Universitatea Tehnică a MoldoveiFacultatea Industria Uşoară

Catedra Design Vestimentar

Referatla disciplina: Istoria costumului

Tema: Costumul naţional ruses sec. XVIII – înc. sec. XX. Caracteristica pieselor costumului de sărbătoare feminin.

Analiza compoziţional – decorativă a costumului.

Elaboratde studenta gr. DVI-073

Controlat:l.a. Gîscă Aliona

Chişinău 2010

Cuprins:

I. Analiza compoziţional – decorativă a costumului popular rusesc............................................................................................................4

II. Caracteristica elementelor a ansamblurilor vestimentare de bază naţionale. Particularităţile individuale de croire şi decor a vetimentaţiei în provinciile de sud şi nord a Rusiei...............................................................8

Introducere:

Însoţind omul în toate împrejurările vieţii sale, cotidiene sau festive, din copilărie până la bătrîneţe, costumul popular constituie nu numai un ansamblu material cu funcţii practice, ci şi un purtător de semne şi simboluri, fiind un limbaj vizual expresiv cu multiple semnificaţii.

Costumul rusesc pe parcursul secolelor a cunoscut variate forme vestimentare şi idealuri de frumeseţe influenţîndu-se în mare parte de costumul european de vest. Începînd cu sec. XVIII costumul se orientează în două direcţii: costumul de curte şi costumul naţional cu forme individuale caracateristice ruseşti. Costumul tradiţional ţărănesc ne fiind influenţat păstrează formele vestimentare şi se dezvoltă pe parcursul secolelor pînă la înc. sec XX.

Deseori costumul rusesc se asociază cu denumirile de sarafan şi cocoşnic. Însă aceşti termeni caracterizează în mare parte regiunea nordică a ţării, costumul deosebindu-se după regiune, provincie sau chiar sat în parte.

În sec. XII – XIII apar diferenţele în costum, delimitînd-ul în dependenţă de regiune în costumul nordic şi cel de sud. Regiunea nordică (provinciile: Arhanghelisc, Vologda, Novgorod, Viatca etc.) se află în apropierea marilor centre industriale, de aceea, această regiune cunoaşte un nivel de trai mai înalt comparativ cu regiunea de sud. În regiune nordică predomină complexul vestimentar cu sarafan. Ansamblul vestimentar cu fusta tip „paniova” este caracteristic regiunilor de sud. Regiunea sudică (provinciile: Caluga, Riazani, Tula, Tambov, Penza, Voronej, Cursc, Oreol) aflîndu-se în apropierea provinciilor ucrainene, beloruse, etc. împrumută unele tendinţe, obţinîndu-se un costum variat ca forme şi deosebit de cel din regiunea nordică şi centrală.

Costumul privit în ansamblu este caracterizat de siluete monumentale trapezate sau drepte, decoruri bogate, utilizarea contrastelor a detaliilor de îmbrăcăminte multicolore, acoperăminte pentru cap de diverse forme şi dimensiuni. Este important de precizat şi lungimea produselor, îndeosebi a mînecilor în unele provincii, care poate ajunge pînă la pămînt.

Costumul naţional rusesc are o bogată sursă de informare. În Muzeul Istoric Naţional din Moscova se găseşte o mare colecţie care cuprinde costume şi piese vestimentare, acoperăminte pentru cap, încălţăminte şi bijuterii, fotografii a costumelor naţionale a tuturor provinciilor (ruşii, beloruşii, basarabenii, ucrainenii) care au format marele Imperiu Rus. Aceste colecţii au servit drept baza pentru analiză a costumului tradiţional autorilor specializaţi în domeniul istoriei costumului, analizei tradiţiilor legate de vestimentaţie, ornamentaţiei şi mitodologiei motivelor ornamentale vestimentare.

