1
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA
Cu titlu de manuscris
C.Z.U.:339.972(4+478)(043)
DELEU CORINA
DIMINUAREA DECALAJELOR DE DEZVOLTARE ÎN
CADRUL NOILOR PIEŢE EMERGENTE DIN EUROPA
CENTRALĂ ŞI DE SUD-EST ÎN CONDIŢIILE GLOBALIZĂRII
SPECIALITATEA 08.00.14 - ECONOMIE MONDIALĂ;
RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE
Teză de doctor în economie
Conducător ştiinţific: Lobanov Natalia, dr. hab., conf. univ.
Autor: Deleu Corina
Chişinău, 2011
2
© Deleu Corina, 2011
3
CUPRINS:
ADNOTARE ................................................................................................................................. .5
LISTA ABREVIERILOR.............................................................................................................8
INTRODUCERE ...........................................................................................................................9
1. PROBLEMA DECALAJELOR DE DEZVOLTARE ÎN CONDIŢIILE
GLOBALIZĂRII.........................................................................................................................13
1.1. Abordări teoretice ale dezvoltării şi decalajelor economice...............................................13
1.2. Efectele globalizării asupra decalajelor economice în cadrul noilor pieţe emergente din
Europa Centrală şi de Sud-Est ............................................................................................34
1.3. Concluzii la capitolul 1.......................................................................................................49
2. MANIFESTĂRI ŞI DIRECŢII DE DIMINUARE A DECALAJELOR DE
DEZVOLTARE ÎN CADRUL NOILOR PIEŢE EMERGENTE DIN EUROPA
CENTRALĂ ŞI DE SUD-EST ...................................................................................................51
2.1. Originile şi evoluţia decalajelor în cadrul noilor pieţe emergente din Europa Centrală şi de
Sud-Est................................................................................................................................51
2.2. Şocurile externe şi efectele de interdependenţă în cadrul noilor pieţe emergente din
Europa Centrală şi de Sud-Est ............................................................................................70
2.3. Politici economice de diminuare a decalajelor economice în cadrul noilor pieţe emergente
din Europa Centrală şi de Sud-Est ......................................................................................90
2.4. Concluzii la capitolul 2.....................................................................................................101
3. DECALAJE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA ŞI
MĂSURI DE DIMINUARE A ACESTORA ..........................................................................104
3.1. Impactul crizei economice mondiale asupra situaţiei economice şi sociale din Republica
Moldova............................................................................................................................104
3.2. Scenarii de evoluţie a economiei Republicii Moldova folosind modelul Solow ajustat ..120
3.3. Direcţii şi măsuri de diminuare a decalajelor în dimensiuni materiale şi nemateriale în R.
Moldova............................................................................................................................131
3.4. Concluzii la capitolul 3.....................................................................................................141
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI.........................................................................................143
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................................148
ANEXA 1. Evoluţia producţiei globale, 2004-2010………………………………………...…161
ANEXA 2. Efectul vecinătăţii asupra creşterii economice. Statistici descriptive……………...162
ANEXA 3. Sinteza balanţei de plăţi a Republicii Moldova (agregate principale)……………..163
ANEXA 4. Evoluţia exporturilor şi importurilor Republicii Moldova………………………...164
4
ANEXA 5. Remitenţele ca pondere în PIB…………………………………………………….165
ANEXA 6. Transferuri de mijloace băneşti din străinătate efectuate de persoane fizice (rezidente
şi nerezidente) prin băncile din Republica Moldova, 2009…………………………………….166
ANEXA 7. Estimări realizate pentru aplicarea modelului Solow ajustat la economia Republicii
Moldova………………………………………………………………………………………...167
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ...................................................168
CV-UL AUTORULUI ...............................................................................................................169
5
ADNOTARE
la teza de doctor în economie cu tema
„Diminuarea decalajelor de dezvoltare în cadrul noilor pieţe emergente din Europa
Centrală şi de Sud-Est în condiţiile globalizării”
Scopul prezentei lucrări constă în determinarea originii şi a factorilor de diminuare a
decalajelor de dezvoltare şi a celor de creştere economică în cadrul noilor pieţe emergente din
Europa Centrală şi de Sud-Est în condiţiile globalizării.
Evenimentele înregistrate în decursul ultimelor decenii, cum ar fi: intensificarea relaţiilor
economice internaţionale, crizele globale, apariţia pe harta lumii a noilor pieţe emergente etc.,
afectează situaţia şi evoluţia Republicii Moldova pe plan mondial. Prezenta cercetare realizează
o analiză teoretică şi practică a factorilor ce determină creşterea economică şi diminuarea
decalajelor de dezvoltare a ţărilor din Europa Centrală şi de Sud-Est (ECSE) şi prefigurează
implicaţiile şi posibilele soluţii pentru Republica Moldova.
În acest context, lucrarea prezintă următoarele obiective:
- analiza conceptuală a decalajelor de dezvoltare şi a fenomenului creşterii economice;
- identificarea naturii şi evoluţiei decalajelor în cadrul noilor pieţe emergente din ECSE;
- determinarea impactului şocurilor externe, a fenomenelor de contagiune, a efectelor de
interdependenţă şi vulnerabilitate;
- aprecierea efectului vecinătăţii asupra stării economice a ţării şi dezvoltării regionale;
- elaborarea scenariilor de evoluţie a economiei Republicii Moldova, folosind modelul lui
R.M. Solow ajustat;
- elaborarea măsurilor concrete în vederea diminuării decalajelor de dezvoltare şi realizării
creşterii economice în Republica Moldova.
Având în vedere că trăsăturile fiecărui stat sunt specifice şi unice, şi că nu există o soluţie
unică pentru intensificarea dezvoltării, este foarte important de a descoperi şi înţelege în ce
constă motorul individual care generează creşterea economică şi diminuarea decalajelor de
dezvoltare economică.
Argumentele ştiinţifice, elaborările metodologice şi instrumentele lor de implementare,
descrise în lucrare, prezintă o importanţă teoretică, dar şi un caracter aplicativ pentru cercetătorii
preocupaţi de aspectele creşterii economice. Rezultatele cercetării, contribuie la perfecţionarea
metodologiei de analiză a decalajelor de dezvoltare economică, extinzând caracterul viziunilor
teoretice existente asupra aspectelor ce ţin de diminuarea acestora şi accentuează rolul
instituţiilor de stat în funcţionarea şi alegerea alternativelor şi a politicilor de dezvoltare a
economiilor emergente în proces de transformare.
6
ANNOTATION
to the PhD thesis in economics on the topic
„Narrowing the development gaps in the new emerging markets in Central and South-
Eastern Europe in the conditions of globalization”
The major goal of this thesis is the determination of the origins and factors that contribute
to the narrowing of the development gaps and those that will stimulate economic growth in the
new emerging markets in Central and South-Eastern Europe in the conditions of globalization.
The events of the last decade, like: the intensification of international relations, the world
crises, the appearance of the new emerging markets on the world map, etc. all these affect the
situation and evolution of the Republic of Moldova in the world. The present research paper
implements a theoretical and practical analysis of the factors that determine the economic growth
and narrowing of development gaps in the Central and South-Eastern European (CSEE) markets
and outlines the implications and the possible solutions for Moldova.
In this context, the thesis emphasizes the following:
- the conceptual analysis of the development gaps and the phenomena of economic growth;
- the identification of the nature of evolution of the development gaps in the CSEE new
emerging markets;
- the determination of the impact of the external shocks, the phenomena of contagion, the effects
of interdependence and vulnerability;
- the assessment of the neighborhood effect on a country and on the regional development;
- the modeling of two evolution scenarios of the Moldovan economy, using the adjusted R.M.
Solow model;
- the elaboration of measures in order to overcome the development gaps and those that will
stimulate economic growth in the Republic of Moldova.
Considering that each country has its own specific and unique characteristics, and there is
no unique solution for the stimulation of the economic growth, it is very important to understand
and discover the individual engine of growth and narrowing of economic development gaps.
The scientific arguments, methodological elaborations and the instruments of their
implementation described in the thesis, are of theoretical importance and have a practical
character for the researchers preoccupied by the topic of economic growth. The results of the
research may contribute to the improvement of the methodology of analysis of economic
development gaps, expand the character of the existing theoretical views and emphasize the role
of state institutions in the functioning and selection of the economic development alternatives
and policies for the newly emerged economies in transition.
7
АННОТАЦИЯ
к диссертации на соискания ученой степени доктора экономических наук на тему:
«Преодоление разниц развития в рамках новых формирующихся рынков
Центральной и Юго-Восточной Европы в условиях глобализации»
Цель настоящей работы заключается в определении источников происхождения и
факторов преодоления разниц развития и экономического роста в рамках развивающихся
экономик европейских стран в условиях глобализации.
События, зарегистрированные на протяжении последних десятилетий, такие как:
интенсификация внешних международных отношений, глобальный кризис, появление на
карте мира новых формирующихся экономик и др., влияют на состояние и эволюцию
Республики Молдова на международной арене. Данное исследование содержит теоретический
и практический анализ факторов, определяющих экономический рост и преодоление разрывов
развития стран Центральной и Юго-Восточной Европы, и оценку их возможных воздействий
и последствий для Молдовы.
В этом контексте в работе представляется:
- концептуальный анализ разниц развития и феномена экономического роста;
- идентификация природы и эволюции разрывов развития в странах Центральной и
Юго-Восточной Европы с формирующимися экономиками;
- оценка влияния внешних шоков, эффектов взаимозависимости и уязвимости;
- определение эффекта соседства над экономическим состоянием страны и региональное
развитие;
- моделирование сценариев эволюции экономики Республики Молдова, используя
адоптированную модель Р.М.Солова;
- разработка действенных мер с целью преодоления разрывов развития и обеспечения
экономического роста Республики Молдова.
Учитывая, что каждое государство имеет свои специфичные и единые черты и не
существует единое решение для интенсификации развития, очень важно раскрыть и понять,
что является индивидуальным двигателем на пути экономиического роста и преодоления
разрывов экономического развития.
Научные аргументы, методологические разработки и их инструменты внедрения,
изложенные в работе, имеют как теоретическое значение, так и прикладной характер для
исследователей в области экономического роста. Результаты исследований, способствуют
усовершенствованию методологии анализа разрывов экономического развития, расширяют
характер существующих теоретических концепций относительно аспектов их преодоления и
подчеркивают роль государственных учреждений в функционировании и выборе альтернатив
и политик на пути развития стран в процессе трансформирования.
8
LISTA ABREVIERILOR
ANOFM – Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă
BNM – Banca Naţională Moldovei
CSI – Comunitatea Statelor Independente
FMI – Fondul Monetar Internaţional
BM – Banca Mondială
ISD –Investiţii Străine Directe
PIB – Produsul Intern Brut
UE – Uniunea Europeană
OMM – Organizaţia Internaţională a Muncii
UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare
UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
PNB – Produsul Naţional Brut
WIDER – World Institute for Development and Economic Research
NPE – Noile Pieţe Emergente
BRIC – Brazilia, Rusia, India şi China
BRICM - Brazilia, Rusia, India, China şi Mexic
ESE – Europa de Sud-Est
FED – Federal Reserve System
ECSE –Europa Centrală şi de Sud-Est
IDU – Indicatorul Dezvoltării Umane
IŞC – Indicator al Şocurilor Comerciale
IIPM – Indicatorul Instrumentelor Publice Macro
CFAEE – Calitatea Fictivă de Membru al Ariei Economice Europene
AVP – Aria Valutară Optimă
IPC – Indicele Preţurilor de Consum
CAP – Ciclul Afacerilor Politice
SIFIM – Serviciile Intermediarilor Financiari Indirect Măsurate
TVA – Taxa pe Valoarea Adăugată
BNS – Biroului Naţional de Statistică
IPPI – Indicele Preţurilor Producătorilor Industriali
DR – Dezvoltarea Regională
CSTD – Centrul pentru Dezvoltare Strategică a Teritoriului
IMM – Întreprinderi Mici şi Mijlocii
PI – Poziţia Investiţională
9
INTRODUCERE
Actualitatea temei de cercetare
Fenomenul globalizării economice, sociale, politice, precum şi intensificarea fluxurilor
internaţionale de mărfuri şi capital au dus, inevitabil, la crearea unor premise şi circumstanţe de
progres şi dezvoltare economică, iar apariţia oportunităţilor extraordinare a condus la
deschiderea pieţelor, impulsionarea comerţului şi la posibilitatea de a asimila noi tehnologii.
Totuşi, opiniile referitoare la efectele globalizării sunt destul de controversate. Apariţia pe
harta lumii a noilor pieţe emergente şi criza lor, de la începutul anilor ’90, de asemenea, au arătat
că oportunităţile globalizării nu parvin fără riscuri – risc rezultat din mişcările volatile de capital
şi riscul degradării economice, sociale şi a mediului ambiant cauzat de sărăcie. În decursul
secolului al XX-lea, venitul global per capita a crescut considerabil, cu mari variaţii între ţări, iar
decalajul de dezvoltare a devenit tot mai adânc. Şi chiar dacă se înregistrează şi unele aspecte
sociale pozitive, ca, de exemplu, creşterea longivităţii vieţii, în marea majoritate a ţărilor lumii,
atunci calitatea vieţii lasă de dorit. Luând în consideraţie toate aceste aspecte negative, a apărut
necesitatea urgentă de elaborare a unor politici speciale cu scopul eradicării sărăciei şi
decalajelor de dezvoltare în lume.
În această lume globală, problema decalajelor de dezvoltare şi a creşterii economice stau
la baza dezbaterilor majorităţii economiştilor, politicienilor şi chiar a oamenilor de rând. Este
evident faptul că creşterea este esenţială pentru a reduce sărăcia. Astfel, ţările în curs de
dezvoltare trebuie să crească, într-o proporţie mai mare, pentru a reduce sărăcia, în timp ce ţările
dezvoltate trebuie să contribuie la crearea unor condiţii favorabile pentru ţările în curs de
dezvoltare, cu scopul ca ultimele să ajungă la nivelul lor.
Având în vedere că trăsăturile fiecărui stat sunt specifice şi unice, este foarte important de
a identifica şi înţelege în ce constă motorul individual care generează creşterea economică şi
diminuarea decalajelor de dezvoltare. Teoria economică este foarte vastă în acest domeniu şi
fiecare şcoală de economişti a optat pentru propriul motor de creştere: agricultura – pentru
fiziocraţi, surplusul comerţului internaţional pentru mercantilişti, piaţa liberă pentru şcolile
clasice, capitalul pentru marxişti, antreprenoriatul pentru şcolile neoclasice ş.a.m.d. În opinia
autorului, nu există un motor unic al dezvoltării. Creşterea survine oriunde există o necesitate şi
o oportunitate, iar motorul poate fi în ţară sau peste hotare şi poate consta într-o inovaţie, într-o
poziţie bună pentru un centru de transport, sau multe altele. De aceea, problema decalajelor de
dezvoltare este extrem de complexă şi necesită un pachet întreg de strategii complementare
individualizate pentru fiecare stat în parte.
Dezvoltarea rămâne a fi una dintre temele cruciale în economie: funcţionarea unei
economii prezumă că aceasta generează şi experimentează schimbări. Scopul de bază urmărit de
10
dezvoltarea economică constă în identificarea legilor, cazurilor, formelor şi maniera acestor
schimbări pentru obţinerea unor rezultate pozitive.
Republica Moldova, fiind poziţionată strategic în Europa, este afectată de mişcările şi
fenomenele economice parvenite atât din UE, cât şi din CSI, dar şi din partea celor globale.
Trăind într-o lume a interdependenţelor, nu putem evita acţiunea acestora, dar putem reacţiona
prin flexibilitate şi adaptabilitate rapidă la schimbări. Acest fapt impune studierea aspectelor
dezvoltării Republicii Moldova în condiţiile crizei economice mondiale şi identificarea factorilor
catalizatori ai creşterii economice în scopul diminuării decalajelor de dezvoltare existente.
Scopul şi obiectivele lucrării
Scopul lucrării constă în determinarea problematicii, originii şi factorilor de diminuare a
decalajelor de dezvoltare şi a celor de creştere economică în cadrul noilor pieţe emergente din
Europa Centrală şi de Sud-Est în condiţiile globalizării. Realizarea acestui scop a impus
formularea următoarelor obiective de cercetare:
- analiza conceptuală a decalajelor de dezvoltare şi a fenomenului creşterii economice;
- identificarea naturii şi evoluţiei decalajelor în cadrul noilor pieţe emergente din Europa
Centrală şi de Sud-Est;
- determinarea impactului şocurilor externe, a fenomenelor de contagiune, a efectelor de
interdependenţă şi vulnerabilitate în cadrul noilor pieţe emergente din Europa Centrală şi
de Sud-Est;
- aprecierea efectului vecinătăţii asupra situaţiei economice a ţării şi dezvoltării regionale;
- analiza efectelor remitenţelor asupra economiei naţionale;
- modelarea şi explicarea econometrică a fenomenelor ce vizează direct creşterea şi
dezvoltarea economică a Republicii Moldova;
- elaborarea măsurilor concrete în vederea diminuării decalajelor de dezvoltare şi realizării
creşterii economice în Republica Moldova.
Baza teoretică şi metodologică a lucrării rezidă în investigaţiile şi rezultatele
cercetărilor în domenii înrudite atât ale economiştilor clasici, cât şi contemporani: J.M. Keynes,
A. Marshall, W.W. Rostow, W.A.Lewis, G. Haberler, R.M. Solow, A. Hirschmann, P. Streeten,
A.Sen, S. Kuznets, A. Iancu ş.a., precum şi lucrările ştiinţifice ale savanţilor şi cercetătorilor
autohtoni, dintre care se remarcă D. Moldovan, S. Chircă, B. Chistruga, P. Roşca, A. Gribincea,
N. Lobanov, N. Şişcan.
În procesul cercetării, au fost folosite următoarele metode ştiinţifice: metoda abstracţiei
ştiinţifice, metoda sintezei ştiinţifice, metoda observării, metoda studiului de caz, metoda
analizei economice comparative, metode statistico-matematice şi econometrice.
11
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute constă în:
- concretizarea şi definitivarea conceptului de decalaj de dezvoltare, inegalitate şi sărăcie;
- sistematizarea metodelor de evaluare a decalajelor de dezvoltare;
- efectuarea diagnozei creşterii economice pentru noile pieţe emergente din Europa
Centrală şi de Sud-Est în condiţiile globalizării;
- identificarea impactului şocurilor externe, a fenomenelor de contagiune, a efectelor de
interdependenţă şi vulnerabilitate în cadrul noilor pieţe emergente din Europa Centrală şi
de Sud-Est;
- aprecierea efectului vecinătăţii asupra stării economice a ţării şi dezvoltării regionale;
- determinarea fenomenelor de volatilitate şi vulnerabilitate a ţării şi legătura dintre ele;
- modelarea a două scenarii de evoluţie a economiei Republicii Moldova, folosind modelul
lui R.M. Solow ajustat.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării
Argumentele ştiinţifice, elaborările metodologice şi instrumentele lor de implementare,
descrise în lucrare, prezintă o importanţă teoretică, dar şi un caracter aplicativ pentru cercetătorii
preocupaţi de problema decalajelor de dezvoltare. Rezultatele cercetării, concluziile şi
recomandările contribuie la perfecţionarea metodologiei de analiză a decalajelor de dezvoltare
economică, extind caracterul viziunilor teoretice existente asupra aspectelor ce ţin de diminuarea
acestora şi rolul instituţiilor în funcţionarea şi alegerea alternativelor în calea dezvoltării
economiilor emergente în proces de transformare. Materialele obţinute pot fi utilizate în
stabilirea priorităţilor de dezvoltare economică în cadrul implementării politicilor de stat, a
actelor legislative şi normative la nivel naţional şi regional cu scopul de a diminua decalajele de
dezvoltare şi sărăcia în Republica Moldova. O revizuire a politicilor de stat existente şi aplicarea
propunerilor practice din lucrarea dată ar permite demararea alinierii şi încadrării treptate a
Republicii Moldova la standardele europene.
Rezultatele ştiinţifice au fost expuse în articole ştiinţifice şi prezentate la conferinţe
ştiinţifice naţionale şi internaţionale de profil: „Studia Universitatis” USM (Nr. 2, 2010),
„Economica” ASEM (Nr.3, 2009), Simpozionul Internaţional al Tinerilor Cercetători (19-20
aprilie 2007), „Studia Universitatis” USM (Nr.8 2007), Conferinţa Ştiinţifică Internaţională
„Dezvoltarea durabilă a României şi Republicii Moldova în context european şi mondial” (22-23
septembrie 2006), Simpozionul Internaţional al Tinerilor Cercetători (21-22 aprilie 2005),
„Lucrările ştiinţifice” ale UASM (Volumul 13, 2005), „Lucrările ştiinţifice” ale UASM
(Volumul 10, 2002).
12
Aprobarea rezultatelor ştiinţifice
Certificatele de implementare obţinute atestă faptul că rezultatele investigaţiilor reflectate
în teza dată, precum şi propunerile, recomandările enumerate sunt aprobate şi utilizate de
Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova şi de Universitatea Agrară de Stat din
Republica Moldova în cadrul colaborării cu alte autorităţi publice în domeniul analizei situaţiei
economice din Republica Moldova şi identificării factorilor catalizatori ai creşterii economice şi
depăşirii decalajelor de dezvoltare.
Publicaţii. Rezultatele cercetării au fost publicate în 9 articole ştiinţifice, inclusiv trei în
reviste de specialitate, cu un volum total de 3,37 c.a.
Volumul şi structura tezei. Teza constă din introducere, trei capitole, concluzii şi
recomandări, bibliografie. Lucrarea cuprinde, de asemenea, 18 tabele, 24 figuri şi 7 anexe.
Capitolul I, „Problema decalajelor de dezvoltare în condiţiile globalizării”, include
analiza principalelor ipoteze şi teorii cu privire la decalajele de dezvoltare economică şi procesul
de creştere economică. Sunt analizate aspecte ce ţin de apariţia noilor pieţe emergente pe harta
lumii prezentate prin prisma globalizării şi a efectelor exercitate asupra sistemului economic
mondial.
Capitolul II, „Manifestări şi direcţii de diminuare a decalajelor de dezvoltare în
cadrul noilor pieţe emergente din Europa Centrală şi de Sud-Est”, conţine analiza
determinanţilor originii şi evoluţiei decalajelor de dezvoltare economică în cadrul noilor pieţe
emergente din Europa Centrală şi de Sud-Est, impactul crizei economice şi financiare globale şi
a şocurilor externe. Sunt cercetate şi evidenţiate politicile economice de diminuare a decalajelor
de dezvoltare economică.
Capitolul III, „Decalaje de dezvoltare economică în Republica Moldova şi măsuri
de diminuare a acestora”, înglobează analiza evoluţiei situaţiei economice a Republicii
Moldova prin prisma factorilor interni şi externi. S-a realizat aplicarea modelului Solow ajustat
la economia Republicii Moldova şi au fost modelate două scenarii de evoluţie fiind evidenţiaţi
factorii care contribuie la diminuarea decalajelor de dezvoltare şi stimularea creşterii economice.
13
1. PROBLEMA DECALAJELOR DE DEZVOLTARE ÎN CONDIŢIILE
GLOBALIZĂRII
1.1. Abordări teoretice ale dezvoltării şi decalajelor economice
Fenomenul globalizării economice, sociale, politice, precum şi intensificarea fluxurilor
internaţionale de mărfuri şi capital au dus, inevitabil, la progres şi dezvoltare economică. Acesta
este cazul mai multor ţări din Europa şi Asia de Sud-Est. Globalizarea a stimulat mult comerţul
internaţional şi distribuirea activităţilor de producţie pe baza unei logici a avantajului comparativ
aplicat pe scară globală; de aici a rezultat şi creşterea enormă a numărului firmelor cu activitate
globală. În acest context, nu este de neglijat şi căderea sistemelor totalitare în lume.
Există, însă, şi reversul medaliei. Îngrijorează astfel de fenomene ca decalajele de
dezvoltare şi anume rămânerea în urmă a unor state, sărăcia, subdezvoltarea, fragmentarea şi
slăbirea coeziunii sociale pe arii vaste ale globului. Sindromul „statului slab” nu exprimă atât
descentralizarea puterii, cât fragilitatea instituţională [28]. În acelaşi timp, pentru a avea cel puţin
acces la unele surse de micşorare a sărăciei, nici o ţară nu poate să rămână izolată de restul lumii.
Apariţia pe harta lumii a noilor pieţe emergente şi metamorfozele şi crizele prin care ele au
trecut, la începutul anilor ’90, de asemenea, au arătat că, pe lângă avantaje, globalizarea aduce
cu sine şi momente mai puţin favorabile şi riscuri.
În decursul secolului al XX-lea, venitul global per capita a crescut semnificativ, cu mari
variaţii între ţări, iar decalajul de dezvoltare a devenit tot mai adânc. Chiar dacă s-au realizat şi
unele aspecte sociale pozitive, ca, de exemplu, creşterea longevităţii vieţii, în marea majoritate a
ţărilor lumii, atunci calitatea vieţii lasă de dorit. Având în vedere aceste aspecte negative, a
apărut necesitatea urgentă de elaborare a unor politici speciale cu scopul de a eradica decalajele
de dezvoltare şi sărăcia în lume. Ţările cu o creştere economică puternică, care urmează o
politică corectă, vor reacţiona mai uşor la riscurile posibile mai ales datorită existenţei unei
legături reciproce între creşterea economică şi reducerea sărăciei [155]. Astfel, obiectivele de
diminuare a decalajelor de dezvoltare şi a creşterii economice sunt de o importanţă majoră pentru
toate ţările lumii şi mai ales pentru cele în curs de dezvoltare. Laureatul Premiului Nobel,
economistul american Robert E. Lucas, discutând despre dezvoltarea economică în India şi
generalizând acest subiect a menţionat: „Consecinţele bunăstării oamenilor implică întrebări
ameţitoare: Odată ce începi să te gândeşti la bunăstare, este greu să te gândeşti la altceva” [109,
p. 3-42].
Termenul de „subdezvoltare” a fost lansat în anul 1949, în discursul preşedintelui SUA,
Harry Truman, menţionând marea sărăcie care afectează jumătate din populaţia lumii. Termenul
14
a devenit uzual, la fel ca şi cel de „lumea a treia”, prezentat de către demograful Alfred Sauvy în
anul 1952 [75].
Există mai multe păreri, potrivit cărora disciplina economiei a fost fondată de către şcoala
clasică şi perfecţionată de către şcoala neoclasică, iar contribuţia altor economişti se consideră
marginală şi chiar nesemnificativă. Cu toate acestea, succesul analizelor keynesiste a marcat
acceptarea existenţei urmaşilor lui Keynes şi „noua economie” propusă de ei. Astfel, teoria
generală a economiei s-a divizat în două direcţii: şcoala clasică şi erezia ei concomitentă
reprezentată de şcoala neoclasică şi keynesistă [83].
Ca şi în orice situaţie polarizată, ambii protagonişti au obiectivul comun de a apăra
validitatea acestei dicotomii şi de a nega semnificaţia şi importanţa altor păreri. În practică, însă,
situaţia pare să fie diferită şi, dacă există o ramură a economiei care s-a dezvoltat în mod
independent de principalele două şcoli, aceasta este economia dezvoltării.
Este adevărat că economia bunăstării a fost avantajată de discreditarea şcolii clasice, ca
rezultat al depresiunii din anii ’30 şi victoria revoluţiei keynesiste [55, p. 375-390]. Problema
diminuării decalajelor de dezvoltare ţine de problemele schimbărilor care, de obicei, apar pe
termen lung şi necesită o abordare multidisciplinară – dar nici şcoala neoclasică şi nici cea
keynesistă nu oferea instrumentele conceptuale potrivite pentru o analiză profundă. Unii savanţi,
printre care şi Kurt Mandelbaum, au încercat să adopte abordarea keynesistă la problemele
dezvoltării economiilor, dar relevanţa acestor concepte în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, a
început să fie solicitată după Cel de-al Doilea Război Mondial.
Unii economişti, care fac parte din alte şcoli de gândire economică, printre care şi W.W.
Rostow, explică faptul că, analizând istoria gândirii economice, a înţeles mărginirea abordării
neoclasice şi, astfel, a elaborat o altă teorie luând în consideraţie contribuţia factorilor sociali,
politici şi tehnologici din viaţa reală.
Inconsistenţa contribuţiei şcolii neoclasice la apariţia economiei dezvoltării a fost
confirmată de către cel mai proeminent reprezentant al acestei – Gottfried Haberler. El a explicat
aceasta în termeni de „declinul liberalismului”, începând cu depresiunea din anii ’30 şi ajungând
la nivelul cel mai de jos, după Cel de-al Doilea Război Mondial. Ideea lui Haberler consta în
faptul că, din cauza discreditării liberalismului economic, contribuţia şcolii neoclasice la crearea
economiei dezvoltării s-a soldat cu eşec [83].
Din punct de vedere istoric problema dezvoltării economice a fost una din principalele
preocupări ale economiştilor încă din secolele precedente. W.A. Lewis constată că teoria
economiei dezvoltării îşi are originea în Marea Britanie încă în secolul XVII. Lewis defineşte
teoria dezvoltării ca fiind „acele părţi componente ale economiei, care joacă un rol crucial în
analiza creşterii generale a unei economii”, şi demonstrează „a câta parte din teoria dezvoltării
15
moderne era disponibilă în anul 1776 (Adam Smith „Avuţia naţiunilor”...) Acela era un bun
început, care oferea constrângerile impuse creşterii de către surplusul agrar, sau schimbul, sau
economiile. Era, de asemenea, şi Legea lui Saw, teoria cantitativă a banilor, inflaţia, şomajul
continuu, antreprenoriatul ca un factor de producţie separat, teoria creditelor bancare, capitalul
uman şi incidenţa taxelor. Mai departe, în prima jumătate a secolului XIX, apare legea
diminishing returns, legea costurilor comparative, teoriile populaţiei şi a proprietăţii de pământ.
După aceasta, interesul pentru teoria dezvoltării va scădea până la o nouă explozie în anii ”50
ai secolului XX. ” [74].
Considerând calitatea şi importanţa contribuţiei economiştilor pre-clasici la problemele
dezvoltării, nu putem neglija şi aportul şcolii germane în frunte cu Marx. Studiul schimbărilor
economice reale pentru identificarea mecanismelor şi tipurilor, etapelor, perioadelor şi fazelor a
fost una din principalele preocupări ale şcolii istorice germane. Consecutiv, ei au introdus în
analiză termenul de relativitate în legile evoluţiei şi au adoptat o abordare multidisciplinară.
Referitor la contribuţia lui Marx, Schumpeter susţine că „dezvoltarea” este „tema
centrală” în schema generală de gândire a lui Marx [124]. Într-adevăr, una din primele instanţe
ale termenului „dezvoltare”, în lucrările lui Marx, a fost într-un pasaj din prefaţa primei ediţii a
„Das Kapital”, din 25 iulie 1867, care sugera o viziune specială a evoluţiei istorice. Pentru a
preveni critica sau întrebările cititorilor germani la faptul că el a menţionat Anglia drept o
ilustrare principală a ideilor (sale) teoretice ale dezvoltării, Marx a menţionat că „nu se pune
problema nivelului de dezvoltare mai înalt sau mai jos al antagonismelor sociale rezultate din
legile naturale ale producţiei capitaliste. Dar ceea ce trebuie accentuat este anume importanţa
acestor legi. Ţara care are o dezvoltare industrială mai înaltă arată imaginea propriului viitor
celor mai puţin dezvoltate [79, p. 1718]”
Printre primii care au fost preocupaţi de dezvoltare, au fost autorităţile coloniale şi cei
care trăiau sub jugul lor. Nu este întâmplător faptul că prima apariţie a expresiei „dezvoltare
economică” a fost găsită într-o lucrare australiană din 1861. De acum înainte, investigaţiile în
dezvoltare-colonizare-exploatare a regiunilor coloniale a devenit principalul obiectiv al noii
discipline - economia colonială. Totuşi, cel mai important este faptul că, deja, în secolul al XIX-
lea, comunitatea era preocupată de cauzele politice, economice, culturale etc. ale decalajului
dintre ţările avansate şi cele cu o dezvoltare inferioară şi, deja, erau oferite o multitudine de
răspunsuri, care explicau starea lor şi soluţii pentru diminuarea sărăciei şi decalajelor de
dezvoltare. Din diversitatea de soluţii, cea mai importantă se considera industrializarea drept
element esenţial al strategiei de dezvoltare. Astfel, în perioada interbelică, toţi considerau
industria mai importantă decât agricultura, iar tendinţa spre industrializare ducea inevitabil la o
revoluţie industrială.
16
Noua disciplină a economiei dezvoltării a fost astfel creată, reunind câteva puncte de
vedere comune: identificarea legilor evoluţiei economiei, crearea unei lumi noi mai bune şi unele
dezbateri referitoare la lumea colonială. Cu toate că economia dezvoltării nu a fost, în totalitate,
un produs al perioadei post-belice, ea a fost mult influenţată de către atmosfera „Războiului
Rece” şi a decolonizării, etnocentrismul vestic şi emergenţa noilor state suverane pe harta lumii.
În următorii ani de după Cel de-al Doilea Război Mondial, economia dezvoltării a căpătat
amploare într-un climat de optimism şi siguranţă. Şi, anume, începând cu această perioadă,
economiştii au început să atragă mai multă atenţie ţărilor sărace. De aceea, în prezent, apare
destul de frecvent o varietate de argumente contradictorii bazate pe caracterul evenimentelor
petrecute. De asemenea, literatura economică a evoluat şi însumează o mulţime de studii şi
cercetări ale numeroşilor economişti preocupaţi de problemele dezvoltării.
Subiectul creşterii economice şi a diminuării decalajelor de dezvoltare a evoluat simultan
la diferite nivele în majoritatea ţărilor cu diferite culturi şi specifice naţionale. Este evident că
aceste nivele erau conexate şi legăturile respective au fortificat caracterul complex şi
multidirecţionat al economiei dezvoltării. În ceea ce priveşte problemele întâlnite atât în teoriile
dezvoltării, cât şi în selectarea politicilor, se observă o schimbare treptată de la o abordare pur
economică la una interdisciplinară.
Primele formulări ale problematicii dezvoltării se concentrau asupra formării capitalului
considerat drept motorul creşterii economice. Lipsa capitalului era considerată trăsătura
distinctivă a ţărilor cu nivel scăzut de dezvoltare, care erau dependente de agricultură. Cum ar
putea fi transformate aceste ţări în economii industrializate cu venituri înalte? Răspunsul era
simplu şi categoric: investiţii. Dar unde este sursa de capital? Conform părerii lui W.A. Lewis,
„problema centrală în teoria dezvoltării economice este studierea procesului prin care
comunitatea, care înainte economisea şi investea 4-5% din venitul naţional, se transformă într-o
economie care voluntar face economii de 12-15% din venitul naţional. Aceasta este problema
principală, deoarece ideea dezvoltării economice este acumularea rapidă de capital (inclusiv
cunoştinţe şi abilităţi). Nu este posibil de a explica revoluţia industrială până când nu se explică
de ce economiile au crescut faţă de venitul naţional.” [74]
În 1957, Robert Solow îşi publicase modelul de creştere economică, potrivit căruia
investiţiile nu pot susţine creşterea din cauza veniturilor descrescânde, adică stimulentul de a
investi scade în raport cu creşterea cantităţii de investiţii. Potrivit lui Solow, creşterea pe termen
lung poate fi asigurată de o schimbare tehnologică, şi nu de investiţii, dar acest model a fost
criticat foarte mult de economişti care ezitau să-l accepte.
Industrializarea oferea cheia creşterii şi era principala speranţă a majorităţii ţărilor sărace
care îşi doreau o viaţă mai bună. Această politică de industrializare, care ar duce la o creştere
17
echilibrată sau dezechilibrată realizată forţat sau prin politici de creştere, era obiectivul principal
al ţărilor în curs de dezvoltare dornice să-şi satisfacă cererea pentru produse „moderne” produse
pe piaţa locală. Astfel, importul de produse substituit cu dezvoltarea industriei locale moderne ar
fi o posibilitate de reducere a sărăciei. Implementarea acestor politici nu cerea nici o
transformare politică sau socială. Din punct de vedere al teoriei economice, aceste prime
încercări de formulare a problematicii economiei dezvoltării erau susţinute de către gândirea
structuralistă şi instituţionalistă.
Neoclasicii susţineau că forţele pieţei formează motorul principal al creşterii economice,
iar influenţa reciprocă dintre cerere şi ofertă de pe piaţa naţională şi cea internaţională vor
asigura succesul economic. Piaţa era considerată un instrument de management social şi
economic şi cea mai eficientă bază pentru luarea deciziilor referitoare la alocarea optimă a
resurselor disponibile. Adepţii teoriei liber-schimbiste, care erau foarte critici faţă de poziţiile
intervenţioniste şi protecţioniste ale structuraliştilor şi instituţioniştilor, considerau că numai
deschiderea pieţei interne va aduce beneficii ţărilor în curs de dezvoltare. Tot aici se încadrează
şi teoria avantajelor comparative propusă de David Ricardo, dar şi versiunea perfecţionată a lui
Heckscher [53, p. 497-512] şi Ohlin [95]. Un alt teoretician, Jacob Viner [136], susţinea că, prin
comerţ, creşterea economică realizată de către ţările avansate se va transmite şi ţărilor în curs de
dezvoltare. Integrarea totală în piaţa mondială devenise elementul-cheie şi obiectivul principal al
fiecărei strategii de dezvoltare.Alegerea avea consecinţe enorme: dezvoltarea economică ar fi
promovată de către întreprinderile libere, şi nu de către stat; laissez-faire ar înlocui orice
încercare de planificare, şi principala direcţie a politicii, de substituţia importurilor, ar fi
promovarea exporturilor. În acest mod, ţările în curs de dezvoltare erau nevoite să exporte la
maximum materii prime şi să aştepte ca creşterea economică să vină din exterior.
Viziunea idilică a economiei mondiale a fost viguros provocată de către susţinătorii ideii
potrivit căreia relaţiile economice internaţionale erau create pe baza mecanismelor de dominare,
supunere şi dependenţă. În 1948, Francois Perroux a oferit o analiză, în termeni de dominare, a
economiei mondiale, care, după părerea lui, era divizată în elemente dominante (firme, ţări sau
regiuni) şi dominate. Noţiunea de interdependenţă generală şi mutuală oferită de către teoria
neoclasică a fost înlocuită de către noţiunea „dinamica inegalităţii”, apărută din şi menţinută de
către forţele dominante [101].
Aproximativ în aceeaşi perioadă, independent unul de celălalt, Raul Prebisch [103] şi
Hans Singer [127, p.473-485] au accentuat partea negativă a comerţului pentru ţările în curs de
dezvoltare. Ei susţineau faptul că comerţul internaţional acţionează în defavoarea ţărilor în curs
de dezvoltare, care se bazau pe exportul de materii prime şi importul de produse finite. Nu era o
relaţie mutuală conform neoclasicilor, dar un transfer injust de beneficii economice. Pentru
18
Prebisch şi colegii săi, în cadrul Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru America Latină
(ECLA), economia mondială era compusă din două entităţi diferite şi separate – centrul şi
periferia – iar natura relaţiei dintre ele crea condiţii de subdezvoltare şi creştere a decalajului
dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.
Aceasta a fost prima formulare, inspirată de la structuralişti, a noii paradigme de
dezvoltare: dependenţă. Ţările în curs de dezvoltare erau parte-integrantă a unei reţele de relaţii
economice internaţionale în care ţările industrializate, favorizate de poziţia centrală şi progresul
tehnologic timpuriu, organizau şi monitorizau sistemul în favoarea intereselor lor personale.
Producătorii şi exportatorii de materii prime erau legaţi de centru şi formau o periferie vastă
încorporată într-un sistem care depindea, în mare măsură, de propriile resurse şi capacităţi
economice şi politice de mobilizare a lor. Conform ideilor lui Prebisch, „acest fapt avea o
importanţă enormă, fiind un catalizator al structurii economice şi dinamismului fiecărei ţări –
aceasta fiind rata de penetrare a progresului tehnologic şi a activităţilor economice reale
promovate de pe urma progresului. Acest sistem a exagerat gradul de distribuire a veniturilor de
la centru spre periferie. În plus, penetrarea şi propagarea progresului tehnologic către ţările de
la periferie se derulau prea încet pentru a absorbi productiv întreaga forţă de muncă
disponibilă. Concentrarea progresului tehnologic şi a rezultatelor acestuia spre export a devenit
o trăsătură a unei structuri sociale eterogene, unde o mare parte a populaţiei rămânea la
periferia dezvoltării.”[103]
Teoria dependenţei a marcat un moment radical în gândirea economică şi, de acum
înainte, dezvoltarea era considerată o consecinţă a sistemului economic mondial, iar analiza
acesteia necesita o interdependenţă strânsă între periferie şi centru. Orice strategie de dezvoltare
eficientă se referea, în primul rând, la restructurarea ordinii economiei mondiale.
Versiuni mai radicale ale teoriei dependenţei au fost propuse de către economiştii
marxişti şi sociologişti. În analiza politicii economice a dezvoltării, economistul american Paul
A. Baran [6], adeptul viziunilor marxiste, foloseşte conceptul de surplus economic, definit ca
diferenţa dintre producţie şi consum. În fiecare societate, se formează două tipuri principale de
surplus: actual, care este diferenţa dintre producţia curentă şi consum; şi potenţial, care este
diferenţa dintre potenţialul de producţie al unei economii şi ceea ce se consideră drept „consum
de bază”. După Baran, în ţările în curs de dezvoltare, o bună parte din surplusul potenţial rămâne
neexploatat, în timp ce o bună parte din surplusul actual este transferat către ţările industrializate.
Lumea capitalistă este formată din două părţi organic legate, dezvoltarea uneia constituind cauza
de subdezvoltare a alteia. Relaţiile dinte centru şi periferie previn orice şansă de dezvoltare
capitalistă normală a ţărilor în curs de dezvoltare.
19
Într-o versiune mai radicală, teoria dependenţei este o extensiune a gândirii marxiste,
potrivit căreia subdezvoltarea este o parte inseparabilă a legii dezvoltării inegale inerente
sistemului capitalist, care a apărut din modalitatea capitalistă de producere a ţărilor dominante,
interacţionând cu modalităţile precapitaliste din ţările dominate, iar legăturile dintre centru şi
periferie creează şi menţin subdezvoltarea şi chiar creează condiţii de adâncire a decalajelor.
Soluţia, în această situaţie de subdezvoltare, revine nu numai eforturilor parţiale de reformare a
sistemului, dar şi ruperii legăturilor de dependenţă şi antrenării în diferite acţiuni de stimulare a
autodezvoltării. Astfel, condiţia esenţială a dezvoltării constă în ruptura totală de lumea
capitalistă [120].
Criticismul, tonalitatea şi simplitatea mesajului promovat de către adepţii şcolii
dependenţei, au făcut ca ideile lor să devină foarte populare în unele ţări din regiunea periferică,
iar cele centrale considerau această teorie drept partea esenţială a ideologiei lumii a treia. Ştiinţa
socială a fost cointeresată şi de alte forme ale teoriei dependenţei şi anume: dependenţa politică
şi societăţile dependente. Toate aceste opinii şi păreri au stârnit dezbateri colosale la diferite
nivele şi în diferite regiuni ale globului.
Pentru J. Friedman, punctul de plecare în dezvoltarea teoriei dependenţei l-au constituit
inovaţiile, care pot duce la o creştere a eficienţei, iar aglomeraţiile urbane au reprezentat un
mediu propice pentru apariţia lor. Pentru Friedman, doar o evoluţie culturală poate elibera
periferia de dominaţia centrului.
În domeniul teoriilor de dezvoltare inegală, care încearcă să explice determinismul
dezvoltării şi al non-dezvoltării, se mai disting şi alte teorii, precum: teoria cauzalităţii circulare
şi cumulative, teoria centru-periferie, diviziunea spaţială a muncii, teoria polilor de dezvoltare [7,
p. 121-127].
Teoria dezvoltării circulare şi cumulative analizează relaţiile dintre spaţii cu grade
diferite de dezvoltare şi ajunge, în contradicţie cu teoria neoclasică, la concluzia că mobilitatea
factorilor de producţie nu este reechilibrantă. Factorul forţă de muncă suferă o pierdere din cauza
mobilităţii în ţările subdezvoltate. Slăbiciunea iniţiativelor capitaliste din Sud, slaba organizare a
pieţelor financiare, orientarea capitalului spre centru – toate acestea privează regiunile sărace de
capitalurile necesare pentru dezvoltare. Productivitatea inegală generează un proces de
cauzalitate prin perspectiva factorilor de producţie de a migra spre zonele cu un venit mai mare,
astfel mobilitatea lor devine un factor dezechilibrant. Procesul devine cumulativ, deoarece zonele
bogate se dezvoltă şi mai mult, iar zonele sărace rămân şi mai mult în urmă. Acest proces descris
de Myrdal, începând cu 1957, a intrat, de asemenea, în atenţia lui Krugman, care a subliniat
importanţa sa şi impactul asupra dezvoltării.
20
În cadrul teoriei centru-periferie, este pusă în evidenţă structura ierarhizată a spaţiilor
economice în plan internaţional, dar şi în plan interregional. Autori ca F. Perroux sau A.R.
Hirschmann [56] au dezvoltat ideea că relaţia centru-periferie poate reprezenta motorul
dezvoltării. Relaţia centru-periferie devine, în acest fel, doar o etapă în procesul de dezvoltare,
înainte de dispersia activităţilor în zonele periferice, iar, în timp, evoluţia va da naştere unei
dezvoltări egalitare. Însă, cea mai mare parte din economişti susţin că, din contra, această relaţie
este suport de inegalitate şi de dependenţă şi, totuşi, disparităţile regionale tind să crească [34, p.
291-294].
Teoria diviziunii spaţiale a muncii o continuă pe cea centru-periferie într-o concepţie de
ansamblu a spaţiului dezvoltării regionale şi porneşte de la întrebarea: de ce ierarhiile spaţiale
opun centre, cu nivele ridicate de putere şi de calificare, periferiilor subordonate şi supuse unor
activităţi de rutină? Pentru N. Păun şi R. Barna, formele producţiei determină modul de viaţă al
oamenilor, care poate determina inerţia unei regiuni [100, p. 42]. Spaţiul, care este purtător de
moduri de viaţă, devine instrumentul principal al inerţiei şi poate dezvolta o logică de prizonierat
în modul tradiţional de viaţă.
Un avantaj relativ, de care pot să profite regiunile periferice, îl constituie noile tendinţe
ale civilizaţiei şi mâna de lucru ieftină. Astfel, investiţiile atrase de mâna de lucru ieftină nu
necesită cunoştinţe foarte mari şi presupun o valoare adăugată scăzută. Ca urmare, mâna de
lucru calificată va emigra din regiune, iar populaţia cu abilităţi care corespund necesităţilor
regiunii va veni în regiunea dată [27, p. 439-458].
Teoria polilor de dezvoltare sau teoria polarizării reprezintă rezultatul criticilor aduse
teoriei neoclasice şi consideră că diferitele domenii ale economiei regionale nu au toate aceeaşi
înclinaţie spre creştere. F. Perroux a pus bazele acestei teorii la începutul anilor ’50, iar ideea
esenţială este că viaţa economică rezultă din acţiunea unor unităţi economice aflate în poziţie
dominantă, iar dezvoltarea nu este omogenă şi nu se propagă la fel în toate regiunile. El mai arată
faptul că creşterea economică se coagulează în jurul unor poli de creştere şi se propagă cu
intensităţi variabile spre celelalte sectoare economice. De asemenea, pot exista efecte de stopare
a propagării creşterii sau de accelerare, ştiinţa dezvoltării regionale constând şi în capacitatea de
impulsionare a celor din urmă. J. Lajugie [69, p. 48] arată că pot exista poli naturali de creştere,
determinaţi de prezenţa surselor de energie, de materii prime, de concentrarea unor industrii,
infrastructură, iar alte regiuni, care nu dispun de toate acestea, trebuie să caute poli
compensatori, adică să încurajeze crearea unor avantaje competitive. Astfel, în concluzie, ca
motor pentru creştere este considerată regiunea care are o creştere superioară celorlalte, urmând
a fi luate în considerare două efecte posibile: de propagare a creşterii şi de încetinire a ei, ceea ce
constituie efectele de accelerare şi de frânare. Dacă primul efect este mai puternic, se poate
21
ajunge la o asemănare a regiunilor sau zonelor unei regiuni, dacă nu, se ajunge la polarizare.
Scopul politicilor regionale, ce decurge din această teorie, este de a lupta împotriva forţelor ce
duc la polarizare şi de a întări efectele de propagare.
O altă versiune a strategiei de rupere totală de capitalism este şi teoria non-capitalistă de
dezvoltare propusă de către autorii sovietici. Aceasta a fost prefigurată în cadrul Conferinţei a
81-a a partidelor comuniste întrunite, la Moscova, în noiembrie 1960 şi a devenit principalul
argument în favoarea dezvoltării al poziţiei sovietice pentru perioada anilor ’70. Abordarea non-
capitalistă prevedea respingerea capitalismului ca sistem şi realizarea unei obligaţii de creare a
bazei materiale pentru o societate socialistă. Aceasta implica luarea unor atitudini contra
imperialismului, a capitalismului şi feudalismului, efectuarea unor atacuri asupra principalilor
reprezentanţi ai capitalului naţional şi străin, naţionalizarea principalilor factori de producţie,
crearea sectorului de stat şi implementarea reformei radicale a pământului. De fapt, pentru
atingerea acestor obiective economice, strategia cuprindea un set de măsuri politice: înlăturarea
forţelor pro-imperialiste şi implementarea unei politici de cooperare cu blocul ţărilor socialiste.
În analiza finală, unicul indicator valid de succes, în cadrul acestei abordări de dezvoltare, este
anume politica de cooperare. După destrămarea sistemului comunist, sunt evidente consecinţele
nefaste de dezvoltare ale fostelor societăţi comuniste.
Odată cu apariţia computerului şi a tehnologiilor informaţionale, prin anii ‘70,
economiştii încercau să calculeze cantitatea necesară a ajutorului străin pentru a acoperi
problemele ţărilor cu decalaje de dezvoltare. Modelul realizat a fost numit Harrod-Domer şi
postula ideea că rata creşterii PIB-ului este proporţională cu nivelul investiţiilor din anul
precedent. Totuşi, odată cu trecerea timpului, s-a ajuns la concluzia că investiţiile nu sunt
elementul-cheie pentru realizarea unei creşteri economice. A fost acceptată ideea potrivit căreia
ajutorul străin corelează cu investiţiile la egalitate. De asemenea, se promova opinia că, odată cu
ajutorul străin ajuns în ţară, creşte nivelul economiilor, astfel creându-se o relaţie lineară între
investiţii şi creşterea PIB-ului. Problema cea mai gravă este că nu există nici un stimulent pentru
persoanele din ţara primitoare de ajutoare străine de a le investi sau de a mări nivelul
economiilor [26].
O schimbare în tendinţa creşterii economice a apărut în anii ’80-’90, unde se promova
ideea că investiţiile în capital fizic nu sunt unicul factor de producţie. De asemenea, un rol
important îl are şi investiţia în capitalul uman. O tendinţă modernă, în acea perioadă, constă în
educarea sponsorizată a cetăţenilor la nivel guvernamental. Adrian Verspoor, reprezentantul
Băncii Mondiale, conchide: „Studiile şi trainingul oamenilor contribuie la creşterea economică
prin productivitate, venituri, mobilitate la locul de muncă, abilităţi antreprenoriale şi inovaţia
tehnologică” [134]. Odată cu dezvoltarea acestui model uman, a crescut foarte mult şi solicitarea
22
studiilor în rândurile cetăţenilor. Media anuală mondială de înscriere în şcoala primară a crescut
la 99% în 1990, de la 80% în 1960. Dar, cu toate acestea, corelaţia dintre nivelul de studii şi
creşterea economică este nesatisfăcătoare. Deşi promovarea unei creşteri economice durabile a
eşuat, accentul asupra capitalului uman şi nivelului de educaţie rămâne, totuşi, una din
principalele direcţii ale economiştilor şi ale organizaţiilor internaţionale.
O altă tendinţă importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea este reprezentată de instituţii.
Această tendinţă apare ca rezultat al lucrării laureatului Premiului Nobel, Douglas North care
promova importanţa instituţiilor şi a schimbării instituţionale [94]. Totuşi, apare întrebarea – care
instituţii contează mai mult? Răspunsul este alegerea unui mix instituţional corect, care va duce
la o creştere. Este evident faptul că un singur mix nu este valid pentru toate ţările, de aceea,
economiştii şi-au fixat atenţia asupra analizei şi dezvoltării unui complex cantitativ de modele
pentru a oferi ajutor şi recomandări specifice referitoare la importanţa instituţiilor din cadrul
ţărilor în curs de dezvoltare.
