice şi în final pentru aderarea la Uniune.

În domeniul comercial , creşterea libertăţii de acţiune prin desfiinţarea barierelor formale sau informale, nu implică doar dereglementări. Concurenţa loială, care duce la o alocare optimă a resurselor, nu este starea de echilibru a unei pieţe nereglementate. Ca atare, de aici decurge importanţa unei reglementări adecvate în domeniul comportamentului societăţilor comerciale şi a statutului ca agent economic. Corelaţia între liberalizarea comercială şi consolidarea concurenţei este la fel de importantă ca şi eforturile intreprinse în vederea cooperării la nivel interstatal al autorităţilor în domeniul concurenţei.

Fiecare ţară candidată în mod individual se va putea pregăti cu succes pentru aplicarea politicii privind concurenţa, prin armonizarea legislaţiei, a structurii instituţionale şi punerea în aplicare într-un ritm accelerat a obligaţiilor cuprinse în Acordurilor Europene.

Când barierele comerciale îşi atenuează efectul sau sunt înlăturate, creşte tentaţia societăţilor comerciale de a se asocia pentru a domina piaţa sau pentru a controla concurenţa prin mijloace private sau pentru a abuza de poziţia lor dominantă. Sigur că în cazul ţărilor est-europene este o altă situaţie, şi anume cea a monopolului pieţei încă deţinut de marile capacităţi producătoare ce va trebui relaxat.

Sigur că, marea piaţă unică internă modifică mediul concurenţial şi determină unele companii, ca prin alianţe strategice sub formă de achiziţii sau fuziuni să încerce să-şi maximizeze câştigurile. Deşi un asemenea comportament este o strategie de afacere acceptată, trebuie creat climatul care să permită un control al acestor strategii comerciale de internaţionalizare pentru a nu genera abuz de poziţie, însuşire de câştiguri necuvenite şi scăderea bunăstării generale.

O altă măsură ce poate afecta libera concurenţă, este practicarea subvenţiilor de la bugetul statului pentru diferite sectoare economice. Atunci când subvenţiile, directe sau indirecte sunt acordate în scopul promovării unor interese generale (cercetarea, dezvoltarea, protecţia mediului

Page 105: c.postica Economia Ue

sau asigurarea coeziunii regionale) ele sunt permise. Celelalte forme de subvenţionare care distorsionează concurenţa trebuie controlate de state.

În acelaşi context se înscrie şi existenţa monopolurilor de stat cu caracter comercial, a întreprinderilor publice şi a celor cu drepturi speciale şi exclusive care constituie ameninţări pentru libera concurenţă în măsura în care se interferează cu activităţile specifice operatorilor economic individuali.

Este important ca economiile TECE să înceapă să funcţioneze într-un cadru legal permisiv pentru a evita evoluţia pieţei în direcţii contrare intereselor proprii ale acestor ţări prin generarea monopolurilor şi a structurilor de piaţă ineficiente. O concurenţă activă va stimula procesul de tranziţie prin crearea unor structuri economice sănătoase şi prin prevenirea profiturilor anormale. De asemenea, există raţionamente financiare pentru ţinerea sub control strict a subvenţiilor de stat.

Din aceste considerente, este esenţial ca procesul de apropriere legislativă, lansat prin Acordurile de Asociere să fie continuat în toate segmentele politicii privind concurenţa. În contextul Acordurilor Europene nu este obligatorie adoptarea tuturor detaliilor “acquis-ului comunitar” în domeniu, ţările candidate limitându-se la a prelua principiile într-un cadru structural propriu. Fiecare ţară va putea decide că anumite forme de acte legislative sau linii directoare sunt cele mai adecvate situaţiei lor particulare şi că o anumită structură de control şi de aplicare răspunde cel mai bine scopului urmărit.

Practica însă nu trebuie să se limiteze la adoptarea legilor şi reglementărilor sau a cadrului instituţional. Eforturile vor trebui continuate în direcţia garantării aplicării politicii “publicării conţinutului acesteia şi obţinerii acceptului agenţilor economici vizaţi” (autorităţi, societăţi comerciale, consumatori).

Legislaţia nu este necesar doar să existe, ci trebuie în primul rând aplicată şi respectată. Acest raţionament trebuie să fie transpus pentru o piaţă de mari dimensiuni, ce se va crea între Uniunea Europeană şi TECE. Deoarece toate prevederile de control şi de aplicare a concurenţei sunt prevăzute în Acordurile de Asociere, va fi necesară modificarea unor proceduri, iar anumite sarcini ce revin ţărilor asociate vor fi preluate de către Comisia Executivă în perspectiva aderării.

Pentru activităţile ce vor fi de competenţa Comisiei, TECE pot opta pentru crearea unor structuri ad-hoc mai puţin rigide şi asocierea voluntară a Comisiei la adoptarea deciziilor în cursul tranziţiei către o piaţă lărgită. Crearea Pieţei Interne va spori necesitatea explicării regulilor concurenţei tuturor participanţilor la actul comercial pentru a înţelege conceptul de libertate economică reglementată.

Principiul fundamental al sistemului comunitar este interzicerea subvenţiilor de stat care distorsionează sau sunt de natură să distorsioneze concurenţa, favorizând anumiţi agenţi economici sau producţia anumitor bunuri. Pentru faza apropierii legislative, experienţa UE are doar o relevanţă indirectă. Ţinând cont de obligaţiile asumate prin Acordurile Europene, TECE vor trebui să adopte un sistem similar cu cel comunitar şi să creeze autorităţi naţionale înzestrate cu forţă de control. Acest lucru va fi de folos pentru crearea unui sistem instituţional care va facilita îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din calitatea viitoare de membru al UE. Acelaşi proces de armonizare legislativă cu ajutor financiar şi tehnic comunitar va fi urmat şi în ce priveşte reglementarea furnizorilor, a acordurilor restrictive şi abuzurilor de poziţie dominantă, monopolurilor de stat şi firmelor publice.

E) Achiziţiile publiceUnul dintre principiile fundamentale ale Pieţei Unice este crearea de şanse propice pentru

toate firmele de a câştiga contracte publice. În ceea ce priveşte contractele publice fie că este vorba de lucrări, servicii sau produse, sunt în joc interese economice considerabile.

Instituţiile comunitare au optat pentru o reală concurenţă în acest domeniu, în scopul asigurării creşterii economice comunitare. Este în interesul tuturor factorilor implicaţi în economie să existe o concurenţă deschisă şi loială în ce priveşte achiziţiile publice. Astfel achiziţionarea pe bază concurenţială de autorităţile guvernamentale posibilitatea să folosească mai eficient fondurile publice oferă industriei oportunităţi comerciale şi conferă consumatorilor

Page 106: c.postica Economia Ue

certitudinea că fondurile transferate către organele publice sunt folosite eficient în serviciile prestate, sunt de nivel calitativ şi ridicat.

Deschiderea achiziţiilor publice în domeniul concurenţei la scară comunitară impune existenţa unor garanţii de transparenţă şi nediscriminare. Pentru ca aceste garanţii să devină efective, firmele trebuie să obţină proceduri de revizuire sau compensare în cazul încălcării dreptului comunitar.

În scopul determinării condiţiilor ce trebuie îndeplinite înainte de alinierea ţărilor central şi est-europene la Uniunea Europeană în privinţa achiziţiilor publice trebuie menţionate unele aspecte definitorii pentru realităţile comunitare.

Contextul UE este al unei economii de piaţă în care se pot dezvolta iniţiativa privată şi mecanismele de formare a preţurilor. În interiorul acestui mecanism economic funcţionează instrumente legale, menite să asigure libera mişcare a bunurilor şi serviciilor, paralel cu transparenţa şi concurenţa pe pieţele publice.

În consecinţă, adoptarea în ţările est-europene a unei legislaţii destinate să pună achiziţiile publice pe baze concurenţiale presupune existenţa unui cadru legislativ ce creează condiţiile necesare pentru libera mişcare a mărfurilor între operatorii economici.

Totodată, paralel cu adoptarea legislaţiilor cu privire la achiziţiile publice trebuie acordată atenţie structurilor ce au responsabilitatea în domeniile respective. De aceea, entităţile ce adjudecă contracte pe baza de licitaţie publică trebuie definite în mod precis.

Ca şi în cazul altor ţări care au aderat la UE, şi ţările din centrul şi estul Europei le trebuie o perioadă de tranziţie pentru a se adapta la noile reguli europene, pentru a se adapta treptat la exigenţele comunitare. Factorii de decizie cu responsabilităţi în domeniul achiziţiilor vor trebui să se familiarizeze cu regulile noi de adjudecare de contracte, iar firmele vor trebuie conştientizate asupra şanselor de a câştiga contracte de valori mari.

Pe lângă caracterul său gradual, abordarea va trebui să fie şi diferenţială, chiar dacă toate ţările candidate la aderare au pus în aplicare, sau sunt pe cale să o facă, legi referitoare la achiziţiile publice, anumite diferenţe vor trebui luate în considerare. Aceste diferenţe se află în însuşi conţinutul legislaţiilor adoptate, dar şi în situaţia economică generală şi juridică instituţională din fiecare din ţările în cauză.

Până în prezent, ţările central şi est-europene au adoptat legislaţia cu privire la achiziţiile publice în grade diferite de detaliere, bazată în principal pe modelul codului de achiziţii elaborat de UNCITRAL, precum şi pe unele directive ale Comunităţii referitoare la acest domeniu.

De aceea, într-o primă etapă va trebui purces la analizarea proiectelor de legi şi a legilor existente în vederea identificării: prezenţei trăsăturilor esenţiale pe care se bazează “acquis communautarie”, a trăsăturilor esenţiale ce nu au fost incluse şi a incompatibilităţii cu experienţa comunitară.

A doua etapă se va orienta spre implementarea în aceste ţări a întregului “acquis” comunitar în domeniu, într-o abordare progresivă.

F) Serviciile financiareCrearea unui element financiar dezvoltat şi funcţional constituie o condiţie esenţială a

trecerii reuşite de la economia centralizată la o economie de piaţă. Sectorul financiar este un element esenţial al performanţei economice, deoarece joacă rolul de regulator economic, de redistribuitor al factorilor de producţie, prin intermediul său economiile private şi capitalurile disponibile sunt orientate spre investire. De aceea, o economie de piaţă nu poate funcţiona fără un sistem financiar dezvoltat şi competitiv.

Întrucât un sistem financiar articulat ce creează în timp, ordinea în care diferitele elemente vor fi şlefuite, depinde de tipul de sistem financiar ales, şi de credibilitatea acestuia în rândul utilizatorilor. Coordonarea europeană în sectorul financiar a avut ca ţel crearea unei Pieţe Unice a serviciilor financiare deja existente, obiectivul central fiind consolidarea acestor şi mai ales coordonarea exigenţilor minime, aplicabile diferitelor tipuri de instituţii pentru a crea un cadru uniform şi condiţii mai echitabile pentru instaurarea controlului de către ţările de origine.

Cele trei elemente necesare pentru a crea un sector financiar funcţional sunt:

Page 107: c.postica Economia Ue

a) un personal cu o pregătire adecvată;b) o legislaţie potrivită; c) organisme de supraveghere eficace care să supervizeze respectarea de către instituţiile

financiare a legilor şi regulamentelor care guvernează activitatea.Este important ca atunci când se redactează legislaţia aplicabilă în sectorul financiar să se

ţină cont de adevăratul nivel de cunoştinţe din domeniu, eliminându-se posibilitatea depăşirii competenţelor, TECE trebuie să se familiarizeze cu toate directivele dintr-un sector şi să pună în aplicare în prima etapă, anumite elemente care ar putea fi menţionate printre măsurile etapelor ulterioare. Crearea unui sector bancar eficient, în care economiile sunt transformate în credite pentru industrie, în condiţiile pieţei capătă o importanţă esenţială. Este necesar să se creeze un sistem flexibil de plăţi, şi o piaţă de capital care să contribuie la atribuirea de capitaluri către economia reală prin intermediul burselor de valori, fondurilor mutuale sau altor instituţii.

Printre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca sectorul financiar să poată funcţiona, figurează crearea unui sistem de compensare eficace în vederea reglării tranzacţiilor între diversele instituţii financiare.

Comunitatea recomandă TECE să creeze standardele corespunzătoare împotriva spălării banilor, cât mai curând posibil, pentru a se evita ca sectoarele lor financiare să fie folosite ca debuşee pentru banii produşi în activităţi ilegale. În absenţa unor astfel de măsuri, încrederea operatorilor în sistemul financiar al acestor ţări ar putea fi pusă sub semnul întrebării.

În Acordurile Europene, s-a convenit că societăţile financiare comunitare vor putea să se stabilească în TECE cel târziu până la finele perioadei de tranziţie. Comunitatea recomandă acestor ţări să permită ca stabilirea acestor instituţii să aibă loc cât mai curând posibil, pentru ca ele ar avea de câştigat din experienţă acestor instituţii.

În etapa pregătirii aderării vor trebui întreprinse măsuri pentru reglementarea pieţei valorilor mobiliare, pieţei asigurărilor, a instituţiilor de credit etc.

G) Proprietatea intelectuală industrială şi comercială.Protecţia adecvată şi efectivă a proprietăţii intelectuale este esenţială pentru punerea în

valoare a ideilor şi creativităţii umane. Proprietatea intelectuală permite realizarea unui echilibru satisfăcător între efortul de favorizare a creativităţii şi acela de a face ca societatea să poată beneficia cât mai mult de acesta.

În raport cu alte domenii, în momentul în care Comunitatea se angaja să creeze Piaţa Internă, ea a trebuit să ţină seama de armonizarea legislativă preexistentă la nivelul OMPI (Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale).

Acordul cu privire la aspectele comerciale ale dreptului de proprietate intelectuală negociat la Runda Uruguay, îşi va pune amprenta asupra nivelului de armonizare a legislaţiilor statelor membre ale OMC şi va facilita aderarea ţărilor est-europene la UE. Domeniul proprietăţii intelectuale prezintă particularitatea că acoperă diferite drepturi care fac obiectul unei armonizări progresive al cărei obiectiv final este asigurarea atât a unui înalt nivel de protecţie, cât şi a unui grad de armonizare care să asigure libera circulaţiei a mărfurilor şi serviciilor.

Pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, prima etapă în apropierea legislaţiilor constă în alinierea legislaţiei lor la anumite norme comunitare în vigoare mai ales în domeniul măsurilor comerciale şi în cel al drepturilor de autor şi al drepturilor conexe.

Reglementările privind mărcile comerciale sunt importante prin aceea că au un triplu obiectiv: protecţia mărcilor comerciale, libera circulaţie a produselor de marcă şi protecţia consumatorilor care achiziţionează produse de marcă.

Comisia estimează că, ţinând cont de contextul juridic general al proprietăţii intelectuale şi de progresul deja realizat de către TECE în direcţia modernizării legislaţiilor lor, se poate prevedea o apropiere a legislaţiilor în raport cu ansamblul acestor măsuri comunitare.

Cea mai importantă măsură devine lupta împotriva contrafacerii şi pirateriei. În plus, o serie de propuneri de acte care ţin de proprietatea intelectuală sunt prezentate la instituţiile comunitare. Aceste propuneri au făcut, de obicei, obiectivul unei informări a reprezentaţilor

Page 108: c.postica Economia Ue

TECE, prin intermediul Programelor RIPP (Regional Industrial Property Programme), şi au avut discuţii informative asupra unor aspecte sensibile ale acestor propuneri.

H) Taxe vamale şi alte impozite indirecteAcţiunile de apropiere a legislaţiilor vamale ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est sunt

urmărite cu atenţie la reuniunile subcomitetelor de cooperare vamale create conform Acordurilor Interimare şi Europene, astfel încât să se pună în evidenţă domeniile care necesită o asistenţă tehnică prioritară prin intermediul programului PHARE.

Principala prioritate în punerea în aplicare a unei strategii de uniformizare a regulilor de origine preferenţiale în Europa decurge din numărul mare de acorduri bilaterale şi plurilaterale la care sunt semnatari ţările europene. Mai mult, există deosebire de păreri cu privire la concepţia de integrare comercială europeană.

Posibilitatea de a obţine maximum de avantaje din sistemul de tranzit comun va depinde de crearea unor organizaţii vamale performante, capabile să gestioneze eficient procedurile administrative corespunzătoare. Aderarea la Convenţia privind Tranzitul comun necesită adoptarea Nomenclatorului Combinat al Comunităţii şi a Documentului Administrativ Unic (DAC) şi crearea unui sistem credibil de garanţii în domeniu. În această privinţă, încetinirea cu care se oferă servicii de către sectorul financiar şi bancar cu privire la garanţiile de export şi import, blochează practic orice evoluţie în domeniu. Unele progrese au fost întârziate ca urmare a absenţei unei legislaţii suficiente în TECE cu privire la protecţia datelor.

Pentru a se asigura aplicarea corectă a legislaţiei şi o funcţionare performantă a serviciilor vamale, ar trebui să se acorde o atenţie specială îmbunătăţirii calităţii personalului administraţiilor vamale, prin programe de formare şi reconsiderare a statutului funcţionarilor vamali în administraţiile publice.

În această privinţă şi în cadrul iniţiativelor luate pentru deschiderea programelor comunitare către ţările Europei Centrale şi de Est, Comunitatea va susţine un program de formare preliminar aderării, adresat funcţionarilor vamali, conceput după modelul Matthaeus al Comunităţii şi care prevede schimbul de funcţionari între administraţiile vamale din ţările est-europene şi din statele membre sau organizarea de seminarii comune.

Apropierea legislaţiilor în acest domeniu presupune existenţa unor legislaţii naţionale compatibile cu cea a Uniunii, adică sistem de reglementări armonizat cu Codul Vamal Comunitar şi cu reglementările sale complementare. Aceasta este o condiţie esenţială pentru facilitarea comerţului liber şi pentru pregătirea aderării.

Adoptarea integrală a Codului Vamal Comunitar şi a reglementărilor complementare este prevăzută după aderare.

O integrare economică progresivă între Uniune şi ţările asociate, premergătoare aderării poate ajuta aceste ţări să-şi asume obligaţii economice şi să-şi uniformizeze regulile de origine pentru a se exploata pe deplin posibilităţile oferite de Acordurile Europene şi a se optimiza integrarea industrială şi comercială între parteneri.

Pentru a se facilita circulaţia mărfurilor, ţările din Europa Centrală şi de Est au fost invitate să adere la Convenţiile CE – AELS privind tranzitul comun şi Documentul Administrativ Unic. Începând cu 1993, un grup de experţi asistă Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi Republica Slovacă, pentru a le ajuta că creeze condiţiile tehnice necesare aderării, iar din 1995 aceeaşi procedură s-a aplicat pentru România, Bulgaria şi celelalte ţări asociate.

Măsurile din prima etapă vor viza asigurarea consolidării , raţionalizării şi facilitării mai accentuate a liberului schimb, instituit prin Acordurile Europene. Acest proces presupune: adoptarea de către ţările din Europa Răsăriteană a unui pachet legislativ vamal, compatibil cu

Codul Vamal Comunitar, a prevederilor privind funcţionarea corespunzătoare a Pieţei Unice Interne;

aderarea la Convenţiile privind regimul de tranzit comun şi simplificarea formalităţilor în schimburile de mărfuri;

adoptarea Nomenclatorului Combinat al Comunităţii;

Page 109: c.postica Economia Ue

aplicarea concluziilor Consiliilor Europene de la Copenhaga şi Essen, referitoare la cumulul regulilor de origine;

consolidarea prevederilor Acordurilor Europene privind asistenţa administrativă reciprocă.Într-o a doua etapă , apropierea se va referi la măsurile legislative pe care TECE sunt

chemate să le adopte şi să le aplice ca urmare a integrării lor complete în Piaţa Unică Internă. Această integrare, postaderare, implică mai întâi aplicarea integrală a Codului Vamal Comunitar şi adoptarea Nomenclatorului Tarifar şi statistic şi a Tarifului Vamal Comun al Uniunii Europene.

Autorităţile vamale din TECE vor trebui să-şi asume toate responsabilităţile legate de protecţia şi controlul la frontierele externe ale Uniunii. Ele vor trebui să aplice şi să respecte la frontierele externe ale UE cu teritoriile lor nu numai prevederile privind impozitele indirecte ci şi politicile comune practicate în domeniul comerţului, agriculturii, precum şi în alte politici care intră în contingenţă cu domeniul vamal.

Pentru a se garanta buna funcţionare a Pieţei Interne, TECE vor trebui nu doar să adopte “acquis-ul” comunitar în domeniul vamal, ci şi să aplice regulile comunitare într-un mod efectiv, eficient şi omogen.

Odată cu aderarea la UE, autorităţile vamale ale TECE vor trebui să adere la toate iniţiativele Comisiei în direcţia obţinerii unui nivel ridicat al calităţii controalelor şi al rezultatelor compatibile. De asemenea, vor trebui promovate analizele de risc şi tehnice de audit financiar, dezvoltată informatizarea serviciilor vamale şi utilizate cât mai concret procedurile simplificate.

Întrucât Uniunea Europeană participă şi la armonizarea regulilor şi procedurilor vamale la nivel internaţional, cum ar fi revizuirea “Convenţiei Internaţionale pentru Simplificarea şi Armonizarea Procedurilor Vamale” (Convenţia de la Kyoto) şi armonizarea regulilor de origine în cadrul OMC, ţările din Europa Centrală şi de est trebuie să-şi alinieze contribuţiile la aceste activităţi internaţionale şi la cele ale Uniunii Europene.

În concluzie, realizarea liberei circulaţii a mărfurilor între Comunitate şi ţările asociate în etapa pregătitoare va necesita doar aplicarea măsurilor din prima etapă. Etapa a doua va implica în fapt adoptarea integrală a legislaţiei comunitare în vigoare la momentul aderării.

Proceduri de complexitate comparabilă sunt precăzute şi pentru celelalte impozite indirecte. Alinierea la oricare sistem fiscal care operează în Uniunea Europeană va trebui să presupună existenţa în TECE a principalelor noţiuni legale şi administrative, specifice economiilor de piaţă.

10.4 Criteriile generale de aderare la Uniunea Europeană şi direcţiile principale de acţiune

La Consiliul European din decembrie 1994 de la Essen s-a discutat proiectul de strategie al Uniunii Europene de pre-aderare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est (TECE).

În strategie au fost conturate:a) criteriile generale de aderare a TECE la Uniunea Europeană.b) Direcţiile principale de acţiune pentru pregătirea acestora pentru aderare.

Criteriile generale de aderare sunt: stabilitatea democraţiei, existenţa unui stat de drept, respectarea drepturilor omului şi

protecţia minorităţilor; existenţa şi funcţionarea economiei de piaţă; capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţelor din Uniunea

Europeană; capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce revin unui membru al Uniunii Europene,

inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare, la un moment dat.

Page 110: c.postica Economia Ue

A privi aceste criterii numai ca formă sau numai ca element pozitiv este în egală măsură eronat. Criteriile clare de aderare sunt elemente stringente de armonizare care pot spori pe termen lung temeinicia lărgirii integrării.

Teoria economică a integrării şi experienţele eşuate ale unor grupuri, sprijină ideea că un nivel dezirabil de convergenţă între ţările implicate este o necesitate. Cu cât nivelul de integrare este mai ridicat cu atât trebuie să fie mai mare convergenţa între economiile membrilor pentru a se maximiza efectele pe termen lung.

Lărgirea UE prin cuprinderea candidaţilor din Est solicită cu şi mai mare acuitate un nivel ridicat de convergenţă între noii şi vechii membri, întrucât stadiul la care a ajuns procesul de integrare europeană este fără precedent.

Uniunea Europeană, în drumul spre uniunea economică şi monetară solicită noilor membri să se pregătească pentru acest proces nu numai în domeniul economic, ci şi în ceilalţi piloni ai integrării, ceea ce sporeşte nivelul dezirabil de convergenţă.

Dezbaterile cu privire la adevăratul rol al criteriilor de aderare (ca bariere sau ca stimulente) au în centru paradigma cu o privire la maniera de îndeplinire a acestora.

Se desprind cel puţin trei opţiuni temporale pentru îndeplinirea acestor criterii.Criteriile de aderare ar trebui îndeplinite de ţările candidate înainte de ratificarea

Acordurilor de aderare. A doua alternativă, să se adere mai repede, urmând ca aceste criterii să se realizeze ulterior într-o perioadă de tranziţie convenită. A treia alternativă este o soluţie de compromis, cele mai importante criterii să fie îndeplinite înainte de aderare şi restul în cel mai scurt timp posibil. Care dintre aceste alternative este mai fezabilă pentru TECE depinde de multe necunoscute. Această dilemă poate fi exprimată metaforic prin situaţia în care nişte pasageri încearcă să prindă un tren care trece printr-o staţie încetinind doar, dar neoprind. Totuşi pasagerii pot urca din mers, doar câţiva dintre ei au această şansă, sau încercând să urce fiecare pe cont propriu îl pierd toţi. Şansele pasagerilor depind foarte mult de viteza cu care trece trenul şi de strategia comună pe care o urmează. Apreciem că dacă ţările est-europene vor încerca să adere fiecare în defavoarea celorlalte se pot diminua şansele de prindere a trenului integrării. Şansele se diminuează şi dacă decidenţii comunitari nu încetinesc viteza impusă candidaţilor pentru alinierea la cerinţele aderării. Şansele de a prinde trenul integrării depind de nivelul de convergenţă a economiilor candidaţilor cu cea integrată, care derivă din nivelul performanţelor economice.

TECE trebuie să se sprijine reciproc pentru a obţine cele mai bune performanţe economice şi comerciale, şi prin intermediul CEFTA, având grijă să nu se întârzie atingerea nivelului necesar de convergenţă. Datorită încă notabilelor decalaje de dezvoltare şi rezultatelor în procesul de tranziţie, şansele fiecărei ţări candidate de a adera sunt diferite.

Sprijinul acordat de organele comunitare este insuficient pentru a atenua decalajele economice într-un termen scurt şi este doar o parte di efortul de pregătire, restul fiind exclusiv de sorginte internă.

Aplicarea Acordurilor de Asociere generează un proces de modificare a potenţialului de creştere economică în ţările asociate. Acutizarea competiţiei pe pieţele lor determină o dureroasă restructurare a sectoarelor productive.

Accentuarea nivelului de deschidere spre exterior a economiilor în tranziţie generează şi o diminuare a veniturilor bugetare atât din taxe vamale cât şi din impozite pe profituri. O dilemă importantă pentru participanţii la cursa integrării este dacă este posibilă atingerea şi menţinerea unui ritm înalt de creştere economică pe o lungă perioadă de timp.

Deşi analiştii prognozează ca dezirabilă o rată de creştere economică de 4% pe an, este iluzoriu să se creadă că aceasta poate fi atinsă şi menţinută 10-15 ani cât ar fi necesar. Exemplul ţărilor asiatice, foarte des menţionat în literatura de specialitate nu este definitoriu, iar în noile condiţii nu mai este nici de urmat, datorită eşecului său.

Precondiţia obţinerii unui asemenea ritm de creştere economică poate fi o combinaţie între liberalizarea treptată a importurilor concomitent cu aplicarea unor politici industriale de promovare a exporturilor. Greu de crezut că acest tratament este cel adecvat şi posibil pentru

Page 111: c.postica Economia Ue

TECE. Este adevărat că integrarea cu UE poate fi interpretată şi folosită ca o cale facilă de sprijinire a accelerării creşterii economice. Un rol esenţial în acest proces revine dialogului structurat care poate facilita ajustările structurale cerute. Rolul esenţial revine înseşi ţărilor candidate care trebuie să-şi elaboreze strategii viabile şi să insiste să le pună în aplicare.