Unul dintre aceşti autori este L.V. Efimova care în lucrarea sa „Ruschii narodnîi costium” prezintă o mulţime de fotografii a costumului naţional rusesc şi o caracteristică generalizată a costumului nordic şi cel de sud, a acoperămintelor pentru cap şi accesoriilor.

Unii autori ruşi au preferat să studieze costumul călătorind în anumite regiuni ale ţării şi colectînd informaţii de la oamenii de rînd astfel ca mai apoi să analizeze mai detaliat

costumul şi tradiţiile legate de aceste costume. Un astfel de autor este N. I. Lebedeva care în lucrarea sa din 1925 face o descriere detaliată a pieselor vestimentare caracteristice zonei de sud.

Scopul meu în atingerea acestei teme este de a studia costumul rusesc şi anume costumul de sărbătoare feminin. Costumul de sărbătoare este cel care reprezintă costumul naţional, deoarece este minuţios lucrat, bogat ornamental şi coloristic şi formează împreună cu acoperămintele pentru cap şi accesorii un ansamblu vestimentar deosebit de toate celelalte costume tradiţionale.. Coloritul bogat al vestimentaţiei şi formele voluminoase formează o siluetă monumentală, grea şi totodată foarte interesantă în orice detaliu. Scopul meu, deci, este de a analiza mai minuţios modul în care acest costum a fost obţinut, adică modalităţi de croire şi obţinere a acestor forme cît şi modalităţile de înfrumuseţare şi de variaţie a tipurilor de ţesături într-un costum.

I. ANALIZA COMPOZIŢIONAL – DECORATIVĂ A COSTUMULUI POPULAR RUSESC

Forma costumului este reprezentată de forme geometrice simple (dreptunghi, pătrat, trapez, etc.) sau de forme complexe la combinarea figurilor enumerate între ele.

Formele costumului sunt construite de linii constructive drepte simple: orizontale, verticale şi diagonale care oferă dinamică (verticalele şi diagonalele) cît şi stabilitate, echilibru ansamblului vestimentar (orizontala).

În compoziţia costumului este urmat principiul simetriei şi mai rar asimetria. De asemenea, este utilizat în costum principiul ritmului de linii, suprafeţe cît şi de volume.

Începînd cu sec. XVIII se dezvoltă industria textilă, îndeosebi de producere a pînzeturilor de fabrică care pătrund în regiunile rurale. Erau răspîndite pe larg pînzeturile din in – în provinciile nordice şi centrale, şi cînepă - în provinciile de sud. Pînzeturile obţinute din fibre sustrase din tulpina cînepei erau foarte rezistete şi se utilizau pe larg în regiunea sudică la confecţionarea cămăşilor.

Calitatea ţesăturii depindea de prelucrarea fibrelor. Din pînzeturile albe, fine se confecţionau haine de sărbătoare. Ţesăturile din lînă sau semilînă (cu amestec de in sau cînepă) se utilizau pentru hainele exterioare. La Nord, la confecţionarea unor haine exteriore se utiliza blana de bovine.

Ţesăturile cu desen se obţineau prin ţeserea firelor colorate. Acest tip de ţesături de in sau cînepă aveau desen în dungi sau carouri. Le confecţionau ţăranii, însă se produceau şi industrial din bumbac.

fig. 1 Ţesătură cu imprimeu pentru sarafan, Nord, sf. sec. XIX

În sec. XVIII – înc. sec. XX se folosesc pe larg pînzeturile colorate cu motive ornamentale imprimate. În sec. XIX, desenul era imprimat pe pînza albă cu soluţie specială care proteja motivele ornamentale de culoare. Prin vopsirea ţesăturii, de obicei, de culoare albastră, pe pînză rămînea desenul imprimat ulterior de culoare albă. Ornamentul şi culoarea adăugătoare de finisare (de obicei, culoarea galbenă sau oranj) se aplicau cu ajutorul uleiurilor şi a unor ştampile speciale pe care era sculptat desenul dorit. Ornamentul era reprezentat de motive geometrice sau florare ca: buline, inele, rozete, romburi, flori, frunze, muguri. Deseori se grupau motivele de flori, frunze şi tulpini.