După 30 de ani de la apariţia şi lansarea primelor programe ale organizaţiilor
internaţionale de dezvoltare şi luarea în considerare a teoriilor propuse de economişti, se
evidenţiază trei concluzii principale:
1. Diminuarea decalajelor şi creşterea, nu întotdeauna, s-au realizat şi chiar adesea
surveneau cazuri şi surprize neplăcute. În speranţa găsirii unei soluţii miraculoase contra
sărăciei, politicile erau modificate frecvent şi se considera, de fiecare dată, un nou aspect
al complexităţii problemei subdezvoltării.
2. Nu există nici o soluţie miraculoasă în generarea creşterii şi nici nu poate fi realizată prin
acţiunea automată a unui set de indicatori şi variabile economice.
3. Nivelul dezvoltării nu este prezentat exact în statisticile naţionale şi, de aceea, nu putem
analiza situaţia la justa valoare.
Această evaluare a dus la o extindere progresivă a domeniului studiat de către economia
dezvoltării, pentru a privi critic ceea ce se cunoaşte şi pentru a o extinde, şi pentru a lua în
consideraţie, în strategiile de dezvoltare, nu doar scopurile economice. Această schimbare poate
fi văzută clar în diferite propuneri făcute de organizaţii internaţionale şi anumite organizaţii
neguvernamentale, deoarece ele au încercat să definească obiectivele politicilor de dezvoltare. În
1969, Organizaţia Internaţională a Muncii (OMM) a lansat Programul Mondial de Angajare la
Muncă, care a acordat prioritate eforturilor de a lupta cu şomajul în toate strategiile de dezvoltare
din lumea a treia. La începutul anilor ’70, Banca Mondială a anunţat prioritatea pentru
„redistribuire cu creştere” [18] ca fiind unica cale de obţinere a dezvoltării echitabile. Cea de-a
doua decadă a Dezvoltării Naţiunilor Unite, anii ’70, a forţat strategiile de dezvoltare „orientate
spre angajare”, care, cu ajutorul tendinţelor populiste dominante, asigură un moment potrivit de
23
readucere la existenţă a conceptului de „şomaj ascuns”, acum redenumit „sectorul neoficial”,
considerat convenabil de a activa ca un mecanism nou de dezvoltare. Lupta împotriva sărăciei,
care era considerată o misiune primară a tuturor celor implicaţi în planificarea dezvoltării, în
asemenea ţări ca India la începutul anilor ’60, de asemenea, a devenit un obiectiv principal al
organizaţiilor internaţionale ca Banca Mondială, OMM, care la conferinţa mondială referitoare la
angajare, în 1976, a adoptat strategia de „satisfacere a cerinţelor de bază” [144]. După părerea
directorului general al OMM, cerinţe de bază sunt considerate nu doar bunurile materiale, cum ar
fi alimentarea, asigurarea cu îmbrăcăminte şi servicii fundamentale ale comunităţii, spre
exemplu, furnizarea apei potabile, măsuri publice de ocrotire a sănătăţii şi protecţia socială,
transportul public şi educaţia, dar şi bunurile nemateriale – drepturile omului, locul de muncă şi
participarea la luarea deciziilor.
Astfel de încercări, ce ţin de definitivarea conceptului de dezvoltare, nu încetează, fiecare
dintre acestea evidenţiind noi aspecte ale problemelor decalajelor economice care necesită
atenţie. O strategie alternativă de dezvoltare trebuie să fie orientată pe cerinţe şi necesităţi,
endogenă, independentă, cu conţinut ecologic şi bazată pe transformări ale structurilor sociale.
UNESCO stimulează „dezvoltarea endogenă”, care să respecte asemănările culturale şi stilul de
viaţă al fiecărei societăţi. Cealaltă, susţinută de Conferinţa Naţiunilor Unite referitoare la
Comerţ, cere stabilirea unui „ordin al noii lumi economice”, mai puţin ostil cu influenţa ţărilor în
curs de dezvoltare şi mai mult cu cerinţele lor faţă de dezvoltare. După Ignacy Sachs [119], tema
„dezvoltarea durabilă” a fost prezentată încă în Raportul Brundtland al Comisiei Mondiale al
Mediului şi Dezvoltării. Comisia [163] a definit dezvoltarea durabilă ca fiind dezvoltarea ce
satisface cerinţele din prezent, fără a compromite generaţia viitoare în satisfacerea propriilor lor
necesităţi. Ultima declaraţie a Summitului Global de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, care
afirma că fiinţele umane reprezintă principalul obiectiv al dezvoltării durabile şi, de aceea, ei au
dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura, reprezintă un alt exemplu al
acestei noi abordări de dezvoltare, privind în viitor şi fiind conştient de problemele ecologice şi
demografice ale lumii. Această extindere a domeniului ce cuprinde economia dezvoltării este
relevată şi în rapoartele cu subiectul „dezvoltarea omului” ale Programului de Dezvoltare al
Naţiunilor Unite, ce se publică în fiecare an, din 1990 până astăzi.
Un pas neajustat la schimbare, mecanismele de rezistenţă şi problemele îngrozitoare ale
lumii în dezvoltare continuă să stimuleze şi să provoace gândirea economică referitoare la
dezvoltare. Fiecare nereuşită reprezintă o altă respingere netă a noţiunii de leac miraculos pentru
subdezvoltare, şi fiecare criză oferă o nouă ocazie pentru găsirea şi exprimarea dificultăţilor
serioase şi a rezervărilor despre elaborarea afirmaţiilor pentru dezvoltare. Aceste critici, care
apar din speranţe dezamăgite, responsabilităţi neasumate, dezgust faţă de dovezile de dominare
24
şi represiune, apar şi reapar conform unui model ciclic. Volumul discuţiilor şi virulenţa acestora,
într-adevăr, reprezintă o trăsătură remarcabilă a economiei dezvoltării. Fiecare ciclu de critică
atrage noi întrebări, formularea noilor cereri, sugestii şi noi priorităţi.
În decursul anilor ’80, discuţii majore la tema economiei dezvoltării bântuiau în multe
ţări. În Franţa, spre exemplu, critica „viziunea lumii a treia” (la vision tiers-mondiste) a fost
realizată printr-o declaraţie că dezvoltarea s-a terminat [99, p. 222-223]. Latouche se întreba
dacă nu ar fi mai bine, pur şi simplu, de înlăturat dezvoltarea, din cauză că este un produs al
atitudinii tehnocratice care cuprinde doar aspectele economice ale problemei, în timp ce
subdezvoltarea, de fapt, rezultă din nimicirea legăturii culturale a ţărilor dezvoltate cu forţele
expansioniste şi imperialiste ale capitalismului [72, p. 706-708]. Respingând dezvoltarea, ce
depinde doar de soluţiile economiştilor şi tehnocraţilor, care se bazează pe imitarea altor culturi
şi duce la occidentalizarea şi aculturaţia societăţilor din lumea treia, Latouche susţinea abordarea
istorică şi culturală, care vedea soluţia problemelor ţării cu decalaje economice în renaşterea
propriei identităţi culturale. Odată ce creativitatea culturală natală este restabilită, ei vor avea
posibilitatea de a avea o viziune independentă, de a identifica problemele lor personale, şi de a
găsi soluţii potrivite pentru aceste probleme.
Albert Hirschman, un observator şi participant de lungă durată, în lucrarea „The Rise and
the Decline of Development Economics”, [55, p. 375-390] a examinat cauzele creşterii şi
decăderii economiei dezvoltării. Într-un text, pe care l-a numit „un necrolog al economiei de
dezvoltare”, Hirschamn propune o tipologie a teoriilor de dezvoltare bazate pe două criterii:
afirmaţii monoeconomice (convingerea că există o formă de economie, care este valabilă
oriunde, pentru orice perioadă de timp), şi afirmaţii de ajutor reciproc (convingerea că avantaje
reciproce pot fi găsite în orice relaţii bilaterale).
Utilizând aceste două criterii, Hirschman propune patru tipuri de teorii de dezvoltare:
teorii ortodoxe – neoclasice, care cred în universalitatea economiei şi reciprocitatea
binefacerilor;
teorii neo-marxiste şi de dependenţă, care resping aceste două postulate;
cele bazate pe „gândirile dispersate ale lui Marx despre dezvoltarea sferelor coloniale şi
„înapoiate”, care acceptă monoeconomia, dar resping noţiunea de ajutor reciproc;
economia de dezvoltare, care respinge afirmaţiile monoeconomice, dar le acceptă pe cele
de ajutor reciproc.
Totuşi, astăzi, această „subdisciplină fără experienţă şi departe de unificare” se află într-o
stare de criză, datorită impactului a doi factori: pe de o parte, dublul atac atât al celor de
„dreapta”, cât şi al celor de „stânga” şi, pe de altă parte, urmarea dezastrelor de dezvoltare, care
au apărut în unele ţări din lumea a treia. Lovitura celor de dreapta, adică din partea neoclasicilor,
25
a criticat politicile de dezvoltare negând „validitatea universală a drepturilor economice” şi, prin
urmare, aşa-zis, aceştia prezentau motivul principal pentru nealocarea resurselor în ţările
subdezvoltate. Lovitura celor de stânga (de la neo-marxişti şi teoreticienii dependenţei)
argumenta că aceste „aşa-numite politici de dezvoltare doar au creat noi forme de exploatare şi
dependenţă”. Referitor la dezastre, ele erau „clar, într-un fel oarecare, legate de presiunile şi
tensiunile ce însoţesc dezvoltarea şi modernizarea” şi acestea includ totul „de la războiul civil
până la stabilirea regimurilor autoritare devastatoare”.
În situaţia creată de aceste critici şi dezastre politice, economia de dezvoltare s-a
schimbat de la optimism la pesimism profund, apoi a urmat un „act freudian de transfer”, în care,
pentru a recupera suferinţa în situaţia politică, unii specialişti în teoria şi practica dezvoltării au
atacat punctele slabe în rezultatele economice. Hirschman scria: „Motivul din care declinul
economiei dezvoltării nu poate fi schimbat complet este: subdisciplina noastră a atins o
strălucire însemnată şi o excitaţie prin ideea implicită că aceasta ar putea virtual ucide
„dragonul” înapoierii de sine-stătător sau, cel puţin, că contribuţia la această însărcinare a fost
esenţială. Dar acum noi ştim că nu este chiar aşa.” [55, p. 375-390].
În articolul pe tema „Naşterea, viaţa şi moartea economiei dezvoltării” (1979), Dudley
Seers merge şi mai departe. El, de asemenea, consideră că economia dezvoltării a apărut în anii
’50, şi îşi are, parţial, originea în economia colonială. Cealaltă parte, după spusele lui Seers,
reprezintă oportunismul politic în ceea ce priveşte dezvoltarea ţărilor „înapoiate”, atât din partea
propriilor conduceri, cât şi din partea ţărilor capitaliste majore, care au văzut în dezvoltare o cale
eficientă de luptă contra ameninţării comuniste [126, p. 707-719].
Bazată pe argumente simple, dezvoltarea „a devenit tot mai mult identificată cu creşterea
economică, fiind măsurată prin venitul naţional (definită conform convenţiilor lui Keynes).
Ţările „dezvoltate”, privite ca modele sociale şi politice, au venituri mari pe cap de locuitor,
astfel, încât venitul a devenit atât o condiţie necesară, cât şi suficientă pentru crearea unei situaţii
prospere cu o rată mică a şomajului. Pentru a mări veniturile, era nevoie de capital. A existat o
înţelegere generală, propusă chiar şi de marxişti, că scopul consta în venituri mari şi că investiţia
capitalului reprezenta un mijloc de obţinere a acestora. Această viziune a dezvoltării a fost
confirmată de un şir de inovaţii din economie şi statistică (contabilitatea naţională, modele de
creştere, planuri de dezvoltare etc.), şi elaborarea şi utilizarea lor a devenit o premisă pentru
succesul în implementarea strategiilor de dezvoltare.
Puterea circumstanţelor şi complexitatea situaţiei, în practică, curând a dus la dezamăgire.
Deja, în 1964, la o conferinţă de la Universitatea din Manchester, la subiectul „Studierea
economiei dezvoltării: situaţia acesteia în prezent”, dificultăţi serioase au fost exprimate nu doar
despre eficacitatea abordărilor bazate pe concepte, cum ar fi creşterea economică, dar, de
26
asemenea, despre utilitatea şi caracterul potrivit al economiei neoclasice, când aceasta este
aplicată în economia subdezvoltată. Seers ne reaminteşte cum aceste dificultăţi, exprimate tot
mai clar, sunt extinse şi terminate prin discreditarea disciplinei ca un tot întreg: „economia de
dezvoltare, în sensul convenţional, s-a dovedit a fi mai puţin utilă decât se aştepta în optimismul
viguros al tinereţii acesteia. În unele circumstanţe, se pot agrava problemele sociale, doar deviind
de la cauzele reale ale acesteia” [126, p. 712].
Opinia proastă a lui Seers, referitor la ceea ce a realizat economia de dezvoltare, este
marcată de neîncredere, în ceea ce privesc şansele disciplinei pentru supravieţuire, pe care le
consideră slabe din două motive. În primul rând, este evident că aspectele economice ale
dezvoltării nu pot fi studiate separat de factorii sociali, politici şi culturali. Analiza
macroeconomică a schimbărilor în modelele de consum nu poate pretinde a fi exhaustivă decât
dacă este însoţită de un studiu al influenţelor culturii străine sau modul prin care sunt transmise.
În al doilea rând, contrar înţelegerii termenului de economie de dezvoltare, în anii ’50 – ’60,
problemele dezvoltării nu se mai limitează la ţările dezvoltate. În opinia lui Seers, schimbările
recente din lumea „dezvoltată”, în special de la şocul petrolier de la începutul anilor ’70, arată că
nu mai există nici o frontieră între Nord şi Sud. În consecinţă, economia dezvoltării trebuie să fie
înlăturată, şi un accent mai pregnant trebuie pus mai mult pe asemănările decât pe deosebirile
dintre ţări. Astfel, după Seers, economia dezvoltării a „murit de tânără”, după multă suferinţă.
Reacţiile la aceste argumente au fost multe şi diferite. Paul Streeten [128, p. 875-889]
consideră că teoriile de dezvoltare suferă nu doar o singură, ci de mai multe dihotomii, şi luând
acestea în consideraţie, se poate face o altă clasificare mai apropiată de realitate. Într-un articol
pe tema ”Dihotomii de dezvoltare” (1983), publicat ca o concluzie la volumul despre iniţiatorii
dezvoltării al lui Meier şi Seers, Streeten descrie tipologia propusă de Hirschman şi
argumentează că teoriile dezvoltării, care, iniţial, erau inventate pe baza unor generalizări şi
abstracţiuni clare, şi fiind bazate, tot mai mult, pe exemple concrete, devin tot mai precise şi
realiste. E adevărat că, în prezent, există o mulţime de teorii de dezvoltare, dar, cu timpul,
această diversitate se va micşora, la fel cum şi se realizează faptul că multe dintre problemele de
la Sud sînt o parte a celor de la Nord, şi că unele probleme sunt comune pentru mai multe ţări din
Sud. Această diversitate nu este întotdeauna o exprimare a divizării într-o disciplină, împărţind-o
pe aceasta în tabere antagonice, dar, mai degrabă, un rezultat al faptului că există o mulţime de
soluţii posibile pentru fiecare problemă socială. Privite din acest punct de vedere, dihotomiile nu
reprezintă un motiv al declinului inevitabil al economiei dezvoltării, cum considera Hirschman,
dar, din contra, un indicator al marii bogăţii şi al vitalităţii intelectuale.
De asemenea, trebuie accentuat că aceste teorii diferite de dezvoltare nu întotdeauna sunt
separate una de alta prin bariere de netrecut şi că, în multe cazuri, diversitatea teoriilor ascunde
27
începuturile convergenţelor, în măsura în care instrumentele create de economiştii de dezvoltare
denotă utilitatea şi eficienţa analizei economiilor dezvoltate, cum, spre exemplu, a fost un caz de
aplicare a teoriilor structuraliste la studierea inflaţiei în ţările industrializate. După părerea lui
Streeten, noi nu suntem martorii dispariţiei economiei de dezvoltare, ci a trecerii acesteia „de la
economia unei situaţii speciale, cu alte cuvinte, economia lumii a treia, la o nouă economie
globală a problemelor împărtăşite, dar cu o diferenţă mai mare între abordări şi analize”.
În opinia noastră, cercetările din domeniul teoriei dezvoltării trebuie să se concentreze la
construirea a trei aspecte:
dimensiunea istorică, pentru a înţelege mai bine originea evenimentelor;
dimensiunea globală, care ar atrage un studiu al relaţiilor internaţionale ale
frontierelor naţionale depăşite, un studiu al interacţiunilor politicilor naţionale şi al
sistemului internaţional şi în sfârşit al „alianţelor intereselor de peste hotare”;
dimensiunea “micro-macro”, numită astfel datorită faptului că are de a face atât cu
ceea ce se întâmplă într-o ţară, cât şi într-o firmă, gospodărie şi “posibil un individ cu
dorinţe contradictorii”. Din cele trei instituţii – sectorul public, piaţa şi gospodăria –
ultima este cel mai mult neglijată de către economişti.
Bazându-se pe aceste domenii ale cercetării şi cu atitudini ce favorizează sinteza, Streeten
consideră că dezvoltarea economiei ar mai putea asigura util „viziuni imaginative, dar bine
prelucrate, ale posibilităţilor social-alternative”.
Într-un discurs la Asociaţia Dezvoltării Studiilor din Dublin, pe 23 septembrie 1982,
Amartya Sen a discutat despre întrebările lui Hirschman şi a oferit o metodă de dezvoltare a
economiei. Din punctul său de vedere, evaluarea e departe de a fi negativă: dezvoltarea
economică tradiţională „nu a fost în întregime nereuşită, privind identificarea factorilor ce duc la
creşterea economică în ţările dezvoltate”. Pentru a obţine această creştere, economiştii pentru
dezvoltare au recomandat o politică bazată pe câteva teme strategice majore: industrializarea,
acumularea rapidă de capital, mobilizarea forţei de muncă subangajate, planificarea şi
promovarea unui stat economic activ [5, p. 754].
O examinare rapidă a rezultatelor eforturilor privind dezvoltarea economică, în ţările în
curs de dezvoltare, din anii 1960-1980, îl determină pe Sen să concludă că mai există „multă
relevanţă în vastele teme politice pe care economia dezvoltării le-a accentuat. Strategiile trebuie
să fie ajustate la condiţiile speciale şi circumstanţele naţionale şi internaţionale,” dar aceste teme
nu „merită să fie respinse” şi „momentul îngropării economiei tradiţionale de dezvoltare nu a
sosit încă”.
Această poziţie nu îl determină pe Sen la recunoaşterea adevăratelor limite ale acestei noi
ramuri, care, de fapt, a fost mai puţin prosperă în caracterizarea dezvoltării economice. Aici,
28
limitele dezvoltării economiei apar mult mai clar; ele nu reies din alegerea căilor stopării
creşterii economice, dar din insuficienţa recunoaşterii faptului că creşterea economică nu e
altceva decât o cale spre alte obiective. În scopul eliminării acestei lacune, Sen propune o nouă
definiţie a dezvoltării economice: „Probabil, că cea mai importantă deficienţă tematică a
economiei tradiţionale de dezvoltare este concentrarea acesteia asupra produsului naţional,
venitului global şi ofertei totale a anumitor bunuri... În fine, procesul dezvoltării economice
trebuie să fie preocupat de ceea ce oamenii pot şi nu pot face, ca, de exemplu, pot ei să trăiască
mult, să evite morbiditatea, să aibă o nutriţie sănătoasă, să fie capabili să citească, scrie şi
comunica, să participe la scopuri literare şi culturale ş.a.m.d. Are de a face, conform cuvintelor
lui Marx, cu „înlocuirea dominaţiei circumstanţelor şi riscului asupra indivizilor cu dominaţia
indivizilor asupra riscului şi circumstanţelor.” [5, p. 754]
Definirea scopului şi capacităţilor dezvoltării economiei a fost ţelul de bază al lui W. A.
Lewis în discursul său la cel de-al 93-lea Congres al Asociaţiei Economice Americane din San
Francisco, din 29 octombrie 1983 [73, p. 1-10]. Examinând „starea teoriei dezvoltării”, el
propune o nouă definiţie a dezvoltării economice aceasta fiind ramura economiei ce ţine de
„structura şi comportamentul economiilor, unde producţia pe cap de locuitor e mai mică decât
2000 dolari S.U.A. SUA în anul 1980”.
Aceste probleme ale dezvoltării şi decalajelor economice sunt divizate în două categorii
de bază: probleme de alocare a resurselor pe termen scurt şi probleme de creştere pe termen lung.
În privinţa primei categorii, diferenţa dintre economiile dezvoltate şi cele nedezvoltate este una
de rang, şi nu de tip, din moment ce aceleaşi fenomene sunt găsite pretutindeni pe piaţă,
influenţată de o varietate de factori, nu se mai referă la faimoasa stare de echilibru. În aceste
circumstanţe, preţurile nu mai reflectă cu precizie direcţiile ofertei şi cererii, astfel călăuzind o
alocaţie pronunţată a resurselor economice. Pe lângă exemplele care constituie eşecuri de piaţă,
unde preţurile nu mai reflectă costul social real, unde piaţa nesistematizată constrânge
capacitatea productivă, sau unde flexibilitatea scăzută a ofertei şi cererii, cuplată cu nivele joase
în stoc, ceea ce înseamnă că economia se mişcă prea încet în faţa echilibrului. În plus, unde
mecanismul preţului nu funcţionează în întregime, există altele, unde, din considerente
neeconomice, producerea şi comerţul nu sunt conduse de dorinţa măririi profitului. Pentru a
analiza aceste probleme, este nevoie de un recurs la antropologia economică, unica disciplină
care le determină.
În fine, un alt factor neeconomic necesită atenţie, când vorbim despre alocarea resurselor
în ţările dezvoltate - rolul statului. În ţările slab dezvoltate, statul e mult mai activ în sectorul
modern al economiei. În plus, unde survine un eşec pe piaţă, e de datoria statului să corecteze
erorile şi omiterile mecanismului de preţ. În plus, nu trebuie omis faptul că, în aceste ţări, nu tot
29
timpul putem susţine că statul îi reprezintă pe oameni şi că există mai multe tipuri de
guvernământ: militar, tehnocratic, aristocratic, kleptocratic – care reacţionează diferit la aceiaşi
stimuli.
Analiza creşterii pe termen lung include în sine probleme distinctive specifice ţărilor în
curs de dezvoltare: căutarea motorului de dezvoltare şi a modelelor de dezvoltare. Lewis susţine:
„Visul economiştilor ar fi de a avea o singură teorie a creşterii, care ar ridica o economie de la
cel mai de jos nivel, să zicem 100 dolari S.U.A. pe cap de locuitor până la nivelul Europei de
Vest şi mai sus”. Problema e că o astfel de teorie nu există. Avem suficiente modele pentru
starea finală a maturităţii economiei şi pentru cele de pe treptele de jos ale scării. Cât pentru
ţările aflate la jumătatea drumului, cunoştinţele noastre sunt prea incomplete pentru a răspunde
la o întrebare critică: „cum ar fi afectată producerea de către politicile care aduc 5% mai mult
din venitul naţional la 80% din populaţie, presupunând un transfer paşnic, să zicem pentru 10
ani. Va creşte, oare, producerea pe cap de om mai repede, mai încet, sau la fel? Ar trebui să ne
întrebăm dacă merită acest lucru, sau oricum trebuie să efectuăm schimbarea” [73, p. 1-10]
Modelul şi mărimea acestor schimbări sunt slab înţelese şi cunoaştem foarte puţin despre
„motorul” creşterii economiei. Care este el? Investiţia (în tehnologie sau în oameni) nu e unicul
factor ce contribuie la creştere, mai este o corelaţie strânsă între aceştia doi, care ne permite să o
considerăm ca un mandat pentru forţele ce propulsează economia. Cum, totuşi, apare investiţia şi
care sunt forţele motrice ale acesteia? Acestea pot fi economice (instituţie de creditare, sistem de
taxare etc.) sau, mai mult probabil, neeconomice şi relaţia dintre acestea şi instituţiile sociale a
fost tot timpul una din preocupările dezvoltării economice. Cunoscând importanţa intereselor şi
instituţiilor, există, oare, circumstanţe minuţioase, care ar favoriza creşterea? Fiecare şcoală de
economişti a ales propriul motor de creştere: agricultura e pentru fiziocraţi, surplusul comerţului
internaţional pentru mercantelişti, piaţa liberă pentru şcolile clasice, capitalul pentru marxişti,
antreprenoriatul pentru şcolile neoclasice ş.a.m.d.
După spusele lui Lewis, nu există un motor unic. „Creşterea apare oriunde există o
lacună între capacitate şi oportunitate. Capacitatea acoperă abilităţile (cu caracter intern şi
extern), statul, economiile şi tehnologia. Oportunitatea poate fi de diferite tipuri, inclusiv pieţele,
accesul la licenţe, infrastructura. Motorul poate fi în ţară sau peste hotare, o inovaţie, o poziţie
bună pentru un centru de transport, sau multe altele”. De aceea, problema creşterii este extrem
de complexă şi necesită un pachet întreg de teorii complementare, şi nu una singură, universal
aplicabilă.
Pentru Lewis, în centrul atenţiei, trebuie să fie teoria distribuţiei, deoarece aceasta ar
asigura imbolduri şi economii, celelalte fiind teoria conducerii, instruirii şi lupta de clasă a firmei
şi antreprenoriatului. „Astfel, o teorie a creşterii economiei prezintă un pachet întreg de părţi
30
componente. De aceea, nu este suficient numai să se explice creşterea, sau să se dispună de un
model care prezintă creşterea. Ţările pot creşte într-o perioadă scurtă de timp, apoi poate
apărea chiar şi încetinirea şi declinul creşterii, astfel este important să se explice de ce unele
ţări se opresc din cale, iar altele îşi continuă calea creşterii economice”.
Lewis susţine că subiectul economiei dezvoltării e încă tot atât de viu, ca şi orice altă
ramură a economiei. „Dacă conflictul şi discuţia sunt indicatori ai activităţii intelectuale,
subiectul nostru pare a fi adecvat litigios. Dezvoltarea economiei nu pare a fi atât de
spectaculoasă, dar e vie şi foarte animată”.
Noua teorie a creşterii a apărut la mijlocul anilor ’80 ai sec. XX şi a fost promovată de
Paul Romer [113] şi Robert Lucas pe linia modelului de creştere neoclasic tradiţional. Premisa
acestei teorii este că o acumulare de capital se asociază, de regulă, cu o acumulare de cunoştinţe.
Noua teorie a creşterii aduce modificări importante:
progresul tehnologic este considerat un produs al activităţii economice, iar noua teorie
este denumită şi teoria creşterii endogene, deoarece internalizează tehnologia într-un
model de funcţionare a economiei;
se consideră că, spre deosebire de obiectele de natură fizică, cunoaşterea şi tehnologia se
caracterizează prin randamente crescătoare. Ideile pot fi utilizate în comun şi reutilizate la
infinit, acestea pot spori fără limită şi propulsează procesul de creştere. Noua teorie
reflectă trecerea de la economia bazată pe resurse la economia bazată pe cunoaştere;
presupunând că apariţia de cunoştinţe noi constituie o sursă-cheie pentru creşterea
economică, se admite că evenimentele mici, dar la momentul oportun, pot schimba
traiectoria de creştere economică. Astfel, noua teorie contrazice conceptul de echilibru
general unic şi optim, ceea ce implică, însă, o capacitate redusă de a prognoza rezultatele
viitoare.
Teoriile privind rolul instituţiilor reflectă preocupări legate de prognoza creşterii prin
prisma evoluţiei istorice a economiilor naţionale (teoria treptelor a lui W.W.Rostow). Ele
cuprind studii statistice empirice efectuate pentru a evidenţia, într-o manieră descriptivă, factori
sociologici, demografici şi instituţionali relevanţi pentru creşterea economică (o cercetare
empirică a fenomenelor de creştere efectuată în anii ’60 de S.Kuznets). Aceste teorii susţin că
acţiunea colectivă este foarte importantă pentru creşterea economică şi că toate componentele
sale, inclusiv instituţiile, pot fi îmbunătăţite; în acest sens, cel mai important obiectiv de politică
economică este de a crea un mediu instituţional, care să sprijine schimbările tehnologice (P.
Romer). Teoriile privind rolul instituţiilor susţin rolul guvernului şi al culturii generale în
formarea traiectoriei de creştere economică. (Douglas North).
31
Revizuind totalitatea teoriilor, problematica şi factorii catalizatori ai dezvoltării şi
decalajelor, încercarea de a definitiva fenomenele de creştere şi dezvoltare, a arătat că nu există
un înţeles unanim acceptat, în timp şi în spaţiu. În consecinţă, am realizat abordarea diferitelor
concepţii despre „dezvoltare”, prin prisma aspectelor economice, politice, sociale, culturale şi
istorice din care să putem desprinde momentele-cheie ale dezvoltării. Dorim să concluzionăm că
creşterea economică este un proces global ce exprimă evoluţia ascendentă a unor mărimi
economice agregate, într-un anumit cadru spaţial şi temporal. Creşterea economică se exprimă
prin dinamica indicatorilor macroeconomici ai rezultatelor activităţii în termeni reali, respectiv
prin produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB) şi venitul naţional (VN), corectaţi
cu mărimea deflatorului. Susţinem ideea că dezvoltarea economică este o formă mai amplă de
manifestare a dinamicii macroeconomice care presupune, pe lângă creşterea economică, un
ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în
cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile noi, mecanismele de organizare şi funcţionare a economiei,
nivelul de trai şi comportamentul populaţiei. Iar decalajele de dezvoltare economice sunt
discrepanţe cantitative şi calitative între nivelurile de dezvoltare a ţărilor măsurate prin
compararea indicatorilor macroeconomici. În această ordine de idei, considerăm că sărăcia se
referă la un element cantitativ (nivelul obţinut al veniturilor, comparat cu cel al subzistenţei), dar
şi la un aspect calitativ, fiind o mărime interpretată în funcţie de un anumit nivel al veniturilor.
Sursele creşterii economice
Creşterea economică este condiţionată de resursele potenţiale existente şi de modul în
care sunt utilizate acestea. Desprindem două categorii de factori de creştere: direcţi şi indirecţi.
Factorii direcţi:
1) resursele umane (oferta de muncă, educaţie, disciplină, motivaţie);
2) resursele naturale (pământul, resursele subsolului, combustibili, condiţiile climaterice etc.);
3) stocul de capital (maşini, echipamente, clădiri, căi de transport etc.);
4) tehnologia (ştiinţă, inginerie, organizare, management, antreprenoriat, inovare).
Factorii indirecţi (mediul economic şi instituţional):
1) dimensiunea cererii agregate, respectiv capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
2) eficienţa sistemului financiar-bancar privită prin prisma modului de orientare a activităţii
economice prin intermediul creditului;
3) rata economiilor şi rata investiţiilor;
4) mediul internaţional;
5) competitivitatea produselor;
6) înclinaţia marginală spre export, în comparaţie cu cea spre import;
32
7) politici fiscale etc.
Surse fundamentale ale creşterii:
1). Creşterea cantitativă a factorilor, prin creşterea volumului capitalului şi al resurselor de
muncă atrase în procesul de producţie, creşterea cantităţii de materie primă şi energie consumate,
creşterea suprafeţelor de teren cultivate etc.;
2). Creşterea calităţii factorilor şi a eficienţei utilizării lor, în condiţiile unui mediu economic şi
instituţional favorabil, ceea ce conduce la creşterea productivităţii naţionale, a eficienţei
investiţiilor, la scăderea consumului specific de materii prime etc.
Între latura cantitativă şi cea calitativă a creşterii producţiei, există o interacţiune
compensatorie, mediată de latura structurală a economiei.
Creşterea economică extensivă se caracterizează prin contribuţia preponderentă a
laturilor cantitative ale factorilor direcţi la sporirea PIB.
Creşterea economică intensivă presupune o contribuţie preponderentă a laturilor
calitative (de eficienţă) ale factorilor la sporirea PIB.
Costul de oportunitate a creşterii constă în consumul curent sacrificat. Generaţia
prezentă de consumatori trebuie să decidă asupra modului de alocare, pentru consum şi pentru
investiţii, a resurselor limitate de care dispune. Numai prin investiţii economia creează o sursă
pentru creşterea economică susţinută.
Creşterea posibilităţilor de producţie, obţinută prin investiţii, permite creşterea susţinută
a PIB, însoţită de o creştere a productivităţii şi a salariilor, ceea ce constituie o condiţie esenţială
a ridicării standardului de viaţă al populaţiei. Creşterea gradului de satisfacere a nevoilor
populaţiei, în general, ca şi intervenţia guvernului pentru atenuarea problemelor socio-economice
prin redistribuirea veniturilor, sunt mai uşor de realizat într-o economie în creştere, decât într-o
economie aflată în declin.
Diminuarea decalajelor şi dezvoltarea rămân astfel a fi unele din temele cruciale în
economie: funcţionarea unei economiei presupune că aceasta generează şi experimentează
schimbări. Scopul de bază urmărit de dezvoltarea economică constă în identificarea legilor,
cazurilor, formelor şi tendinţele acestor schimbări. Un alt obiectiv central constă în studierea
direcţiei şi naturii acestor schimbări: suntem noi, oare, martori „ai adevăratei mişcări spre
îmbogăţire şi îmbunătăţire” (Adam Smith), „ai reducerii sărăciei” (W.A. Lewis), „sau ai
creşterii” (Sen)? Ce este necesar de efectuat pentru declanşarea, accelerarea sau controlarea
acestei tendinţe? Care sunt măsurile sau factorii care contribuie la creştere?
Susţinem ideea că toate sistemele economice trebuie să realizeze existenţa problemelor de
decalaje de dezvoltare şi necesitatea creşterii, pentru diminuarea acestora. În prezent, există mai
multe informaţii despre diversitatea din interiorul diferitelor localităţi şi ţări, fiecare din ele
33
având cultura şi experienţa sa, privind schimbarea generată de dezvoltarea în anumite condiţii şi
la diferite viteze. Recunoaşterea acestor varietăţi au deranjat pe unii dintre economiştii
dezvoltării, ceea ce înseamnă că remediile universale sunt greşite şi inutile. Analiza critică a
acestor eşecuri trebuie să fie dirijată cu perseverenţă şi claritate, şi trebuie să ne facă mai puţin
ambiţioşi: să nu mai vorbim despre miracole, din moment ce ele ameninţă să se transforme rapid
în miraje. Diminuarea decalajelor, prin prisma dezvoltării şi a creşterii, este un proces de
schimbare lung şi lent. Variatele etape în procesul de catching-up nu pot fi grăbite fără a nu
suferi urmări de încredere în logica modelelor formale.
Şi în sfârşit, trebuie pus accentul pe importanţa dimensiunii politicii. În practică, orice
experienţă a dezvoltării constituie doar o imagine a unei strategii de dezvoltare, întocmite şi
executate de către o autoritate politică. În cele din urmă, ea nu poate fi evaluată fără referinţă la
contextul politic al concepţiei şi implementării sale.
Decalajele în cadrul Europei capitaliste şi al Europei socialiste
Decalajul dintre ţările Europei de Est şi ţările dezvoltate din Occident reprezintă o
certitudine a lumii în care trăim. Înainte de a încerca o abordare sistematică a acestui decalaj,
trebuie să cunoaştem cum s-a ajuns aici. Există numeroase explicaţii pentru cauzele dezvoltării
economice, printre care cele mai semnificative le considerăm pe următoarele:
localizarea geografică [60];
determinismul cultural, adică ideea conform căreia anumite state adoptă, în anumite
etape, unele concepţii, principii morale şi credinţe religioase ce determină apoi capacitatea lor de
a progresa încă mai are adepţi
există explicaţiile marxiste, pentru care rolul hotărâtor în dezvoltarea economică îl au
clasele dominante şi modul în care acestea exploatează ori sprijină celelalte clase. Marea
majoritate a istoricilor vieţii economice, descendenţii doctrinei lui Adam Smith, susţin că
oamenii şi societăţile manifestă predispoziţie naturală spre progres.
Problema decalajului dezvoltării economice a ţărilor din Europa şi, respectiv, existenţa
unor ţări foarte sărace şi foarte bogate rezultă din contexte şi medii foarte diferite de dezvoltare.
A înţelege de ce aceste contexte au fost atât de diferite înseamnă a înţelege diferenţa dintre
Europa Occidentală şi Balcani, dintre dinamismul economic occidental şi stagnarea estului.
Modelul economiilor agricole occidentale poate constitui o explicaţie plauzibilă pentru
succesul acestei părţi a continentului. De asemenea, nu trebuie ignorată nici explicaţia cu privire
la oraşele occidentale şi modul acestora distinct de dezvoltare în comparaţie cu Europa de Est.
Aici trebuie amintite şi negocierile purtate între diferitele puteri ale statului, astfel, încât s-a ajuns
la o separaţie a acestora şi la flexibilizarea mecanismului decizional. În acest context, s-a putut
34
dezvolta un parlamentarism mult mai eficient (mai ales Anglia), decât chiar unele forme
contemporane din alte regiuni. De aici, s-a dat posibilitatea înfloririi capitalismului (la început în
Anglia şi în Ţările de Jos, apoi şi în restul Occidentului). Combinaţia dintre oraşele puternice şi
lipsa unei autorităţi imperiale sau ecleziastice opresoare (asupritoare) a făcut posibilă o
atmosferă intelectuală propice gândirii libere. Preponderenţa economiei de tip pastoral în
detrimentul celei agricole în Europa de Est, alături de densitatea mai scăzută a populaţiei, sunt şi
ele în măsură să contribuie la explicarea decalajului.
Totuşi, nu trebuie să vedem întreaga Europă de Est ca o structură unitară până în cele mai
mici detalii ale existenţei cotidiene, ci, mai degrabă, ca o formă care prezintă caracteristici
generale asemănătoare, dar şi particularităţi specifice fiecărui teritoriu în parte. Înapoierea
structurală şi decalajul progresiv, în raport cu Occidentul, reprezintă, cel puţin din veacul al XIV-
lea, regimul firesc de existenţă al Europei de Est. În secolul al XIII-lea, a avut loc în Peninsula
Italică şi în regiunile atlantice ale Europei Occidentale un masiv „accident cronologic”,
conjugarea a patru fenomene ieşite din comun. Mai întâi, Occidentul întrerupe practicile
tradiţionale ale oralităţii şi memoriei prin raţionalizarea producerii cunoaşterii şi
instituţionalizarea transmiterii ştiinţei în universităţi. În al doilea rând, occidentalii nu mai sunt
atât de legaţi de pământ şi de rigorile climei prin planificarea viitorului cu ajutorul
instrumentelor de credit. De asemenea, prin instituirea reprezentări politice, în parlamentul
englez şi în comunele italiene, se realizează o limitare a arbitrariului în viaţa cotidiană. În sfârşit,
paradigma occidentală de gândire se modifică: apelul la propria conştiinţă, care are dreptul de a
rezista şi de a se opune în faţa a ceea ce percepe ca o formă opresivă. Universitatea, creditul,
reprezentarea şi dizidenţa reprezintă, deja, fundamentul gândirii occidentale. Întârzierea cu care
aceste deziderate vor fi adoptate în Europa Centrală şi în Europa de Est reprezintă, de fapt,
întârzierea unei paradigme de gândire orientală, care perpetuează miturile ignoranţei,
pământului, autocraţiei şi unanimităţii până aproape de vremurile noastre. Frica asumării
responsabilităţii este acoperită cu invocarea „vitregiilor istoriei” pentru a explica un prezent aflat
într-o eternă tranziţie către Occident, care Occident, însă, datorită unei gândiri individualiste şi a
unei responsabilizări a cetăţeanului, îşi asigură eficienţa sistemului său.
1.2. Efectele globalizării asupra decalajelor economice în cadrul noilor pieţe
emergente din Europa Centrală şi de Sud-Est
Semnificaţia termenului globalizare şi intensitatea exploatării acestuia, deja, nu mai sunt
o noutate. Chiar dacă există şi riscuri asociate procesului globalizării, susţinem ideea că, în faza
actuală de dezvoltare, este, practic, imposibil ca anumite părţi ale lumii să acţioneze fără a ţine
35
seama de celelalte, deoarece orice eveniment petrecut în lume prezintă un impact asupra
fiecăruia dintre noi. Astfel, condiţia dezvoltării reuşite a ţărilor în curs de dezvoltare este posibilă
numai prin interacţiunea lor cu lumea postindustrială şi mişcarea pe acea cale, deja, parcursă de
către ţările dezvoltate [21].
În viaţa globalizată de astăzi, problemele diminuării decalajelor şi a creşterii economice
sunt principalele teme discutate de către economişti, politicieni şi chiar oamenii de rând. Este
evident faptul că creşterea este esenţială pentru reducerea decalajelor. Întreg sistemul economic
global se mişcă cu o viteză mare şi cu un scop comun pentru a genera o creştere, ignorând, de
cele mai dese ori, distribuţia echitabilă a venitului, prevederile serviciilor sociale şi durabilitatea
mediului înconjurător.
Dacă considerăm cele două criterii principale – nivelul indicatorilor statistici pe cap de
locuitor (PNB, PIB, venitul naţional) şi mărimea ritmului de creştere – care definesc apartenenţa
unei ţări, fie la perioada economiei tradiţionale, fie la cea înaintată, se constată că, astăzi, există
un număr ridicat de ţări ale căror trăsături caracteristice privind nivelul de dezvoltare corespund
stadiului premodern, iar unele dintre ele, chiar unor perioade mai îndepărtate, asemănătoare celor
în care unele ţări ale Europei Occidentale (de exemplu, Anglia, Franţa, Italia etc.) se aflau la
începutul Evului Mediu [57, p. 40-52].
Tabelul 1.1. Perioadele de demarare a creşterii economice moderne
Ţara Perioada sau anul de demarare a
creşterii economice
PNB pe locuitor în perioada de demarare (în dolari SUA, la
preţurile din 1965) Anglia 1765-1785 227 Franţa 1831-1840 242 Belgia 1865 483 Olanda 1865 492
R.F. Germania 1850-1859 302 Elveţia 1865 529
Danemarca 1865-1869 370 Norvegia 1865-1869 287 Suedia 1861-1869 215 Italia 1895-1899 271
Japonia 1874-1879 74 S.U.A. 1834-1843 474 Canada 1870-1874 508
Australia 1900-1904 930 Sursa: Iancu A. “Dezvoltarea intensivă şi specializarea naţiunilor”, 2003
Analizând evoluţia inegalităţii în lume, în secolele XVII şi XIX, venitul pe cap de
locuitor, în Europa şi America de Nord, era aproximativ egal cu acel din Asia [125]. Dar, la
începutul secolului XX, venitul celor din centru era de 10 ori mai mare decât cel al periferiei şi
36
prin anii 1960 decalajul s-a dublat. În 1960, venitul mediu a 20% dintre cei mai bogaţi oameni ai
planetei era de 30 ori mai mare decât ale celor mai săraci 20%, iar, în 1995, această diferenţă a
ajuns de 82 de ori mai mare (United Nations Development Programme Report 1998).
Comparând volumul comerţului în raport cu venitul naţional, se constată că nivelul de deschidere
al SUA şi al Europei au atins nivelul maxim înainte de al Doilea Război Mondial, a scăzut
dramatic între cele două războaie şi iarăşi a început să crească cu paşi mari în perioada
postbelică. Din acest exemplu, rezultă că economiile avansate din prezent sunt la fel de deschise
pentru comerţ ca şi la sfârşitul sec. XIX, însă venitul per capita, în aceste economii, este de multe
ori mai mare în prezent decât în celelalte ţări.
Nu putem admite că toate aceste inegalităţi de venituri s-au produs şi au crescut într-o eră
neoliberală şi ca rezultat al globalizării vieţii economice, politice, sociale şi culturale.
Economistul Jagdish Bhagwati, autorul cărţii „În apărarea globalizării”, citat de Vanaik [133],
susţine că există cel puţin trei explicaţii pentru această evoluţie. În primul rând, este evident
faptul că decalajele de dezvoltare economică au crescut simţitor, dar aceasta este preţul necesar
pentru o prosperitate globală. A doua explicaţie, apărută şi în World Development Report 2006,
este că datele statistice oferite de fiecare ţară în parte nu pot fi comparabile, deoarece se folosesc
diferiţi indicatori şi, de aceea, inegalitatea globală nu poate fi estimată în termeni reali. În al
treilea rând, Bhagwati susţine că inegalitatea dintre ţări a crescut evident, în timp ce inegalitatea
populaţiei, în interiorul ţărilor, a variat foarte mult de la stat la stat.
O altă părere, susţinută de către Nancy Birdsall, Preşedintele Centrului pentru Dezvoltare
Globală, relevă că un rezultat fundamental al globalizării constă în disechilibrarea pieţei
mondiale şi în creşterea decalajelor mai ales în ţările în curs de dezvoltare. La una din lecţiile
recente ale World Institute for Development Economic Research (WIDER) al Universităţii
Naţiunilor Unite, N. Birdsall a menţionat că marea provocare a secolului XXI va fi reformarea şi
fortificarea instituţiilor, regulilor şi obiceiurilor cu care naţiunile şi oamenii administrează ideea
politică de complementare şi ajustare a beneficiilor oferite de piaţa globală cu problemele
colective locale [13].
Decalajele economice constituie un subiect important, dar suficient de controversat şi de
multe ori disputat chiar şi de specialiştii în domeniu. În opinia autorului, fenomenul dat se referă
la un element cantitativ (nivelul obţinut al veniturilor comparat cu cel al subzistenţei), dar şi la
un aspect calitativ. Statistic, pentru măsurarea decalajelor de dezvoltare economică în termeni de
sărăcie şi inegalitate, se pune problema cuantificării veniturilor, care apoi se compară cu un
anume nivel etalon. Măsurarea se poate efectua pe baza unui sistem de indicatori şi coeficienţi,
iar corelaţiile dintre ei dau semnificaţie analizei fenomenului. Economiştii sunt cointeresaţi mai
mult de măsurarea valorilor monetare ale gospodăriilor. Totuşi, considerăm că abordarea
37
multidimensională a decalajelor pune, de asemenea, în valoare şi importanţa aspectelor ce ţin de
nivelul sănătăţii, educaţiei, longevitatea vieţii etc. De aceea, cu referinţă la indicatorii şi
coeficienţii de evaluare a decalajelor de dezvoltare economică, menţionăm necesitatea analizei
atât a aspectului economic, cât şi celui non-economic.
Metode şi indicatori de evaluare a decalajelor de dezvoltare
Efectuând o sistematizare şi clasificare a metodelor, indicatorilor şi coeficienţilor de
evaluare a decalajelor de dezvoltare în termeni de inegalitate, vulnerabilitate şi sărăcie, care apoi
se compară cu un anumit nivel de referinţă, delimităm următoarele aspecte ce ţin de decalajele
economice şi cele non-economice. Decalajele economice, pot fi evaluate prin:
- BIP per capita;
- Venitul personal disponibil per capita (consumul);
- Indicele preţurilor de consum (Media ponderată a preţurilor curente pentru un coş de
bunuri şi servicii reprezentative pentru populaţie. Preţul fiecărui bun este ponderat în funcţie de
importanţa sa);
- Numărul populaţiei cu un venit zilnic mai mic de 1 dolar SUA;
- Rata şomajului;
- Rata sărăciei – denumită, uneori, şi incidenţa sărăciei. Se exprimă procentual ca raportul
dintre numărul celor aflaţi în stare de sărăcie (care dispun de venituri mai mici sau egale cu
pragul de sărăcie) şi numărul total al populaţiei.
R = (S / N) x 100 (1.1)
unde: S exprimă numărul celor aflaţi în stare de sărăcie;
N - numărul total al populaţiei .
- Prăpastia sărăciei - (Engl. Poverty gap) - suma totală a diferenţelor dintre pragul de
sărăcie (PS) şi veniturile celor aflaţi în stare de sărăcie, sau suma totală a veniturilor, care ar
trebui transferate celor săraci pentru a-i aduce la nivelul PS. În unele ţări (de ex.: SUA) P. este
exprimată ca pondere a sumei totale în Produsul Naţional Brut. Dacă Pi = (PS - yi) reprezintă
diferenţa de venit pentru individul „i”, P va fi dată de relaţia:
q
iiyPSP
1
)( (1.2)
- Curba Lorenz este abordarea grafică (Figura 1.1) standard în măsurarea distribuţiei
veniturilor, a sărăciei şi inegalităţii. O distribuţie perfectă a veniturilor ar însemna că fiecare
persoană deţine acelaşi venit.
38
Figura 1.1. Curba Lorenz
Sursa: elaborat de către autor în baza datelor[38]
- Inegalitatea veniturilor presupune mai multe concepte. În primul rând, inegalitatea dintre
ţări, care se referă, în cea mai mare parte, la inegalitatea dintre veniturile medii. Al doilea
concept – inegalitatea globală – se referă la nivelul inegalităţii în lume. Şi inegalitatea în
interiorul ţării, de obicei, măsurat prin coeficientul Gini, care însumează concentraţia veniturilor
în cadrul unei naţiuni (0,0 – reprezintă egalitate perfectă şi 1,0 (100%) – inegalitate maximă) şi
reprezintă raportul dintre aria aflată între curba Lorenz şi linia egalităţii perfecte şi aria întregului
triunghi format de linia egalităţii perfecte şi axele x,y. Propus de Gini, în anul 1912, după
formula:
,2
G unde j
n
i
n
ii xx
nn
1 1)1(
1 (1.3)
- Coeficientul Hoover – reprezintă o porţiune din venitul total al unei naţiuni care trebuie
să fie redistribuită (partea de venituri care trebuie luată de la cei bogaţi şi redistribuită celor
săraci), pentru a obţine egalitatea perfectă (când nu este nevoie de redistribuţie);
- Coeficientul Theil – un indicator al inegalităţii, unde 0=egalitate perfectă. Valoarea 1 a
indicatorului Theil arată că distribuţia entropică a inegalităţii în cadrul unui sistem este
echivalentă cu 82:18. Există o diferenţă mică între inegalitatea lui Pareto 80:20. Pentru o
egalitate perfectă, câştigătorii de venituri nu trebuie să se distingă de resurse, ceea ce, în realitate,
este de fapt, altfel.
- Coeficientul Robin Hood – se referă la inegalitatea într-o arie specifică geografică şi este
derivat din curba Lorenz ( is ) (1.4)
- Indicele Sen - exprimat prin formula:
Is = R (PS + Vs) / V, unde (1.5)
R indică rata sărăciei;
V - venitul mediu dintr-o societate;
39
Vs - venitul mediu al celor aflaţi sub pragul de sărăcie;
PS - pragul de sărăcie
reprezintă procentul din venitul total al populaţiei, care ar trebui transferat săracilor, astfel, încât
veniturile acestora să fie aduse la nivelul PS.
- Indicele Fishlow - definit prin formula:
,s
s
IV
N
SV
PSF
(1.6)
exprimă prăpastia sărăciei ca procent din veniturile celor non-săraci, în ideea eliminării sărăciei
prin transferuri directe de venituri de la aceştia.
- Abaterea medie relativă - (Engl. Relative Mean Deviation) abaterea medie ca măsură a
inegalităţii a fost propusă de W.I. Bortkiewicz, în 1898 (rezultatele sale au fost publicate în
1930), iar A.M.R. a fost introdusă mai târziu de Bresciani-Turroni. Proprietăţile statistice ale
acestei măsurători au fost investigate de Pietra. A.M.R. este definită:
,1
.2
1
1
n
iix
nR
unde (1.7)
Xi reprezintă venitul unităţii „i" (i = 1, 2, ...., n).
Dacă fiecare unitate primeşte acelaşi venit, R=0. Când o unitate primeşte întregul venit, R devine
(n-1)/n, care tinde către 1, pe măsură ce n se apropie de infinit.
- Indicele Kuznets – media diferenţelor absolute dintre Δp şi Δq, unde q = L(p) este
proporţia din venitul total corespunzătoare procentului inferior „p" de populaţie. Pe măsură ce
Δp se apropie de zero, i.K. poate fi exprimat:
0
1''
1
0
'
1)()(12
1
)(12
1
dLdL
dLK
(1.8)
I.K. se poate estima prin calcularea abaterii medii absolute a cotelor de venit ale fiecărui grup de
5-centile de populaţie din 5 procente. Media aritmetică a celor 20 abateri absolute variază de la
zero, în cazul egalităţii perfecte, la 9,5 în cazul maximei inegalităţi. Pentru a standardiza
măsurătoarea să varieze între 0 şi 1, se procedează la împărţirea cu 9,5, formula devenind :
,5,920
d
K unde (1.9)
d exprimă abaterea absolută a cotei de venit pentru fiecare grup de 5-centile din 5 procente.