Performanţele economice ale ţărilor asociate în ultimii ani au fost modeste, ezitante şi nondurabile, cu mici excepţii. Diferenţele în ce priveşte ritmurile de creştere economică şi nivelul iniţial dispers de performanţe arată că perioada necesară atingerii nivelului vest-european va fi foarte variată. Actualizarea performanţelor economice poate modifica întrucâtva aprecierea nivelului iniţial al PNB din ţările candidate, dar nu schimbă datele referitoare la şansele aderării. Problema aderării nu se limitează doar la stabilirea momentului când va debuta procesul ci trebuie extinsă şi la stabilirea ritmurilor adecvate de dezvoltare. Se ridică întrebarea dacă noii membri vor trebui să adere numai după ce au atins nivelul adecvat de dezvoltare economică, stabilă şi durabilă? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie explorate rezultatele eforturilor de dezvoltare întreprinse de ţările în tranziţie.

Inflaţia a rămas o problemă majoră în toate ţările candidate pe tot parcursul procesului de tranziţie. În afară de potenţialul economic, exprimat prin ritmul de creştere economică, inflaţia este un important indicator cu care se măsoară abilitatea unei ţări de a adera la UE, condiţie importantă a realizării uniunii monetare.

În ultimii ani, lupta împotriva inflaţiei a dat rezultate foarte diferite în TECE. Din 1995, un mic grup de ţări au reuşit să inregistreze rate anuale ale inflaţiei sub 10%.

Printre acestea putem menţiona Slovenia şi Slovacia. Celelalte ţări asociate nu au înregistrat mari succese în controlul inflaţiei, rata inflaţiei anuale a fost peste 20% în Polonia, Letonia, România, Ungaria şi Estonia, iar în Bulgaria şi Lituania peste 30%.

Restructurarea economiilor acestor ţări a însemnat o sporire constantă a ratei şomajului, acesta fiind o problemă semnificativă pentru toate ţările în tranziţie.

În toate ţările asociate la UE efectul liberalizării comerţului exterior a fost asimetric, dar nu în favoarea lor, după o creştere iniţială a exporturilor ca urmare a unor factori atât interni cât şi externi, importurile lor din UE au sporit mai repede decât exporturile.

Se poate afirma că “asimetriile de dezvoltare” se dovedesc mai puternice decât “asimetria comercială”, ceea ce a generat cronicizarea deficitelor comerciale ale acestor ţări cu UE. Viitoarea stabilizare a schimburilor comerciale, ca un reper al realizării Acordurilor de Asociere, depinde substanţial de capacitatea TECE de a-şi finanţa deficitul comercial în creştere. Liberalizarea schimburilor comerciale derivată din Acordurile de Asociere este subminată de faptul că majoritatea TECE înregistrează un important deficit al contului curent în ultimii ani. Doar Slovenia, Slovacia şi Bulgaria au înregistrat un excedent al contului curent în 1994 şi 1995. Având deficite comerciale cu principalii lor parteneri europeni şi un nivel neadecvat al contului curent, ţările în tranziţie sunt foarte sensibile în ce priveşte capacitatea lor viitoare de a proceda la liberalizarea schimburilor cu UE aşa cum rezultă din Acordurile de Asociere.

Informaţiile cu privire la exporturile TECE spre UE sunt şi ele argumente cu privire la diferenţele de potenţial economic între candidate. Letonia, Lituania şi parţial Estonia au o pondere mai mare a exporturilor spre UE îndeosebi de produse de bază. Alte ţări, cum ar fi Slovenia exportă şi alte produse manufacturate. Doar Slovenia, Ungaria şi Cehia exportă mai ales maşini, utilaje şi mijloace de transport. Se impun cu privire la aceste informaţii, câteva consideraţii. Selecţia adecvată a momentului şi strategiei de lărgire va fi influenţată substanţial de decalajele de dezvoltare între TECE.

Paralel cu performanţele de dezvoltare obţinute de aceste ţări şi cu posibilităţile de creştere economică trebuie revenit la experienţele în planul aderării de noi membri ai UE:

- Şi în trecut UE a încorporat ţări cu PNB mai mic decât media comunitară. Astfel, Spania şi Portugalia au aderat la 10 ani de la înlăturarea dictaturii , aderarea permiţându-le să înregistreze ritmuri dinamice de creştere economică.

- Aderarea TECE se va baza, în unele cazuri, pe diferenţe mult mai mari între PNB-ul UE şi al candidaţilor. Exprimat prin participarea puterii de cumpărare, nivelul actual

Page 112: c.postica Economia Ue

al PNB în ţări ca Polonia, Ungaria şi Cehia este doar o treime din media comunitară, în timp ce cel al României şi Bulgariei este doar o cincime din media UE. Perioada necesară pentru atingerea nivelului relativ al PNB comunitar, pentru Spania şi Portugalia a depins de diferenţialul de creştere economică între UE şi ţările aderente.

Restructurarea proceselor productive şi preconizata dezvoltare economică în TECE sprijină reprezentativitatea prezumţiei că în cele din urmă unele ţări asociate, vor fi capabile să reducă decalajele de dezvoltare de aşa manieră încât să se îndeplinească cerinţele aderării. Precizăm că fiecare din ţările candidate are şansele reale de a urca în trenul integrării. Ceea ce se impune este ca organele comunitare să ofere această şansă tuturor candidaţilor şi să nu stopeze elanul nici unuia. Este absolut ca decizia de declanşare a proceselor de lărgire să nu se bazeze numai pe rezultatele economice, ci să aibă în vedere şi o serie de alte criterii, cum ar fi cele politice, infrastructurale sau instituţionale.

Direcţiile principale de acţiune pentru pregătirea de aderare sunt:1) crearea cadrului instituţional pentru o relaţie politică mai strânsă;2) crearea cadrului juridic şi instituţional pentru dezvoltarea şi integrarea economică;3) extinderea relaţiilor comerciale reciproce;4) realizarea transformărilor macroeconomice şi structurale, cooperare în acest domeniu;5) acordarea de asistenţă comunitară pentru integrare şi reformă.Aceste direcţii de acţiune precizate la Essen au fost detaliate ulterior, fiind indicate

măsurile următoare ce trebuie înfăptuite. Referitor la cadrul general al relaţiilor reciproce se prevede:

- consolidarea dialogului politic structurat cu instituţiile UE;- cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne;- stimularea ţărilor pentru a extinde cooperare intraregională (constituirea unui fond

pentru stimularea schimburilor). În ceea ce priveşte pregătirea cadrului legislativ se preconizează:

- armonizarea legislaţiei (inclusiv adoptarea normelor şi standardelor tehnice şi a procedurilor de certificare ale UE);

- armonizarea politicii în domeniul concurenţi şi a politicii cu privire la ajutorul de stat (subvenţii) (aceasta reprezintă o precondiţie a participării TECE la Piaţa unică a UE).

Pentru lărgirea schimburilor comerciale reciproce se prevede:- accelerarea liberalizării comerţului cu produse industriale şi alinierea calendarului

liberalizării; Pentru crearea unui mediu macroeconomic stabilit se prevede:

- aplicarea unor politici macroeconomice apte să sprijine mobilizarea resurselor interne, reducerea deficitului bugetar, atragerea investiţiilor străine de capital, stimularea exporturilor, menţinerea unui curs de schimb care să prevină erodarea competitivităţii externe şi creşterea inflaţiei ş.a.;

- promovarea investiţiilor interne;- dezvoltarea transporturilor;- corelarea politicii energetice cu politica UE în domeniu;- asigurarea protecţiei mediului şi securitatea nucleară;- elaborarea unei politici interne de dezvoltare regională; armonizarea politicii sociale

cu cea a UE;- cooperarea culturală şi tehnico-ştiinţifică.

În legătură cu asistenţa comunitară se prevede:- sprijinirea investiţiilor directe;- susţinerea dezvoltării sectorului particular;- utilizarea criteriului performanţei pentru alocarea de resurse ţărilor.

10.5. Efecte ale integrării ţărilor Europei Centrale şi de Est în Uniunea Europeană

Page 113: c.postica Economia Ue

Toate ţările est-europene în situaţia lor actuală vor fi beneficiare nete ale mecanismului de transfer financiar al Uniunii Europene, transferuri de la fondurile structurale (sociale de coeziune şi regionale), apreciază experţii comunitari. Se înţelege de la sine că beneficiarii actuali ai acestor transferuri (Spania, Portugalia, Grecia) sunt reticenţi faţă de o viitoare aderare a TECE, pentru că se tem că vor pierde unele beneficii actuale.

În evaluările Comisiei Europene incluse în “Agenda 2000” se menţionează, că lărgirea Uniunii Europene cu cele zece ţări din Europa Centrală şi de Est va conduce la o majorare considerabilă a pieţei interne (de la 380 mln. consumatori la 500mln.). dar, potrivit estimărilor experţilor Comisiei, PIB /locuitor, ca medie pe ansamblul Comunităţii, va scădea cu mult mai mult decât la lărgirile anterioare, deoarece media PIB/locuitor pentru cele zece ţări candidate la aderare reprezintă doar 32% din nivelul comunitar.

Comisia a propus în “Agenda 2000” ca în perioada 2000-2006 suma transferurilor financiare celor zece ţări să se cifreze la circa 90mld.$, reprezentând aproximativ 10% din bugetul comunitar pe întreaga perioadă .

Important este că TECE au nevoie de transferuri financiare înainte ca ele să devină membre ale Uniunii Europene.

Finanţarea acestora într-o perioadă premergătoarea aderării este crucială din mai multe puncte de vedere:

1. Pe această cale s-ar putea finanţa parţial costurile modernizării economiilor în tranziţie şi s-ar menţine suportul social-politic pentru efectuarea transformărilor sistemice;

2. Acest fapt ar fi receptat ca un semnal al unei hotărâri clare a Uniunii Europene în favoarea aderării TECE;

3. Pe această cale s-ar finanţa parţial dezvoltarea infrastructurii şi restructurarea industriei, ambele de natură să favorizeze ridicarea nivelului de dezvoltare a TECE;

4. Finanţarea cu succes a pregătirii în vederea aderării ce va micşora efortul de finanţare de după aderare.

O problemă majoră pentru Uniunea Europeană o constituie consecinţele aderării a agriculturii TECE la Politica Agricolă Comunitară (PAC).

Extinderea UE cu cel 10 ţări menţionate se consideră extrem de costisitoare în domeniul agricol în vederea aplicării PAC în concepţia actuală.

Evaluările Comisiei Europene referitoare la problemele legate, sub aspectul integrării, de extinderea PAC la ţările candidate la aderare confirmă dificultăţile anticipate de experţi.

Astfel, în ţările candidate, în medie 22% din forţa de muncă este ocupată în agricultură comparativ cu doar circa 5% în Uniunea Europeană.

Agricultura contribuie în aceste ţări (considerate în ansamblu) cu circa 10% la crearea PIB, faţă de doar 2,5% în Uniunea Europeană. De asemenea suprafaţa agricolă pe persoană ocupată reprezintă 9ha în ţările candidate, comparativ cu 21ha în Uniunea Europeană.

Cheltuielile Uniunii Europene pentru extinderea PAC la ţările candidate vor consta în:1. Ajutorul de preaderare, evaluat la circa 0,6 – 0,8mld. EURO/an, va fi asigurat din anul

2000 pentru scopuri prioritare, ca de pildă: modernizarea fermelor şi a canalelor de distribuţie a produselor agricole;

2. De la data aderării vor fi alocate între 1,5-3,5mld EURO/an pentru alte programe de modernizare a agriculturii, reîmpădurire, modernizarea pieţelor agricole.

Documentul elaborat de Comisia Europeană indică, de asemenea, decizia clară de modernizare a unor prevederi ale PAC, ca de exemplu, reduceri severe ale preţurilor garantate în Uniunea Europeană pentru lapte şi cereale.

Agricultura rămâne un domeniu al negocierilor dificile în perspectiva aderării TECE la Uniunea Europeană. Câteva aspecte pot fi menţionate şi în lumina actualelor evoluţii. Astfel, în unele ţări, populaţia ocupată în agricultură, în loc să scadă, creşte, ca urmare a masivelor disponibilizări din unele ramuri industriale. În acelaşi timp nici productivitatea muncii în agricultură nu are tendinţa de a se îmbunătăţi (un fermier polonez are o productivitate de trei ori

Page 114: c.postica Economia Ue

mai mică în comparaţie cu unul comunitar). Speranţele de creştere a productivităţii sunt mai mici în ţările care înregistrează o mai mare fărâmiţare a proprietăţilor agricole.

Uniunea Europeană a demarat negocierile la capitolul agricultură cu primi candidaţi din Europa Centrală. Dar, oricum ar decurge convorbirile, fermierii şi întreprinzătorii din industria alimentară trebuie să efectueze schimbări radicale în următorii cinci ani, pentru ca ţările să se califice pentru integrare.

După ani întregi de vorbe goale, cehii, estonienii, ungurii, polonezii şi slovenii vor reuşi, în sfârşit, să discute cu UE marile probleme ale subvenţiilor, cotelor de producţie şi perioadelor de tranziţie. Se conturează o problemă mult mai importantă: cât de competitiv va fi sectorul agroalimentar al Europei Centrale, după aderarea la piaţa unică? Chiar dacă negociatorii din regiune obţin mult din ceea ce cer, va fi capabil acest sector să profite de pe urma aderării la piaţa UE, sau actualii membri ai Uniunii vor invada pieţele din Europa Centrală?

Atmosfera se va încinge ca urmare a confruntării directe dintre aşteptări şi ambiţii. Candidaţii doresc subvenţii complete din partea UE pentru fermierii lor şi garantarea obţinerii unor părţi mari din piaţa agricolă a UE. Dar, în acelaşi timp, ei mai doresc ca Uniunea Europeană să-i păsuiască în privinţa respectării standardelor stricte, protejându-şi astfel proprii producători până când se adaptează.