În a doua jum. a sec. XIX apar pe piaţă ţesăturile fabricate industrial ca: creton1, satin2, stamba3, damasc4, brocard ieftin, catifea, ţesături de lînă etc.

Brocardul era des utilizat la confecţionarea costumelor de sărbătoare în provinciile nordice. Însă, oamenii de rînd îşi piermiteau să procure ţesătură mai ieftină ca creton, satin şi stamba, cu toate că, pînă la înc. sec. XX aceste ţesături erau considerate încă foarte scumpe, de sărbătoare pentru oamenii simpli.

Ţesutul, producerea încălţămintei şi vopsirea ating apogeul în a doua jum a sec. XIX. Se dezvolta croşetoria şi broderia, confecţionarea cordoanelor şi croitoria.

Tipul decorului şi amplasarea acestuia pe produs amplifică varietatea costumului popular rusesc. Coloristica costumului se obţinea atît datorită decorului aplicat pe costum, cît şi asortării ţesăturilor de culori şi nuanţe contraste, facturi şi desen pe ţesătură variat. Suprafaţa ţesăturii servea ca fondal pentru croşetarea şi aplicarea decorului, deseori cu ajutorul a diferitor tehnici de aplicare. Decorul se deosebea după caracterul ornamentaţiei, culorii, tipul aplicării, materialelor utilizate şi asortaţiei cu fondalul.

Ţesăturile la sf. sec. XIX – înc. sec. XX erau vopsite de ţărani în condiţii casnice sa la meşteri specializaţi în domeniul vopsirii stofelor. Meşterii foloseau coloranţi de o mare varietate de nuanţe, obţinute din ierburi, flori, rădăcini, din coajă de copac amestecate cu cvas şi unele substanţe chimice. Culoarea albă naturală era des întîlnită în costumul ţărănesc. Din pînzeturile albe se confecţionau cămaşile, şorţurile; din ţesături de lînă se confecţionau haine exterioare la sud (şuşpan, pieptare, etc.), blănurile ovinelor.

La confecţionarea acoperămintelor pentru cap şi a îmbrăcămintei de sărbătoare se procurau stofe scumpe de brocard sau mătase, însă mai des se utilizau cele confecţionate în condiţii casnice.

fig. 2 Paniova, Sud, sf. sec. XIX fig. 3 Paniova – spate, Sud, 1900 an.

Lîna şi semilîna pentru fustele tip „paniova” întîlnesc cele mai variate facturi şi colorit. Cea mai simplă stofă pentru paniova era ţesătura din lîna cu carouri. Fondalul ţesăturii era deobicei albastru. Panevele arhaice sunt cele roşii sau negre ca fondal. Carourile erau pătrate sau dreptunghiulare pe verticală (marimea unui carou varia de la 1x2 cm pîna la 12x12 cm). Carourile panevei (roşu, galben, albastru, verde etc.) depindeau de funcţionalitatea fustei şi de vîrsta purtătoarei.

Culoarea neagră naturală din blană de oaie, cît şi culoarea obţinută din scoarţă de copac, rugină şi cvas, era răspîndită în regiunea de sud la confecţionarea sarafanelor, fustelor tip „paniova” şi pieptarelor.

În cromatica vestimentară persistă culorile de brun cafeniu, galben – portocaliu, nuanţe de gri, albastru. Culoarea preferată de sărbătoare a ruşilor era roşu. Această culoare li se asocia cu frumuseţea, bogăţia etc. Pentru a obţine nuanţe de roşu, ţăranii amestecau rădăcini de morenă, coajă de mesteacăn şi cărămidă roşie.

Ţesăturile erau combinate şi după factură. În costum se întîlneau facturi netede, mate, lucioase, transparente etc.

