Costin_Croitoru_3

8/3/2019 Costin_Croitoru_3

http://slidepdf.com/reader/full/costincroitoru3 1/46

DESPRE ORGANIZAREA LIMES -ULUI LA DUNĂREA DE JOS.

NOTE DE LECTUR Ă (V)

COSTIN CROITORU (Br ăila – Romania)

Mots-clés : Barbo şi, camp fortifié, limes, unités militaires romaines Résumé. Dans le présent article, l’auteur part de la lecture d’un livrerécemment publié par Mihaela Denisia Liu şnea, sous le titre « L’organisationdu limes romain au Bas Danube. Etude de cas sur la flottille militaire », et analyse les étapes de l’organisation du limes au Bas Danube, les fortificationsromaines et les troupes qui les desservaient. Dans le même contexte, on émet quelques remarques critiques concernant la démarche historiographiquementionnée, tout en mettant en évidences des carences qui tiennent y compris del’organisation de l’ouvrage.

Relativ recent, am avut prilejul de a intra în posesia unei noi lucr ări privitoare la organizarea frontierei romane în zona Dunării de Jos. Tirajullimitat – secretariatul editurii, după o îndelungă verificare, a confirmatfaptul ca cele câteva zeci de exemplare care constituiau întregul tiraj allucr ării se aflau integral în posesia autoarei; din păcate, volumul nu puteafi achiziţionat nici măcar de la editura unde apăruse, deci nici nu putea fivorba de distribuirea acestuia în vreo libr ărie locală sau centrală – astfel,cartea de care ne ocupăm, r ămânând practic, în afara cercurilor ştiinţifice

preocupate de tema abordată. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care o vom descrie şi discuta in extenso în rândurile următoare, pentru că nu se cuvine ca o asemenea întreprindere să treacă neobservată,

dimpotrivă este deosebit de util ca lucrarea şi truda autoarei să fiecunoscute în detaliu.Lucrarea, apărută în anul 2008 la editura Cartea Universitar ă din

Bucureşti, se intitulează Organizarea limes-ului roman de la Dună rea de Jos. Studiu de caz pe flotila militar ă şi este realizată de către MihaelaDenisia Liuşnea (în continuare MDL). Limitele cronologice asumate aleacestui excurs sunt poate cele menţionate abia pe pagina de gardă, între

ISTROS, XV, 2009, Br ăila, p. 385-430



Costin Croitoru386

titlu şi subtitlu: În perioada Principatului şi a Dominatului (al doileasubtitlu?). Pe coperta unu, albă, simplă, sunt plasate două registre. În

primul apare o fotografie, mediocr ă calitativ, a unui fragment ceramic, alcărui loc de descoperire r ămâne necunoscut, imaginea nefiind descrisă,aşa cum se obişnuieşte de către cei care se supun rigorilor ştiinţifice. Într-unregistru secund, delimitat de primul cu o dungă roşie, este plasată oreconstituire a unei bireme. Deşi autoarea omite să menţioneze acestaspect, imaginea este preluată din Atlas ilustrado de la Antiqua Roma: de los origenes a la caida del Impero, Madrid, 2002.

Cartea (124 pp. + 27 planşe1) este structurată astfel: Lista

abrevierilor ; Introducere; Cap. I . Caracterizare morfo-hidrografică a spa ţ iului nord dobrogean şi sud -est carpatic; Cap. II . Considera ţ ii privind limes-ul roman la Dună rea de Jos. Unit ăţ i militare şi sisteme de fortifica ţ ii din perioada Principatului până [în] perioada romano-bizantină ; Cap. III. Flotila militar ă romană pe limes-ul nord -dobrogean;Cap. IV . Considera ţ ii privind fortifica ţ iile militare romane pe limes-ul nord-dobrogean; Bibliografie; Plan şe.

Lista abrevierilor (p. 4) conţine numai 25 de voci, evident nu toatecele utilizate în text; în lista bibliografică mai apar un AIU în cazul luiBondari 1971, un ANRW în cazul lui Garcìa y Bellido, sau un BMI încazul lui Ştefan 1971. Tot în afara ariei de cuprindere r ămân, de exemplu,

acel „AEM” de la p. 72, nota 502, care, având în vedere contextul, probabil ar trebui citit mai curând „AE” (= L’Année épigraphique) sauacel „enigmatic” „ISL”, notat la p. 33, nota 212, care referindu-se la oinformaţie epigrafică este f ăr ă îndoială, chiar şi pentru cei mai puţininiţiaţi ILS – abrevierea de notorietate a celor cinci volume de Inscriptiones

Latinae Selectae, Berlin, 1892-1916, datorate lui H. Dessau. Surprindeaici şi preferinţa autoarei pentru abrevierea unor periodice, alta decât ceaimpusă de uzanţele academice2 sau, oricum, lipsa de unitate a unui astfelde demers. De exemplu, dacă „ACTAMP” semnifică în mod evidentabrevierea cunoscutei Acta Musei Porolisenssis (ar fi fost de preferat

ActaMP sau, şi mai concis, AMP – a se vedea, totuşi, singurul caz în careapare în lista bibliografică Gudea 1980: Acta Musei Porolisenssis.Muzeul de Istorie şi Artă Zalău), în schimb „ACTANP”, se refer ă la Acta

1 Vezi http://www.istorie.ugal.ro/ISTORIE/MEMBRI/CV_MIHAELA_LIUSNEA%207_2.pdf ,accesat la 25.11.09, unde despre lucrarea de care ne ocupăm autoarea menţionează, în propriul CV, că ar avea 180 pagini!2 A se vedea, de exemplu, Normele de întocmire a manuscriselor , Anexa 2, în SCIV(A),46, nr. 3-4, 1995, pp. 356-365.



Despre organizarea limes-ului la Dună rea de Jos. Note de lectur ă (V) 387

Musei Napocensis! Absolut hilar este faptul că în lista bibliografică sefoloseşte, în singurul caz în care apare, abrevierea AMN; a se vedea,Chirilă 1964. Desigur, mult mai utilă era, bunăoar ă, utilizarea uneiabrevieri în cazul periodicului „Cultur ă şi civilizaţie la Dunărea de Jos”,citat de mai multe ori. Cunoscuta siglă MCA (= Materiale şi cercetăriarheologice) devine în cazul lui Tudor 1956 din lista bibliografică pur şisimplu Materiale.

De asemenea „IGL” (şi nu „IGLR” cum se obişnuieşte; probabil la p. 60, nota 401 şi p. 72, nota 502, acele IGR, I, 263 trebuie lecturate înacelaşi sens) reprezintă abrevierea uzitată pentru corpus-ul de Inscrip ţ ii

grece şti şi latine din secolele IV – XIII descoperite în România, Bucureşti,1976, editate de către Em. Popescu, acesta din urmă omis de către MDL,aşa cum se întâmplă, de exemplu, cu titlul complet, dar şi cu autorii DID

– Din istoria Dobrogei, vol. I, Ge ţ i şi greci la Dună rea de Jos din cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană , Bucureşti, 1965: D. Berciuşi D. M. Pippidi, respectiv Din istoria Dobrogei, vol. II, Romanii la

Dună rea de Jos, Bucureşti, 1968: R. Vulpe şi I. Barnea. Demn demenţionat este faptul că în aceeaşi listă a abrevierilor se regăseşte şi„Not.Dign.Or” – adică Notitia Dignitatum Orientis, izvor pe care autoareasugerează că l-ar fi citat după ediţia Otto Seck, Notitia Dignitatum.

Accedunt Notitia Urbis Constantinopolitanae et laterculi provinciarum,

Berlin, 1876, posibilitate asupra căreia avem mari rezerve, măcar pentrufaptul că numele corect al editorului este Seeck!

În Introducere (pp. 5-8), MDL se str ăduieşte să se plaseze încanoanele contribuţiilor ştiinţifice, având în vedere o timidă raportare laistoriografia anterioar ă, relativă la „armata romană, structura şiorganizarea acesteia, la care se adaugă rolul ei de purtătoare de mesajeculturale, asumat în mod conştient sau nu” [sic!]. Deşi subiectul a fostabordat „de un număr destul de mare de specialişti”, sunt amintiţi doar Th. Mommsen şi J. Marquardt, ca reprezentanţi ai secolului XIX. Dacă

primul autor este citat acum cu lucrarea originală ( Römische Geschichte),deşi în lista bibliografică finală MDL menţionează ediţia publicată înlimba română (a se vedea şi p. 17, nota 83, unde aceeaşi lucrare este citată apud Ionescu, Papuc 2005), cel de-al doilea, cu toate că „a pus bazeleştiinţifice ale studierii armatei romane” cu Historiae equitum romanorum libri quatuor , r ămâne neutilizat în continuarea excursului.

Deşi secolul XX reprezintă pentru istoriografia chestiunii unindiscutabil salt, contribuţiile care meritau amintite fiind, cel puţin deordinul zecilor, pentru MDL „prezintă interes lucr ările abordate de



Costin Croitoru388

R. Syme, H. D. Viereck, D. Kinast, M. Duval ş.a.”. „În ceea ce priveşte prezenţa unităţilor militare la Dunărea de Jos, în special în zona limes-uluinord-dobrogean” autoarea remarcă studiile unor specialişti ca: A. Aricescu,E. Condurachi, I. Barnea, Gh. Ştefan, Em. Doruţiu-Boilă, D. Tudor şi M.Zahariade. Dacă studiile speciale ale istoricilor menţionaţi sunt denotorietate pentru subiect, în schimb, credem ca lucr ările lui D. Tudor,

Enciclopedia civiliza ţ iei romane, respectiv Arheologia Romană , puteaulesne r ămâne în afara listei ori măcar a studiilor speciale. Oricum, alţiautori de referinţă în domeniu au r ămas excentrici ariei de cunoaştere a luiMDL. Nu îi vom aminti aici, dar ei vor fi utilizaţi în continuare.

În ceea ce priveşte motivaţia alegerii temei, autoarea este convinsă că „problematica legată de prezenţa armatei romane în spaţiul Dunării deJos r ămâne deschisă, iar o lucrare care să trateze în mod special zona decontact direct a Imperiului cu barbaricum în această regiune nu a fost încă elaborată”. Poate nu este de prisos să amintim aici, măcar pentru MDL, deacum „clasicele” sinteze elaborate de către S. Sanie3 şi I. Ioniţă4, maivechile articole ale lui P. Nicorescu5, Gh. Năstase6, Gh. Ştefan7 sau V.Pârvan8, ori mai recentele contribuţii ale lui O. Ţentea9 şi ale semnatarului

3 S. Sanie, Civiliza ţ ia romană la est de Carpa ţ i şi romanitatea pe teritoriul Moldovei,Iaşi, 1981.4 I. Ioniţă, Din istoria şi civiliza ţ ia dacilor liberi, Iaşi, 1982.5 P. Nicorescu, Scavi e scoperte a Tyras, în „Ephemeris Dacoromana”, II, 1924, pp. 378-415; Idem, Fouilles de Tyras, în „Dacia”, III-IV, 1927-1932; Idem, Garnizoana romană în sudul Basarabiei, în AARMSI, s. III, t. XIX, 1937, pp. 217-222; Idem, O inscrip ţ ie aîmpă ratului Traian g ă sit ă la Cetatea Albă , în AARMSI, s. III, t. XXVI, 1944, p. 510.6 Gh. I. Năstase, Bugeacul în antichitate, în „Buletinul Societăţii Române Regale deGeografie”, LV, 1937, pp. 137-152; Idem, Valurile lui Traian din Basarabia după C .Uhlig , în „Buletinul Societăţii Române Regale de Geografie”, LV, 1937, pp. 153-158.7 Gh. Ştefan, Nouvelles découvertes dans le ,,castellum” romain de Bă rbo şi ( près deGala ţ i), în „Dacia”, V-VI, 1935-1936, pp. 341-349.8

V. Pârvan, Castrul de la Poiana şi drumul roman prin Moldova de Jos, în AARMSI, s.II, t. XXXVI, 1913, pp. 106-119; Idem, Getica. O protoistorie a Daciei, în „AnaleleAcademiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, s. III, t. III/2, 1926.9 O. Ţentea, S. Cleşiu, Fortifica ţ ia şi necropola romană de la Gala ţ i, cartier Dună rea. Raport arheologic, în „Cercetări Arheologice”, 13, 2006, pp. 39-88; O. Ţentea, The Roman Necropolis at Barbo şi. Several Remarks, în „Istros”, XIV, 2007, pp. 217-225; O.Ţentea, I. A. Oltean, The Lower Danube Roman Limes at Gala ţ i ( Romania). Recent results from excavation and aerial photographic interpretation, în Limes. XX th International Congress of Roman Frontier Studies, León, 2006, pp. 51-59.




acestor rânduri10. În orice caz, interesant este faptul că autoarea nu îşi propune să umple acest „gol istoriografic”, ci doar „să nuanţeze uneleaspecte legate de apariţia, repartizarea şi organizarea unităţilor militareromane în spaţiul menţionat”, cu o privire specială asupra flotei, căreia aîncercat să îi determine „originea, perioada de activitate, sfera de acţiune,structura şi elementele legate de dotarea ei”. Din nefericire, autoarea nuştie că o astfel de lucrare de sinteză, meritorie de altfel, există şi este deactualitate11.

O altă coordonată pe care MDL şi-o asumă în discursul său este„prezentarea unor fortificaţii (în înţelesul de cetăţi-garnizoane militare),

situate pe Valea Dunării de Jos, în cadrul ultimului sector al fluviului,înainte de vărsarea în Marea Neagr ă, pe por ţiunea cuprinsă între Capidavaşi Noviodunum”, cu o privire specială asupra existenţei „unui presupuscastru la Bărboşi, incluzând în spaţiul lui ipotetic promontoriul Tirighina,în calitate de praetorium”. În acest ultim caz, MDL încearcă să clarificeraporturile dintre „construcţia militar ă şi topografia terenului suport”

precum şi stabilirea unei cronologii „cât mai exacte a unor complexearheologice ce se suprapun în teren, în mod neverosimil” [sic!].

Cap. I . Caracterizare morfo-hidrografică a spa ţ iului nord -dobrogean şi sud -est carpatic (pp. 9-14) nu prezintă interes deosebit pentruintervenţia de faţă, MDL excerptând efectiv din câteva studii şi articole de

geografie cunoscutele repere relative la cursurile Dunării, respectiv aleSiretului şi Bârladului, în antichitate. Contribuţia autoarei la acest capitoltinde spre minimum, astfel că nu vom stărui asupra lui, pentru ca ar însemna, de fapt, să discutăm alte lucr ări.

Cap. II . Considera ţ ii privind limes-ul roman la Dună rea de Jos (pp.15-46) este, din punctul nostru de vedere, unul dintre cele mai interesante.

Ne gr ă bim, totuşi, să semnalăm discrepanţa dintre titlul pe care capitolulîl are în pagina de cuprins (a se vedea supra) şi cea din volum, în variantaultimă apărând două subcapitole: II .1. Unit ăţ i militare şi sisteme de

fortifica ţ ii [în, n.n.] perioada Principatului, respectiv II .2. Unit ăţ i militare şi sisteme de fortifica ţ ii în timpul dominatului şi în perioada romano-

bizantină .

10 C. Croitoru, Fortifica ţ ii liniare romane în stânga Dună rii de Jos ( secolele I-IV p.Chr .), I, Galaţi, 2004.11 O. Bounegru, M. Zahariade, Les Forces Navales du Bas Danube et de la Mer Noireaux I er -VI e siècles, Oxford, 1996.



Costin Croitoru390

Acesta debutează cu încercarea de explicare a conceptul semantic şi practic al termenului limes, excurs care este fundamentat pe trei-patrulucr ări ce au stat la baza documentării autoarei12. În fine, cititorul supusde MDL unui discurs haotic (pp. 15-16), ajunge să descopere seriasinonimică a termenului, după cum urmează: conceptul de fines este„diferit din punct de vedere semantic” de cel de limes; ulterior „semnificaţiile celor doi termeni, fines şi respectiv limes, vor coincide”;„de asemenea, sensurile conceptului de limes sunt diferite de cele aletermenului de ripa […] cu timpul şi aceste două noţiuni vor ajunge să secontopească”. Rezultă astfel relaţia, valabilă chiar pentru perioade diferite

de timp, fines=limes=ripa. Limes-ul nu este nicidecum „conceput iniţial ca mijloc de delimitare

a lumii romane de barbarium” [sic!], cum crede autoarea. Totodată, MDLface o gravă confuzie între frontierele artificiale şi cele naturale, pe care leechivalează: „limes-ul desemnează în fapt, sistemul de apărare, un hotar natural [...]” (p. 15). Din contr ă, termenul limes13 se referea la o frontier ă artificială, dotată, între altele, cu ansamblul vallum, castra, via militaris,castella, specula, destinată protejării limitelor Imperiului, extinsă încompletarea unei graniţe naturale – ripa14. Dacă, iniţial pentru MDLlimes-ul „desemnează în fapt, sistemul de apărare”, în schimb acesta„ajunge în perioada sa clasică de evoluţie, secolele II–IV, să reprezinte un

spaţiu aflat sub protecţia militar ă romană, o zonă în acelaşi timp decontact şi de afirmare a supremaţiei unei civilizaţii superioare” (p. 15).Mai mult chiar, în aceeaşi perioadă, limes-ul, între alte elemente, „estecompletat de un drum care urma linia hotarului” (p. 16). Dar într-o primă accepţiune, cuvântul latin limes desemnează chiar un drum militar!Primele limites sunt considerate a fi cele de pe Rhin, din Germania liber ă,deschise şi utilizate pe rând de Tiberius, Germanicus şi Domitian15. În ce