Ungaria şi Estonia doresc să-şi rezerve planurile de ajutoare agricolă, iar atât Polonia cât şi Republica Cehă doresc să beneficieze de posibilitatea de a-şi închide graniţele, dacă sunt asaltate de exporturile celorlalte state membre. Şi, deoarece garantează fermierilor săi chiar preţuri mai mari decât UE, Slovenia consideră că şi aceştia ar trebui să primească compensaţii.

UE doreşte să se folosească de politicile de dezvoltare vizate pentru a îmbunătăţi economiile rurale ale candidaţilor. Cu alte cuvinte, ţărilor li se vor acorda bani pentru a dezvolta organizaţiile de marketing şi protecţia mediului, dar nu li se va da nimic fermierilor individuali.

Evaluarea consecinţelor integrării depline a TECE în Uniunea Europeană rămâne dificilă.Evaluarea rezultatelor practice ale integrării şi a extinderii spre Est aduce anumite semne

de întrebare poate chiar îngrijorătoare: beneficiile integrării nu au fost resimţite în mod egal de toate ţările din Uniunea Europeană –

exemplul Greciei pune mai cu seamă numeroase întrebări; confruntarea ţărilor vest-europene cu problema unui şomaj ridicat, devenit de acum cronic,

iar aderarea noilor ţări va acutiza această problemă. În urma unui studiu întreprins de institutul German de Investigare a Economiei, în colaborare cu oameni de ştiinţă din alte ţări, se estimează că după deschiderea completă a graniţelor, anual ar emigra în spaţiul Uniunii Europene, venind din Est, în jur de 120.000 de persoane, în căutarea unui loc de muncă în Uniunea Europeană;

creşterea concurenţei interne va exercita presiuni asupra producătorilor interni, asupra băncilor şi instituţiilor financiare;

creşterea exigenţelor de funcţionare a băncilor, atât din punctul de vedere al calităţii serviciilor, cât şi al indicatorilor de evaluare a eficienţei lor;

posibile reaşezări de preţuri, cu impact asupra nivelului inflaţiei; integrarea în piaţa unică presupune şi armonizarea legislaţiei între cele două zone, progres de

asemenea dificil. De pildă, armonizarea legislaţiei TECE la Uniunea Europeană, privită ca proces complet, de la adoptarea legilor şi până la totala lor aplicare, va dura cel puţin un deceniu, afirmă experţii;

trecerea de la zona de liber schimb la uniune vamală ar presupune alinierea TECE la tariful vamal unic practicat de Uniunea Europeană. Chiar la o apreciere sumară este vizibil faptul ca TECE nu sunt încă pregătite pentru această trecere;

extinderea PAC la TECE va avea aşa efecte negative ca: neobţinerea unor venituri garantate de către producătorii agricoli, creşterea preţurilor la unele produse agroalimentare, reducerea forţei de muncă în agricultură, reducerea exporturilor de produse agroalimentare;

Page 115: c.postica Economia Ue

participarea, într-o etapă ulterioară la Uniunea Europeană şi Monetară, ar aduce cu sine obligativitatea revenirii la politicile macroeconomice restrictive, care pe lângă efectul de însănătoşire a economiei, ar putea agrava soluţionarea problemelor sociale.

Deci, extinderea spre Est nu va decurge fără fricţiuni. Costurile şi riscurile pot fi însă învinse. Stoparea extinderii nu ar fi numai periculoasă, ci ar reprezenta şi o şansă ratată pentru siguranţa şi dezvoltarea Europei.

Capitolul XI. Relaţiile economice ale Republicii Moldova cu Uniunea Europeană

11.1. Realizări şi perspective ale relaţiilor economice ale Republicii Moldova cu Uniunea Europeană

Drept început al colaborării Republicii Moldova (RM) cu UE este considerată ziua de 18 decembrie 1989, când s-a semnat Acordul privind Comerţul şi Cooperarea Economico - Comercială între URSS şi Comunităţile Europene. RM a devenit şi ea parte la acest acord în baza dreptului de succesiune la tratate. Acest acord a constituit baza juridică a relaţiilor dintre RM şi UE până la intrarea în vigoare a Acordului Interimar privind comerţul şi chestiunile legate de comerţ, la 1 mai 1996. Acest acord cuprinde doar prevederi comerciale, ce nu depăşesc limitele competenţelor delegate Comisiei Europene de către Statele Membre. El este supus unei proceduri simplificate de aprobare, nefiind prevăzută ratificarea lui de către Parlamentul European sau parlamentele naţionale ale statelor membre.

Astfel, se asigură trecerea la un cadru instituţional nou, propriu relaţiilor bilaterale între RM şi UE – Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) – care reprezintă un mecanism juridic mai perfect şi mai cuprinzător de reglementare a relaţiilor între părţi. Acest acord a fost semnat la 28 noiembrie 1994 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1998. Dar până la intrarea în vigoare a APC, a fost semnat un acord interimar cu privire la comerţ şi chestiunile legate de comerţ. Acest acord nu acoperă comerţul cu textile şi produsele din ele, acest domeniu este reglementat de prevederile unui aranjament aparte. Acordul privind comerţul cu textile şi produsele din ele încheiat între URSS şi UE, a devenit aplicabil şi pentru RM de la 1 ianuarie 1993 în baza unei decizii speciale a UE.

La 14 mai 1993 a fost semnat un alt Acord privind comerţul cu textile, care a intrat în vigoare chiar la data semnării, valabil pentru 3 ani, acest termen fiind apoi prelungit pentru toată durata anului 1996 printr-o decizie specială a UE. Acest fapt a fost comunicat RM printr-o notă verbală a Comisiei Europene. Conform Acordului privind comerţul cu textile, la exportul în UE a produselor textile de origine moldavă nu se aplică restricţii cantitative.

UE a oferit de asemenea, RM un sistem de preferinţe generale (SGP), menite să faciliteze accesul mărfurilor moldoveneşti pe piaţa UE şi să majoreze în aşa mod intrările în republică. SGP are scopul de a aplica un tarif vamal preferenţial în raport cu ţările dezvoltate la exportul mărfurilor industriale din RM. De la 1 iulie 1996 SGP se aplică şi pentru produsele agricole.

Page 116: c.postica Economia Ue

Pentru industrie, SGP prevede un regim general şi unul stimulator. Cel general include mecanismul modulării, adică taxa impozitului preferenţial se stabileşte în funcţie de sensibilitatea producţiei, şi mecanismul gradării, adică după nivelul capacităţii industriale în sectorul dat de producţie.

Schema preferenţială pentru producţia agricolă are o rază de acţiune mult mai limitată în comparaţie cu chema industrială. Aceasta se explică, în primul rând, prin scopul sistemului de preferinţe generale, pentru care orientarea prioritară a fost întotdeauna industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare, şi nu stimularea materiei agricole şi a producţii alimentare.

În conformitate cu SGP, mărfurile “non-senzitive” au acces liber la piaţa comunitară, cele “semi-senzitive” au o reducere de 35% a taxelor vamale la tarifele comune, mărfurile “senzitive” – 30% şi “foarte senzitive” – 15%. Exportul vinului din RM nu beneficiază de aceste facilităţi, deoarece piaţa este saturată cu vinurile franceze, italiene şi spaniole. Sucurile concentrate sunt clasificate ca “senzitive” şi reducerea tarifului este de 11-17%. Nici o concesie n-a fost acordată exportului de fructe şi legume proaspete. A fost obţinută o reducere a tarifului de import în medie cu 30% la produsele agrare prelucrate. Exportul de textile a beneficiat de o reducere a taxelor vamale cu 15%şi, după cum am mai menţionat, este reglement de un acord special.

Încă din 1992, când RM a întreprins primii paşi pe calea tranziţiei spre economia de piaţă, UE a acordat o asistenţă financiară considerabilă şi diverse ajutoare care au fost foarte importante pentru asigurarea stabilităţii financiare şi economice a republicii.

În 1992-1993 a fost acordat un credit de 27 milioane ECU care a fost utilizat pentru procurarea medicamentelor, hranei pentru copii şi a cerealelor. Mai târziu, în 1994-1995, UE a acordat RM un credit de 45 milioane ECU destinat sprijinului balanţei de plăţi a RM. În scopul depăşirii consecinţelor calamităţilor naturale, Biroul Comunităţilor Europene pentru Ajutor Umanitar a acordat ajutoare sinistraţilor în valoare de 500 mii ECU. În vara anului 1994, Consiliul European a adoptat decizia de a acorda ţării noastre un ajutor alimentar gratuit (100 000 t secară şi 75 000 t grâu) în valoare de 28 000 000 dolari SUA. Scopul acestui ajutor umanitar era de a susţine păturile vulnerabile ale societăţii. De asemenea, în acest context, putem menţiona semnarea la 25 iulie 1996 a Memorandumului de Înţelegere şi a Acordului de Împrumut privind oferirea RM a unui credit în valoare de 15 miloane ECU, destinat acoperirii deficitului balanţei de plăţi, care a fost disponibil în ianuarie 1997.

La fel, RM a beneficiat de un ajutor umanitar în valoare de 20 milioane ECU, acordat de UE în scopul atenuării urmărilor crizei financiare din Rusia. În cadrul reuniunii Consiliului Miniştrilor economiei şi finanţelor al UE, a fost discutată şi aprobată decizia privind acordarea Moldovei asistenţei macrofinanciare în valoare de 15 miloane ECU. UE este dispusă să acorde prima tranşă de 10 mln EURO, pentru acest proiect de sprijinire a macroeconomiei.

Cu sprijinul financiar al UE, în RM urmează a începe realizarea unui proiect întitulat “Securitatea alimentară”, estimat la 5,5 mln EURO. O altă prioritate o constituie combaterea crimei, a traficului de droguri, de fiinţe umane şi combaterea spălării de bani. De asemenea, UE va acorda sprijin în securizarea frontierelor RM. UE a declarat drept un moment foarte important în relaţiile sale cu RM securizarea graniţei de est a republicii, combaterea corupţiei şi a migraţiei ilegale, precum şi continuarea reformelor în agricultură şi ameliorarea situaţiei macroeconomice. UE este interesată de stabilitatea RM, deoarece în urma extinderii UE, aceasta va fi unul din cei mai apropiaţi vecini.

RM este cointeresată să participe la programele regionale şi de cooperare transfrontalieră, finanţate de UE. Astfel, eforturile principale sunt orientate spre susţinerea reformelor instituţionale, legislative şi administrative, sectorul privat, asistenţei pentru dezvoltare economică, diminuarea consecinţelor sociale ale perioadei de tranziţie. Pentru implementarea acestui program se prevede o alocare de bani în valoare de circa 50 mln EURO pentru anii 2000-2003. În cadrul programului pentru cooperare regională, care întruneşte CSI şi Mongolia, cu bugetul total de 41 mln. EURO, va fi inclusă activitatea în aşa domenii cum este – dezvoltarea infrastructurii, mai ales în sfera transporturilor şi energeticii, protecţiei mediului, activităţii în domeniul justiţiei şi organelor interne.

Page 117: c.postica Economia Ue

Programul cooperării transfrontaliere include RM, Rusia, Belorus şi Ucraina. Bugetul acestui program constituie 22,5 mln EURO pentru 4 ţări. Proiectul prevede susţinerea dezvoltării infrastructurii, economiei şi sectorului privat, stimularea dezvoltării social-economice a regiunilor frontaliere, protecţia mediului. La moment, cele mai importante proiecte pentru RM sunt finanţarea lucrărilor pentru modernizarea punctului vamal Giurgiuleşti şi susţinerea dezvoltării economice a judeţului Ungheni. Toate aceste programe vor fi realizate în cadrul susţinerii implementării măsurilor prevăzute de APC.

În curând, urmează a fi implementat un proiect care va facilita modernizarea vămilor, numit “Customs –6”, proiect sprijinit de UE. Acest proiect prevede aplicarea în practică a noului Cod Vamal al RM şi crearea în Chişinău a unui laborator care va efectua controlul calităţii şi valorii mărfurilor trecute prin vamă.

Organizaţia mondială a vămilor, Eurocustioms, va acorda RM 550 mii EURO pentru realizarea proiectului “Customs-6”. Proiectul prevede, în primul rând, reconstruirea vămii Giurgiuleşti, perfecţionarea tehnologiei controlului vamal al fluxului de mărfuri şi pasageri, determinarea valorii reale a mărfurilor în condiţiile unui laborator vamal specializat.

O trăsătură caracteristică a economiei RM este aceea că nucleul său îl constituie complexul agroindustrial. Baza ştiinţifică a acestui sector este considerabilă, dar rezultatele activităţii de producere şi comercializare ale produselor agro-alimentare depind de diverşi factori. Printre aceştea ar putea fi menţionaţi:

condiţiile climaterice nefavorabile (secete, inundaţii, furtuni); lipsa investiţiilor pentru modernizarea producerii, înnoirea plantaţiilor de culturi

multianuală, procurarea resurselor energetice şi a îngrăşămintelor, promovarea exporturilor;

existenţa unor bariere fiscale şi administrative, introduse de către partenerii tradiţionali din fosta URSS, ce condiţionează micşorarea gradului de competitivitate a produselor moldoveneşti pe aceste pieţe;

dificultăţile întâmpinate de produsele agroalimentare în accesul lor la alte pieţe de desfacere, care sunt foarte protejate, inclusiv piaţa comunitară.

Sectorul agro-industrial este foarte important pentru economia RM, ponderea lui în comerţul exterior este considerabilă. Ţinând cont de toate acestea, precum şi de calitatea producţiei, recentele evoluţii pe piaţa internă şi externă din Est, putem menţiona următoarele aspecte ale colaborării UE cu RM în acest domeniu: elaborarea şi realizarea unor măsuri care ar putea facilita accesul produselor agroalimentare

moldoveneşti la piaţa comunitară; sporirea fluxului de capital, ce urmează a fi investit în ramura de prelucrare a fructelor,

legumelor, cărnii; atragerea investiţiilor în industria de producere a ambalajului modern, ceea ce ar putea spori

competitivitatea produselor şi ar permite exportul unei părţi considerabile a legumelor şi fructelor economic pure în stare proaspătă;

desfăşurarea negocierilor pentru semnarea unui acord privind protecţia reciprocă şi controlul denumirilor vinurilor şi a acordului privind acordarea reciprocă a reducerilor tarifare contingentare pentru anumite vinuri. Aceasta, reieşind din locul deosebit pe care îl ocupă cultura viţei de vie şi arta vinificaţiei în economie RM, fiind şi o importantă sursă de venituri pentru republică;

elaborarea proiectelor ce ar permite specializarea unor întreprinderi în producerea hranei pentru copii, destinate realizării pe pieţele ambelor părţi, cât şi pe pieţele terţelor ţări;

iniţierea unui proces de fondare a întreprinderilor mixte, care ar constitui şi o sursă de know-how în producere şi comercializare.