1creton - ţesătură imprimată, plină, rezistentă şi deasă, fabricată mai ales din in sau din cânepă şi folosită pentru huse de mobilă, draperii etc.;

2satin - ţesătură deasă de mătase, de bumbac, de fibre sintetice etc., cu una dintre feţe lucioasă, folosită mai ales pentru căptuşeli;

3stambă - ţesătură de bumbac cu desene imprimate în culori, folosită la confecţionarea îmbrăcămintei de vară pentru femei;

4damasc - ţesătură de in, bumbac, mătase sau lînă, cu desene mari în relief.5nanchin - ţesătură de bumbac foarte deasă şi rezistentă.

Idealul de frumuseţe este în strînsă legătură cu mitodologia slavilor. Femeia era asociată cu pasărea – simbol al bunăstării şi bunătăţii. Prin intermediul costumului se încearcă de a imita aripile păsărilor: mînecile exagerate de lungi a cămăşilor, formele voluminoase a hainelor etc.

Pe lîngă funcţia utilitară şi tradiţii legate de costum, acesta mai avea şi rolul de protecţie împotriva răului, bolilor legate de credinţe. Oformarea elementele vestimentare permitea diferenţierea oamenilor după vîrstă, teritoriu, etnie şi statut social.

Ornamentul juca un rol important, tehnica de aplicare a ornamentului, calitatea şi culoarea firelor, elementele hainelor pe care se aplicau motivele ornamentale.

Tivurile cămăşii erau considerate ca fiind legătura cu mediul exterior, de aceea acesta se ornamenta cu motive cu rol de protecţie. Pavele dreptunghiulare sau trapezate ale cămăşilor se ornamentau sau se croiau din ţesături contraste. Pentru broderiile cămăşilor se foloseau culorile negru şi roşu, pentru ţeserea ornamentală – culoarea roşie. Puteau fi folosite şi culori adăugătoare ca albastru, verde, galben, cafeniu.

Ca motive ornamentale se întîlnesc motive vegetale: stele şi flori; motive geometrice: romb, cruci, trapez. Şorţurile se ornamentau cu croşetare şi broderii.

fig. 4 exemple de motive ornamentale utilizate la decorarea elementelor vestimentare

II. Caracteristica elementelor a ansamblurilor vestimentare de bază naţionale. Particularităţile individuale de croire şi decor a vetimentaţiei în

provinciile de sud şi nord a Rusiei.Costumul ţărănesc după modul de croire şi de ornamentare este foarte variat. Acestea

se deosebesc după ansamblurile vestimentare, după zone geografice şi domenii istorico-culturale. După ansambluri vestimenatre deosebim: costume cu sarafan, costume cu fusta tip „paniova”, costumele timpurii şi tranzitorii, cît şi costumul bărbătesc care nu au cunoscut mari schimbări pe parcursul secolelor.

Ansamblul vestimentar constituit din sarafan s-a răspîndit în Rusia pe parcursul sec. XVII-XVIII. Acesta cuprindea piese vetimentare: cămaşa, sarafanul, cordonul, uneori şorţul (perednic). Acest costum este caracteristic mai mult pentru regiunea nordică şi centrală, însă cu timpul acesta se răspîndeşte şi la sud.

CĂMAŞA. O piesă de bază a ansamblului vestimentar femeiesc o constituie cămaşa, care a cunoscut nenumărate variante morfologico-decorative determinate de sistemele de croi şi de modalităţile şi procedeele de ornamentare.

Prin detalii de croi şi decor, cămaşa a marcat, în comunitatea rurală tradiţională, statutul social şi material al purtătoarei, vîrsta, ocaziile, cît şi apartenenţa la o anumită zonă etnografică.