12 Este vorba despre D. Tudor, Arheologia romană , Bucureşti, 1976, p. 132; H. C. Matei,Civiliza ţ ia Romei antice, Bucureşti, 1980; D. Tudor (coord.), Enciclopedia civiliza ţ ieiromane, Bucureşti, 1982, pp. 436-442, s. v. limes; C. Preda (coord.), Enciclopedia

arheologiei şi istoriei vechi a României, II, ( D – L), Bucureşti, 1996, pp. 313-315, s. v.limes.13 Tacitus, Agricola, 41, 1: „nec iam de limite imperii et ripa, sed de hibernis legionum et possessione dubitatumi”; Rufius Festus, 8, 1: „[...] et limes inter Romanos et barbaros ab Augusta Vindelicorum per Noricum, Pannoniam et Moesiam constitutus”.14 Tacitus, Annales, 4, 5: „ripamque Danuvii legiones duae in Pannonia, duae in Moesiaattinebant ”; Ovidius, Ponticele, 4, 9, 76: „et illo ripa ferox Histri sub duce tuta fuit ”.15 Velleius Paterculus, Historiae Romanae, 2, 120; Statius, Silvae, IV, 3, 40; Lucretius, De rerum natura, II, 406; Tacitus, Annales, 2, 7; Frontinus, Strategemata, 1, 3, 10.




priveşte cea de-a doua valoare semantică a termenului, am analizat la unmoment dat relaţia indisolubilă dintre limes – via (militaris)16. În ciuda aceea ce crede MDL, indiferent de perioada la care ne raportăm (clasică sau nu), funcţionarea unui sistem defensiv liniar nu poate fi imaginată f ăr ă existenţa unui drum în spatele său. Neconvingătoare este şi afirmaţia:„datorită faptului că sistemul de organizare militar ă a graniţelor Imperiului a avut consecinţe asupra întregii evoluţii istorice a acestuia, sevorbeşte despre limes ca despre o zonă efectiv romană” (p. 16). Aparent, edestul de elocvent pentru un anumit nivel de cunoaştere ca „zona efectivromană” să se întindă până la graniţă. Întrebarea fundamentală este

desigur care graniţă sau, mai curând, ce înţelegem prin graniţă atunci cândne referim la antichitatea romană? Dacă frontiera politico-militar ă caredivide Romanum solum de Barbaricum solum17 este identificată, deexemplu, pe Danubius, Alutus sau pe corona montium, lucrurile suntcumva mai clare. Ceva mai delicată este prezenţa acelor sisteme defortificaţii liniare, să spunem, ca să r ămânem în parametrii lucr ării de carene ocupăm, ca valurile din sudul Moldovei. „Zona efectiv romană”, adică

partea nord-dunăreană a Moesiei Inferior, este clar delimitată în teren devalul Traian-Tuluceşti şi de pandantul său estic, valul dintre lacurileCahul şi Cartal. Dar şi de o parte şi de cealaltă a Prutului, atât în centrucât şi în nordul Moldovei, în Bucovina, apar astfel de fortificaţii liniare,

ridicate după rigorile romane! În ceea ce priveşte desf ăşurarea în teren,limes-ul consta într-o zonă bine definită, pe ambele laturi, de o graniţă exterioar ă şi de una interioar ă18, cu funcţii specifice, de a preveni

pătrunderea unor elemente etnice şi, respectiv, ieşirea altora din spaţiuldelimitat19, ştiut fiind faptul că romani şi barbari se aflau atât în interiorul,cât şi în afara graniţelor 20. În aceste condiţii este puţin recomandabil să vorbim despre o graniţă în sensul contemporan, al unei fâşii extrem de

16 C. Croitoru, Considérations sur le concept de limes dans la région du Bas Danube , în

„Quaderni della Casa Romena di Venezia”, 3, 2004, pp. 39-50.17 Paul Orosius, Historiae adversus paganos, VII, 28, 29; VII, 32, 9.18 Th. Mommsen, Der Begriff des Limes, în „Gesammelte Schriften”, V, 1908, pp. 456-464: „Es scheint den Limes-forschern wenig zum Bewusstsein gekommen zu sein, dassder Limes seinem Wesen nach bei allen sonst möglichen Verschiedenheiten, eineirgendwie markierte zweifache Grenze, eine äussere und eine innere fordert”.19 O. Lattimore, Inner Asian Frontiers of China, Londra-New York, 1940, p. 240.20 H. Elton, Defining Romans, Barbarians and the Roman frontier , în Shifting Frontiersin Late Antiquity, eds.: R. W. Mathisen, H. S. Sivan, Londra, 1996, p. 126.



Costin Croitoru392

înguste de teren, limes-ul constituind, de fapt o „zonă de contact”21 cuadâncime variabilă în Barbaricum, flexibilitate dictată tocmai deraporturile juridice şi politico-militare ale diverselor populaţii din jur cuadministraţia imperială. Tocmai la această realitate se refer ă expresia„frontier ă în continuă dinamică” preluată şi de MDL, dar pusă, cu oseninătate dezarmantă (!), pe seama mobilităţii armatei între diversefortificaţii, pe via militaris (p. 16). Flexibilitatea zonei exterioare a limes-ului se refer ă, pe de o parte, la strategia romană de a-şi asigura „un spaţiude siguranţă”, caracterizat prin interdicţii de locuire în faţa frontierei

propriu-zise a Imperiului, iar de cealaltă la relaţiile întreţinute cu diversele

gentes sau ethne barbare. Aceştia sunt factorii care influenţează limitaexterioar ă a limesul -ui, iar schimbarea frecventă a raporturilor politicedintre păr ţi are impact asupra graniţei. Această practică fusese familiar ă lumii mediteraneene, unde existau, nu una, ci sute de frontiere22, şi aveasă se perpetueze până în epoca Bizantină23.

O nouă inser ţiune, cu privire la rosturile frontierei de la Dunărea deJos, apare şi la p. 23, unde aflăm că limes-ul „a avut o dublă misiune, unadefensivă, de apărare a frontierelor, şi o alta ofensivă, de asigurare alegăturilor cu spaţiul nord-dunărean şi de control a fidelităţii populaţiilor clientelare”. Pe deplin de acord cu faptul că o frontier ă fermă ofereasiguranţa unor conexiuni terestre sau navale, adică a unor trasee în spatele

său, în interiorul spaţiului protejat, dar mai curând această realitate trebuietrecută tot la „componenta defensivă”. De cealaltă parte, în ce fel putea„controla” limes-ul din această zonă „fidelitatea populaţiilor clientelare”r ămâne totuşi un mister. Dacă ţinem cu orice preţ la păstrarea acesteiterminologii, atunci am identifica, mai curând, în „componenta ofensivă”acea radiere de romanitate prilejuită de micile activităţi economice care

pulsau în zona de frontier ă; „pieţele rurale” care vor deveni cu timpulelemente de simbioză pe plan cultural24, altfel spus, „elemente

21

A se vedea, de exemplu, D. Obolensky, Byzantine Frontier zones and Cultural Exchanges, în Actes du XIV e Congrès International des Études Byzantines, Bucarest , 6-12 septembre, 1971, Bucureşti, 1974, p. 304: „buffer-zone”.22 F. Braudel, La Méditerranée et le monde méditerranéen à l’époque de Philippe II ,Paris, 1949, p. 141 (=Idem, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II -lea, Bucureşti, 1985).23 H. Ahrweiler, La frontière et les frontières de Byzance en Orient , în Actes du XIV e Congrès International des Études Byzantines, p. 209 şi urm.24 I. Bădescu, D. Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, I, Bucureşti, 1995, p. 16.




agregante”25, ce vor fi contribuit într-o măsur ă destul de mare laromanizarea dacilor liberi sau a altor populaţii r ămase extra provinciam.

Izvoarele antice (?) „pomenesc”, „pentru Dobrogea, teritoriul sud-est carpatic şi spaţiul situat la nord de Dunăre şi Marea Neagr ă” de limes-ul Scythicus, care „a atins apogeul, în ceea ce priveşte organizarea, întimpul lui Traian” (pp. 16-17). Pentru a adânci şi mai mult nelămurireacititorului, MDL, la fraza următoare (acelaşi paragraf) consemnează caracterul internaţional al navigaţiei pe Dunăre, fapt sesizat de D. Benea,atenţie, nici mai mult nici mai puţin, decât „pe sectorul Baziaş şi DrobetaTurnu-Severin”. Cu această precizare, autoarea revine, la fel de abrupt,

asupra noţiunii de limes, de data aceasta în accepţiunea lui G. Forni,despre care e convinsă că a dat o „definiţie deosebită”. În realitate, nucontribuţia celui care a oferit o deja clasică nuanţare a elementelor constituente ale limes-ului e „deosebită”, ci doar stă la baza oricăror contribuţii ulterioare, care pot fi diferite. Mai notăm şi trimiterea, în acestcontext, la studiului lui Forni asupra „anexelor” constituente ale limes-ului, la pl. V, unde este figurat un limes cuprinzând unele elementediscutate, preluat însă după ... D. Tudor. Finalmente, dacă MDL insistă să folosească acest verb, „a crede”, în cazul lui G. Forni ar trebui schimbatmăcar timpul, cunoscutul istoric trecut fiind în lumea umbrelor încă dinanul 1991.

Revenind (din nou) la sistemul defensiv de la Dunărea de Jos, seadmite faptul că, pentru „stabilirea unei cronologii exacte”, o primă

problemă o ridică „data integr ării acestui spaţiu în Imperiu” (p. 18). Dinacest moment, MDL înşiruie principalele ipoteze, mai vechi sau mai noi,relative la momentul anexării spaţiului Dobrogei actuale, f ăr ă a discuta,măcar fugitiv, unul sau altul dintre argumente, una sau alta dintre opinii,şi, mai ales, privând cititorul de la cunoaşterea punctul său de vedere înaceastă chestiune. Se opreşte, în schimb, prudent, la ceea ce consider ă a fi„bunuri câştigate”: „cert este faptul că, în jurul anului 4 d. Hr., generalulroman Aelius Catus duce în Tracia, după relatarea lui Strabon, cincizecide mii de geţi” (p. 21), tr ăgând de aici concluzia: „acţiunea poate fi privită ca una din etapele constituirii unui limes incluzând ca elemente puncteîntărite ca garnizoană, ofiţerul roman urmărind printre altele şi creareaunei zone de siguranţă spre inamic, în condiţiile în care geţii treceau

25 N. Luhmann, Teritorial borders as system boundaries, în Cooperation and conflict inborder areas, Milano, 1982, p. 236; P. A. Gianfrotta, Le vie di comunicazione, în „Storiadi Roma”, 4, Torino, 1989, p. 301.



Costin Croitoru394

adesea fluviul”. Nu cunoaştem care anume ar fi, după MDL, acele„puncte întărite ca garnizoană”, ori măcar dacă, în concepţia sa, acesteasunt la sud sau la nord de Dunăre. Mai curând, autoarea pare să fi încurcat

personajele, cel care i-a alungat pe daci, pe malul de „dincolo”, aşezând„dincoace” garnizoane (citra praesidia constituta26), era de fapt Cn.Cornelius Lentulus27, fost consul în anul 14 a. Chr., iar în momentulacţiunii probabil guvernator al Illyricum-ului. Chiar dacă, din punct devedere cronologic, acţiunile celor doi ofiţeri romani nu este exclus să se fidesf ăşurat concomitent, ele nu pot fi, totuşi, confundate, izvoarele scrisefiind ferme în această chestiune; în plus, fixarea lor cronologică „în jurul

anului 4 d. Hr.” este hazardată, chestiunea fiind supusă în continuarediscuţiilor (de pildă, ceva mai prudent, R. Syme le data cândva între 6 a.Chr.-4 p. Chr.).

Cu o siguranţă dezarmantă, MDL scrie în continuare, f ăr ă absolutnicio reţinere: „practic, după anul 15 d. Hr., Tiberiu organizează uncomandament militar în Pont, praese laeui Ponti şi sunt instituite vămiimperiale pe fluviul aflat sub supravegherea unităţilor navale, fiind creată funcţia de praefectus orae maritimae (ripae Thraciae) cu atribuţiimilitare, pentru cetăţile greceşti de pe ţărmul mării”. Să discutăm pe rândafirmaţiile autoarei:

1. nu există nici un izvor care să ateste „practic”, activitatea

organizatorică a împăratului Tiberius în zona litoralului dobrogean;2. nu avem nici un indiciu în privinţa comandamentului militar

numit de MDL praese laeui Ponti;3. nu există nici un argument sustenabil pentru prezenţa unor vămi

imperiale încă din acest moment. Portorium ripae Thraciae – primaorganizare vamală de la Dunărea de Jos – este atestată abia de horothesia Histriei, dar înfiinţarea ei ar trebui căutată în timpul domniei împăratuluiDomitianus28;

26

Florus, Bellum Dacicum, II, 28 [IV, 12], 18.27 R. Syme, Lentulus and the origin of Moesia, în „Journal of Roman Studies”, XXIV,1934, pp. 113-137; Idem, Danubian Papers, Bucureşti, 1971, p. 69 şi urm. Mai recent, ase vedea reluarea discuţiilor, precum şi unele consideraţii cronologice la K. Strobel, Dakien, der Donauraum und Rom: Ein spannungsreiches Wechselverhältnis, în Orbisantiquus. Studia in honorem Ioannis Pisonis, Cluj-Napoca, 2004, p. 153 şi urm.28 A se vedea, mai recent, O. Bounegru, Les bureaux du district douanier sur le Bas Danube à l’époque romaine: données épigraphiques, în „Istros”, XIV, 2007, p. 47 cu bibliografia chestiunii.




4. în spaţiul la care ne referim, nu este atestată prezenţa unei praefectura orae maritimae. Un astfel de organism este doar presupus,exclusiv pe baza analogiilor din Hispania, Bithinia şi Mauritania29. Deşi îlcitează pe Al. Suceveanu30, dacă îi şi lectura contribuţia la care facetrimitere, autoarea afla, f ăr ă îndoială, că reputatul istoric respinge, de fapt,ipoteza lui von Premerstein privind o atare analogie, socotind ca adecvată,mai curând, denumirea de Ripa Thraciae pentru regiunea asupra căreia îşiexercită autoritatea administraţia romană;

5. nu este clar dacă pentru MDL cele două organisme sunt sinonime praefectura orae maritimae şi ripa Thraciae; în orice caz, şi aceasta din

urmă pare a fi la fel de puţin justificată, prima atestare a prezenţei saleapărând abia în anul 100, tot în horothesia Histriei, pusă fiind în legătur ă cu Charagonius Philopalaestrus – conductor publici portorii ripae Thraciae31, izvor în care, ce-i drept, sunt atestate realităţi mai vechi – raportarea la Thracia nu-şi mai avea rostul decât în virtutea unei tradiţii,dar care nu pot fi fixate cronologic;

6. este de prisos să discutăm care vor fi fost atribuţiile unuiorganism – praefectura orae maritimae, pentru care nu avem nici unindiciu că a existat, cu atât mai mult să îi extindem autoritatea asupracetăţilor greceşti „de pe ţărmul mării”, şi asta în ciuda faptului că autoareaîi fixează până şi finalul: „acest district militar provincial va persista până

în deceniul al şaselea al primului secol creştin” (p. 22). Ignorând ceea ceafirmase cu nici o pagină în urmă, MDL „spulber ă” cu o nonşalanţă debordantă toată activitatea administrativ-organizatorică de la Dunărea deJos, pe care o pusese anterior pe seama lui Tiberius, notând: „Tiberiu şifiul său Nero neglijaser ă armata şi provinciile” (p. 23, exact aceeaşi frază şi la p. 51). Mai notăm aici, ca fapt divers, că în realitate Nero [=LuciusDomitius Ahenobarbus] era fiul lui Gnaeus Domitius Ahenobarbus,nicidecum al lui Tiberius, acesta din urmă – ironia sor ţii! – decedase laMisenum cu exact nouă luni înainte de naşterea lui Nero.

Sfidând până şi cursivitatea istoriei, autoarea expune apoi câtevaconsideraţii privitoare la organizarea militar ă în „epoca lui Augustus”,după care, trecând peste iulio-claudieni (îi „discutase” mai sus) ajunge laflavieni (pp. 22-23), din rândul cărora este amintit în treacăt Vespasianus,

29 A. von Premerstein, Die Anfänge der Provinz Moesien, în „Jahrbuch desÖsterreichischen Archäologischen Instituts”, I, 1898, pp. 170-171, p. 175, pp. 194-195.30 Al. Suceveanu, Al. Barnea, La Dobroudja Romaine, Bucureşti, 1991, p. 26.31 Inscrip ţ iile din Scythia Minor , I (ed. Dionisie M. Pippidi), Bucureşti, 1983, 67-68 (încontinuare ISM ).



Costin Croitoru396

(re)organizatorul flotei fluviale, care se va numi, de acum, classis Flavia Moesica. Făr ă îndoială, ar fi fost util, pentru tema propusă de MDL,menţionarea inscripţiei onorifice de la Efes32, singurul izvor epigraficrelativ la chestiunea care ne preocupă. Textul bilingv îi este dedicat lui M.Arruntius Claudianus, un personaj familiarizat cu zona Dunării de Jos,distins în r ăzboiul împăratului Domitianus cu dacii şi acum numit( praef )ectus class(is) [Moesicae et ripae Dan]uvi(i)=έπαρχος τού έν Μοισίαι στόλου καί τής όχτης , ceea ce înseamnă că prefectura floteimoesice este asociată cu cea de comandant al „râpei Dunării”33.

În continuare, MDL trece în revistă unităţile militare auxiliare din

zonă (Dobrogea sau Moesia?), „atestate cu certitudinea dată de mărturiilearheologice, izvoarele scrise şi epigrafice” (p. 24). Semnalăm, şi în acestcaz, câteva neconcordanţe, f ăcând totodată şi unele completări, legate îngeneral de principalele izvoare, cu precizarea că acestea lipsesc dinlucrarea de care ne ocupăm:

– cohors I Ubiorum nu „este amintită” la Capidava de către AndreiAricescu (de altfel nici nu se face trimitere la lucrarea autoruluimenţionat, ci la inscripţiile citate de către acesta), după exprimarea luiMDL, ci, mai recent, de o căr ămidă purtând ştampila COH(ors) IVBIOR(um)34. Prima menţiune a trupei apare într-o diplomă din anul7835;

– nici cohors VII Gallorum, nu „este amintită” de A. Aricescu laTomis, ci de o inscripţie funerar ă36 pusă pentru un soldat activ, care şi-agăsit sfâr şitul aici. Izvorul este deosebit de important, întrucât permitesupoziţia că, începând cu Vespasian, dacă nu şi mai devreme, oraşul

32 L’Année épigraphique, 1972, 572.33 A se vedea discuţiile asupra izvorului la Em. Doruţiu–Boilă, în „Studii Clasice”, 17,1977, pp. 89-100 (=Studien zu den Militärgrenzen Roms, II, Vorträge des 10. Internationalen Limeskongresses in der Germania Inferior , Köln–Bonn, 1977, pp. 289-

296); Al. Suceveanu, Din nou despre cariera lui Marcus Arruntius Claudianus, înSCIV(A), 30, nr. 1, 1979, pp. 47-59 (=„Ancient Society”, 22, 1991, pp. 255-276).34 I. C. Opriş, O nouă mă rturie epigrafică privitoare la sta ţ ionarea cohortei I Ubiorumla Capidava, în SCIV(A), 48, nr. 3, 1997, pp. 277-278 (=Cronica Epigrafică a României, XVII, 754, în SCIV(A), 49, nr. 3-4, 1998; L’Année épigraphique, 1997,1330).35 W. Eck, D. MacDonald, A. Pangerl, Neue Militärdiplome zur Geschichte der ProvinzGermania inferior , în „Kölner Jahrbuch”, 35, 2002 [2004], pp. 227-231.36 Corpus Inscriptiorum Latinarum, III, 7548 (= ISM , II, 177), în continuare CIL.