Un alt sector care este la fel de important pentru economia Moldovei şi deţine un loc de frunte în industria şi comerţul RM, este producţia industriei textile şi a articolelor din ele. În această ramură s-au făcut investiţii importante de către partenerii din Italia, Germania, Elveţia. Datorită unei bune funcţionări a acordului privind comerţul cu textile, s-au atins rezultate

Page 118: c.postica Economia Ue

considerabile în comerţul cu mărfuri textile, cele mai bune rezultate fiind înregistrate cu Marea Britanie, Franţa, Italia, Austria, Germania, Olanda, Grecia, Danemarca. Totuşi, RM nu exploatează din plin toate avantajele oferite de Acordul Interimar, şi de SGP. În acest domeniu este necesar de a efectua: diversificarea gamei articolelor textile, destinate exportului; sporirea gradului de flexibilitate a modelelor la momentul modernizării disignului; majorarea cotei părţi în aceste exporturi a articolelor de artizanat; stimularea creării întreprinderilor mixte, mici şi mijlocii, în special în localităţile rurale; realizarea unor studii de marketing;

Altă ramură, la fel de importantă şi protejată pe piaţa comunitară este siderurgia. În RM sunt 2 întreprinderi care reprezintă această ramură – Uzina experimentală de turnătorii din Chişinău şi Combinatul metalurgic din Râbniţa. Uzina din Chişinău foloseşte numai materie primă din import. Combinatul din Râbniţa utilizează doar o parte de materie primă colectată pe teritoriul RM.

Ţinând cont de calitatea înaltă a producţiei, doar combinatul din Rânbniţa ar putea colabora cu partenerii europeni, aceasta ar putea trezi interes pe piaţa europeană. Desfăşurarea unei colaborări reale ar permite diversificarea surselor de aprovizionare a întreprinderilor cu materie primă şi materiale.

Reieşind din aceea că siderurgia se bucură de o protejare considerabilă din partea UE, este necesar de a semna un acord ce ar avea drept obiectiv crearea cadrului juridic pentru dezvoltarea acestei ramuri şi promovarea comerţului între părţi, ceea ce ar permite facilitatea accesului produselor siderurgice la piaţa comunitară.

Un alt sector extrem de important de colaborare a RM cu UE este sectorul energetic, care determină direcţionarea multor activităţi ale Guvernului Moldovei. De menţionat că în economia RM – 98% din resursele energetice utilizate sunt importate. Reieşind din aceea că sectorul energetic al RM este afectat de o criză acută, provocată de majorarea preţurilor la resursele energetice şi de insolvabilitatea consumatorilor interni, ce nu permite achitarea la timp, este necesar un sprijin nu numai din partea Guvernului, ci şi din partea organismelor internaţionale. În primul rând, se contează pe sprijinul Comunităţilor Europene şi al investitorilor străini.

În acest context, am putea menţiona următoarele aspecte ale asistenţei străine în sectorul energetic:

instruirea şi reciclarea cadrelor de manageri; utilizarea raţională a energie; realizarea studiilor şi proiectelor vizând racordarea sistemului energetic naţional la

sistemul unic european; livrarea echipamentelor moderne pentru centralele electrice în scopul reducerii emiterii

substanţelor toxice în atmosferă.Reieşind din toate acestea, putem menţiona că UE efectuează importante investiţii în

cadrul economiei RM. La începutul anului 2001 pe teritoriul RM erau înregistrate 2140 întreprinderi cu investiţii străine. Din toate acestea, 540 sau 25,2% aparţin ţărilor membre ale UE. Investiţiile străine alocate în economia RM în întreprinderile care aparţin ţărilor membre ale UE de la momentul înregistrării constituie 156,9 mln dolari inclusiv depuneri în capitalul statutar 102,4 mln dolari. Volumul producţiei fabricate de întreprinderile cu investiţii străine a constituit 1053150,8 mii lei în preţuri curente, din care 225603,3 mii lei sau 21,4% din volumul total de producţie este atribuit întreprinderilor fondate pe baza bilaterală cu participare capitalului statelor membre ale UE. Numărul de angajaţi la întreprinderile cu investiţii străine din UE în anul 2000 a constituit 7200 persoane.

Page 119: c.postica Economia Ue

Tabelul 11.1

Depunerile alocate în capitalul statutar de către investitorii ţărilor Uniunii Europene

De la momentul înregistrării

întreprinderilor (mii USD)

În % faţă de total

De la începutul

anului 2000

În % faţă de total

Total UE şi $ 102422,3 100,0 32562,7 100,0Austria 1144,4 1,1 0,3 0Belgia 1500,9 1,5 18,7 0

Danemarca 3723,2 3,6 109,4 0,3Finlanda 10,1 0 - -Franţa 15261,2 14,9 2825,3 7,1

Germania 12924,1 12,6 1718,6 4,3Grecia 9132,1 8,9 850,0 2,1Irlanda 10043,1 9,8 1343,0 3,4Italia 3319,2 3,2 146,0 0,4

Luxemburg 4378,8 4,3 - -Olanda 1369,9 1,3 156,2 0,4

Portugalia 15,7 0 - -Spania 29604,7 28,9 25278,0 63,7Suedia 6,6 0 - -

Marea Britanie 9988,3 9,8 117,2 0,3Sursa: Agenţia Naţională pentru Atragerea Investiţiilor

În ceea ce priveşte în general comerţul exterior al RM cu ţările UE, putem spune că tendinţa de sporire a volumului comerţului exterior cu UE este dominantă. Deja în anul 1995 volumul comerţului cu ţările UE a atins cifra de 201,4 mln dolari (86,2 mln export şi 115,2 mln import) şi a crescut faţă de anul 1994 de 1,9 ori. În următorii ani s-a observat în special o creştere a importurilor din aceste ţări, exportul rămânând la acelaşi nivel.

Către UE s-au exportat în special produse alimentare, tutun, băuturi. Cele mai populare au fost sucul de mere concentrat, vinul, miezul de nucă, porumbul. De asemenea, destul de populare sunt textilele şi confecţiile, mai ales îmbrăcămintea fabricată din materie primă de import. În anul 1999 exportul către ţările UE a crescut cu 18,7% datorită majorării exportului de mărfuri către Germania, Italia, Grecia, Austria. Acesta a constituit 98,4 mln. dolari. În anul 2000 s-a înregistrat o creştere a exportului către UE 7,8%, acesta constituind 106,07 mln dolari. Au crescut exporturile în special spre Belgia, Franţa, Italia, Suedia, Olanda, Finlanda.

Page 120: c.postica Economia Ue

În ceea ce priveşte importul din UE, acesta e constituit în principal din produsele industriei constructoare de maşini. La fel, se importă produse ale industriei chimice (medicamente, produse cosmetice), confecţii şi textile. Se mai importă în mari cantităţi şi cereale, seminţe, flori, carne congelată, paste făinoase, etichete. În anul 1999 importul din ţările UE s-a redus cu 44,4% faţă de anul 1998 şi a constituit 156,4 mln dolari. Cel mai mult s-au micşorat importurile din Austria, Franţa, Italia, Germania. Însă în anul 2000 s-a remarcat o creştere a importurilor din UE cu 44,5%. În special, au crescut importurile din Austria, Franţa, Grecia, Germania.

11.2. Implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare: prevederi economice şi comerciale

UE – una din forţele majore politice şi economice pe arena internaţională a încheiat acorduri de cooperare cu majoritatea ţărilor sau grupurilor de ţări din lume.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC), precum s-a menţionat a fost semnat la 28 noiembrie 1994. El stabileşte atât principiile generale, cât şi prevederile detaliate care vor guverna pe viitor relaţiile între Comunităţile Europene şi statele lor membre şi RM. RM este printre primele ţări din CSI care a semnat acest acord. Parlamentul a ratificat acest acord la 3 noiembrie 1995, dar pentru intrarea lui în vigoare este necesar să fie ratificat de toate ţările membre ale UE. Ultima procedură de ratificare fiind destul de lungă, şi de aceea până la intrarea în vigoare a APC, părţile au semnat un Acord Interimar cu privire la comerţ şi măsurile de însoţire, care a intrat în vigoare la 1 mai 1996. Acordul Interimar nu necesită ratificarea lui de către toţi membrii UE. El se baza pe acordul existent încă din 1989 şi avea drept scop asigurarea funcţionării imediate a prevederilor APC, care ţin de principii generale şi dispoziţii instituţionale, generale şu finale, de schimburi de mărfuri, plăţi curente, concurenţă, proprietate intelectuală şi cooperare vamală.

La 1 iulie 1998 APC a intrat în vigoare pe o perioadă de 10 ani. Angajamentul RM de a continua procesul de reformare a fost recunoscut şi apreciat de către UE. APC este o întruchipare a angajamentului preluat între UE şi RM de a coopera, ceea ce va duce la creşterea progreselor RM în dezvoltarea unei economii de piaţă. Acest acord este reflectarea importanţei legăturilor existente între UE şi RM. El recunoaşte ajutorul reciproc în promovarea păcii şi securităţii şi susţinerea unei societăţi democratice în care libertatea politică şi economică sunt indispensabile.

APC prevede: asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între părţi pentru a permite dezvoltarea

relaţiilor politice; promovarea schimburilor, investiţiilor, relaţiilor comerciale armonioase între părţi pentru a

favoriza dezvoltarea lor economică durabilă; asigurarea unei baze pentru colaborare în domeniul juridic, social, financiar şi cultural; susţinerea eforturilor RM în consolidarea democraţiei sale, dezvoltarea economiei şi

finalizarea procesului său de tranziţie spre o economie de piaţă.Deci, obiectivul de bază al APC constă în dezvoltarea relaţiilor economice şi politice între

UE şi RM: Relaţiile politice se vor dezvolta prin demarcarea unui dialog pe aspecte politice.

Dialogul politic va avea loc prin canalele diplomatice obişnuite. De asemenea, APC a creat 3 “instituţii”: Consiliul de cooperare care este compus din membri ai Guvernului RM, din membri ai

Consiliului UE şi ai Comisiei UE. Preşedinţia sa este asigurată pe rând, de RM şi Comunitatea Europeană. El se întruneşte în fiecare an. Consiliul examinează toate

Page 121: c.postica Economia Ue

problemele importante care apar în cadrul APC şi toate problemele bilaterale sau internaţionale de interes comun în scopul realizării obiectivelor APC.

Comitetul de cooperare care este compus din reprezentanţi ai guvernului RM, ai Consiliului UE şi ai Comisiei. Membrii comitetului trebuie să fie înalţi funcţionari.

Comisia parlamentară de cooperare este compusă din membri ai Parlamentelor european şi moldovenesc.

Dialogul politic are scopul de a: asigura că legăturile economice strânse se dezvoltă în strânsă concordanţă cu legăturile

politice puternice; susţine schimbările economice şi politice pozitive care se petrec în RM; asigura că principiile democratice şi a drepturilor umane se respectă; înfiinţa noi forme de cooperare economică şi politică care ar contribui la acest dialog.La 14 iulie 1998, la Bruxelles, a avut loc prima reuniune a Consiliului de Cooperare, în

cadrul căreia s-a aprobat Programul Comun de lucru, la baza căruia sunt 11 direcţii de colaborare, stabilite ca prioritate pentru perioada menţionată. La fel, au fost puse în discuţie aspectele politic şi comercial - economic ale relaţiilor RM-UE.

La 27 noiembrie 1998 la Bruxelles, a avut loc prima reuniune a Comitetului de cooperare. Partea moldavă a prezentat rapoarte vizând:

- performanţele economice şi ale reformelor structurale, inclusiv impactul crizei din Rusia;

- problemele accesului la piaţa comunitară a produselor moldoveneşti şi etapa negocierilor aderării RM la OMC;

- starea din domeniile – protecţia proprietăţii industriale, investiţiile străine, transporturile şi telecomunicaţiile.

Relaţiile economice se vor întări prin promovarea comerţului şi investiţiilor reciproce. Pentru ranforsarea relaţiilor economice este necesar de a ameliora condiţiile pentru comerţ şi investiţii prin susţinerea RM în toate aspectele procesului de reforme economice.

Prin semnarea APC, Moldova şi UE şi-au acordat reciproc statutul naţiunii celei mai favorizate (NCME) cu privire la tarifele pentru bunuri, ceea ce ar facilita şi majora fluxurile comerciale reciproce. La fel, s-a convenit asupra liberalizării progresive a prestării serviciilor transfrontaliere, ce au scopul de a dezvolta un sector de servicii orientat spre piaţă.

Referitor la investiţii, APC conţine prevederi importante în scopul ameliorării mediului pentru stabilirea şi funcţionarea societăţilor din RM, a sucursalelor şi filialelor acestora pe teritoriul UE şi invers.

APC prevede respectarea de către părţi a unor principii: Principiul democratic şi a drepturilor omului, aşa cum sunt definite în Actul Final de

la Helsinki şi Carta de la Paris pentru o nouă Europă. Aceste principii au scopul de a sprijini politica internă şi externă a RM şi UE, şi constituie un element esenţial al APC..

Principiile economiei de piaţă, aşa cum sunt enunţate în documentele Conferinţei Comitetului de Securitate şi Cooperare Economică de la Bonn.

În acord se menţionează că dezvoltarea economică este cel mai bine asigurată prin promovarea celor 4 libertăţi: libertatea circulaţiei bunurilor, serviciilor, persoanelor, capitalurilor.