Se întîlnesc o mare varietate de cămăşi de la o provincie la alta. Lungimea acestora variază de la 90 ÷ 140 cm. În provinciile de la sud cămaşile aveau lungimea mai mare comparativ cu cele nordice şi centrale datorită purtarii fustelor paniova. La nord peste cămaşă era purtat sarafanul de lungime mare.

Cămăşile erau de mai multe tipuri:- Cu mîneci raglan şi stan;- Cămăşi tip tunică;- Cămăşi cu pavă dreptunghilară, specifice regiunilor nordice şi centrale;- Cămăşi cu pavă trapezată, specifice regiunilor de sud.

fig. 5 cămaşă cu mîneci raglan şi stan fig. 6 cămaşă cu pavă dreptunghiulară

fig. 7 cămaşă cu pavă trapezată (Sud) fig. 8 cămaşă cu pavă dreptunghiulară (Nord)

Pavele (polic) reprezintă detalii asamblate în regiunea umerale pentru a conferii libertate mişcărilor şi volum. După tipul asamblării pavelor se deosebesc cămaşile cu pave dreptunghiulare şi trapez. Bazele acestor figuri se încreţeau în regiunea răscoielii gîtului şi a mînecii. Cămăşile cu pave trapez sunt caracteristice mai mult regiunilor de sud.

Cămaşa se croia din pînză de in sau cînepă (la sud). Sarafanele de mătase în sec. XVIII – înc. sec. XIX se puratau cu cămaşe albe din stofe subţiri de lînă, muselină, bogat croşetate cu aţe albe, sau cu cămaşe confecţionate din stofe fabricate de mătase înflorată.

Cămăşile erau constituite din stan din pînză şi mînecii din stofe mai subţiri largi şi guler (vezi fig. 27, 28). Unele cămăşi aveau mîneci drepte şi încreţite la tiv, alte tipuri de mîneci se îngustau spre terminaţie (vezi fig. 28, 38).

SARAFANUL. Cuvîntul „sarafan” provine din iraniană de la cuvîntul „sarapa” care în traducere

înseamnă „din cap pînă în picioare”. Cele mai vechi exemplare de sarafane naţionale datează din a doua jum. a sec. XVIII. Este purtat aprocsimativ în toate regiunile, şi în special în provinciile nordice. Acesta

piesă vestimentară era purtată zi de zi, cu ocazie, acasa şi la lucru. Erau confecţionate din ţesături ca pînzeturile din in, cînepă, ţesături în dungi şi cu imprimeuri; şi ţesături industriale ca nanchin5, mătasea, brocard, stamba.

După tipul croielii, sarafanele se deosebesc de cîteva tipuri: - Sarafan tunică cu detalii întregi a feţei şi spatelui, fără cusătură pe linia de

simetrie a feţei;- Sarafan din detalii croite dreptunghiulare şi încreţite pe linia superioară, fără

sistem de închidere la faţă (vezi fig. 42, 43);- Sarafan cu clini poziţionaţi lateral, şi cu sistem de închidere pe linia de simetrie a

feţei sau fără (vezi fig. 29, 30);- Sarafan cu corset (sf. sec. XIX – înc. sec. XX).

fig. 9 sarafan tunică fig. 10 sarafan din detalii dreptunghiulare încreţit pe linia superioară

fig. 11 sarafan cu clini laterali

fig. 12 sarafan cu corset

Sarafanele cu clini oblici şi sistem de închidere cu nasturi şi butoniere libere în faţă, cu bretele sau fără mîneci, erau confecţionate din mătăsuri şi lînă, bumbac erau bogat ornamentate cu dantele şi broderii cu fir de aur şi argint. Florile bogate pe fondalurile pastelate a ţesăturii subliniau dimanica şi forma siluetei. Forma se obţinea şi cu ajutorul căptuşelei rigide.

Sarafanele dreptunghiulare sau cilindrice se confecţionau din brocard uniton şi se decorau orizontal la terminaţie pentru a sublinia monumentabilitatea costumului.