40
- Indicele Schultz - se bazează pe compararea pantei curbei Lorenz în puncte diferite, fiind
exprimat prin:
dLS 0
' )(1 (1.10)
unde pμ = F(μ). I.S. este aria dintre curba L'(p) şi linia dreaptă p=1 în regiunea 0 < p < pμ
- Indicii lui Elteto şl Frigyes - un set de 3 indici ai inegalităţii propuşi de E. şi F. în anul
1968, definiţi astfel:
,;; 2
1
2
1
vu , unde (1.11)
μ = E (x)
μ1 = E(x / x < μ)
μ2 = E(X / x ≥μ)
μ1(μ2) - media veniturilor celor cu un venit mai mic (mai mare) decât fi. I.E.F. pot fi exprimaţi,
de asemenea, în termenii curbei Lorenz, astfel:
P
PL
PL
P
P
PLv
PL
Pu
1
)(1;
)(1
)(1;
)( (1.12)
- Indicele Dalton - este definit prin pierderea propoziţională de bunăstare rezultată din
inegalitatea veniturilor. Bunăstarea agregată este maximă când toate veniturile sunt egale,
pierderea proporţională de bunăstare rezultată din inegalitatea veniturilor este:
)(/)(11
nuxuD j
n
i
(1.13)
I.D. va lua valoarea zero, când toate veniturile sunt egale. În cazul inegalităţii maxime, când un
individ primeşte toate veniturile, I.D. devine:
,)(
)()()1(1
nu
nuounD
(1.14)
care va fi egal cu 1, dacă, şi numai dacă (n-1)u(o) + u(nμ)=0
O modificare posibilă a lui I.D. este:
,)()()1()(
)()(1*
nuounnu
xunu
D
n
ii
(1.15)
care este egal cu 1 când un individ primeşte toate veniturile.
Aigner şi Heins (1967) au folosit 3 forme funcţionale ale lui u(x):
41
x
xc
Xb
ea ax
.
)1(log.
)1(. /
(1.16)
- Indicele Atkinson - bazat explicit pe o evaluare a bunăstării sociale a distribuţiei veniturilor.
I.A. este construit prin calcularea venitului echivalent egal distribuit (engl. equally distributed
equivalent income). Acesta este definit drept nivelul de venit / individ care, dacă ar fi egal
distribuit, ar da acelaşi nivel al bunăstării sociale ca şi distribuţia existentă. I.A. este definit drept
diferenţa dintre venitul echivalent egal distribuit şi venitul mediu (ju) al distribuţiei, în termeni
proporţionali. Formal, venitul echivalent egal distribuit (Vegd) este definit prin:
n U (V egd) = Σ U (yi) (1.17)
care este nivelul bunăstării sociale asociat cu distribuţia existentă, iar I.A. ia forma:
A = 1 - (V egd / μ) [167] (1.18)
Decalajele non-economice, pot fi evaluate prin:
- Indicele Dezvoltării Umane (IDU este o măsură comparativă a speranţei de viaţă,
alfabetizării, învăţământului şi nivelului de trai. IDU se foloseşte pentru a compara mai bine
nivelul de dezvoltare a unei ţări decât PIB-ul pe cap de locuitor, care măsoară doar prosperitatea
materială şi nu alţi indicatori socio-economici)
- Nivelul sănătăţii, măsurat prin: accesul la servicii medicale, longevitatea vieţii,
inegalitatea genurilor, sănătatea maternă şi a copilului etc.
- Nivelul subnutriţiei, măsurat prin: norma zilnică de proteine şi microelemente consumate
- Nivelul educaţiei, măsurat prin: gradul de alfabetizare, gradul de înscriere în şcoala
primară, anii medii de studii şcolare, numărul populaţiei cu studii superioare etc.
- Indicele Calităţii Fizice a Vieţii (Phisical Quality of Life Index PQLI), care cuprinde trei
variabile: rata supravieţuirii infantile, nivelul educaţiei la adulţi şi longevitatea vieţii [90]
- Indicele Dezvoltării Regionale, care presupune o valoare medie a înlesnirilor şi bunurilor
existente în cadrul unei regiuni şi explică că bunăstarea depinde de caracteristicile unei arii
anumite [87, p. 138-151]
- La nivel zonal, savantul român Sandu [121] propune următorii indicatori: Indicatori
secundari ai dezvoltării, cum ar fi: indicele capitalului uman (HUMANVIL), calitatea
gospodăriilor (QBUILDINGS), modernitatea demografică a zonei şi potenţialul demografic,
gradul de izolare
- Economiştii Dima, Vasilache şi Miron [87] propun alţi trei indicatori: Indicele
infrastructurii (numărul drumurilor moderne, al instituţiilor de învăţământ şi al spitalelor),
Indicele de întinerire a populaţiei (numărul populaţiei sub 15 ani şi peste 15 ani şi longevitatea
42
vieţii), Indicele capitalului intelectual (numărul angajaţilor în C&D şi investiţiile în C&D şi
numărul studenţilor).
Măsurarea şi analiza decalajelor de dezvoltare economică sunt esenţiale pentru:
cunoaşterea exactă a situaţiei în ţară şi în comparaţie cu alte ţări;
înţelegerea factorilor care determină această situaţie;
pentru elaborarea de politici economice şi sociale;
monitorizarea şi evaluarea efectelor politicilor aplicate.
În opinia autorului, pentru a face o analiză a nivelului decalajelor dintre state, pot fi
utilizate mai multe tehnici de măsurare: de la o simplă comparaţie a nivelului mediu al PIB per
capita până la utilizarea unor indicatori sintetici, cum ar fi cei menţionaţi mai sus.
Există mai multe modalităţi de estimare a distribuţiei globale a veniturilor şi a
inegalităţii. Prima abordare propusă de către Milanovic [84, p. 51-92] consideră venitul naţional
al gospodăriilor al anumitor ţări şi analizează evoluţia lui în timp. O altă abordare [123, p. 307-
344] presupune folosirea veniturilor medii sau PIB per capita pentru ţări separate complimentat
cu coeficientul Gini pentru măsurarea dispersiei veniturilor în cadrul fiecărei ţări. A treia
variantă constă în aplicarea valorilor cunoscute a distribuţiei veniturilor pentru anumite ţări
reprezentative către alte ţări cu similarităţi economice şi geografice, dar pentru care lipsesc
datele statistice. Limitele acestei variante constau în variaţiile inter-temporale a modelelor de
distribuţie a veniturilor [16, p. 727-747]. A patra metodă constă în divizarea populaţie globale în
percentile după nivelul venitului pe cap de locuitor. În această abordare propusă de către Park
[98, p. 497-501], inegalitatea globală a veniturilor se referă la inegalitatea în cadrul populaţiei
globale. Din varietatea acestor metode, cu toate că prima variantă are în analiză momente de
timp limitate, dar propune utilizarea informaţiilor cu privire la veniturile individuale – este
metoda cea mai larg folosită în aprecierea decalajelor în distribuţia veniturilor şi oferă
posibilitatea comparaţiei între grupuri, sectoare, localităţi, între ţări.
Din alt punct de vedere, putem clasifica inegalitatea drept un fenomen constructiv sau
distructiv. Inegalitatea, care creează stimulente pozitive la nivel microeconomic, este considerată
constructivă, adică reflectă reacţii diferite ale indivizilor la oportunităţi egale şi, astfel, duce la o
alocare eficientă a resurselor în economie. Inegalitatea distructivă este considerată aceea care
reflectă privilegii pentru cei deja bogaţi şi blochează potenţialul productiv şi contribuţia celor
mai săraci, astfel reducând potenţialul de creştere al economiei [14].
După cum am menţionat mai sus, un efect negativ al globalizării este dezechilibrarea
pieţelor globale şi creşterea inegalităţii dintre ţările lumii, dar mai ales în cadrul celor în curs de
dezvoltare. Există cel puţin trei explicaţii. Prima este că câştigurile economice fabuloase ca
rezultat al globalizării intensive a pieţei nu sunt partajate egal de către ţări. De altfel, în mod
43
normal, este remunerat acela care are activele necesare – financiare, resurse umane şi abilităţi
antreprenoriale. La nivel de individ, activul principal constă în studiile superioare disponibile
care au un cost anumit şi nu fiecare are acces la ele. Cu cât mai integrate sînt pieţele comerciale,
fluxurile de capital şi tehnologia globală, incluzând Internetul, cu atât cererea de persoane
calificate este mai mare decât oferta. Acest factor important, de asemenea, duce la decalaje în
contextul unor ţări concrete – China şi India sau noile pieţe emergente din Europa Centrală şi de
Sud-Est. Astfel, se încurajează migraţiunea populaţie înalt calificate din ţările în curs de
dezvoltare spre cele dezvoltate pentru a-şi valorifica la maximum potenţialul.
Al doilea motiv de dezechilibrare a pieţelor catalizat de globalizare constă în faptul că
înseşi pieţele globale sunt departe de perfecţiune. Drept exemplu pot servi crizele financiare
dintr-o ţară anumită ca rezultat al unor politici greşite, care au un impact major şi asupra altor
ţări vecine înrăutăţind astfel situaţia şi nivelul de trai.
În final, pieţele globale tind să se dezechilibreze, deoarece comerţul, migraţiunea şi
proprietatea intelectuală la nivel global tind să reflecte, într-o măsură mai mare, puterea celor
bogaţi. Unul din multiplele exemple îl constituie efortul de a micşora subsidiile agrare şi tarifele
în ţările avansate care discriminează ţările în curs de dezvoltare.
Un alt comentariu, în contextul globalizării şi al comerţului internaţional, serveşte faptul
că mişcarea bunurilor şi a serviciilor peste hotarele naţionale se caracterizează printr-o
inegalitate totală. În primul rând, ţările dezvoltate fie ca surse sau destinaţii, au o participare
diferită la aceste fluxuri vis-à-vis de proporţia lor din venitul global. În al doilea rând, chiar dacă
barierele tarifare au scăzut, totuşi, diferite forme mai vechi de bariere persistă. În al treilea rând,
crearea formală sau neformală a blocurilor regionale pentru comerţ şi investiţii pot fi privite ca
un pericol pentru forţele integraţioniste din afara acestor blocuri, astfel izolând unele ţări mai
puţin dezvoltate şi descurajând proximitatea politică şi economică cu EU, SUA sau Japonia. În
final, există şi asimetrii mari în compoziţia exporturilor de la ţară la ţară.
Analiza fazelor seculare ale evoluţiei, prin care trec diferite economii naţionale şi
interpretarea unor tendinţe, contribuie la sesizarea schimbărilor, circumstanţelor, lacunelor şi
avantajelor prin care au trecut ţările date. Tocmai prin cercetarea unui volum mare de date
statistice, diferiţi autori contemporani, care se ocupă de studiul creşterii economice pe termen
lung, au ajuns la o serie de concluzii interesante, folosind în acest scop diferite clasificări ale
perioadelor de dezvoltare [57, p. 40-52]. De exemplu, S. Kuznetz foloseşte împărţirea creşterii
economice pe termen lung a ţărilor în două perioade principale: premodernă sau tradiţională şi
modernă. W. Rostow foloseşte în acest scop o clasificare mai analitică, şi anume: societatea
tradiţională, perioada de pregătire a demarării sau de tranziţie, demararea sau realizarea creşterii
normale, trecerea spre maturitatea industrială, maturitatea economică (consumul de masă) şi
44
perioada postindustrială. Jean Fourastie, reluând şi completând ideile lui Colin Clark, foloseşte
următoarea clasificare a evoluţiei dezvoltării economice, ţinând seama de rolul sau de importanţa
sectoarelor în economie şi luând drept criteriu pentru aceasta ponderea populaţiei ocupate:
perioada civilizaţiei primare, perioada de tranziţie sau secundară (subîmpărţită în demarare,
expansiune şi realizare) şi perioada civilizaţiei terţiare. Herman Kahn şi A. Wiener folosesc
următoarea clasificare a stadiilor de dezvoltare economică, luând drept criteriu nivelul veniturilor
pe locuitor: preindustrială, parţial industrială sau în stare de tranziţie, industrială, industrială
avansată (consum de masă) şi postindustrială.
Toţi cei care au încercat asemenea clasificări izvorâte din nevoia aprofundării analizelor
au avut în vedere drept criterii de bază: nivelul de dezvoltare economică, rolul unor sectoare sau
ramuri în economie, precum şi nivelul de dezvoltare tehnologică a producţiei.
Spre deosebire de alţi economişti, Marx a făcut o clasificare a modurilor de producţie
social-economice, luând în considerare atât nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie şi al
tehnologiei, cât şi caracterul relaţiilor de producţie social-economice, în care rolul principal îl
deţin relaţiile de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Spre deosebire de clasificarea
făcută de Marx, clasificările menţionate mai înainte au în vedere dezvoltarea proceselor
economice şi sociale fără a lua în consideraţie evoluţia instituţiilor economice, sociale şi politice.
Pot exista mai multe criterii, care să servească la definirea momentului demarării sau la
delimitarea dintre stadiul premodern şi cel modern de dezvoltare, ca, de exemplu, creşterea
ratelor investiţiilor productive, creşterea unuia sau a mai multor sectoare industriale de bază
(inclusiv a unor ramuri de prelucrare a produselor agricole), creşterea şi dezvoltarea unui cadru
politic, social şi instituţional, care să impulsioneze dezvoltarea pe baze moderne a economiei.
Totuşi, după A. Iancu cele mai reprezentative criterii de definire a momentului de demarare sunt
considerate nivelul produsului naţional brut pe locuitor şi ritmurile medii de creştere economică.
(Anexa 1)
O bună parte dintre economişti consideră problema decalajelor de dezvoltare drept un
rezultat al eşecului guvernamental şi, respectiv, al unui eşec politic în ţările în curs de dezvoltare.
Care este, totuşi, rolul grupurilor de interese, al instituţiilor şi al imperfecţiunilor politice ale
pieţei asupra acţiunilor guvernamentale şi de ce, totuşi, unele ţări sunt mai dezvoltate decât
celelalte?
După părerea lui Philip Keefer (Development Research Group, The World Bank), ţările
prezintă nişte variaţii foarte mari în ceea ce priveşte preferinţele şi alegerile politice şi
credibilitatea acestora [64]. Luând în consideraţie eficienţa politicii, conform venitului per
capita, înscrierea în şcoala primară în 154 de ţări ale lumii, în 1995, varia cu mai mult de 100%
de la minimum la maximum – clasarea în topul celor mai puternice 25% de ţări era cu 34% mai
45
mare decât în restul de 25% de ţări. Un alt exemplu, pe o scară de 6 puncte, pătrimea cea mai
coruptă din ţările lumii era cu 1,5 puncte mai coruptă decât pătrimea celor mai puţine corupte
ţări. Analizând împreună eşecurile politicilor şi al credibilităţii, nu este surprinzător faptul că, din
1975 până în 2000, venitul pe cap de locuitor în pătrimea celor mai dezvoltate ţări a crescut cu
mai mult de 2% pe an în comparaţie cu pătrimea ţărilor slab dezvoltate. Astfel, dacă corelăm
creşterea economică în diferite ţări, se observă divergenţe mari între aceste două grupuri [104, p.
3-17].
Cercetările asupra teoriei acţiunilor colective, deseori, se întrebau de ce unele ţări, în mod
insistent, urmăreau mai mult politici de creştere a bunăstării decât altele. După Olson [96] rezultă
trei posibilităţi. Prima este criza. Autorul consideră că Cel de al Doilea Război Mondial a stresat
întreaga structură a grupurilor de interese din ţările afectate, astfel ele nu mai puteau exercita un
efect sclerotic asupra politicilor economice şi a creşterii. De aceea, criza poate fi considerată în
analiza diferenţei dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Acele din urmă s-au
dovedit a fi cele mai puţin abile în realizarea unor schimbări radicale, în timp ce anume în aceste
societăţi grupurile de interes s-au dovedit a fi cele mai organizate şi optimiste. A doua – diferite
grupări de interese au influenţat impactul total: multiple grupări de interese, în lupta pentru
atenţia statului, au compensat influenţa fiecăruia. Realitatea, însă, arată că, de obicei, interesele
grupărilor bine organizate sunt realizate pe seama intereselor neorganizate. Şi în final, orice
sector al economiei cu cât mai mult va avea de câştigat, de pe urma influenţei, cu atât mai mult
va investi în exercitarea acesteia.
Vasta literatură a economiei politice a oferit posibilitatea de a înţelege mai bine cine
învinge şi cine este învins în procesul elaborării politicilor economice. Ea a demonstrat vădit
necesitatea unei conexiuni între luarea deciziilor politice şi eficienţa şi echitatea obiectivelor
propuse, şi oferă explicaţii despre devierile frecvente ale politicilor de la obiectivele economice
şi sociale şi erorile şi ignoranţa. Referitor la ţările în curs de dezvoltare, analizând politicile
economice promovate de către stat, este elocvent faptul că chiar şi alegerile politice catastrofale
şi nivelul de trai nu neapărat rezultă din lipsa sau insuficienţa resurselor sau dintr-o abordare
severă a opiniei internaţionale, ci din condiţiile politice şi sociale, care influenţează deciziile
guvernamentale. Teoria şi practica arată că dezvoltarea nu este influenţată de sistemul politic din
ţară, fie parlamentar, fie prezidenţial, dar de către aranjamentele instituţionale – alegerile. Dar
chiar şi în ţările cu un sistem electoral transparent, nivelul de dezvoltare este foarte diferit. Una
din explicaţii este imperfecţiunea în pieţele politice şi economice, unde informaţia electorală şi
credibilitatea diferă substanţial în ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Anume din acest
motiv, este atât de greu să ajungi la un nivel înalt de dezvoltare, iar o reputaţie impecabilă este
foarte greu de realizat şi de menţinut [65, p. 247-272].
46
Având în vedere modificările care au apărut în ultimele decenii pe harta lumii şi anume
apariţia noilor pieţe emergente, este foarte important de notat semnificaţia lor şi impactul asupra
evoluţiei evenimentelor pe plan global. Pentru prima dată în istorie, termenul de nouă piaţă
emergentă (NPE) a fost menţionat în anul 1981 de către Antoine W. Van Agtmael de la
Corporaţia Financiară Internaţională a Băncii Mondiale, care susţinea că o piaţa emergentă este o
economie nouă aflată într-o fază de tranziţie, în curs de dezvoltare, cu un venit pe cap de locuitor
mic şi mijlociu [107]. În total, aceste economii conţin aproximativ 80% din populaţia globală şi
reprezintă 20% din totalul economiilor de piaţă. Totuşi, ţările cuprinse în această categorie, fie de
dimensiuni mari sau mici, sunt, de obicei, considerate emergente datorită reformelor şi
proceselor de dezvoltare care au loc şi datorită deschiderii către piaţa globală. Savantul american
în ştiinţe politice Ian Bremmer, considerând termenul de piaţă emergentă destul de ambiguu,
defineşte o economie emergentă drept „o ţară în care politica contează la fel de puţin cât
economia pentru piaţă”. În anul 2008, Centrul Societăţilor pentru Cunoştinţe, în contextul
Raportului cu privire la Pieţele Emergente, defineşte pieţele emergente drept „regiuni ale lumii
în care are loc o rapidă informatizare în condiţiile unei industrializări limitate sau parţiale.”
NPE sunt considerate ţări în tranziţie, deoarece ele sunt în procesul de trecere de la o
economie de piaţă închisă spre una deschisă. Considerăm că, de aici, vine şi denumirea de „noi
pieţe emergente”, ceea ce presupune că sunt ţări care au pornit o cale nouă de dezvoltare rapidă.
Exemplele cele mai elocvente sunt ţările din fosta Uniune Sovietică, ţările din blocul de est şi
ţările din Asia. Ca şi în orice perioadă de tranziţie, ţările emergente trec printr-o perioadă de
transformări economice, politice, sociale şi culturale. O trăsătură esenţială pentru acest grup
constă în primirea ajutoarelor şi a resurselor financiare din exterior de la ţări donatoare şi
organizaţii internaţionale cu scopul de a uşura tranziţia şi de a ajuta la etapa iniţială de
deschidere a economiei. Pentru investitorii străini, noile economii, de asemenea, servesc drept
noi ţinte de desfacere şi expansiune. Ţara receptoare de resurse financiare profită de pe urma
tehnologiilor noi şi a know-how-ului oferind noi locuri de muncă populaţiei şi contribuind la
dezvoltarea economiei. Este evident că orice schimbare are o mulţime de avantaje şi dezavantaje
care trebuie analizate minuţios şi presupune şi nişte riscuri atât pentru noile pieţe emergente care
îşi deschid hotarele, cât şi pentru cei ce realizează investiţii în aceste ţări. Totuşi, odată cu
alegerea acestei căi de deschidere a economiilor este foarte important ca schimbările să fie
realizate consecutiv luând în consideraţie experienţa altor ţări şi profitând de pe urma realizărilor
acestora.
În ultimii ani, alături de termenul de noi pieţe emergente, au apărut şi alte denumiri, cum
ar fi BRIC care reprezintă Brazilia, India şi China, sau BRICS la care se alătura şi Africa de Sud,
BRICM la care se alătura Mexicul, BRICK la care se alătura Coreea de Sud. Aceste ţări nu au o
47
agendă comună de dezvoltare, dar sunt pieţe cu un potenţial mare şi joacă un rol foarte important
în continuă creştere pe arenele economică şi politică mondială.
Marile Pieţe Emergente (MPE) sunt considerate Brazilia, Egipt, China, India, Indonezia,
Mexic, Philipine, Polonia, Rusia, Africa de Sud, Coreea de Sud şi Turcia.
FTSE Group [148], companie engleză furnizoare de informaţii cu privire indicii burselor
de capital, distinge două categorii: Pieţe Emergente Avansate, care cuprind Brazilia, Mexic,
Ungaria, Polonia, Africa de Sud şi Taiwan şi Pieţi Emergente Secundare care cuprind Argentina,
Chile, China, Columbia, Republica Cehă, Egipt, India, Indonezia, Malaysia, Maroc, Pakistan,
Peru, Philipine, Rusia, Thailanda, Turcia şi Emiratele Arabe Unite.
MSCI Barra [162], companie furnizoare de informaţii cu privire la pieţele de capital, a
clasificat 22 de ţări în categoria pieţelor emergente: Brazilia, Chile, China, Colombia, Cehia,
Egipt, Ungaria, India, Indonezia, Israel, Malaysia, Mexic, Maroc, Peru, Philipine, Polonia, Rusia,
Africa de Sud, Coreea de Sud, Taiwan, Thailanda şi Turcia.
În lucrarea „The Big Ten: The Big Emerging Markets and How They Will Change Our
Lives” de Jeffrey E. Garten (1997), autorul accentuează importanţa noilor economii emergente
din lume şi consideră că ele creează o nouă economie politică a lumii, joacă un rol-cheie în
creşterea pe termen lung a comerţului internaţional şi prezintă un impact major asupra finanţelor
internaţionale. În opinia lui Garten [59], stabilitatea financiară internaţională este condiţionată
direct de performanţa acestor pieţe. Iată de ce pieţele emergente nu pot fi ignorate atunci când se
discută probleme internaţionale ce ţin de drepturile omului, protecţia mediului şi combaterea
războaielor.
Odată cu apariţia noilor ţări emergente din Europa, Asia şi America Latină şi odată cu
efortul fiecăreia de a se poziţiona pe plan mondial, toată lumea realizează această schimbare şi
reformare a economiei mondiale. Obiectivul fiecărei economii emergente este de a trece cât mai
rapid de perioada de tranziţie şi de a crea condiţii favorabile pentru o creştere economică
durabilă. Este evident faptul că aceste ţări trec printr-o perioadă extrem de dificilă, provocatoare
şi riscantă. Aflându-se într-o lume a interdependenţelor, fiecare dintre ele sunt afectate de o
mulţime de factori pozitivi şi negativi, care creează bariere în calea dezvoltării. Totuşi, pentru a
rămâne la suprafaţă şi pentru a face faţă situaţiei, iarăşi este nevoie de eforturi comune şi de
participarea mai multor actori economici. Prin valorificarea avantajelor şi dezvoltarea acestora,
prin crearea unor relaţii comerciale stabile, noile pieţe emergente ar putea trece mai uşor prin
perioada dată.
Importanţa pieţelor emergente din Europa Centrală şi de Sud-Est şi din lume este foarte
mare atât ca pieţe individuale, cât şi ca grup şi prezintă un impact enorm asupra economiei şi
politicii mondiale.
48
Aceste pieţe au patru caracteristici distinctive, care sunt:
1. Puteri economice regionale, cu un număr mare de populaţie, resurse şi pieţe de desfacere.
Dezvoltarea individuală a lor contribuie la dezvoltarea integrală a grupului şi a vecinilor
lor. Totuşi, având în vedere gradul înalt de globalizare a economiei mondiale, o criză
parvenită într-o ţară, de asemenea, poate să afecteze întreg grupul
2. Societăţi în tranziţie, care implementează reforme economice şi politice
3. Economii cu cel mai mare ritm de creştere, care au contribuit la creşterea mondială a
comerţului
4. Participanţi critici în cadrul afacerilor majore economice, politice şi sociale.
Cauzele apariţiei acestui grup de ţări constă în prăbuşirea regimului intervenţionist al
statului în cadrul economiilor, necesitatea capitalului pentru investiţii, dorinţa şi capacitatea de a
creşte rezultate în contextul procesului de globalizare. Astfel, impactul negativ al intervenţiei
excesive a statului şi nereuşita obţinerii unei creşteri a dus la deschiderea spre exterior şi
orientarea spre economia de piaţă. Aşadar, următorul aspect era necesitatea de capital pentru
investiţii şi necesitatea creării condiţiilor atractive pentru investitorii străini. Astfel, s-au creat
condiţii intense de conlucrare şi de interdependenţă între ţările dezvoltate şi noile pieţe
emergente. Printre provocările pe care le au în faţă noile pieţe emergente, inclusiv din Europa
Centrală şi de Sud-Est prin participarea la circuitul global, sunt:
1. capacităţile de cercetare şi dezvoltare;
2. accesul la tehnologii noi şi noi modele economice;
3. dislocarea activelor de producţie şi crearea noilor locuri de muncă;
4. accesul la resurse financiare.
În calea spre integrarea în economia mondială, noile pieţe emergente din Europa
Centrală şi de Sud-Est au, de asemenea, de realizat un şir de modificări în sistemele economice şi
politice, cum ar fi:
1. redefinirea rolului statului în calea dezvoltării economice şi micşorarea intervenţiei în
economie;
2. controlul şi lupta cu corupţia;
3. realizarea reformelor structurale cu privire la sistemele fiscal, juridic, politic astfel de a
garanta o activitate economică liberă şi stabilă.
Analizând atractivitatea Europei Centrale şi de Sud-Est (ECSE), din punct de vedere al
economiei costurilor oferite pentru materii prime şi forţă de muncă, atunci ele diferă în
dependenţă de industrie, produse, localizare etc. şi reprezintă aproximativ 30-40%. Este evident
faptul că China, datorită atractivităţii sale, este principalul importator în Europa, chiar dacă
companiile au de suportat şi alte costuri suplimentare de transport, logistică şi management.
49
Totuşi, ţările Europei Centrale şi de Sud-Est au şi ele unele avantaje în ceea ce priveşte economia
costurilor de producţie, iar importurile lor în Europa de Vest reprezintă doar 57%. În plus, în
unele ţări ca România, Belarus, Ucraina, Moldova, costul forţei de muncă este şi mai ieftin decât
în Europa Centrală, astfel având o atractivitate mai mare decât China. De exemplu, conform
ultimelor date ale Biroului de Statistică în domeniul Muncii, pentru anul 2008, costul mediu al
unei ore de muncă în UE (27 de ţări) este de 42 dolari SUA, în Europa de Est – 11 dolari SUA,
în celelalte ţări ale ECE – 3 dolari SUA, iar în Asia – 1-2 dolari SUA [158]. Pe măsură ce
companiile remarcă acest avantaj, creşte şi nivelul investiţiilor străine în aceste regiuni.
După cum am menţionat mai sus, costurile de producţie depind de regiune, de ţară, dar,
totuşi, un factor important care afectează costul local este peisajul industrial stabilit în regiune.
De exemplu, Republica Cehă şi Slovacia au apărut ca centre de producţie şi asamblare a
automobilelor (Kya, Toyota), Polonia – ca producător de produse electrice pentru gospodărie,
Turcia – producător de piese auto şi asamblări auto. Beneficiind de avantajele existente ale
acestor clustere, marile companii pot economisi timp şi resurse financiare realizând contacte de
afaceri cu aceste ţări.
Un alt factor important, care avantajează ţările emergente, este şi nivelul capitalului
investiţional, care oferă nişte posibilităţi mari de economie de resurse financiare necesare
demarării unei afaceri. Doi factori fundamentali catalizează atractivitatea pieţelor emergente: în
primul rând, echipamentul şi infrastructura mai ieftină pentru a crea o uzină sau fabrică, şi, în al
doilea rând, oportunitatea de a substitui, în unele situaţii, tehnologiile costisitoare cu munca
umană.
În afară de costurile ieftine existente, ţările din ECSE reprezintă şi o sursă de forţă de
muncă calificată ieftină, care, la nivel de abilităţi, poate concura cu cele mai dezvoltate ţări din
Europa. Un studiu recent realizat de Boston Consulting Group (2005) arată că până în 2010,
China, India şi Rusia vor furniza mai mult de 2 milioane de savanţi şi ingineri pe an.
Un alt factor foarte important, ce ţine de noile pieţe emergente, este faptul că ele
constituie nişte pieţe enorme de desfacere cu un potenţial de consum destul de mare.
1.3. Concluzii la capitolul 1
Globalizarea economică, socială şi politică a dus la crearea unor premise şi circumstanţe
de progres şi dezvoltare economică, dar creşterea decalajelor de dezvoltare în lume şi
aprofundarea sărăciei sunt unele din efectele nefavorabile ale acestui proces.
Pe parcursul secolului al XX-lea, venitul global per capita a crescut considerabil, cu mari
variaţii între ţări, iar decalajul de dezvoltare a devenit tot mai adânc. Şi chiar dacă se
înregistrează şi unele aspecte sociale pozitive, ca, de exemplu, creşterea longevităţii vieţii în
50
marea majoritate a ţărilor lumii, atunci calitatea vieţii lasă de dorit. Luând în consideraţie toate
aceste aspecte negative, a apărut necesitatea urgentă de elaborare a unor politici speciale cu
scopul de a eradica decalajele de dezvoltare şi sărăcia în lume.
În această lume globală, problema creşterii economice stă la baza dezbaterilor majorităţii
economiştilor, politicienilor şi chiar a oamenilor de rând. Este evident faptul că creşterea este
esenţială pentru a reduce sărăcia. Într-adevăr, tot sistemul economic global se mişcă cu o viteză
mare şi cu un scop comun de a genera o creştere ignorând, de cele mai dese ori, distribuţia
echitabilă a venitului, prevederile serviciilor sociale şi durabilitatea mediului înconjurător. Avînd
în vedere că fiecare stat are trăsăturile sale specifice şi unice, este foarte important de a identifica
şi inţelege care este motorul individual în calea creşterii economice şi a diminuării decalajelor de
dezvoltare.
Teoria economică este foarte vastă în acest domeniu şi fiecare şcoală de economişti a ales
propriul motor de creştere: agricultura – pentru fiziocraţi, surplusul comerţului internaţional
pentru mercantelişti, piaţa liberă pentru şcolile clasice, capitalul pentru marxişti, antreprenoriatul
pentru şcolile neoclasice, ş.a.m.d. De aceea problema creşterii este extrem de complexă şi
necesită un pachet întreg de strategii complementare individualizate pentru fiecare stat în parte.
Revizuind totalitatea teoriilor, problematica şi factorii catalizatori ai dezvoltării,
încercarea de a definitiva fenomenele de creştere şi dezvoltare, a arătat că nu există un înţeles
unanim acceptat, în timp şi în spaţiu. În consecinţă, în cadrul acestui capitol, am realizat
abordarea diferitelor concepţii despre „dezvoltare”, „creştere” şi „decalaje”, am identificat
metodele şi indicatorii de evaluare a decalajelor, prin prisma aspectelor economice, politice,
sociale, culturale şi istorice.
O altă metamorfoză importantă, care s-a manifestat în ultimele decenii, este apariţia pe
harta lumii a noilor pieţe emergente din Europa, Asia şi America Latină şi efortul fiecăreia de a
se poziţiona pe plan mondial. Importanţa pieţelor emergente din Europa Centrală şi de Sud-Est
este foarte mare atât ca pieţe individuale, cât şi ca grup şi prezintă un impact enorm asupra
economiei şi politicii mondiale. Obiectivul fiecărei economii emergente este de a trece cât mai
rapid de perioada de tranziţie şi de a crea condiţii favorabile pentru o creştere economică
durabilă. Este evident faptul că aceste ţări trec printr-o perioadă extrem de provocatoare,
riscantă, dar şi cu multiple oportunităţi. Aflându-se într-o lume a interdependenţelor, fiecare
dintre ele sunt afectate de o mulţime de factori pozitivi şi negativi, care creează bariere în calea
dezvoltării acestora. Totuşi, pentru a rămâne la suprafaţă şi pentru a face faţă situaţiei, iarăşi este
nevoie de eforturi comune şi de participarea mai multor actori economici. Prin identificarea
avantajelor, valorificarea şi dezvoltarea acestora, prin crearea unor relaţii comerciale stabile,
noile pieţe emergente ar putea trece mai uşor prin perioada de tranziţie.
51
2. MANIFESTĂRI ŞI DIRECŢII DE DIMINUARE A DECALAJELOR DE
DEZVOLTARE ÎN CADRUL NOILOR PIEŢE EMERGENTE DIN EUROPA
CENTRALĂ ŞI DE SUD- EST
2.1. Originile şi evoluţia decalajelor în cadrul noilor pieţe emergente din Europa
Centrală şi de Sud-Est
Alături de schimbările din distribuirea veniturilor asociate globalizării, trecerea la
economia de piaţă, creşterea decalajelor de dezvoltare şi apariţia noii clase sociale a „nouveau
riche”, la toate acestea, se mai adaugă şi crizele economice globale, care îşi pun amprenta asupra
evoluţiei statelor lumii.
Sărăcia materială şi nematerială sunt doi termeni foarte importanţi şi corelaţi. Oamenii
săraci din fosta URSS au foarte mult în comun cu oamenii din alte regiuni, care nu pot să-şi
satisfacă necesităţile de bază. Totuşi, moştenirea sovietică a accesului sporit la servicii sociale
(sănătate) şi infrastructură (căldura centralizată), care s-a pierdut între timp, are un impact major
asupra populaţiei care suferă, în prezent, de lipsire şi deprivare. Anume, din acest motiv, atât
dimensiunea materială, cât şi cea nematerială a bunăstării sunt considerate atunci când se
analizează evoluţia standardelor de viaţă în perioada de după 1998. Totuşi, decalajele materiale
rămân în centrul problemei, deoarece multe aspecte nemateriale – frica psihologică de a fi sărac,
acces redus la învăţământ şi servicii de sănătate – sunt legate cu cele materiale.
Situaţia economică şi progresele obţinute de către noile pieţe emergente din Europa
Centrală şi de Sud-Est diferă foarte mult de la ţară la ţară. Transformările politice şi teritoriale
de la începutul anilor ’90 au stimulat ţările Europei Centrale şi de Sud-Est (ECSE) să demareze
procesul de integrare economică şi politică în Uniunea Europeană. Aderarea la Uniunea
Europeană şi procesul de catching-up al ţărilor din Europa Centrală şi de Sud-Est a reprezentat
un proces de compatibilizare a unei economii cu standardele şi criteriile specifice U.E [23, p. 33-
50]. În cadrul extinderii Uniunii Europene, noile ţări membre, totuşi, au înregistrat o creştere
economică mai puternică decât cea înregistrată de UE (cu 15 membri), dar, oricum, pe parcursul
ultimului deceniu, nu sunt decât la 55% din media UE [37].
În procesul de reformare a ţărilor în cadrul integrării la UE, au fost abordate mai multe
modele de realizare şi implementare a schimbărilor. După caracterul reformelor şi modul de
realizare a lor, ţările ECSE pot fi divizate în următoarele grupe:
1. Ţările terapiei de şoc – Polonia, Rusia [68, p. 149-160].
2. Ţările terapiei graduale – Cehia, Slovenia, Slovacia, Ungaria şi Ţările Baltice.
3. Ţările gradualismului lent – România şi Bulgaria [132].
52
4. Celelalte ţări din regiune.
În următorul deceniu, de după criza din Rusia din 1998, atât noile pieţe emergente din
Europa, cât şi celelalte ţări din Europa şi Asia Centrală au înregistrat multe metamorfoze. O
realizare importantă este şi faptul că, între 1999-2007, aproximativ 55 de milioane de oameni din
regiune au depăşit sărăcia absolută [88] (Tabelul 2.1 şi Figura 2.1). Restabilirea creşterii
economice – mai ales în Rusia, a redus substanţial numărul oamenilor săraci din CSI. Incidenţa
sărăciei a scăzut de la 20%, în 1998, la 12% în ultimii ani. Chiar dacă unele ţări din regiune sunt
printre cele mai sărace din lume – Tadjikistan, de exemplu, totuşi, 2/3 dintre săraci trăiesc în
ţările cu nivel mediu de dezvoltare, ca, de exemplu – Kazahstan, Polonia, România, Rusia şi
Ucraina.
Strategiile şi procesele de reducere a sărăciei au fost implementate în toate ţările, dar,
totuşi, efectele au fost diferite. Conform datelor Băncii Mondiale, în raportul „Creştere, Sărăcie
şi Inegalitate: Europa de Est şi Fosta URSS” (2005), cea mai mare realizare, în reducerea sărăciei
de după anii ’90, o are R. Moldova, unde 22% din populaţie a depăşit sărăcia. Dacă ar fi să ne
referim pe grupe de ţări, cea mai mare diminuare a sărăciei au realizat-o ţările CSI cu nivel
mediu al veniturilor, urmate de către ţările CSI cu venit mic şi Europa de Sud-Est.
Tabelul 2.1. Outlook al sărăciei pe termen scurt a populaţiei care trăieşte sub limita
internaţională a sărăciei de 1,25 USD pe zi (2005 PPP)
Numărul populaţiei (milioane)
Modificările în numărul
populaţiei (milioane)
% populaţiei Modificări (puncte
procentuale)
2008 2009 2005-‘08*
2009 2008 2009 2005-‘08*
2009
Asia de Est şi Pacificul 222,5 203,0 -31,2 -19,5 11,5 10,4 -1,8 -1,1 Europa şi Asia Centrală 15,1 15,5 -0,7 0,4 3,2 3,3 -0,2 0,1 America Latină şi Caraibele
37,6 40,3 -2,5 2,7 6,6 7,0 -0,5 0,4
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord
8,6 8,3 -0,8 -0,3 2,7 2,5 -0,3 -0,2
Asia de Sud 536,3 530,6 -19,8 -5,7 34,8 33,9 -1,8 -0,9 Africa de Sud-Sahariană 382,7 385,9 -1,9 3,2 46,7 46,0 -1,4 -0,7 Total 1.202,8 1.183,6 -56,9 -19,2 21,3 20,7 -1,3 -0,6 Ţări cu venituri joase 952,3 947,8 -26,9 -4,5 38,0 37,2 -1,8 -0,8 Ţări cu venituri medii 262,1 247,2 -33,1 -14,9 8,3 7,8 -1,2 -0,5
Sursa: elaborat de autor în baza datelor “Global Monitoring Report”2009, [152]
Totuşi, chiar şi la nivel de vulnerabilitate economică, s-au înregistrat diferite rezultate. În
unele ţări, numărul celor vulnerabili a crescut, ca, de exemplu, în Armenia, Kazahstan şi R.
Moldova.
Dacă e să analizăm în evoluţie profilul oamenilor săraci din regiune, care este foarte
schimbător, constatăm că, totuşi, grupul cel mai mare de săraci sunt angajaţi în câmpul de
muncă, cu studii secundare din zona urbană. Copiii formează cea de a doua grupă mare. Atât
53
nivelul de studii, cât şi şomajul au un impact major asupra sărăciei. Zonele rurale au şi ele cel
mai înalt risc al sărăciei care a crescut semnificativ în ultimii ani. Astfel, nivelul populaţiei
sărace din zona rurală în Bulgaria, Federaţia Rusă, Estonia reprezintă 25-40%, în timp ce în
Kazahstan, R. Moldova, România – până la 70%.
Figura 2.1. Nivelul sărăciei în regiuni în 2003
Sursa: adaptat de autor în baza estimărilor Băncii Mondiale, 2005 [2, p. 66]
Chiar dacă, în multe regiuni, problema sărăciei nu este una în creştere, totuşi, trebuie să
menţionăm că dimensiunea nematerială şi privarea de necesităţile esenţiale rămân o preocupare
majoră. Concomitent cu aceste dimensiuni nemateriale, sănătatea este un factor foarte important,
înrăutăţirea căruia este în creştere. Progresul în alte dimensiuni este, de asemenea, mixat:
finanţarea îmbunătăţită a serviciilor publice a contribuit la menţinerea accesului, dar şi la
eroziunea calităţii, la care se mai adaugă şi înrăutăţirea disponibilităţii. Diminuarea relativă a
calităţii serviciilor – atât din punct de vedere al accesibilităţii (urban versus rural şi sărac versus
bogat), cât şi a parametrilor istorici (unde serviciile finanţate de către stat erau disponibile pentru
toţi) – afectează perceperea subiectivă a sărăciei.
Gradul de alfabetizare, în fosta URSS, este destul de înalt cu un nivel mediu de 98%. În
contrast cu aceasta, infrastructura suferă foarte mult. Printre principalele probleme figurează
accesul la apă potabilă, încălzirea centralizată a încăperilor şi serviciile sanitare.
Şocul tranziţiei şi efectul acesteia asupra moralului oamenilor din regiune încă persistă,
deoarece populaţia acestor ţări continuă să fie una cu cea mai pesimistă percepţie şi cel mai jos
grad de satisfacţie de viaţă. Percepţiile subiective ale bunăstării reprezintă o apreciere individuală
a sărăciei de către populaţie. Chiar dacă sărăcia materială joacă cel mai important rol – sărăcia
54
nematerială prezintă şi ea un impact puternic. Deşi, în ultimii ani, s-a îmbunătăţit bunăstarea
individuală prin obţinerea unor venituri mai mari, populaţia din fosta zonă socialistă este
caracterizată printr-un nivel jos al satisfacţiei de viaţă.
Majoritatea ţărilor din regiune, în decursul anilor 1999-2003, au înregistrat o creştere
economică care depăşeşte media mondială. Totuşi, ţările din fosta URSS rămân cu mult în urma
ţărilor din Europa Centrală. În cadrul regiunii, creşterea cea mai mare a fost realizată de către
ţările cu nivel mediu de venit din CSI, urmate de ţările cu venit mic din CSI, apoi Europa de
Sud-Est şi în final UE-8. Cu toate că s-a înregistrat o creştere economică, spre regret, abia după
2004, ţările au reuşit să realizeze PIB-ul anului 1990, iar, în unele ţări, ca R. Moldova şi Georgia,
PIB-ul rămâne la un nivel mai scăzut decât cel înregistrat în perioada pre-tranziţională.
Factorii care au contribuit la realizarea creşterii economice diferă în cadrul ţărilor din
ECSE. Pentru ţările europene din CSI, restabilirea creşterii economice s-a datorat, în mare parte,
revigorării economiei Rusiei. Devalorizarea acompaniată de criza financiară din Rusia a
constituit un factor important în restabilirea cursului de schimb la un nivel mai competitiv şi a
grăbit restabilirea şi creşterea exporturilor. Pe lângă aceasta, se mai adaugă şi preţurile înalte la
produsele petroliere şi la alte resurse naturale, care toate adunate au avut un efect locomotor
regional pentru multe ţări vecine. Pentru ţările UE-8, perspectiva aderării a stimulat cu mult
realizarea reformelor, iar reinstaurarea păcii şi a stabilităţii în regiunea Europei de Sud-Est a
stimulat o restabilire durabilă.
În general, sărăcia a răspuns pozitiv la creştere în toate subregiunile (Figura 2.2).
Figura 2.2. Impactul creşterii asupra reducerii sărăciei
Sursa: adaptat de autor în baza estimărilor Băncii Mondiale, 2005 [2, p. 82]
Sch
imbă
ri la
niv
elul
să
răci
ei,%
Creşterea consumului real per capita,%
UE-8 ECE CSI, venituri medii CSI, venituri mici Cota de comparaţie
55
După creşterea semnificativă realizată de majoritatea ţărilor lumii, în 2000-2004, în
decursul anilor 2008 - 2009, pe fondul crizei mondiale, creşterea a încetinit simţitor. Totuşi, de la
începutul anului 2010, constatăm că creşterea economică se restabileşte lent (Figura 2.3).
Figura 2.3. Tendinţele creşterii economice. Creşterea PIB real, 2007-2010,%
Sursa: adaptat de autor în baza datelor IMF, World Economic Outlook, April 2009 [170]
Cu toate că, în ultimii ani, au fost înregistrate rezultate pozitive în diminuarea sărăciei, în
urma cercetărilor, observăm că impactul creşterii economice variază simţitor în ţările ECSE. În
acest context, vom folosi termenul de elasticitate, pentru a defini gradul de influenţă a creşterii
asupra sărăciei. În general, elasticitatea este negativă, deoarece creşterea şi sărăcia au direcţii
diametral opuse: creşterea pozitivă înseamnă un declin al sărăciei şi invers.
Cea mai mare receptivitate a sărăciei faţă de creştere a fost înregistrată în ţările cu venit
mediu al CSI şi în ESE şi anume 1% creştere a dus la o descreştere de 2% a sărăciei în ultimii 5
ani. Spre deosebire de acest grup, în ţările CSI cu venit mic şi UE-8, fiecare 1% creştere a
contribuit la doar 1,3-1,4% reducere a sărăciei.
Analizând factorii care explică receptivitatea sărăciei faţă de creştere, este important să
menţionăm că ceea ce contează, în primul rând, este creşterea veniturilor (sau consumul) celor
săraci, care în 2000-2005 în majoritatea ţărilor din ECSE a crescut. Analizând situaţia Poloniei în
UE-8 din punct de vedere al distribuţiei veniturilor, chiar dacă creşterea a fost modestă începând
cu 1999, creşterea a fost concentrată în 40% a celor mai înstăriţi, respectiv restul 60% au resimţit
o contractare a veniturilor şi, ca rezultat, sărăcia a crescut, în timp ce în România şi-n alte ţări din
ESE, chiar dacă săracii au beneficiat de pa urma creşterii mai puţin decât cei bogaţi, s-a
înregistrat o creştere a veniturilor tuturor nivelurilor şi, în consecinţă, sărăcia a descrescut. Rusia
şi R. Moldova reprezintă alt caz, unde cei săraci au beneficiat cel mai mult de pe urma creşterii şi
56
ca rezultat diminuarea sărăciei a fost mai mare decât în cazul în care creşterea ar fi fost
distribuită mai proporţional.
Figura 2.4. Creşterea economică comparativă la sfârşitul anilor ’90
Notă: % reprezintă poziţia în distribuţia consumului per capita de la cei mai săraci la cei mai bogaţi (100%)
Sursa: adaptat de autor în baza estimărilor Băncii Mondiale folosind informaţiile ECA
Household Surveys Archives [2, p. 19]
Modificările în distribuţia veniturilor
Pentru a analiza efectul distribuţiei veniturilor asupra sărăciei, considerăm de-o
importanţă majoră divizarea inegalităţii în: inegalitate între grupuri şi inegalitate în interiorul
grupurilor. Accentul cel mai mare se pune pe piaţa muncii, unde se câştigă veniturile, divizând
gospodăriile după nivelul salariului, activitate, angajare în câmpul muncii (pensionare, şomaj).
În cadrul ţărilor din fosta URSS, inegalitatea între grupuri a jucat un rol neînsemnat în
explicarea modificărilor în inegalitate. Creşterea antreprenoriatului, însă, a impulsionat creşterea
inegalităţii în majoritatea ţărilor din ECSE, deoarece acest grup este asociat cu venituri mai mari
decât grupul salariaţilor. Sunt, totuşi, şi excepţii ca Georgia şi România, unde diminuarea
numărului antreprenorilor a dus la micşorarea contribuţiei acestui grup. Creşterea contribuţiei
grupului de persoane neangajate în câmpul muncii, ca pensionarii şi şomerii, mai ales în ESE,
are de asemenea, un impact mare asupra inegalităţii şi sărăciei. În R. Moldova, de exemplu,
inegalitatea generală nu a descrescut din cauza contribuţiei anumitor grupuri, dar datorită
57
diminuării inegalităţii în interiorul grupurilor, în timp ce în Polonia şi România, presiunea
crescătoare din partea celor neangajaţi în câmpul muncii a fost combinată cu inegalitatea
crescândă a salariaţilor.
Un aspect destul de important în reducerea sărăciei în regiune este şi diferenţa în
dezvoltare şi venituri în zonele rurale şi cele urbane care diferă foarte mult de la stat la stat.
Constatăm că există un gol persistent în incidenţa sărăciei între zonele rurale şi cele urbane, care
ar putea creşte şi mai mult cu timpul. De aceea, este importantă realizarea acţiunilor concrete şi a
strategiilor de dezvoltare pentru zonele rurale din ţările din regiune.
În 2003, mai mult de 2/3 din populaţia săracă din fosta URSS (în jur de 40 milioane de
oameni) aparţineau familiilor în care cel puţin un membru era angajat în câmpul muncii. Deşi
creşterea economică a îmbunătăţit situaţia în regiune, această categorie a populaţiei rămâne a fi
cea mai mare ca număr.
Există trei canale principale care afectează diferite grupuri ale populaţiei sărace.
Populaţia săracă neangajată în câmpul muncii care, beneficiază direct de creşterea nivelului
angajării prin mărirea cererii în muncă. Populaţia săracă angajată în câmpul muncii, care
câştigă de pe urma măririi salariilor reale şi a productivităţii muncii lor. Şi populaţia economic
inactivă, care, odată cu creşterea economică a ţării, beneficiază de pe urma transferurilor publice
şi private. Politicile cu privire la angajare, studiile, poziţia geografică, sexul, toate acestea
definesc oportunităţile celor săraci de a se încadra în cîmpul muncii (Figura 2.5).
În ultimii 5 ani, în toate ţările din regiune, salariul real pe economie, practic, s-a dublat.
Totuşi, realizările privind generarea noilor locuri de muncă sunt modeste, mai ales în ESE şi în
UE-8. În Bulgaria, R. Moldova, România şi Rusia, se observă schimbări evidente în structura
angajării în câmpul muncii. Principala sursă a noilor angajări în grupul CSI cu venituri mici este
munca pe cont propriu a populaţiei şi reprezintă aproximativ ½ din totalul angajării în câmpul
muncii, în timp ce, în Grupul CSI cu venit mediu şi ESE – 17-20% [157].
Procesul realocării muncii este abia la început de cale, iar tranziţia a afectat
disproporţional sectorul industrial şi pe cel agricol şi a mărit cererea pentru servicii în toate
regiunile analizate. Aceste modificări în câmpul muncii denotă un efect pozitiv asupra
productivităţii care implică, în mod direct, o sărăcie mai mică. Totuşi, în grupul ţărilor CSI cu
venit mic, antreprenoriatul în agricultură a favorizat creşterea angajării în câmpul muncii şi a
catalizat reducerea sărăciei.
58
Figura 2.5. Stabilirea relaţiei dintre creştere şi sărăcie
Sursa: adaptat de autor în baza datelor [2]
Un aspect important în reducerea sărăciei populaţiei reprezintă transferurile băneşti din
străinătate, mai ales în ţările CSI, care au avut un efect benefic asupra reducerii sărăciei generale.
Totuşi, este esenţială folosirea eficientă a acestor resurse şi investiţia lor, în timp ce marea
majoritate a banilor transferaţi din străinătate sunt folosiţi pentru consumul curent.
Cu toate că s-a înregistrat un progres evident în favoarea oamenilor muncii în regiune,
spre regret, fiecare al treilea lucrător rămâne sărac sau economic vulnerabil. Constatăm trei
categorii de factori care explică această situaţie:
1. Nivelul productivităţii – care, în majoritatea ţărilor din fosta URSS, dar mai ales în ţările
cu nivel mic şi mediu al venitului din grupul CSI este joasă;
2. Caracteristicile individuale ale lucrătorilor – capitalul uman, nivelul dependenţei, nivelul
venitului, nivelul studiilor şi al educaţiei, divizarea pe sexe;
3. Factorii instituţionali – cauzele structurale moştenite în procesul tranziţiei explică de ce
muncitorii cu aceleaşi caracteristici sunt săraci şi anume: diferenţele în salarii oferite de
diferite companii, diferenţele de productivitate în întreprinderile vechi şi cele
modernizate.
În tabelul 2.2, prezentăm efectele pozitive şi negative în procesul dezvoltării şi diminuării
sărăciei în cadrul noilor pieţe emergente din ECSE.