APC cuprinde prevederi referitor la toate aceste libertăţi: Libertatea circulaţiei bunurilor – UE şi RM au convenit să-şi acorde reciproc cel

mai bun tratament circulaţiei transfrontaliere a bunurilor adică, la fel de bun ca cel acordat celor mai buni parteneri sau tratament NCMF. La fel, UE şi RM s-au angajat să studieze posibilitatea abolirii reciproce a taxelor vamale. Clauza NCMF se aplică în toate domeniile, printre altele în agricultură. Domeniul de aplicare a clauzei NCMF e definit în funcţie de tipul măsurilor susceptibile de a împiedica schimbul de mărfuri, şi nu în funcţie de tipul mărfurilor în cauză.

Principalele măsuri vizate în APC sunt:

Page 122: c.postica Economia Ue

- taxele vamale şi taxele ce se referă la import şi export, inclusiv metoda de percepere a acestor taxe;

- dispoziţii cu privire la scoaterea din vamă, tranzit, depozite vamale, transbordare;- taxele şi alte impozitări interioare de orice natură, aplicate direct sau indirect

mărfurilor importate. RM şi UE se obligă să nu supună mărfurile importate de una din ele impozitărilor interioare, mai puţin favorabile decât cele aplicate mărfurilor importate din ţările terţe;

- metodele de plată;- regulile ce determină vânzarea, achiziţionarea, transformarea, distribuirea şi utilizarea

mărfurilor pe piaţa internă.Aceste prevederi se aplică la toate bunurile, în afară de textile, pentru care este semnat un

acord bilateral special, parafat la 14 mai 1993. În cazul exportului de produse textile, autorităţile din RM eliberează o licenţă de export.

Aceste produse se admit în Comunitate doar la prezentarea unei autorizaţii de import.Articolul 13 al APC, cu privire la suprimarea restricţiilor cantitative la importuri, nu se

aplică schimburilor de cărbune şi oţel. Se prevede instituirea unui grup de contact care trebuie să fie compus din reprezentanţii RM şi Comunităţii, rolul său constând în schimbul de informaţii cu privire la problemele ce ţin de cărbune şi oţel.

Referitor la comerţul cu materiale nucleare, acesta e determinat de dispoziţiile tratatului de constituire a EURATOM-ului. (art. 22 al APC). Dacă va fi necesar, un acord special între EURATOM şi RM urmează a fi încheiat.

Pe lângă aceasta, în APC se mai prevede că atât UE, cât şi RM, trebuie să garanteze tranzitul fără restricţii pe teritoriul său a mărfurilor. APC prevede posibilitatea de a recurge la măsuri de urgenţă de protecţie contra importurilor, ce cauzează sau ameninţă să cauzeze un prejudiciu grav producătorilor naţionali de produse similare sau direct concurenţiale. În scopul de protejare a pieţei interne, una din părţi poate să adopte măsuri de anti-dumping sau de compensare. Totuşi, ambele părţi au declarat angajamentul de a găsi soluţii mai constructive înainte de a impune diverse taxe de protecţie. Conform acordului, se interzic subvenţiile la exportul de produse manufacturate şi se permite subvenţionarea în anumite limite a exportului produselor agricole. Aceasta se prevede în art. 9 şi 10 al APC.

Libertatea circulaţiei persoanelor – referitor la persoanele juridice, au fost făcuţi deja paşi spre facilitarea stabilirii şi funcţionării societăţilor. În ceea ce priveşte persoanele fizice, sa-u luat angajamente limitate.

Cu toate că accesul la piaţa muncii va fi reglementat şi în continuare de statele membre ale UE, e evident că condiţiile îmbunătăţite pentru angajaţi şi oameni de afaceri vor avea un efort pozitiv asupra mediului de afaceri global. Acordul nu dă nici un drept cetăţenilor RM de a intra sau a rămâne pe teritoriul vre-o unui stat din UE şi reciproc. Persoanele trebuie să îndeplinească toate condiţiile legate cerute. La fel, dacă o societate moldovenească exercită pe teritoriul UE activitatea unei agenţii interimare de muncă, aceasta nu are nici un drept să cheme cetăţeni ai RM pentru a furniza muncitori clienţilor săi. Persoanele ce lucrează ca angajaţi în unul din statele membre ale UE nu vor fi descriminate şi vor lucra în aceleaşi condiţii de muncă şi remunerare. În viitor, se prevede de a semna acorduri separate ce se vor referi la alocaţiile sociale acordate angajaţilor moldoveni rezidenţi în UE şi invers.

Pe lângă prevederile referitor la circulaţia persoanelor fizice, APC conţine importante prevederi ce au scopul de a îmbunătăţi mediul de operare a companiilor din RM în UE şi invers. Aceste prevederi reflectă voinţa de a crea un anturaj mai bun pentru investiţiile directe, circulaţia liberă a capitalurilor, plăţilor, comerţului cu servicii şi condiţiile pentru angajaţi. Atât RM, cât şi UE trebuie să favorizeze stabilirea şi exercitarea activităţilor economice ale societăţilor uneia din cele 2 părţi pe teritoriul celeilalte. Societăţile din RM şi din UE au dreptul de a avea o filială pe teritoriul comunitar sau pe teritoriul moldovenesc, pentru a desfăşura activităţile economice. Prin activităţi economice se are în vedere activitatea cu caracter industrial, comercial şi exercitarea profesiilor libere. La fel, trebuie să menţionăm că UE şi statele membre se angajează să acorde

Page 123: c.postica Economia Ue

societăţilor moldoveneşti un tratament nu mai puţin favorabil decât acelaşi acordat societăţilor ţărilor terţe. La rândul său, RM va acorda societăţilor comunitare stabilite pe teritoriul său un tratament nu mai puţin favorabil, decât cel acordat societăţilor sale. Însă, din cauza conţinutului unor legi sau reglementări ale RM, se poate împiedica tratamentul naţional al societăţilor ce doresc să se stabilească pe teritoriul RM.

Libertatea circulaţiei serviciilor – sectorul serviciilor este foarte important şi dinamic. La fel, e foarte complex şi dificil pentru reglementare, deoarece serviciile pot fi “invizibile”, spre deosebire de bunuri.

În tratamentul de constituire a UE serviciilor li se dă o astfel de noţiune: “prestări furnizate contra remunerare, în măsura în care ele nu-s determinate de dispoziţiile referitoare la circulaţia liberă a mărfurilor şi a persoanelor”.

Pentru ca în RM să aibă loc o liberă prestare a serviciilor transfrontaliere, e necesar ca să existe, în primul rând, un sector concurenţial de servicii. UE acordă ajutor RM pentru dezvoltarea unui sector de servicii supus legilor pieţei. Conform principiilor prevăzute în GATS, dispoziţiile APC referitoare la prestarea serviciilor transfrontaliere nu împiedică RM sau UE să acorde un regim mai favorabil statelor terţe în cadrul acordurilor de integrare economică.

În ceea ce priveşte aşa tip de servicii, precum transportul, în APC se conţin prevederi referitor la fiecare tip de transport. APC menţionează că prevederile sale privind stabilirea şi activitatea societăţilor nu se aplică transportului aerian, fluvial şi maritim. Totuşi, cunoscând importanţa dezvoltării acestor tipuri de transport, în APC se menţionează posibilitatea semnării acordurilor specifice.

Odată cu semnarea APC, toate obstacolele ce pot să restrângă libera prestare a serviciilor de transport au fost lichidate.

Libertatea circulaţiei capitalurilor – circulaţia mijloacelor băneşti, în calitate de plăţi în cadrul comerţului internaţional sau a investiţiilor, a fost pe larg liberalizată prin APC. Au fost făcuţi paşi importanţi în vederea liberalizării circulaţiei capitalurilor între RM şi UE. În APC se prevede liberalizarea circulaţiei a aşa tipuri de capital: capital cu privire la investiţiile directe efectuate în societăţi constituite conform legislaţiei

ţării gazdă; capitaluri referitoare la investiţii sub formă de stabilire şi exploatare a societăţilor de către

cetăţenii UE sau RM pe teritoriul uneia din acestea; capitaluri referitoare la lichidarea şi repatrierea produselor acestor investiţii şi a oricărui

beneficiu ce rezultă.Liberalizarea circulaţiei altor tipuri de capital nu se menţionează explicit.RM şi UE îşi vor acorda una alteia tratamentul NCMF pentru plăţi, mijloace de plată şi

mişcarea capitalurilor. Se va lucra, de asemenea, în domeniul creării unui sistem reglementar pentru circulaţia capitalurilor şi plăţilor în RM.

În ceea ce priveşte investiţiile, e necesar de a încheia între RM şi UE acorduri referitor la promovarea şi protecţia investiţiilor, şi evitarea dublei impuneri. Se depun eforturi considerabile pentru crearea condiţiilor favorabile în vederea atragerii investiţiilor străine în economia naţională. Atât UE, cât şi RM vor face între ele schimb de informaţie referitor la legi, reglementările şi practicile administrative în domeniul investiţiilor. La fel, prin intermediul expoziţiilor, săptămânilor comerciale, iarmaroacelor comerciale, se efectuează schimb de informaţie referitor la posibilităţile de investiţii.

Conform prevederilor APC toate plăţile pentru comercializarea bunurilor pot fi efectuate în valută liber convertibilă.

În APC se menţionează că comerţul dintre RM şi UE trebuie să fie liber de concurenţă neloială. Părţile contractante nu vor acorda asistenţă întreprinderilor la producerea de bunuri şi la prestările de servicii ce ameninţă să distorsioneze concurenţa în măsura în care ele efectuează schimburile între UE şi RM. UE va furniza RM informaţie despre concurenţă şi o va ajuta să implementeze regulile concurenţiale.

Page 124: c.postica Economia Ue

E bine cunoscut că legăturile economice dintre RM şi UE se vor ranforsa dacă legislaţia RM va fi compatibilă cu cea a UE. Moldova întreprinde măsuri pentru a apropia legislaţia sa de cea a UE.

E foarte important de a proteja drepturile asupra proprietăţii intelectuale, industriale. În ceea ce priveşte proprietatea intelectuală, RM trebuie să semneze toate instrumentele internaţionale multilaterale la care ţările UE sunt membre şi să armonizeze dreptul său cu privire la proprietatea intelectuală, industrială şi comercială cu dreptul comunitar.

Deci, examinând toate cele expuse până acum, putem ajunge la concluzia că aplicarea APC are o importanţă foarte mare pentru RM în aspect politic şi comercial - economic.

El permite: acordarea reciprocă a clauzei NCMF care presupune tratarea agenţilor economici din RM la

nivelul celor din UE; dezvoltarea colaborării în cadrul unui Acord de Liber Schimb ce poate fi negociat

suplimentar; crearea cadrului legal pentru dezvoltarea relaţiilor de colaborare şi parteneriat în toate

domeniile, inclusiv siderurgic, care e cel mai protejat pe piaţa UE.Pentru RM e foarte important să folosească pe deplin prevederile APC. Însă din cauza

lipsei de informaţie şi experienţă necesară, multe ţări din Europa Centrală şi de Est nu folosesc complet înlesnirile acordate de UE. APC creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale între UE şi RM. Dar, pentru a folosi toate posibilităţile acordate, e necesar de efectuat multe schimbări în producerea şi comercializarea mărfurilor moldoveneşti, pentru ca acestea să poată concura şi adapta cerinţelor consumatorilor din UE. Deci, reieşind din toate acestea, se poate spune că aplicarea în practică a APC nu este atât de uşoară.

11.3. TACIS - program de asistenţă tehnică şi financiară acordat de Uniunea Europeană pentru Republica Moldova

RM cooperează cu mai multe ţări şi instituţii care oferă asistenţă tehnică. Aceste relaţii de cooperare au început în 1992, dar au căpătat amploare şi au început să exercite un impact substanţial asupra procesului de reforme începând din 1995. Din acest an, colaborarea tehnică se dezvoltă permanent şi înregistrează o majorare netă a volumului de asistenţă cu 70% în 1996, constituind circa 42 mln $, faţă de 25 mln $ în 1995. Moldova colaborează cu 15 instituţii şi ţări donatoare, cele de bază fiind Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Agenţia Asistenţă Tehnică a Germaniei (GTZ), Banca Mondială, BERD etc. De asemenea, un aspect de o deosebită importanţă al colaborării RM cu UE este conlucrarea în cadrul programului TACIS. TACIS este cel mai mare program de asistenţă tehnică din lume. El reprezintă iniţiativă UE pentru statele CSI şi Mongolia, care sprijină dezvoltarea unei legături economice şi politice armonioase între UE şi aceste ţări. Scopul său de bază este să ajute aceste ţări în tranziţiea lor economică şi în dezvoltarea democraţiei. TACIS are scopul primordial de a contribui la construcţia unei economii de piaţă. El funcţionează în cadrul Acordurilor de Asociere şi Cooperare bilaterală semnate cu fiecare partener, care stabileşte bazele cooperării economice, politice, comerciale şi culturale.

Priorităţile de dezvoltare sunt definite de ţările CSI şi Comisia Europeană în cadrul programelor plurianuale naţionale, plurinaţionale. Unele programe specifice sunt definite anual.

Programele de acţiune sunt stabile în fiecare an. Acestea precizează proiectele şi finanţările disponibile. În fiecare ţară CSI, aceste acţiuni sunt transpuse în viaţă de către unităţile de coordonare alcătuite din reprezentanţii guvernului şi experţii europeni.

Dacă ne referim la istoria programului TACIS, am putea menţiona că la întrunirea Consiliului Europei din decembrie 1990 la Roma, UE şi ţările membre au decis să sprijine fostele ţări din URSS în eforturile acestora de a efectua reformele economice. UE a hotărât să-şi concentreze programul de asistenţă tehnică 1991 asupra 5 sectoare:

instruire în sectorul public şi privat;

Page 125: c.postica Economia Ue

energie; transport; servicii financiare; agricultură.La 15 iulie 1991, Consiliul a adoptat regulamentul nr. 215/91 care stabileşte bazele legale

ale Programului de Asistenţă Tehnică. Fondurile alocate de către UE în implementarea acestui proiect au ajuns la suma de 40 mln ECU pentru anul financiar 1991.