Tomis se afla într-o stare tributar ă faţă de administraţia imperială – civitas stipendiaria37;

– ala I Flavia Gaetulorum nu a staţionat la Tomis, ci într-un loc încă necunoscut. Mai curând, garnizoana trupei pare să fi fost la Oescus, undeapare menţionat Magius Ver(us) / Vir(unus), fost călăreţ38, sau poate, laCarsium, în altă accepţiune a lecturii ştampilelor de tipul AL FL39. Poateautoarea este indusă în eroare de faptul că, la un moment dat, în secolul alII-lea, la Tomis se retr ăsese un veteran al trupei40;

– despre ala I Vespasiana Dardanorum nu ştim cu certitudine că ar fi staţionat la Arrubium anterior secolului II, când se retrage aici în urma

participării la r ăzboaiele dacice. Alte menţiuni ale veteranilor săi apar laTroesmis41 şi Casimcea42.

Dacă se refer ă la provincia Moesia, autoarei îi „scapă”, între altetrupe, şi cohors II Lucensium, atestată într-o diplomă43 chiar în timpul luiVespasianus, ulterior, după divizarea provinciei, unitatea r ămânând înMoesia Inferior . Poate nu lipsită de importanţă era şi menţiunea epitafuluilui M. Antonius Valens44, militar în cohors II Lucensium, la Chersonesus,unde trupa va fi îndeplinit vreo misiune, anterior anului 13645. Pentru altecâteva trupe, de asemenea nemenţionate în lucrarea de care ne ocupăm(cohors II Flavia Bessorum, cohors I Bracaraugustanorum equitata,cohors I Cilicum, cohors I Cisipadensium, cohors IV Gallorum, cohors I

Raetorum, cohors I Thracum Syriaca, ala I Gallorum Atectorigiana, ala I Claudia Gallorum Capitoniana, ala Gallorum Flaviana, ala I Hispanorum),

37 Al. Suceveanu, În leg ă tur ă cu statutul juridic al ora şului Tomis în epoca romană , în„Pontica”, VIII, 1975, pp. 115-124.38 L’Année épigraphique, 1961, 318.39 Fl. Matei-Popescu, Trupele auxiliare romane din Moesia Inferior , în SCIV(A), 52-53,2001-2002, p. 181 şi nota 77 cu semnalarea chestiunii.40 CIL, III, 7557 (= ISM , II, 247).41

CIL, III, 7504 (= ISM , V, 148; Corpus Inscriptiorum Latinarum, 7181, în continuare ILS ).42 ISM , V, 131 (= L’Année épigraphique, 1972, 540).43 W. Wagner, Die Dislokation der römischen Auxiliaformationen in den Provinzen Noricum, Pannonien, Moesien und Dakien von Augustus bis Gallienus, Berlin, 1938, pp.161-162.44 L’Année épigraphique, 1909, 166 (= Inscriptiones antiquae orae septentrionalis Pontis Euxini Graecae et Latinae, I2, 555).45 L. Ruscu, Two Pontic Notes, în „Epigraphica Anatolica”, 38, 2005, p. 127.



Costin Croitoru398

dar atestate pentru prima oar ă de diploma de la Cataloi46 nu cunoaştemlocul de staţionare47.

Pentru zona actuală a Dobrogei mai trebuiau amintite Cohors I Claudia Sugambrorum, care fusese dislocată în Moesia încă din vremealui Tiberius, implicându-se în anul 26 în reprimarea r ăscoalei tracilor decătre C. Poppaeus Sabinus; cohors I Lusitanorum Cyrenaica48 sau cohors

III Gallorum ultima adusă tot de Vespasianus în Moesia, cum o confirmă diplomele din anii 75-8249. Între acestea, unii istorici50 o notează şi pecohors II Gallorum, ce ar fi fost adusă tot de Vespasianus, fie la Abrittus,fie la Durostorum. În realitate, prima atestare a unităţii datează din 15

iunie 92, datorându-se diplomei de la Cataloi. „Rezolvând” şi problema unităţilor militare romane din Dobrogea,MDL revine asupra elementelor care definesc limes-ul: „revenind lalimes, între componentele acestuia, pe lângă fortificaţii şi drumuri, sunt demenţionat teritoriul de exploatare economică a unităţii respective,territorium legionis sau prata legionis, şi teritoriul strategic de graniţă,constituit din linia de fortificaţie şi satele de frontier ă” (p. 24). Dincolo deopiniile cercetătoarei Em. Doruţiu-Boilă51, pe care MDL o parafrazează copios în această chestiune, ca să r ămânem la zona care ne interesează,

pentru clarificarea chestiunii o importanţă aparte o are inscripţia altaruluidescoperit la Şendreni52, dedicat lui Hercules Victor de L. Iul (ius)

Iulianus, qui et Rundacio. Din textul inscripţiei rezultă că la mijloculsecolului II dedicantul era quinquennalis în territorium-ul roman de laBărboşi. Organizarea populaţiei civile din preajma castrului într-un

46 C. C. Petolescu, A. T. Popescu, O nouă diplomă militar ă privitoare la provinciaMoesia Inferior , în Studia Historica et Theologica. Omagiu profesorului Emilian Popescu, Iaşi, 2003, pp. 73-92.47 Pentru toate acestea, ca şi pentru următoarele discutate de noi, a se vedea, mai recent,Fl. Matei-Popescu, op. cit., pp. 173-242, dar pentru că majoritatea vor lua parte lar ăzboaiele dacice, şi C. C. Petolescu, Auxilia Daciae. Contribu ţ ie la istoria militar ă a Daciei romane, Bucureşti, 2002.48

CIL, III, 7548.49 M. M. Roxan, Roman Military Diplomas 1954-1977 , London, 1978, nr. 2; (=CIL,XVI, 22, 28).50 M. Ionescu, Gh. Papuc, Sistemul de apă rare a litoralului Dobrogei romane ( sec. I – VII p. Chr .), Constanţa 2005, pp. 41-42.51 Em. Doruţiu-Boilă, Teritoriul militar al legiunii V Macedonica la Dună rea de Jos, înSCIV(A), 23, nr. 1, 1972, pp. 45-63.52 N. Velichi, Necropola şi altarul votiv de la Serdaru (Ş endreni), jud. Covurlui, înBCMI, V, 1912, pp. 120-122 (= ISM , V, 296).




territorium cu ordo şi quinquennalis presupune existenţa mai multor vici,autonomi faţă de puterea militar ă. Protejarea castrului şi a aşezărilor civilece se dezvoltaser ă în preajma lui a impus ridicarea fortificaţiei liniare.

Referitor la inscripţia amintită, este de menţionat ipoteza lui N. Velichi53, reluată de I. T. Dragomir 54, care considera că sub denumirea Rundacio se afla un localnic romanizat (ipoteză romantică ce o seduce şi pe MDL). Mai curând, agnomenul reprezintă antroponimul unuimicroasiatic ( signum din categoria numelor geografice indicând locul denaştere al purtătorului: Ryndakos – fluviu în Asia Mică), veteran allegiunii V Macedonica55, în acest caz dedicantul Lucius Iulianus având o

origine peregrină.Din nou, MDL reia problema dispunerii unităţilor militare, de data

aceasta în timpul domniei lui Traianus. Dincolo de cunoscutele transferuriale lui legio XI Claudia şi legio V Macedonica, interesantă este situaţiaunităţilor auxiliare: „pentru acest nivel cronologic sunt atestate 12 noiunităţi auxiliare; în ceea ce priveşte limes-ul nord-dobrogean, prezintă interes următoarele unităţi: cohors I Lusitanorum Cyrenaica cugarnizoana probabil la Cius şi cohors II Mattiacorum, la Dinogeţia, loculei de staţionare în secolul al II-lea aflându-se la Bărboşi, în stângaDunării” (p. 27). Acelaşi împărat, şi după cucerirea Daciei, continuă „consolidarea Gurilor Dunării cu noi staţii fixe lângă gura de vărsare a

Siretului” (!?). „Urmaşul său, Hadrian, opera câteva schimbări şi în ceeace privea sud-estul Transilvaniei, pe care îl alipea Daciei, în timp cenordul Dunării, cu capetele de pod de la Barboşi şi Orlovka îl adaugă Moesiei Inferior” (p. 28). Se impun aici două precizări:

1. Dacia nu mai exista la acea dată56! După liniştirea sarmaţilor, înanul 118, Hadrianus se retrage la Roma, lăsând în grija unui personaj derang ecvestru, militar de carier ă, Q. Marcius Turbo Fronto PubliciusSeverus57, reorganizarea provinciei. Urmare a acestor operaţiuni, la 29

53 Ibidem, p. 122.54 S. Sanie, I. T. Dragomir, Continuitatea locuirii dacice în castrul de la Barbo şi-Gala ţ i,în „Danubius”, IV, 1970, pp. 135-160 (=„Danubius”, XVI, 1996, pp. 401-418).55 Em. Doruţiu-Boilă, op. cit., p. 56, n. 30.56 C. C. Petolescu, L’organisation de la Dacie sous Trajan et Hadrien, în „Dacia (N.S.)”,XXIX, 1985, pp. 45-55.57 Pentru cariera acestuia, a se vedea Idem, Notes prosopographiques (V ), în „Dacia(N.S.)”, XXXVII, 1993, pp. 285-290.



Costin Croitoru400

iunie 120 apare atestată58 Dacia Superior , cuprinzând, se pare, cea maimare parte a Daciei traiane. Această nou creată provincie sugerează existenţa, în paralel, şi a unei Dacia Inferior , chiar dacă aceasta nu esteatestată, ca atare, decât în anul 12959, care cuprindea estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei şi păr ţi mici din vestul Munteniei60;

2. teritoriul din sudul Moldovei apar ţinea de Moesia Inferior încă din 105, după cum o atestă „papirusul Hunt” şi nu în urma schimbărilor „operate” de către Hadrianus. În realitate, discuţia cu privire la statutulsudului Moldovei, după reorganizarea amintită, are în vedere dacă acums-a renunţat la acest spaţiu odată cu Muntenia sau a fost păstrat. Teza

conform căreia împăratul Hadrianus a renunţat şi la sudul Moldovei61

,odată cu cedarea Munteniei, nu se poate susţine pe nici un temei.Cercetările arheologice din fortificaţiile şi necropolele de la Bărboşi saudin teritoriul său aferent au pus în evidenţă o locuire neîntreruptă până laretragerea aureliană. Strategii romani nu puteau renunţa aşa uşor la acest

punct de control al culoarului dintre Carpaţi şi Dunăre, cunoscut cadirecţie predilectă a atacurilor barbare. Prin intermediul acestuia romaniicontrolau şi fondul demografic din Câmpia Munteniei, barând accesulaltor valuri migratoare, a căror presiune asupra sarmaţilor ar fi sfâr şitinvariabil prin for ţarea limes-ului transalutanus şi a celui dunărean. Neapare, aşadar, mult mai probabilă reţinerea spaţiului în limitele imperiale,

cu atât mai mult cu cât ne-am explica rostul îndreptării fortificaţiei liniare,cunoscute sub denumirea de „Valul lui Athanaric”, spre sud, tocmai însensul de a „închide ermetic” Câmpia Munteniei, ce fusese cedată sarmaţilor 62.

58 Inscrip ţ ii din Dacia romană , I, 4 (Românaşi, în continuare IDR); L’Annéeépigraphique, 1959, 31 (Căşei); CIL, XVI, 68 ( Porolissum).59 CIL, XVI, 75 (= IDR, I, 10).60 C. C. Petolescu, Întinderea provinciei Dacia Inferior , în SCIV, 22, nr. 3, 1971, pp.411-422 (=Organisation de la province de Dacie Inférieure, în RESEE, XXI, nr. 3,1983, pp. 241-246).61

M. Macrea, Via ţ a în Dacia romană , Bucureşti, 1969, p. 50; D. Protase, Castre romanecu dublu zid de incint ă descoperite în Dacia, în „Sargetia”, XIII, 1977, pp. 191-202; N.Zugravu, Istoria romanit ăţ ii nord-dună rene ( secolele II – VIII ). Contribu ţ ii la etnogenezaromânilor , Iaşi, 1994, p. 23; I. Bogdan–Cătăniciu, Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului Roman, Alexandria, 1997, p. 57; C. H. Opreanu, Dacia romană şi Barbaricum, Timişoara, 1998, p. 55; C. C. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfâr şitul Antichit ăţ ii, Bucureşti, 2000, p. 165.62 C. Croitoru, Aspecte politico-militare ale prezen ţ ei romane la Dună rea de Jos în secolul II p. Chr., în „Erasmus”, 13, 2002, pp. 84-91.




Discutând, în acelaşi context, despre limes-ul nordic al MoesieiInferioare, MDL fixează, de asemenea, în timpul reorganizării hadrianiceşi următoarea acţiune. „se ridică un val de pământ, cu şanţ puternic şi

palisadă pe alocuri, alcătuit din două segmente mari, considerate până nude mult ca lucr ări independente. În legătur ă cu acest sistem defensiv

prezintă un interes deosebit observaţiile privind identitatea structurală acelor două segmente de val Traian-Tuluceşti şi respectiv Vadul lui Isac-L.Sasâc” (p. 28). Să examinăm pe rând amintitele afirmaţii:

1. contrar a ceea ce scrie MDL, „până nu demult”, avându-se învedere unele asemănări în privinţa dimensiunilor şi a aspectului general,

în realitate, chiar s-a considerat că cele două f ăceau parte dintr-un sistemunitar 63, conceput de romani în timpul domniei lui Hadrianus64; idee

preluată şi livrată drept originală;2. „identitatea structurală” la care se refer ă autoarea reprezintă, de

fapt, unele asemănări în privinţa dimensiunilor şi ale aspectului general,„similitudini” care pot fi urmărite doar pe o distanţă de 34 de kilometridin traseul valului Vadul lui Isac-Lacul Sasâc (doar pe acest prim segmentvalul este dotat cu bermă65, precum valul Traian-Tuluceşti). Pentrucomparaţie ar fi trebuit urmărite să păturile arheologice din ambele valuri,ori, deocamdată, doar în primul s-a efectuat un sondaj;

3. sondajul amintit a fost efectuat în anul 1995, sub coordonarea lui

M. Brudiu (se pare că la această cercetare de teren a luat parte şi MDL,f ăr ă a fi însă menţionată ca atare şi în colectiv). S-a demonstrat, cuaceastă ocazie, existenţa a două faze de construcţie, din care ultimaafectând-o iremediabil pe prima. Deşi autoarea fixase cronologic primaetapă de construcţie a valului, admite, peste câteva rânduri, că cercetarea„nu a reuşit să stabilească şi o datare sigur ă a celor două momente

63 R. Vulpe, La date du vallum romain de la Bessarabie inférieure, în „SertaKazaroviana”, 1, Izvestija na bulgarskija archeologiceski Institut, XXVI, 1950, p. 97-98;Idem, Les Valla de la Valachie, de la Basse Moldavie et du Boudjak , în Actes du IX e Congres International d’Etudes sur les Frontieres Romaines, Mamaia, 6-13 septembre

1977 , Bucureşti-Köln-Viena, 1974, p. 275; I. Ioniţă, op. cit , p. 18; M. Brudiu, Cercet ă ri privind valurile antice din sudul Moldovei, în Din istoria Europei romane, Oradea, 1995, p. 233; V. Bârcă, V. Sîrbu, Daces et Romains au nord de l’embouchure du Danube ( I er - III e siecles apres J.-C.). Nouvelles données archéologiques, în AMN, 37/1, 2000, p. 84.64 Datarea valului Traian-Tuluceşti în timpul lui Hadrianus, prin corespondenţă cuconstrucţia castrului de la Bărboşi, era propusă de N. Gostar, Cet ăţ ile dacice dinMoldova şi cucerirea romană la nordul Dună rii de Jos, în „Apulum”, V, 1965, p. 146;Idem, Situa ţ ia Moldovei în timpul st ă pânirii romane, în SAI, XIX, 1972, pp. 82-83.65 R. Vulpe, Les Valla ..., pp. 274-275.