Oportu-
nităţi de
creştere
Politici de tara si conditii necesare: . Invatamint . Infrastructura . Economie politica . Redistribuirea veniturilor
Productivitate şi salarii
Transfe-ruri
publice/private
Politici de ţară şi condiţii necesare: . Învăţământ . Politici sociale . Politici pentru relaţiile de muncă . Politici economice
Caracteristicile gospodăriilor: . Sănătate . Învăţământ . Egalitatea sexelor . Acces
Rezultate pentru cei
săraci
Noi locuri de muncă
Politici de ţară şi condiţii necesare: . Învăţământ . Infrastructura . Economie politică . Redistribuirea activelor
59
Tabelul 2.2. Sistematizarea situaţiei economice în cadrul noilor pieţe emergente din ECSE
Efecte pozitive în procesul eliminării sărăciei:
Efecte negative în procesul eliminării sărăciei:
1. Sărăcia generală a scăzut în ţările Europei de Est şi fostei URSS
1. Impactul mare al dimensiunii nemateriale a sărăciei
2. Majoritatea ţărilor din regiune, în decursul anilor 1999-2007 au înregistrat o creştere economică care depăşeşte media mondială
2. Inegalitate între grupuri şi inegalitate în interiorul grupurilor
3. Gradul de alfabetizare în fosta URSS este destul de înalt cu un nivel mediu de 98%.
3. Există un gol persistent în incidenţa sărăciei între zonele rurale şi cele urbane
4. Sărăcia a răspuns pozitiv la creştere în toate subregiunile
4. Populaţia din fosta zonă socialistă este caracterizată printr-un nivel redus al satisfacţiei în viaţă.
5. 2/3 din populaţia săracă din fosta URSS (în jur de 40 milioane oameni) aparţine familiilor unde cel puţin un membru este angajat în câmpul muncii
6. Acces redus la servicii publice de calitate 7. Nivel scăzut al productivităţii muncii Sursa: elaborat de autor
Având în vedere că fiecare ţară şi-a abordat propria strategie de dezvoltare (terapia de
şoc, dezvoltarea graduală, gradualismul lent) în reformarea sistemelor existente, stimulentele în
calea dezvoltării, de asemenea, au fost, în mare măsură, diferite, respectiv şi rezultatele obţinute
au fost destul de diferite şi variate. Chiar dacă au realizat o creştere economică mai mare decât
statele din UE-15, situaţia ţărilor din Europa Centrală şi de Sud-Est s-a îmbunătăţit semnificativ
la începutul mileniului III şi a durat până la demararea crizei economice şi financiare globale. O
performanţă activă în creşterea PIB real pe cap de locuitor, până în 2007, au înregistrat Estonia,
Letonia, Lituania, Slovenia şi Slovacia (Tabelul 2.3).
Tabelul 2.3. Evoluţia ratei de creştere a PIB real pe cap de locuitor, %
Denumirea ţării: 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 EU - 27 ţări 3,9 2 1,2 1,3 2,5 2 3,2 3 0,5 -4,2 1 1,7 Bulgaria 5,7 4,2 4,7 5,5 6,7 6,4 6,5 6,4 6,2 -4,9 0 2,7 R. Cehă 3,6 2,5 1,9 3,6 4,5 6,3 6,8 6,1 2,5 -4,1 1,6 2,4 Estonia 10 7,5 7,9 7,6 7,2 9,4 10,6 6,9 -5,1 -14 0,9 3,8 Letonia 6,9 8 6,5 7,2 8,7 10,6 12,2 10 -4,2 -18 -3,5 3,3 Lituania 3,3 6,7 6,9 10,2 7,4 7,8 7,8 9,8 2,9 -15 -0,6 3,2 Ungaria 4,9 3,8 4,1 4 4,5 3,2 3,6 0,8 0,8 -6,7 0 2,8 Polonia 4,3 1,2 1,4 3,9 5,3 3,6 6,2 6,8 5,1 1,7 2,7 3,3 România 2,4 5,7 5,1 5,2 8,5 4,2 7,9 6,3 7,3 -7,1 0,8 3,5 Slovenia 4,4 2,8 4 2,8 4,3 4,5 5,9 6,9 3,7 -8,1 1,1 1,8 Slovacia 1,4 3,5 4,6 4,8 5,1 6,7 8,5 10,5 5,8 -4,8 2,7 3,6 Croaţia 3 3,8 5,4 5 4,2 4,2 4,7 5,5 2,4 -5,8 -0,5 2 Macedonia 4,5 -4,5 0,9 2,8 4,1 4,1 4 5,9 4,9 -0,7 1,3 2
Sursa: elaborat de autor în baza datelor Eurostat 2010 [146]
60
După anul crucial 2008 şi situaţia din următorii doi ani, de asemenea, este mai puţin
îmbucurătoare, deşi sunt semne de revigorare a economiilor la începutul 2010. Pronosticurile
efectuate indică faptul că, în următorii ani, ţările ECSE se vor dezvolta destul de inegal cu o
diversitate mărită şi nu se va ajunge la nivelul creşterii realizate de până la criză. Evoluţia ţărilor
Europei Centrale şi de Sud-Est poate fi separată în 3 grupe [9]:
1. Polonia – cu economia cea mai robustă din regiune.
2. 4 ţări care au realizat o creştere modestă în decursul anului 2010 – R. Cehă, Slovenia,
România şi R. Slovacă.
3. 5 ţări ale căror economii s-au contractat în decursul anului 2010 – Ungaria, Bulgaria,
Estonia, Lituania şi Letonia.
Polonia este cea mai puternică economie din regiune şi este unica ţară care a înregistrat
un PIB pozitiv în anul 2009. Puterea economică a Poloniei este reflectată printr-o piaţă internă
mare de desfacere, ceea ce îi micşorează dependenţa de pieţele de desfacere ale Europei, o bază
economică bine diversificată (industriile auto şi aerospaţială, farmaceutică, energetică) şi un
capital uman puternic. Toate acestea duc la creşterea atractivităţii din punct de vedere al
investiţiilor străine. Un studiu din 2009, realizat de către Conferinţa Naţiunilor Unite pentru
Comerţ şi Dezvoltare a plasat Polonia pe locul al 13-lea după atractivitatea investiţională.
R.Cehă, situată pe locul 30 ca destinaţie a ISD, după acelaşi sondaj, datorită capacităţilor
de producţie şi a poziţiei geografice favorabile, a atras multe companii internaţionale din Austria,
Germania şi Elveţia în căutarea forţei de muncă ieftine. Fiind unicele ţări din UE-10 care au
intrat în Zona Euro până la criza globală, R. Slovacă şi Slovenia sunt, practic, izolate de
turbulenţele de pe piaţa de schimb. România a suferit cea mai mare contractare economică din
regiune şi a fost afectată atât de o sistare a fluxurilor de capital în ţară, cât şi de un deficit mare
de cont curent. Inflaţia mare a dus la o descreştere masivă a venitului disponibil. Având în
vedere piaţa mare de desfacere şi disponibilitatea resurselor, previziunile pentru România arată o
creştere a PIB de până la 5% până în 2014.
Ungaria, care altădată era ţara post-socialistă cu cea mai bună performanţă economică, a
înregistrat o creştere mediocră în anii de până la criză (1,2% în 2007, faţă de 5,5% la nivel
regional). Managementul fiscal slab, un sistem bancar nesigur, toate acestea au erodat încrederea
investitorilor străini în economia Ungariei.
Deficitul masiv de cont curent (25,5% din PIB) şi micşorarea fluxurilor financiare, care a
dus la scăderea importurilor în Bulgaria, au creat o situaţie nefavorabilă din punct de vedere al
dezvoltării.
Cele trei Ţări Baltice au înregistrat modificări dramatice în calea dezvoltării. La mijlocul
anilor 2000, Letonia avea economia care se dezvolta în cele mai mari ritmuri, iar Lituania şi
61
Estonia au înregistrat şi ele creşteri semificative până la criză. Totuşi, deficitele mari de cont
curent, creşterea excesivă a creditelor au stopat dezvoltarea pozitivă în aceste ţări. Economia
Lituaniei s-a contractat cu 18,5% în 2009, ceea ce reprezintă una din cele mai mari declinuri în
lume. Fiind economii mici şi vulnerabile, Ţărilor Baltice nu le rămâne decât să-şi micşoreze
drastic importurile pentru a corecta dezechilibrele externe, ceea ce, din păcate, ar limita accesul
la noile tehnologii pentru a moderniza economiile şi ar micşora decalajele de dezvoltare cu alte
ţări europene. Creşterea economică din următorii ani va fi mult mai joasă decât fostele nivele,
care le-au adus titlul de „Tigrii baltici” la începutul anilor 2000 [9].
Conform analizelor, observăm că, până în 2007, cele mai mari rate ale inflaţiei au fost
înregistrate în România, Bulgaria, Slovenia, Ungaria. În decursul anului 2009, inflaţia s-a
moderat, dar, oricum, prezintă cote destul de înalte. Având în vedere că Europa de Est a fost
afectată cel mai mult de ratele înalte ale inflaţiei, situaţia din anul 2010 indică rate mai moderate
ale inflaţiei cu mici excepţii, ca Ţările Baltice (Tabelul 2.4).
Tabelul 2.4. Evoluţia ratei inflaţiei medii anuale, %
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 UE 1.3 1.2 1.9 2.2 2.1 2.0 2.0 2.2 2.2 2.3 3.7 1.0 Bulgaria 18.7 2.6 10.3 7.4 5.8 2.3 6.1 6.0 7.4 7.6 12.0 2.5 R.Cehă 9.7 1.8 3.9 4.5 1.4 -0.1 2.6 1.6 2.1 3.0 6.3 0.6 Estonia 8.8 3.1 3.9 5.6 3.6 1.4 3.0 4.1 4.4 6.7 10.6 0.2 Cipru 2.3 1.1 4.9 2.0 2.8 4.0 1.9 2.0 2.2 2.2 4.4 0.2 Letonia 4.3 2.1 2.6 2.5 2.0 2.9 6.2 6.9 6.6 10.1 15.3 3.3 Lituania 5.4 1.5 1.1 1.6 0.3 -1.1 1.2 2.7 3.8 5.8 11.1 4.2
Ungaria 14.2 10.0 10.0 9.1 5.2 4.7 6.8 3.5 4.0 7.9 6.0 4.0
Polonia 11.8 7.2 10.1 5.3 1.9 0.7 3.6 2.2 1.3 2.6 4.2 4.0
România 59.1 45.8 45.7 34.5 22.5 15.3 11.9 9.1 6.6 4.9 7.9 5.6 Slovenia 7.9 6.1 8.9 8.6 7.5 5.7 3.7 2.5 2.5 3.8 5.5 0.9 Slovacia 6.7 10.4 12.2 7.2 3.5 8.4 7.5 2.8 4.3 1.9 3.9 0.9
Croaţia : 3.7 4.5 4.3 2.5 2.4 2.1 3.0 3.3 2.7 5.8 2.2 R.Macedonia : : : : : : : : : : : :
(:) datele nu sunt disponibile
Sursa: elaborat de autor în baza datelor Eurostat 2010 [146]
Transformările din Europa Centrală şi de Sud-Est şi expunerea la competiţia
internaţională au dus la mari metamorfoze în domeniul structurii forţei de muncă. În primul rând,
mulţi lucrători au fost nevoiţi să-şi schimbe domeniile de activitate odată cu previziunile de
reorientare a comerţului spre necesităţile europene, ceea ce presupunea şi o majorare a
productivităţii muncii. În acelaşi timp, creşterea galopantă în domeniul serviciilor a condus la
apariţia noilor locuri de muncă. Având în vedere transformările şi investiţiile în noile tehnologii
moderne, care solicită personal tânăr care poate fi uşor instruit la necesitate, toate acestea au dus
la un conflict între generaţiile de personal. Astfel, ocuparea forţei de muncă a fost, întotdeuna şi
pentru majoritatea ţărilor lumii, o problemă acută, dar mai ales pentru ţările Europei Centrale şi
62
de Sud-Est în tranziţie, de aceea, tendinţele de ocupare a forţei de muncă, mai ales la sfârşitul
anilor ’90 şi începutul mileniului, au fost negative (Tabelul 2.5 ).
Tabelul 2.5. Evoluţia ratei şomajului, %
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 UE-27de ţări : : 8.7 8.5 8.9 9.0 9.1 8.9 8.2 7.1 7.0 8.9 UE-25 de ţări 9.4 9.1 8.6 8.4 8.8 9.0 9.1 8.9 8.2 7.2 7.1 9.0 Bulgaria : : 16.4 19.5 18.2 13.7 12.1 10.1 9.0 6.9 5.6 6.8 R.Cehă 6.4 8.6 8.7 8.0 7.3 7.8 8.3 7.9 7.2 5.3 4.4 6.7 Estonia : : 13.6 12.6 10.3 10.0 9.7 7.9 5.9 4.7 5.5 13.8 Cipru : : 4.9 3.8 3.6 4.1 4.7 5.3 4.6 4.0 3.6 5.3 Letonia 14.3 14.0 13.7 12.9 12.2 10.5 10.4 8.9 6.8 6.0 7.5 17.1 Lituania 13.2 13.7 16.4 16.5 13.5 12.5 11.4 8.3 5.6 4.3 5.8 13.7 Ungaria 8.4 6.9 6.4 5.7 5.8 5.9 6.1 7.2 7.5 7.4 7.8 10.0 Polonia 10.2 13.4 16.1 18.3 20.0 19.7 19.0 17.8 13.9 9.6 7.1 8.2 România : 7.1 7.3 6.8 8.6 7.0 8.1 7.2 7.3 6.4 5.8 6.9 Slovenia 7.4 7.3 6.7 6.2 6.3 6.7 6.3 6.5 6.0 4.9 4.4 5.9 Slovacia 12.6 16.4 18.8 19.3 18.7 17.6 18.2 16.3 13.4 11.1 9.5 12.0 Croaţia : : : : 14.8 14.2 13.7 12.7 11.2 9.6 8.4 9.1
(:) datele nu sunt disponibile
Sursa: elaborat de autor în baza datelor Eurostat 2010 [146]
Totuşi, după 2004, rata şomajului, în majoritatea ţărilor Europei Centrale şi de Sud-Est, a
scăzut puţin. Prin politicile de stat implementate şi crearea oficiilor de încadrare în câmpul
muncii şi cu susţinerea organizaţiilor internaţionale, prin programe speciale de ocupare a forţei
de muncă, numărul şomerilor s-a redus. Unele state au implementat programe de pensionări
timpurii, altele au creat stimulente pentru angajarea tinerilor, au fost create oportunităţi de joburi
pe termen scurt etc. Din păcate, pe fondul crizei mondiale, în anul 2008 şi mai ales în 2009, rata
şomajului a crescut din nou, ceea ce ar putea fi ameliorată numai odată cu redresarea economică
a statelor.
Spre deosebire de noile pieţe emergente din lume, fluxurile financiare (Tabelul 2.6) către
noile pieţe emergente din ECSE sunt destul de slabe şi mixate, chiar dacă, la începutul anilor
’2000, aceste sume erau într-o creştere continuă. Înainte de criza financiară, împrumuturile de la
băncile-mamă din Europa de Vest către filialele din Europa emergentă au dus, în multe zone, la
crearea vulnerabilităţilor financiare şi macroeconomice de genul deficitelor contului curent,
dezvoltării prea intense a creditării, înrăutăţirii poverii fiscale şi a datoriei externe.
Tabelul 2.6. Evoluţia ISD în Europa Centrală şi de Sud-Est
Afluxul ISD, milioane Euro Per capita
Per capita
Previziuni WIIW
Aflux EUR
Stoc EUR
2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2009 2009 Bulgaria 2736 3152 6222 9052 6697 3213 1500 423 4670 R.Cehă 4007 9374 4355 7634 4415 1965 3000 187 8049
63
Estonia 771 2307 1432 1998 1317 1204 1300 898 8407 Ungaria 3633 6172 5609 3956 4752 1021 1500 102 6410 Letonia 513 568 1326 1698 863 52 100 23 3628 Lituania 623 826 1448 1473 1223 190 400 57 2895 Polonia 10237 7112 12711 15902 9601 8251 11000 216 3323 România 5183 5213 9061 7250 9496 4556 3500 212 2408 Slovacia 2441 1952 3733 2382 2323 -36 1000 -7 6300 Slovenia 665 473 513 1106 1313 -48 0 -24 5400 Noile State Membre – 10
30809 37148 46410 52451 42001 20367 23300 199 4300
Belarus 132 245 282 1304 1471 1337 800 141 620 R. Moldova 118 153 186 394 481 62 100 17 510 Rusia 12422 10336 23675 40237 51490 27852 35000 196 1200 Ucraina 1380 6263 4467 7220 7457 3453 4000 75 789 CSI Europene 14052 16997 28610 49155 60899 32704 39900 163 1100 Total regiune 47741 58048 82884 110966 111536 58540 66600 280 2200 Sursa: elaborat de autor în baza datelor [141]
Analizând determinanţii fluxurilor financiare către ţările ECSE, observăm că majoritatea
ISD din ţările bogate înaintea crizei erau motivate de către perspectivele obţinerii unor venituri
mai mari, de creşterea economică rapidă, urbanizare, dezvoltarea sectorului serviciilor. Dar
volumele tindeau să descrească pe măsură ce ţara recepţionară de resurse devenea mai bogată. În
unele ţări, ca Polonia, mai puţin Bulgaria, sursele parvenite în ţară erau mult mai mari decât
necesităţile în procesul de convergenţă economică. Costul creditelor din UE era destul de ieftin şi
profitabilitatea înaltă în ţara-gazdă. Astfel, odată cu dezvoltarea excesivă a creditării şi creşterea
cererii interne şi a consumului (Figura 2.6) – sporeau şi fluxurile financiare străine.
Figura 2.6. Creşterea cererii interne şi creşterea afluxurilor financiare
Sursa: adaptat de autor în baza datelor FMI [170] Considerând gradul de integrare a sectorului financiar mondial şi odată cu apariţia
vulnerabilităţilor şi a crizei mondiale, situaţia, din păcate, s-a înrăutăţit. Pentru a controla şi
stimula în mod obiectiv ISD în NPE, este necesară intervenţia statului prin politici
64
macroeconomice viabile (de exemplu: instrumente prudente pentru o capitalizare mai mare în
cazul garanţiilor străine riscante, înăsprirea instrumentelor fiscale) [81].
Totuşi, pe parcursul anului 2009, ISD au scăzut drastic în Europa Centrală, dar şi mai
mult în CSI şi mai ales Belarus, Ucraina, R. Moldova şi Rusia, ceea ce a dus la multe efecte
negative la nivel de ţară. La capitolul fluxuri străine de capital, în 2009, Slovacia şi Slovenia au
înregistrat valori negative, iar în unele ţări ca Ungaria, Lituania, R.Cehă, ISD au scăzut până la
50% [140]. Chiar dacă pe pieţele europene şi cea mondială se resimte o uşoară redresare a
situaţiei este greu de prevăzut evoluţia ISD pentru anul 2010.
Evoluţia coeficientului Gini în ţările ECSE este una pozitivă, dar, totuşi, în unele ţări,
situaţia este diferită. În multe ţări din Europa, cât şi SUA, Canada, Japonia, coeficientul Gini se
înscrie între 0,25-0,3 (25-30%), ceea ce înseamnă că inegalitatea veniturilor în cadrul ţării se
manifestă la un nivel mic. În cadrul noilor pieţe emergente, coeficientul Gini (Tabelul 2.7)
variază foarte mult de la o ţară la alta. Valoarea coeficientului Gini prezintă o importanţă majoră
în stabilirea nivelului de inegalitate şi al situaţiei generale a fiecărei ţări în parte, dar şi
comparativ la nivel global. Chiar dacă în unele ţări, ca Armenia, Ucraina, se înregistrează o
tendinţă pozitivă a coeficientului Gini, totuşi, pe parcursul ultimilor 8 ani, în marea majoritate a
ţărilor ECSE, coeficientul Gini astfel a crescut şi inegalitatea.
Tabelul 2.7. Evoluţia coeficientului Gini în cadrul Europei Centrale şi de Sud-Est
Denumirea ţării: 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 UE- 27 ţări : : : : : 30,3 29,9 30,6 30,5 : UE- 25 ţări 29 29 : 29 30 30,3 29,9 30,2 30,3 : Bulgaria 25 26 26 24 26 25 31,2 35,3 35,9 : R. Cehă : 25 : : : 26 25,3 25,3 24,7 25,1 Estonia 36 35 35 34 37,4 34,1 33,1 33,4 30,9 31,4 Letonia 34 : : : : 36,1 39,2 35,4 37,7 37,4 Lituania 31 31 : : : 36,3 35 33,8 34 35,5 Ungaria 26 25 24 27 : 27,6 33,3 25,7 25,2 24,7 Polonia 30 30 : : : 35,6 33,3 32,2 32 : România 29 30 30 30 31 31 33 37,8 36 34,9 Slovenia 22 22 22 22 : 23,8 23,7 23,2 23,4 22,7 Slovacia : : : : : 26,2 28,1 24,5 23,7 24,8 Croaţia : : : 29 30 30 28 29 : : R. Moldova : 36,2 36,9 35,6 37,4
Sursa: elaborat de autor în baza datelor Eurostat [146]
Din punct de vedere al evoluţiei IDU, pentru anul 2010, Slovenia, Republica Cehă,
Estonia, Ungaria şi Polonia au înregistrat un indicator foarte înalt de dezvoltare umană şi o
tendinţă pozitivă chiar de la începutul anilor ’90. Majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi o
parte a celor din Est, se caracterizează printr-un nivel înalt de dezvoltare umană şi, de asemenea,
au un trend pozitiv. Ţările fostei URSS, ca Lituania, Letonia, Belarus, Federaţia Rusă, R.
Moldova au înregistrat un IDU mai ridicat în 1990, iar după cinci ani de la destrămarea URSS,
65
IDU a scăzut pe fondul schimbărilor şi metamorfozelor petrecute în aceste ţări; dar, totuşi, în
următorii ani evoluţia a fost una pozitivă.
Tabelul 2.8. Evoluţia Indicelui Dezvoltării Umane
Poziţie Denumirea ţării: 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2010 Nivel foarte înalt al IDU
28 R. Cehă .. .. .. 0,774 0,801 0,838 0,841
29 Slovenia .. .. .. 0,743 0,780 0,813 0,828
34 Estonia .. .. .. 0,700 0,762 0,805 0,812
36 Ungaria 0,689 0,700 0,692 0,723 0,767 0,798 0,805
41 Polonia .. .. 0,683 0,710 0,753 0,775 0,795 Nivel înalt al IDU
44 Lituania .. .. 0,709 0,677 0,730 0,775 0,783
48 Letonia 0,651 0,674 0,679 0,652 0,709 0,763 0,769
49 Muntenegru .. .. .. .. .. 0,755 0,769
50 România .. .. 0,688 0,674 0,690 0,733 0,767
51 Croaţia .. .. .. 0,690 0,720 0,752 0,767
58 Bulgaria 0,649 0,672 0,678 0,678 0,693 0,724 0,743
60 Serbia .. .. .. .. .. 0,719 0,735
61 Belarus .. .. .. .. .. 0,706 0,732
68 Bosnia şi Herţegovina .. .. .. .. .. 0,698 0,710
69 Ucraina .. .. 0,690 0,644 0,649 0,696 0,710
71 Macedonia .. .. .. 0,634 0,660 0,678 0,701 Nivel mediu al IDU
99 R. Moldova .. .. 0,616 0,547 0,552 0,606 0,623
Sursa: elaborat de autor în baza datelor [156]
Efectul vecinătăţii în creşterea economică
Distribuţia geografică a venitului mondial este foarte neuniformă. Majoritatea ţărilor
bogate şi a celor care se dezvoltă cu ritmuri rapide sunt localizate aproape unele de altele,
formând clustere geografice. În urma cercetărilor, am constatat că anume această concentraţie
geografică a creşterii economice este responsabilă de succesul modelelor regionale.
Astfel, analizând efectul vecinătăţii Joseph M. Vilarrubia, în lucrarea sa „Efectul
vecinătăţii şi creşterea economică” [135], constată că localizarea geografică are un impact
deosebit asupra performanţei economice a ţărilor. Localizarea geografică introduce costul
transportării în comerţul mondial şi fiecare ţară face comerţ mai mult cu ţările vecine, astfel,
încât rata creşterii unei ţări depinde de cea a vecinei sale prin legături de cerere şi ofertă. În acest
mod, se creează clustere pozitive şi negative ale creşterii economice. Cu alte cuvinte, pentru o
ţară din Africa, este dificil să-şi extindă producţia şi exportul datorită cererii mici din partea
vecinilor-parteneri. Astfel, diferenţa în creşterea economică între o ţară tipică europeană şi una
africană se ridică la un procent.
66
Cercetările cu privire la „efectul vecinătăţii” şi mai ales lucrările lui Acemoglu şi Ventura
[1, p. 659-694] ne aduc la concluzia că, teoretic, aceste legături bazate pe cerere se traduc în
creştere economică prin intermediul efectelor comerciale. Prin efecte comerciale, se subînţelege
descreşterea preţului relativ de export, ca rezultat al creşterii relative a exportului. În modelul lor,
acumularea capitalului depinde de valoarea produsului marginal, care depinde, la rândul său, de
valoarea totală a exportului ţării. Astfel, o ţară care are o creştere mai mare decât media
realizează efecte comerciale nefavorabile, care împiedică creşterea, dar stimulează creşterea
celorlalte ţări ale lumii. Bhagwti [11, p. 201-205], în lucrarea sa, arată că o creştere a producţiei
autohtone poate chiar reduce veniturile ţării din cauza efectelor comerciale nefavorabile.
Redding şi Venables [106] elaborează un model, care permite divizarea ratei creşterii
exporturilor ţării în doua componente: unul datorită modificărilor în cererea produselor şi altul
datorită modificărilor în oferta internă de produse. Ei arată că diferenţele din evoluţia
exporturilor unei ţări depind de diferenţele în cererea pentru produsele ţării, iar prezenţa
costurilor de transport, în acest model, face ca efectele comerciale să fie mult mai mari pentru
ţările vecine.
În analiza efectului vecinătăţii, Josep M. Vilarrubia susţine ideea că evoluţia comerţului
unei ţări este foarte aproape de evoluţia BIP-ului şi depinde de evoluţia cererii agregate a
exportului. Luând în consideraţie faptul că există costuri de transport, volumul exportului
descreşte odată cu distanţa şi alte costuri de comunicaţie. Astfel, cererea agregată pentru
exporturile unei ţări nu este globală, dar depinde de costul mediu al tranzacţiei, care reiese din
mărimea economică a partenerului. Acest cost mediu sau măsură a comerţului reprezintă
potenţialul pieţei, iar impactul lui asupra comerţului – efectul potenţialului pieţei. Anume, acest
efect al potenţialului pieţei (anume concentraţia geografică) are o influenţă asupra creşterii
economice. Deşi există similarităţi calitative, anume această afirmaţie a lui Vilarrubia, se
contrazice cu ipoteza Prebisch-Singer [103, 127, p. 473-485], care sugerează că preţurile relative
ale produselor primare vor descreşte pe termen lung şi vor diminua perspectivele de creştere a
ţărilor specializate în comerţul cu aceste produse din cauza avantajelor comparative.
Analizele econometrice efectuate de către autor arată că efectele potenţialului pieţei au un
impact major asupra evoluţiei comerţului ţărilor. Ţările localizate în regiuni cu un potenţial de
piaţă mare au şanse mult mai mari de a-şi mări volumul exporturilor, fără a avea pierderi legate
de condiţiile comerciale (Anexa 2).
Pentru a analiza importanţa economică a acestor rezultate, Vilarrubia realizează un
contra-exerciţiu prin calcularea ratei creşterii ţărilor, dacă ar fi localizate în alte părţi ale lumii.
Tabelul A 2.3 din Anexa 2 prezintă rezultatele exerciţiului, iar fiecare celulă arată măsura în care
creşterea PIB-ului unei ţări dintr-o regiune anumită s-ar schimba, dacă ar fi localizată în altă
67
regiune. Astfel, o ţară din Europa ar înregistra descreşteri anuale ale PIB-ului de 0,84%, dacă s-
ar afla în America Latină. Ţările cele mai puţin favorizate sunt cele localizate în America de Sud
şi Africa, iar ţările care au beneficiat cel mai mult sunt cele localizate în Asia de Est şi Europa.
Astfel, localizarea determină partenerii comerciali şi, în acest mod, determină şi rata de
creştere a cererii agregate la export. Ţările, aflate aproape de surse mari şi dinamice de cerere
pentru anumite produse, sunt capabile să-şi majoreze exporturile fără a afecta condiţiile
comerciale şi astfel vor susţine creşterea ratei PIB-ului. Ţările, localizate aproape de pieţe mari
ca mărime, au descreşteri mai mici în condiţiile comerciale, odată cu creşterea exporturilor.
Astfel, aproximativ 30% din diferenţa de creştere economică a Africii este cauzată de
localizarea dezavantajoasă. Aceste rezultate accentuează importanţa relaţiilor internaţionale în
elaborarea politicilor orientate spre creşterea economică în ţările sărace, care ar trebui să fie
stabilite nu doar la nivel de ţară, dar şi la nivel de regiune. Rezultatele arată că deschiderea faţă
de comerţ nu este o condiţie suficientă pentru creştere, deoarece este nevoie şi de existenţa unor
cereri dinamice din exterior. Iar investiţiile în infrastructură ar oferi oportunităţi mai mari ţărilor
de a iniţia relaţii comerciale cu alte ţări şi ar contribui la creşterea potenţialului pieţelor.
Dezvoltarea economică regională constituie o preocupare importantă a economiştilor şi
politicienilor din ţările ECSE. În unele cazuri, aceste preocupări se focalizează asupra sărăciei
rurale îndelungate, în altele – asupra oraşelor afectate de restructurări industriale. Prin prisma
poziţionării geografice, această analiză poate fi utilă pentru identificarea constrângerilor creşterii
economice care afectează anumite localităţi.
Guvernele urmăresc o varietate de obiective în rubrica dezvoltării regionale printre care
obiectivul primar constă în reducerea sărăciei. În Uniunea Europeană acest proces se exprimă în
termeni de convergenţă, în alte regiuni ca o problemă de rămânere în urmă a unor zone.
Obiectivul este abordarea sărăciei prin revigorarea economiilor unor zone geografice specifice.
Există mai multe probleme în definirea creşterii economice regionale drept obiectiv
politic, deoarece strategia de reducere a decalajelor de dezvoltare poate omite obiectivul central
al acesteia. Chiar dacă concentraţia geografică a sărăciei există în ţările Europei, oamenii sărăci
trăiesc şi în regiunile mai bogate. De exemplu, regiunea cea mai săracă a Poloniei reprezintă doar
3% din nivelul total al sărăciei din Polonia – mai puţin de 1/3 din numărul total al săracilor care
locuiesc în regiunea cea mai bogată a Poloniei. Un alt exemplu – doar 17% din totalul populaţiei
din Turcia locuiesc în zona cea mai săracă, o cifră care nu este cu mult mai mare decât numărul
săracilor care locuiesc în zona cea mai bogată. Astfel, concentrarea eforturilor de reducere a
sărăciei asupra celor mai sărace regiuni pare a evita, în măsură considerabilă, obiectivul central
de reducere a sărăciei.
68
Un alt neajuns al abordării dezvoltării economice regionale prin prisma concentrării
regionale a sărăciei este ignorarea rolului migraţiunii. În regiunile cu perspective economice
reduse, emigrarea forţei de muncă poate fi o metodă mai efectivă de reducere a sărăciei.
Pe lângă reducerea sărăciei, dezvoltarea regională urmăreşte şi promovarea creşterii
economice naţionale. Unul dintre obiective constă în deblocarea potenţialului regiunilor bogate
în resurse. De exemplu, efortul francezilor de a crea Silicon Valley Galica în regiunea Sophia
Antipolis. Obiectivul de creştere se materializează prin promovarea creşterii economiilor locale,
prin oferirea oportunităţilor de muncă cetăţenilor şi prin consolidarea bazei impozabile. Deci,
astfel, obiectivul dezvoltării economice locale rezidă în stimularea capacităţii economice a unei
zone, de a îmbunătăţi viitorul economic şi calitatea vieţii tuturor. Este un proces prin care
guvernul, sfera de afaceri şi sectorul public contribuie, în mod colectiv, la crearea unor condiţii
mai bune pentru creşterea economică şi generarea de noi locuri de muncă. Aceste motivaţii sunt
relevante pentru toate regiunile, atât sărace, cât şi bogate.
Alte obiective ale dezvoltării regionale ţin de motivaţiile socio-politice. Eforturile de
promovare a creşterii economice în regiunile rămase în urmă sunt stimulate de teama unui eşec,
care ar putea provoca o migraţiune în masă din zonele sărace către oraşele suprapopulate.
Integritatea teritorială este alt factor important, mai ales pentru ţările cu regiuni mari nepopulate
sau arii populate de minorităţi etnice.
În cadrul lucrării „Poverty and Regional Development în Eastern Europe and Central
Asia”, W.Dillinger [35] a încercat să găsească răspuns la următoarele întrebări: „De ce populaţia
din regiunile sărace este săracă? Concentraţia regională a sărăciei este condiţionată de
caracteristicile regiunii sau ale populaţiei respective?” O constatare atestă faptul că concentrarea
regională a sărăciei reflectă absenţa oportunităţilor economice. În acest sens, sărăcia este asociată
cu nivelele înalte de şomaj şi absenţa oportunităţilor de muncă cu nivel de salarizare mai înalt.
Astfel de circumstanţe ar justifica o strategie orientată spre atragerea locurilor de muncă către
regiunile mai sărace. În acelaşi timp, o altă constatare este faptul că sărăcia reprezintă o
reflectare a caracteristicilor populaţiei din regiunea respectivă – vârsta, nivelul de educaţie şi
nivelul de calificare. În acest caz, eforturile de a crea locuri de muncă în regiunile sărace ar putea
avea puţine beneficii pentru populaţia rezidentă. Astfel, ar fi importantă concentrarea eforturilor
de reducere a sărăciei asupra îmbunătăţirii nivelului educaţional al forţei de muncă şi de a oferi
suport financiar gospodăriilor cu un număr mare de persoane neîncadrate în câmpul muncii decât
de a atrage surse noi de oferte de muncă pentru populaţia rezidentă insuficient calificată.
În urma cercetărilor, am identificat 4 caracteristici, care contribuie la variaţiile nivelului
decalajelor de dezvoltare, după cum urmează [2]:
69
1. Angajarea în câmpul muncii – această caracteristică are o rezonanţă mai mare în ţările
industrializate. În Polonia, 37% din populaţia neangajată este clasificată ca săracă
contra 7% ale populaţiei angajate calificată, de asemenea, ca săracă. În Bulgaria, 12%
dintre adulţii neangajaţi sunt săraci contra 2% ale populaţiei angajate sărace. În Rusia,
16% contra 7%. Situaţii similare se înregistrează în România şi Kazahstan.
2. Zonele rurale – în Rusia, rata sărăciei rurale este 14%, în comparaţie cu 5% în
Moscova şi 7% în alte zone urbane, în România, rata sărăciei rurale este 20%, în
comparaţie cu 4% în Bucureşti şi 6-7% în alte zone urbane. În Polonia, rata sărăciei
rurale este 12% în comparaţie cu 7% în zona urbană. Legătura dintre nivelul sărăciei
şi zonele rurale este cauzată de structura ofertei de muncă, agricultura fiind sectorul
dominant al angajării în zonele rurale cu oferte de muncă mai puţin atractive decât
cele din zonele urbane.
3. Nivelul scăzut al educaţiei este strâns corelat cu sărăcia – în Bulgaria, adulţii cu studii
medii incomplete prezintă o incidenţă mai mare de 14% de a fi săraci şi reprezintă
jumătate din numărul total de adulţi săraci. Adulţii cu studii medii comportă un risc
de 5% de a fi săraci şi cei cu studii superioare – 2%. O situaţie similară este
înregistrată în Turcia, dar există şi excepţii – în Rusia, de exemplu, nivelul
învăţământului nu are nici un impact asupra ratei sărăciei.
4. Familiile numeroase – cu copii şi persoane de vârsta a treia. În Rusia, rata sărăciei
familiilor numeroase (cu 3 şi mai mulţi copii) este 27%, în comparaţie cu 9% ale
familiilor cu 1 sau 2 copii şi 4% - familiile fără copii. În România, nivelul sărăciei
familiilor numeroase este 54%, în comparaţie cu 14% ale familiilor nenumeroase şi
5% ale familiilor fără copii.
În cazul în care problema nu este doar de ordin demografic – dacă regiunea are populaţie
aptă de muncă, care aproape că nu dispune de oportunităţi de angajare în câmpul muncii – ar
trebui considerate opţiunile de excludere a impedimentelor în faţa migraţiunii.
Literatura în domeniul geografiei economice demonstrează că, în economia de piaţă,
activitatea economică se localizează într-un loc anumit pentru motive bine determinate. Unii
economişti ar putea dezbate natura avantajelor comparative iniţiale şi importanţa relativă a
domeniului economic, de exemplu, nivelul de urbanizare etc. Dar foarte puţini ar disputa faptul
că imperativele economice cauzează concentrarea activităţii economice în anumite regiuni, şi nu
în altele. Astfel, eforturile statului de a modifica localizarea activităţilor economice sunt, mai
degrabă, ineficiente sau extrem de scumpe – în termeni de buget guvernamental şi eficienţă
economică generală. În viziunea noastră, focalizarea analizei asupra localizării geografice poate
70
constitui un instrument important în identificarea constrângerilor în reducerea sărăciei, care
afectează o regiune anumită.
2.2. Şocurile externe şi efectele de interdependenţă în cadrul noilor pieţe emergente
din Europa Centrală şi de Sud-Est
În decursul ultimului deceniu, piaţa internaţională a suferit nenumărate şocuri şi
turbulenţe ocazionale. Crizele financiare, care au avut loc, au stopat creşterea masivă a fluxurilor
internaţionale de capital spre pieţele emergente. Scurgerile mari de capital au constrâns aceste
ţări să-şi adapteze politicile financiare şi monetare, astfel, încât să fie capabile să răspundă
acestei stopări intempestive (neaşteptate) a finanţării externe. În plus, aceste crize financiare sunt
caracterizate printr-un efect contagios.
Startul crizei financiare globale a fost dat de devalorizarea valutei thailandeze, la
începutul anului 1997. Ulterior, această criză asiatică şi-a pus amprenta asupra pieţei financiare
ruseşti, care a marcat o descreştere a preţului petrolului şi a altor mărfuri şi la devalorizarea
rublei ruseşti. Ca efect al contagiunii, criza rusească s-a răspândit în America Latină şi chiar pe
pieţele financiare ale SUA, care, datorită unei politici adecvate a FED, au reuşit să remanieze
criza.
O analiză a repercusiunilor acestor şocuri externe asupra pieţelor emergente ar putea fi
rezumată în următoarele [42]:
1. Mai multe ţări emergente au avut de suferit de pe urma crizelor, datorită încadrării lor în
procesul globalizării în economia mondială, prin libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor,
capitalului etc.
2. Sistemul financiar naţional joacă un rol crucial. Situaţia a fost diferită la nivel zonal: în
Asia, sistemul financiar şi guvernarea erau slabe, în timp ce, în Brazilia – relativ stabile.
Analizând situaţia Rusiei, chiar dacă la nivel macroeconomic, rata de schimb valutar şi
criza datoriilor erau cauzate de deficitele fiscale înregistrate timp de mai mulţi ani,
dezechilibrul fiscal, de asemenea, reflectă reformarea insuficientă a industriei care, la
rândul ei, arată incapacitatea guvernului de a colecta taxele şi de a micşora cheltuielile.
Astfel, lipsa reformelor structurale stopează dezvoltarea economică a ţării şi măreşte
vulnerabilitate faţă de reacţiile externe.
3. Crizele din Thailanda, Indonezia, Coreea, Rusia şi Brazilia sunt asociate cu rate de
schimb mai mult sau mai puţin flexibile, care au facilitat depăşirea crizelor.
O contribuţie importantă la studiul crizelor economice şi financiare şi al impactului
şocurilor externe l-au adus Frankel şi Roubini [43], care au analizat rolul politicilor ţărilor
71
industrializate şi efectul lor asupra ţărilor emergente. Ei au sesizat existenţa a trei aspecte de
importanţă majoră pentru aceste politici:
1. politicile macroeconomice au un impact asupra ţărilor emergente prin interdependenţă;
2. ţările dezvoltate reacţionează la crizele ţărilor emergente prin diferite mecanisme, de cele
mai deseori prin „pachete salvatoare”;
3. contribuţia dezbaterilor cu privire la reforma arhitecturii financiare internaţionale are
efecte asupra condiţiilor economice prezente şi viitoare a pieţelor emergente.
Analizând gradul de influenţă, pe termen scurt, a variabilelor macroeconomice asupra
pieţelor emergente – cercetările arată că modificările venitului agregat al ţărilor dezvoltate
afectează ţările emergente prin modificările cantităţilor exportului şi importului realizat şi prin
modificările preţurilor mondiale [32, p. 195-200].
În aceeaşi ordine de idei – rata dobânzii în ţările industrializate este importantă din
următoarele considerente:
1. Dacă, în ţările industrializate, rata dobânzii e mică, atunci se va impulsiona pistonarea
capitalului către ţările emergente, unde rata dobânzii e mai mare
2. Cu cât mai mare e rata dobânzii cu atât mai mare e costul datoriei pentru ţara debitoare
3. Ţările emergente, care menţin valuta la un nivel fix, trebuie să stabilească rata dobânzii în
concordanţă cu cea a ţării faţă de care se fixează.
Ratele de schimb între valutele principalelor ţări ale lumii au, de asemenea, o semnificaţie
mare. Marea apreciere a dolarului SUA faţă de yenul japonez, în 1995 şi 1996, se consideră drept
sursă primară a crizei asiatice. Ţările Asiei de Sud-Est, care îşi fixau valuta faţă de dolarul SUA,
au înregistrat o pierdere majoră în competitivitate, care a dus, nemijlocit, la deficite mari ale
contului curent şi pierderi semnificative ale rezervelor. Chiar dacă acest argument este discutabil,
totuşi, volatilitatea ratei de schimb ale marilor economii ale lumii este în detrimentul ţărilor
emergente.
Analizând crizele prin care au trecut ţările emergente în decursul ultimei decade,
literatura empirică arată că şocurile comune sunt determinanţi semnificativi ai crizelor financiare
şi valutare. Frankel şi Rose [44, p. 351-366] arată că prăbuşirile valutare au loc atunci când
creşterea produsului naţional este mică, nivelul creditului naţional mare şi nivelul ratei dobânzii
străine este înaltă. Milesi-Feretti şi Razin [85] arată că, indiferent de importanţa majoră a
factorilor macroeconomici naţionali, factorii externi ca condiţiile comerciale nefavorabile şi rata
dobânzii înalte, în ţările industrializate, impulsionează deficitele contului curent şi crizele
valutare. Într-un studiu dedicat, în totalitate, examinării şocurilor comune, Moreno şi Trehan [89]
explică faptul că aceste şocuri prezintă o importanţă majoră şi oferă explicaţii la mai bine de
60% din variaţiile crizelor valutare în perioada de după Bretton-Woods.
72
La modul general vorbind, Frankel, Schmulker şi Serven [45, p. 701-733] consideră că
pieţele emergente suscită o sensibilitate mărită faţă de rata dobânzii internaţionale mai ales sub
incidenţa regimului fixat al schimbului valutar.
Analizând situaţia ţărilor Europei Centrale şi de Est, în perioada 1995 până 2001, Hayo şi
Kutan [51] au observat că indicele Granger al bursei de valori americane manifestă un impact
asupra bursei de valori ruseşti demonstrând că piaţa financiară rusească a devenit mai vulnerabilă
odată cu dezvoltările pieţei financiare globale.
Habib [48], în analizele sale, aplică specificaţii vectoriale autoregresive pentru a verifica
efectul modificărilor în rata dobânzii germane şi a turbulenţelor de pe pieţele emergente asupra
ratei de schimb nominale şi a ratei dobânzii în Republica Cehă, Ungaria şi Polonia. Perioada
luată în calcul cuprinde intervalul cuprins între ianuarie 1998 şi mai 2001. Analiza arată că rata
dobânzii şi cea de schimb, în aceste trei ţări, nu este afectată de rata dobânzii germane. Cu toate
acestea, riscul ţărilor emergente afectează rata de schimb valutară în toate ţările, iar reacţia ratei
de schimb este diferită. Rata dobânzii în Polonia rămâne constantă, cea din Republica Cehă este
afectată marginal, iar Ungaria prezintă un efect semnificativ. Cercetările lui Habib asociază
această situaţie cu regimul fixat al ratei de schimb din Ungaria, în timp ce, în Polonia şi Cehia,
aranjamentele sunt mai puţin rigide. Pentru a ameliora situaţia ratei de schimb în Ungaria,
autorităţile ar trebui să mărească rata dobânzii, într-o măsură mai mare decât în alte ţări care au
regimuri mai flexibile ale ratei de schimb.
Mackowiack [78] abordează o analiză structurală VAR, pentru a determina măsura
impactului naţional sau străin asupra fluctuaţiilor macroeconomice din Cehia, Ungaria şi
Polonia, în perioada 1992-2000. Concluzia lansată de cercetător este opusă celei a lui Habib, prin
care factorul extern şi anume rata dobânzii germane prezintă un impact major asupra variaţiilor
preţurilor, a producţiei şi a ratelor dobânzii în cele trei ţări. Diferenţa propusă de Mackowiak
constă în faptul că proporţia variaţiei fiecărei variabile creşte odată cu timpul, cu mici efecte pe
termen scurt. De aceea, nu este surprinzător faptul că părerile sunt contrare, dar realiste din
punct de vedere al factorului timp.
Pentru a analiza şi măsura impactul şocurilor externe ale ratei dobânzii, se folosesc mai
multe formule econometrice, care, de cele mai dese ori, consideră bonurile de tezaur americane
cu o perioadă de trei luni. Ceea ce măsoară aceste variabile este, de fapt, rata profitului pentru
anumite active şi prezintă o apropiere mare faţă de politica monetară americană. Autorul lucrării
„Contagiune şi interdependenţe între ţările Europei Centrale”, Sebastien Walti [137], propune
considerarea în analiză a ratei fondurilor federale şi a surprizelor politicii monetare. De
asemenea, autorul analizează reacţia investitorilor la modificările ratei profitului pentru bonurile
de tezaur şi la modificările în politica monetară.
73
Folosirea ratei de schimb, pe termen scurt, a SUA, pentru a modela influenţa politicii
monetare americane, nu este pe deplin corectă, deoarece diferite modificări în rata fondurilor
federale prezintă un impact direct asupra ratei dobânzii.
Care este relaţia dintre politica monetară federală şi comportamentul ratei dobânzii?
Teoria probabilităţii afirmă că rata dobânzii pe termen lung reflectă profiturile aşteptate în viitor
de pe urma hârtiilor de valoare emise pe termen scurt. Astfel, orice modificare în rata dobânzii
pe termen scurt, în prezent sau în viitor, va cauza modificări similare în rata dobânzii pe termen
lung. Profitul de pe urma hârtiilor de valoare dirijează aşteptările viitoare ale ratei targhet în
aceeaşi direcţie.
Relaţia Fisher afirmă că rata dobânzii nominale are două componente: rata dobânzii reale
şi inflaţia aşteptată. Dacă, în piaţă, se prevede o inflaţie mare în viitor, participanţii vor cere o
rată a dobânzii mai înaltă în compensaţie. Astfel, micşorând rata dobânzii pe termen lung, ar
putea necesita o majorare a ratei dobânzii pe termen scurt. Această explicaţie este validă pentru
acţiuni pe termen lung, iar semnificaţia ei pe termen scurt nu este importantă.
Teoria probabilităţii şi relaţia Fisher reprezintă două argumente teoretice pentru relaţia
dintre politica monetară şi rata dobânzii. Totuşi, din analiză, reiese că aceste două teorii nu sunt
întotdeauna adecvate pentru a lămuri politica monetară şi efectele acesteia [32, p. 195-200].
O altă analiză propusă de Walti se referă la propagarea şocurilor specifice ţării asupra
pieţei hârtiilor de valoare şi impactul şocurilor externe asupra unui eşantion de patru ţări: Rusia,
Republica Cehă, Ungaria şi Polonia. Perioada de timp luată în studiu cuprinde intervalul
1.07.1998 – 31.12.1999. Prin acţiunea şocurilor externe, se presupun profiturile de pe urma
activităţii cu hârtiile de valoare şi ratele dobânzii ale SUA şi Germania. Analizând modelele
econometrice şi şocurile posibile – rata dobânzii pe termen de 3 luni, rata dobânzii interbancară,
rata fondurilor federale, rata targhet a fondurilor federale, rata discount şi un component
neaşteptat al politicii monetare, Sebastien Walti ajunge la ideea că ţările cu o rată de schimb
valutar, relativ flexibilă, ca Polonia şi Cehia, reacţionează mai puţin la şocurile externe decât
Ungaria cu o politică de schimb rigidă.
Din analiză, reiese că investitorii reacţionează mai mult la modificările în politica
monetară, şi nu la modificările ratelor dobânzii determinate de piaţă. O cauză poate fi faptul că
perioada de timp, în analiza dată, este una foarte turbulentă pentru pieţele emergente.
Gelos şi Sahay [46, p. 53-86] studiază, de asemenea, interesanta problemă referitoare la
asimetria transmiterii şocurilor pozitive şi negative. Ei consideră că, în cazul crizei financiare din
Rusia din 1998, diferenţa dintre impactul şocului pozitiv şi a celui negativ este mai mare şi nu
survine nici un efect semnificativ de pe urma realizării profiturilor pozitive din hârtiile de
valoare ruseşti pe alte pieţe. De asemenea, din analiza lui Gelos şi Sahay, reiese că indiferent de
74
politica monetară din SUA, şocul rusesc s-a manifestat pozitiv asupra situaţiei din Ungaria şi
negativ asupra celei din Cehia şi R. Moldova. Iarăşi, această asimetrie arată că atunci când
pieţele sunt afectate de şocuri negative, investitorii vând în toate pieţele fără discriminare, în
timp ce reacţia lor la şocurile pozitive este discriminatorie faţă de anumite ţări. Acest
comportament discriminatoriu al investitorilor reprezintă nişte efecte de echilibrare, adică de
remaniere şi regrupare a portofoliilor lor în piaţă.
În cazul ţărilor care au intrat, deja, în UE sau care sunt pe cale de aderare, una din
condiţiile care trebuie satisfăcute este adoptarea valutei unice – Euro. Astfel, această fază de
tranziţie se caracterizează prin adoptarea unor rate de schimb fixe şi o mobilitate totală a
capitalului. Din teoria macroeconomică, reiese că pentru durabilitatea acestui aranjament se vor
solicita politici naţionale macroeconomice stabilite în conformitate cu cererile externe. Astfel,
vor fi puţine posibilităţi de echilibrare a şocurilor externe şi va fi nevoie de o flexibilitate
maximă din partea ţărilor în proces de aderare. Mecanismele de propagare a şocurilor specifice
anumitor ţări, de asemenea, se modifică în faţa unor evenimente de mare anvergură. Chiar dacă
şocurile pozitive pot produce efecte negative sau pozitive asupra ţărilor vecine, şocurile negative,
întotdeauna, induc efecte negative. Această asimetrie reflectă situaţia că investitorii nu
discriminează ţările cu situaţii proaste, în timp ce sunt foarte selectivi faţă de ţările cu o situaţie
pozitivă [29, p. 151-154].
O altă analiză a crizei ruseşti şi a impactului contagios realizată de către Kazunari Ohashi
şi Charlotte Honebone [63], incluzând trei ţări din Europa de Est – Polonia, Ungaria şi Republica
Cehă – arată că aceste ţări au reuşit să fie rezistente faţă de acest şoc extern. Cercetătorii
analizează efectul contagiunii din trei puncte de vedere: 1) reacţia pieţei, 2) diferenţe în
principiile economice, 3) rolul mişcărilor de capital pe termen scurt.
Din punctul de vedere al reacţiei pieţei, autorii consideră că ţările Europei de Est au
scăpat de atacurile asupra valutelor naţionale datorită faptului că ele au fost în afara zonei de
reacţii în lanţ a contagiunii. Pieţele de capital în aceste ţări, fiind mici şi nelichide, nu au fost
atractive pentru „marii jucători”, care au tendinţa de a penetra doar acele pieţe care oferă rate
înalte ale profitului. Această opinie explică de ce criza rusească s-a propagat rapid către America
Latină, unde investitorii afectaţi negativ îşi reglau poziţiile. O altă idee ţine de faptul că ţările
Europei de Est aparţineau zonei valutare a Mărcii Germane (DM) şi, astfel volatilitatea ratei de
schimb dolar/DM era joasă, iar reacţia pieţei în ţările est-europene fiind mai puţin negativă.
Din punctul de vedere al principiilor economice, Ohashi şi Honebone evidenţiază
politicile micro- şi macroeconomice de succes implementate de către ţările Europei de Est. Ei
menţionează următoarele abordări:
75
1. Trecerea de la economia ancoră Rusia spre Europa, astfel stabilind relaţii şi parteneriate
strânse cu ţările Europei. Unii economişti consideră acest fapt drept un catalizator al
crizei ruseşti. Implicarea activă a UE, prin asistenţă şi suport în vederea redresării
economiilor şi aderării la UE şi prin dislocarea producţiei în aceste zone, unde forţa de
muncă calificată şi resursele sunt mai ieftine.