La sud se purtau sarafanele cu clini laterali, însă fără sistem de închidere la faţă. Acestă vestimentaţie era tipică fetelor nemăritate. Sarafanele se confecţionau din stofe de lînă de culoarea neagră, albastru-închis, uneori roşie. Se mai purtau sarafanele drepte cu bretele.

Compoziţional sarafanele sunt voluminoase, de siluetă trapez, trapez şi dreptunghi. Lungimea varia de la 85÷128 cm.

PANIOVA – elementul de bază în costumul naţional rusesc răspîndit doar pe teritoriul provinciilor sudice a Imperiului Rus (Tambov, Riazani, Caluga, Voronej, Cursc etc).

Paniova era genul de fustă lungă pînă la glezne, care se purta peste cămaşă şi era confecţionată din stofe de lînă în carouri, uneori unitonă sau în dungi.

fig. 13 poniova în carouri

Acest vestiment era predestinat femeilor măritate, adică, reprezentă o haină de cununie. Îmbrăcarea miresei cu paniova era considerat un ritual de transformare a adolescentei în femeie matură. În unele descrieri a sătenilor din provincia Riazani 1854 „...cînd fata era de măritat, la sărbători, după masă, prietenele şi rudele fetei o îmbrăcau cu paniova, fără piermisiune ei, mai apoi ieşeau în stradă pentru a arată tuturor prin acest vestiment că fata e numai bună de măritat...”

Se deosebesc două tipuri de paniove: înfăşurată în jurul feselor şi paniova cusută. Primul tip este o paniovă mai tîrzie, croită din trei detalii şi prinsă la talie cu un şiret numit gaşnic, împletit din fire de in sau lînă. Colţurile paniovei se prindeau uneori în linia taliei (vezi fig. 90). Un al doilea tip de paniovă este paniova cusută cu un detaliu adăugător de altă culoare mai închisă unitonă, uneori cu ornament.

Fonul stofelor cu carouri era, de obicei, albastru, negru, mai rar roşu. Firele carourilor erau de diverse culori ca: fire albe, verzi, roşii, galbene. Paniovele cu carouri se decorau cu broderii, cu panglici, croşetare, paiete, biser etc.

În unele provincii la sud se purtau paniovele din stofe unitone din cînepă întreţesute cu fire de lînă obţinîndu-se o factură de covor. La tiv se decorau cu panglici multicolore cu motive geometrice.

Calitatea şi mulţimea decorului depindea de destinaţia produsului. Aşadar, paniovele de sărbătoare erau cel mai abundent decorate şi se păstrau pe tot parcursul vieţii. Femeile în vîrstă purtau paniovele întunecate cu decor minimal.

ŞORŢUL (perednic, zaponî, zanaveschi) (vezi fig. 39, 41, 79)– haină care îndeplinea funcţia utilitară de protejarea a corpului şi ca element adăugător decorativ în costumul de sărbătoare. După tipul croielii, şorţurile pot fi tip tunică şi şorţ ce reprezintă un singur detaliu în faţă care se lega cu ajutorul bretelelor.

Sorţul tip tunică se deosebeşte de pieptar prin lungimea mai mare şi sistem de închidere la spate. În regiune sudică se purtau şorţuri tip tunică şi şorţuri cu platcă şi bretele, bogat ornamentate. Tunica avea mîneci drepte dreptunghiulare. Şorţul tunică, practic era piesa vestimentară specifică provinciilor de sud. La nord şi centru se purtau şorţurile care erau confecţionate dintr-un singur detaliu sau cu platcă şi bretele care se legau deasupra bustului, la gît şi în talie. Şorţurile de sărbătoare se confecţionau din caşmir, satin, pînze, cu decor abundent şi erau încreţite în linia superioară.