Costin Croitoru402

constructive” (p. 29). Mai mult, „şanţul puternic” (eventual adânc!),despre care MDL scrie că ar fi fost ridicat sub domnia lui Hadrianus, eracomplet distrus66! Aşadar, realitatea arheologică pe care autoareasugerează că îşi întemeiază argumentaţia este de fapt „potrivnică”.Datorită suprapunerii noului orizont, nu mai pot fi identificatecaracteristicile primului nivel, astfel că, dacă admitem o refacereulterioar ă (secolul IV?) a fortificaţiei pe parcursul ambelor valuri, oidentitate ca structur ă între acestea şi pentru prima fază de construcţie esteexclusiv teoretică. Oricum, funcţiile lor complet diferite, din prima etapă de funcţionare, nu susţin ipoteza conform căreia cele două construcţii

reprezintă etape ale aceleiaşi lucr ări.Trecând rapid peste domnia lui Antoninus Pius şi Marcus Aurelius,

când au loc unele mişcări de trupe, MDL notează laconic: „spre 170apărarea limes-ului a fost pentru prima oar ă surprinsă de atacul costobocilor,dar situaţia a fost restabilită imediat” (p. 29). Atragem atenţia asuprafaptului că, deşi nu poate fi apreciat cu precizie aportul costobocilor ladesf ăşurarea r ăzboaielor marcomanice, ei sunt totuşi menţionaţi în cadrulcoaliţiei antiromane67. În schimb, de larg ecou în memoria contemporanilor,datorită frontului larg implicat, este incursiunea întreprinsă de aceştia înanul 170 în Imperiul Roman, prilej cu care sunt pr ădate provinciile Moesia

Inferior , Thracia şi Macedonia, ajungând, se pare, până în Grecia68, astfel

că e destul de greu de admis că „situaţia a fost restabilită imediat”. Maimult chiar, prezenţa concomitentă a unor sarmaţi la Eleusis, menţionată epigrafic69, ne face să credem că aceştia fuseser ă asociaţi ai costobocilor în expediţia amintită70. Nu putem subscrie pentru o eventuală greşeală alapicidului, care de fapt ar fi intenţionat să îi nominalizeze pe aceştia dinurmă71, binecunoscuţi în epocă datorită acţiunilor lor r ăzboinice şi, deci,greu de crezut că ar fi putut fi confundaţi.

66 M. Brudiu, op. cit., pp. 232-233: „structura şanţului din prima fază a fost distrusă înfaza a doua”; a se vedea chiar M. D. Liuşnea, Considera ţ ii privind limesul roman în

perioada Principatului, la Dună rea de Jos, în „Carpica”, XXIX, 2000, p. 78: ,,profilulfossei corespunzătoare primei etape nu mai poate fi însă reconstituit, el fiind distrus întimpul celei de a doua faze de construcţie”.67 Historia Augusta, Vita Marci, 22, 1.68 Pausanias, X, 34, 5.69 Ed. Chirică, Une invasion „barbare” dans le Grèce Centrale au temps de Marc- Aurèle, în „Thraco-Dacica”, XIV, nr. 1-2, 1993, p. 158.70 C. C. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman ..., pp. 310-311.71 Ed. Chirică, op. cit ., p. 158.




Traseul urmat de costoboci în cadrul expediţiei menţionate este jalonat şi de descoperiri epigrafice. Astfel, trecerea lor prin Moesia Inferior este confirmată de două inscripţii funerare de la Tropaeum Traiani, puse în memoria unor personaje – interfectus a Castabocis72 şi,respectiv – deceptus a Castabocos73. În Grecia, un localnic numitMnasibulos, evidenţiat în cadrul jocurilor olimpice, a organizat un corp devoluntari în încercarea, r ămasă f ăr ă succes, de a-i opri pe costoboci74.Cum am ar ătat, deja se consider ă că aceştia, sau facţiuni ale armatei lor,au înaintat până în Attica, unde ar fi devastat sanctuarul pangrec de la

Eleusis75. Oricum, pentru învingerea şi alungarea lor din Grecia şi

Macedonia s-a format un corp special de armată romană, sub comanda luiL. Iulius Vehilius Gratus Iulianus – adversus Castabocas76. La succesulacţiunii este posibil să îşi fi adus contribuţia şi un detaşament de voluntaridin Beotia77 şi, nu în ultimul rând, ştirea conform căreia teritoriile de

baştină ale costobocilor fuseser ă atacate de asdingi, în contextul unor conflicte locale de care, foarte probabil, administraţia imperială nu erastr ăină78. Interpretarea unor scene ale Columnei lui Marcus Aurelius79

pare a exprima faptul că lupte izolate au avut loc şi în anii următori,teatrul de operaţiuni fiind, de data aceasta, restrâns la teritoriile de baştină ale costobocilor de la est de Carpaţi80. Rezultatul lor este confirmat şi de

prezenţa la Roma a unor membrii ai familiei lui Pieporus – regis

Coisstobocensis81, probabil ca ostatici, având în vedere practica romană

72 CIL, III, 14214, 12 (= ILS , 8501=C. C. Petolescu, Inscriptions de la Dacie romaine. Inscriptiones Daciae Romanae. Inscriptions externes concernant l’histoire de la Dacie,II, 336, în continuare IDRE ).73 L’Année épigraphique, 1964, 252= IDRE , II, 337; Em. Popescu, Epigraphische Beiträge zur Geschichte des Stadt Tropaeum Traiani, în „Studii Clasice”, VI, 1964, pp.193-200.74 Pausanias, X, 34, 5.75 Aelius Aristides, Orationes, XII, 2.76 CIL, VI, 31856 (= ILS , 1327= IDRE , I, 18).77 L’Année épigraphique, 1971, 447 (= IDRE , II, 366); A Plassart, Une levée de

volontaires Thespiens sous Marc Aurèle, în Mélanges Gustave Glotz, II, Paris, 1932, pp.731-738; Ed. Chirică, O invazie barbar ă în Grecia central ă pe timpul lui Marcus Aurelius, în „Symposia Thracologica”, 9, 1992, pp. 176-177.78 Cassius Dio, LXXI, 12, 1-3.79 A. Stein, Die Reichsbeamten von Dazien, în „Dissertationes Pannonicae”, I, nr. 12,1944, pp. 44-46.80 M. Macrea, Dacii liberi în epoca romană , în „Apulum”, VII/1, 1968, pp. 171-200, cu principalele referinţe.81 CIL, VI, 1801 (= ILS , 854= IDRE , II, 69).



Costin Croitoru404

binecunoscută. În acelaşi sens este interpretat şi gestul guvernatoruluiDaciei, L. Aemilius Carus, care închina un altar lui Apollo Augustus82.

Interesantă şi controversată, totodată, este atestarea epigrafică înAfrica Proconsular ă83 a unor signa – Costobocio şi, respectiv,Costobius,84, care pot fi puse, mai curând, în legătur ă cu prezenţatemporar ă a acestor personaje ce poartă nume de cetăţeni romani – Sallustius Fortunatianus şi C. Sallustius Forensis Dignianus, în captivitatela costoboci, decât cu ipoteza că, în raidurile lor costobocii ar fi ajuns, cucor ă biile, până în Africa85 sau cu o eventuală apartenenţă etnică a celor doi la neamul dacilor 86.

Tot ipotetic se mai aminteşte şi faptul că atacurile costobocilor ar fiafectat, în aceeaşi perioadă, şi Dacia. Este invocat în acest sens unartefact votiv, descoperit la Myszkow, ce fusese dedicat lui I. O. M.Dolichenus de către Gaius, militar al cohortei I Hispanorum milliaria87,din armata Daciei Porolissensis. Prezenţa acestei piese în aria culturiiLipiţa care, în mod normal, având în vedere caracterul său votiv, fuseseexpusă într-un sanctuar, poate fi explicată ca pradă de r ăzboi, probabil înurma unei incursiuni a costobocilor în Dacia88, şi mai puţin în sensulextinderii ostilităţilor şi urmăririi inamicilor de către trupele Daciei până în Galiţia.

„Între timp [după cum notează MDL, având în vedere că mai sus se

referise la conflictul din 170, probabil că cititorul este îndemnat să creadă că în timp ce romanii erau preocupaţi cu liniştirea costobocilor, oricum,cel mult până la domnia lui Septimius Severus (193-211), la care se vareferi mai jos] Principatul, de esenţă liberală, ale cărui origini trebuiecăutate în magistraturile antice, începea să fie înlocuit, la Roma, cu ceeace se va numi Dominat, întrucât monarhul era dominus, stă pân alsupuşilor săi. În urma acestor evoluţii, armata va fi cea care va avea de

profitat, în condiţiile unei evidente militarizări a regimului” (p. 29).

82 CIL, III, 141383 CIL, VIII, 14667 (= IDRE , II, 430; 25679); J. Kolendo, Un romain d’Afrique élevé

dans le pays des Costoboces. A propos de CIL, III , 14667 , în AMN, XV, 1978, pp. 125-130.84 A se vedea discuţiile la Gh. Bichir, Ramura nordică a dacilor – costobocii, în„Thraco-Dacica”, IV, nr. 1-2, 1983, pp. 65-66.85 A. von Premerstein, Untersuchungen zur Geschichte des Kaisers Marcus. Der Einfall der Kostoboken, în „Klio”, XII, 1912, p. 155.86 I. I. Russu, Les Costoboces, în „Dacia (N.S.)”, III, 1959, p. 351.87 L’Année épigraphique, 1905, 16; 1998, 113 (= ILS , 9171).88 M. Macrea, Via ţ a în Dacia ..., p. 73.




Dincolo de nuanţarea reperelor cronologice, pentru care MDL nu vădeştenici cea mai insignifiantă consideraţie, instaurarea Dominatului are cutotul alte tâlcuri89 care, evident, îi scapă, dar pe care nu le vom detaliaaici. De asemenea, o cu totul altă semnificaţie o are şi reforma militar ă90 despre care autoarea notează conştiincios: „în urma acestor măsuri,efectivele fiecărei legiuni sunt diminuate, concomitent cu sporireanumărului acestora”, pentru că se intenţiona „să [se] asigure o eficienţă mai mare a acţiunilor, mai ales cu caracter defensiv, întreprinse de acestea

pe frontierele Imperiului” (p. 35). Notabilă aici este şi următoarea afirmaţie: „în acelaşi timp [«235-

268, în condiţiile unei reale anarhii militare», n. n.], în lumea barbar ă îşifac apariţia goţii, care venind din Scandinavia, împing celelalte populaţii

peste limes-ul dunărean” (p. 31). MDL ştie ceva, dar vag şi imprecis.Autorii antici, Strabon91, Pliniu cel Bătrân92, Tacit93 şi Ptolemeu94 îimenţionează pe goţi (Guiones, Gutones, Gotones, Gothones, Gytones)într-o regiune situată pe litoralul sudic al Mării Baltice. Informaţiile scrise

privind localizarea goţilor în această regiune, în ultimele trei secole a.Chr. şi în primele două p. Chr., sunt susţinute şi arheologic. Astfel,cultura Wielbark, atribuită goţilor, apare în Pomerania şi Polonia Mare cao cultur ă locală, formată pe fondul mai vechii culturi Oksywska,r ăspândită ulterior pe acelaşi areal (secolul al II-lea a. Chr. – prima

jumătate a secolului I p. Chr.). O opinie diferită se regăseşte în lucrarealui Iordanes95, potrivit căreia goţii ar fi ajuns pe ţărmul sudic al MăriiBaltice (Gothiscandza), cu trei cor ă bii, plecând sub conducerea lui Berig,din zona Peninsulei Scandinave (Scanza). „În ciuda tuturor încercărilor dea atribui o origine scandinavă goţilor, în conformitate cu ştirile transmisede Iordanes şi cu studiile filologice tradiţionale, interpretarea datelor arheologice, conturată tot mai coerent în ultimele patru decenii, nu lasă

89 Cr. Olariu, Despre Dominat , în „Studii Clasice”, XL-XLI, 2004-2005, pp. 239-249.90 Aceasta se poate afla consultând, de exemplu, N. C. Nischer, The army reforms of Diocletian and Constantine, în „Journal of Roman Studies”, 13, 1923, pp. 1-55; E.

Sander, Die Reform des römischen Heerwesens durch Julius Caesar , în „HistorischeZeitschrift”, 179, 1955, pp. 225-254; R. E. Smith, The Army Reforms of SeptimiusSeverus, în „Historia”, 12, 1972, pp. 481-500; H. G. Pflaum, Zur Reform des KaisersGallienus, în „Historia”, 25, 1976, pp. 109-117.91 Strabon, Geographia, VII, 1, 3.92 Pliniu cel Bătrân, Nat . hist , IV, 14, 99; XXXVII, 2, 35.93 Tacit, Germania, 44, 1; Annales, II, 62, 2.94 Ptolemeu, Geographia, III, 5, 8.95 Iordanes, Getica, 25-26.



Costin Croitoru406

nici o îndoială cu privire la originea continentală a acestora, acordând,astfel, credit autorilor antici care au scris într-o perioadă mai apropiată deevenimente”96.

În continuarea excursului său, autoarea se opreşte asupra reformelor militare ale împăraţilor Septimius Severus, Caracalla şi Gallienus,eventual cu unele nuanţări privind rezultatele acestor transformări laDunărea de Jos (pp. 29-32). Urmează, în mod firesc, domnia împăratuluiDiocletianus, caracterizată de profundele modificări la nivel administrativ. În

privinţa limitei nordice „a provinciei Scythia Minor, o serie de specialişti, printre care D. Tudor, O. Toropu, M. Zahariade, studiind izvoarele, au

ajuns la concluzia că, în unele momente a putu[t] depăşi linia fluviului, însudul Moldovei şi respectiv al Basarabiei” (p. 36). Opiniile acestor specialişti sunt completate de MDL cu fermitate: „aceste teritorii eraucontrolate cu siguran ţă prin intermediul valului de pământ ce porneşte din

punctul Şerbeştii Vechi (Traian), pe Siret şi se opreşte în nordul LaculuiSasâc”. Mai mult: „de asemenea, se ştie că flota dunăreană aveadetaşamente în garnizoană la Bărboşi şi la Orlovka, dar nu este exclus să mai fi avut şi alte staţii pe malul stâng al fluviului” (p. 37) [subl. noastre].Evident, nici una dintre afirmaţiile de mai sus nu este argumentată. Dacă datarea, în secolul IV, a valurilor amintite ne pare probabilă, noi înşineavansând-o97, prezenţa flotei „în garnizoană” la Bărboşi şi Orlovka, deşi

foarte posibil ă , pentru prima jumătate a veacului amintit, nu este încă şidemonstrată. Mai mult, un nivel de secol IV la Bărboşi deşi identificat98,după câte se pare, este insuficient documentat, iar la Orlovka lipseşte(MDL le dă ca sigure şi mai târziu, „sub Constantin I, fortificaţia de laBarboşi continuă să joace rolul de cap de pod, ca şi cea de la Orlovka”, p.39; ulterior în timpul domniei lui Valens: „pentru comer ţul cu goţii,împăraţii romani mai păstrau doar două capete de pod la nord de Dunăre,la Aliobrix probabil şi Constantiniana Daphne”, p. 42). Pentru acestea, caşi pentru „alte staţii pe malul stâng”, r ămâne ca MDL să revină cu

precizări suplimentare, dacă există. În ceea ce priveşte datarea valului

96 I. Ioniţă, Go ţ ii, în Istoria românilor , II, Daco–romani, romanici, alogeni, coord.: D.Protase, Al. Suceveanu, Bucureşti, 2001, pp. 678-693.97 C. Croitoru, Sudul Moldovei în cadrul sistemului defensiv roman. Contribu ţ ii lacunoa şterea valurilor de pă mânt , în „Acta Terrae Septemcastrensis”, I, 2002, p. 109, p.111, pp. 113-114.98 N. Gostar, S ă pă turile şi sondajele de la Ş endreni- Barbo şi, în MCA, VIII, 1962, p.508: „materialul aflat la nivelul acestei zidării arată prezenţa unui turn roman târziu, din prima jumătate a sec. IV”.




amintit, într-o primă fază în epoca lui Hadrian, iar ulterior remanierea şireutilizarea în secolul IV, cum spuneam, statuate acum cu fermitate deMDL, a se compara şi cu situaţia de la p. 43: „sub domniile împăraţilor Anastasius (413-518) [sic! 105 ani, numai de domnie! A se vedea p. 97:domnia lui Domitianus (81-87)] şi Iustinian (527-565), frontiera romană din această regiune va cunoaşte perioade de refacere a limes-ului, când,

probabil, revirimentul stă pânirii romane la nordul Dunării, mai ales întimpul ultimului, se va concretiza în refacerea valului ce str ă bate sudulMoldovei şi al Basarabiei. Este posibil însă ca această acţiune să o fiîntreprins chiar Constantin cel Mare, dacă nu cumva cea de a doua fază a

construcţiei respective nu trebuie considerată ca apar ţinând unei epocimai târzii (secolul al X-lea) după cum credea R. Vulpe” (nota bene,trimiterea la nota 278 omite lucrarea celui menţionat, recurgându-se doar la Teodor 1981, 11; Zugravu 1994, 132).

R ămânând la cazul fortificaţiilor, MDL abordează şi tipologia lor în perioada Dominatului (pp. 38-39), pe baza studiului lui R. Florescu99,utilizat de asemenea în mod copios, dar par ţial după toate aparenţele, devreme ce nu se reţin decât două din cele trei tipuri de fortificaţii discutate.Tot aici, autoarea introduce şi o sintagmă originală, conform căreia,

prezenţa por ţilor flancate de turnuri şi colţurile prevăzute cu bastioane„mărturisesc clar o misiune ofensivă pentru centre ca Axiopolis, Troesmis

est, Dinogeţia şi Noviodunum” (sublinierea noastr ă, paradoxal, abia acumapare trimiterea la studiul menţionat, dar în care această idee nu apare!).

Cap. III . Flotila militar ă romană pe limes-ul nord-dobrogean (pp.47-78). Acest capitol va fi discutat cumva mai succint, întrucât prezintă multiple locus communis cu cel anterior, asupra cărora nu vom insista. În

plus, abundă de noţiuni tehnice privind organizarea, funcţionarea şidotarea flotei, veritabile „contribuţii” în domeniu, din care o mostr ă ogăsim la p. 64: „romanii obişnuiau să navigheze şi noaptea şi în acest caz,dovedit de reprezentările Columnei lui Traian, navele erau dotate culanterne” sau „vasul este ca şi legiunea, un tip marcând o puternică tendinţă de uniformizare” ori „pintenul, împrumutat de la cartaginezi, deforma unei săgeţi cu aripile alungite” despre care, în paragraful imediaturmător, se notează că avea „forma unui trident” (p. 77). Dacă tot aabordat (tangenţial) subiectul reprezentării navelor pe diverse tipuri demonumente, poate nu era r ău pentru MDL să consulte şi „repertoriul

99 R. Florescu, Urbanizarea Dobrogei romane, în „Pontica”, XXIII, 1990, pp. 97-127.



Costin Croitoru408

descoperirilor”100. În acelaşi context nu ar fi trebuit ignorate nicirezultatele cercetărilor subacvatice, măcar cele adiacente zonei dereferinţă, atâtea câte sunt101. Finalmente, pentru tematica lucr ării imperiosnecesar ă era şi o discuţie relativă la unitatea navală numită musculiScythici102.