2. Restructurare, reforme fiscale de succes, privatizare şi menţinerea inflaţiei, dezvoltarea
pieţelor financiare şi de capital şi a infrastructurii.
Economiştii consideră că controlul strict al mişcărilor de capital, pe termen scurt,
contribuie la micşorarea efectului contagios. Astfel, liberalizarea masivă în Rusia în 1996 a
obligaţiunilor guvernamentale au cauzat fluxuri excesive de bani în ţară, în timp ce, în multe ţări,
precum Thailanda sau Indonezia, investiţiile străine în instrumente financiare pe termen scurt
sunt interzise. Introducând aceste controale – creşte costul capitalului şi riscul şi se subminează,
astfel, creşterea economică. Cei care pledează împotriva controalelor afirmă că, chiar dacă o ţară
se bazează pe împrumuturi pe termen lung, existenţa unei pieţe de capital, pe termen scurt, solide
şi lichide, care oferă resurse şi instrumente flexibile de hedging, este o premisă pentru o piaţă de
capital pe termen lung lichidă şi durabilă.
Toţi factorii analizaţi mai sus au interacţionat şi au jucat un rol important în protejarea
pieţelor Ungariei, Poloniei şi Cehiei de efectul contagios al crizei ruseşti. Din această
perspectivă, Ohashi şi Honebone generalizează că politicile economice disciplinate şi
deschiderea pieţelor financiare şi de capital constituie premise importante în vederea protejării
faţă de crizele financiare pentru economiile de periferie.
Astfel, în baza analizei efectului de contagiune a crizei financiare din Rusia, realizate de
către mai mulţi savanţi [40], s-a confirmat impactul major al acesteia atât asupra ţărilor
dezvoltate, cât şi asupra celor emergente.
Efectul contagiunii ca proporţie din volatilitatea totală nu prezintă diferenţe în acţiune în
funcţie de nivelul de dezvoltare al ţărilor. Astfel, contagiunea este un fenomen rezervat atât
ţărilor dezvoltate, cât celor în curs de dezvoltare.
Deschiderea faţă de comerţul exterior şi mişcarea internaţională a factorilor de producţie
au contribuit, indiscutabil, la progresul economic şi politic al naţiunilor. Totuşi, acest fenomen a
diseminat o senzaţie de vulnerabilitate şi nesiguranţă.
Cu referinţă la ţările Europei Centrale şi de Est, constatăm că, odată cu liberalizarea
economică şi reformele politice şi instituţionale parvenite, ele au trecut în etapa tranziţiei. Unii
autori consideră că această perioadă iniţială dificilă, în cazul acestor ţări, poate fi explicată de
şocurile negative legate de comerţul internaţional şi ruperea legăturilor comerciale cu URSS şi
iniţierea legăturilor cu Europa de Vest.
76
Totuşi, în decursul anilor 2008-2009, influenţele negative din partea activităţii globale
economice slabe, fluctuaţiile preţurilor şi instabilitatea pieţei financiare au indus o vulnerabilitate
înaltă noilor pieţe emergente şi a celor în curs de dezvoltare (Figura 2.7) [152].
Literatura economică bazată pe teoria Heckscher-Ohlin susţine că comerţul internaţional
creează beneficii pentru toţi participanţii, având în vedere specializarea ţărilor în baza
Notă: Vulnerabilităţile sunt măsurate în baza dezvoltării exporturilor, ISD, fluxurilor de remitenţe, ratei datoriilor
externe (ţărilor emergente) şi ajutoarelor străine (pentru ţările cu venituri mici).
Figura 2.7. Vulnerabilităţile în pieţele emergente şi în curs de dezvoltare
Sursa: adaptat de autor în baza datelor[152]
avantajelor comparative. Literatura actuală, însă, susţine contrariul şi impactul comerţului
internaţional asupra sărăciei şi a inegalităţii.
Un pas important în identificarea directă a canalelor prin care comerţul influenţează
sistemul economic intern a fost realizat de Winters [139], care a accentuat următoarele puncte-
cheie:
1. Şocurile comerciale acţionează prin preţuri.
2. Politicile guvernamentale ar putea preveni transmiterea lor internă.
3. Şocurile comerciale afectează gospodăriile în diferite maniere.
4. Modificările politicii comerciale în favoarea producătorilor anumitor produse pot crea
avantaje.
77
5. Liberalizarea comerţului diminuează veniturile din tarife şi, respectiv, reduc cheltuielile
sociale.
Definind vulnerabilitatea – gradul de expunere la riscuri plus situaţia socio-economică şi
capacitatea de a răspunde adecvat la aceste şocuri, pentru a evita micşorarea bunăstării – este
important de menţionat că bunăstarea şi sărăcia sînt rezultate ex-post, pe când vulnerabilitatea
constituie o condiţie ex-ante care poate duce la un rezultat negativ. În opinia noastră, în
aprecierea vulnerabilităţii, o importanţă prioritară prezintă atât valorile curente ale fenomenului,
cât abilitatea de a înţelege dinamica viitoare şi a face intervenţiile necesare. Astfel, ideea poate fi
explicată prin următoarea formulă:
Expunerea la risc + Instrumente de răspuns + Caracteristicile socio-economice ale Unităţii
(factori exogeni) (factori endogeni)
= Vulnerabilitatea socio-economică [54] (2.1)
(rezultat negativ)
În mod tradiţional, problematica volatilităţii era considerată drept fenomen al ciclurilor de
afaceri doar cu efecte secundare pentru economiile emergente, cu excepţia cazurilor de crize
extreme. Totuşi, în ultimii ani, abordarea economică s-a modificat şi volatilitatea este
considerată, de către economişti, drept un factor important pentru dezvoltare ce ţine atât de
creştere, cât şi de eradicarea sărăciei.
Diferenţele din volatilitatea variabilelor agregate ale diferitelor ţări, precum consumul sau
creşterea PIB-ului, pot apărea din diferenţele în incidenţa şocurilor sau din diferenţele în
transmiterea şocurilor.
Relaţia dintre volatilitate şi creşterea economică are o semnificaţie dublă. O parte din
modelele economice sugerează că integrarea economică ar trebui să ducă la diminuarea
volatilităţii consumului. Pe de altă parte, analiza în interiorul ţărilor şi în diferite sectoare indică
o creştere rapidă asociată cu o volatilitate mărită, în timp ce analiza între ţări – situaţia inversă
(volatilitate mărită asociată cu creştere mică).
Analizând performanţa ţărilor Europei Centrale şi de Sud-Est, pe parcursul ultimului
deceniu se observă un progres şi o convergere spre nivelul socio-economic al Europei. În
conformitate cu ipoteza Barro şi Saal-i-Martin [8], se observă o relaţie negativă între creşterea
venitului pe cap de locuitor şi logaritmul natural al nivelului lui iniţial. Totuşi, această
convergenţă este asociată cu un grad ridicat de volatilitate, în comparaţie cu performanţa ţărilor
Comunităţii Economice Europene. Întrebarea care se cere analizată acum este dacă volatilitatea
78
macroeconomică mărită din anii ’90 este legată de abilitatea scăzută în prezent de a reacţiona la
şocurile asociate liberalizării economice.
Analizând incidenţa şocurilor comerciale asupra performanţei ţărilor ECSE, în termeni de
bunăstare, este evident că măsura de referinţă este Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU), măsurat
după longevitatea vieţii, angajarea în câmpul muncii şi BIP pe cap de locuitor. Ceea ce este
sugestiv în această analiză este abilitatea populaţiei de a reacţiona la şocuri prin consumul pe cap
de locuitor. Astfel, autorii U. Triulzi, A. Federici, P. Montalbano, C. Pietrobelli [131] au adoptat
IDUR (R – Revizuit) folosind, în analiza vulnerabilităţii, consumul pe cap de locuitor în loc de
PIB per capita.
IDUR ti = w x1 X 1ti + w x2 X 2ti + w x3 X 3ti (2.2)
Unde: IDUR ti este indicatorul dezvoltării umane în perioada t pentru ţara I; w este contribuţia
fiecărei variabile faţă de component, X este variabila.
Pentru a analiza volatilitatea IDUR faţă de şocurile comerciale, autorii folosesc metoda
recomandată de BM – HDSP prin care se elaborează o „Matrice a comerţului” cu factorii direcţi
şi indirecţi, indigeni şi exogeni, care au legătură cu comerţul şi bunăstarea şi distingând trei
grupe de explicaţii: şocurile comerciale, instrumente macro şi caracteristicile specifice ţării.
Având în vedere riscul comercial, se disting principalele surse ale instabilităţii comerciale:
1) volatilitatea producţiei;
2) volatilitatea deschiderii faţă de comerţ;
3) volatilitatea termenilor comerciali;
4) volatilitatea contului curent al balanţei de plăţi;
5) volatilitatea preţurilor de import.
În baza analizei acestor factori, se întocmeşte un Indicator al Şocurilor Comerciale (IŞC),
după care se elaborează Indicatorul Instrumentelor Publice Macro (IIPM), care presupune:
1) transferuri curente nete din străinătate;
2) rata de schimb reală;
3) cheltuielile publice pentru educaţie şi sănătate.
La nivelul caracteristicilor specifice ţării, se consideră:
1) datoria publică;
2) exportul materiei prime agricole;
3) importul/exportul energiei;
4) exportul/importul de petrol;
5) investiţiile străine directe;
79
6) numărul populaţiei;
7) comunicaţiile;
8) angajarea forţei de muncă în industrie;
9) fluxurile de capital private.
Analizând toţi indicatorii menţionaţi mai sus, se poate testa relaţia lineară dintre
volatilitatea IDUR, şocurile externe, instrumentele politicii publice şi caracteristicile macro ale
ţărilor. Astfel, începând cu matricea comercială, autorii estimează următorul model al regresiei:
Vol IDUR i = β0 + β1 IŞC i + β2 IIPM i + β3 CŢ i + β4 CFAEE i + ε i (2.3)
Unde: I = 1...N, unde N exprimă numărul ţărilor incluse în analiză;
Vol IDUR - devierea standard a nivelului de modificare a IDUR;
IŞC – Indicatorul Şocurilor Comerciale;
IIPM – Indicatorul Instrumentelor Publice Macro;
CŢ – un set de Caracteristici specifice ţării I;
CFAEE – Calitatea Fictivă de Membru al Ariei Economice Europene;
ε – eroare.
Acest model denotă o legătură semnificativă pozitivă între nivelul de modificare a
volatilităţii IDUR şi şocurile comerciale şi o corelaţie negativă cu volatilitatea Instrumentelor
Publice. De asemenea, se arată o relaţie negativă între volatilitatea IDUR şi calitatea fictivă de
Membru al Ariei Economice Europene, având în vedere că fenomenul macrovolatilităţii este
„contextual”, adică diferă în diferite state.
Următoarea etapă a analizei constă în evaluarea afirmaţiei, precum că ţările cu o
volatilitate mai înaltă pot fi considerate mai vulnerabile. Pe de o parte, există o relaţie pozitivă
între volatilitatea IDUR şi creşterea ei medie. Totuşi, impactul incertitudinii economice asupra
ţărilor este negativ şi poate fi asociat cu instabilitatea macroeconomică (Judson şi Orphanides
[61]), slăbiciune instituţională (Rodrik [110, p. 229-242]) sau chiar nesiguranţă politică (Alesina
et al.[3, p. 189-213]). Acest fenomen poate fi şi mai semnificativ, dacă descompunem
volatilitatea totală IDUR în volatilitate normală, mare şi de criză. Analizele arată că, în cadrul
ţărilor UE, rata modificărilor IDUR nu a depăşit limitele, în timp ce, în cadrul ţărilor ECE,
volatilitatea extremă a fost evidentă anume în anii ’90.
Rezultatele acestui studiu arată că liberalizarea comerţului în Europa de Est, nefiind
asociată cu reforme şi instrumente consistente, poate cauza prejudicii dezvoltării umane şi
bunăstării, în general. Este evident că, prin politici constructive abordate de statele din estul
80
Europei, pot fi minimizate efectele nedorite ale macrovariabilelor internaţionale şi influenţa
acestora.
În urma cercetărilor, la nivel spaţial, identificăm două tipuri de şocuri:
1) şocuri globale – modificări şi mişcări ale variabilelor exogene care se difuzează la nivel
internaţional;
2) şocuri specifice unei anumite ţări – fluctuaţiile din interiorul unei ţări.
Fiecare categorie de şocuri se divizează în şocurile cererii şi ofertei.
Impactul şocurilor globale
Dezvoltarea tehnologiilor globale prezintă un efect pozitiv asupra producţiei, consumului,
investiţiilor şi economiilor. Contul curent nu este afectat, deoarece bunul investiţional
este finanţat, în întregime, de către economiile naţionale. Şocul tehnologic internaţional
manifestă un efect simetric asupra variabilelor naţionale şi străine.
Creşterea cheltuielilor guvernamentale globale are două efecte-cheie asupra variabilelor
naţionale: descreşterea producţiei, consumului, economiilor şi investiţiilor şi nu afectează
contul curent. Aceste cheltuieli globale au acelaşi efect asupra variabilelor naţionale şi
străine [93, p. 1-16].
Impactul şocurilor specifice ţării
Dezvoltarea tehnologiei naţionale are un impact pozitiv asupra tuturor variabilelor
macroeconomice naţionale – creşterea producţiei, investiţiilor, consumului şi a
economiilor; dar se deteriorează contul curent, deoarece economiile realizate nu sunt
suficiente pentru a acoperi nivelul investiţiilor solicitate. Şocul tehnologic naţional, însă,
are un efect opus asupra ţărilor vecine, care realizează descreşteri la nivelul variabilelor
macroeconomice.
Dezvoltarea tehnologiei străine are următoarele efecte: iniţial, contul curent
reacţionează pozitiv, după – negativ, nivelul producţiei reacţionează întotdeauna negativ,
iar relaţia dintre economii şi investiţii este opusă.
Creşterea cheltuielilor guvernamentale naţionale duce la descreşterea producţiei,
investiţiilor, consumului şi economiilor.
Creşterea cheltuielilor guvernamentale străine au un impact negativ asupra contului
curent, a producţiei, a economiilor şi a investiţiilor.
Efectul creşterii cheltuielilor guvernamentale la nivel naţional are, totuşi, un impact mic
asupra variabilelor macroeconomice.
Sincronizarea ciclurilor economice între ţările Europei Centrale şi de Sud-Est cu aria
euro se consideră o precondiţie necesară pentru lărgirea cu succes a Uniunii Monetare Europene
81
(UME). Astfel, criteriile de convergenţă stabilite în Tratatul de la Maastricht, printre altele,
presupun: stabilitatea preţurilor, politică fiscală stabilă, rata de schimb valutar stabilă etc. Pe
lângă acestea, se mai include şi aria valutară optimă (AVP), criteriu menţionat de Mundell [91, p.
657-665], McKinnon [82, p. 717-725] şi Kenen [67, p. 41-60], care presupune integrarea prin
comerţ şi sincronizarea ciclurilor de afaceri între ţările membre şi cele candidate. Dacă ciclurile
de afaceri nu sunt sincronizate, posibil din cauza şocurilor asimetrice sau a transmiterii şocurilor
comune, politica monetară comună a cărei sarcină este monitorizarea inflaţiei şi a producţiei,
poate crea conflicte între ţări referitoare la politica monetară preferată şi, astfel, lărgirea uniunii
monetare prematur poate fi foarte scumpă.
Pentru a analiza nivelul sincronizării ţărilor ECSE cu aria euro, Sandra Eickmeier şi Jorg
Breitung [41] au realizat un studiu foarte detaliat, în care, datele primare cuprind variabile
macroeconomice ca preţuri medii, rate ale dobânzii pe termen scurt şi rate de schimb ale
principalelor ţări din zona euro (Austria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Spania,
Finlanda, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Portugalia) şi ţările ECSE (Cehia, Estonia, Ungaria,
Lituania, Letonia, Polonia, Slovenia şi Slovacia). De asemenea, sunt incluse şi variabile globale
ca BIP-ul SUA şi preţurile mondiale pentru petrol. Studiile au arătat că fluctuaţiile acestor
variabile au un impact direct asupra zonei euro.
Prima etapă a analizei autorilor se bazează pe studiul legăturilor economice între cele
două zone şi se focalizează asupra specializării industriale. Dacă ţările care au aceeaşi structură
economică sunt lovite de anumite şocuri industriale, atunci ciclurile de afaceri ar trebui să se
mişte în paralel (fapt confirmat de Hagen şi Traistaru în 2005 [52]). Altă analiză statistică
măsoară gradul de integrare a ţărilor Europei Centrale în UME după nivelul comerţului şi
investiţiilor străine directe, care are un impact pozitiv asupra sincronizării, după care se
analizează nivelul producţiei şi al inflaţiei în cadrul acestor ţări şi al zonei euro.
Din studiile realizate, reiese că ţările din ambele regiuni dispun de diferite specializări
industriale. Portugalia, Irlanda, Grecia şi, pe de altă parte, Ungaria şi Estonia au o sincronizare
mică faţă de zona euro. Ţările ECSE sunt mai heterogene din punct de vedere al specializării
industriale decât ţările UME.
Din punct de vedere al participării la comerţul mondial şi accesul la investiţii străine
directe, ţările UME sunt integrate mult mai intens decât ţările ESE.
După analizele statistice realizate, sunt redate următoarele concluzii:
Creşterea producţiei şi modificările în inflaţie în ţările UME sunt corelate mult mai
puternic cu agregatele zonei euro. Corelaţii dinamice în creşterea producţiei se
înregistrează în Slovenia, Ungaria, Polonia şi Estonia. În Slovacia, Cehia, Lituania,
82
corelaţia este slabă, în mare parte, datorită crizei financiare din Rusia din 1998 şi celei
din Cehia din 1996.
Modificările în inflaţie în ţările ECE par să fie mai corelate cu zona euro datorită
focalizării, la începutul anilor ’90, a băncilor din Europa Centrală şi de Est asupra
dezinflaţiei.
Astfel, se înregistrează corelaţii puternice ale ciclurilor de afaceri cu zona euro în
Ungaria, Polonia şi Slovenia, care sunt mai puternice decât corelaţiile pentru Grecia şi
Portugalia.
Pentru a analiza mai profund impactul şocurilor externe asupra variabilelor
macroeconomice, trebuie să pornim de la examinarea sursei şi caracteristicilor şocurilor. Astfel,
Tabelul 2.9 arată că majoritatea variabilelor agregate din zona euro sunt explicate de factorii
comuni: 88% creşterea producţiei şi 70% modificările din inflaţie şi ratele dobânzii pe termen
scurt. Excepţie fac consumul şi creşterea angajării în câmpul muncii.
Din analizele realizate de Sandra Eickmeier şi Jorg Breitung pentru perioada 1993-2003,
rezultă efectele persistente ale şocurilor cererii şi politicii monetare (40% şi respectiv 39%)
asupra nivelului producţiei şi a preţurilor şi numai a şocului cererii asupra ratei dobânzii. Şocul
ofertei are un impact de doar 19% (Tabelul 2.9).
Tabelul 2.9. Variaţiile variabilelor agregate din zona euro determinate de factorii comuni
PIB 0,88 Investiţii 0,65 Consum 0,38 Angajarea în câmpul muncii 0,34 Productivitate 0,78 Inflaţia Indicelui Preţurilor de Consum (IPC) 0,73 Rata dobânzii pe termen scurt 0,72 Rata dobânzii pe termen lung 0,67 Rata de schimb reală 0,85 Contul curent 0,53
Sursa: elaborat de autor în baza datelor [41]
Aplicând metoda descompunerii istorice, autorii au analizat impactul fiecărui şoc separat
pe parcursul fazei de expansiune (până în trimestrul 4 al anului 2000). Astfel, şocul cererii a
stimulat mai mult activitatea economică din zona euro. Contribuţia şocului politicii monetare a
fost, de asemenea, pozitiv, dar într-o măsură mai mică, în timp ce contribuţia şocului ofertei a
fost zero. Inflaţia în această perioadă a crescut moderat. În perioada stabilizării, nivelul
producţiei a fost depreciat de către politica monetară şi şocul cererii.
O problemă curioasă asociată cu aceste două perioade de expansiune şi stabilizare în zona
Euro este deprecierea masivă a euro faţă de dolar. Rata de schimb efectivă în zona euro nu
83
reacţionează la şocurile cererii şi ofertei, dar depreciază semnificativ ca răspuns la şocul politicii
monetare. Aceeaşi idee este susţinută şi de Clarida şi Gali [24], care precizează că cel mai mare
impact asupra ratei de schimb valutar îl are politica monetară (64%), urmată de şocul cererii
(26%) şi şocul ofertei (9%). Iar fluctuaţiile la nivelul preţurilor hârtiilor de valoare sunt, de
asemenea, cauzate de şocurile politicii monetare.
Aşadar, se impune concluzia că corelaţia ciclurilor de afaceri dintre ţările ECE cu aria
euro este mai joasă decăt corelaţia dintre UME şi zona euro, dar este mai mare decât în unele ţări
europene ca Grecia şi Portugalia. Principalele surse ale fluctuaţiilor, de până la criza financiară
şi economică globală din ultimii ani, în Europa, în anii 1993-2003, sunt: şocul ofertei, şocul
cererii şi şocul politicii monetare. Impactul pozitiv al şocului cererii a stimulat producţia, iar
şocul ofertei a stabilizat inflaţia. Treptat, efectul pozitiv al cererii a dispărut. Împreună cu
şocurile politicii monetare contracţioniste care au cauzat micşorarea pieţei europene a hârtiilor de
valoare şi, pe fondul demarării crizei financiare globale, au indus slăbirea economică a Europei.
Impactul crizei financiare şi economice globale asupra noilor pieţe emergente
Criza economică care a captat atât de mult atenţia întregii lumi, în ultimul timp, a depăşit
cu mult graniţele sectoarelor afectate iniţial. Economistul şi preşedintele Rezervei Federale a
SUA, în 1987-2006, Alan Greenspan, a definit această criză drept un “ tsunami al creditelor care
apare o dată la un secol”, generată de un colaps ale cărui cauze profunde se regăsesc în sectorul
imobiliar american. Unda de instabilitate s-a propagat de la un sector la altul, mai întâi din
sectorul imobiliar în cel bancar şi în alte pieţe financiare, iar apoi în toate domeniile economiei
reale [30, p. 129-137].
Expansiunea din 2002-2007 a început cu o lovitură – spulberarea iluziei capitalului tehnic
american, în 2000-2001, care a avut un efect substanţial asupra gospodăriilor americane. Pentru a
reduce durata şi gravitatea recesiunii rezultate, Rezerva Federală a temperat agresiv politica
monetară, prin reducerea fie a ratei dobânzii la fondurile federale, fie a ratei de scont. Preţurile
mai ridicate din domeniul imobiliar au alimentat o explozie a consumului, iar politica monetară
expansionistă continuă a Rezervei Federale a menţinut economia Statelor Unite inundată de
lichidităţi în exces. Un alt ingredient fundamental, care a stat la baza ratelor scăzute persistente
ale dobânzilor reale americane (şi globale), a fost orientarea ţărilor în curs de dezvoltare spre
acumularea unor volume mari de active americane. Datorită acestui lucru a fost posibilă
finanţarea, de către Statele Unite, a deficitului lor masiv de cont curent pe o perioadă prelungită
fără a schimba radical ratele reale ale dobânzilor sau ale cursurilor de schimb reale. În acelaşi
timp, Wall Street a înregistrat inovaţii financiare profunde, create de încercarea de a obţine
randamente mai mari ale profiturilor într-un mediu cu rate scăzute ale dobânzilor [62, p. 1-10].
84
Şi economiile în curs de dezvoltare au prosperat în perioada 2002-2007. Dar, din cauza
dezvoltării explozive din ţările dezvoltate, creşterea înregistrată de ţările în curs de dezvoltare a
fost impulsionată şi mai mult de veniturile crescute din exporturi şi de preţurile mai mari ale
mărfurilor, un val de investiţii străine directe, şi de remiteri mai mari din străinătate. În primul
rând, creşterile înregistrate de economiile ajunse la maturitate şi de celelalte economii au sporit
acut cererile la export în 2002-2007, astfel că exporturile ţărilor în curs de dezvoltare au avut o
creştere chiar mai accelerată decât ritmul rapid de creştere al acestora din anii 1990. În acelaşi
timp, preţurile mărfurilor au înregistrat o creştere accentuată, constituind, în acelaşi timp, şi un
rezultat, dar şi o contribuţie la creşterea multor ţări în curs de dezvoltare (Figura 2.8).
Ponderea exporturilor, din cadrul PIB-ului ţărilor în curs de dezvoltare, a crescut de la
29%, în 2000, la 39% în 2007. În al doilea rând, afluxul de investiţii străine directe în ţările în
curs de dezvoltare a crescut spectaculos, deoarece investitorii încercau să obţină profituri mai
mari decât cele pe care le puteau obţine pe plan intern, într-o perioadă cu randamente scăzute ale
profiturilor din economiile ajunse la maturitate. Numai în 2007, fluxurile de capital net către
ţările în curs de dezvoltare au crescut de la 269 miliarde de dolari S.U.A., la cifra record de 1
trilion de dolari S.U.A..
Figura 2.8. Indicii preţurilor reale ale bunurilor de larg consum, 2000-2008
Sursa: adaptat de autor în baza datelor Băncii Mondiale [149] Global Development Finance, în 2008, remarcă faptul că “împrumuturile nete la bănci şi
fluxurile obligaţiunilor au crescut teoretic de la zero, în 2002, la 3% din PIB-ul ţărilor dezvoltate
în 2007, în timp ce fluxurile nete de capital direct şi cele ale titlurilor portofoliilor au crescut de
la 2,7% din PIB la 4,5%” [149]. Remiterile de la lucrătorii plecaţi peste hotare au avut şi ele o
creştere accentuată, însumând aproximativ 240 miliarde de dolari S.U.A. în 2007 (Figura 2.9).
Aceste transferuri au constituit o sursă deosebit de importantă de finanţe pentru anumite ţări
abundente în forţă de muncă şi cu resurse limitate.
85
Figura 2.9. Fluxurile de capital privat spre ţările în curs de dezvoltare
Observaţie: fluxurile de capital includ atât ISD, cât şi pe cele de portofoliu
Sursa: adaptat de autor în baza datelor Băncii Mondiale [149]
Această creştere rapidă înregistrată de aceste trei surse de finanţare a dus la o dezvoltare
explozivă în multe ţări în curs de dezvoltare, în fruntea cărora s-au situat BRIC. Drept consecinţă
atât a efectelor directe ale investiţiilor, cât şi a acestui ciclu de autoconsolidare, ansamblul ţărilor
dezvoltate a atins cele mai mari rate de creştere înregistrate de câteva zeci de ani. Din 2003 până
în 2007, PIB-ul colectiv al ţărilor în curs de dezvoltare a crescut cu peste 5% în fiecare an; în
2006, rata de creştere a atins un maximum de aproape 8%, toate regiunile în curs de dezvoltare
atingând, sau depăşind o creştere de aproape 5% (vezi Figura 2.10).
Figura 2.10. Creşterea PIB-ului în ţările dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare
Observaţie: Liniile neîntrerupte redau trendurile temperate
Sursa: adaptat de autor în baza datelor Băncii Mondiale [149]
În acelaşi timp, cererea SUA a fost stimulată de oscilaţia substanţială a poziţiei fiscale a
SUA, de la un excedent mic, în 2001, la un deficit considerabil în 2003, rezultat din creşterea
acută a cheltuielilor de apărare şi siguranţă naţională dublată de reducerea impozitelor
administraţiei centrale.
86
Odată cu creşterea rapidă din ţările în curs de dezvoltare, au apărut şi vulnerabilităţile, la
fel ca şi cele apărute în ţările dezvoltate. Combinaţia dintre capitalul de investiţii abundent şi
creşterea rapidă a dus la creşterea preţurilor bunurilor imobiliare la nivele nerealiste în anumite
pieţe emergente.
Creşterile preţurilor mărfurilor înregistrate în prima etapă a acestei perioade de creştere
globală rapidă, care a durat aproximativ din 2002 până în 2006, au fost compensate de costurile
de producţie mici din ţări, precum China, India, Vietnam şi altele. Exporturile ieftine din ţările
respective au permis economiei mondiale să continue să obţină atât o creştere ridicată, cât şi o
inflaţie moderată (deşi aflată în creştere). Dar, din cauza anilor de creştere rapidă până în 2007,
multe economii începuseră să se confrunte cu constrângeri legate de capacitate. Costurile
resurselor au înregistrat creşteri spectaculoase, iar deficitele gemene ale SUA– cel fiscal şi cel de
cont curent – au dus la o depreciere a dolarului şi la o volatilitate mai mare a preţului produselor
de larg consum.
Creşterile anuale de două cifre ale preţurilor bunurilor imobiliare din SUA s-au dovedit a
nu fi sustenabile, şi bineînţeles, raporturile preţ-chirie şi preţ-venit care înregistraseră creşteri
rapide nu aveau cum să nu se prăbuşească. Multe ţări dezvoltate, ca Irlanda, Regatul Unit, şi
Australia , cât şi pieţe emergente – Rusia şi China, au înregistrat, de curând, creşteri nerealiste în
pieţele activelor [173].
Figura 2.11. Încetinirea globală sincronizată, cauzată de recesiunea în ţările dezvoltate
Sursa: adaptat de autor în baza datelor UN/DESA [173]
Recesiunea a devenit o certitudine macroeconomică. Din fericire, când criza s-a declanşat
făţiş după 14 septembrie şi Lehman Brothers a intrat în faliment, factorii de decizie au reacţionat
rapid şi pragmatic pentru a evita consecinţele cele mai grave — o închidere completă a pieţei
interbancare globale, un consum rapid al creditelor, şi consecinţele finale ale acestuia, colapsul
sistemului bancar global. Datorită intervenţiei de amploare, decisive şi coordonate a autorităţilor
87
din Zona Euro, Regatul Unit, Japonia, şi SUA, putem considera că prăbuşirea sectorului bancar a
fost prevenită. Amploarea pierderilor este enormă şi ele vor genera efecte semnificative ale
avuţiei asupra consumului.
Criza financiară şi economică globală este o realitate, un fapt cert resimţit de întreaga
lume. Totuşi, printre cauzele-cheie, care au dus la declinul Europei Centrale şi de Sud-Est, se
înscriu următoarele:
Integrarea comerţului ţărilor în tranziţie exprimată prin volumul exportului şi importului
ca valoare din PIB (care a crescut simţitor începând cu 2002, iar în 2008 a ajuns la 50%
din PIB).
Deschiderea financiară a ţărilor în regiune, exprimată prin valoarea activelor şi pasivelor
străine ca valoare din PIB (care a ajuns de trei ori mai mare decât cea a ţărilor în
dezvoltare din Asia de Est în 2008).
Fluxul remitenţelor străine venite din Europa şi Rusia către ţările mai sărace din Europa
(care a crescut mult şi a creat o relaţie de dependenţă).
Anume, din aceste momente menţionate mai sus, nu este surprinzător faptul că criza
economică şi financiară globală a afectat regiunea dată prin toate cele trei dimensiuni ale
integrării – o stopare bruscă a fluxurilor de capital, descreşterea exporturilor alături de slăbirea
economiei mondiale şi scăderea migraţiei şi a remitenţelor din cauza afectării Europei şi a ţărilor
cu venit înalt din CSI. Pe lângă toate ţările emergente şi în curs de dezvoltare, Europa Centrală şi
de Sud-Est a înregistrat una din cele mai mari scăderi ale activităţii economiei în ultimele decenii
(-5% pentru ECE şi -6,7% pentru CSI) şi, după planurile optimiste, va înregistra o mică
restabilire în 2010 (1,8% pentru ECE şi 2,1 pentru CSI) [88].
În momentul de faţă, Europa încearcă să-şi revină după cea mai urâtă recesiune de după
Cel de-al Doilea Război Mondial. Activitatea economică a scăzut dramatic în decursul anului
2008 şi a continuat scăderea până la începutul lui 2009, când exporturile s-au redus drastic, fiind
urmate de diminuarea globală a cererii, a investiţiilor şi a activităţii generale. Pentru zona euro,
scăderea, totuşi, s-a redus în trimestrul 4 al anului 2009, dar economiile Spaniei, Greciei, Marii
Britanii şi a Irlandei de Nord continuă contractarea.
Totuşi, noii membri ai UE au fost atacaţi în cel mai drastic mod de către criză. În 2008-
2009, PIB-ul combinat al ţărilor a scăzut simţitor, după mai bine de zece ani de creştere robustă.
Chiar dacă la începutul lui 2010, indicatorii economici arată o lumină pozitivă, pronosticul
pentru 2011 este foarte ambiguu. Recesiunea din Ţările Baltice va continua, iar pentru ţările
Europei Centrale şi de Est se prevede doar o relaxare marginală şi o creştere per regiune de
1,2%. Revenirea la modelul de creştere bazat pe credite din surse străine este, practic, imposibilă
88
şi, de aceea, ţările ar trebui să se bazeze mai mult pe economiile locale şi pe exploatarea
posibilităţilor de export.
Impactul negativ asupra ţărilor în tranziţie s-a manifestat printr-o scădere a PIB agregat
cu 6,7% în CSI şi cu 3,7% în Europa Centrală şi de Sud-Est. Agitaţia din Rusia, cauzată de lipsa
accesului la resurse financiare internaţionale şi scăderea mondială a preţurilor la bunurile de
consum, a avut un impact major asupra ţărilor din CSI. Astfel, atât Ucraina, R. Moldova,
Georgia, cât şi alte state au înregistrat micşorări ale exporturilor şi a consumului, majorarea
inflaţiei şi a ratei şomajului.
Figura 2.12. Creşterea Indicelui Preţului de Consum în unele ţări din CSI, 2007 şi 2008
Sursa: adaptat de autor în baza datelor UN/DESA [174]
Totuşi, în această perioadă, vulnerabilitatea ţărilor din ECE, faţă de modificările de pe
piaţa mondială şi scăderea lichidităţilor globale, a fost diferită. Riscurile de cont curent
acumulate pe parcurs, datorită creşterii creditelor private şi dezechilibrelor externe, şi-au pus
amprenta. În ţările din Balcanii de Vest şi în Letonia, de exemplu, deficitul de cont curent a fost
în jur de 20% între 2006-2008. Deficitul Ucrainei a crescut foarte mult în ultimii 3 ani, iar cel al
Ungariei nu a fost foarte mult afectat. R. Moldova şi România suferă de o scădere drastică a
exporturilor. Efectul migraţiei şi al remitenţelor este foarte acut în R. Moldova şi Tadjikistan,
unde valoare lor reprezintă 30-40% din PIB.
Considerând rolul istoric al sectorului financiar în tranziţia de la economia planificată la
cea de piaţa, după două decenii de tranziţie, sistemul bancar la aproximativ 2/3 din ţările din
regiune este proprietate străină, ceea ce a condus la o deschidere financiară şi mai mare. Băncile
străine prezente în ţările în curs de dezvoltare au adus mai multe beneficii, şi anume resurse
financiare, stabilitate macroeconomică şi consolidare a sistemului bancar local, sisteme de
89
management moderne, noi instrumente şi tehnologii bancare atractive. Totuşi, creşterea excesivă
a valorii creditelor faţă de cea a depozitelor şi astfel a sprijinului băncilor pe împrumuturi
externe, ducea la expunerea mărită a ţărilor la situaţii imprevizibile de stopare a fluxurilor
financiare de peste hotare. La sfârşitul anului 2008, împrumuturile de valută străină constituiau
marea majoritate a împrumuturilor băncilor din noile pieţe emergente din Europa – 80% în Estonia şi
Letonia, şi 60% în Bulgaria, Ungaria, România etc. Unele excepţii au fost: Cehia – 10%, Slovacia –
20%, Polonia – 25% şi alte ţări cu cel mai scăzut indice al relaţiei credit-depozit. În graficul de mai
jos, sunt prezentate ţările din Europa integrate financiar. Cazurile de creştere excesivă a creditelor cu
30% pe an sunt reprezentate de următoarele ţări: Belarus, Lituania, România, Ucraina şi Rusia.
Bulgaria şi Kazahstan au înregistrat o convergenţă financiară mai lentă. Cehia şi Slovacia au
experimentat o creştere redusă a creditelor între 2000-2004 şi o creşterea mai semnificativă abia între
2005-2008. În final, graficul sugerează că ţările în tranziţie integrate financiar, care au înregistrat o
creştere excesivă a creditelor, au fost acelea care au ajuns mai târziu în tranziţie. Astfel, măsurând
intensitatea financiară a statelor, după ponderea creditelor private în PIB, este evident că majoritatea
fostelor ţări URSS, România şi Bulgaria, care au intrat mai târziu în tranziţie erau foarte superficial
integrate financiar în 2000, comparativ cu Croaţia şi Serbia, de exemplu (figura de mai jos).
Figura 2.13. Dezvoltarea creditelor private în 2005-2008: catch-up sau exces?
Sursa: adaptat de autor in baza datelor [88, p. 47]
90
Odată cu expansiunea creditelor private în cadrul noilor pieţe emergente din Europa, a
crescut semnificativ şi valoarea de piaţă a imobilului. Astfel, creditele au devenit destul de
accesibile, iar băncile europene cu filiale în ECSE au înregistrat venituri înalte. Pe măsura
dezvoltării activităţilor de împrumut în valută străină, au apărut probleme macroeconomice
pentru ţările a căror monedă naţională este diferită de Euro. Stimulentele de a împrumuta în
valută străină depindeau, în mare măsură, de ratele dintre valuta străină şi cea locală, de regimul
de schimb valutar şi aveau un impact major asupra inflaţiei/deflaţiei. Astfel, o bună parte dintre
ţările din ECE: Bulgaria, Estonia, Ungaria, Croaţia, România, Macedonia etc., în perioada 2007-
2008, au înregistrat o rată înaltă a inflaţiei.
Din considerentul creşterii excesive a creditării şi a riscurile acompaniate, autorităţile
ţărilor au iniţiat măsuri de protecţie contra vulnerabilităţilor şi anume: prevederi mai dure cu
privire la acordarea creditelor, reglementări de clasificare a împrumuturilor, rezerve minime
variate, raporturi între lichidităţi şi active – diferenţiind între valuta de creditare şi maturitate etc.
Totuşi, combinaţia dintre factorii iniţiali (dimensiunea pieţei, consumul, progresul în reformele
instituţionale), factorii exogeni (accesiunea la UE a multor state, lichiditatea globală înaltă) şi
politicile urmate de fiecare ţară în parte, într-o măsură mică, ar fi uşurat situaţia ţărilor, odată cu
începerea crizei globale.
2.3. Politici economice de diminuare a decalajelor economice în cadrul noilor pieţe
emergente din Europa Centrală şi de Sud-Est
Conform cercetărilor realizate, menţionăm că democraţia poate avea un efect direct
asupra creşterii PIB-ului, iar majoritatea studiilor asupra democraţiei generale şi dezvoltării
relaţiilor arată că democraţia are diferite impacturi pozitive şi negative asupra dezvoltării
relaţiilor prin diverse căi: politica electorală, grupuri de interese, instituţii şi vârsta regimului.
Autorii lucrării „Economia democraţiilor tinere: Politici şi performanţe” (2006) – Nathan
Converse şi Ethan B. Kapstein [25] susţin, de mult timp, că politicienii aleşi pe cale democratică
caută să minimizeze impozitele prin maximizarea cheltuielilor guvernului şi ca rezultat,
democraţiile vor tinde spre deficite bugetare. Dar cercetările empirice susţin că relaţia dintre
democraţie şi politica fiscală este complicată, unele studii arătând că politicile fiscale ale
guvernelor democratice nu diferă de cele ale regimurilor nedemocratice, în timp ce alţii, în
special în cazul democraţiilor mai tinere, susţin că democraţia tinde să aibă politici fiscale
nereuşite.
Totuşi, într-un studiu mai larg al căilor prin care democraţia afectează creşterea
economică, Tavares şi Wacziarg [129, p. 1341-1379] descoperă că nivelul democraţiei este
91
asociat cu cheltuieli guvernamentale mai înalte. În mod similar, Block [15] descoperă că ţările cu
alegeri competitive tind să expună cheltuieli guvernamentale curente mai mari decât în ţările fără
alegeri competitive. Mai departe, complicând tabloul, Keefer [64] descoperă, în decursul
timpului o relaţie semnificativă negativă între un şir de ani de democraţie neîntreruptă într-o ţară
şi salariul mediu al sectorului public, precum şi investiţiile publice (la fel, în calitate de procent
al PIB-ului).
De fapt, nu e necesar ca aceste rezultate să fie în contradicţie unul cu altul, datorită
diferenţelor din tehnicile analitice utilizate şi variabilele examinate. Rezultatele lui Tavares,
Wacziarg (2001) şi Keefer (2005) sunt asociate cu studiul noilor democraţii şi susţin ideea că
democraţiile tinere pot avea creşteri iniţiale în cheltuielile publice posibil urmate de un declin
de lungă durată.
Mai restrâns, cercetările lui Guillaume şi Stasavage [47] descoperă că instituţiile
democratice măresc calitatea creării politicii monetare. Ei menţionează că credibilitatea politicii
monetare depinde, în mod decisiv, nu pur şi simplu, de independenţa Băncii Centrale, dar de
realizarea controalelor şi a balanţelor cu scopul asigurării independenţei Băncii Centrale.
Structurile formale, cum sunt opoziţiile stabilite constituţional, pot ajuta la plasarea unor altfel de
controale, dar la fel şi instituţiile neformale, cum ar fi democraţia cu mai multe partide şi
existenţa guvernelor de coaliţie. Astfel, testarea econometrică a relaţiei dintre democraţie şi
politica monetară, arată că nivelele mai mari ale democraţiei reprezintă un factor ce facilitează
dezvoltarea unei politici monetare credibile.
Deşi aceste studii nu se referă direct la conducerea politicii monetare în democraţiile noi,
unele implicaţii semnificative pot fi deduse. Ambele, de exemplu, evidenţiază importanţa
instituţiilor efective; în cazul lui Satyanath şi Subramanian [122], aceste instituţii mediază
conflictele distributive, în timp ce, în cazul lui Guillaume şi Stasavage [47], ele verifică şi
controlează actorii politici în tentativele de manipulări politice. Astfel, în timp ce democraţia
poate uşura mai mult politica monetară într-un termen mediu sau lung, noile democraţii,
împreună cu instituţiile care iau naştere, pot experimenta dificultăţi privind controlul
managementului monetar.
De ce statelor le este greu să adopte politici de schimb valutar credibile? Willet [138]
propune că toate dezbaterile acestei întrebări trebuie să fie axate pe politică. În particular, el
afirmă că datorită presiunilor conflictelor politice dintre grupurile de interese şi cetăţeanul
participant la vot – „guvernele nu întotdeauna aleg regimuri politice care sunt perfecte din
punctul de vedere al generării eficienţei economice şi evitării crizelor...”. Alesina şi Wagner [4,
p. 155-194] găsesc suport practic pentru această afirmaţie în studiul lor asupra relaţiei dintre
măsurile extinse ale calităţii instituţionale şi politica ratei de schimb. Anume, ei consideră că
92
ţările cu instituţii slab dezvoltate încearcă să stabilizeze ratele de schimb, dar nu reuşesc să
menţină această stabilitate.
Majoritatea cercetărilor compară şi fac diferenţa dintre „democraţii” şi „non-democraţii”
la nivelul cel mai abstract şi global. Satyanath şi Subramanian, spre exemplu, folosesc
schimbările medii anuale în ratele de schimb nominale ale pieţei paralele ca o măsură extinsă a
stabilităţii macroeconomice, specificând că aceste variabile nu reflectă doar factorii interni
conjugaţi, cum ar fi inflaţia, dar, de asemenea, şi factori externi, cum ar fi problemele cu balanţa
de plăţi şi datoriile. Ei consideră că nivelul democraţiei are o legătură negativă semnificativă şi
puternică cu volatilitatea ratei de schimb, cu coeficienţi mult mai mari decât alte variabile testate,
inclusiv inegalitatea veniturilor şi deschiderea pentru comerţ. Deşi Satyanath şi Subramanian nu
examinează politica ratelor de schimb în mod specific, Block încearcă să determine dacă
consideraţiile politice influenţează asupra managementului ratelor de schimb. Ei găsesc dovezi
că devalorizările sunt amânate în perioadele preelectorale, probabil, pentru a evita nemulţumirile
provocatoare ale oamenilor majorând preţul produselor importate.
Spre deosebire, Tavares şi Wacziarg nu remarcă nici o relaţie între nivelul democraţiei
într-o ţară şi impactul pieţei negre asupra ratelor de schimb. Prin urmare, deşi volatilitatea ratelor
de schimb poate fi mai mică în democraţii, nu e din cauza că politicile ratelor de schimb sunt mai
mult sau mai puţin deformate.
În mod normal, participanţii la vot doresc ca statul să le ofere educaţie, servicii sociale,
un mediu curat, infrastructură şi o listă mare de bunuri şi servicii. Într-un studiu mai mare care
leagă democraţia şi bunurile publice, Lake şi Baum [70, p. 587-621] consideră că aprovizionarea
cu bunuri publice nu numai că este mai mare în ţările democratice, dar, în general, este de o
calitate superioară, în comparaţie cu ţările mai puţin democratice.
Aceste rezultate, de asemenea, sunt susţinute de statistici descriptive incluse în lucrarea
lui Papaioannou şi Siourounis [97], indicând că democratizarea duce la creşterea longevităţii
vieţii şi a înscrierii în învăţământul primar. De asemenea, Tavares şi Wacziarg (2001) consideră
că nivelele mai înalte ale democraţiei sunt asociate cu mai mulţi ani de studii în şcoală.
Faptul că relaţia pozitivă există între democraţie şi aprovizionarea cu bunuri publice, în
special, în educaţie şi sănătate, devine tot mai clară. Dovezile, de asemenea, propun că, chiar şi
în noile democraţii, performanţa, în acest domeniu, tinde să se îmbunătăţească destul de rapid.
Motivul teoretic susţinut pentru această relaţie este cererea alegătorilor pentru astfel de bunuri
publice, care, desigur, sunt complet achitate de către stat. Aceasta poate fi compatibilă cu o
strategie politică mai extinsă de consolidare a tinerelor democraţii prin disponibilizarea noilor
servicii de bază, la fel ca şi ideea lui Aristotel că atâta timp cât democraţia se bazează pe cetăţeni
educaţi, ea trebuie să investească în capitalul uman.
93
Papaioannou şi Siourounis includ, în examinarea relaţiei democraţie-dezvoltare statistici
descriptive, arătând că „democratizările sunt urmate de o creştere substanţială în comerţul
internaţional...”, indicând că schimbările politice observate de Milner şi Kubota [86, p. 107-193]
produc creşteri mari ale comerţului ca pondere în PIB. Această descoperire este confirmată de
Tavares şi Wacziarg, care arată că un nivel mai înalt de democraţie, în mod semnificativ, se
asociază cu o rată mai mare dintre comerţ şi PIB. Altă cercetare privind relaţia pozitivă dintre
democraţie şi liberalizarea comerţului include studiile lui Dethier [33] ş.a. asupra reformei
economice din ţările post-comuniste. În regresia simplă a celor mai mici pătrate, ei consideră că
scorurile medii ale indicelui Freedom House Index – care arată nivelul libertăţii politice şi al
societăţii civile (Tabelul 2.10) sunt semnificativ asociate cu un indice de liberalizare care
include liberalizarea comerţului, liberalizarea preţurilor interne şi privatizarea. Totuşi, unele
teorii arată că democraţia are nevoie de timp pentru a produce beneficii (Haggard şi Kaufman
[49, p. 319-350] 1995; Keefer [64] 2005, Rodrik 1999 [111, p. 385-412]).
Descoperirea că majoritatea guvernelor democratice tind să promoveze mai mult politici
comerciale liberale susţine că democraţiile tinere doresc să liberalizeze comerţul şi să obţină o
contribuţie mai mare a comerţului la PIB. Este evident că fiecare stat îşi evidenţiază politicile
comerciale individuale pe care le îmbrăţişează, totuşi, unele dintre ele, cu o importanţă mare, ar fi:
- abţinerea de la introducerea unor tarife vamale protecţioniste şi concentrarea asupra eliminării
competiţiei neoneste pe piaţă între companiile care controlează importurile şi producătorii
orientaţi la piaţa internă;
- efectuarea de către organele de reglementare a unor investigaţii asupra concurenţei pe
principalele pieţe ale produselor de import;
- anularea barierelor oficiale şi neoficiale interne în calea comerţului internaţional;
- diminuarea numărului de proceduri şi documente necesare efectuării operaţiunilor de comerţ
extern;
- facilitarea accesului agenţilor economici, în special al producătorilor agricoli la pieţele externe, prin
asigurarea accesului universal la informaţia despre oportunităţile economice şi condiţiile de piaţă.
Tabelul 2.10. Evoluţia Indicelui Freedom House în ţările ECSE
Denumirea ţării: 1991 1995 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 Belarus 4 5 6 6 6 6 7 7 7 7 7 6,5 6,5 Bulgaria 2 2 2 1 1 1 1 1 1 1 1 2 2 Croaţia 3 4 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 1,5 R. Cehă .. 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Estonia 2 2 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Ungaria 2 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Letonia 2 2 1 1 1 1 1 1 1 1 2 1,5 1,5 Macedonia .. 4 4 4 3 3 3 3 3 3 3 3 3
94
R. Moldova 5 4 2 2 3 3 3 3 3 3 3 4 3,5 Polonia 2 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 România 5 4 2 2 2 2 3 2 2 2 2 2 2 Fed. Rusă 3 3 5 5 5 5 6 6 6 6 6 5,5 5,5 Slovacia .. 2 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Slovenia 2 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Ucraina 3 3 4 4 4 4 4 3 3 3 3 2,5 2,5
Notă:1- cele mai libere, 7-cele mai puţin libere
Sursa: elaborat de autor în baza datelor Freedom House [147].
În studiul făcut asupra a 76 de ţări în curs de dezvoltare, în perioada 1987–1994, Biglaiser
şi Danis [12, p. 83-102] au descoperit că prezenţa democraţiei are un impact pozitiv şi
semnificativ asupra extinderii privatizării. Într-adevăr, mediile simple anuale arată că
democraţiile privatizează mai mult decât non-democraţiile. Această relaţie se menţine chiar şi
când se verifică mulţi alţi factori menţionaţi ca fiind determinanţi parţiali ai privatizării, cum ar fi
nivelul de dezvoltare, deficitul fiscal şi starea contului curent.
Printre numeroasele lor atribuţii, democraţiile sunt, deseori, considerate mai puţin corupte
şi, în mod administrativ, mai eficiente decât non-democraţiile. Keefer [66], în lucrarea sa,
descoperă că perioade mai mari de democraţie sunt asociate cu mai puţină corupţie, o birocraţie
mai lejeră şi legi mai eficiente (la fel ca şi înscrierea mai mare în învăţământul primar şi
cheltuieli publice mai mici). Multe alte studii susţin ipotezele că democraţia se asociază cu mai
puţină corupţie (Treisman [130]) şi calitate instituţională superioară (Rivera-Batiz [108, p. 225-
47]). De asemenea, cercetările arată că democraţia are nevoie de timp pentru a genera efecte
pozitive.
În cadrul acestui paragraf, susţinem ideea generală că politicile de reglementare eficiente
implementate, monitorizate şi evaluate în practică pot conduce la o performanţă economică
viabilă, o modernizare continuă a economiei unei ţări şi la diminuarea decalajelor de dezvoltare.
În cadrul noilor pieţe emergente din ECSE, în condiţiile de criză globală reminiscente, politicile
economice trebuie să urmeze obiectivul central de creştere economică durabilă şi un proces de
catching-up rapid faţă de ţările care aparţin modelului european.
Pentru a răspunde la întrebarea cu privire la obiectivele şi eficienţa politicilor economice,
pornim de la relaţia circular-spiralată dintre dezvoltarea economică şi diminuarea decalajelor
(Figura 2.14). Considerăm că, există o relaţie directă şi intercondiţionată dintre crearea
condiţiilor favorabile pentru creşterea economică a unei ţări, precum: climatul investiţional
favorabil, implementarea noilor tehnologii şi mărirea productivităţii şi eficienţei, crearea noilor
locuri de muncă, creşterea venitului şi a consumului, lansarea de noi servicii sociale, care toate la
un loc, în final, duc la creşterea economică, diminuarea decalajelor de dezvoltare şi la alinierea la
standardele europene.