fig. 14 şorţ cu mîneci fig. 15 şorţ cu clini laterali

PIEPTARUL (nagrudnic, şuşpan) (vezi fig. 80, 84) – haină exterioară specifică provinciilor de sud purtate de femei măritate, din stofă de lînă. O caracteristică importantă sunt panglicile decorative cu motive geometrice la tivul mînecii şi produsului. Acest produs reprezenta o haină exterioară cu sprijin pe umeri, se îmbrăca deasupra cămaşei, paniovei, şorţului. După croi se asemăna cu cămaşa, dar mai scurtă. Se deosebea după tipul ţesăturii, răscroiala gîtului, prezenţei sau lipsei mînecilor şi clinelor.

fig. 16 pieptar (faţa, spate) fig. 17 şuşpan (pieptar)

fig. 18 şuşuşnic, varietate pieptar fig. 19 vestă, varietate pieptar

Haina exterioară „DUŞERGHEIA” (vezi fig. 32, 33)– scurtă pînă la talie cu mîneci sau pe bretele care se purta peste sarafan, specifică provinciilor nordice. Se confecţiona din brocard, mătase, căptuşită cu cîlţi, pene. Se broda cu fir de aur pe fondal contrast. Se prindea în faţă pe fibulă, la spate era pliată.

fig. 20 duşergheia (faşa, spate)

Haina exterioară „ŞUGAI” (vezi fig. 34, 36)– o varietate a duşergheii, cu mîneci lungi; uneori cu cu guler răsfrînt; confecţionat din brocard, mătase cu ornament mare floral; căptuşit cu cîlţi sau vată; tivit cu blană şi decorat cu fir de aur.

fig. 21 şugai, varietăţi (faţa – sus, spate - jos)

fig. 22 epanecica (şugai în provincia Arhanghelisc)

Acoperăminte pentru cap, bijuterii. Acoperămintele pentru cap erau un element important şi expresiv în ansamblul

compoziţional vestimentar. Acestea sunt de două categorii: destinate fetelor nemăritate, acoperînd doar o porţiune a capului; şi destinate femeilor măritate care acopereau în întregime părul.

Acoperămintele fetelor erau foarte simple în confecţionare şi după formă. După tipul acestora se cunoştea din ce regiune este purtătoarea, care este starea socială sau materială a acesteia etc.

În provinciile nordice fetele purtau coroane (vezi fig. 58, 59), ceruri din tulpină de copac înfăşurată cu stofă decorată cu biser şi perle. De asemenea, se purta basmaua (vezi fig. 60, 61) dintr-o bucată de ţesătură, din brocard sau cu broderie cu fir de aur. Se decorau cu perle, biser, bucăţi de sticlă, falga.

Femeile măritate la nord purtau tipul de acoperămînt numit cocoşnic (vezi fig. 45-53). Se confecţionau de meşteri profesionişti din stofe industriale. Se decora suprafaţa stofei cu biser alb, falga, sticlă, sidef, perle. Ţesătura era de mătase, catifeaua, motivele ornamentale – crenguţe , flori, frunze etc. Cocoşnicurile era de diverse forme şi dimensiuni şi erau de cîteva tipuri. Alte tipuri de acoperîminte mai erau sbornic, kika etc. (vezi fig. 54-57).

fig. 23 soroca cu coarne (Sud) fig. 24 bijuterii (Sud)

În provinciile de la sud se purta „soroca” care se constituia din două părţi, baza dură (kicika) şi soroca – acoperămînt moale ce acoperea baza. Kicika era de diverse forme: cu coarne, în formă de lopată etc. Soroca era confecţionată din stamba cu biser, cu broderii cu fir de aur (vezi fig. 23, 75, 69, 65-66)

Erau de asemenea foarte variate acoperămintele basmale care se înfăşurau pe cap (vezi fig. 70, 71, 74).

