Şcoala românească –între realitate şi ideal

Deşi sunt la început şi îmi este foarte greu, promit că voi deveni cea care inspiră, nu

cea care dictează. Acum nu sunt un gigant înţelept, ci echivalentul intelectual a 45 kg de

slăbiciune.

 Însă, „cuvintele şi ideile pot schimba lumea.” (Dead Poets Society)

          Sunt profesor. Un profesor la început de drum care se luptă cu un sistem rigid şi

cu mulţi colegi plictisiţi care nu îndrumă, ci te încurajează să renunţi sau să te reprofilezi. Un

profesor care se zbate să schimbe ceva, să aducă noul, să devină cel care inspiră, nu cel care

dictează. Un profesor care indiferent de probleme se luptă să fie mereu cu zâmbetul pe buze

atunci când intră în clasă, care încearcă să trezească un interes pierdut

prin perseverenţaaltora. 

Sunt un om printre oameni, dar un om care învaţă în fiecare zi pentru a învăţa pe alţii

mai departe. Consider că elevii trebuie să înveţe pentru a avea o bază de cunoştinţe, o cultură

generală, iar mai apoi trebuie să îşi găsească propria voce, să aprecieze valorile din jur, să aibă

demnitate şi, totodată, valoare personală. E nevoie de cunoaştere, ambiţie, autenticitate,

identitate, respect, voinţă şi de capacitatea de a transmite mai departe moştenirea culturală pe

care am dobândit-o. Gândirea comunităţii nu poate fi schimbată decât prin educaţie. Şcoala

are un rol important în formarea tinerilor ca indivizi, dar nu e singura care contează. Educaţia

de acasă şi modul în care gândesc părinţii se transmite mai departe şi poate avea uneori un rol

decisiv, fie pozitiv, fie negativ, în formarea unui om gata să ajute societatea. Există, de altfel,

companii care se preocupă de educarea tinerilor, de modul în care îşi ajută comunitatea în care

îşi desfăşoară activitatea, iar Reeija este una dintre ele. Cu toate acestea, companiile nu au

vreo vină că sistemul românesc este aspru şi nu oferă flexibilitate; că se bazează foarte mult

pe aspectele teoretice şi prea puţin pe cele practice. Ele primesc un individ deja format din

punct de vedere teoretic, dar nepregătit practic. Mi-am imaginat un sistem care este centrat pe

responsabilitate individuală, pe autonomie, un sistem care oferă o educaţie personalizată

pentru fiecare individ.

Cum ar ajuta un astfel de sistem?

Ca profesor, propun o schimbare de semn de la teoretic la aplicativ. De exemplu, un

profesor de limba şi literatura română poate să insiste mai mult pe situaţii reale, pe discuţii cu

elevii sau pe dialoguri spontane, atâta timp cât elevii au o bază formată. Sunt indicate eseurile

sau compunerile pe moment în detrimentul unei învăţări mecanice, a unor informaţii care nu

au aplicabilitate. La fizică se pot face experimente în locul teoriilor; la biologie, ore în natură

astfel încât elevul să observe cum funcţionează aceasta, care este ciclul vieţii; la engleză,

conversaţia trebuie să primeze în locul timpurilor verbale şi gramaticii scoase din context; la

matematică, probleme aplicative în viaţa reală; la chimie, experimentele ar câştiga în

defavoarea scrierii mecanice a unor formule în funcţie de valenţele elementelor chimice fără o

parte vizuală concretă. La tehnologie ar fi de dorit înlocuirea teoriei cu proiecte din care elevii

să obţină un rezultat în domenii precum gastronomie, instalaţii electrice, studierea

mecanismelor, machete, planuri de locuinţe, lucruri care se găsesc în viaţa reală şi care ne

găsesc nepregătiţi pentru că şcoala nu ne învaţă. 

Un astfel de sistem ar permite ca fiecare elev să fie evaluat în funcţie de perfomanţele

sale, nu în funcţie de cunoştinţele celorlalţi. În sistemul românesc se dă o bătălie acerbă pentru

fiecare notă de zece, o bătălie care aduce cu sine răutate şi invidie. Într-un sistem cu o

educaţie personalizată, fiecare elev e evaluat în funcţie de obiectivele pe care şi le-a stabilit,

de atingerea fiecărui punct stabilit într-un plan de dezvoltare personalizat. Dacă un elev ar

avea anumite probleme, acestea ar putea fi depistate din timp, ar avea parte de consiliere şi

îndrumare în funcţie de capacităţile sale, diferenţa ar fi îmbrăţişată şi, implicit, acceptată ca

fiind un element de progres. 

 

Când sunt în faţa elevilor mei mă gândesc la mine. Îmi amintesc cât de plictisitori erau

profesorii mei şi cât de mult îmi doream ca ora să se termine pentru a mă bucura de pauză.

Încerc să le explic cât de important este să ştie să scrie, să citească, să aibă o cultură generală.

Mă gândesc cum mă simţeam când nu înţelegeam ceva şi încerc să îi fac pe ei să înţeleagă.

Încerc să găsesc valoarea în fiecare elev.

 În opoziţie cu cerinţele programelor de azi, care ne obligă să facem adevărate

maratoane la clasă şi să predăm pagini întregi fără a ţine cont de necesitatea elevilor, centrarea

ar trebui să se facă pe elev, nu pe profesor. Educaţia nu trebuie să fie o desfăşurare cu forţa a

profesorului, un galop de sănătate al acestuia, ci trebuie să fie, mai degrabă, un demers lent şi

etapizat pentru a putea fi inclus în setul de competeneţe al elevilor care să îi pregătească

pentru a fi de ajutor comunităţii.