95
Figura 2.14. Relaţia spiralată dintre dezvoltarea economică şi socială şi diminuarea decalajelor
Sursa: elaborat de autor
În opinia autorului, elaborarea politicilor economice şi rezultatele generate de ele depind,
în mare măsură, de un şir de factori:
Factori istorici – evoluţia evenimentelor istorice în cadrul unei economii;
Factori geografici – atât resursele disponibile şi specializarea economiei cât şi
poziţionarea geografică şi relaţiile de vecinătate;
Factori culturali – valori, percepţii, preferinţe, credinţe, norme, atitudini, convingeri, stil
de viaţă, obiceiuri şi modele de comportament acumulate;
Factori instituţionali – regulile sociale, economice şi politice care reglementează relaţiile
într-o societate şi generează stimulente economice.
Astfel, considerăm că calitatea politicilor economice depinde de influenţele din partea
acestor factori şi reprezintă consecinţele anumitor condiţii iniţiale.
La baza elaborării politicilor economice viabile stau stimulentele de creştere şi dezvoltare
care au drept scop anumite obiective economice, ca: diversificarea bazei impozabile, crearea de
noi locuri de muncă, îmbunătăţirea climatului investiţional, promovarea exporturilor etc.
Considerăm importante următoarele elemente ale unei politici economice viabile:
Scopuri şi obiective concrete şi măsurabile, care să creeze un context de responsabilitate
pentru folosirea stimulentelor de dezvoltare economică;
Instrumente financiare şi un cadru de limite;
Proces de evaluare bine definit a politicilor economice pentru transparenţă şi consistenţă;
Standarde de performanţă;
- SERVICII SOCIALE
- INVESTII - LOCURI DE MUNCA - PRODUCTIVITATE ŞI EFICIENŢĂ
- CREŞTEREA PIB PER CAPITA
- CREŞTEREA NIVELULUI DE
TRAI
DIMINUAREA DECALAJELOR DE
DEZVOLTARE
96
Monitorizare şi respectare a regulilor prestabilite.
Odată cu implicaţiile crizei globale, realităţile economice s-au manifestat, într-o măsură
mai mare, decât cele politice. Interdependenţele economice mărite solicită măsuri şi strategii
politice imediate pentru a redresa situaţia economică şi a permite reluarea creşterii şi dezvoltării.
În cadrul reuniunii Consiliului European din 26 martie 2010, liderii din UE au stabilit planul lor
pentru „Europa 2020 – noua strategie pentru creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă
incluziunii”[145]. Priorităţile principale sunt următoarele:
1. Creştere inteligentă – dezvoltarea economiei bazate pe cunoştinţe şi inovaţii
2. Creştere durabilă – promovarea unei economii mai eficiente din punct de vedere al
resurselor, mediului ambiant şi competitivităţii;
3. Creşterea favorabilă incluziunii – impulsionarea angajării în câmpul muncii şi
promovarea coeziunii sociale şi teritoriale.
Strategia este implementată în strâns parteneriat între Comisie şi statele membre. Actorii,
de nivel regional, local şi guvernamental, sunt încurajaţi să contribuie, iar statele membre trebuie
să-şi ajusteze programele naţionale de dezvoltare conform noii traiectorii propuse.
Comisia propune şapte iniţiative-pilot cu scopul de a cataliza progresul în fiecare
domeniu prioritar:
1. Uniunea inovaţională – îmbunătăţirea condiţiilor-cadru şi accesul la resurse pentru
cercetare şi inovare şi asigurarea aplicării în practică a ideilor inovatoare cu scopul de a
genera creştere economică şi noi locuri de muncă;
2. Tineretul în acţiune – îmbunătăţirea performanţei sistemului de învăţământ şi facilitarea
lansării tineretului pe piaţa muncii;
3. Agenda digitală pentru Europa – grăbirea implementării conexiunii în masă la Internet
rapid şi beneficierea de pe urma unei pieţe digitale comune pentru gospodării şi firme;
4. Eficienţa utilizării resurselor – generarea creşterii de pe urma folosirii eficiente a
resurselor, suport în direcţia utilizării scăzute de carbon, mărirea utilizării resurselor
energetice regenerabile, modernizarea sectorului transporturilor şi promovarea eficienţei
energetice;
5. Politica industrială pentru era globalizării – îmbunătăţirea mediului de business şi mai
ales cel al IMM şi suport în dezvoltarea unei baze industriale durabile competitive pe
plan global;
6. Agenda noilor competenţe şi a locurilor de muncă – modernizarea pieţelor muncii şi
stimularea dezvoltării continue a competenţelor individuale cu scopul de a majora
participarea în câmpul muncii şi armonizarea consistentă între cererea şi oferta de cadre
prin prisma mobilităţii;
97
7. Platforma europeană contra sărăciei – asigurarea coeziunii sociale şi teritoriale, astfel,
încât beneficiile de pe urma creşterii şi a noilor locuri de muncă să fie distribuite pe larg,
iar oamenii care îndură sărăcia şi excluziunea socială să trăiască cu demnitate şi să
participe activ la viaţa socială.
Reieşind din aceste şapte direcţii europene de dezvoltare, noile pieţe emergente din
Europa Centrală şi de Sud-Est trebuie să urmeze obiectivele propuse şi să-şi adapteze politicile
interne de dezvoltare şi creştere economică. Pe lângă aceasta, fiecare stat îşi are trăsăturile
specifice economice, geografice, istorice, culturale, şi de mediu, care contribuie la determinarea
direcţiilor mai înguste şi a abordărilor potrivite pentru realizarea creşterii şi dezvoltării.
Politici de ajustare aplicate în cadrul noilor pieţe emergente din ECSE în condiţiile
crizei globale
În general, ţările din ECE au experimentat o flexibilitate joasă a ratei de schimb în
decursul perioadei 2005-2008 şi chiar în perioada 2003-2006, când s-a manifestat o lichiditate
globală înaltă. Aceasta presupune că politicile adoptate tindeau să limiteze presiunile externe de
apreciere. În majoritatea ţărilor care aveau mai multe vulnerabilităţi, flexibilitatea era mai joasă
decât în acele cu mai puţine vulnerabilităţi şi cu rate de schimb mai volatile.
Politica fiscală era mai lejeră în ţările cu vulnerabilitate înaltă mai ales în ultimii ani,
2007-2008, dar pe parcursul perioadei de lichiditate globală înaltă majoritatea ţărilor şi anume
Cehia, Slovacia şi-au înăsprit politica fiscală. Cu toate acestea, doar politica fiscală corectată nu
ar fi putut genera o stabilitate macroeconomică durabilă, având în vedere magnitudinea fluxurilor
de capital şi intensificarea dezechilibrelor externe.
Odată cu intensificarea activităţilor financiare în Europa, a crescut şi cererea de resurse
financiare. În decursul perioadei de vârf a lichidităţilor globale, majoritatea ţărilor au manifestat
o politică monetară restrictivă. Analizele focalizate asupra anumitor episoade de activitate
economică naţională maximală arată că, în aceste perioade, politica monetară adoptată este
restrictivă şi ca rezultat al acestei politici, au crescut ratele dobânzilor şi astfel au stimulat
fluxurile financiare. Multe state mai puţin vulnerabile, ca Macedonia, Polonia, Serbia, au
întreprins diverse măsuri de sterilizare a masei monetare.
Rata reală de schimb poate fi considerată drept sumar statistic al activităţilor
macroeconomice din regiune. Ţări, ca Estonia şi Letonia, au înregistrat cel mai mare deficit de
cont curent cu cea mai mică apreciere a cursului real de schimb, în timp ce Cehia, Slovacia şi
Turcia au avut o situaţie inversă. Astfel, o politică macroeconomică mai severă ar fi contribuit la
menţinerea echilibrului contului curent. De fapt, politica fiscală ar fi putut juca un rol mai
important în echilibrarea creşterii economice rapide stimulate de fluxuri excesive de capital.
98
Aceeaşi situaţie se repetă şi în episoadele de lichiditate şi activitate economică globală
ridicată. Într-adevăr, din moment ce alegerea politicii ratei de schimb a restricţionat politica
monetară şi, în particular, eficienţa eforturilor de sterilizare şi a diferenţelor asupra ratei de
schimb şi a fluxurilor monetare – politica fiscală ar fi trebuit să joace un rol mai important. În
Slovacia şi Cehia, care au abordat o politică monetară şi fiscală echilibrată, aprecierea reprezintă
creşterea productivităţii şi explică de ce dezechilibrele externe nu au devenit o sursă adiţională
de vulnerabilitate. În concluzie, în timp ce integrarea financiară şi creşterea globală a
lichidităţilor au fortificat ciclurile de business, nu toate ţările au fost expuse, în aceeaşi măsură,
la riscurile ce ţin de metamorfozele pieţelor. Politicile macroeconomice, în unele ţări, au fost
restrictive în altele mai lejere şi astfel au accentuat vulnerabilităţile. Dar dezechilibrele
manifestate de sectorul privat ar fi putut, de asemenea, fi cauzate şi de integrarea în structurile
financiare şi de producţie europene şi de diferenţele dintre condiţiile iniţiale, ca nivelul
consumului, al economiilor private etc. Astfel, chiar dacă diferenţele dintre politicile abordate nu
ar fi eliminat vulnerabilităţile emergente în perioada fluxurilor maximale de capital, totuşi,
politicile macroeconomice mai adecvate şi rezonabile ar fi micşorat impactul crizei financiare şi
economice globale.
Convergenţa noilor pieţe emergente spre standardele de viaţă ale Uniunii Europene s-a
bazat, în cea mai mare parte, pe finanţarea externă creatoare de datorii şi care, în ultimii ani, din
cauza crizei financiare, s-a înăsprit simţitor. În 2008, criza globală a afectat noile pieţe emergente
din Europa prin trei canale. În primul rând, continua scădere a disponibilităţii resurselor de
creditare condiţionată şi de boomul imobiliar în multe state europene, a impulsionat nedorinţa
creditorilor de a continua finanţarea deficitelor mari de cont curent. În al doilea rând,
aprofundarea recesiunii economice a cauzat diminuarea exporturilor către UE, ceea ce a dus la
micşorarea veniturilor şi a ratei de angajare. Acest efect este deosebit de puternic în economiile
mici deschise, ca Cehia, Ungaria, Slovacia, unde exporturile, în 2008, reprezentau aproximativ
70-80% din PIB şi mai puţin simţitor în economiile mai mari ca Polonia şi România (30-40% din
PIB). Adiţional, ţările din Europa Centrală, dependente de exporturile de automobile, piese auto,
echipament de transport, produse electrice, vor resimţi o scădere masivă a investiţiilor din cauza
lipsei resurselor creditare [71]. În al treilea rând, scăderea bruscă cu 40% a preţului petrolului
între 2008-2009, a avut un impact negativ asupra ţărilor exportatoare, mai ales în cazul Rusiei,
unde exporturile de petrol ating 20% din PIB.
Primul şoc se referă la ceea ce, tipic, este cunoscut drept criza contului curent,
manifestată prin ajustări macroeconomice severe cauzate de intrări masive de capital în ţară
alături de deficitul de cont curent dominat de împrumuturi pe termen scurt, urmat de o inversare
99
bruscă. Valutele sunt presate intens, sistemul bancar experimentează o înrăutăţire a activelor,
debitorii au probleme financiare şi se manifestă tendinţa de retragere a depozitelor.
Ţările care au o rată de schimb flotantă au înregistrat deprecieri majore ale valutelor
naţionale. În relaţia faţă de Euro, forinţul ungar a pierdut 20% din valoare, între octombrie 2008-
februarie 2009, leul românesc – 20% între august 2008 – februarie 2009, hrivna ucraineană –
35% între septembrie 2008 – iunie 2009. Letonia, care are rată de schimb fixă, a pierdut 1/5 din
rezervele băncii naţionale în decursul ultimului an pentru a stabiliza valuta ţării.
Al doilea şoc reprezintă o prăbuşire a cererii pentru export, solicitând o contractare şi mai
adâncă a importurilor şi intensificând impactul negativ asupra consumului. Astfel, în micile
economii deschise (Bulgaria, Letonia), unde exporturile reprezintă o proporţie mare din PIB,
veniturile guvernamentale scad brusc.
Al treilea şoc contribuie cu scăderea preţurilor la petrol la scăderea generală a cererii de
petrol, iar pierderea fiind partajată între veniturile publice şi private.
Datoria externă a majorităţii statelor din regiune este destul de mare, comparativ cu
rezervele de valută străină, dar o reevaluare şi reeşalonare ar putea restabili încrederea
investitorilor. Ca răspuns la criză, băncile şi guvernele au luat măsuri extraordinare, ca
recapitalizarea sectoarelor bancare, naţionalizarea anumitor instituţii, mărirea garanţiilor bancare,
realocarea resurselor spre creditele private şi negocierea pachetelor de asistenţă externă [172].
Astfel, prin asistenţa financiară oficială generoasă s-ar micşora riscul incapacităţii de plată a
datoriilor externe şi ar oferi mai multă siguranţă şi încredere în situaţia macroeconomică a ţării.
De asemenea, prin pomparea resurselor financiare în reformarea politicilor fiscale şi a sistemului
bancar pentru a restructura datoria externă, toate aceste acţiuni ar contribui la mărirea
solvabilităţii şi ar convinge creditorii externi să nu-şi retragă fondurile din ţara dată. Astfel
asistenţa financiară internaţională din partea UE, FMI şi a altor instituţii a jucat un rol critic în
stabilizarea regiunii mai ales pentru ţări ca Letonia şi Ungaria, în 2008, România, în 2009.
Măsuri necesare de implementat pentru a minimiza riscurile crizei globale
Având în vedere că criza financiară şi economică este una globală, în acest caz, este
nevoie de acţiuni şi reforme globale. Astfel, prima prioritate a acestora constă în împiedicarea
propagării crizei financiare din sectorul bancar şi sectoarele financiare nebancare afectate în alte
sectoare. În aceste sens, cel puţin patru domenii, care necesită reformare, trebuie să fie atinse, şi
anume:
- stabilirea unui mecanism credibil şi eficient pentru coordonarea politicilor financiare
internaţionale prin participarea nu numai a marilor puteri şi a celor în curs de dezvoltare,
cât şi a instituţiilor mondiale;
100
- reformarea fundamentală a regulamentelor şi prevederilor actuale ale sistemului financiar
internaţional pentru a preveni reapariţia exceselor;
- reformarea sistemului actual de rezerve internaţionale şi stabilirea unui sistem multi-
valutar internaţional de referinţă;
- reformarea prevederilor cu privire la necesităţile de lichidităţi şi a mecanismelor
financiare compensatorii [173].
Exportatorii unora dintre ţările în curs de dezvoltare se confruntă, deja, cu dificultăţi în
obţinerea creditelor comerciale, care sunt esenţiale pentru ei, ceea ce ar putea afecta sectoarele
exportului, care vor primi, în curând, lovitura dată de scăderea cererii peste hotare. De aceea,
este foarte important ca statul să creeze condiţii favorabile pentru exportatori întru obţinerea
resurselor creditare necesare pentru stimularea diversificării şi majorării exportului.
De asemenea, este importantă şi inovaţia în domeniul produselor bancare şi, astfel,
lansarea unor mecanisme noi de microfinanţare pentru furnizarea de credite micilor întreprinderi
şi persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă şi doresc să demareze o iniţiativă pe cont
propriu.
Ţările în curs de dezvoltare, care au intrat în această criză, cu deficite ale balanţelor de
plăţi şi fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile la aceste efecte. Aceste ţări vor fi nevoite să ia
măsuri financiare şi să facă ajustări mai ample, dacă conturile lor curente vor înregistra oscilaţii
ample de la deficit la balanţă pe măsură ce capitalul este consumat, aşa cum s-a întâmplat în
criza financiară din Asia. Acest lucru va tensiona puternic situaţiile financiare ale companiilor şi
băncilor naţionale, putând duce la o cascadă de falimente în rândul acestora. Dacă resursele lor
fiscale au ajuns, deja, la limită, s-ar putea să fie imposibil pentru ele să suporte măsurile de
salvare a sectoarelor lor financiare finanţate pe plan intern. Aceste ţări vor fi, probabil, nevoite să
încerce să obţină finanţare din partea instituţiilor financiare internaţionale.
În ceea ce priveşte politica fiscală, administraţiile ţărilor în curs de dezvoltare dispun de o
multitudine de instrumente, pe care le-ar putea folosi pentru a atenua lovitura şocului. Guvernele
care dispun de o oarecare libertate fiscală pot reacţiona folosind stimulentele fiscale bine
proiectate în economiile lor, pentru a genera o cerere la nivel intern, care să poată compensa
declinul preconizat al cererii de pe pieţele externe. Ţările în curs de dezvoltare au necesităţi
stringente care pot fi satisfăcute prin investiţii publice. O asemenea necesitate este cea de
construire a infrastructurii, în special, după o perioadă în care creşterea sectorului privat a
depăşit, uneori, capacitatea sectorului public de a asigura infrastructura necesară susţinerii
acestei creşteri şi infrastructura rurală, acolo unde există decalaje între infrastructura urbană şi
cea din zonele rurale.
101
Un al doilea sector de investiţii îl reprezintă protecţia socială şi dezvoltarea umană, în
vederea prevenirii transformării unui şoc temporar într-un declin permanent grav al avuţiei
gospodăriilor mai sărace.
În concluzie, este posibil ca factorii de decizie, din ţările în curs de dezvoltare, să se
confrunte cu dileme a căror soluţionare va depinde, în mare măsură, de modul în care s-au
comportat în perioada de dezvoltare (de exemplu, să permită politici macroeconomice mai lejere
sau mai aspre, sau să creeze mijloace de atenuare a şocurilor sau nu), precum şi de modul în care
şocurile globale afectează propriile lor economii. Capacitatea acestora de a reacţiona la criză este
determinată de posibilităţile mai mici sau mai mari ale pieţelor emergente de a lua măsuri
prudente anticiclice de creştere a cererii interne, fără a sacrifica prea mult propriile principii de
bază. Aceste principii de bază includ poziţiile fiscale ale ţărilor, nivelele datoriilor, ratele
inflaţiilor interne, şi robusteţea financiară a sectoarelor lor bancare. Unele ţări în curs de
dezvoltare au posibilitatea de a face acest lucru, în timp ce altele au posibilităţi mai reduse, iar
altele înregistrează, deja, şocuri ale credibilităţii şi exoduri de capital în căutarea unor investiţii
de calitate mai bună.
Beneficiind de experienţele crizelor trecute, Fondul Monetar Internaţional, Banca
Mondială şi alte instituţii financiare internaţionale pot fi în măsură să sprijine pieţele emergente
în operarea ajustărilor necesare ale balanţelor de plăţi.
2.4. Concluzii la capitolul 2
În procesul globalizării vieţii economice, alături de problema decalajelor de dezvoltare
şi a sărăciei materiale şi nemateriale, se mai adaugă şi crizele şi şocurile externe şi efectele de
contagiune specifice fiecărui stat în parte. Este evident faptul că, în ultimul deceniu, noile pieţe
emergente au abordat diverse modele şi strategii de dezvoltare şi, astfel, au obţinut multe
realizări în domeniul creării instituţiilor indispensabile economiei de piaţă, a stabilităţii
macroeconomice, a consolidării fiscale, a convertibilităţii valutare, a liberalizării şi a stabilirii
relaţiilor economice internaţionale. Toţi aceşti factori au un impact major asupra diminuării
decalajelor economice şi a inegalităţii persistente în lume. Totuşi, pentru a propune măsuri
concrete şi profunde de depăşire a obstacolelor în calea dezvoltării, este foarte importantă
analizarea evoluţiei economiilor în timp şi impactul tuturor fenomenelor asociate, specificul lor,
vulnerabilităţile şi sensibilităţile posibile din interiorul şi exteriorul ţării, situaţia ţărilor vecine,
posibilele şocuri externe şi efectele de propagare ale acestora etc.
În cadrul acestui capitol, am susţinut ideea generală că politicile de reglementare eficiente
implementate, monitorizate şi evaluate în practică pot conduce la o performanţă economică
viabilă, o modernizare continuă a economiei unei ţări şi la diminuarea decalajelor de dezvoltare.
102
În cadrul noilor pieţe emergente din ECSE, în condiţiile de criză globală reminiscentă, politicile
economice trebuie să urmeze obiectivul central de creştere economică durabilă şi un proces de
catching-up rapid faţă de ţările care aparţin modelului european.
Pentru a răspunde la întrebarea cu privire la obiectivele şi eficienţa politicilor economice,
propunem relaţia circular-spiralată dintre dezvoltarea economică şi diminuarea decalajelor.
Există o relaţie directă şi intercondiţionată dintre crearea condiţiilor favorabile pentru creşterea
economică a unei ţări, precum: climatul investiţional favorabil, implementarea noilor tehnologii
şi mărirea productivităţii şi eficienţei, crearea noilor locuri de muncă, creşterea venitului şi a
consumului, lansarea de noi servicii sociale, care toate la un loc, în final, duc la creşterea
economică, diminuarea decalajelor de dezvoltare şi la alinierea la standardele europene.
Astfel, elaborarea politicilor economice depind, în mare măsură, de un şir de factori şi
anume: istorici, geografici, culturali şi instituţionali care influenţează în mod direct rezultatele
obţinute. Considerăm că calitatea politicilor economice depinde de influenţele din partea acestor
factori şi reprezintă consecinţele anumitor condiţii iniţiale.
La baza elaborării politicilor economice viabile stau stimulentele de creştere şi dezvoltare
care au drept scop anumite obiective economice, ca: diversificarea bazei impozabile, crearea de
noi locuri de muncă, îmbunătăţirea climatului investiţional, promovarea exporturilor etc.
Considerăm importante următoarele elemente ale unei politici economice viabile:
Scopuri şi obiective concrete şi măsurabile, care să creeze un context de responsabilitate
pentru folosirea stimulentelor de dezvoltare economică;
Instrumente financiare şi un cadru de limite;
Proces de evaluare bine definit a politicilor economice pentru transparenţă şi consistenţă;
Standarde de performanţă;
Monitorizare şi respectare a regulilor prestabilite.
Odată cu implicaţiile crizei globale, realităţile economice s-au manifestat, într-o măsură
mai mare, decât cele politice. Interdependenţele economice mărite solicită măsuri şi strategii
politice imediate pentru a redresa situaţia economică şi a permite reluarea creşterii şi dezvoltării.
În cadrul reuniunii Consiliului European din 26 martie 2010, a fost stabilit planul pentru „Europa
2020 – noua strategie pentru creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii”. Priorităţile
principale sunt următoarele:
1. Creştere inteligentă – dezvoltarea economiei bazate pe cunoştinţe şi inovaţii
2. Creştere durabilă – promovarea unei economii mai eficiente din punct de vedere al
resurselor, mediului ambiant şi competitivităţii;
3. Creşterea favorabilă incluziunii – impulsionarea angajării în câmpul muncii şi
promovarea coeziunii sociale şi teritoriale.
103
Reieşind din aceste direcţii europene de dezvoltare, noile pieţe emergente din Europa
Centrală şi de Sud-Est trebuie să urmeze obiectivele propuse şi să-şi adapteze politicile interne
de dezvoltare şi creştere economică. Pe lângă aceasta, fiecare stat îşi are trăsăturile specifice
economice, geografice, istorice, culturale, şi de mediu, care contribuie la determinarea direcţiilor
mai înguste şi a abordărilor potrivite pentru realizarea creşterii şi dezvoltării.
104
3. DECALAJE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA ŞI
MĂSURI DE DIMINUARE A ACESTORA
3.1. Impactul crizei economice mondiale asupra situaţiei economice şi sociale din
Republica Moldova
Având în vedere efectele crizei financiare, economia globală, actualmente, suportă,
consecinţele celei mai profunde recesiuni după Cel de-al Doilea Război Mondial. Totuşi, după
doi ani de criză economică şi financiară, declinul sever din activitatea mondială a făcut, treptat,
loc relansării, pe principalele pieţe emergente şi în unele ţări avansate. Creşterea economiei
mondiale s-a consolidat şi s-a extins, în decursul celui de-al doilea semestru al anului 2009,
datorită stabilizării vânzărilor cu amănuntul, a preţurilor produselor de bază şi a comerţului
mondial, precum şi afirmării pieţelor imobiliare. Mai multe dintre noile pieţe emergente, ca
Polonia, Macedonia, Slovenia, Slovacia, R. Cehă, au înregistrat o creştere de la începutul anului
2009 şi pe parcursul 2010, dar această creştere este cu mult mai joasă decât nivelele înregistrate
până la criză. Sectorul real al economiei globale, de asemenea, îşi revine, producţia industrială
majorându-se la nivel global în trimestrul al treilea din 2009. Inflaţia în ţările avansate a ajuns
aproape de zero, în anul 2009, în timp ce, în ţările emergente, aceasta a atins valoarea de 5,2%.
În general, ţările emergente au rezistat mai bine în faţa turbulenţelor financiare, datorită
ameliorării politicilor economice: unele dintre aceste ţări profită de creşterea preţurilor materiei
prime şi de un set de politici economice mai solide decât în timpul crizelor precedente.
Economia Republicii Moldova este încă în proces de relansare. Datorită stabilizării
economice a principalilor parteneri comerciali, exporturile şi producţia industrială au crescut în
2010, comparativ cu 2009. Creşterea remiterilor şi restabilirea aşteptărilor pozitive ale populaţiei
şi a agenţilor economici au contribuit la majorarea consumului şi a importurilor. De asemenea, se
conturează unele tendinţe de îmbunătăţire a situaţiei în domeniul construcţiilor şi transporturilor,
în sectorul financiar-bancar.
Totodată, pentru Republica Moldova, este specific un coeficient redus de monetizare a
economiei, absenţa unei pieţe de capital dezvoltate, integrarea limitată a fluxurilor financiare
naţionale pe piaţa financiară internaţională, precum şi interdependenţa slabă a cererii şi ofertei de
capital cu piaţa financiară internaţională, sporirea volumului de bani al sectorului privat şi al
populaţiei, deţinuţi în euro, şi condiţii mult mai severe de creditare (dobânda, gajul). De aceea,
totuşi, riscurile de perpetuare a crizelor globale pentru economia naţională sunt mai rezervate,
comparativ cu alte state, dar, din cauza fragilităţii economiei moldoveneşti, impactul riscurilor va
fi cu greu depăşit.
105
Datorită creşterii comerţului cu UE, precum şi deprecierii dolarului american, ponderea
valutei americane pe piaţa internă s-a diminuat. Cota înaltă a pieţei valutare în numerar denotă
volumul sporit al încasărilor din munca de peste hotare, transferate prin băncile comerciale,
convertite adesea în numerar, precum şi al acestuia în valută, intrat de peste hotare. În contextul
devalorizării dolarului american, datorită dificultăţilor economiei SUA, autorităţile Republicii
Moldova, prin politica monetară, trebuie să contribuie la reducerea incertitudinii monetare şi la
crearea unor condiţii prielnice de desfăşurare a activităţii economice şi, totodată, a posibilităţii de
apărare contra riscurilor economice, obiectivul major fiind sporirea rezervelor valutare şi
diversificarea lor. Unele din instrumentele aplicabile ar fi: evaluarea pierderilor potenţiale,
conform prognozei dinamicii cursurilor valutare pentru luarea deciziilor aferente oportunităţii
cheltuielilor de hedging valutar, realizarea unei politici monetare şi fiscale, care ar permite
companiilor să dispună de resurse financiare aferente asigurării riscurilor economice externe,
precum şi diversificarea rezervelor valutare internaţionale, prin diminuarea ponderii dolarului
american în acestea.
Conform datelor Băncii Naţionale a Republicii Moldova, Produsul intern brut (PIB) al
Republicii Moldova, estimat pentru anul 2009, a scăzut în termeni reali cu 6,5%, comparativ cu
anul precedent. Pe partea ofertei, căderea PIB a fost susţinută de rezultatele negative din sectorul
bunurilor (în special din cel al industriei) şi de diminuarea impozitelor nete pe produs şi import.
De asemenea, reduceri s-au înregistrat şi pentru elementele de cheltuieli ale produsului intern
brut, în principal, pe seama reducerii semnificative a formării brute de capital şi a consumului
final al gospodăriilor. În semestrul I al anului curent, PIB a însumat 31,7 mlrd. lei, majorându-se
cu 5,6% faţă de acelaşi semestru al anului trecut (în preţuri comparabile). Majorarea PIB-ului a
fost condiţionată, în general, de restabilirea cererii externe la bunurile industriale fabricate în R.
Moldova şi a celei interne din contul consumului final (Anexa 3).
Chiar dacă, în decursul ultimilor zece ani, volumul investiţiilor străine în R. Moldova a
crescut de mai bine de 9 ori, nu se observă o tendinţă stabilă de atragere a lor. Ca şi în cazul altor
ţări în tranziţie, investiţiile străine sunt considerate un catalizator al creşterii economice şi al
progresului tehnic, de reformare şi modernizare a aparatului de producţie, de respecializare a
economiei. O asemenea instabilitate în dinamica ISD, între anii 1996-2009, se explică prin starea
schimbătoare a climatului investiţional în Republică, mai cu seamă, prin imprevizibilitatea şi
incertitudinea situaţiei economice şi politice a ţării. Conform sondajului Băncii Mondiale „Doing
business” pentru perioada iunie 2009 – mai 2010 (Tabelul 3.1), după atractivitatea climatului
investiţional, Republica Moldova este situată pe locul 90 din 183 de ţări în analiză. Din punct de
vedere al costurilor de tranzacţie, constatăm că mai ales costurile ce ţin de specificarea şi
protecţia drepturilor de proprietate, costuri ale comportamentului oportunist şi cele ce ţin de
106
legalizarea şi desfăşurarea afacerii sunt destul de înalte în R. Moldova. Anume, din acest motiv,
deseori, este destul de dificil pentru investitorii străini să iasă pe piaţa autohtonă [76].
Tabelul 3.1. Atractivitatea climatului investiţional în Republica Moldova (poziţii), 2010
Total ţări 183 Libertatea de a gestiona o afacere 90 Demararea unei afaceri 94 Obţinerea autorizaţiilor de construcţie 159 Angajarea personalului 141 Înregistrarea proprietăţii private 18 Obţinerea creditelor 89 Protejarea investitorilor 109 Plata taxelor 106 Comercializarea peste hotare 141 Încheierea contractelor 20 Închiderea afacerii 92
Sursa: elaborat de autor în baza datelor Băncii Mondiale [143]
În urmă cercetării rapoartelor naţionale, precum: „Dezvoltarea social-economică a
Republicii Moldova în anul 2009”-BNS [142], „Moldova în cifre – 2010”-BNS [160], „Raport
anual –2009” – BNM [165], Anexa 4, prezentăm o sistematizare a evoluţiei economice şi sociale
a Republicii Moldova din punct de vedere al principalilor indicatori ce reprezintă performanţa
ţării:
Tabelul 3.2. Evoluţia indicatorilor economici în Republica Moldova
2006 2007 2008 2009 PIB, în preţuri curente, mii lei 44754 53430 62922 60043PIB, pe cap de locuitor, lei 12483 14937 17625 16839Populaţia economic activă, mii oameni 1357 1314 1303 1265Şomeri, mii oameni 100 67 52 81Rata şomajului, % 7,4 5,1 4 6,4Salariul mediu, lei 1697,1 2065 2529,7 2747,6Venitul disponibil (mediu lunar per persoană), lei 1188,6 1204,4Cheltuieli de consum (mediu lunar per persoană), lei 1227,5 1283,2Valoarea minimumului de existenţă (mediu lunar per persoană), lei 1368,1 1187,8Indicele preţurilor de consum (în medie/an; anul precedent-100%) 112,7 112,3 112,7 100Rata anuală a inflaţiei (decembrie anul precedent-100%) 14,1 13,1 7,3 0,4Numărul de şcoli de zi, gimnazii, licee 1539 1534 1519 1505Numărul de colegii 49 49 47 47Numărul de instituţii de învăţământ superior 31 31 31 33Rap. studenţilor înmatriculaţi/absolvenţi ai Inst.Super. faţă de anii precedenţi, mii 25,9/17 23,8/20 23,9/29,6 21,2/26,6Valoarea producţiei industriale în preţuri curente, mii lei 29988,4 23266,6Indicii volumului producţiei industriale (anul precedent-100%) 95,2 98,7 101,5 77,8Valoarea producţiei agricole în preţuri curente, milioane lei 13734 12825 16503 13242Indicii volumului producţiei agricole (2000-100%) 114,7 88,2 116,5 105Investiţii în capital fix, în preţuri curente, milioane lei 11012,3 15335,8 18123,1 10818,9Investiţii străine directe, milioane USD 611,58 861,21 347,58
107
Export total, milioane dolari SUA, din care: 1051621,1 1341735,1 1591184,7 1287570,9 Ţările CSI 424142,6 550244,5 623047 490454,1 Ţările UE 537666,6 679256,4 820090,4 668476,6 alte ţări 89811,9 112234,2 148047,3 128640,2Import total, milioane USD, din care: 2693183,7 3689524,4 4898762 3278292,4 Ţările CSI 1020780,7 1333698,1 1737261,3 1140435,5 Ţările UE 1218506,8 1680982,6 2105264 1422534,8 alte ţări 453896,2 674843,7 1056236,7 715322,1Gradul de acoperiri a importurilor cu exporturi-total, % 39 36,4 32,5 39,3Venituri, total, mii lei 17827,2 22292 25516,9 23244,1Soldul creditelor în economie, la sfârşitul Anului, milioane lei 13767,8 20883,8 25122,6 23884,1Transferuri de peste hotare ale angajaţilor, milioane USD 842,26 1046,02 635,18Datoria externă brută, milioane USD 3355,92 4106,08 4368,83Evoluţia coeficientului Gini 37,35 Evoluţia Indicelui de Dezvoltare Umană (Nivel mediu) 0,718 0,72
Sursa: elaborat de autor în baza datelor BNM, BNS, Eurostat, UNDP
Concluziile cu privire la performanţa economică şi socială a Republicii Moldova
prin prisma factorilor de creştere economică:
1. O concluzie generală, care se desprinde din analiza pentru anii 2008-2009, relevă
înrăutăţirea tuturor indicatorilor economici pe fondul crizei economice şi financiare
mondiale. Totuşi de la începutul anului 2010 situaţia se redresează încet.
2. În perioada 2000-2007, Republica Moldova a înregistrat o creştere economică, dar ea nu
a fost una calitativă, datorată unui potenţial productiv, ci consumului masiv.
3. Instabilitatea politică afectează imaginea ţării pe plan mondial şi ştirbeşte atractivitatea
ţării pentru investitorii străini.
4. Existenţa unui sistem bancar slab, costuri mari ale creditării, proceduri lente şi
birocratizate şi lipsă de fonduri pentru dezvoltare.
5. Chiar dacă, în ultimii ani, s-a realizat o mică diversificare şi reorientare a exporturilor,
totuşi, partenerul principal rămâne Rusia (22,3% în 2009) şi dependenţa de piaţa CSI, în
general, este destul de mare.
6. Nivelul ISD a scăzut drastic pe parcursul ultimilor doi ani, însă, în mare măsură, datorită
înrăutăţirii situaţiei generale în lume, pe fondul crizei mondiale, dar şi datorită climatului
investiţionale nefavorabil. Conform sondajului Băncii Mondiale „Doing business” pentru
anul 2009, după atractivitatea climatului investiţional, Republica Moldova este situată pe
locul 94 din 183 de ţări în analiză.
7. Dezvoltare slabă a sectorului serviciilor şi pondere mică în PIB, comparativ cu alte ţări
din Europa Centrală şi de Sud-Est.
8. Lipsa unei baze reale de cercetare, dezvoltare şi inovare. Lacune în implementarea noilor
tehnologii în industrie, ceea ce conduce la frânarea formării noilor capacităţi de producţie
şi creşterea productivităţii muncii.
108
9. Creşterea ratei şomajului (6,4% în 2009), nivelul scăzut al remunerării muncii şi
neimplicarea statului în generarea noilor locuri de muncă induc la creşterea imigrării
tineretului, în proporţii tot mai mari, ceea ce se poate solda cu consecinţe serioase pentru
ţară în viitorul apropiat.
10. Chiar dacă, la moment, atât gradul de alfabetizare, cât şi nivelul studiilor populaţiei este
relativ înalt, comparativ cu alte state, având în vedere tendinţele din sistemul de
învăţământ din Republica Moldova şi, odată cu închiderea multor instituţii de învăţământ,
îngrijorează situaţia viitoarelor generaţii şi a potenţialului uman de viitor
11. Coeficientul Gini (37,4% pentru anul 2007) este în creştere, ceea ce prezumă o majorare
a inegalităţii în ţară.
12. IDU se situează la un nivel mediu şi s-a îmbunătăţit uşor în ultimii 5 ani. Totuşi, în 2010,
R. Moldova se plasează pe locul 99, faţă de România – locul 50 şi Ucraina – locul 69.
13. Chiar dacă pe parcursul primelor şase luni ai 2010 R. Moldova a înregistrat o evoluţie
pozitivă a majorităţii indicatorilor economici, totuşi mai sunt multe lacune în calea
dezvoltării economice.
Consecinţe micro- şi macroeconomice ale transferurilor provenite din munca
cetăţenilor peste hotare
În ultimele decenii, fenomenul migraţiunii şi fluxurile de mijloace băneşti rezultate au
înregistrat o amploare în cadrul noilor pieţe emergente din Europa Centrală şi de Sud-Est. Luând
în consideraţie volumul transferurilor private, nu este surprinzător faptul că, dintr-o perspectivă a
dezvoltării, ele au un impact major asupra ţărilor de origine (Tabelul 3.3). Partea cea mai
importantă este eficienţa utilizării acestora şi beneficiile cu care pot să contribuie la reducerea
decalajelor. Este evident faptul că interacţiunea dintre transferurile private şi alţi factori
economici, politici, sociali şi culturali ar putea contribui, inevitabil, la o îmbunătăţire a situaţiei
în cadrul ţărilor sărace din Europa (Anexa 5 şi Anexa 6).
Atât teoria transferurilor private, cât şi determinanţii acestora sunt strâns legate de teoria
migraţiunii, care are o natură multidisciplinară şi impact major asupra societăţii. Ieşirea
Republicii Moldova pe pieţele externe ale muncii presupune promovarea unei politici
migraţioniste raţionale şi fundamentale. Având în vedere impactul migraţiunii asupra societăţii
atât de la noi din ţară, cât şi din alte ţări, este foarte importantă implicarea statului în crearea
condiţiilor necesare întoarcerii populaţiei în ţară şi integrării ei în societate [118, p. 96-104].
Există o mulţime de teorii referitoare la analiza impactului transferurilor private asupra
sărăciei, din care pot fi evidenţiate câteva perspective dominante. O părere este partajată de
adepţii teoriei neo-liberale care susţine că transferurile au un efect pozitiv la toate nivelele şi mai
109
ales la cel al gospodăriei individuale (Massey et al. [80, p. 3-30] 1994, Ratha [105, p. 157-172]).
O altă părere, provenită din perspectiva istorică, susţine faptul că transferurile private rezultate
din munca în străinătate creează o relaţie de dependenţă între ţara de origine şi celelalte ţări. În
sfârşit, o şcoală mai nouă – trans-migraţionistă se focalizează asupra relaţiei dintre reţelele
sociale şi procesele locale şi globale [19, p. 1-10].
Tabelul 3.3. Impactul transferurilor private asupra sărăciei la diferite nivele
Nivel Impact pozitiv Impact negativ Gospodărie - Creşterea venitului şi a consumului
- Creşterea economiilor şi a activelor - Acces la servicii de sănătate şi nutriţie calitativă - Acces la învăţământ - Acces la informaţie - Schimbarea mentalităţii
- Dependenţa faţă de transferuri contribuie la vulnerabilitatea gospodăriilor faţă de schimbările în ciclurile de migraţiune - Creşterea investiţiilor non-productive
Comunitate - Îmbunătăţirea infrastructurii locale - Creşterea pieţei de mărfuri - Creşterea numărului de servicii (bancare, turism, comerţ etc.) - Generarea noilor oportunităţi de locuri de muncă - Reducerea inegalităţilor între gospodării
- Iniţial, creşte inegalitatea între gospodării (cei ce au şi cei ce nu au acces la transferuri) - Transmiterea unor practici culturale negative
Naţional - Creşterea fluxurilor valutare în ţară - Creşterea numărului locurilor de muncă - Îmbunătăţirea calificărilor forţei de muncă
- Fluctuaţii în rata de schimb - Reducerea moralului populaţiei
Internaţional - Reducerea inegalităţii dintre ţări din motivul că în unele ţări valoarea transferurilor depăşeşte nivelul ajutorului oficial de dezvoltare
- Promovarea spălarii banilor
Sursa: realizat de autor în baza datelor [19, p. 1-10]
Dacă ne referim la concret la situaţia din R. Moldova, atunci este cert faptul că forţa de
muncă reprezintă principala sursă de export. În conformitate cu recensământul populaţiei din
2003, aproximativ 25% din populaţia economic activă lucrau peste hotare majoritatea dintre ei
aflându-se ilegal în ţară. În prezent, deja 39% din populaţia economic activă lucrează peste
hotare. Destinaţia a mai bine de jumătate din emigranţii moldoveni este Rusia, iar cealaltă parte –
Europa de Vest. Majoritatea acestor migraţiuni comportă un caracter de scurtă durată sau
circular, iar scopul este evident câştigul de bani pentru a-şi putea plăti existenţa de bază, restitui
datoriile şi finanţa consumul.
110
Figura 3.1. Evoluţia remitenţelor în R. Moldova
Sursa: BNM şi estimările Expert Grup, 2008
Un impact negativ al migraţiunii constă în exodul de creiere din ţară. Un studiu recent al
OECD [39] a demonstrat că diaspora moldovenească are nivelul cel mai înalt de studii şi cele
mai înalte capacităţi profesionale în raport cu alte ţări ale Europei de Est şi CSI.
Pentru a reduce migraţiunea ilegală şi traficul de fiinţe umane, Guvernul Republicii
Moldova a semnat câteva acorduri bilaterale cu privire la migraţiune cu Italia, Rusia, Belarus şi
Azerbaijan. Au fost iniţiate negocieri şi cu alte state ca: Portugalia, Spania, Benelux, Grecia.
Figura 3.2. Corelaţia dintre creşterea anuală a consumului în gospodăriilor casnice şi nivelul
remitenţelor, %
Sursa: BNS, BNM şi estimările Expert Grup 2008
Transferurile valutare de peste hotare au reprezentat determinantul de bază al creşterii
economice în ultimii zece ani. Între 2000-2003, PIB a crescut, în medie, cu 13,5%. Cea mai mare
parte a acestei creşteri a fost generată mai mult pe baza consumului decât a investiţiilor.
Statistica arată că, pentru anul 2005, cifra transferurilor se ridica la 1 miliard USD.
Conform datelor BNM, R. Moldova a primit, pe cale oficială, transferuri de peste hotare
ale angajaţilor în sume de: în 2007 – 842,26 mln. USD, în 2008 – 1046,02 mln. USD. În decursul
111
anului 2009, valoarea remiterilor a scăzut simţitor şi a însumat 635,18 mln. USD (Anexa 6). La
începutul anului 2010, totuşi se înregistrează o ameliorare în fluxul remitenţelor către R.
Moldova şi reprezintă 521,02 milioane dolari SUA pentru primele 2 trimestre.
Figura 3.3. Distribuţia transferurilor de peste hotare în R. Moldova
Sursa: Moldova Microfinance Alliance, 2006
Preocuparea cea mai mare constă în faptul că numai 7% din transferuri au fost investite
direct în afaceri şi probabil că mai puţin de 5% (din 21% - economii) au fost depozitate pe
conturi bancare (Figura 3.3).
Constrângerea de bază, care afectează economiile, este determinată de lipsa de încredere
a moldovenilor în sistemul bancar. O altă cauză o constituie birocraţia şi imprevizibilitatea care
înconjoară sistemul bancar.
Astfel, creşterea economică determinată de transferurile valutare de peste hotare nu poate
fi durabilă pe o perioadă mai îndelungată, deoarece rata de creştere a transferurilor valutare de
peste hotare şi a nivelurilor lor absolute tinde să scadă în timp.
Ideea esenţială denotă că fenomenul migraţiunii are o amploare, iar transferurile valutare
de peste hotare prezintă importanţă atât pentru cetăţenii aflaţi în R. Moldova, cât şi pentru ţară, în
general. Un rol important în crearea motivaţiilor economice şi politice, care ar încuraja o creştere
durabilă şi reducerea sărăciei, trebuie să-l joace statul, iar pentru ca resursele venite de peste
hotare să fie investite cât mai productiv, este necesară îndeplinirea a două condiţii. În primul
rând, câştigurile gospodăriilor trebuie să fie suficiente pentru satisfacerea necesităţilor de bază. A
doua cerinţă se referă la politicile statului care să stimuleze şi favorizeze economiile şi
investiţiile.
În acest context, este foarte elocvent un exemplu pozitiv, rezultat de pe urma
transferurilor de peste hotare – experienţa dovedită de locuitorii satului Corjăuţi, raionul Briceni.
În conformitate cu datele primăriei localităţii respective, pentru anul 2005, din totalul populaţiei
satului (6200 de locuitori), 1200 de cetăţeni sunt plecaţi peste hotare (Rusia, Franţa, Italia,
Spania, Portugalia) şi realizează transferuri lunare în sumă de 40000 USD lunar. În decursul
22% 22% 21%20%
8% 7%
0%
5%
10%
15%
20%
25%
Cheltuieli Personale
InvestitiiPasive
Economii CheltuieliSpeciale
PlataDatoriilor
InvestitiiActive
Fonduri Consumate
Fonduri Mobilizate
50%
43%
112
ultimilor ani din economiile obţinute au fost realizate următoarele investiţii în domeniul
serviciilor: au fost deschise 3 companii de transport de persoane şi mărfuri, depozite de păstrare
a legumelor şi fructelor (1 beci cu o capacitate de 50 t şi 2 camere frigorifice – a câte 50t
fiecare), 2 cafenele, 3 baruri, 4 magazine, ateliere foto ş.a.. De asemenea, resursele de peste
hotare au favorizat şi dezvoltarea producţiei, astfel au fost deschise câteva întreprinderi de
producere a porţilor şi gardurilor, de tâmplărie şi ateliere de croitorie care exportă marfa cusută
în România. Exemplul satului Corjăuţi demonstrează că, odată cu satisfacerea necesităţilor de
bază şi realizarea unor economii, spiritul de antreprenoriat al populaţiei şi iniţiativa sunt
stimulate. Toate aceste realizări duc la un progres şi o îmbunătăţire reală a situaţiei economice şi
a nivelului de trai la sat, astfel, după cum am menţionat în Tabelul 3.3 contribuind pozitiv la
nivel de gospodărie şi comunitate.
Statul ar putea juca un rol în încurajarea băncilor de a-şi extinde ofertele lor de produse
şi, posibil, de creare a unor instrumente noi de economii şi investiţii pentru atragerea
transferurilor valutare de peste hotare. În mod particular, încurajarea extinderii produselor
bancare în valută străină ar putea spori motivaţiile de a scoate economiile „de la ciorap” şi a le
plasa în sistemul bancar pentru intermediere. Statul a discutat asupra posibilităţilor de lansare a
unor obligaţiuni în valută străină, pentru a atrage transferurile valutare de peste hotare. Eliberarea
acestor obligaţiuni ar putea genera, probabil, un interes mai sporit şi cultiva cunoştinţe în
utilizarea unor astfel de produse de către moldoveni. Totuşi, implicaţiile lansării acestor
obligaţiuni nu au fost încă pe deplin studiate.
O strategie alternativă pentru sporirea volumului de economii, rezultate din transferurile
valutare de peste hotare, ar putea fi adoptarea unor politici, care să încurajeze migranţii să
transfere mijloacele prin canale financiare oficiale. După cum s-a menţionat mai sus, volume
mari de transferuri valutare de peste hotare sunt trimise prin canale neoficiale. Mai mulţi
migranţi ar avea posibilitatea să acceseze sistemul financiar oficial, dacă ar putea să lucreze peste
hotare în mod legal. În consecinţă, extinderea acordurilor bilaterale între state pentru a acoperi
mai mulţi moldoveni care lucrează peste hotare ar putea facilita un acces sporit la conturile
bancare din străinătate. Motivaţiile pentru substituirea canalelor neoficiale cu cele oficiale ar
putea fi create prin reducerea costurilor acestora. În prezent, numai instituţiile bancare şi oficiile
poştale deţin permisiunea de a oferi servicii de transfer al mijloacelor băneşti de peste hotare.
Introducând o concurenţă mai mare pe această piaţă prin permisiunea oferită instituţiilor
financiare din afara sferei bancare sau oficiilor de schimb al valutei străine, ar putea diminua
costurile acestor tipuri de tranzacţii.
În plus, atragerea transferurilor valutare de peste hotare, îmbunătăţirea climatului
investiţional vor spori, pe plan general, rezultatele benefice de pe urma migraţiunii. Dezvoltarea
113
capitalului uman pe care majoritatea migranţilor îl capătă peste hotare ar putea oferi beneficii
mai mari Republicii Moldova, dacă mediul de afaceri va încuraja antreprenoriatul, inovaţiile,
investiţiile în tehnologii noi şi dacă sectorul financiar va putea oferi capitalul iniţial pentru
lansarea unei afaceri [77]. În mod similar, motivaţiile pentru migranţi în stabilirea legăturilor
comerciale şi de afaceri, în timp ce se află peste hotare, ar fi mai puternice în cazul în care
costurile de creare a acestora nu ar purta un caracter prohibitiv.
Transferurile valutare de peste hotare ar putea, de asemenea, contribui la o dezvoltare
sporită a capitalului uman de o calificare mai înaltă prin îmbunătăţirea livrării serviciilor publice.
Datele despre alocările gospodăriilor casnice arată că transferurile valutare de peste hotare sunt
cheltuite pentru serviciile în învăţământ şi sănătate. Cu toate acestea, ele reprezintă o parte mică
din cheltuieli. O parte a constrângerilor pentru sporirea finanţării capitalului uman se referă la
problemele de ofertă în livrarea serviciilor [159].
În cadrul acestui capitol, propunem următoarele acţiuni concrete pentru eficientizarea
transferurilor băneşti de peste hotare:
1. încurajarea băncilor de a-şi extinde ofertele de produse şi crearea unor instrumente noi de
economii şi investiţii;
2. programe pentru investirea transferurilor valutare de peste hotare în dezvoltarea spaţiilor
rurale;
3. pentru sporirea economiilor – adoptarea unor politici care să încurajeze transferarea
mijloacelor băneşti prin canale financiare oficiale;
4. facilitarea migraţiunii legale;
5. semnarea de acorduri bilaterale cu ţările de destinaţie a forţei de muncă;
6. facilitarea procesului de integrare socială a persoanelor revenite în ţară;
7. training pentru persoanele revenite în ţară în domeniul antreprenoriatului cu scopul de a
încuraja micul business;
8. încurajarea creării alianţelor între persoanele revenite în ţară cu scopul reunirii resurselor
financiare şi al iniţierii afacerilor.
Discrepanţele actuale şi crescânde survenite în relaţiile cu pieţele externe, dar şi în raport
cu evoluţiile teritoriale interne ale Republicii, impun o nevoie argumentată de stabilire şi
promovare a unor politici strategice coerente de echilibrare, de coeziune şi de creştere a
capacităţilor economice naţionale. Acest mediu de prospectare pune la baza preocupărilor
naţionale – competitivitatea Republicii Moldova – ca element intrinsec al unei economii de
piaţă funcţională.
Competitivitatea scăzută a Republicii Moldova explică, de fapt, cauzele problemelor ce
copleşesc economia şi societatea Republicii. Produse vândute ieftin sau revândute prin canale
114
intermediare, lipsa de pieţe sau slaba echipare a ofertei şi cererii a pieţelor interne, abundenţa
produselor străine şi substituirea produselor proprii, incapacitatea de a concura, inclusiv pe
pieţele CSI, pragul de rentabilitate scăzut al mărfurilor produse, salarii şi venituri mici, forţă de
muncă plecată etc. – sunt câteva din efectele unei competitivităţi reduse.
Actualmente, R. Moldova este mai slabă din punct de vedere al competitivităţii decât
statele vecine şi cea mai mare parte a statelor cu care are încheiate acorduri de colaborare
economică şi comercială (Tabelul 3.4). Raportul Global asupra Competitivităţii 2010, efectuat de
către World Economic Forum, califică R. Moldova doar pe locul 94 din 139 state, la nivelul
Indicelui Global de Competitivitate (IGC), iar în 2007-2008 – pe locul 97 din 130 de ţări.
Tabelul 3.4. Indicele global de competitivitate 2010-2011 (total 139 de ţări)
IGC 2010 IGC 2009 Denumirea ţării (în analiză 139 de state): Poziţie Scor Poziţie
Modificare 2009-2010
Elveţia 1 5,63 1 0 Suedia 2 5,56 4 2 Singapore 3 5,48 3 0 Statele Unite ale Americii 4 5,43 2 -2
Germania 5 5,39 7 2
Estonia 33 4,61 35 2 R. Cehă 36 4,57 31 -5 Polonia 39 4,51 46 7 Slovenia 45 4,42 37 -8 Lituania 47 4,38 53 6 Muntenegru 49 4,36 62 13 Ungaria 52 4,33 58 6 R. Slovacă 60 4,25 47 -13 Federaţia Rusă 63 4,24 63 0 România 67 4,16 64 -3 Letonia 70 4,14 68 -2 Bulgaria 71 4,13 76 5 Croaţia 77 4,04 72 -5 FRY. Macedonia 79 4,02 84 5 Ucraina 89 3,90 82 -7 Moldova 94 3,86 - - Bosnia şi Herţegovina 102 3,70 109 7
Sursa: realizat de autor în baza datelor „The Global Competitiveness Report 2010-2011”[168] Competitivitatea este o trăsătură a unei economii dezvoltate. Ea poate fi crescută prin
avantajele comparative şi costurile de oportunitate deţinute de R. Moldova în plan extern.