La 22 iulie 1992 statele membre au aprobat propunerea Comisiei asupra programului de asistenţă tehnică care defineşte principalele sectoare ale programului TACIS 1991. Mai târziu, la 11 februarie 1992, UE şi cele 12 state independente au semnat un acord, care a pus bazele viitoarei cooperări.

În prezent, programul TACIS urmăreşte susţinerea iniţiativei ţărilor CSI de a dezvolta o societate bazată pe libertatea politică şi prosperitatea economică. Implementarea TACIS urmează să încurajeze crearea condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea sectorului privat. O condiţie esenţială în evoluţia cu succes a economiei de piaţă este apariţia unei societăţi democratice. În acest scop, TACIS susţine crearea diverselor organizaţii care sunt vital importante pentru dezvoltarea unei societăţi democratice. Prin intermediul parteneriatului şi cooperării, TACIS încurajează:

transferul de experienţă şu cunoştinţă; cooperarea industrială şi parteneriat între organele publice şi private; asistenţa tehnică pentru a însoţi investiţiile şi finanţarea investiţiilor; cumpărarea rechizitelor necesare asistenţei tehnice,Comisia Europeană cooperează cu Guvernul Moldovei, la fel şi alte organizaţii, pentru a

identifica sectoarele cheie unde este necesară finanţarea din partea programului TACIS.În noiembrie 1996 a fost semnat un alt proiect al programului TACIS, acesta cuprinzând 4

ani (1996-1999). Pe parcursul acestei perioade UE a acordat Moldovei 36 mln ECU. În total în primii 7 ani de activitate (1991-1998), TACIS a acordat 3,290 mld ECU pentru a lansa mai mult de 3000 proiecte în CSI, din care 48mln erau prevăzute pentru Moldova.

Regulamentul anterior pe care se baza programul TACIS, a fost înlocuit cu altul care cuprinde anii 2000-2006 (nr. 99/2000 din 29 decembrie 1999). Noul regulament se bazează pe aceea că cooperarea este un proces reciproc. Bugetul pentru perioada 2000-2006 este de 3,138 miliarde EURO. Pentru anul 2001 nemijlocit pentru RM programul de acţiune are un buget de 25mln EURO.

Astfel, TACIS îşi concentrează activitatea în sectoarele următoare: reforma instituţională, juridică şi administrativă; dezvoltarea sectorului privat şi antreprenoriatului; reţele şi infrastructură – transport, comunicaţii, energie; protecţia mediului înconjurător; economia rurală – proprietatea funciară, acces la capital şi la piaţă, agricultură; securitatea nucleară – stocarea deşeurilor; resursele umane; sectorul bancar.În ceea ce priveşte reforma juridică, impactul acţiunilor întreprinse de TACIS în acest

domeniu se reflectă asupra armonizării legislaţiei naţionale cu ceea europeană, ceea ce constituie un pas înainte spre integrarea RM în structurile europene. Proiectul a selectat circa 70 proiecte de legi, ce se află în proces de adoptare, sub aspectul compatibilităţii acestora cu legislaţia UE. Însă în acest domeniu există câteva contradicţii – unele legi contravin altora. Aceasta are loc din cauza că există multe izvoare de elaborare a legilor.

Referitor la reforma administrativă, în acest proiect se include cancelaria de stat, preturile, Academia de Studii în domeniul Administraţiei Publice. Proiectele au fost orientate spre susţinerea programului de reformă a guvernului în acest domeniu prin formarea la nivel de administraţii locale şi centrale.

Page 126: c.postica Economia Ue

Un alt domeniu prioritar de activitate a programului TACIS este dezvoltarea sectorului privat şi a antreprenoriatului. Obiectivele de bază în acest domeniu sunt: dezvoltarea cadrului investiţional; dezvoltarea sistemului de finanţare a business-ului mic; servicii multiple pentru întreprinderile mici şi mijlocii.

În acest sens, TACIS a implementat 3 proiecte: primul proiect prevede acordarea continuă a asistenţei Agenţiei pentru Restructurarea

Întreprinderilor şi Asistenţă (ARIA) în cadrul programului de dezvoltare a întreprinderilor;

al doilea proiect asistă procesul de conversiune a întreprinderilor din complexul ex-militar. Se întăreşte capacitatea de management a Centrului de Coordonare a întreprinderilor, ce aparţin complexului militar. În cadrul acestui proiect, de o deosebită susţinere au beneficiat 3 întreprinderi private din sectorul electronic în domeniul cercetării şi dezvoltării producerii şi marketingului;

al treilea proiect acordă susţinere Centrului de concurenţă care aprovizionează întreprinderile cu informaţii privind studiile pieţelor internaţionale, metodele avansate de conducere, sistemele de dirijare a procesului de producere.

Pe lângă implementarea acestor 3 proiecte, TACIS mai oferă ajutor în următoarele direcţii: instruirea oamenilor de afaceri din Moldova în tehnicile de marketing, management şi

organizarea diverselor programe de schimb cu companii din UE; pregătirea planurilor de afaceri, studii de fezabilitate şi cercetări de marketing pentru

întreprinderile din Moldova; înfiinţarea centrelor de business-informaţie pentru întreprinderile mici şi mijlocii şi

încurajarea relaţiilor între întreprinderile mici şi mijlocii din Moldova şi cele din UE; susţinerea agenţiilor guvernamentale în restructurarea întreprinderilor; furnizarea cunoştinţelor şi experienţei.

Problemele care necesită o examinare şi soluţionare mai rapidă ţin în primul rând de suportul permanent al programelor de conversiune a întreprinderilor. De asemenea, sporirea volumului de asistenţă în domeniul statisticii şi participarea mai activă a Moldovei în programele speciale ale UE pentru susţinerea întreprinderilor mici şi mijlociii. O problemă care la fel necesită a fi soluţionată este lansarea programelor de instruire în materie de management, economie, drept, limbi străine, şi perfecţionarea cadrului juridic naţional şi armonizarea acestuia cu standardele europene prin intermediul consultărilor, instruirii, seminarelor. Alt domeniu de intervenţie a programului TACIS este sectorul energetic. Obiectivele de bază ţin de:

restructurarea şi privatizarea sectorului energetic; promovarea conservării energiei; ridicarea eficienţei procesului de ardere a carburanţilor la centralele tehnice; controlul mediului ambiant.Succesul şi aplicarea proiectelor de asistenţă tehnică în sectorul energetic depinde de

deciziile Guvernului.Un domeniul la fel de important este economia rurală şi în acest context, anume

agricultura. Agricultura a fost mereu cel mai important sector economic al Moldovei. Obiectivele de bază ale asistenţei în acest domeniu sunt:

- privatizarea şi restructurarea întreprinderilor agricole;- dezvoltarea pieţei funciare;- dezvoltarea sistemelor de finanţare a agriculturii.

În acest sector se finanţează 3 proiecte de bază: primul proiect acordă asistenţă consultativă Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei în

dezvoltarea sistemului de asigurare în cazul calamităţilor. Se prevede acordarea asistenţei ministerelor în domeniile reformei funciare, finanţarea agriculturii;

al doilea proiect acordă informaţie concretă privind reglementarea distribuirii proprietăţii funciare şi activelor, încheierea contractelor de proprietate asupra pământului;

Page 127: c.postica Economia Ue

al treilea proiect acordă asistenţă în domeniul restructurării gospodăriei fermiere şi administrării redistribuirii datoriilor în cadrul noii Agenţii pentru Restructurarea Agriculturii (ARA).

Pe lângă aceste proiecte, TACIS mai contribuie la formarea unui sector rural competitiv şi eficient prin:

a) asistarea procesului de tranziţie a sectorului agricol la o economie de piaţă;b) asistarea în dezvoltare a cooperativelor agricole, fermelor privatizate şi asociaţiilor;c) furnizarea producătorilor agricoli cu echipamente şi tehnologii;d) dezvoltarea sistemelor de credit rurale pentru împrumuturi sezoniere fermierilor privaţi.Programul TACIS mai acordă asistenţă şi în domeniul resurselor umane. Schimbările

radicale în economia Moldovei au avut urmări şi asupra situaţiei sociale a populaţiei din Moldova. O tranziţie economică şi politică cu succes necesită menţinerea unei infrastructuri sociale adecvate.

Proiecte efectuate în acest sector au fost concentrate asupra aspectelor protecţiei sociale, combaterii şomajului, etc… S-au desfăşurat 2 proiecte în cadrul programului TACIS cu un buget total de 3,2 mln dolari, beneficiarul cărora a fost Ministerul Muncii. Aceste proiecte au contribuit la elaborarea şi implementarea reorganizării întregului sistem al serviciilor de muncă la nivelul organizatoric, funcţional şi a controlului financiar. A fost proiectat şi pus în funcţiune un sistem informaţional integral al serviciilor de muncă, fiind create 3 baze de date privind înregistrarea şomerilor, propunerilor şi ofertelor de muncă.

În afară de aceste proiecte, au mai fost lansate altele 3: primul proiect acordă asistenţă sistemului de instruire profesională prin intermediul

dezvoltării cadrului legal şi definirii cererii pe piaţa muncii faţă de noile profesii. Proiectul cuprinde 2 proiecte pilot pentru instituţiile profesionale de instruire în domeniul pregătirii cadrelor didactice, adaptării planului de învăţământ şi asigurării cu echipament;

al doilea proiect asistenţă în crearea unui sistem de învăţământ superior în domeniul economiei şi în formarea unei reţele comune de instituţii superioare de învăţământ cu universităţile UE. În acest sens, cu aceasta se ocupă anume programul TEMPUS;

al treilea proiect prevede acordarea asistenţei Guvernului RM în promovarea reformelor în domeniul administrării de stat prin asigurarea suportului necesar pentru consolidarea capacităţilor interne vizând dezvoltare structurilor instituţionale.

Pe lângă aceasta, TACIS asistă ministerele şi agenţiile responsabile în reformarea şi dezvoltarea unui nou sistem de protecţie socială. De asemenea, TACIS susţine dezvoltarea unei pregătiri calitative în domeniul managementului pentru a sprijini şi a încuraja antreprenoriatul în RM.

Sectorul bancar şi bugetar naţional la fel este susţinut de programul TACIS. Susţinerea este îndreptată spre:

- întărirea capacităţii instituţionale şi organizaţionale;- reorganizarea şi continuarea dezvoltării sistemului financiar-bancar în conformitate

cu normele şi standardele internaţionale;- consolidarea reţelei bancare, capabile să activeze în condiţiile noi de piaţă şi să se

integreze în sistemul bancar internaţional.Cu susţinerea proiectului TACIS au fost realizate multe activităţi ce au contribuit la

consolidarea capacităţii instituţionale a sistemului bancar, dezvoltarea băncilor comerciale prin perfecţionarea managementului bancar, instruirea cadrelor. Ca urmare a asistenţei primite, multe bănci comerciale participă la deservirea liniilor de credit oferite de BM şi BERD. Acest fapt demonstrează majorarea nivelului operaţional al acestor bănci şi creşterea prestigiului lor, atât pe piaţa internă cât şi pe cea internaţională.

11.4. Consideraţii privind aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană

Page 128: c.postica Economia Ue

Bineînţeles că în prezent UE este o grupare economică care influenţează direct toate procesele economice şi politice de pe continent. Reieşind din acestea, RM şi-a declarat drept obiectiv prioritar aderarea la structurile economice şi politice ale UE. Acesta este un scop strategic care este expus în repetate rânduri şi la diferite niveluri de către conducerea republicii. Dorinţa de a face parte din cea mai puternică grupare economică din lume este evidentă. Aceasta ar putea face posibilă accelerarea procesului de instaurare a economiei de piaţă în Moldova şi soluţionarea multiplelor probleme sociale.

Din punct de vedere politic, cultural şi comercial, istoria RM este strâns legată de cea a partenerilor săi din Europa. Ambele părţi s-au angajat să dezvolte o cooperare prietenească. Moldova a atins progrese considerabile în domeniul politicii externe şi în eforturile sale de a crea şi menţine relaţii constructive cu vecinii săi. UE apreciază toate acestea şi susţine participarea RM în structurile regionale, aşa că CEMN, ICE. Aceste iniţiative constituie nişte instrumente care ar facilita integrarea Moldovei în sistemul economic şi politic global şi ar încuraja liberalizarea comerţului, dezvoltarea investiţiilor, transportului, turismului.

UE a apreciat dificultatea transformărilor economice şi politice prin care trece Moldova. De asemenea, ea a fost de acord să joace un rol activ în susţinerea acestui proces. Ca bază a acţiunilor sale, au început negocierile pentru a stabili cadrul legal, Acordul de Parteneriat şi Cooperare, având scopul să întărească dialogul dintre UE şi RM şi să accelereze o potenţială cooperare.

Aşa, transferul de know-how prin intermediul programului TACIS permite implementarea APC. Concomitent, UE oferă suport financiar sub forma de împrumuturi pentru a susţine balanţa de plăţi. De asemenea, RM beneficiază, precum s-a menţionat, de Sistemul Generalizat de Preferinţe /SGP) acordat de UE, ce oferă RM un tarif vamal preferenţial pentru mărfurile industriale exportate de RM în UE.

În acest context, trebuie totuşi să menţionăm, că realizarea cu succes a procesului de aderare la UE necesită eforturi considerabile. E necesar de a realiza un cadru juridic şi instituţional adecvat şi de a asigura implementarea reformelor economice.