Aşadar, dincolo de câteva chestiuni tehnice, reţine atenţia următorul pasaj: „Probabil acum [în paragraful anterior este menţionată (din nou)organizarea, în anul 15, de către Tiberius a unui «comandament militar înPont», n. n.] dispar davae-le [sic!] de la Barboşi şi Orlovka, dar populaţiaautohtonă nu pleacă [,] după cum o dovedesc materialele de la Barboşi,

datate în a doua jumătate a secolului I d. Hr., întrucât, condiţiile denavigaţie, asupra cărora vom reveni mai jos, solicitau oameni pentrutractarea navelor în amonte, printre coturile fluviului, acolo unde vântulsau folosirea ramelor nu erau îndeajuns pentru a asigura navigarea. Deasemenea, era nevoie de mână de lucru în porturi pentru descărcareaacestora, pentru paza antrepozitelor şi pentru şantierele navale (p. 51,aceeaşi frază şi la p. 98). Din nou, MDL face confuzii grave:

1. nu poate fi vorba despre „dispariţia” aşezărilor fortificate de tipdava de la Bărboşi şi Orlovka în timpul lui Tiberius. O primă transformare pe care acestea o vor suferi datează abia din timpul lui Nero,adică aproape jumătate de secol mai târziu, şi se refer ă la un nivel de

incendiere şi la dezafectarea sistemului de fortificare (nicicum ladispariţia aşezării!), cel mai probabil ca rezultat al acţiunilor guvernatorului Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus103.

2. „materialele de la Barboşi, datate în a doua jumătate a secolului Id. Hr.”, erau utilizate pentru a demonstra continuitatea după cucerireatraianică şi nu după „distrugerea tiberiană”. Oricum, f ăr ă a constitui

100 J. Pékary, Repertorium der hellenistischen und römischen Schiffsdarstellungen,Münster, 1999.101

De exemplu C. Scorpan, Ancore antice descoperite pe coastele submarine aleCallatisului şi unele probleme ale naviga ţ iei în pontul stâng , în SCIV, 21, nr. 4, 1970, pp. 639-647; V. Cosma, Anchors from Tomis, în „International Journal of NauticalArchaeology”, 2, 1973, pp. 235-241; Idem, Ancore din Tomis, în SCIV(A), 25, nr. 2,1974, pp. 191-207.102 O. Bounegru, Preciză ri privind musculi Scythici, în SAA, I, 1983, pp. 178-181.103 C. Croitoru, Contribu ţ ii la cunoa şterea rela ţ iilor politice dintre Imperiul Roman şi geto-daci (expedi ţ ia lui Tib. Plautius Silvanus Aelianus), în „Argesis”, XI, 2002, 57-68cu bibliografia etc.




excepţii pentru castrele din Dacia, acestea apar la Bărboşi mai curând caerori de interpretare a situaţiei arheologice104.

3. dincolo de „sublimul” – prin ridicol – r ăspuns la clasica Perit -au dacii? Nu „întrucât, condiţiile de navigaţie […], solicitau oameni pentrutractarea navelor în amonte”, poate pe viitor MDL ne va spune careanume erau, începând din anul 15 p. Chr., porturile, antrepozitele şişantierele navale deservite de dacii care se ambiţionau să existe, în ciudafaptului că, după spusele sale, aşezările lor de la Bărboşi şi Orlovka„dispăruser ă” deja.

În legătur ă cu aceeaşi chestiune, mai notăm şi următoarea afirmaţie:

„Tot atunci, în perioada organizării limes-ului de către Rubrius Gallus,sub domnia lui Vespasian, este foarte probabil să fi fost ridicat castellum-ul de pământ, deoarece, chiar mai devreme, în timpul împăratului Nero, înurma măsurilor de transmutare la sudul Dunării a 100 000 de transdanubieni,întreprinsă de legatul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus,încetează, credem, locuirea dacică din dava de la Bărboşi” (p. 56). E de

prisos să mai menţionăm că asemenea ipoteze nu sunt susţinute de absolutnici un argument, şi asta, f ăr ă doar şi poate, pentru că nici nu există. Dacă locuirea dacică de la Bărboşi încetează sub domnia lui Nero, care va fifost rostul construirii aici a unei fortificaţii romane în timpul luiVespasianus? R ăspunsul îl deţine tot MDL, deşi îl exprimase ceva mai

devreme: „Dar vântul îşi schimbă direcţia frecvent în dreptul coturilor şica urmare, navele trebuiau trase la edec. În această situaţie era necesar ă asigurarea malurilor şi ca urmare apar fortificaţii pe ambele maluri aleDunării, cum s-a întâmplat la Barboşi, unde castellumul [sic!] a fostridicat într-un punct dificil pentru navigaţie, în apropierea unui meandruîn acea perioadă a Siretului” (pp. 53-54). Aceste „ipoteze originale”,rezultate probabil din superficialitate şi dispreţ pentru rezultatele munciicolegilor de breaslă, oricum din desconsiderarea oricăror rezultate alecercetărilor arheologice, nu reclamă absolut nici o discuţie suplimentar ă,cel mult, pentru MDL, s-ar cuveni trimiterea la o listă bibliografică măcar minimală.

Mai grav este faptul că, uneori, MDL mimează apelul la argumentularheologic, ca în cazul următor: „descoperirile arheologice din parteavestică a valului Tuluceşti-Şerbeştii Vechi (comuna Şendreni, jud. Galaţi)dovedesc prezenţa adânc în teritoriu a materialelor tegulare cu ştampila

104 I. Ioniţă, Din istoria şi civiliza ţ ia..., pp. 21-23; L. Petculescu, Despre cronologia fortifica ţ iilor romane de la Barbo şi, în „Pontica”, XV, 1982, pp. 249-253.



Costin Croitoru410

unităţii militare fluviale, fapt care ar putea sugera ideea că autoritateacomandantului flotei se extindea şi asupra colţului sudic [al] Moldovei,cuprins între Dunăre, Siret, Prut şi acest val” (p. 58). Dincolo de lipsa delogică a frazei, subliniem că în cazul „descoperirilor arheologice” se facetrimitere prin intermediul notei 377 la Sanie 1981, 78, unde în realitate nuapare absolut nici o menţiune cu privire la identificarea vreunui materialtegular relativ la flota romană!

Mai corijăm şi următoarea eroare, datorată exclusiv carenţelor dedocumentare bibliografică – cohors I Cisipadensium şi cohors Gemina

Dacorum millitaria nu sunt „atestate pentru prima dată în zonă” în

vremea lui Gordian al III-lea (p. 72). Prima dintre aceste unităţi aparemenţionată în Moesia într-o epocă timpurie, poate chiar neroniană105,oricum sigur la 28 aprilie 75106. După divizarea provinciei staţiona înMoesia Superior , unde este atestată în anii 93107 şi 100108. În Moesia

Inferior cohorta este transferată în intervalul 146-155109. Ulterior, învremea lui Maximin Tracul şi Gordian al III-lea, cohors I Cisipadensium este atestată la Troianhissar 110. În ceea ce o priveşte pe cealaltă, cohors Gemina Dacorum millitaria este atestată în Moesia Inferior , cel târziu întimpul lui Septimius Severus, prin intermediul unei inscripţii descoperitela Montana111. Prezenţa trupei este confirmată epigrafic şi în anul 204112.

Cap. IV . Considera ţ ii privind fortifica ţ iile militare romane pe limes-

ul nord -dobrogean. Sunt discutate aici un număr de 10 fortificaţii (a sevedea specificaţia de la p. 80, nota 543: „termenul este folosit în sensul decetate” [sic!]), evident nu toate cele descoperite sau măcar semnalate113 şi

105 CIL, V, 8185 (= ILS , 9172). Datare cf. D. B. Saddigton, The Development of the Roman Auxialiary Forces from Caesar to Vespasian (49 B. C . – A. D. 79), Harare, 1982, p. 162.106 M. M. Roxan, op. cit., nr. 2 (diploma de la Taliata).107 CIL, XVI, 39 (diploma de la Negovanovci).108 CIL, XVI, 46 (diploma de la Siscia).109 P. Weiß, Das Konsulnpaar vom 7. April 145 n. Chr . Noch einmal zu den Auxilien vonMoesia inferior und Thracia unter Antoninus Pius, în „Zeitschrift für Papyrologie und

Epigraphik”, 134, 2001, pp. 262-266.110 CIL, III, 14429-14430.111 CIL, III, 142119 (= IDRE , 316).112 CIL, III, 12382 (= IDRE , 315).113 Mai erau de menţionat măcar şapte fortificaţii, chiar dacă mai puţin cercetate, întreCapidava şi Noviodunum, a se vedea în acest sens M. Zahariade, The Roman Frontier inScythia Minor , în Roman Frontier Studies. Proceedings of the XVII th International Congress of Roman Frontier Studies, ed. N. Gudea, Zalău, 1999, pp. 199-213, în specialfig. 1. Map of the limes scythicus. Pentru subiectul abordat era necesar ă, de exemplu, şi




desigur dispropor ţionat abordate, în limitele bibliografice şi comprehensiveale autoarei (de exemplu Bărboşiului îi sunt afectate puţin peste 10 pagini,iar pentru Dinogeţia şi Orlovka câte una). Menţionăm de la bun început că în cazul niciuneia dintre fortificaţiile discutate nu se fac trimiteri, aşa cumar fi de aşteptat, la rapoartele de cercetări arheologice, iar bibliografiautilizată arareori depăşeşte pragul anului 1989.

Prima fortificaţie „identificată” de MDL pe limes-ul nord-dobrogean este Capidava, judicios aleasă: „pentru a putea surprindeelementele esenţiale ce ne-ar putea fi utile în înţelegerea exactă a rolului

pe care fiecare fortificaţie l-a jucat şi prin aceasta stabilirea principiilor

legate de strategia şi tactica militar ă romană, vom porni în incursiuneanoastr ă [sic!], de la un centru important” (p. 80).

Exceptând cele câteva menţiuni ale Capidavei în diverse izvoare,atrage atenţia menţiunea acelui Itinerarium Antonini „realizat în timpuldomniei lui Caracalla şi definitivat în timpul domniei lui Diocletian” (p.80) cu trimitere la nota 547 unde MDL fixează cunoştinţele acumulate: „afost întocmit în timpul împăratului Caracalla”. Sursa menţionată, de tipulitineraria adnotata, deşi cuprinde trasee rutiere ce acoper ă aproape toateregiunile Imperiului Roman din ultimul sfert al veacului al III-lea, nureţine nici unul din Agri Decumates sau din Dacia romană, ambeleabandonate în jurul anului 270. În aceste condiţii, izvorul trebuie datat

mai curând în epoca tetrarhiei, după demonstraţia lui P. Arnaud114, chiar în timpul domniei lui Diocletian, undeva între 280 şi 290, adică înmomentul în care acest împărat reorganiza annona.

Din punct de vedere cronologic, lucrurile sunt la fel de „clare” pentru MDL: „o primă fază fixată, din punct de vedere cronologic,datează de la începutul secolului al II-lea”, „această fază este caracterizată de prezenţa a două nivele, primul datând în prima jumătate a secolului aiII-lea sau prima jumătate a secolului al III-lea” (p. 81) [sic!].

Pentru secolul al III-lea este atestată „o statio beneficiari consulari (subofiţeri inferiori centurionilor ce supravegheau siguranţa drumurilor)”

consultarea lui C. Scorpan, Limes Scythiae: topographical and stratigraphical researchon the late Roman fortifications on the Lower Danube, Oxford, 1980 (=BAR, Int. Ser.88) deşi şi lectura informaţiilor lui P. Polonic, Cet ăţ ile antice de pe malul drept al Dună rii (Dobrogea) până la gurile ei, în „Natura”, 24, nr. 7, 1935, pp. 18-26, ar puteareleva date interesante.114 P. Arnaud, L’Itinéraire d’Antonin: un témoin de la littérature itinéraire du Bas- Empire, în „Geographia Antiqua. Rivista di geografia storica del mondo antico e distoria della geografia”, 2, 1993, pp. 33-47.



Costin Croitoru412

(p. 81). Evident, nu este precizat unde anume ar fi fost menţionat un astfelde organism original. Un anume Antonius Florus – beneficiarius consularis apare, în schimb, menţionat într-o stelă funerar ă descoperită laCapidava115. Pe baza acestuia, Em. Doruţiu-Boilă presupunea: „laCapidava se afla probabil o statio de beneficiarii”, notând anterior:„beneficiarius consularis era un subofiţer, inferior centurionului; dininscripţii rezultă că beneficiarii serveau în corpuri detaşate în stationes, cumenirea de a supraveghea siguranţa drumurilor”116. Aşadar MDL preiainformaţia f ăr ă să indice sursa; mai grav, o preia şi complet eronat. În

plus, o minimă lectur ă suplimentar ă i-ar fi descifrat şi rolul complex al

beneficiarilor, aflaţi sub signis – fapt ce îi detaşa de militarii de rând, atâtîn viziunea provincialilor, cât şi a barbarilor, cu atât mai mult cu cât

beneficiarii se supuneau direct guvernatorului provinciei117.Şi în enumerarea trupelor care au staţionat la Capidava s-au

strecurat câteva neajunsuri. De acord cu posibilitatea ca fortificaţia să fifost ridicată de către o vexillatio apar ţinând lui legio V Macedonica (p.82), dar aceasta pare să fi beneficiat şi de concursul unor militari din legio

XI Claudia, despre a cărei posibilă prezenţă la Capidava118 MDL încă nua aflat. Nu ştim care este, de fapt, opinia autoarei în privinţa unei trupeauxiliare: „în perioada secolelor II-III au fost cantonate la Capidava:Cohors I Germanorum C . R…” (p. 82), iar la paragraful imediat următor

prezenţa aceleiaşi e doar ipotetică: „este posibil să fi staţionat şi Cohors I Germanorum C . R…”. Trupa, în realitate, chiar şi-a avut garnizoana laCapidava119, unde o înlocuieşte pe cohors I Ubiorum, detaşată în Daciadupă r ăzboaiele traianice. Pentru cea din urmă MDL insistă: „A. Aricescucrede posibilă staţionarea unei alte unităţi militare auxiliare, al cărui

signifer [sic!], M. Cocceius Vitlus, a fost de altfel înmormântat aici,

115 ISM , V, 41.116 Ibidem.117 A se vedea, mai recent, E. Schallmayer, K. Eibl, J. Ott, G. Preuß, E. Wittkopf, Der römische Weihbezirk von Osterburken I Corpus der griechischen und lateinischen

Beneficiarier - Inschriften des römischen Reiches, Stuttgart, 1990, iar în cazul Daciei:R. Ardevan, Beneficiarii în via ţ a civil ă a provinciei Dacia, în „Ephemeris Napocensis”,I, 1991, pp. 163-171; C. Opreanu, Misiunile beneficiarilor consulari pe limes-ul de nord al Daciei în secolul al III-lea, în AMN, 31/1, 1994, pp. 69-78.118 Gr. Florescu, R. Florescu, P. Diaconu, Capidava. I . Monografie arheologică ,Bucureşti, 1958, p. 15 şi nota 1: ştampila LEGX [ ICPF ].119 ISM , V, 16; 36; Z. Covacef, Cohors I Germanorum à Capidava, în Army and Urbandevelopment in the Danubian Provinces of the Roman Empire, eds. H. Ciugudean, V.Moga, Alba Iulia, 2000, pp. 285-291.




Cohors I Ubicorum [sic!]” (p. 83). După cum am menţionat mai sus,cercetări ulterioare anului 1977, când vedea lumina tiparului Armata în

Dobrogea romană , atestă prezenţa cohortei I Ubiorum la Capidava120.Pentru o altă trupă inclusă, de asemenea, în lista prezenţelor probabile – Cohors I Claudia equitata – nu deţinem nici un fel de date, şi nici nucunoaştem vreo menţiune a ei aici sau în altă parte! Ala II Hispanorum

Aravacorum, este indicată de către MDL la Capidava în intervalul „161-169 şi poate în timpul lui Hadrian” (p. 83, a se vedea şi paragraful imediaturmător unde autoarea certifică informaţia: „[…] înlocuiau contingenteledin Ala II Hispanorum Aravacorum, atestate pentru anii 161-169, care

este posibil să mai fi acţionat sub Hadrian”), după o informaţie preluată (f ăr ă indicarea sursei) şi neverificată. Prezenţa trupei nu este însă atestată la Capidava121. Este drept că aici se retrage pe la 161-169 AeliusLonginus122 – un vet [e]ranus al alei. Faptul este cât se poate de firesc, f ăr ă a atrage după sine şi prezenţa trupei. Alţi militari ai aceleiaşi ale seretr ăseser ă, de exemplu, la Histria123, Tomis124 sau Cius125, alţii tocmai laUtus126 (Gavren) sau Sexaginta Prista127.

În fine, pentru o ultimă unitate staţionată la Capidava, MDLnotează: „la sfâr şitul secolului al III-lea, castrul, reconstituit […] devinegarnizoană pentru o vexilaţie a unei unităţi de equites scutarii Solensium”(p. 83). Aceeaşi trupă (?) sau alta, dacă avem în vedere nuanţarea

cronologică, este menţionată şi în paragraful următor: „în timpul domnieilui Constantin cel Mare, Notitia Dignitatum aminteşte de o unitate decuneus equitum Solensium”. Autoarea uită deja că, şi în cazul trupei

precedente, f ăcuse trimiterea la acelaşi izvor (notele 576 şi respectiv 578: Not. Dign. Or., XXXIX, 4, 13), unde este notat laconic: „cuneus equitum Solensium, Capidava”. De unde atunci nuanţările cronologice (evidentcontradictorii) şi prima denumire a unităţii? Cum ne-a obişnuit, MDL

120 A se vedea supra nota 33.121 Deşi MDL nu ştie, ipoteza privind prezenţa trupei la Capidava, „poate încă din timpullui Hadrianus”, fusese avansată de către W. Wagner, Die Dislokation der römischen

Auxiliaformationen in den Provinzen Noricum, Pannonien, Moesien und Dakien von Augustus bis Gallienus, Berlin, 1938, pp. 47-49, care la vremea respectivă deţinea multmai puţine date.122 ISM , V, 23.123 ISM , I, 273, 297, 278 (?).124 CIL, III, 1421429(= ISM , II, 225).125 CIL, III, 7495(= ISM , V, 121).126 CIL, III, 12359.127 L’Année épigraphique, 1940, 34.