Aceasta, însă, presupune un puternic fundament de dezvoltare intern. Specializarea, coeziunea şi
descentralizarea proceselor economice interne constituie principalele principii ale dezvoltării
unui stat ce urmăreşte reamplasarea dinamică pe pieţele mondiale.
115
Mediul strategic extern necesită adoptarea unui complex de reguli susţinute şi
implementate la nivel naţional. Discrepanţele interne pentru R. Moldova sunt obstacole de facto
şi înţelese de toţi, pentru a valorifica posibilităţile de dezvoltare în plan internaţional. Este
cunoscută foarte bine „ruptura” imensă înregistrată între Chişinău şi restul teritoriului Republicii
Moldova, atât la nivel de dezvoltare, contribuţii, investiţii şi chiar perspective. Este o problemă
foarte serioasă şi deloc admisibilă, chiar dacă oraşul are statut de capitală. La sigur, nu este
motivul stopării ritmului de dezvoltare a Chişinăului, ci se vede foarte clar că potenţialul
Republicii Moldova nu este valorificat de cel puţin 4 ori, comparabil cu potenţialul Chişinăului
(care, la ora actuală, deţine 45% din PIB, 56% din producţia industrială, 60% din colectarea
impozitelor şi taxelor, 62% din exporturi etc.).
Decalaje majore există şi la nivelul dezvoltării urbane şi rurale (amplasarea forţei de
muncă, emigrare, decalaje de dezvoltare, capital, altele); tot aici se includ şi cele politice
(Moldova transnistreană, Găgăuzia, Taraclia, şi restul Republicii); urmează cele geografice (de
exemplu, logica configurării raioanelor Criuleni şi Dubăsari, „peticelor” autonome şi greu
sesizabile şi explicabile din sudul Republicii Moldova (configuraţiile dintre Cahul, Găgăuzia şi
Taraclia).
Aflate în creştere, aceste imprecizii şi dezechilibre sunt cauzate de cadrul ineficient al
politicilor promovate, inclusiv de legislaţia inadecvată şi mai puţin productivă, în raport cu
obiectivele de dezvoltare proclamate. Centralizarea şi concentrarea profundă a resurselor, lipsa
instrumentelor funcţionale de autonomie locală şi a mijloacelor de mobilizare duc, în continuare,
la aprofundarea dezechilibrelor din Republica Moldova. În consecinţă, o politica de dezvoltare
regională (în continuare D.R.) judicios promovată vine să prevină şi chiar să elimine aceste
fenomene. Dezvoltarea în bază de regiuni mai mari, ca „câmpuri” de planificare şi putere socio-
economică, oferă oportunităţi Republicii Moldova de a deveni mai competitivă, pe fundamentul
utilizării potenţialului net superior celui al unităţilor administrative actuale. Creşterea
competitivităţii internaţionale a Moldovei pe fundamentul unei solide coeziuni interne (în
special, prin reducerea dezechilibrelor şi creşterii competitivităţii interregionale), implementarea
eficientă a politicilor naţionale la nivel local şi cu efect pozitiv pentru comunităţile puternic
descentralizate (prin utilizarea, de facto, a principiului autonomiei), participarea civică şi
promovarea modernă a valorilor locale, reprezintă un portofoliu inerent al politicii de D.R.
Astfel, R. Moldova trebuie să se focalizeze pe obiective foarte clare şi pertinente
necesităţilor de dezvoltare, iar obiectivul fundamental, vizând creşterea economică şi reducerea
decalajelor interne, urmăreşte explorarea de noi pieţe, noi standarde, noi măsuri, existente în plan
mondial, pe baza cărora pot reuşi procesele de coeziune internă.
116
De aceea, obiectivul fundamental al politicii de D.R., în R. Moldova, va urmări să
contribuie la creşterea şi consolidarea competitivităţii Republicii Moldova. Ajungem la această
concluzie din două considerente generale: în primul rând, D.R. focalizată pe competitivitate este
capabilă, realmente, să crească economia (exporturile, capacitatea de concurenţă internă şi
externă, volumul şi calitatea de producere, veniturile) inclusiv sustenantă şi orientată spre
suportul social; în al doilea rând, recunoscând că, în viitorul apropiat, R. Moldova (cel puţin în
actualul ritm de evoluţie) nu va putea beneficia de Fondurile Structurale ale UE, va fi nevoită
individual să-şi susţină procesele de coeziune, ceea ce înseamnă fonduri financiare inexistente la
moment, dar care ar putea fi găsite în cazul creşterii economice mai sus-amintite.
Dezvoltarea Regională ca instrument de politică, reprezintă un subiect de interes major
printre cercurile academice şi politice din R. Moldova. Aceste preocupări sunt provocate de mai
multe situaţii:
Actualul sistem administrativ-teritorial (în raioane) nu a onorat aşteptările puterii în
raport cu pronosticurile declarate; nici la nivelul creşterii eficienţei relaţiei dintre
administraţie şi cetăţean, nici la nivelul rezolvării operative a problemelor socio-
economice (creştere economică, reducere a sărăciei şi a altor impedimente sociale), şi
respectiv, nu s-au redus nici costurile administrative (ba din contra, au crescut, în pofida
deselor reduceri de personal) de întreţinere a aparatului de conducere local.
În ultimii patru ani, mai multe proiecte internaţionale au lucrat în acest domeniu,
contribuind la scrierea câtorva proiecte de lege, eliminate, ulterior, de la masa discuţiilor.
Tendinţa externă şi, deja, clară – de integrare europeană, obligă, de fapt, R. Moldova,
treptat, să preia sistemul de regiuni, întrucât, întreaga Europă funcţionează în baza
regiunilor (de cele mai dese ori mai mari decât unităţile administrativ-teritoriale), precum
şi în procesul de aderare D.R. constituie un capitol de negocieri destul de important.
Până în prezent, constatăm, totuşi, că, în R. Moldova, D.R., ca concept de politică, este
încă vag perceput. Este sesizabilă această constrângere atât în concepţia promotorilor publici, cât
şi în accepţia majorităţii actorilor interesaţi ai societăţii civile. Nenumăratele proiecte de lege
privind D.R, precum şi contramandarea deciziilor în vederea adoptării lor, vin să justifice acest
fapt.
Politicile de D.R. fiind elaborate de către autorităţile centrale şi experţii străini, s-a creat o
situaţie în care actorii principali, precum autorităţile locale, comunităţile de business, societatea
civilă şi chiar populaţia, nu au cunoştinţă despre acest proces. Deşi este limpede că ar trebui să
participe preopinent nu doar la executarea politicilor ce-i afectează, ci şi la împărtăşirea
experienţelor (practicilor, tendinţelor, viziunilor) în vederea formulării corecte a cadrului de
implementare.
117
Cu privire la dezvoltarea regională, la nivel de analiză, vom distinge două viziuni:
1. Viziunea Consiliului Europei (CoE), enunţată prin Congresul Autorităţilor Locale şi
Regionale, care pune un accent deosebit pe perspectivele autonomiei locale, a descentralizării
şi desconcentrării ca instrumente de dezvoltare democratică a statelor europene.
2. Viziunea Uniunii Europene, enunţată prin cea mai „tânără” structură şi anume prin Comitetul
Regiunilor, care este o instituţie indispensabilă în procesul de elaborare, adoptare şi
implementare a actelor normative la nivel comunitar. UE pune un accent deosebit pe
principiul solidarităţii regiunilor şi statelor, susţinând multilateral toate regiunile printr-un
cadru de obiective şi acţiuni.
În multe privinţe, activitatea acestora se completează, iar alteori se repudiază. Dar este
cert că ambele înfăptuiesc şi promovează viziuni care au rolul de a contribui la eradicarea
disparităţilor în întregul spaţiu, exceptând faptul dacă este stat membru sau nu al UE.
La nivelul UE, politicile de dezvoltare regională sunt denumite „coeziunea economică şi
socială”, iar conform prevederilor Tratatului Constituţional, acestea sunt numite „coeziunea
economică, socială şi teritorială” şi sunt incluse în domeniile de competenţă partajată ale UE.
Aceste politici urmăresc maximizarea potenţialului economic al regiunilor. În schimb, la nivelul
Consiliului Europei, vom identifica denumirea acestor politici ca „democraţie locală şi
regională”. Prin acestea, CoE doreşte să asigure stabilitatea democratică a întregului spaţiu şi
elaborează standarde de activitate eficientă a instituţiilor publice centrale şi locale, dar şi ale altor
instituţii.
În Republica Moldova, activează o serie de instituţii nonguvernamentale care au ca scop
sprijinirea reformelor în administraţia publică locală şi dezvoltarea regională. De exemplu, una
dintre acestea este Institutul pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale „Viitorul”, care a participat la
promovarea mecanismelor de descentralizare, desconcentrare a serviciilor publice şi a stimulat
participarea responsabilă a cetăţenilor la înfăptuirea politicilor publice.
Un alt exemplu este – Centrul pentru Dezvoltarea Strategică a Teritoriului (CSTD), care
promova importanţa unei politici de dezvoltare regională pentru R. Moldova şi propunea mai
multe obiective şi strategii de implementare. Reprezentanţii centrului considerau că D.R, cu
prisosinţă cea mai bine dezvoltată politică în comunitatea europeană, comportă un pronunţat
caracter economic, urmărind creşterea şi consolidarea competitivităţii ariilor geografice concrete
ale unui stat sau a unui grup de state geografic învecinate. Fiind un instrument de politică foarte
important pentru conversiunea proceselor economice, consolidarea cadrului financiar şi
instituţional, capitalului fizic şi uman, precum şi de creştere a competitivităţii în ansamblu.
Politica de D.R. constituie un set de măsuri destinate accelerării şi dinamizării strategiilor de
extindere şi ocupare a pieţelor. Este un ghid politic profund descentralizat, bazat pe promovarea
118
sectorului privat şi a pieţelor locale, urmărind să impulsioneze şi să diversifice activităţile
economice, să stimuleze investiţiile, să contribuie la reducerea şomajului, in extremis, să
conducă la o îmbunătăţire a nivelului de trai.
O politică de D.R. valorifică şi complementează toate politicile economice şi sociale
naţionale la nivel local şi poate fi văzută drept un „Cadru Fundamental” predilect de dezvoltare a
unităţilor administrative de nivelele de I şi II, în şi pe baza cărora sunt elaborate toate strategiile
şi politicile de ţară. Realizarea efectivă a ultimelor depinde de măsura în care sunt luate în calcul
principiile şi instrumentele de lucru ale Cadrului de D.R.
Politica Europeană de Vecinătate (PEV) [20], care a fost lansată, în 2004, pentru
dezvoltarea integrării economice şi susţinerea reformelor necesare pentru încurajarea dezvoltării
social-economice a ţărilor partenere ale UE, a fost recent fortificată prin două iniţiative de
colaborare regională: Uniunea pentru Marea Mediterană şi Parteneriatul Estic. În decursul
următorilor trei ani UE va acorda vecinilor săi peste 5,7 mlrd. euro pentru consolidarea
cooperării politice şi dezvoltarea integrării economice. Mijloacele vor fi acordate din bugetul
IEVP (Instrument Europeen de Voisinage et de Partenariat) şi vor merge spre susţinerea
reformelor economice şi politice, a cooperării regionale şi transfrontaliere în 13 ţări partenere ale
UE. De asemenea, vor fi susţinute proiecte în domenii, precum schimbarea climei, transport,
energetică şi mediul înconjurător. Pentru R. Moldova, în anii 2010-2013, vor fi alocaţi 273,1
mln. euro. Afară de aceasta, R. Moldova va putea participa la programul regional pe
dimensiunea estică cu un buget de 262,3 mln. euro pentru susţinerea Parteneriatului Estic şi la
programe regionale - 757,7 mln.euro.
Comentând decizia, vicepreşedintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al UE
pentru politică externă şi securitate, baroneasa Catherine Ashton, a spus că „UE intenţionează să
atragă mai profund în colaborare ţările vecine, demonstrând că rămâne un partener de încredere
în aceste timpuri grele”. „Propunem legături mai puternice de asociere politică şi de integrare
economică, adaptată la preferinţele şi posibilităţile partenerilor noştri. Creşterea finanţării UE
este un instrument important pentru atingerea acestor scopuri”, a subliniat ea. Potrivit
comisarului european pentru extindere şi politică de vecinătate, Ştefan Fule, pentru ca politica de
vecinătate să aibă succes, „este nevoie de un ajutor mai mare, de o mai mare mobilitate a
populaţiei şi de creşterea comerţului”.
La 24 martie 2010, a fost semnat, la Bruxelles, documentul strategic „Relansăm
Moldova”, între Guvernului Republicii Moldova şi partenerii săi, unde dezvoltarea regională
reprezintă una dintre priorităţile de bază pentru dezvoltarea economiei naţionale, de fapt,
prioritate menţionată şi în Strategia Naţională de Dezvoltare.
119
Pentru anul 2010, valoarea Fondului naţional pentru dezvoltare regională constituie 135
milioane lei [161]. Conform discuţiilor din cadrul celei de-a doua şedinţe ordinare a Consiliului
Naţional de Coordonare a Dezvoltării Regionale, mijloacele financiare menţionate vor fi
direcţionate pe două direcţii - pentru finanţarea proiectelor din regiuni şi pentru asigurarea
funcţionalităţii şi eficienţei Agenţiilor pentru Dezvoltare Regională lansate oficial în luna aprilie
curent la Bălţi, Cimişlia şi Ialoveni.
În cadrul celor prezentate mai sus, un alt aspect important este preluarea experienţei
europene şi promovarea twinning-ului între oraşele şi comunele din Republica Moldova şi cele
de peste hotare drept unul din cele mai eficiente mijloace de îmbunătăţire şi de reformare a
sistemelor publice de organizare, care presupune fortificarea structurilor instituţionale, schimbul
de experienţă între personalul instituţiilor, asistenţa reciprocă în realizarea unor proiecte comune,
colaborarea în domeniul transferului de know-how al metodelor de lucru, etc.
Şocurile externe şi contagiunea în cazul Republicii Moldova
Criza financiară din Rusia anului 1998 a expus, în mod brutal, vulnerabilitatea Republicii
Moldova la bruşte tendinţe adverse. Efectul contagiunii şi-a pus amprenta pe majoritatea statelor
CSI şi, evident, pe R. Moldova. Un alt şoc survenit din partea Rusiei a fost sistarea, în martie
2006, de către autorităţile ruseşti, a importurilor de vinuri şi spumante din R. Moldova şi
Georgia, cauzând astfel pierderi ambelor state. Rusia a interzis anterior importurile de carne şi
plante din R. Moldova în aprilie 2005, iar din ianuarie şi al celor din Georgia, sub pretextul
identificării unor substanţe toxice atestate de laboratoarele din Rusia. În plus, până la data de 11
aprilie 2006, Rusia nu furnizase nici un indiciu părţilor afectate de aceste restricţii asupra
probelor colectate. Prin urmare, presa internaţională a calificat, în mod univoc, aceste decizii ca
fiind „obstrucţioniste, motivate politic şi neconforme calităţii de stat democratic”. Aparent, cele
mai importante daune au afectat businessul rusesc care investise anterior în numeroase fabrici de
producere a vinului din RM şi Rusia, dar nici acest argument nu a determinat autorităţile ruseşti
să stopeze restricţiile impuse. Mai mult, restricţiile impuse Georgiei şi Republicii Moldova nu s-
au extins asupra enclavelor tutelate de Rusia: Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud, ceea ce a
întărit şi mai mult convingerea opiniei publice internaţionale că deciziile luate la Moscova au o
tentă strict politică, urmărind să penalizeze cursul pro-UE, din ultima vreme, al acestor ţări.
Autorităţile moldoveneşti susţin că au fost întreprinse anumite acţiuni de natură să
diminueze impactul embargoului la vinurile moldoveneşti impus de Rusia asupra ramurii,
precum şi a economiei naţionale, direcţiile primare fiind diversificarea pieţelor de desfacere şi
reducerea pierderilor [166].
120
Cu toate acestea, există mai multe probleme, iar vinurile moldoveneşti nu vor mai putea
să ajungă la cota de pe piaţa Rusiei, deţinută până la 26 martie 2006, când a fost impus
embargoul la vinurile moldoveneşti. Totuşi, vinificatorii moldoveni ar putea recuceri o cotă de
30-35%, din volumul livrărilor pe piaţa rusească de până la embargou [58].
Dacă vinurile moldoveneşti vor putea recuceri o cotă de 5-7% din piaţa rusească, va fi
bine, susţin unii experţi ruşi. Până la embargou, vinurile moldoveneşti deţineau o cotă de peste
50% din piaţa vinurilor de import în Rusia. Conform estimărilor Discovery Research Group,
volumul pieţei vinurilor din Rusia este în jur de 95-103 mln decalitri, ceea ce constituie circa
3,4% din piaţa mondială. În expresie bănească, aceasta constituie circa 5 mlrd USD. Altfel spus,
o cotă de 5-7% de piaţă ar reprezenta 250-300 mln USD, ceea ce este o sumă destul de
importantă.
Dar, pentru a recuceri poziţiile pierdute, vinurile moldoveneşti vor trebui să concureze
atât cu cele din Bulgaria şi Rusia, care au ocupat nişa deţinută de producţia vinicolă din R.
Moldova, cât şi cu cele din Franţa, Spania, Chile, Argentina, Australia etc.
Impactul crizei financiare globale, descrise anterior, asupra Republiii Moldova se resimte
din plin, chiar dacă am fost afectaţi intr-o măsura mai mică decît alte state din Europa.
Consecinţele crizei se observă prin reducerea cererii la exporturile moldoveneşti, prin reducerea
locurilor de muncă, a volumului remitenţelor şi, în special, prin reducerea investiţiilor străine
directe în economia naţională. Totuşi, odată cu recuperarea economică la nivel mondial la sf.
2009 începutul lui 2010, apar primele semnale pozitive de după criză. Cu referinţă la R.
Moldova, reieşind din poziţionarea geografică, există riscul şocurilor parvenite atât din UE, cât şi
din CSI, dar şi din partea celor globale. Trăind într-o lume a interdependenţelor, nu putem evita
acţiunea acestora, dar putem reacţiona, prin flexibilitate şi adaptabilitate rapidă la schimbări. Din
punct de vedere al efectului vecinătăţii, aderarea României la UE, evoluţia Ucrainei şi toate
metamorfozele pozitive prin care vor trece aceste ţări, pe parcursul următorilor ani, vor avea
efecte pozitive şi asupra Republicii Moldova mai ales prin: potenţialii investitori străini, mărirea
numărului partenerilor comerciali, suportul României din punct de vedere economic, financiar,
energetic cu privire la adoptarea „acquis-ului comunitar” în calea unei aderări în viitor la UE.
3.2. Scenarii de evoluţie a economiei Republicii Moldova folosind modelul Solow
ajustat
Având în vedere importanţa şi popularitatea modelului economic Solow de analiză a
procesului de creştere economică, în cadrul acestei lucrări, am realizat o analiză a modelului
Solow ajustat la economia Republicii Moldova. În analiza modelului menţionat mai sus şi
propunerea unor măsuri şi instrumente de eradicare a sărăciei şi de obţinere a unei creşteri
121
economice durabile, propun să revenim la teoriile creşterii economice endogene şi exogene şi
concluziile rezultate din acestea.
Teoria clasică a creşterii economice presupunea că: investiţiile au un efect pe termen
scurt asupra PIB curent prin cererea agregată; efectele lor pe termen lung se manifestă prin
creşterea PIB potenţial; economiile reduc consumul şi cererea agregată şi, de aceea, reduc PIB
curent; însă, pe termen lung, economiile finanţează investiţiile ce conduc la o creştere a PIB
potenţial; există randamente descrescătoare ale factorilor de producţie; pe termen lung,
modificările tehnologice reprezintă principala cauză a creşterii economice, împreună cu
investiţiile în capital şi în noile tehnologii. Creşterea economică, creşterea gradului de ocupare şi
redistribuirea venitului în societate sunt obiective independente şi potenţial conflictuale. Teoria
modernă a creşterii economice tratează schimbarea tehnologică, ca pe o variabilă endogenă, care
răspunde la semnalele de piaţă; difuzarea tehnologiei este, de asemenea, endogenă; aceste
investiţii oferă externalităţi pozitive; există randamente crescătoare ale factorilor de producţie;
creşterea economică, creşterea gradului de ocupare şi redistribuirea venitului în societate sunt
interconectate. Noua teorie a creşterii tratează modificarea tehnologiei ca pe o variabilă
endogenă care răspunde la semnalele apărute pe piaţă. Difuzarea tehnologiei este, de asemenea,
endogenă. Investiţiile în capitalul uman, educaţie, cercetare–dezvoltare etc. oferă externalităţi
pozitive. Astfel, sporirea succesivă a investiţiilor ar putea avea randamente crescătoare,
adăugând cantităţi în creştere la producţia totală. Modelul neoclasic al lui Solow reprezintă
reperul fundamental în analiza procesului de creştere economică. Prin acest model, neoclasicii ne
arată modul în care creşterea ratei economisirii, creşterea populaţiei şi progresul tehnologic
influenţează nivelul producţiei şi creşterea economică de-a lungul unei anumite perioade.
Modelele creşterii economice endogene pot fi grupate în modele cu sau fără cercetare-
dezvoltare, adică acelea în care se stimulează creşterea economică în lipsa progresului tehnic
(modelele AK) şi, respectiv, cele potrivit cărora progresul tehnic este rezultatul activităţii
economice desfăşurate în sectorul de cercetare-dezvoltare al ţărilor dezvoltate. Deoarece teoria
creşterii economice exogene susţine ipoteza randamentelor marginale descrescătoare, calea cea
mai simplă de a o abandona o constituie imaginarea unei funcţii de producţie agregate (Y=AK)
care presupune randamente marginale constante. Astfel, chiar în absenţa progresului tehnic, rata
de creştere economică pe termen lung este întotdeauna pozitivă. Capitalul înregistrează
randamente crescătoare, pentru că :
învăţarea prin practică şi difuzarea cunoştinţelor elimină tendinţa spre randamente
descrescătoare;
acumularea capitalului generează externalităţi tehnologice pozitive;
122
prin ameliorarea educaţiei şi a formării profesionale, fiecare individ măreşte stocul de
capital uman al unei ţări, ceea ce generează creşterea productivităţii naţionale;
inovaţiile tehnologice şi cheltuielile de cercetare-dezvoltare permit, de asemenea,
realizarea unei creşteri economice susţinute.
Conform abordărilor creşterii economice endogene, intervenţia statului este justificabilă,
dacă determină randamentele crescătoare de scară ale activităţilor economice şi, în consecinţă,
implică un proces de creştere economică. Această intervenţie poate lua diferite forme:
subvenţionarea activităţilor generatoare de externalităţi pozitive;
taxarea activităţilor care conduc la externalităţi negative;
crearea mecanismelor de stimulare şi de implementare a inovaţiilor (brevete);
dezvoltarea de proiecte referitoare la infrastructura de transport;
promovarea şi susţinerea investiţiei în educaţie.
În alte modele ale creşterii endogene, progresul tehnic este produsul unui sector specific
al economiei şi anume al celui de cercetare-dezvoltare, care utilizează o parte din resursele unei
economii. Un proces susţinut de creştere economică nu există, decât dacă numărul ideilor noi
create şi aplicate în fiecare perioadă este crescător. Acest rezultat este similar celui obţinut în
modelul Solow cu progres tehnic. Dar mecanismul nu este acelaşi, fiind vorba de o creaţie
endogenă a noilor idei: cu cât este mai numeros numărul persoanelor care generează aceste idei,
ca lucrători în activităţile de cercetare-dezvoltare, cu atât acestea vor avea un impact mai
semnificativ, pentru că utilizarea ideilor este nonrivală şi nonexclusivă. Chiar în prezenţa unor
randamente marginale constante ale factorilor, nu va exista un proces de convergenţă economică
între economii, aceasta deoarece ţările mai dezvoltate sunt, de asemenea, şi lideri ai
tehnologiilor, iar cele mai puţin dezvoltate nu adoptă strategii de inovare în acest domeniu.
Totuşi, acestea pot înregistra o creştere economică mai rapidă, dacă beneficiază de tehnologiile
performante ale ţărilor mai avansate, numai dacă au posibilitatea de a exploata acest avantaj.
Ceea ce limitează capacitatea de difuzare a noilor tehnologii este puterea de absorbţie a acestora
şi nu imposibilitatea de a accede la ele. Pentru aceasta, trebuie să dispună de o forţă de muncă
bine calificată şi adaptabilă la cerinţele noilor tehnologii, de infrastructura necesară şi de o
calitate ridicată a instituţiilor interne. Se consideră că procesul de creştere este datorat, în mare
parte, generalizării drepturilor de proprietate care permit indivizilor să-şi angajeze resursele în
proiecte de investiţii pe termen lung. Dacă cercetătorii nu pot să-şi recupereze costurile apariţiei
ideilor, atunci cercetarea se opreşte şi astfel şi creşterea economică. Putem spune că motorul
creşterii economice este inovaţia. La nivel matematic, modelul Solow îl indică deja: creşterea
încetează în condiţiile în care nu se înregistrează progres tehnic. Antreprenorii inovează, iar, pe
măsură ce piaţa le recompensează invenţiile, vor genera alte idei, conducând la un progres
123
tehnologic continuu. După Romer, din moment ce cercetătorii nu pot să-şi ramburseze costurile
asociate ideilor inovatoare, atunci cercetarea este stopată şi astfel şi creşterea economică [117, p.
457-469].
O comparaţie sugestivă între fundamentele celor două modele o putem face prin analiza
următoarelor figuri:
Figura 3.4. Modelul Solow şi modelul creşterii endogene
Sursa: Dinu M. şi Socol C. “From Solow model to Endogenous Economic Growth – România’s Reinsertion into Civilization?”, 2006
Pentru a înţelege diferenţa fundamentală dintre cele două viziuni, economiştii M.Dinu şi
C. Socol [36, p. 122-127] propun un grafic (Figura 3.5) care să surprindă atât modelul neoclasic,
cât şi modelul creşterii economice endogene şi să răspundă la întrebarea: Cum pot depăşi ţările în
dezvoltare capcana sărăciei? Dar R. Moldova?
În economie, se pot realiza două tipuri de investiţii: unele cu randamente marginale
descrescătoare (ca în modelul neoclasic), la niveluri scăzute ale venitului, iar altele cu
randamente marginale constante (ca în modelul creşterii endogene), la niveluri mai mari de venit.
Figura de mai jos exprimă echilibrul modelului neoclasic de creştere economică (punctul A) şi,
de asemenea, modelul creşterii economice endogene (la dreapta punctului B). La niveluri mici
ale venitului şi înzestrării cu capital, linia care exprimă investiţia cerută de capital (n+δ )k
intersectează dreapta investiţiilor efectuate (economiilor) sf(k) în punctul A (se ajunge la starea
staţionară de creştere), după care se află sub dreapta economiilor. La dreapta punctului B, linia
economiilor sf(k) se află deasupra liniei investiţiilor cerute (n+δ )k, exact ca în modelul creşterii
economice endogene. Se manifestă un proces de creştere economică continuă. R. Moldova, la fel
ca multe alte ţări în curs de dezvoltare, trebuie să forţeze o creştere economică sustenabilă pentru
124
Figura 3.5. Capcana sărăciei: a alege între starea staţionară şi creşterea continuă
Sursa: Dinu M. şi Socol C. “From Solow model to Endogenous Economic Growth – România’s Reinsertion into Civilization?”, 2006
a depăşi capcana sărăciei. Ea trebuie să treacă cât mai rapid peste zona exprimată în grafic prin
segmentul AB şi să ajungă la dreapta punctului B. Pentru a obţine o creştere economică continuă,
R. Moldova ar trebuie să adopte o strategie care să se concentreze, în mare, asupra: acordării
resurselor de cercetare-dezvoltare, formarea permanentă a forţei de muncă, learning by doing,
creşterea calităţii educaţiei, pârghii fiscale, etc.
Modelul de creştere Solow este unul din cele mai populare modele de creştere economică
care prevede convergenţa pe termen lung la o creştere economică constantă a ţării. Modelul
include capitalul şi munca ca factori de producţie şi presupune un efect de scară, constant pentru
ambii factori, ceea ce înseamnă că, dacă capitalul şi munca se vor dubla, producţia, de asemenea,
se va dubla. Scopul lui Solow în elaborarea acestui model a fost ignorarea deliberată a unor
aspecte macroeconomice, ca fluctuaţiile pe termen scurt ale ratei de economii şi ale ratei
şomajului pentru a dezvolta un model, care ar descrie evoluţia pe termen lung a unei economii.
Modelul lui Robert Solow a fost elaborat ca o extensie a modelului Harrod-Domar, iar în 1987
Solow a primit Premiul Nobel în Economie pentru această elaborare. În prezent, economiştii
folosesc acest model la estimarea efectelor separate ale schimbărilor tehnologice, capitalului şi
muncii asupra creşterii economice.
La baza acestei cercetări şi a următoarelor modele economice, stau articolele lui I. Roşca
şi S. Stancu [116, p. 3-6, 115, p. 1-4, 114, p. 3-10] cu privire la adaptarea modelului Solow
ajustat la economia României. Folosind rezultate autorilor, noi am încercat să adaptăm acest
model la economia Republicii Moldova.
125
Pentru început, vom prezenta descrierea modelului Solow pentru economia închisă şi
după care vom deduce formulele matematice necesare calculărilor. Starea economiei la
momentul de timp t (t se schimbă continuu, dar pe parcursul calculelor noastre îl vom considera
unul discret) este descrisă cu ajutorul următoarelor variabile:
Producţie Consum Investiţii Muncă Capital )(tQ )(tC )(tI )(tL )(tK
Relaţiile dintre variabile sunt descrise de către următoarele ecuaţii: (3.1)
1) );()()( tItCtQ
2) ));(),(()( tLtKFtQ
3) ,10),()( stsQtI unde s exprimă rata economiilor;
4) );()1()()( tQstcQtC
5) ),()()( tKtKtI unde este rata deprecierii capitalului;
6) ),()( 1 tLrtL unde 1r indică ritmul de creştere al factorului muncă.
Pentru început, dorim să analizăm cazul în care funcţia producţiei depinde numai de capital
şi muncă şi este o funcţie omogenă de gradul întâi: ))(),(()( tLtKFtQ . Atunci
)()(1,)(
)()()( kftL
tL
tKFtLtQ
, unde am notat relaţia capital-muncă prin
)(
)(
tL
tKk şi
eficienţa muncii
)(
)(
tL
tQ prin )(kf . Dinamica relaţiei capital-muncă este descrisă de către
ecuaţia diferenţială de gradul întâi:
krksfk )()( 1 .
Într-adevăr,
)()()()()(
11121
2rkksfrk
L
sQr
L
K
L
I
L
LrKLKI
L
LKLK
L
Kk
.
Acuma vom examina cazul când funcţia de producţie include şi progresul tehnic:
1)()()()( tKtLtatQ , unde 10 . Alături de cele şase ecuaţii care definesc relaţiile
dintre variabilele modelului, vom adăuga încă o ecuaţie: 2)(
)(r
ta
ta
, care reprezintă rata de
creştere a progresului tehnologic. Atunci, dinamica ecuaţiilor pentru capital şi rata capital-muncă
va suferi următoarele modificări: )()()()()( 21 tKrtKrtKtsQtK ,
krrksk )( 211 .
Pentru rata capital-muncă k , obţinem soluţia *k pe traiectorie staţionară (nu se schimbă cu
timpul) constktk *)( şi astfel 0)( tk :
126
0)()( *21
1* 2 krrks
1
21
*
rr
sk .
Calculele de stimulare (Anexa 7) sunt făcute în baza modelului de generare a scenariului
de creştere Brad Delong [17]. Anul iniţial este 2008, iar estimările sunt făcute pentru ultimii 8
ani şi previziuni – pentru următorii 8 ani. Considerând criza economică globală, noi presupunem
că, în anul iniţial, în R. Moldova, a avut loc un şoc caracterizat de variaţia a cel puţin unui din
parametrii modelului. Parametrii modelului folosiţi în calcule sunt: s – rata economiilor, 1r –
creşterea ratei anuale a forţei de muncă, 2r – rata de creştere a progresului tehnologic, – rata
anuală a deprecierii capitalului, – parametrul funcţiei de producţie. Aceiaşi parametri notaţi cu
semnul prim vor reprezenta valorile în situaţia după şoc.
După procesarea datelor statistice oficiale pentru R. Moldova, în perioada 2000-2008, şi
realizând estimările necesare (Anexa 7), noi am obţinut următoarele valori ale parametrilor
modelului:
Tabelul 3.5. Valorile parametrilor modelului Solow ajustat la economia
Republicii Moldova
Valori iniţiale (Situaţia reală)
s 0,185149 0,023
1r -0,035
2r 0,003
Sursa: elaborat de autor şi Popovscaia M. în baza datelor BNM şi BNS
Pentru calculările de simulare, vom folosi următorul set de formule: (3.2)
21 rr
s
Q
K – rata capital-producţie legată de rata de creştere constantă;
1
21 rr
s
L
Q – producţia per muncitor legată de rata de creştere constantă;
1
0
00
50.231815
Q
KE – eficienţa muncii în anul iniţial.
Relaţiile pentru calculările de simulare vor fi diferite pentru anii înainte şi de după şoc. În
tabelele de mai jos, sunt prezentate toate formulele necesare acestui model.
127
(3.3)
Eficienţa muncii Raport capital-producţie
Traiectoria creşterii echilibrate a
producţiei per muncitor, egală cu
eficienţa muncii curente
Producţia per muncitor
Anii dinainte de
şoc
( 1,8 t )
tt r
EE
)1( 2
0
218rr
s
Q
K
1
ttQ
K
Q
K,
1,7 t
88
Q
K
L
Q
1
tt L
Q
L
Q,
1,7 t .
1
~
t
t
tQ
KE
L
Q
Anul iniţial ( t =0)
1
0
00
231815.50
Q
KE
10
Q
K
Q
K
''2
'1
'
0
rr
s
L
Q
1
0
0
0
~
Q
KE
L
Q
Anii de după şoc
( 8,1t )
tt rEE )1( '
20
t
t
L
QL
K
Q
K
~ 1
tt L
Q
L
Q
tt
t
EkL
Q
1
~
Înzestrarea cu capital a unui muncitor
Traiectoria creşterii echilibrate a
producţiei per muncitor
Producţia per muncitor de-a lungul traiectoriei
creşterii echilibrate înainte de şoc
Years before shock
( 1,8 t )
tt
t L
Q
Q
Kk
~
1~~
tt
tL
QE
L
Q
tt
L
Q
L
Q
~~~~~
Initial year ( t =0)
00
~
L
Q
Q
Kkt
1
00
0
~~
L
QE
L
Q
1
0
0
0
~~~
Q
KE
L
Q
Post-shock years
( 8,1t )
'
1
''11
~)1( s
L
Qrkk
t
tt
1~~
tt
tL
QE
L
Q
2
2
1~~~
~~~
~~~
t
t
t
L
Q
L
Q
L
Q
Având toată informaţia necesară pentru calcule, propunem două scenarii evoluţioniste
pentru economia Republicii Moldova cu următoarele caracteristici (Tabelul 3.6):
128
Tabelul 3.6. Scenarii de evoluţie propuse pentru R. Moldova
Scenariul 1 Scenariul 2 Iniţial Şoc Post-şoc Iniţial Şoc Post-şoc s 0,185149 0,06 0,245149 0,185149 0,06 0,245149 0,043 0 0,043 0,043 -0,01 0,033
1r 0,02 0 0,02 0,02 0 0,02
2r 0,003 0 0,003 0,003 0,012 0,015 0,5 0 0,5 0,5 0 0,5
Sursa: elaborat de autor şi Popovscaia M. [31, p. 82-92]
Fenomenul economiei subterane este destul de pronunţat în R. Moldova, de aceea, datele
oficiale conform statisticii sunt mult mai joase. În scenariul 1, se propune o creştere cu 6% a
ratei de economii, ceea ce presupune că investiţiile se realizează în aceeaşi generaţie de
echipamente şi tehnologii, adică calea extensivă de dezvoltare. În conformitate cu statistica
oficială, creşterea anuală a forţei de muncă este negativă şi, din acest motiv, pentru a analiza
rezultatele în dinamică, am considerat acest indicator, totuşi, unul pozitiv. În scenariul 2, pe
lângă creşterea ratei de economii cu 6%, noi am propus o descreştere de 1% a ratei de depreciere
a capitalului şi o creştere cu 1,2% a progresului tehnologic. Pentru comparabilitatea scenariilor,
am păstrat acelaşi – 0,50.
Rezultatele calculărilor pentru scenariile 1 şi 2 sunt prezentate mai jos (pentru anii înainte
de şoc s-au înregistrat aceleaşi rezultate pentru ambele scenarii):
Tabelul 3.7. Rezultatele calculelor: perioada înainte de şoc, scenariul 1 şi scenariul 2
t Anii Eficienţa muncii
Rata capital-produc-
ţie
Traiectoria creşterii
echilibrate a producţiei per
muncitor, egală cu eficienţa
muncii curente
Înzes- trarea
cu capital a unui munci-
tor
Producţia per
muncitor
Producţia per muncitor de-a
lungul traiectoriei
creşterii echilibrate
Producţia per muncitor de-a lungul traiectoriei
creşterii echilibrate înainte de
şoc -8 2000 17,48 2,81 2,81 137,58 49,04 49,04 49,04 -7 2001 17,53 2,81 2,81 137,99 49,19 49,19 49,19 -6 2002 17,59 2,81 2,81 138,40 49,34 49,34 49,34 -5 2003 17,64 2,81 2,81 138,82 49,49 49,49 49,49 -4 2004 17,69 2,81 2,81 139,24 49,63 49,63 49,63 -3 2005 17,75 2,81 2,81 139,65 49,78 49,78 49,78 -2 2006 17,80 2,81 2,81 140,07 49,93 49,93 49,93 -1 2007 17,85 2,81 2,81 140,49 50,08 50,08 50,08
Scenariul 1
0 2008 17,91 2,81 3,71 140,91 50,23 66,51 50,23 1 2009 17,96 2,84 3,71 144,35 50,92 66,71 50,38
129
2 2010 18,01 2,86 3,71 147,74 51,59 66,91 50,54 3 2011 18,07 2,89 3,71 151,08 52,25 67,11 50,69 4 2012 18,12 2,92 3,71 154,37 52,89 67,31 50,84 5 2013 18,18 2,94 3,71 157,61 53,52 67,51 50,99 6 2014 18,23 2,97 3,71 160,80 54,14 67,72 51,14 7 2015 18,29 2,99 3,71 163,94 54,75 67,92 51,30 8 2016 18,34 3,02 3,71 167,04 55,35 68,12 51,45
Scenariul 2
0 2008 17,91 2,81 3,61 140,91 50,23 64,55 50,23 1 2009 18,17 2,83 3,61 145,76 51,47 65,52 50,38 2 2010 18,45 2,86 3,61 150,65 52,72 66,51 50,53 3 2011 18,72 2,88 3,61 155,59 53,98 67,50 50,69 4 2012 19,00 2,91 3,61 160,58 55,24 68,52 50,84 5 2013 19,29 2,93 3,61 165,61 56,52 69,54 50,99 6 2014 19,58 2,95 3,61 170,69 57,81 70,59 51,14 7 2015 19,87 2,97 3,61 175,81 59,11 71,64 51,30 8 2016 20,17 3,00 3,61 180,99 60,42 72,72 51,45
Sursa: elaborat de autor şi Popovscaia M. [31, p. 82-92]
În următoarele grafice se vizualizează rezultatele obţinute conform scenariului 1 şi 2:
Figura 3.6. Creşterea producţiei per muncitor (Scenariul 1)
Sursa: elaborat de autor şi Popovscaia M. [31, p. 82-92]
Figura 3.7. Raport capital-producţie (Scenariul 1)
Sursa: elaborat de autor şi Popovscaia M. [31, p. 82-92]
130
Analizând rezultatele ambelor scenarii propuse, constatăm următoarele:
1. Rezultatele generate conform scenariului 2 sunt mult mai atractive pentru economia
Republicii Moldova, adică o eventuală majorarea a progresului tehnico-ştiinţific prin
investiţii ar duce la creşterea inovaţiilor şi a invenţiilor, la implementarea realizărilor în
practică, ar contribui astfel la creşterea posibilităţilor formării capitalului productiv
inovator, ceea ce ar conduce la o mai bună situaţie pentru R. Moldova.
2. Odată cu creşterea ratei progresului tehnologic cu 1,2% şi aplicarea lui în practică,
creşterea eficienţei muncii, a coeficientului de imobilizare şi productivitatea muncii sunt
ambele cu 10% mai mari în scenariul 2 decât în scenariul 1.
3. Având în vedere importanţa capitalului şi impactul acestuia asupra dezvoltării, la fel şi
aici, toate rezultatele obţinute din scenarii sunt strâns legate de capital şi mai ales de
volumul şi cantitatea lui. Acelaşi rezultat reiese şi din analizele pentru R. Moldova în
baza modelului Solow realizate de către B. Chistruga şi M. Chistruga [22, p. 70-72]
Figura 3.8. Creşterea producţiei per muncitor (Scenariul 2)
Sursa: elaborat de autor şi Popovscaia M. [31, p. 82-92]
Figura 3.9. Raport capital-producţie (Scenariul 2)
Sursa: elaborat de autor şi Popovscaia M. [31, p. 82-92]
131
4. Din analize a rezultat că, cu cât mai mare este rata de economii, cu atât mai mare rata
investiţiilor şi, respectiv, productivitatea
5. Având în vedere faptul că R. Moldova este săracă în dotare cu capital, ar trebui pus un
accent major pe mărirea ratei de economii, care ar putea fi realizată prin: creşterea
economiilor guvernamentale (diminuarea cheltuielilor guvernamentale şi majorarea
veniturilor guvernamentale), scăderea nivelului taxelor, crearea stimulentelor pentru
majorarea economiilor gospodăriilor.
6. Considerând aportul capitalului uman asupra evoluţiei unei economii, este foarte
important de a pune un accent mai mare la nivel de ţară asupra majorării calităţii
capitalului uman disponibil prin majorarea investiţiilor în educaţie, instruire continuă a
specialiştilor existenţi, crearea locurilor de muncă noi şi modernizarea celor existente.
7. Încurajarea activităţilor de cercetare şi dezvoltare, realizarea invenţiilor şi a inovaţiilor şi
aplicarea know-how-ului, implementarea noilor tehnologii elaborate la nivel naţional, cât
şi împrumutate de la ţările dezvoltate, astfel, micşorând costurile inovaţiei şi ale
modificărilor structurale.
3.3. Direcţii şi măsuri de diminuare a decalajelor în dimensiuni materiale şi
nemateriale în Republica Moldova
Majoritatea analizelor arată că diminuarea decalajelor de dezvoltare atât în R. Moldova,
cât şi în majoritatea statelor CSI, a fost cauzată de majorarea masivă a consumului care chiar a
depăşit creşterea PIB-ului. Procesul creşterii economice, la rândul ei, a cauzat multe modificări
la nivelul distribuţiei şi a dus, pe de o parte, la o reducere a sărăciei, iar pe de altă parte, la o
aprofundare a inegalităţii în ţară. Pentru a analiza care ar fi metoda cea mai eficientă de reducere
a decalajelor sau care ar fi procentul creşterii necesar pentru a asigura un nivel decent de viaţă, ar
trebui cercetate mai multe aspecte pe termen lung. În lucrarea „Creştere, sărăcie şi inegalitate –
Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică”, editată de către Banca Mondială şi Banca
Internaţională pentru Reconstrucţii şi Dezvoltare [2, p. 12-82] se prezintă mai multe modele de
creştere, reieşind din anumite perspective şi anume din perspectiva Obiectivelor Dezvoltării
Mileniului, a vulnerabilităţii statelor şi a viziunii europene. Reieşind din aceste perspective de
creştere, indicatorul de cercetat ar fi rata creşterii consumului real al populaţiei sărace care ar
trebui de atins. Astfel, dacă rata creşterii categoriei populaţiei sărace deviază de la consumul
celeilalte categorii de populaţie, atunci există implicaţii atât pentru creşterea totală, cât şi pentru
nivelul inegalităţii. În România, de exemplu, având în vedere că rata creşterii celor săraci este de
132
două ori mai mică decât creşterea medie pe ţară, atunci pentru a elimina complet sărăcia până în
2015, rata creşterii anuale ar trebuie să fie 8%. În Rusia – 9%.
Totuşi, situaţia mai complicată este în ţările sărace din CSI, unde populaţia săracă
constituie o cotă importantă din totalul populaţiei şi dacă ei nu vor participa la procesul creşterii
atunci aceasta va duce la schimbări dramatice în distribuţie şi la un eşec în eradicarea sărăciei. În
cazul Republicii Moldova, creşterea ar trebui să depăşească 9% anual, pentru ca, în 2015, să
reducem doar la jumătate sărăcia.
Este evident că, pentru a depăşi sărăcia materială şi nematerială şi decalajele faţă de alte
state, este important de susţinut şi realizat o creştere economică accelerată şi de sporit serviciile
calitative pentru populaţie.
Spre deosebire de alte state care, deja, au aderat sau care planifică să adere, în scurt timp,
la UE şi ar putea beneficia de oportunităţile oferite pentru creştere, R. Moldova neavând un
driver extern de creştere, trebuie să se bazeze doar pe catalizatorii naţionali. Astfel, pe lângă
realizarea unei creşteri economice durabile, elaborarea corectă a politicilor şi susţinerea
instituţiilor care duc la o creştere economică este primul pas în reducerea decalajelor şi a
sărăciei.
Problema depăşirii decalajelor de dezvoltare este una globală şi necesită o abordare
multidimensională. Având în vedere situaţia economică, politică şi socială din R. Moldova
analizată în capitolele anterioare, considerăm important propunerea unui pachet de măsuri
coerente, continue şi transparente necesare de implementat în scopul diminuării decalajelor de
dezvoltare şi stimulării creşterii economice:
1. Reducerea barierelor administrative şi a imixtiunii statului în economie şi realizarea
dialogului între Guvern şi mediul de business pe principii egale. Considerăm oportună lansarea
unei pagini web în cadrul site-ului Ministerului Economiei al Republicii Moldova, cu o
actualizare permanentă, cu scopul de a crea o legătură şi un contact direct, real şi rapid, cu
mediul de business prin: întrebări şi răspunsuri, informaţii utile cu privire la aspectele legislative,
asistenţă şi suport în demararea şi managementul unei afaceri. De asemenea, recomandăm
organizarea regulată a meselor rotunde dintre organele publice şi mediul de afaceri şi discutarea
problemelor şi lacunelor climatului de business din Republica Moldova şi propunerea soluţiilor
şi a iniţiativelor adecvate în susţinerea afacerilor prin modificările legislative necesare.
2. Implementarea măsurilor fiscale de stimulare şi facilitare a activităţii agenţilor
economici prin micşorarea poverii şi presiunii fiscale, optimizarea procedurilor de raportare
obligatorie a businessului către stat, prin ridicarea nivelului de deservire a contribuabililor şi
lărgirea spectrului de servicii acordate. Modificarea structurii şi mărimii grilelor de venituri
anuale impozabile pentru persoane fizice, precum şi majorarea treptată a mărimii venitului
133
neimpozabil, astfel sporind economiile cetăţenilor. Elaborarea unei politici fiscale stabile pe
termen lung cu consultarea agenţilor economici şi cu considerarea recomandărilor lor. Crearea şi
implementarea unui „Cod de conduită” pentru autorităţile fiscale, care ar trebui să clarifice atât
drepturile şi obligaţiile contribuabililor, cât şi ale agenţilor fiscali şi ar reglementa buna şi corecta
desfăşurare a controalelor fiscale (auditul).
3. Introducerea cotei minime neimpozabile la nivelul salariului mediu obţinut de prima
decilă de salariaţi. Introducerea cotei unice de impozitare la nivel de 9%, care ar conduce la
simplificarea esenţială a sistemului de administrare a impozitului, stimulând scoaterea treptată
din umbră a veniturilor neoficiale plătite de angajatori. Experienţa altor ţări în tranziţie a
demonstrat, cu prisosinţă, că implementarea impozitului unic conduce, de regulă, la creşterile
încasărilor bugetare cu peste 25% în primii 3 ani de implementare. Prin aplicarea acestui sistem
de impozitare unică a salariului, Republica Moldova ar crea un precedent foarte pozitiv la nivel
european. Introducerea acestui sistem va creşte baza impozitară, stimulând creşterea salariilor în
economie şi productivitatea muncii. În plus, noul sistem va proteja, într-o mai mare măsură,
salariaţii cei mai defavorizaţi (salariaţii din prima decilă a veniturilor vor fi scutiţi, practic, de
achitarea impozitelor, iar următoarele decile vor plăti o cotă nesemnificativă).
4. Subvenţionarea de către stat a sectorului privat în baza unor principii şi politici clar
elaborate cu scopul de a contribui exclusiv la atingerea obiectivelor economice concrete,
creşterea competitivităţii şi potenţialului de export al ramurilor subvenţionate, nicidecum la
menţinerea lor sub controlul statului. Subvenţionarea este necesară atât pentru ramurile prioritare
ale economiei ca agricultura, dar şi pentru dezvoltarea unor domenii noi pe piaţa Republicii
Moldova.
5. În domeniul managementului finanţelor publice, sunt necesare măsuri axate pe
îmbunătăţirea şi asigurarea unui sistem eficient şi durabil de management financiar, bazat pe
instrumente şi mecanisme eficiente, adaptat la standardele europene. Acţiunile principale
preconizate în domeniul managementului finanţelor publice se referă la:
- îmbunătăţirea procesului de alocare a resurselor financiare publice prin aplicarea practicilor
moderne de elaborare şi aprobare a bugetului;
- consolidarea sistemului trezorerial şi perfecţionarea procedurilor de executare a bugetului;
- eficientizarea administrării fiscale şi introducerea unui nou sistem de control şi audit intern în
sectorul public;
- raţionalizarea şi optimizarea managementului bugetar prin crearea unui sistem informaţional
integrat de management financiar în sectorul public. Elaborarea unor proceduri formalizate,
transparente şi incoruptibile pentru luarea deciziilor privind utilizarea resurselor bugetare,
134
inclusiv prin efectuarea achiziţiilor publice, reprezintă una din condiţiile de bază în optimizarea,
pe termen mediu, a managementului finanţelor publice.
6. Promovarea exporturilor, sporirea gradului de diversificare a exporturilor şi menţinerea
cotei înalte a exporturilor moldoveneşti în pieţele din Est şi penetrarea pe pieţele din Occident.
Penetrarea pieţelor noi, în special a celor europene, este un proces complicat şi de durată, de
aceea, o contribuţie importantă, din partea statului, în susţinerea eforturilor exportatorilor de
diversificare a destinaţiilor şi consolidare a competitivităţii, o are negocierea unor regimuri mai
avantajoase de comerţ extern şi participarea la iniţiativele regionale de cooperare. Sunt necesare
măsuri structurale de creştere a competitivităţii exporturilor, precum: specializarea în domenii cu
valoare adăugată ridicată, implementarea noilor tehnologii, creşterea calităţii, reducerea
preţurilor, publicitatea, participarea la târguri şi expoziţii internaţionale. Pe de altă parte, este
nevoie de promovarea unor măsuri ce ar determina simplificarea procedurilor administrative în
scopul reducerii complexităţii şi timpului necesar pentru efectuarea operaţiunilor de export
(diminuarea costurilor serviciilor de certificare, transportare)etc. Îmbinarea politicii de atragere a
investiţiilor cu cea de promovare a exporturilor ar crea o premisă puternică pentru asigurarea
generării creşterii economice şi ridicării bunăstării populaţiei.
7. Promovarea şi susţinerea activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii ca factor
multidimensional al creşterii economice, a ocupării forţei de muncă şi a reducerii decalajelor de
dezvoltare. Măsurile necesare de realizat sunt: îmbunătăţirea accesului la resurse financiare,
crearea, de către stat, a unui fond de gajare a împrumuturilor investiţionale ale agenţilor
economici, încurajarea spiritului inovator al IMM-urilor şi sporirea competitivităţii, pentru
sporirea productivităţii muncii – oferirea suportului la achiziţionarea de noi echipamente şi
tehnologii şi implementarea lor în practică, oferirea stimulentelor pentru implicarea tinerilor
specialişti, stimularea dezvoltării sectorului de IMM-uri în zonele rurale, sprijinirea procesului
de înfiinţare şi lansare a unei afaceri şi transfer al afacerilor, precum şi la promovarea
standardelor pentru înfiinţarea întreprinderilor particulare de tip modern european, stimularea
capacităţii de export a IMM-urilor şi îmbunătăţirea participării pe piaţa internă a CSI şi a UE,
precum şi a accesului la alte pieţe externe.