Reieşind din realităţile actuale, pentru dezvoltarea relaţiilor cu UE, RM trebuie să se orienteze spre 3 obiective de bază: stabilirea relaţiilor politice profunde; dezvoltarea relaţiilor economice avantajoase cu scopul de a asigura creşterea echilibrată şi

durabilă şi de a accelera bunăstarea populaţiei şi micşorarea tensionărilor sociale; încurajarea cooperării în domeniile unde e necesar de a depune eforturi din partea ambelor

părţi. Aici se are în vedere, de exemplu, mediul ambiant, infrastructura, energetica etc.Însă pentru atingerea acestor 3 obiective de bază, RM trebuie să depună eforturi pentru a

efectua anumite schimbări. De menţionat că un prim pas ce se cere de făcut este intensificarea relaţiilor comerciale cu UE. Aici se are în vedere, în primul rând, majorarea accesului RM pe pieţele europene prin înlăturarea obstacolelor tarifare şi nontarifare. Este necesar de a asigura compatibilitatea mărfurilor din Moldova cu cerinţele normelor şi standardelor europene. În acest context, s-a ajuns deja la rezultate importante. Dacă în 1992 numai 1,5% din exporturile Moldovei erau îndreptate spre UE şi numai 5,4% din importurile totale proveneau din UE, atunci în 2000 aceste fluxuri au atins cifra de 13.1% şi 27,5%.

Dar, pentru ca produsele moldoveneşti să poată pătrunde pe piaţa UE, este obligatoriu de a cunoaşte regulamentele şi normele existente pe pieţele UE, particularităţile şi tradiţiile lor:

în primul rând, pe pieţele UE există o legislaţie restrictivă; în al doilea rând, consumatorul din UE este mult mai exigent şi mai conservator, mai

instruit; în al treilea rând, piaţa UE este foarte neuniformă – aceasta este o consecinţă a

mutaţiilor profunde prin care a trecut comerţul UE în ultimele decenii. Fiecare ţară a adaptat natura şi condiţiile ofertei sale comerciale la schimbarea mediului. Comerţul de detaliu tradiţional este substituit cu o distribuţie organizată şi concentrată, ce contribuie la activitatea economică a ţărilor UE;

Page 129: c.postica Economia Ue

în al patrulea rând, controlul calităţii şi certificarea reprezintă un instrument de mare importanţă pentru a pătrunde pe noua piaţă. Abordarea problemei calităţii produselor alimentare pe piaţa unică europeană este vastă şi plină de aspecte diverse şi particulare. La 14 iulie 1992 s-au aprobat 2 regulamente:

- privind protecţia indicaţiilor geografice şi a denumirii de origine a produselor agricole şi alimentare;

- privind atestările specificităţii produselor agricole alimentare.Aceste regulamente au avut o contribuţie importantă în garantarea calităţii produselor. Ele

permit valorizarea calităţii şi îmbunătăţesc informarea consumatorului despre natura şi caracteristicile specifice. Trebuie de menţionat că totalitatea pieţelor de desfacere nu presupun doar urmărirea calităţii producţiei, trebuie ca ei să i se adauge calitatea “sistemului întreprinderii” şi “sistemului naţiunii”.

Un moment este că nivelul de dezvoltare a formelor de comerţ variază de la o ţară la alta şi fiecare ţară are o structură de comercializare diferită.

Deci, cheia succesului dezvoltării relaţiilor RM cu UE este aptitudinea agenţilor economici de a se adapta nevoilor consumatorilor şi condiţiilor pieţei UE.

Un al doilea moment îl constituie consolidarea mecanismelor instituţionale de aprofundare a dialogului politic şi economic. Instituţionalizarea relaţiilor bilaterale se poate efectua prin semnarea unui acord de asociere la UE, ceea ce ar permite ajustarea bazei legislative a ţării noastre la standardele comunitare şi ar accelera procesul de aderare. În acest domeniu, RM nu a atins atât de multe realizări. Aceasta poate fi explicat prin mai multe. În primul rând, ar trebui de menţionat că UE nu tratează la fel ţările CSI şi cele din Europa Centrală şi de Est. Ţările CSI au trecut la procesul de tranziţie la economia de piaţă mai târziu şi nivelul de dezvoltare este mai inferior decât cel al ţărilor din Europa Centrală şi de Est. toate acestea au dus la rezultate mai slabe în procesul reformelor. Şi UE a contribuit la aceasta prin aceea că abordează diferit ţările din regiune – 4/5 din investiţiile străine din regiune sunt îndreptate spre ţările din Europa Centrală şi de Est. Asistenţa tehnică acordă ţărilor din Europa Centrală şi de Est prin intermediul programului PHARE diferă mult, din punct de vedere a mărimii şi modalităţilor de funcţionare de cele instaurate în cadrul programului TACIS destinat ţărilor CSI. Cu ţările din Europa Centrală şi de Est UE a semnat acorduri de asociere, iar cu ţările CSI, relaţiile erau mult timp dominate de Acordul cu privire la Comerţ şi Cooperare comercială-economică, semnat la 18 decembrie 1989 cu fosta URSS. UE nu merge la semnarea cu ţările CSI a unui acord de asociere sau de liber schimb, ci doar a Acordului de Parteneriat şi Cooperare.

Pentru amplificarea relaţiilor Republicii Moldova cu UE e necesar următoarele: stimularea fluxurilor investiţiilor din UE în Moldova, mai ales pentru producerea

mărfurilor şi serviciilor destinate pieţelor terţe, încurajarea relaţiilor de cooperare şi sub-contractare;

adaptarea cadrului reglementativ al Moldovei la cel al UE în domeniile de competitivitate, pieţele publice, subvenţionare, normele tehnice;

atragerea asistenţei tehnice şi financiare unionale şi bilaterale în sectoarele care determină dezvoltarea economică şi socială. Diversificarea mecanismelor de finanţare;

dezvoltarea relaţiilor de cooperare între instituţiile de cercetări ştiinţifice din Moldova şi cele din UE, efectuarea cercetărilor comune, corelarea programelor acestora cu programele de cercetări ştiinţifice ale UE;

desfăşurarea activităţilor în vederea creării Centrului de Documentaţie Europeană în Moldova.

Dacă RM va realiza cu succes aceste schimbări, aceasta va aduce beneficii considerabile. Acestea vor ţine atât de majorarea competitivităţii economică şi socială, umană, cât şi de majorarea atractivităţii Moldovei pentru sistemele economice din afara UE.

Dacă ar fi să alcătuim un calendar cronologic al integrării RM în UE, am putea spune că în prima etapă a acestui proces, 2005-2010, în vederea obţinerii statutului de ţară asociată, se presupune a fi adaptată legislaţia, mecanismele economice şi sociale la standardele UE.

Page 130: c.postica Economia Ue

În următoarea etapă, 2010-2030, principalele eforturi se vor îndrepta spre atingerea performanţelor economice, sociale şi politice pentru a obţine statutul de ţară membră a UE. Baza acestor obiective a fost pusă odată cu intrarea vigoare a Acordului de Parteneriat şi Cooperare.

În contextul dialogului dintre părţi, la 10 mai 2000 la Chişinău, a fost semnată “Declaraţia comună privind aderarea RM la UE” de către 20 partide şi organizaţii social-politice. Semnând această declaraţie, partidele şi organizaţiile social-politice au subliniat că aderarea RM la UE este un obiectiv strategic fundamental. Totodată, ei au conştientizat faptul că pentru a obţine statut de ţară membră cu drepturi depline a UE, pe lângă îndeplinirea angajamentelor conţinute în APC, RM trebuie să depună eforturi în vederea realizării reformelor în diverse domenii, inclusiv armonizarea legislaţiei şi colaborarea eficientă cu UE şi ţările membre. Partidele politice din Moldova consideră că este necesar de a lansa cât mai repede negocierile de asociere ale UE, în paralel cu implementarea APC.

Republica Moldova nu a primit un refuz de a semna un acord de asociere, dar i s-a indicat să-şi concentreze eforturile în vederea realizării prevederilor APC. UE a acordat 2,5 milioane EURO pentru ajustarea legislaţiei ţării noastre la cerinţele UE.

Cunoaşterea condiţiilor impuse ţărilor candidate ar permite Moldovei să elaboreze o strategie adecvată pentru atingerea scopului propus şi ar accelera procesul de integrare în UE.

Moldova, depunând eforturi pentru apropierea de Uniunea Europeană, nu poate rămâne izolată, dar trebuie să adere la unele grupări economice regionale, având scopul de a facilita procesul de aderare la UE.

În final, am putea trage concluzia că, de fapt, nu poate fi vorba de o aderarea rapidă a Republicii Moldova la Uniunea Europeană, deoarece costurile ar fi prea înalte. RM trebuie să depună eforturi importante pentru a redresa situaţia economică ce va accelera procesul de integrare în UE.

Literatura recomandată

1. Bal A – Economii în tranziţie: Europa Centrală şi de Est, Bucureşti, 1997.2. Bari I. – Economia mondială, Bucureşti, 1997.3. Borş V., Railean V. – Republica Moldova şi integrarea economică europeană,

Chişinău, 2000.4. Dobrescu E. – Integrarea economică, Bucureşti, 1996.5. Dumitrescu S., Gheorghiţă V., Marin G. – Economia Mondială, Ed. Independenţa

Economică, 1998.6. Dumitrescu S., Bal A. – Economie mondială. Ed. Economica, 1999.7. Economia mondială, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 20008. Guţu I. – Republica Moldova: economia în tranziţie, Chişinău, 1998.9. Ignat I. – Uniunea Economică şi Monetară Europeană, Iaşi, 1994.10. Ignat I., Pralea S. – Economia mondială, Iaşi, 1994.11. Miron D. – Economia integrării europene, Bucureşti, 1998.12. Moldovan D. – Economia relaţiilor externe. Chişinău, 1999.13. Nechita V. – Integrarea europeană, Iaşi, 1998.14. Pascariu G.C., - Uniunea Europeană: politici şi pieţe agricole, Bucureşti, 1999.15. Railean V. – Integrarea ţărilor est-europene în Uniunea Europeană: precepte pentru

Moldova, Chişinău, 2000.16. Savu V.V. – Integrare europeană, Ed. Oscar Print, 1996.17. Sută N. – Integrarea economică europeană, Bucureşti, 1999.

Page 131: c.postica Economia Ue

SUMAR

Introducere 3

Capitolul I. Caracteristici ale integrării economice internaţionale: abordări conceptuale.

4

1.1. Apariţia termenului de integrare economică. Concepte cu privire la integrarea economică internaţională.

4

1.2. Premise, factori determinanţi şi implicaţii ale integrării economice internaţionale.

6

1.3. Teorii ale integrării economice internaţionale 7A. Teoria uniunii vamale.B. Teoria uniunii economice şi monetare.C. Teoria uniunii politice.

Capitolul II. Istoricul integrării economice în Europa 12

2.1. Ideea europeană şi concretizarea ei. 122.2. Etape şi forme ale integrării vest-europene. 142.3. Piaţa Comună europeană: asigurarea celor patru libertăţi de circulaţie. 16

Capitolul III. Sistemul instituţional al Uniunii Europene şi mecanismul său de funcţionare

20

3.1. Principalele componente ale sistemului instituţional comunitar. 203.2. Perfecţionarea sistemului instituţional al Uniunii Europene şi a

mecanismului său de funcţionare. Tratatul de la Amsterdam.27

3.3. Principalele rezultate ale Conferinţei de la Nisa privind perfecţionarea sistemului instituţional al Uniunii Europene şi a mecanismului său de funcţionare.

30

Capitolul IV. Politica Agricolă Comunitară 32

4.1. Apariţia Politicii Agricole Comunitare şi principalele raţiuni ale 32

Page 132: c.postica Economia Ue

existenţei ei.4.2. Mecanisme de sprijinire a Politicii Agricole Comunitare. 344.3. Reforma Politicii Agricole Comunitare: necesitate, noi orientări. 37

Capitolul V. Politica Monetară Europeană 40

5.1. Tipuri de aranjamente monetare: abordări conceptuale. 405.2. Crearea sistemului Monetar European. 425.3. Trecerea de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetară.

Moneda unică EURO.45

Capitolul VI. Politica Comunitară în domeniul concurenţei. 51

6.1. Raţiunile unei politici în domeniul concurenţei. 516.2. Reguli şi proceduri comunitare privind concurenţa. 536.3. Mecanismul achiziţiilor şi fuziunilor în Uniunea Europeană. 57

Capitolul VII. Politica Socială Comunitară. 62

7.1. Esenţa şi cauzele politicii comunitare în crearea unei “dimensiuni sociale europene”.

62

7.2. Etape ale evoluţiei Politicii Sociale Comunitare. 647.3. Politica Uniunii Europene de dezvoltare şi coeziune regională. 69

Capitolul VIII. Locul şi rolul Uniunii Europene în economia mondială 75

8.1. Privire generală asupra principalelor realizări ale Uniunii Europene. 758.2. Caracterul modern al economiei ţărilor membre ale Uniunii Europene. 788.3. Relaţiile economice externe ale Uniunii Europene. 80

Capitolul IX. Perspectivele Uniunii Europene. 88

9.1. Tratatul de la Maastricht: geneză, obiective. 889.2. Politica externă şi de securitate comună. 919.3. Noi direcţii de dezvoltare a Uniunii Europene. 93

Capitolul X. Extinderea Uniunii Europene spre Est. 96

10.1. Poziţii şi opţiuni potenţiale privind lărgirea Uniunii Europene 9610.2. Strategia Uniunii Europene privind lărgirea spre Est: consideraţii

generale.99

10.3. Principalele măsuri ale strategiei de pregătire a aderării. 10210.4. Condiţii generale de aderare la Uniunea Europeană şi direcţiile

principale de acţiune.111

10.5. Efecte ale integrării ţărilor Europei Centrale şi de Est în Uniunea Europeană.

114

Capitolul XI. Relaţiile economice ale Republicii Moldova cu Uniunea Europeană.

117

11.1. Realizări şi perspective ale relaţiilor economice ale Republicii 117

Page 133: c.postica Economia Ue

Moldova cu Uniunea Europeană.11.2. Implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare: prevederi

economice şi comerciale.122

11.3. TACIS – program de asistenţă tehnică şi financiară acordat de Uniunea Europeană pentru Republica Moldova.

126

11.4. Consideraţii privind aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană.

130

Literatura recomandată 133

Sumar 134


Recommended