Costin Croitoru414

asimilează eronat informaţia şi notează f ăr ă să indice sursa utilizată.Trupa, desigur aceeaşi, este menţionată diferit în două inscripţii (finelesecolului III şi primii ani ai secolului IV) descoperite la Capidava128:equites scutarii, vexilltio Capidabensis [sic!], respectiv vexillatio equitum

scutariorum.Cea de-a doua fortificaţie analizată în capitolul IV este Carsium.

Dincolo de menţiunea toponimului în unele izvoare antice şi unele datetehnice ale construcţiei, ne oprim asupra unităţilor militare staţionate aici.Iată ce se notează în această privinţă: „fortificaţia propriu-zisă, construită în timpul lui Vespasian […] sau în timpul lui Traian” (p. 85), iar la

paragraful următor: „lagărul a fost construit după toate probabilităţile înanul 103 de către Ala II Hispanorum Aravacorum […] această unitate afost precedată de Ala Gallorum Flaviana, prezentă în acest punct încă dintimpul lui Vespasian”. Neputinţa evidentă de a preciza momentulconstruirii fortificaţiei din primul paragraf, datorată parcimoniei surselor,se transformă într-o confuzie totală; dacă ala II Hispanorum et

Aravacorum ridică fortificaţia exact în anul 103 [sic!], unde anume („înacest punct”) staţionase ala I Gallorum Flaviana ajunsă încă din timpuldomniei lui Vespasianus? O minimă lectur ă a chestiunii i-ar fi dezvăluitlui MDL câteva informaţii utile. Se pare că ştampilele „ AL FL” de laCarsium apar ţin, de fapt, altei trupe – ala I Flavia Gaetulorum129. În plus,

mai era de amintit aici, pentru secolele IV–V şi prezenţa unor milites Scythici130.

A treia fortificaţie care reţine atenţia autoarei este Cius. Mai era demenţionat aici, pentru perioada târzie şi prezenţa unui cuneus equitum

stablesianorum131. Următoarea fortificaţie este Beroe. Puţinele informaţii pe care le

deţinem relativ la acest obiectiv nu lasă loc de interpretări.Mult mai bine cercetată este fortificaţia de la Troesmis, sediu al

legio V Macedonica, până la transferul în Dacia. Ulterior, pentru a suplini

128

Pentru trimiterile la surse şi discuţiile cu privire la aceste trupe din garda personală aîmpăratului, a se vedea M. Zahariade, Moesia Secunda, Scythia şi Notitia Dignitatum,Bucureşti, 1988, pp. 78-79.129 Al. Suceveanu, Două inscrip ţ ii inedite de la Histria, în „Pontica”, XXXI, 1998, pp.111-114; a se vedea şi Fl. Matei–Popescu, op. cit ., p. 181 şi nota 77.130 Notitia Dignitatum. Or., XXXIX, 22: „milites scythici, Carso”; pentru aceste trupe, ase vedea M. Zahariade, op. cit ., pp. 84-87.131 Notitia Dignitatum. Or., XXXIX, 14: „cuneus equitum stablesianorum, Cii”; pentruaceste trupe, a se vedea M. Zahariade, op. cit ., pp. 77-83.




lipsa acesteia, autoarea notează: „au fost aduse în garnizoană unităţi din Legio I Italica şi Legio XI Claudia” (p. 89). Nu ştim care sunt dovezile prezenţei ultimei legiuni la Troesmis. Legio XI Claudia fusese adusă înDobrogea concomitent cu legio V Macedonica. Dacă prima, cu sediul laDurostorum, avea în grijă sudul regiunii, ce-a de-a doua supraveghea

partea nordică. A. Aricescu132, ipotetic, emitea supoziţia conform căreia,după retragerea legiunii a V-a macedonică, ar fi fost posibilă extindereacompetenţei lui legio XI Claudia până la Capidava. Al. Barnea, citându-l,dă ca sigur ă informaţia: „în urma acestui transfer, au fost aduse aici îngarnizoană [la Troesmis], unităţi din legiunile I Italica şi XI Claudia”133.

Din nou, MDL preia informaţia f ăr ă să o verifice.Pentru perioada târzie, „cert este faptul că Intinerarium Antonini

[sic!] prezintă fortificaţia de la Troesmis drept garnizoană pentru Legio I Iovia, iar Notitia Dignitatum ca reşedinţă pentru Legio II Herculea [sic!]”(p. 91). MDL limitează discuţia, conchizând, f ăr ă nici o legătur ă cusubiectul: „în acelaşi context [?], Procopius din Caesareea [sic!] o înscrie

pe lista cetăţilor ref ăcute de Iustinian”. Contradicţia dintre izvoarelemenţionate a fost observată de mult timp. Explicaţiile principale134 serefer ă la posibilitatea ca, la un moment dat, cele două unităţi să fi f ăcutschimb de garnizoane, sau, mai simplu, după părerea noastr ă şi maiaproape de adevăr, dacă avem în vedere cantitatea de material epigrafic ce

o plasează pe legio I Iovia în consens cu Notitia Dignitatum, la o posibilă eroare strecurată la redactarea acelui Itinerarium Antonini.

Cea de-a şasea fortificaţie menţionată în capitolul IV este Arrubium.Cum notam şi mai sus, despre ala I Vespasiana Dardanorum nu ştim cucertitudine că ar fi staţionat la Arrubium anterior secolului II, când seretrage aici în urma participării la r ăzboaiele dacice (MDL preiainformaţia135 privind sosirea alei la Măcin în timpul împăratuluiVespasianus, f ăr ă să o verifice sau măcar să se întrebe care ar fiargumentele unei asemenea situaţii).

132 A. Aricescu, Armata în Dobrogea romană , Bucureşti, 1977, p. 38.133 Al. Barnea, Limesul danubian al provinciei Moesia Inferior . Organizarea civil ă şimilitar ă , în CCDJ, III-IV, 1987, p. 80.134 Pentru bibliografia şi discuţiile relative la această chestiune a se vedea M. Zahariade,op. cit ., pp. 61-64.135 Cr. Matei, Considera ţ ii privind raporturile dintre Classis Flavia Moesica şi fortifica ţ iile limesului roman de la Dună rea de Jos ( sec. I – VI ), în „Pontica”, XXIV,1991, p. 153.



Costin Croitoru416

Următorul caz, îndelung discutat în comparaţie cu spaţiul afectat îneconomia lucr ării analizei celorlalte fortificaţii, este cel al Bărboşiului.Sunt amintite rezultatele cercetărilor arheologice, de la V. Pârvan laS. Sanie, cărora autoarea încearcă, de la un capăt la altul, să le sublinieze„neverosimilitatea”, pe un ton vădit superior, ca de exemplu la p. 93:„rezultatele descoperirilor efectuate sistematic, au condus la o serie deinadvertenţe”, p. 94: „V. Pârvan a presupus că fortificaţia […] trebuie să fi avut o formă poligonală […] deşi încă din timpul lui nu mai putea fireconstituit traseul, deoarece zidurile se mai păstrau pe foarte mici

por ţiuni”; pp. 94-95: „suprafaţa promontoriului a fost puternic deranjată

de construcţii moderne […] astfel că nu poate fi verificată informaţia lui N. Gostar”; p. 95: „S. Sanie, care însă nu observă credem poziţiacastellum-lui [sic!] pe promontoriu, la o altitudine de 44 m., panta fiinddeosebit de abruptă, în interiorul presupusului castru, în planul întocmitde primul autor (Pl. XXII)”, la planşa menţionată apare, de fapt, planulcomplexelor romane de la Bărboşi apud Gh. Săulescu, 1937, aşa încâtsuntem for ţaţi de împrejur ări să r ămânem la „observaţiile lui S. Sanie”.Previzibil, la p. 96 avem şi r ăspunsul acestei atitudini: „luând înconsiderare faptul că, din punct de vedere practic, prezenţa castrului înzona promontoriului Tirighina nu a putut fi dovedită [sic!], suntem de

părere că existenţa acestuia nici nu poate fi justificată în acest perimetru,

la Barboşi, pe promontoriul Tirighina, din cauza condiţiilor geomorfologice ale terenului suport (Pl. XXII/2). Este greu de crezut că romanii au putut amplasa un castru într-un spaţiu atât de accidentat, cudenivelări de teren de circa 44 de metri şi pante abrupte cu râpe de 15-20m. adâncime, în incinta fortificaţiei respective”. Credem că nu ar fi de

prisos să menţionăm aici că trimiterea la ilustraţie nu se refer ă larezultatele vreunui studiu interdisciplinar relativ la „geomorfologiaterenului suport”, ci la o planşă care nu există. Poate că intenţia a fostaceea de a trimite cititorul la Pl. XXIII, fig. 2, unde apare o fotografie a

platoului Tirighina. Oricum, nu ştim nici pe ce bază avansează MDLdiferenţele de nivel menţionate, oricum hilare – panta abruptă coboar ă într-o râpă de 15-20 m., până la diferenţa de nivel de 44 de metri formândo altă pantă, de data aceasta domoală? A se vedea, consemna şi comparacu situaţia de la p. 102 unde se afirmă cu tărie: „credem că argumentul celmai puternic în sprijinul acestei idei construirii [sic!] unei fortificaţii laBarboşi, mult mai devreme decât anul 107, îl reprezintă tocmai poziţiageografică şi strategică a promontoriului Tirighina, pe malul stâng alDunării, dominând partea nord-vestică a orogenului nord-dobrogean şi




cursul fluviului până la limita a ceea ce specialiştii numesc Dunăreamaritimă, precum şi Lunca Siretului, navigabil în Antichitate, chiar de lagurile de vărsare”.

Rapid, înainte ca orice cititor cât de cât avizat să îşi revină dinconsternarea provocată de afirmaţiile de mai sus, MDL ofer ă şialternativa: „în fapt, având în vedere importanţa strategică a zonei îndiscuţie, nu suntem împotriva ideii existenţei la un moment dat şi a unuicastru, dar amplasarea trebuie să fi fost alta, poate în zona albiei majore aSiretului, unde nivelul antic se află la cca. 14 m. sub nivelul actual, carezultat al evoluţiilor hidromorfologice şi mai ales al colmatărilor”. Făr ă a

intra îl altă polemică (nu că afirmaţiile de mai sus ar reclama vreo discuţiesuplimentar ă) am întreba-o pe MDL unde anume au mai construit romaniiun castru într-o zonă inundabilă? Mai mult, dacă această zonă s-ar fi aflatîn antichitate „la cca. 14 m. sub nivelul actual” ipoteticul castru era plasatchiar cu mult şi sub nivelul fluviului şi râurilor vecine, dacă nu cumvaautoarea este gata să ne argumenteze, pe baza „evoluţiilor hidromorfologice şi mai ales al colmatărilor”, faptul că şi Dunărea, Siretulşi Bârladul s-a înălţat cu aceiaşi cca. 14 m.

Mai notăm şi stăruinţa autoarei de a nuanţa întrucâtva cronologiafortificaţiilor de la Bărboşi: „studiul izvoarelor, a literaturii despecialitate, precum şi observaţiile pe teren [sic!], ne fac să consider ăm

momentul ridicării fortificaţiei de pământ ca fiind anterior domniei luiTraian” (p. 96). Să urmărim afirmaţiile autoarei în succesiunea lor:literatura de specialitate o „desfiinţase” anterior, orice observaţie aantecesorilor fiind „neverosimilă”, oricum actualmente de „neverificat”,deci greu de acceptat, dar uşor de respins, izvoare relative la un nivel ante Traianus la Bărboşi nu există (poate MDL deţine unele izvoare inedite,oricum nu le divulgă aici), iar „observaţiile pe teren” nu pot oferi indiciicronologice (MDL nu a participat la cercetările arheologice de laBărboşi). Cum însăşi autoarea realizează cât de neconvingătoare suntaceste afirmaţii, plusează: „ca argument în favoarea acestei idei,consider ăm a fi preponderenţa traficului maritim de mărfuri în zona delitoral a Pontului Euxin, între a doua jumătate a secolului II î. Hr. şidomnia lui Augustus”.

Probabil că, indirect, autoarea mai încearcă un argument: „aceleaşimotive care îi determinaser ă pe greci să amplaseze la Barboşi unemporium, în sensul de port comercial, centru de redistribuire, loc deschimb, dar şi de comunitatea care asigura desf ăşurarea acestor activităţi[sic!], i-au f ăcut şi pe romani cu siguranţă să folosească punctul fortificat



Costin Croitoru418

ca statio” (p. 98). Paradoxal pentru MDL, nu grecii, ci V. Pârvan136 amplasase la Bărboşi un emporium. Marele nostru istoric îşi argumentaaceastă ipoteză în special pe temeiul unor piese ceramice greceşti – lecythi – ce ar fi fost descoperite la Bărboşi137. Nu ştim nimic despresoarta unor piese similare, amintite de C. Schuchhardt138, dar în ceea ce

priveşte artefactele prezentate de V. Pârvan, acestea provin din colecţia dearheologie a dr. Nestor Măcellariu, care se conservă la Muzeul de IstorieGalaţi139. Frapează, în cazul acestora, starea foarte bună de conservare şi,mai ales, faptul că cercetările sistematice ulterioare sau descoperirilefortuite nu au scos la iveală analogii în acest sens. Totodată, printre

piesele greceşti din colecţia amintită, mai apar şi unele imitaţii, cel mai probabil achiziţionate de către colecţionar cu prilejul uneia dintre deselesale călătorii în Grecia. În aceste condiţii, autenticitatea şi apartenenţaartefactelor sitului arheologic de la Bărboşi este îndoielnică.

În ceea ce priveşte unităţile militare care au staţionat la Bărboşi,alături de menţionatele legio V Macedonica, legio I Italica, cohors I Mattiacorum şi Classis Flavia Moesica, mai erau de amintit şi altele,chiar dacă fac parte dintre cele socotite la un moment dat de noi caincerte140, datorită posibilităţilor multiple de lecturare a ştampilelor. Estevorba, mai ales de ştampila ce conţine literele A, L şi P cu E în ligatur ă,tegula fiind identificată alături de monede din epoca traiană141. Tot în

treacăt, mai ales ca argument pentru existenţa nivelului de secol IV de laBărboşi, amintim şi ipotetica prezenţă a unor detaşamente din legio I

136 V. Pârvan, Castrul de la Poiana ..., p. 117.137 Aceleaşi îndoieli cu privire la autenticitatea pieselor le consemnasem şi cu alt prilej:C. Costin, Despre prezen ţ a romană în sudul Moldovei şi rolul castellum-ului descoperit la Gala ţ i. Note de lectur ă (I), în „Danubius”, XXI, 2003, pp. 15-23.138 C. Schuchhardt, Wälle und Chausseen in südlichen und östlichen Dacien, în„Archäologisch-epigraphische Mitteilungen aus Oesterreich”, IX, 1885, p. 219.139 I. T. Dragomir, Vestigii milenare inedite din patrimoniul Muzeului Jude ţ ean de Istorie Gala ţ i. Colec ţ ia dr . Alexandru Nestor M ă cellariu, în „Peuce”, IX, 1984, pp. 157-

584.140 C. Croitoru, Despre trupele romane din fortifica ţ iile de la Bă rbo şi (Gala ţ i). Note delectur ă (II), în „Istros”, XI, 2004, pp. 159-172.141 S. Sanie, Certains aspects de la situation politique et démographique de la Dacied’Est dans la période Domitien – Trajan, în AMN, 26-30, I/1, 1989-1993, p. 17 (=Idem,în Din istoria Europei romane, Oradea, 1995, p. 152: ,,descoperiri recente adaugă Ala I Pannoniorum conform ştampilei deosebite de pe o ţiglă unde apare A, L şi P în ligatur ă cu E – Al (a)e P (annoniorum)”; Idem, Ceramică cu inscrip ţ ii şi ţ igle ştampilatedescoperite la Bă rbo şi-Gala ţ i, în SCIV(A), 47, nr. 2, 1996, pp. 121-153.




Iovia (?), ce ar fi atestată de asemenea prin descoperiri „recente,inedite”142.

A opta fortificaţie discutată de autoare este cea de la Dinogeţia.Deşi în cazul Bărboşiului MDL stăruia pentru identificarea unui nivelante Traianus, având în vedere „preponderenţa traficului maritim demărfuri în zona de litoral a Pontului Euxin, între a doua jumătate asecolului II î.Hr. şi domnia lui Augustus”, pentru Dinogeţia nu are absolutnici un complex în a prelua informaţia: „a fost construită în ultimii ani aisecolului al III-lea” (p. 103). De un nivel specific secolelor I-III, e dreptdestul de puţin cercetat143, nici nu a auzit! Totodată, alături de trupele

auxiliare, mai trebuia amintită aici şi staţionarea unei vexillatio din legio V Macedonica144, iar după 167 din legio I Italica145, întocmai ca laBărboşi.

Penultima fortificaţie abordată este Noviodunum. Exact ca în cazuldiscutat al castrului de la Troesmis, MDL crede că legio V Macedonica afost înlocuită după transfer de către legio I Italica şi legio XI Claudia. Şiaici, prezenţa acestei din urmă legiuni r ămâne de demonstrat.

Neîntemeiată este şi constatarea că intervenţia lui Vindius Verianus înregio Histriae „dovedeşte importanţa autorităţii politice a fortificaţiei,care ar putea justifica ideea unei posibile municipalizări a oraşului” (p.105). Personajul nu este altceva decât praefectus classis Flaviae

Moesicae, funcţie care îi reclamă rolul de judecător al disputelor relativela limitele teritoriale, iar această implicare rezida din dubla sa autoritate:de impunere instituţională a dispoziţiilor guvernatorilor provinciali şi deexpertiză tehnică, prin topografii militari (agrimensores, gromatici), adică în măsurarea efectiva a terenului146, aşadar f ăr ă absolut nicio legătur ă custatutul Noviodunum-ului.