Ca acccesorii la gît purtau bijuterii, mărgele, lanţuri. Ca materie prima se utiliza sticla, metalul, pietre, pomuşoare naturale, chihlimbar, perle, corali. Bijuteriile reprezentau medalioane sau pendative metalice în formă de lună. La gît se purtau bijuterii şi mărgelele care cuprindeau gîtul, ca un guler. Perlele erau purtate la nord, la sud şiragurile fiind confecţionate din mărgele. Perlele puteau fi înlocuite cu sidef, mărgele albe. La sud, se mai purta gaitanul ce reprezintă un şirag ajungînd pînă la 1,5 m confecţionat din mărgele cu ornament de motive geometrice: romb, cruci etc. (fig. )

Cerceii erau de diverse forme şi dimensiuni confecţionat din cupru, argint, aur, uneori ornamentaţi cu pietre, sticlă.

La nord cei mai populari cercei erau din sidef cu perle, la sud se purtau cercei confecţionaţi din puf de gîscă, pene, blană de iepure, biser (puşchi) etc. (fig.).

fig. 25 bijuterii (provinciile de Nord şi Centrale a Rusiei)

Cordonul (vezi fig. 40, 37, 86, 88)– un element important în accentuarea siluetei. Se purta peste cămaşă, sarafan, haine exterioare. Avea funcţii utilitare şi estetică. Haina cu cordon, fiind mai ajustată, era mai cplduroasă şi în acelaşi timp rămînea comfortabilă. Cordonul accentua talia şi subţia silueta.

De acest element vestimentar se fixau chei, pungi ca bani şi mărunţuşuri etc. Erau confecţionaţi din stofe sau înpletiţi de diferite lăţimi. Lungimea cordoanelor la femei era mai lungă comparativ cu al bărbaţilor deoarece acesta se înfăşura de cîteva ori. După modul de purtare se clasifică în: cordon purtat sub bust, şi mai jos de linia taliei. Se lega lateral, uneori în faţă sau spate.

Cordoanele din stofă reprezentau diferite motive geometrice ornamentale: rombi, rozete, cruci, dungi multicolore cu aplicaţii, mărgele, paiete etc. Uneori pe cordon erau înscripţii cu numele meşterului, anul fabricării şi numele purtătorului.

Încălţăminte. Cel mai răspîndit tip de încălţăminte în Impriul Rus erau „lapti”. Acestea erau nişte sandale care se împleteau din fibre sustrase din copaci: tei, salcie, ulm, din scoarţă de copaci sau cînepă. Era o mare variatate în modalităţile de împletire. Se purtau cu ciorapii confecţionaţi din detalii dreptunghiulare înfăşuraţi pe picior. De obicei, ciorapii erau de culoare albă şi se legau de picior cu şireturi de cînepă sau lînă. Se mai purtau pantofi şi cizme.

Pe lîngă sandalele împletite se purta şi încălţămintea confecţionată din piele din una sau două detalii prinse cu şireturi. Mai purtau pantofi cu ton destul de înalt.

Pe timp de iarnă se poartă „valenchi” confecţionaţi din lînă de oaie şi cizme cu blană.

fig. 26 tipuri de încălţăminte

BIBLIOGRAFIE:1. L. V. Efimova, „Ruschii narodnîi costium”, Moscova, Sovetscaia Rosia, 1989.2. F. M. Parmon, „Ruschii narodnîi costium cac hudojestveno – constructorschii

istocinic tvorcestva”, Legprombîtizdat, 1994.3. N. I. Lebedeva, „Narodnîi bît v verhoviah desnî i v verhoviah oki”, Moscova,

1927.4. Ă. B. Placsina, M. A. Mihailovscaia, V. P. Popov „Istoria costiuma – stili i

napravlenia”, Moscova, Academia, 2004.5. N. M. Caminscaia, „Istoria costiuma”, Moscova, Leohcoie industria, 1977.6. O. B. Voroncihina, „Tradiţionîi ornament, tecstili”, Ecaterinburg, 2003.7. www.bolesmir.ru