142 Idem, La civilisation romaine et la romanisation à l’est des Carpates, în ArhMold,XVI, 1993, pp. 148-149: ,,A Barboşi à côté de vexillations de legio I Italica, legio VMacedonica, classis Flavia Moesica, cohors II Mattiacorum signalées depuis longtemps,

des découvertes récentes, encore inédites, ajoutent encore celles de legio I Iovia et ala IPannoniorum”. 143 A se vedea M. Zahariade, N. Gudea, The Fortifications of Lower Moesia ( A.D. 88 – 275), Amsterdam, 1997, p. 80, nr. 47, cu bibliografia.144 ISM , V, 261.145 ISM , V, 262.146 L. Petculescu, The Roman Army as a Factor of Romanization in the North-Eastern Part of Moesia Inferior , în Black Sea Studies, 5, Rome and the Black Sea Region. Domination, Romanisation, Resistance, ed. T. Bekker-Nielsen, 2006, p. 40.



Costin Croitoru420

Alături de menţionata legio I Iovia, mai trebuiau amintite, pentru perioada târzie, şi acele milites primi Constantiani147; poate tot aici seregăsea şi P (raefectura) C (lassis) R(ipae) Σ (cythicae)148.

În fine, ultima fortificaţie menţionată este cea de la Orlovka.Întrucât am discutat mai sus câteva chestiuni relative la aceasta, nelimităm doar la a preciza faptul că aici a fost identificată antica

Aliobrix149.În Bibliografie (pp. 109-124) abundă inconsecvenţele şi erorile de

metodologie. Dacă începând încă de la Ernest Bernheim150 se acceptă şise respectă „clasificarea clasică a izvoarelor istorice” în narative,

diplomatice, lingvistice, epigrafice, vestigii arheologice, izvoareetnografice şi folclorice, accepţiunea sub care este utilizat termenul înlucrarea de care ne ocupăm este absolut originală. Acestea (izvoarele!)sunt împăr ţite în 1. literare, 2. dicţionare şi enciclopedii, 3. lucr ărigenerale şi speciale. Izvoarele literare reprezintă de fapt o listă a autorilor antici şi a lucr ărilor lor, majoritatea citaţi după corpus-ul de Izvoare

privind istoria României. În cea de-a doua categorie, a dicţionarelor şienciclopediilor, alături de deja amintitele Enciclopedia civiliza ţ iei romane, Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, Civiliza ţ ia

Romei antice sau Geografia de la A la Z , precum şi altele de aceeaşifactur ă, se regăsesc şi corpus-urile: Inscrip ţ iile Daciei romane,

Inscrip ţ iile din Scythia Minor , Corpus Inscriptiorum Latinarum sau Inscrip ţ iile grece şti şi latine din secolele IV – XIII descoperite în România,dovadă a viziunii originale prin care MDL a încadrat în rândul izvoarelor această categorie a dicţionarelor şi enciclopediilor.

Elocventă pentru ceea ce înţelege MDL prin izvor este, de exemplu,şi situaţia de la p. 16: „izvoarele antice pomenesc de limes-ul Scythicus”cu trimiterea infra-paginală (nota 72) la Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, II, pp. 313-315, s. v. limes. A se vedea şi nota350, de la p. 55: „Ovidiu, Scrisori din Pont , I, 8, 11-20, Ovidius, 1973,

Izvoare, 309”, detaliată în lista bibliografică: Ovidius 1973=Ovidiu,

147 Notitia Dignitatum. Or., XXXIX, 25: „milites primi Constantiniani, Novioduro”; pentru aceste trupe, a se vedea M. Zahariade, op. cit ., pp. 84-87.148 ISM , V, 285. 149 N. Gostar, Aliobrix, în „Latomus”, XXVI, 4, 1967, pp. 987-995.150 E. Bernheim, Lehrbuch der Historischen Methode und der Geschichtsphilosophie:mit Nachweis der wichtigsten Quellen und Hilfsmittel zum Studium der Geschichte ,[1889], Leipzig, 1908; a se vedea discuţiile pe această temă la Al. Zub, De la istoriacritică la criticism, Bucureşti, 1985, p. 78.




Scrisori din Pont , IV, 7, 19-28, în Publius Ovidius Naso, Tristele, Ponticele (trad. Teodor Naum), Bucureşti, 1973 şi în lista abrevierilor Izvoare= Izvoare privind istoria Românei, I, colectiv. Vl. Iliescu, V. C.Popescu, Gh. Ştefan, Bucureşti, 1964. Interesantă este şi nota 365, de la p.57, unde un paragraf întreg este reprodus după sursa: „Ios.Aut.Iud., 7, 4,3, 92-95 apud Suceveanu 1982, 686”. În primul rând, este vorba despreIos., Ant. Iud., iar în cel de-al doilea, pentru cei care nu-l intuiesc, izvorulapare decodificat în abrevierile lucr ării citate – Iosephos, Antiquitates

Iudaicae. MDL îl putea regăsi în altă lucrare pe care o citează, Izvoare, pp. 412-417. Odată ajunsă aici descoperea faptul că, în realitate, textul în

cauză apar ţine de fapt altei lucr ări a aceluiaşi autor antic, Bellum Iudaicum, şi nu celei pe care o preia ad litteram dintr-o trimitere eronată.

În mod normal, în rândul izvoarelor ar fi trebuit inclusă şimonografia paharnicului Gh. Săulescu, care a apărut, nu în 1937, cumnotează MDL la p. 92 nota 687 şi în lista bibliografică, ci cu 100 de animai devreme. În orice caz, lectura, măcar în varianta transcrisă în care afost reeditată lucrarea (1991, transcriere V. Cristian, comentariu S. Sanie),

probabil că i-ar nuanţa autoarei anumite convingeri cu privire la existenţacastrului de pe promontoriul Tirighina, ca să nu mai vorbim despremărturiile cărturarilor moldoveni ori ale călătorilor str ăini. Mai notăm aicişi faptul că pl. XXII („planul complexelor romane de la Barboşi”) nu este

apud Gh. Săulescu, 1937, cum se notează, ilustraţia fiind preluată de laS. Sanie (p. 229, Pl. 57 – „planul complexelor romane de la Barboşi după Gh. Săulescu”) cum se vede, cu tot cu legenda.

Modul de organizare vizibil defectuos se reflectă în lista bibliografică, ce este extinsă artificial. Aici, de exemplu, aceeaşi lucrare Din istoria Dobrogei se regăseşte de trei ori: odată la p. 113 „BARNEA1968”, a doua oar ă la p. 123 „VULPE 1968” şi în fine a treia oar ă la p.124 „VULPE, BARNEA 1968”. Probabil din aceeaşi raţiune de a-şilegitima excursul şi prin trimiterea la o listă bibliografică intenţionatconsistentă, o altă lucrare apare de două ori, la chiar aceeaşi p. 111: estevorba despre Enciclopedia civiliza ţ iei romane, coord.: D. Tudor,Bucureşti, 1982, menţionată după numai câteva rânduri şi ca lucrare deautor: TUDOR., D., 1982, ed., Enciclopedia civiliza ţ iei romane,Bucureşti. În orice caz, pentru orice voce citată (şi nu sunt puţine, MDLîntemeindu-şi în mare parte expunerea pe utilizarea acestei lucr ări) esteamintit autorul şi nu abrevierea ( ECR, cum lucrarea apare în listaabrevierilor), de exemplu p. 57, nota 365: Suceveanu 1982, 686 sau p. 37,nota 236: Aricescu 1982, 287 etc.



Costin Croitoru422

Foarte probabil, unele dintre contribuţiile înşirate în lista bibliografică nici nu au fost văzute, aşa cum se întâmplă, de exemplu, cuPIPPIDI 1958, adică cunoscutul volum Contribu ţ ii la istoria veche a

României, citat aşa cum se vede în prima sa ediţie. Ulterior sub siglaPIPPIDI 1967 cititorul găseşte articolul Tiberius Plautius Aelianus şi

frontiera Dună rii de Jos în sec. I e. n., în Contribu ţ ii la istoria veche a României, II, Bucureşti, 1967. La cealaltă extremă, sunt lucr ările careapar în lista bibliografică, dar care nu au fost citate niciodată în text,

precum: Aricescu 1976; Bărbulescu 1987; Botzan 1987; Brudiu 1976;Brudiu 1980; Christescu 1937; Cr ăciunoiu 1996; Dragomir 1967;

Dragomir 1996; Fiebiger 1893; Gostar 1968; Grimal 1973; Homo 1971;Munteanu 1970; Nemeth 2005; Petrescu–Dîmboviţa, Daicoviciu, Teodor,Bîrzu, Preda 1995; Protase 1996; Russu 1976; Sanie, Dragomir 1970;Sarnowski, Trynkowski 1986; Ştefan 1971; Timoc 2001; Vulpe 1988;Westerdahl 1994.

Chiar şi lucr ările pe care nu le-a văzut, citate fiind în aparatul criticapud , sunt notate conştiincios de către MDL în lista bibliografică, aşacum se întâmplă la p. 39, nota 250, cu Parker 1933, apud Aricescu 1977;la p. 69, nota 474, cu Duval 1949 apud Bounegru 2002 (Duval apare şi la

p. 70, nota 486, de data aceasta f ăr ă apud ); la p. 89, nota 658, cu Syme1959 apud Bounegru 1987; la p. 97, nota 724, cu Bondari, Bulatović 1982

apud Sîrbu, Bârcă, 2000 (Bondari, Bulatović 1982 apar şi la p. 107, nota810, de data aceasta f ăr ă apud ).

În plus, dacă lista bibliografică urmează fireasca înşiruire alfabetică,atunci la pp. 117-118 IONESI ar trebui să îl urmeze pe IONESCU şi nuinvers, la p. 117 GOSTAR pe GARCIA, la pp. 118-119 MINGAZZINI şiMOMMSEN pe MICU, la p. 120 PETIT pe PETCULESCU, în fine la p.124 WESTERDAHL pe WHEELER. Desigur, nu ar trebui să irosimtimpul şi spaţiul pentru o verificare metodologică mai amănunţită, aşa că ne rezumăm la a mai semnala doar erorile apărute la propriile-i lucr ări, cucare MDL se auto-citează copios, astfel: LIUŞ NEA 1998 este publicat la

pp. 217-225 şi nu 217-226, iar LIUŞ NEA 1999 între pp. 133-159 şi nu133-156.

Plan şe (pp. 125-152); aceloraşi neajunsuri le este tributar ă şiaceastă parte finală, compusă din XXVII de planşe, uneori reprezentate demai multe figuri, dar în majoritatea cazurilor preluate (cu sau f ăr ă apud ,care atunci când apare notat este f ăr ă a se supune vreunei rigori, normalsau cursiv, respectiv, în cazul Pl. III, acesta cedându-i locul mai facilului„după”). Obligativităţii semnalării surselor îi r ăspunde în mod cât se poate




de original MDL, de exemplu, şi la Pl. V „Dobrogea romană, apud Pârvan” şi Pl. IX, fig. 2 „Drumul antic din sudul Moldovei, apud Pârvan”.Cum cititorul va intui desigur că este vorba despre V. Pârvan, dacă vaurmări consultarea hăr ţii originale, nu îi r ămâne decât să r ăsfoiască cuatenţie cele 10 lucr ări cu care autorul Geticii este citat în lista

bibliografică de către MDL. Aceeaşi situaţie se repetă şi în cazul Pl. VII-VIII, preluate după R. Vulpe, autor citat cu 11 lucr ări; Pl. XXIII, Fig. 1apud Gostar, autor citat cu opt lucr ări, sau în cazul „Pl. II – CursurileVechi şi Nou al Dunării (apud Borzan)”, dar aici, din fericire, M. Botzannu este citat decât cu trei lucr ări, astfel că sarcina cititorului de a înţelege

intenţiile autoarei este ceva mai facilă. Notă discordantă face trimitereadin „Pl. IV – Fundamentul Platformei Covurluiului (desen apud Ionesi1994, 213), hipercorectitudinea în acest caz r ămânând ineficientă, aceastafiind totuşi singura lucrare a autorului menţionat. Totodată, planşele V şiXI (fig. 1) sunt preluate după Tudor 1977, lucrare care nu se regăseşte înlista bibliografică! Mai mult încă, valurile care apar ilustrate în Pl. VIIdevin Valla în legenda planşei următoare, pentru simplul motiv că MDL a

preluat întocmai ilustraţia dintr-un studiu publicat în limba franceză151, păstrând-o şi în legenda lucr ării sale. Tot de la o planşă la cealaltă, acelaşiR. Vulpe, devine Radu Vulpe. Automatismul a funcţionat şi în cazul Pl.XXIV, pe care MDL a preluat-o cu tot cu numele autorului – S. Sanie

(nici mai mult nici mai puţin decât „header”-ul din articolul original), dar scris r ăsturnat, întrucât planul a fost rotit, sfidând astfel până şi orientareafirească conformă cu punctele cardinale.

Câteva fotografii par a fi efectuate de către MDL, fapt sugerat dinlipsa în legenda lor a trimiterii la sursă: Pl. IX, Fig. 1. altarul închinat lui„Hercule Victor”; Pl. XI, fig. 2. Columna lui Traian, din forul de la Roma;Pl. XV, fig. 4 metopă de pe Columnă cu reprezentarea unor bireme; Pl.XIX, fig. 1 Fotografie aeriană a Capidavei; Pl. XXIII, fig. 2 platoulTirighina; Pl. XXVII inscripţie. Cel puţin în cazul Tirighinei şi alCapidavei cititorul va sesiza lesne este vorba despre imagini „de epocă”,de asemenea „împrumutate”. Harta Imperiului Roman expusă la Pl. X afost desigur preluată dintr-un atlas istoric, care nu şi-a mai găsitmenţiunea, la fel desenul după mozaicul de la Althiburus.

În plus, lucrarea abundă în formulări discutabile şi erori ortografice:a. repetiţiile supăr ătoare, ca de exemplu, p. 6: „A. Aricescu, a cărui

lucrare privind armata romană în Dobrogea r ămâne deocamdată singular ă

151 R. Vulpe, Les Valla ..., pp. 267-276.



Costin Croitoru424

pentru spaţiul dobrogean”, tot aici: „o serie de articole în care încearcă să determine o serie de elemente”; p. 16: „fortificaţie organizată în spateleunui teritoriu de siguranţă creat în teritoriul inamic”; p. 18: „Eusebiuscare menţionează pentru anul 46 d. Hr. pentru anexarea Thraciei”; p. 34:„traducerea pe care o propune latinistul Gheorghe Ştefan, traducând operalui Eutropius”; p. 38: „în ceea ce priveşte tipologia acestor fortificaţii,întâlnim două tipuri”; p. 146: „planul cetăţii de la Troesmis realizat după fotografie aeriană realizat ă de …”, p. 151: „planul cetăţii de la

Noviodunum realizat după fotografie aeriană realizat ă de …”; b. erori ortografice, ca de exemplu, p. 5 şi nota 3: „D. Kinast”, în

loc de D. Kienast; p. 9: „secole□”, în loc de secolele; p. 11: „pe atunic”, înloc de pe atunci; p. 16, nota 76: „Diocetian”, în loc de Diocleţian; p. 111lucrarea lui Gr. Posea apărută la „Eidtura Ştiinţifică …”, în loc de EdituraŞtiinţifică; p. 18: „pentru sigurnaţă”, în loc de siguranţă; p. 21: „în fapt…”fiind început de propoziţie reclama majusculă; p. 50 Calssis Flavia Moesica, în loc de Classis …; p. 52 „în timpul r ăubloiului”, în loc der ăzboiului; p. 57: „remintim”, în loc de reamintim; p. 68: „Columan luiTraian”, în loc de Columna; tot aici „ca asect”, în loc de ca aspect; p. 73:„în acelasşi timp”, în loc de acelaşi; p. 77 „chiar mai muţi”, în loc demulţi; p. 78: „tradiţiei coemrciale elenistice, cu mariel fluxuri” în loc decomerciale şi marile; p. 86: „din aprtea”, în loc de din partea; p. 130:

„Planaş V”, în loc de „Planşa V”; p. 145: „planul fortif □aţiei”, în loc de planul fortificaţiei;

c. pleonasmele, ca de exemplu, p. 130 şi chiar în titlu: „limes-ulroman”; p. 17, nota 80: „fortificaţie militar ă romană”; p. 83: „castrul […]cu caracter pronunţat defensiv”;

d. expresii defectuoase, preluate întocmai, precum cele relative laizvoarele antice: p. 17: „izvoarele antice pomenesc”; p. 19, nota 96:„Appian care vorbea de ...”, „Cassius Dio ne spune ...”; p. 22, nota 137:„Tacit spune …”; p. 69: „Ovidiu ne spune”; la contribuţiile istoriografice:

p. 17: „în acelaşi timp, Doina Benea atrage atenţia”, iar la paragrafulimediat următor: „în acelaşi timp, opinia lui Theodor Mommsen”. E de

prisos, deşi se pare că nu şi pentru MDL, să „atragem atenţia” că T.Mommsen şi D. Benea nu şi-au emis opiniile „în acelaşi timp”, ci ladistanţă de mai bine de un secol, deşi „în acelaşi tip” sau „între timp” par a fi mai curând automatisme, dar care într-o lucrare de istorie schimbă „din condei” înţelesul cronologic!

e. grave dezacorduri, ca de exemplu, p. 5: „având în vedereconsecinţele acestei prezenţe … care i-a asigurat o extindere în timp …”;




p. 8: „este o încercare de clarificare a raporturile dintre …”; p. 16:„comunicarea dintre fortificaţii se asigura prin intermediul unui drumstrategic, paralele cu valul”, tot aici, nota 70: „turnuri de observaţie deformă pătrată care semnalizau între ele prin intermediul tor ţelor, aşa cumapar reprezentaţi pe columna lui Traian”; p. 20: „… în urma campanieicondusă de M . Licinius Crassus […] Roles, şeful geţilor «situaţi la est detriballi»” s-au aliat cu romanii…”; p. 25, nota 162: „De exemplu cele dela Noviodunum, Arrubium, Cius; aşezarea civilă dezvoltată pe lângă uncastellum de unitate auxiliar ă” etc.); p. 26: „Bărboşi şi Orlovka (Aliobrix)care era capete de pod”; p. 52: „Acestea erau vopsite în albastru, pentru a

putea fi confundată cu apa”; p. 70: „există dovezi că unele nave de r ăzboiservea drept curieri”; p. 99 „drumul urca pe afluenţii, Siret şi Prut, acesteafiind navigabile”;

f. fraze „adânci”, f ăr ă nici o noimă, în care MDL pierde firulexpunerii logice, ilustrând convingător graba cu care a fost încropită lucrarea. Având în vedere densitatea lor, acestea reflectă şi neputinţaautoarei de a se exprima coerent, ori poate încercarea, nereuşită, de aconstrui o frazeologie ceva mai elaborată. Indicăm numai câteva exemplusugestive, deşi lucrarea abundă în astfel de „judecăţi de valoare”; la p. 8:„la acest nivel cronologic în aria amintită este atestată prezenţamisionarilor creştini, care perpetuează raporturi cu o populaţie a cărei

mod de viaţă şi limbă le cunosc din perioada anterioar ă retragerii armateişi administraţiei romane din Provincie”; p. 10: „Proces de regresiune,rezultat al scăderii nivelului Oceanului Planetar în contextul unei r ăciri aclimatului, a determinat eroziuni puternice …”; p. 11: „Cursul antic alSiretului forma de-a lungul Grindului Oalelor, pe care s-a pututrecunoaşte, alături de numeroase fragmente ceramice, şi drumul roman celega castellum-ul de la Bărboşi cu Dinogeţia”; p. 12: „Aria de manifestarea acestor mişcări de subsidenţă este mult mai mare, ele afectând spaţiul dela est de Argeş până la confluenţa Trotuşului cu Siretul şi se suprapun

peste diferite sectoare…”; p. 15: „Deosebit din punct de vedere semantic,conceptul de fines, limes-ul ajunge în perioada sa clasică …”; p. 37, nota234: „stipulaţiile tratatului ( foedus-ului, ceea ce MDL numeşte« foedora») puteau fi modificate, pe baza acordului ambilor contractanţi,deschizându-se astfel, calea contradicţiei juridice a supuşilor, ce devine,cu timpul, identică celei a cuceritorilor”; p. 38: „în perioada Dominatului,toate fortificaţiile militare sunt întărite sau ref ăcute (a se vedea cazulDinogeţiei), un accent deosebit începând să fie pus, în condiţiile presiunii

barbarilor, pe fortificare[a] aşezărilor cu dispozitive marcant defensive”;



Costin Croitoru426

p. 39: „după fondarea Constantinopolului, noua Romă, importanţastrategică a limes-ului în discuţie creşte considerabil. Provincia în sine, caşi celelalte ţinuturi balcanice, va juca din acest moment, rolul de«hinterland» (cu sens de zonă rurală, în spatele unui port) al noiicapitale”; p. 39: „limes-ul Scythiae [sic!], care reprezenta spaţiul central

pe linia Dunării”; „Ca factor de promovare socială, birocratismul începesă înlocuiască armata”; p. 42. „La Noviodunum, în primăvara anului 369,împăratul Valens construise, în timpul expediţiei de pedeapsă împotrivagoţilor din nordul Dunării, un pod de vase, iar pacea pe care o va încheiaîn cele din urmă (între Valens şi Athanaric), pe o corabie, în mijlocul

fluviului.”; p. 43: „Revenind la domnia lui Iustinian, aceasta are un cadrugeneral generos, în absenţa invaziilor catastrofale”; p. 44: „urmărind pehartă acest traseu, se poate observa că el se confundă cu vechiul drumimperial, f ăr ă a mai urmări valea Dunării”; p. 48: „flota din Misena seînvecina cu Gallia, Spania, Mauretania, Africa, Egiptul, Sardinia şiSicilia”; p. 50: „navele rapide transportau ordine şi scrisori, flota având înfapt monopolul fiind curier oficial, chiar şi pe pământ”; p. 54: „Apariţiaflotei militare romane la Dunărea de Jos poate fi considerată sincron cu

primele semne de afirmare ale Imperiului roman în zonă, când flotaconstituia practic unica manifestare permanentă a acestei instituţii pentru

Ripae Thraciae”; p. 74: „În această perioadă apar denumiri noi, ca de

exemplu cea de navis longa, pentru o navă folosită exclusiv pentru acţiunimilitare, desemnând în general navelor de r ăzboi”; p. 82: „În treia fază, seconstată o nouă refacere are loc la începutul secolului”; p. 100 „ Historia

Augusta, care aminteşte de un nou tip de defensiv”. La acestea se adaugă:g. deficienţe majore în organizarea aparatului critic; de exemplu a se

vedea nota 38 unde, deoarece prenumele lui Ştefan este Gheorghe acel„B” din faţa numelui nu avea ce să caute, măcar pentru faptul că sistemulde abreviere abordat nu reclamă utilizarea prenumelui; la p. 104, nota771, numele este Covacef şi nu Copacef, iar P. Nicolescu, amintit la p.107, nota 803, este de fapt Nicorescu; la p. 15, nota 66, după numeleautorului antic, cititorul este trimis din nou la nota 66, care evident nu maiexistă; p. 104, nota 778, după numele autorului, cititorul este trimis dinnoul la nota 778, evident nu mai există nici aceasta; acel Syme 1971a dinchiar prima notă se refer ă deopotrivă la lucr ările Emperors and

Biography. Studies in the Historia Augusta şi Danubian Papers; cu toată stăruinţa cititorului, acel Vulpe 1975 citat la p. 6, nota 12, nu se regăseşteîn bibliografie, la fel Tudor 1977, amintit la p. 58, nota 372, p. 61, nota409, p. 63, nota 422 şi 424, 425, 428, p. 72, notele 500-501, p. 130, p.




136; Vlădescu 1994 de la p. 16, nota 71; Pârvan 1921 de la p. 18, nota 87;Garcia 2007 de la p. 48, nota 297; Chiriac, Nicolae, Talmaţchi 1993 de la

p. 54, nota 337; Russu 1975 de la p. 57, notele 368-369; Grant 1974 de la p. 61, nota 404; Bounegru 2003 de la p. 64, nota 434, Talmaţchi 1980 dela p. 80, nota 546, Florescu, Florescu 1958 de la p. 82, nota 567; Florescu1927-1932 de la p. 83, nota 577; Florescu 1957 de la p. 84, nota 592;Aricescu 1972 de la p. 84, nota 593; Doruţiu–Boilă 1978 de la p. 91, nota669; Topoleanu 10 de la p. 105, nota 787, nu are nici un înţeles, oricum în

bibliografie nu este notată nici o lucrare a acestuia; Nicorescu 1944 de la p. 107, nota 803; Bondari 1973 de la p. 107, nota 805. În plus, aceeaşi

lucrare Gostar, Dragomir, Sanie, Sanie 1964 amintită la p. 92, nota 686,devine la nota 690 Gostar, Dragomir, Sanie, Sanie 1970; pentru Bounegru1987 de la p. 19, nota 101, cititorul are de optat în lista bibliografică întreBOUNEGRU, O., 1987a, BOUNEGRU, O., 1987b sau BOUNEGRU, O.,BOUNEGRU, C., 1987; pentru Gostar 1967 de la p. 51, nota 318, şi p.93, nota 693, între GOSTAR, N., 1967a şi GOSTAR, N., 1967b; iar

pentru Năstase 1937 de la p. 107, nota 802, între NĂSTASE 1937a şi NĂSTASE 1937b; I. Barnea nu este autorul lucr ării Din istoria Dobrogei (I). Ge ţ i şi greci la Dună rea de Jos, cum crede MDL la p. 113, iar volumul Din istoria Dobrogei (II). Romanii la Dună rea de Jos, iar nu„ Romanii la Dună re”, a apărut în anul 1968 şi nu în 1970, având autori pe

I. Vulpe şi I. Barnea, şi nu doar pe acesta din urmă, aşa cum consider ă MDL la p. 113, s. v. BARNEA 1970, sau doar pe primul, cum notează la

p. 18, nota 92, p. 20, nota 110, p. 123. s. v. VULPE 1968; acel Forni 1959amintit la p. 18, notele 84-85, devine în lista bibliografică FORNI G.,1959-1962. Cititorul va descoperi cu surprindere şi nota 111, de la p. 20:„Groag, în RE, XIII, col. 277, apud Chirilă 1964, 134, n. 75”. R ămâne dediscutat dacă informaţia oferită reclama trimiterea la contribuţia lui Edm.Groag din această lucrare, în orice caz, o privire fugar ă peste „lista

prescurtărilor” din volumul (AMN, I, 1964) în care apăruse articolul lui E.Chirilă, i-ar fi decodificat lui MDL înţelesul enigmaticei abrevieriRE= Realencyclopädie der Classischen Altertumswissenschaft , oper ă monumentală pe care, f ăr ă îndoială, cei mai mulţi dintre studenţii domnieisale i-o puteau semnala, de altfel, în chiar biblioteca „Seminarium « Nicolaus Gostar » Antiquae Historiae et Epigraphiae” din cadrulFacultăţii de Istorie şi Filosofie gălăţene152. Tot originală este şi abordareadin p. 23, nota 141: „Suetonius, Vie ţ ile celor doisprezece cezari, X, II, în

152 Cf. http://www.historia-antiqua.ugal.ro/biblioteca/biblioteca.php., accesat la 25.11.09.

http://www.historia-antiqua.ugal.ro/biblioteca/biblioteca.php

http://www.historia-antiqua.ugal.ro/biblioteca/biblioteca.php



Costin Croitoru428

2005, 280”! Şi în lista bibliografică se regăseşte această lucrare,menţionată de MDL în stilul-i caracteristic, f ăr ă să amintească pe cei careau „binemeritat”, adică traducătorul, îngrijitorul ediţiei etc., aşa cum dealtfel se obişnuieşte de cei care se supun normelor academice. În schimb,autoarea notează conştiincios apariţia căr ţii în „Editura 100+1 Gramar”,f ăr ă să intuiască, nici un moment măcar, că este suficient doar „GRAMAR”, „100+1” fiind una dintre colecţiile acestei edituri153.

În plus, nu lipsesc trimiterile la note eronate, de cele mai multe oriabsolut f ăr ă nici o legătur ă cu ceea ce se discută în text; nu le-am urmăritintegral, deci numărul lor ar putea fi mult mai mare, însă le subliniem

doar pe cele evidente: p. 16: „izvoarele antice pomenesc de limes-ulScythicus”, cu trimitere la nota 75: Vlădescu, Barnea 1994, 315, col. 1; p.28: „încercând să realizeze ceea ce numea H. Lattimore ...”, cu trimitereala nota 187: Wheeler 1993, 7 sqq.; p. 32: „cercetările arheologice atestă doar pătrunderi sporadice ale goţilor în spaţiul fostei provincii”, cutrimitere la nota 210: Eutropius, Breviarium ..., p. 36: „o serie despecialişti, printre care D. Tudor, O Toropu, M. Zahariade” cu trimitere lanota 232: Zugravu 1994, 132; p. 40: „ Notitia Dignitatum o înregistrează în cantonament în această ultimă fortificaţie” cu trimitere la nota 256:Vulpe 1938, 306; p. 43: „Dan Gh. Teodor consider ă că”, urmează citatuldin lucrarea cercetătorului ieşean, cu trimitere la nota 279: Barnea 1972,

255; p. 44: „În acest nou context, Dunărea este considerată un apendice alMării Negre, o atenţie deosebită fiind acordată, ca urmare, flotei”, dincolode plastica exprimării, se face trimitere la nota 282: Procopius dinCaesarea, De aedificiis, IV, 7 şi 11; ibidem: „Acelaşi autor relatează faptul că, în anul 545, împăratul a încheiat un foedus cu anţii, cărora leacordă cetatea Turris, «foarte probabil la Barboşi sau Tyras»” dincolo defaptul că nu se înţelege dacă în accepţiunea lui MDL, Bărboşiul sauTyrasul ar fi fost posibilele locuri în care s-a perfectat acordul sau doar ipoteticele localizări ale enigmaticei Turris154, faptul că sunt citate cutrimitere la nota 285: „Procopius din Caesarea, De belle Gothico” [sic!],IV, 7 şi 11 sugerează că ipoteza îi apar ţine autorului antic, probabilitateimposibil de susţinut; p. 59: „prezenţa unităţii […] Radu Vulpe oconsider ă” cu trimitere la nota 391: Gostar 1967a, 111; ibidem, „Nicolae

153 Cf. http://www.gramar.ro accesat la 25.11.09.154 Pentru princialele discuţii cu privile la localizarea Turris-ului a se vedea Al.Madgearu, The Placement of the Fortress Turris (Procopius, Bell. Goth., III.4.32-33), în„Balkan Studies”, 33/2, 1992, pp. 203-208.

http://www.gramar.ro/

http://www.gramar.ro/




Gostar considera” cu trimitere la nota 392: Matei 1991, 16, n. 25; p. 61:„Cristian Matei deosebeşte ...” cu trimitere la nota 405: Webster 1969,164 sqq.; p. 67: „la cele patru clase […] cercetătoarea I. Pekary a adăugatîncă una” cu trimitere la nota 457: Manole, Ionescu 1982, 441; p. 70: „P.M. Duval clasifică navele în simetrice şi asimetrice” cu trimitere la nota488: Zahariade, Bounegru 1994, 37; p. 71: „Cassius Dio ne lasă să înţelegem că armata romană a trecut Dunărea cu ajutorul cor ă biilor”, cutrimitere la nota 495: Bounegru 1987a, 90; p. 75: „care trebuie citită,crede acelaşi istoric [C. Chiriac]” cu trimitere la nota 520: Liuşnea 1996,30 sqq.; Ibidem: „În anul 1981, la Mainz, au fost identificate epavele a

unsprezece de nave [sic!]” cu trimitere, prin intermediul notei 522, lalucrarea Din istoria Dobrogei ..., vol. I, apărută în anul 1968; p. 76:„Andrei Aricescu crede că” cu trimitere la nota 530: Zahariade,Bounegru, 1994, 39; ibidem: „pentru transportarea trupelor, autorii anticiamintesc ...” cu trimitere la nota 534: Zahariade, Bounegru, 1994, 39;ibidem: „... descoperită la Capidava, în urma campaniilor arheologice dinanii 1987-1989”, cu trimitere, prin intermediul notei 535, la o lucrare a luiA. Aricescu apărută în 1977; p. 82: „un chei, descoperit şi cercetat întimpul campaniilor arheologice sistematice din anii 1986-1992” cutrimitere, prin intermediul notei 568, la o lucrare a lui Cr. Matei, apărută în 1989! La aceeaşi lucrare se face trimitere şi în paragraful următor:

„cercetările din anul 1991 au reuşit să pună în evidenţă” (prin nota 569); p. 88: „ Notitia Dignitatum menţionează ...” cu trimitere la nota 641:Barnea, Ştefan 1974, 20; p. 91: „în acelaşi context Procopius dinCaesareea [sic!] o înscrie pe lista cetăţilor ref ăcute de Iustinian” cutrimitere la nota 673: Suceveanu, Zahariade 1986, 99; p. 97: „castellum-ulroman a fost ridicat în vremea lui Domitian (81-87) [sic!]. Obiectivulacestui împărat a fost instituirea unui control asupra întregului litoralcircumpontic” cu trimitere la nota 726: Suetonius, Nero, 19, 2; p. 105,nota 784: „Radu Florescu crede că ...”, cu trimiterea la Doruţiu–Boilă 1980, 284. Mai notăm şi trimiterea (p. 35) la nota 2223, care evident nuexistă, fiind vorba despre nota 223; greşeala este minor ă, r ămâne totuşi

pentru noi un mister cum s-a ajuns la astfel de erori, în condiţiile în care procesul de numerotare a notelor, în urma inser ării manuale, este automat.

Simptomatică pentru cele expuse mai sus este şi opţiunea lui MDL,nu pentru o cuvenită erată, ci pentru corijarea olograf ă a unor eroriidentificate după tipărirea lucr ării: p. 3, Cuprins: Cap. II . Considera ţ ii

privind limesul roman la Dună rea de Jos. Unit ăţ i militare şi sisteme de fortifica ţ ii din perioada Principatului până [în] perioada romano-



Costin Croitoru430

bizantină , p. 152, Pl. XXVII – Inscripţia celor doi alumni ai luiPos[tumus]. Uneori nici măcar această corectur ă superficială nu a mai fostîntreprinsă; de pildă, la p. 15 chiar în subtitlul capitolului II: „Unit ăţ imilitare şi sisteme de fortifica ţ ii perioada Principatului”.

Amintim în acelaşi context şi recurenta lipsă de modestie, din careMDL ne ofer ă o mostr ă la p. 28: „după părerea unor specialişti, care ne

pare foarte probabilă”. Lipsa unor eventuale anexe, a indicilor, ori a unuirezumat într-o limbă de circulaţie internaţională reliefează totuşi, cât se

poate de elocvent, măsura „seriozităţii” demersului ştiinţific pe care l-amurmărit. Teza principală (originală, ce-i drept!) în jurul căreia este

construit întregul eşafodaj al lucr ării rezidă de fapt în negarea prezenţeiunui castru la Bărboşi, pe platoul Tirighina. Această „convingere” fusesedeja expusă, într-un demers anterior publicării lucr ării analizate aici, în

paginile unei publicaţii locale de popularizare155, fiind acum reluată ( perseverare diabolicum est !) într-o încercare ce se pretinde a fi oelaborare realizată ceva mai ştiinţific.

Acestea sunt, la o primă evaluare, comentariile punctuale privitoarela lucrarea de care ne-am ocupat. A aprofunda unele dintre aspecteleabordate ar însemna, în bună măsur ă, rescrierea lucr ării, fapt pe care,

pentru moment, îl amânăm. Analiza noastr ă, prin severitatea şi acribia sa, poate părea adesea la limitele colegialităţii de breaslă, dar trebuie avut în

vedere că lucrarea în sine reprezintă „producţia” ştiinţifică a unui cadrudidactic universitar.

COSTIN CROITORUMuzeul Br ăilei

E-mail: [email protected]

155 M. D. Liuşnea, Fortifica ţ ia de la Barbo şi şi rolul acesteia în sistemul defensiv roman,în „Dunărea de Jos”, nr. 57-59, 61-62, 2007-2008.

Date post:	06-Apr-2018
Category:	Documents
Upload:	costin
View:	217 times
Download:	0 times

Costin_Croitoru_3

Documents