8. Implementarea sistemelor de managementul corporativ eficient, înlăturarea modelelor
sovietice de administrare şi adoptarea unor modele de management specifice economiei
moderne. Majoritatea întreprinderilor de stat, dar şi multe companii private create recent sunt
administrate după principii vechi. Odată cu progresul tehnico-ştiinţific, rolul factorului uman în
business a crescut enorm. De aceea, este importantă promovarea stilului de management inovator
orientat către individ, recunoaşterea personalităţilor umane şi a iniţiativei, implementarea culturii
şi eticii corporative cu scopul de a reacţiona cu flexibilitate şi adaptabilitate la schimbări şi a
135
impulsiona creşterea eficienţei şi a productivităţii în cadrul întreprinderilor. Este necesară
facilitarea transferului de know-how managerial şi implementarea standardelor internaţionale de
management, preluarea experienţei de succes de la statele europene.
9. Aplicarea unui mix de măsuri pentru atragerea investiţiilor străine directe. Fiind puţin
atractivă din punctul de vedere al resurselor naturale şi mărimii pieţei interne, R. Moldova poate
să atragă investiţii străine, în primul rând, prin intermediul unor factori instituţionali şi politici
mai avantajoşi comparativ cu alte ţări din regiune. Ca acţiune primordială, în acest scop, sunt
necesare următoarele măsuri:
- intensificarea reformei cadrului regulatoriu, aceasta urmând să contribuie semnificativ la
sporirea investiţiilor locale şi străine, la creşterea şi reabilitarea stocului de capital al economiei;
- simplificarea şi optimizarea, în continuare, a reglementărilor existente privind iniţierea,
desfăşurarea şi lichidarea afacerii;
- reducerea presiunii fiscale prin optimizarea, în continuare, a sistemului fiscal (în special
optimizarea impozitelor sociale); reducerea dimensiunii sectorului public în mediul de afaceri şi
îmbunătăţirea administrării fiscale; asigurarea acordării facilităţilor fiscale investitorilor;
- stimularea fuziunilor şi achiziţiilor între/de către societăţile transnaţionale şi cele din R.
Moldova şi preluarea experienţei lor internaţionale. Crearea, prin participarea activă a statului, a
condiţiilor atractive pentru aceste companii în scopul lansării unor filiale şi unităţi de producere
pe teritoriul Republicii Moldova şi folosirii forţei de muncă calificată. Forţarea, prin acest mod, a
importului de tehnologii înalte şi dezvoltarea posibilităţilor de export ale producţiei şi pe alte
pieţe;
- dezvoltarea infrastructurii economice (sectorul bancar, de asigurări, piaţa de capital etc.) şi cea
tehnică (drumuri, telecomunicaţii etc.);
- organizarea şi desfăşurarea forumurilor investiţionale şi a meselor rotunde cu participarea
autorităţilor locale şi invitarea companiilor de peste hotare cu scopul de a promova oportunităţile
de investiţii în R. Moldova şi discutarea potenţialelor facilităţi oferite de către stat;
- impulsionarea procesului de promovare a imaginii naţionale a Republicii Moldova în
străinătate prin: dezvoltarea brandingului de ţară, crearea mesajelor şi a imaginilor aferente,
crearea unei pagini-web privind brandul, asigurarea plasării articolelor despre Republica
Moldova în mass-media internaţională, participarea la târguri şi expoziţii, stabilirea contactelor
cu companii de turism din străinătate şi stimularea vizitării Republicii Moldova prin prisma
avantajelor competitive: turism rural, turism medical (servicii medicale de înaltă calitate la
preţuri accesibile), turism cultural şi istoric.
10. Promovarea dezvoltării noii economii bazate pe cunoaştere în Republica Moldova –
definită prin câteva elemente esenţiale: producerea de cunoaştere prin inovare continuă,
136
diseminarea cunoaşterii către toţi membrii societăţii, utilizarea intensivă a cunoaşterii în toate
domeniile (şi, în particular, în tehnologie şi organizarea activităţilor umane), educaţie în favoarea
acestui tip de economie prin intermediul unui sistem de educaţie şi training bazat pe inovare şi
cercetare, întărirea drepturilor de proprietate intelectuală, încurajarea creării de firme în
sectoarele high-tech, stimulente oferite calificării profesionale şi implementarea unor scheme de
finanţare flexibile şi eficiente. Stimulentele fiscale pentru importul de tehnologie şi transfer de
know-how ajută la eliminarea decalajului dintre tehnologia locală/naţională şi cea din ţările
dezvoltate, dar, de asemenea, trebuie să fie suplimentată cu stimulente şi inovarea locală.
Recomandăm promovarea facilităţilor fiscale pentru remunerarea tinerilor absolvenţi ai
instituţiilor de învăţământ superior implicaţi în activităţi de cercetare-dezvoltare, pe perioada
primilor 2-3 ani de activitate, în care îşi menţin postul.
11. Promovarea dezvoltării economiei în baza tehnologiilor informaţionale şi de
comunicaţii (TIC) prin:
- dezvoltarea continuă a infrastructurii informaţionale;
- popularizarea activă şi promovarea în masă a realizărilor şi oportunităţilor oferite de către TIC;
- schimbarea mentalităţii populaţiei asupra necesităţii TIC în calea dezvoltării moderne a
economiei şi societăţii în context european şi mondial;
- răspândirea utilizării eficiente a TIC în administraţia de stat şi de către populaţie;
- promovarea accesului publicului larg la TIC, în special în rândul populaţiei sărace şi rurale;
- reducerea ratei pirateriei software prin adoptarea de legi eficiente împotriva pirateriei;
- majorarea investiţiilor în sistemul educaţional, în special, în instituţiile superioare de formare în
domeniile ştiinţei şi ingineriei;
- pregătirea specialiştilor în TIC şi crearea condiţiilor favorabile din punct de vedere salarial
pentru pregătirea altor tineri specialişti în cadrul instituţiilor de învăţământ;
12. Stimularea inovaţiilor ca sferă de activitate prin:
- optimizarea sferei ştiinţei şi inovării prin crearea clusterelor ştiinţifice, platformelor ştiinţifice şi
orientarea potenţialului intelectual şi tehnico-experimental pentru realizarea priorităţilor
naţionale;
- consolidarea bazei tehnico-materiale a instituţiilor ştiinţifice;
- consolidarea sistemului naţional de cercetare ştiinţifică, inclusiv prin stimularea participării
organizaţiilor din sfera de cercetare şi inovare la activităţile de cercetare-dezvoltare şi integrarea
în principalele programe europene şi internaţionale de cercetare (FP7, EUREKA, COST,
GEANT, CRDF, STCU);
- promovarea cercetării şi a inovării prin intermediul parcurilor ştiinţifico-tehnologice şi a
incubatoarelor de inovare cu participarea experţilor şi consultanţilor din toate sferele şi
137
implementarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice şi tehnologice naţionale şi străine în activitatea
economică;
- stimularea colaborării mai deschise dintre mediul de afaceri, administraţiile locale, centrele de
cercetări şi mediul academic şi realizarea schimburilor de informaţii şi selectarea celor mai bune
idei inovatoare şi dezvoltarea lor în viitor;
- crearea şi promovarea mecanismelor eficiente de absorbţie a tehnologiilor avansate;
- introducerea indicatorilor de inovaţie în sistemul statistic naţional.
13. Formarea permanentă a forţei de muncă atât prin programe guvernamentale în cadrul
instituţiilor de stat, cât şi prin stimularea întreprinderilor private de a investi continuu în cadre
prin ridicarea nivelului profesional şi evaluarea potenţialului de abilităţi. Recomandăm
angajatorilor să îşi instruiască angajaţii conform necesităţilor curente şi de viitor. Instruirea nu ar
trebui să aibă loc ca urmare a unei obligaţiuni legale, ci pentru a îmbunătăţi abilităţile angajaţilor
în vederea creşterii performanţei companiei şi a contribui la dezvoltarea ţării în general. De
aceea, propunem ca fiecare companie, cu un număr mai mare de 20-30 de angajaţi să prezinte
autorităţilor un raport anual cu privire la formarea profesională şi instruirea oferită personalului.
14. Sporirea echităţii şi calităţii studiilor prin stoparea declinului şi majorarea accesului
la învăţământ şi calitatea acestuia prin:
- continuarea procesului de dezvoltare şi modernizare a infrastructurii de învăţământ (prin
furnizarea materialelor didactice, manualelor, computerelor etc.)
- asigurarea cu cadre didactice competente şi perfecţionarea continuă a acestora în concordanţă
cu standardele naţionale şi europene;
- crearea condiţiilor favorabile (salarii şi condiţii de muncă decente, posibilităţi de asigurare cu
locuinţe) pentru a atrage cadre didactice profesioniste în sistemul de învăţământ;
- creşterea mobilităţii elevilor, studenţilor şi a cadrelor didactice prin realizarea proiectelor de
colaborare cu centrele universitare din Europa şi din lume;
- creşterea fondurilor alocate susţinerii tinerilor aflaţi în categoriile dezavantajate.
15. Este necesară îmbunătăţirea cooperării dintre Ministerul Economiei şi Comerţului şi
Ministerul Educaţiei şi Tineretului, în vederea soluţionării eficiente a cerinţelor pieţei forţei de
muncă. Recomandăm elaborarea priorităţilor de dezvoltare sectorială şi generarea informaţiei
despre calificările solicitate pe piaţa muncii locală pentru o mai bună planificare a
învăţământului. Conceperea unei strategii pentru reţinerea lucrătorilor înalt calificaţi, în
Republica Moldova, prin: înfiinţarea parcurilor tehnologice, înfiinţarea parcurilor industriale,
stimularea creării de parteneriate învăţământ – cercetare – incubatoare de afaceri, crearea de noi
locuri de muncă şi majorarea salariilor şi a pachetelor sociale, acordarea stimulentelor şi
facilităţilor tinerilor specialişti etc. De aceea, recomandăm favorizarea migraţiei forţei de muncă
138
cu calificare redusă astfel flexibilizând piaţa muncii şi contribuind la creşterea transferurilor
curente din străinătate, la scăderea deficitului de cont curent şi la creşterea consumului.
Încurajarea responsabilităţii corporative prin oferirea de stimulente pentru angajaţi în scopul
dezvoltării companiilor, dar şi pentru conştientizarea angajatorilor şi a angajaţilor cu privire la
necesitatea formării profesionale. Creşterea calităţii serviciilor publice de ocupare prin
intermediul ANOFM şi interacţiunea cu pieţele locale şi regionale, determinând creşterea
ofertelor de muncă şi instruire disponibile pe diverse pieţe.
16. Creşterea gradului de ocupare şi a nivelului de salarizare şi dezvoltarea pieţei muncii.
Este importantă implicarea guvernului şi crearea stimulentelor pentru întreprinderile private în
crearea noilor locuri de muncă. Dezvoltarea pieţei muncii trebuie să permită creşterea şanselor
de ocupare/integrare durabilă prin:
- elaborarea prognozelor pe termen mediu şi lung asupra necesităţilor pieţei muncii şi ajustarea
politicilor educaţionale la acestea în vederea anticipării cererii pe piaţă;
- crearea de noi locuri de muncă prin valorificarea oportunităţilor oferite de noile tehnologii
informaţionale şi de comunicaţii;
- identificarea şi valorificarea tuturor oportunităţilor de integrare pe piaţa muncii;
- promovarea mobilităţii geografice şi sectoriale a forţei de muncă;
- consolidarea capacităţii administrative a Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă;
- educarea studenţilor în vederea formării unor deprinderi de învăţare continuă;
- extinderea şi simplificarea sistemului de facilităţi acordate patronilor pentru
promovarea/stimularea stagiilor în întreprinderi şi pentru angajarea tinerilor;
- constituirea unei reţele de centre de consiliere profesională a tinerilor, inclusiv prin dezvoltarea
şi stimularea parteneriatului cu sectorul privat.
17. Acţiuni concrete pentru eficientizarea transferurilor băneşti de peste hotare:
- încurajarea băncilor de a-şi extinde ofertele lor de produse şi crearea unor instrumente noi de
economii şi investiţii;
- programe pentru investirea transferurilor valutare de peste hotare în dezvoltarea spaţiilor rurale;
- pentru sporirea economiilor – adoptarea unor politici care să încurajeze transferarea mijloacelor
băneşti prin canale financiare oficiale;
- finalizarea negocierilor începute cu ţările europene şi semnarea de acorduri bilaterale adiţionale
şi cu alte ţări de destinaţie a forţei de muncă, precum Kazahstan, Ţările Baltice şi altele;
- training pentru persoanele revenite în ţară în domeniul antreprenoriatului cu scopul de a
încuraja micul business;
- încurajarea creării alianţelor între persoanele revenite în ţară cu scopul reunirii resurselor
financiare şi al iniţierii afacerilor.
139
18. Dezvoltarea infrastructurii. Este foarte importantă găsirea resurselor la nivel naţional
şi internaţional pentru a dezvolta infrastructura în R. Moldova cu scopul de a beneficia de poziţia
geografică strategică ca zonă de tranzit şi a integra mai rapid R. Moldova în relaţiile economice
internaţionale. Disponibilitatea redusă a resurselor impune necesitatea revizuirii mecanismelor
de formare şi utilizare a fondurilor pentru întreţinerea drumurilor existente şi construcţia
drumurilor noi. Pe lângă reabilitarea drumurilor naţionale şi modernizarea staţiilor de cale ferată,
recomandăm implementarea sistemelor inteligente de monitorizare şi dirijare a traficului, care să
ducă la creşterea siguranţei circulaţiei. Odată cu creşterea traficului aerian, este important de
urmat experienţa altor ţări şi de a lansa pe piaţă operatori de transport aerian „low cost” cu
scopul de a asigura un transport adaptat cerinţelor de maximă siguranţă şi la preţuri accesibile.
Îmbunătăţirea situaţiei sectorului energetic presupune sporirea investiţiilor prin majorarea
cheltuielilor publice, promovarea parteneriatelor public-private, îmbunătăţirea administrării
întreprinderilor cu cota majoritară a statului. În condiţiile dependenţei totale de sursele energetice
din import, diversificarea furnizorilor de gaze naturale şi energie electrică, ca măsură de
asigurare a securităţii furnizării de energie, reprezintă o sarcină majoră a Guvernului.
Considerând potenţialul Republicii Moldova în producerea biocombustibilului din sorg zaharat şi
rapiţă, recomandăm implicarea mai activă a statului în promovarea acestui avantaj investitorilor
străini şi locali pentru impulsionarea dezvoltării domeniului dat. Dorim să accentuăm
promovarea surselor alternative de energie şi anume utilizarea sistemelor solare în vederea
producerii apei calde menajere prin lansarea unui proiect de finanţare a echipamentului necesar
cu participarea atât a statului, cât şi a instituţiilor financiare comerciale şi non-comerciale în baza
unor criterii de eligibilitate bine conturate.
19. Având în vedere gradul de afecţiune a sectorului construcţiilor în urma crizei
economice, este importantă asistenţa statului prin:
- reducerea TVA pentru lucrările de construcţii şi asigurarea condiţiilor favorabile pentru accesul
populaţiei la credite ipotecare. Ultimul obiectiv propus poate fi atins printr-o colaborare mai
eficientă dintre băncile comerciale şi companiile de construcţii în cadrul unui mediu legislativ
corespunzător;
- deblocarea finanţării de către băncile comerciale cel puţin a celor mai importante proiecte de
construcţie, selectate conform gradului de finalizare a obiectului şi altor criterii relevante;
- luând în consideraţie gradul înalt de birocraţie şi impactul acesteia prin extinderea construcţiilor
ilegale şi a corupţiei, este necesară simplificarea procedurii de eliberare a autorizaţiilor de
construcţie. Având în vedere faptul că regulamentul care interzice vânzarea apartamentelor şi
caselor nefinisate impune costuri suplimentare pentru întreprinderi, este necesară anularea
respectivei iniţiative în situaţia de criză.
140
20. Având în vedere importanţa sectorului agricol şi situaţia grea a gospodăriilor din
domeniu, este necesară aplicarea următoarelor măsuri:
- implementarea unui sistem eficient de subsidii agricole este necesară pentru dezvoltarea
ramurii date în R. Moldova;
- agricultura Republicii Moldova nu va supravieţui fără investiţii în tehnologii noi şi în formarea
profesională a forţei de muncă. Sursele interne sunt şi, în viitorul previzibil, vor rămâne
insuficiente pentru atingerea acestor obiective. Unica modalitate pentru asigurarea fluxului de
investiţii în agricultură este de a permite companiilor străine să cumpere terenuri agricole în
scopuri productive;
- dezvoltarea infrastructurii agricole prin: consultanţă agrotehnică, prestarea serviciilor veterinare
calitative, reţele de irigare;
- măsuri pentru a mări competitivitatea produselor agricole autohtone şi a stimula exportul
produselor agricole;
- mărirea productivităţii prin: personal uman competent şi calificat, folosirea materialului
semincer calitativ, utilizarea raţională a îngrăşămintelor.
21. Consolidarea sistemului de asigurări sociale. Deşi obiectivul reformelor sociale este
bine cunoscut, dificultăţile implementării lor ne reamintesc de importanţa succesiunii altor
reforme economice şi sociale, nevoia de a proteja cele mai vulnerabile grupuri, şi o strategie de
comunicaţii bună care motivează beneficiile reformelor. Sunt importante promovarea şi
susţinerea următoarelor măsuri:
- sporirea echităţii în finanţarea serviciilor de sănătate şi a protecţiei populaţiei împotriva riscului
financiar şi creşterea transparenţei în alocarea şi utilizarea resurselor financiare;
- îmbunătăţirea sistemului de asigurări medicale obligatorii prin flexibilizarea mecanismului de
achitare a contribuţiilor ajustate la sursele de venit şi prin asigurarea transparenţei efective a
alocărilor de resurse pentru protecţia financiară a cetăţenilor;
- dezvoltarea mecanismelor de reglementare pentru sistemele private de asigurări în finanţarea
serviciilor supra-pachet;
- acoperirea mai amplă a populaţiei cu asigurări obligatorii de asistenţă medicală în mediul rural;
- dezvoltarea mecanismelor de motivare, inclusiv prin programe adecvate de informare a
populaţiei autoangajate din sectorul agrar, pentru a se include în schema de asigurare obligatorie
de asistenţă medicală.
22. Dezvoltarea regională şi stimularea creşterii social-economice în afara capitalei prin:
- diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate şi
pe revitalizarea zonelor defavorizate şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre, în
141
special, în zonele rurale care au suferit în urma pierderii pieţelor tradiţionale de livrare a
producţiei agroalimentare;
- identificarea aspectelor-cheie şi a modalităţilor de valorificare a potenţialului regiunilor, ca:
atracţie turistică, culturală, istorică;
- promovarea iniţiativei private prin crearea unor reţele-suport de informare şi consultanţă în
organizarea afacerilor şi inovare. Propunem o abordare inovativă şi o mai bună ţintire a
sectorului IMM din arealele geografice prin participarea specialiştilor şi a consultanţilor;
- mărirea accesului la resurse financiare accesibile necesare demarării unei afaceri în zonele
rurale;
- stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale şi a celei transfrontaliere, precum
şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi organizaţiile europene, care promovează
dezvoltarea economică şi instituţională a acestora, în scopul realizării de proiecte comune;
- iniţierea şi promovarea proceselor de „twinning” – înfrăţirii între oraşele din R. Moldova şi cele
europene cu scopul de a dezvolta administraţii şi structuri moderne şi eficiente şi a beneficia de
experienţa comunitară în dezvoltare.
3.4. Concluzii la capitolul 3
Considerînd efectele crizei financiare, economia globală, actualmente, suportă,
consecinţele celei mai profunde recesiuni după Cel de-al Doilea Război Mondial. Totuşi, după
doi ani de criză economică şi financiară, creşterea economiei mondiale s-a consolidat şi s-a
extins, în decursul celui de-al doilea semestru al anului 2009, datorită stabilizării vânzărilor cu
amănuntul, a preţurilor produselor de bază şi a comerţului mondial, precum şi afirmării pieţelor
imobiliare.
O concluzie generală, care se desprinde din analiza performanţei Republicii Moldova,
pentru anii 2008-2009, este înrăutăţirea tuturor indicatorilor economici pe fondul crizei
economice şi financiare mondiale. Totuşi, din primele luni ai anului 2010 se observă o uşoară
redresare a situaţiei. Chiar dacă, până în 2007, Republica Moldova a înregistrat o creştere
economică, ea nu a fost una calitativă datorată unui potenţial productiv, ci s-a datorat consumului
masiv. Instabilitatea politică afectează imaginea ţării pe plan mondial şi ştirbeşte atractivitatea
ţării pentru investitorii străini. Chiar dacă, în ultimii ani, s-a realizat o mică diversificare şi
reorientare a exporturilor, totuşi, partenerul principal rămâne Rusia (22,3 % în 2009) şi
dependenţa faţă de piaţa CSI, în general, este destul de mare. Pe fondul crizei mondiale şi al
înrăutăţirii situaţiei ţărilor lumii, dar şi din cauza climatului investiţional nefavorabil, ISD au
scăzut drastic în decursul anului 2009. Creşterea ratei şomajului (6,4% în 2009), nivelul scăzut al
remunerării muncii şi neimplicarea statului în generarea noilor locuri de muncă duc la creşterea
142
imigrării tineretului în proporţii tot mai mari, ceea ce poate atrage consecinţe serioase pentru ţară
în viitorul apropiat. Chiar dacă, la ora actuală, atât gradul de alfabetizare, cât şi nivelul studiilor
populaţiei este relativ înalt, comparativ cu alte state, având în vedere tendinţele din sistemul de
învăţământ din Republica Moldova şi, odată cu închiderea multor instituţii de studii, îngrijorează
situaţia viitoarelor generaţii şi potenţialul uman de viitor. Coeficientul Gini este în creştere
(37,4), ceea ce denotă o majorare a inegalităţii în ţară. IDU este la un nivel mediu şi s-a
îmbunătăţit uşor în ultimii 5 ani. Totuşi, în 2010, R. Moldova se plasează pe locul 99, faţă de
România – locul 50 şi Ucraina – locul 69. Chiar dacă pe parcursul primelor şase luni ai 2010 R.
Moldova a înregistrat o evoluţie pozitivă a majorităţii indicatorilor economici, totuşi mai sunt
multe lacune în calea dezvoltării economice.
În scopul diminuării decalajelor de dezvoltare economică a Republicii Moldova,
propunem 5 direcţii prioritare de măsuri:
1. Promovarea relaţiilor economice externe ale Republicii Moldova, atragerea
investiţiilor străine şi crearea unui mediu antreprenorial favorabil.
2. Stimularea şi diversificarea exporturilor.
3. Realizarea investiţiilor în capitalul uman şi crearea noilor locuri de muncă cu
remunerare adecvată.
4. Promovarea dezvoltării noii economii bazate pe cunoaştere şi inovare în Republica
Moldova.
5. Dezvoltarea regională şi stimularea creşterii social-economice în afara capitalei.
143
III. CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
În rezultatul cercetărilor teoretice şi practice realizate în lucrare, pot fi formulate
următoarele concluzii:
1. Investigaţiile, analizele şi studiile modelelor econometrice realizate în lucrare, au
contribuit la soluţionarea problemei decalajelor de dezvoltare economică, au permis
determinarea originii şi factorilor de diminuare a decalajelor de dezvoltare şi a celor de creştere
economică în cadrul noilor pieţe emergente din Europa Centrală şi de Sud-Est, inclusiv
Republica Moldova în condiţiile globalizării.
2. Fenomenul globalizării economice, sociale şi politice a dus, inevitabil, la crearea unor
premise şi circumstanţe de progres şi dezvoltare economică. Totuşi, persistă astfel de fenomene,
ca dezvoltarea inegală a naţiunilor şi crearea decalajelor favorizând ţările dezvoltate şi mai puţin
cele în curs de dezvoltare. În acelaşi timp, în calea dezvoltării, creşterii şi diminuării decalajelor,
nici o ţară nu poate să rămână izolată de restul lumii.
3. Apariţia noilor pieţe emergente din Europa Centrală şi de Sud-Est şi lupta lor pentru a
se poziţiona pe piaţa mondială, conducând astfel la remodelarea economiei mondiale, joacă un
rol important în viaţa economică, politică şi socială. Scopul fiecărui nou stat creat în dezvoltare
este valorificarea potenţialului ţării, adoptarea unei politici unice, care ar stimula dezvoltarea şi
creşterea economică şi ar conduce la diminuarea decalajelor de dezvoltare şi a sărăciei.
4. În urma analizei mai multor modele de dezvoltare şi creştere economică, constatăm că
nu există o soluţie unică de creştere economică şi diminuare a decalajelor de dezvoltare
aplicabilă pentru toate statele lumii. Este important ca fiecare stat, reieşind din specificul
economic, social, cultural şi istoric, să abordeze strategii şi politici individual aplicabile necesare
pentru obţinerea rezultatelor dorite.
5. Crizele şi şocurile economice globale, din ultimele decenii, au afectat grav economia
mondială şi mai ales noile pieţe emergente. Chiar dacă restabilirea creşterii economice, de la
începutul anilor 2000, a redus substanţial numărul oamenilor săraci de la 20% în 1998 la 12% în
2007, totuşi, sărăcia materială şi nematerială, în Europa Centrală şi de Sud-Est, s-a dublat în
ultimii 15 ani, în mare parte, datorită creşterii inegalităţii. În contextul apariţiei şi propagării unor
posibile şocuri externe, este foarte importantă reacţia adecvata şi rapidă din partea statului pentru
a lua măsurile necesare la stoparea transmisiei efectelor negative ale şocurilor economice şi
financiare.
6. Localizarea geografică prezintă un impact semnificativ asupra performanţei economice
a ţărilor. Ea introduce costul transportării în comerţul mondial şi fiecare ţară face comerţ mai
mult cu ţările sale vecine, astfel încât rata creşterii unei ţări depinde de cea a vecinei sale prin
legături de cerere şi ofertă. În acest mod, se creează clustere pozitive şi negative ale creşterii
144
economice. Astfel, pentru o ţară mică, precum R. Moldova, este foarte importantă situaţia
economică, politică şi socială a vecinilor şi impactul direct al evoluţiei evenimentelor din
România şi Ucraina asupra ţării noastre.
7. În ultimele decenii, fenomenul migraţiunii şi fluxurile de mijloace băneşti rezultate au
înregistrat o amploare în cadrul noilor pieţe emergente din Europa Centrală şi de Sud-Est. Un
aspect important este eficienţa utilizării acestora şi beneficiile cu care pot să contribuie la
diminuarea decalajelor de dezvoltare şi a sărăciei. Astfel, intervenţia şi participarea statului prin
implementarea acţiunilor concrete pentru eficientizarea transferurilor băneşti de peste hotare este
crucială. Există şi reversul problemei legate de migraţiune: din cauza lipsei locurilor de muncă, a
remunerării slabe, tot mai mult tineret pleacă din Republica Moldova, ceea ce îşi va pune, cu
siguranţă, amprenta asupra potenţialului ţării în viitorul apropiat.
8. Pe fondul crizei financiare şi economice mondiale, situaţia din ultimii doi ani din
Republica Moldova nu este una încurajatoare. Chiar dacă, la începutul anului 2010, se resimte o
uşoară înviorare, toţi partenerii comerciali ai ţării sunt încă în recesiune, ceea ce a determinat
scăderea exporturilor Republicii Moldova cu 15%-20% şi o micşorare a exportului de servicii cu
10% în 2009. Micşorarea investiţiilor străine directe (ISD), migraţia şi remitenţele reprezintă un
alt canal prin care recesiunea globală se propaga asupra economiei moldoveneşti. În decursul
anului 2009, remitenţele au scăzut cu mai bine de 30%, faţă de anul 2008. Totuşi, în prima
jumătate a anului 2010, se înregistrează o uşoară îmbunătăţire la acest capitol.
9. Din analiza econometrică a modelului Solow, ajustat la economia Republicii Moldova,
putem să concludem următoarele: având în vedere faptul că R. Moldova este săracă în dotare cu
capital, ar trebui pus un accent major asupra ratei de economii, care ar putea fi realizată prin:
creşterea economiilor guvernamentale (scăderea cheltuielilor guvernamentale şi mărirea
veniturilor guvernamentale), scăderea nivelului taxelor, crearea stimulentelor pentru economiile
gospodăriilor. Considerând aportul capitalului uman asupra evoluţiei unei economii, este foarte
important de a pune un accent mai mare, la nivel de ţară, asupra majorării calităţii capitalului
uman disponibil prin majorarea investiţiilor în educaţie, instruire continuă a specialiştilor
existenţi, crearea locurilor de muncă noi şi modernizarea celor existente. De asemenea, este
importantă şi încurajarea activităţilor de cercetare şi dezvoltare, realizarea invenţiilor şi a
inovaţiilor şi aplicarea know-how-ului, implementarea noilor tehnologii elaborate la nivel
naţional, cât şi preluate de la ţările dezvoltate, astfel, micşorând costurile inovaţiei şi ale
modificărilor structurale.
10. Diminuarea decalajelor de dezvoltare şi a sărăciei atât în R. Moldova, cât şi în
majoritatea noilor pieţe emergente din Europa Centrală şi de Sud-Est, în ultimii ani, a fost
cauzată de majorarea masivă a consumului, care chiar a depăşit creşterea PIB-ului. Procesul
145
creşterii economice, la rândul său, a cauzat multe modificări la nivelul distribuţiei şi a contribuit,
pe de o parte, la o reducere a sărăciei, iar pe de altă parte, la o aprofundare a inegalităţii în ţară.
Este important de a identifica şi înlătura barierele specifice ţării (cum ar fi instabilitatea politică,
calitatea mediului de afaceri, calitatea infrastructurii, lipsa inovaţiilor în întreprinderi locale etc.)
care stau în calea creşterii economice. Realizarea unei creşteri economice durabile, elaborarea
corectă a politicilor şi susţinerea instituţiilor, care duc la o creştere economică, sunt prioritare în
diminuarea decalajelor de dezvoltare socio-economică.
Recomandări:
În scopul diminuării decalajelor de dezvoltare economică a Republicii Moldova,
propunem 5 direcţii prioritare de măsuri:
1. În scopul promovării relaţiilor economice externe ale Republicii Moldova, atragerii
investiţiilor străine şi creării unui mediu antreprenorial favorabil, recomandăm Guvernului şi
Ministerului Economiei şi Comerţului următoarele:
- Reducerea barierelor administrative şi a imixtiunii statului în economie şi realizarea dialogului
dintre Guvern şi mediul de business pe principii egale. Recomandăm lansarea unei pagini web în
cadrul site-ului Ministerului Economiei al Republicii Moldova cu o actualizare permanentă şi
informaţii utile cu privire la aspectele legislative, asistenţă şi suport în demararea şi
managementul unei afaceri;
- Simplificarea şi optimizarea, în continuare, a reglementărilor existente privind iniţierea,
desfăşurarea şi lichidarea afacerii; şi reducerea presiunii fiscale prin optimizarea, în continuare, a
sistemului fiscal (în special optimizarea impozitelor sociale) şi asigurarea acordării facilităţilor
fiscale investitorilor;
- Încurajarea activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii prin acces la resurse financiare accesibile,
crearea de către stat a unui fond de gajare a împrumuturilor investiţionale a agenţilor economici,
subvenţionarea ramurilor prioritare, încurajarea spiritului inovator al IMM-urilor;
- Preluarea experienţei de succes a ţărilor din Europa Centrală în dislocarea activelor industriale
a companiilor internaţionale pe teritoriul Republicii Moldova, angajarea forţei de muncă
calificată, stimularea în acest mod a importului de tehnologii înalte şi dezvoltarea posibilităţilor
de export ale producţiei şi pe alte pieţe;
- Impulsionarea procesului de promovare a imaginii Republicii Moldova în străinătate prin:
dezvoltarea brandingului de ţară şi crearea paginilor-web, asigurarea plasării articolelor despre
Republica Moldova în mass-media internaţională, participarea la târguri şi expoziţii.
2. Recomandăm Camerei de Comerţ şi Industrie promovarea şi diversificarea exporturilor
aplicând următoarele măsuri:
146
- Susţinerea eforturilor exportatorilor de diversificare a destinaţiilor şi sporire a competitivităţii
prin suport analitic şi informaţional şi contribuirea la negocierea unor regimuri mai avantajoase
de comerţ extern şi promovarea participării agenţilor economici la iniţiativele regionale de
cooperare;
- Simplificarea procedurilor administrative în scopul reducerii complexităţii şi timpului necesar
pentru efectuarea operaţiunilor de export (diminuarea costurilor serviciilor de certificare,
transportare);
- Încurajarea producătorilor autohtoni în specializarea în domenii cu valoare adăugată ridicată,
implementarea noilor tehnologii şi creşterea astfel a calităţii şi competitivităţii exporturilor;
- Conjugarea politicii de atragere a investiţiilor cu cea de promovare a exporturilor şi crearea
unor premise puternice pentru asigurarea generării creşterii economice şi ridicării bunăstării
populaţiei.
3. Propunem Ministerului Dezvoltării Informaţionale promovarea dezvoltării noii
economii bazate pe cunoaştere şi inovare în Republica Moldova prin:
- Producerea de cunoaştere prin inovare continuă, diseminarea cunoaşterii către toţi membrii
societăţii, utilizarea intensivă a cunoaşterii în toate domeniile, educaţie şi training bazat pe
inovare şi cercetare, întărirea drepturilor de proprietate intelectuală, încurajarea creării de firme
în sectoarele high-tech şi implementarea unor scheme de finanţare flexibile şi eficiente;
- Oferirea stimulentelor fiscale pentru importul de tehnologie şi transfer de know-how şi pentru
remunerarea tinerilor absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior implicaţi în activităţi de
cercetare-dezvoltare, pe perioada primilor 2-3 ani de activitate, în care îşi menţin postul;
- Promovarea cercetării şi a inovării prin intermediul parcurilor ştiinţifico-tehnologice şi a
incubatoarelor de inovare cu participarea experţilor şi consultanţilor din toate sferele şi
implementarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice şi tehnologice naţionale şi străine în practică;
- Stimularea colaborării mai deschise dintre mediul de afaceri, administraţiile locale, centrele de
cercetări şi mediul academic, realizarea schimburilor de experienţă, selectarea celor mai bune
idei inovatoare şi dezvoltarea lor în viitor;
- Schimbarea mentalităţii populaţiei prin comunicarea şi informarea asupra necesităţii
tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii (TIC) în calea dezvoltării moderne a economiei şi
societăţii în context internaţional;
- Răspândirea utilizării eficiente a TIC în administraţia de stat şi de către populaţie şi promovarea
accesului publicului larg la TIC, în special, în rândul populaţiei sărace şi rurale.
4. Recomandăm Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, Ministerului
Economiei şi Comerţului şi Ministerului Educaţiei realizarea investiţiilor în capitalul uman şi
crearea noilor locuri de muncă cu remunerare adecvată prin:
147
- Continuarea procesului de dezvoltare şi modernizare a infrastructurii de învăţământ, asigurarea
cu cadre didactice competente şi perfecţionarea continuă a acestora în concordanţă cu
standardele naţionale şi internaţionale;
- Formarea forţei de muncă atât prin programe guvernamentale în cadrul instituţiilor de stat, cât
şi în cadrul întreprinderilor private în vederea creşterii performanţei companiilor. Recomandăm
ca fiecare companie cu un număr mai mare de 20-30 angajaţi să prezinte autorităţilor un raport
anual cu privire la formarea profesională şi instruirea oferită personalului;
- Elaborarea priorităţilor de dezvoltare sectorială şi generarea informaţiei despre calificările
solicitate pe piaţa muncii locale pentru o mai bună planificare a învăţământului;
- Conceperea unei strategii pentru reţinerea lucrătorilor înalt calificaţi în Republica Moldova,
prin: înfiinţarea parcurilor tehnologice şi industriale, stimularea creării de parteneriate
învăţământ - cercetare - incubatoare de afaceri, crearea de noi locuri de muncă şi majorarea
salariilor şi a pachetelor sociale, acordarea stimulentelor şi facilităţilor tinerilor specialişti etc.;
- Creşterea calităţii serviciilor publice de ocupare prin ANOFM şi interacţiunea cu pieţele locale
şi regionale determinând creşterea ofertelor de muncă şi instruire disponibile pe piaţă;
- Crearea stimulentelor şi facilităţilor pentru întreprinderile private în generarea noilor locuri de
muncă, promovarea/stimularea stagiilor în întreprinderi şi pentru angajarea tinerilor.
5. Dezvoltarea regională şi stimularea creşterii social-economice în afara capitalei, prin:
- Stimularea cooperării internaţioanale, transfrontaliere şi a celei interregionale, precum şi
participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi organizaţiile europene, care promovează
dezvoltarea economică şi instituţională a acestora, în scopul realizării de proiecte comune;
- Intensificarea colaborării cu ţările membre ale Uniunii Europene prin iniţierea şi promovarea
proceselor de „twinning” – înfrăţirii între oraşele din R. Moldova şi cele europene cu scopul de a
dezvolta administraţii şi structuri moderne şi eficiente şi a beneficia de experienţa comunitară în
dezvoltarea economică, socială şi culturală;
- Promovarea iniţiativei private prin crearea unor reţele-suport de informare şi consultanţă în
organizarea afacerilor şi inovare şi mărirea accesului la resurse financiare accesibile necesare
demarării unei afaceri în zonele rurale;
- Identificarea aspectelor-cheie şi a modalităţilor de valorificare a potenţialului regiunilor ca:
atracţie turistică, culturală, istorică, prin participarea statului şi a agenţilor economici privaţi.
148
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole, cercetări:
1 Acemoglu D., Ventura J. The world income distribution. Quarterly Journal of
Economics, v. 117, mai 2002, p. 659-694
2 Alam A., Murthi M., Yemtsov R., et.al. Growth, Poverty, and Inequality: Eastern
Europe and the Former Soviet Union. WB, 2005, p. 12-82
3 Alessina A. et al. Political Instability and Economic Growth. Journal of Economic
Growth, 2, 1996, p. 189-213
4 Alessina A., Devleeschauwer A., Easterly W., Kurlat S. and Wacziarg R.
Fractionalization. Journal of Economic Growth Nr. 8, 2003, p. 155-194
5 Amartya Sen. Development: Which Way Now?. Economic Journal Nr. 93, 1983, p.
745-762
6 Baran Paul A. The Political Economy of Growth. Monthly Review Press, 1957, 308 p.
7 Barna R.C. Economie regională, 2008, p. 121-127
8 Barro R.J. şi Sala-i-Martin X. Economic Growth. Ed. II, 2003, 540 p.
9 Bartlett D. Economic growth prospect in central and eastern Europe. http://www.the-
financedirector.com/features/feature73730/ (vizitat 20 ianuarie 2010)
10 Beck Thorsten, Laeven Luc. Institution Building and Growth in Transition Economies.
World Bank Policy Research Working Paper 3657, 2005, 54 p.
11 Bhagwati J. Immiserizing growth: A geometrical note. Review of Economic Studies Nr.
25, 1958, p. 201-205
12 Biglaiser G., Danis M. Privatization and Democracy: The Effects of Regime Type in the
Developing World. Comparative Political Studies 35(1), 2002, p. 83-102
13 Birdsall N. Rising Inequality in the New Global Economy. WIDER Angle Nr.2, 2005, 20 p.
14 Birdsall N. The World is not Flat: Inequality and Injustice in our Global Economy.
WIDER Annual Lecture Nr. 9, 2006, 55 p.
15 Block Steven A. Elections, Electoral Competitiveness, and Political Budget Cycles in
Developing Countries. Harvard University Center for International Development.
Working Paper Nr. 78, 2002
16 Bourguignon F., Morrisson C. Inequality among World Citizens: 1820-1992. American
Economic Review 92(4), 2002, p. 727-747
17 Brad Delong’s Solow growth model scenario generator spreadsheet:
delong.typepad.com/print/20060829_Solow_growth.xls (vizitat 10.01.2009)
18 Chenery Hollis, et al. Redistribution with Growth. Oxford University Press, 1974, 324 p.
19 Chimhowu A., Piesse J., Pinder C. Assessing the impact of migrant workers’
149
remittances on poverty, 2003, p. 1-10
20 Chirilă V. Republica Moldova şi politica de vecinătate europeană. Asociaţia pentru
Politică Externă, 2008. http://www.ape.md/libview.php?!=ro&id=324&idc=152 (vizitat
12.12.2008)
21 Chistruga B. Integrarea postindustrială a ţărilor Europei Centrale şi de Est. Aspecte
teoretico-aplicative. Chişinău, 2006
22 Chistruga B., Chistruga M. Evoluţia economiei naţionale prin prisma modelului Solow sau
o viziune realistă asupra SCERS-ului. Meridian Ingineres. UTM 2005, Nr. 3, p.70-72
23 Chistruga M. Evoluţia dezvoltării economice a ţărilor Europei Centrale şi de Est în
perioada post-integrare, 2009, p.33-50
24 Clarida R., Gali J. Sources of real exchange rate fluctuations: how important are
nominal shocks?, 1994
25 Converse N. and Ethan B. Kapstein. The economics of young democracies. Policies and
Performance, 2006, 63 p.
26 Coyne C.J. and Boettke P. J. The role of the Economist in Economic Development.
Mercatus Center, 2005, 29 p.
27 Crozet M. Do migrants folow market potentials? An estimation of a new economic
geography model. Journal of Economic Geography 4, 2004, p. 439-458
28 Dăianu D. Globalizarea: între elogii şi respingere. În: Dăianu D. şi Vrînceanu R.
România şi Uniunea Europeană. Editura Polirom, Iaşi, 2002, 10 p.
29 Deleu C. Contagiune şi interdependenţe între ţările Europei Centrale şi de Est: impactul
şocurilor externe. Materialele Simpozionului Internaţional al Tinerilor Cercetători (19-
20 aprilie 2007), v. 1, ASEM, Chisinau, 2007, p. 151-154
30 Deleu C. Impactul crizei financiare şi economice globale asupra noilor pieţe emergente.
Revista ştiinţifică: Studia Univesitatis. Chişinău, 2010, USM, p. 129-137
31 Deleu C. si Popovskaia M. Scenarii de evoluţie a economiei Republicii Moldova,
folosind modelul lui R.M. Solow ajustat. Revista ştiinţifico-didactică Economica, Nr. 3
(67), Chişinău, 2009, ASEM, p. 82-92
32 Deleu C. Şocurile externe şi efectele de interdependenţă ale ţărilor Europei Centrale şi de
Est. Revista ştiinţifică: Studia Univesitatis, Nr. 8, Chişinău, 2007, USM, p. 195-200
33 Dethier J.J., Ghanem H., Zoli E. Does democracy facilitate the economic transition: an
empirical study of Central and Eastern Europe and the Former Soviet Union, v.1, 1999, 36 p
34 Diaconescu M. Efectele integrării ţărilor Europei Centrale şi de Est în UE din
perspectiva liberalizării pieţilor. Simpozion Internaţional: Integrarea europeană şi
competitivitatea economică. Chişinăru, 2004, p. 291-294
150
35 Dillinger W. Poverty and Regional Development in Eastern Europe and Central Asia. V.
2, Nr. 1. WB, 2007, 59 p.
36 Dinu M. şi Socol C. From Solow model to Endogenous Economic Growth – România’s
Reinsertion into Civilization? Revista Informatica Economică Nr.1(37), 2006, p.122-127
37 Dinu M., Socol C., Marinaş M. Mecanisme de convergenţă şi coeziune. Editura
Economică Bucureşti, 2005, 152 p.
38 Dobrotă N. Dicţionar de economie. Editura Economică, Bucureşti 1999, 544 p.
39 Dumon J-C, Lemaître G. Counting immigrants and expatriates in OECD countries: a
new perspective. OECD, 2005, 34 p.
40 Dungey M., Fry R., Gonzalez-Hermosillo B., Martin V. The transmission of contagion
in developed and developing international bond markets, 2002, 14 p.
http://www.bis.org/cgfs/conf/mar02d.pdf (vizitat 15.08.2008)
41 Eickmeier S., Breitung J. How synchronized are Central and East European economies
with the euro area? Evidence from a structural factor model, 2005.
http://www.bundesbank.de/download/vfz/konferenzen/20050617_18_potsdam/vfz_ws_
kleistvilla_eickmeier_breitung.pdf (vizitat 14.02.2009)
42 Fischer S. The Financial Crisis in Emerging Markets: Lessons for Eastern Europe and
Asia. IMF 1999. http://www.imf.org/external/np/speeches/1999/042399.htm (vizitat
15.03.2009)
43 Frankel J., Roubini N. The role of industrial country policies in emerging markets
crises. University of Chicago Press, 2001, 112 p.
http://www.wcfia.harvard.edu/sites/default/files/760__VtF.pdf (vizitat 25.03.2010)
44 Frankel J., Rose A. Currency crashes in emerging markets: an empirical treatment.
Journal of International Economics 41, 1996, p. 351-366
45 Frankel J., Schmukler S., Serven L. Global transmission of interest rates: monetary
interdependence and currency regime. Journal of International Money and Finance, Nr.
23, 2004, p. 701-733
46 Gelos G., Sahay R. Financial market spillovers in transition economies. Economies of
Transition 9 (1), 2001, p. 53-86
47 Guillaume Dominique and Stasavage David. Making and Breaking Monetary Policy
Rules: The Experience of African Countries. WPS/ 99-2. Oxford University, 1999, 39 p.
48 Habib M. Financial contagion, interest rates and the role of the exchange rate as shock
absorber in the Central and Eastern Europe. Nr. 7, BOFIT, 2002, 46 p.
49 Haggard S., Kaufman R. Economic Adjustment and the Prospects for Democracy. The
Politics of Economic Adjustment: International Constraints, Distrubutive Conflicts, and
151
the State. Princeton: Princeton University Press. Cap. 7, 1992, p. 319-350
50 Haris Nigel. The End of the Third World: Newly Industrializing Countries and the
Decline of an Ideology. New Amsterdam Books, 1990, 232 p.
51 Hayo B., Kutan A. The impact of news, oil prices, and international spillovers on
Russian financial markets, 2002, 31 p.
52 Hagen J., Traistaru I. Macroeconomic adjustment in the new EU member states. ZEI
Working Paper B01, 2005, 91 p.
53 Heckscher Eli. The Effect of Foreign Trade on the Distribution of Income. Ekonomisk
Tidskrift, 1919, p. 497-512
54 Heitzmann K., Sudharshan Cabagarajah R., Siegel B.P. Rationale and Guideline for a
Risk and Vulnerability Assessment. Social Protection Duscussion Paper Nr. 0218, WB,
2002, 60 p.
55 Hirschman A.O. The Rise and Decline of Development Economics. In : Essays in
Trespassing: Economics to Politics and Beyond. Cambridge University Press, 1981, p.
375-390
56 Hirschman A.O. The Strategy of Economic Development. Ed. WW Norton & Co, 1980,
217 p.
57 Iancu A. Dezvoltarea intensivă şi specializarea naţiunilor, 2003, p. 40-52
58 Ion Preaşca. Problema exportului de vinuri în Rusia a fost rezolvată în folosul părţii
ruse. www.europa.md (vizitat 15.07.2007)
59 Jeffrey E. Garten. The Big Ten: The Big Emerging Markets and How They Will Change
Our Lives. 1998, 272 p.
60 Jones Eric L. Cultures merging:a historical and economic critique of culture, 2008, 328 p.
61 Judson R., Orphanides A. Inflation, Volatility and Growth. Finance and Economic
Duscussion Series Nr.19, 1996, 29 p.
62 Justin Yifu Lin. Impactul crizei financiare asupra ţărilor în curs de dezvoltare. Institutul
Coreean de Dezvoltare. Seul, 31 octombrie 2008, p. 1-10
63 Kazunari Ohashi, Charlotte Honebon. Experiences of the three Eastern European
countries during the Russian crisis - an analysis of contagion, 2001, 12 p.
64 Keefer P. Beyond Elections: Politics, Development and the Poor Performance of Poor
Democracies. Oxford Encyclopedia of Comparative Politics, 2007
65 Keefer P. What does Political Economy Tel Us about Economic development – and vice
vers?. The Annual Review of Political Science, v. 7, 2004, p. 247-272
66 Keefer Philip. Democratization and clientelism: Why are Young Democracies Badly
152
Governed. World Bank. Policy Research Working Paper 3594, 2005, 49 p.
67 Kenen P.B. The optimum currency areas: an eclectic view. In: Mundell R.A., Swoboda
A.K. Monetary problems of the international economy. University of Chicago Press,
1969, p. 41-60
68 Krasilshchikov V. The rise and decline of catching-up development. An experience with
Russia and Latin America with implications for Asian Tigers. Intelequia, 2008, p. 149-
160
69 Lajugie J. Espace regional et amenagement du territoire. Ed. Dalloz, Paris, 1995, p. 48
70 Lake David and Baum Matthew. The Invisible Hand of Democracy: Political Control
and the Provision of Public Services. Comparative Political Studies 34(6), 2001, p. 587-
621
71 Landesmann Michael. In focus: Trade Relations and the Economic Crisis. WIIW,
2009, 10 p. http://siteresources.worldbank.org/INTECA/Resources/257896-
1242920964286/InFocus_TradeRelations.pdf (vizitat 08.03.2010)
72 Latouche Serge. Faut-il refuser le developpement?. Revue Tiers Monde, v. 27., ed. 107,
1986, p. 706-708
73 Lewis W.A. The State of Development Theory. American economic Review 74. Nr. 1,
1984, p. 1-10
74 Lewis W.A. The theory of economic growth. Unwin Hyman, 1955, 453 p.
75 Lobanov N. Subdezvoltarea – etapă tranzitorie sau stare perpetuă? Analele ASEM, 2006
76 Lobanov N. Tranzacţiile comerciale internaţioanle în condiţiile de constituire a
economiei globale postindustriale. Chişinău, 2008
77 Lobanov N. Inovaţiile – fundamentul şi vectorul noului model de dezvoltare. Probleme
teoretice şi practice ale economiei propietăţii intelectuale. Conferinţa internaţioanlă
ştiinţifico-practică. AGEPI, 2006
78 Mackowiak B. External shocks as a source of macroeconomic fluctuations in Eastern
Europe. Manuscript. Humboldt University, 2002
79 Marx Karl., Ed.F. Engels. Capital. trans. S. Moore and E. Aveling. Vol 1. New York,
International Publishers, 1963, p. 1718
80 Massey Douglas, and E. Parrado. Migradollars: The Remittances and Savings of
Mexican Migrants to the United States. Population Research and Policy Review 13,
1994, p. 3-30
81 Mathisen J., Mitra S. Managing capital inflows: Emerging Europe is different, again.
www. voxeu.org (vizitat 25 mai 2010)
153
82 McKinnon R. Optimum currency areas. American Economic Review, 1963, p. 717-725
83 Meier Gerald M., Seers Dudley. Pioneers in development. Oxford University Press,
1984, 372 p.
84 Milanovic B. True World Income Distribution, 1988 and 1993: First Calculation Based
on Household Surveys Alone. The Economic Journal, 112 (476), 2002 , p. 51-92
85 Milesi-Feretti G., Razin A. Current account reversals and currency crises: empirical
regularities, 1998, 54 p.
86 Milner H., Kubota Keinko. Why the Move to Free Trade? Democracy and Trade Policy
in the Developing Countries. International Organizations 59, Winter 2005, p.157-193
87 Miron D., Dima A., Vasilache S. Indexes of regional economic growth in post-accession
România. România Journal of Economic Forecasting, Nr.3, 2009, p. 138-151
88 Mitra P., Selowsky M., Zalduendo J. Turmoil at Twenty. Recession, Recovery and
Reform in Central and Eastern Europe and in the Former Soviet Union. WB, 2010, 276p.
89 Moreno R., Trehan B. Common shocks and currency crises. Federal Reserve Bank of
San Francisco, 2000, 42 p.
90 Morris M.D. Measuring the condition of the world’s poor: The physical quality of life
index. Overseas Development Council, Washington, 1979, 176 p.
91 Mundell R.A. A theory of optimum currency areas. American Economic Review, v. 51,
nr. 4, 1961, p. 657-665
92 Nikos Economou. An Estimation of the Potential Output and the Output Gap of the
Moldovan Economy. Moldovan Economic Trends, 2002, 04, p.85-93
93 Normandin M., Boileau M., Fosso B.P. Global versus country-specific shocks and the
international business cycles. Journal of Macroeconomics, v. 32, ed. 1, 2010, p. 1-16
94 North Douglass C. The role of institutions in economic development, 2003, 11 p.
95 Ohlin Bertil. Interregional and International Trade, 1933. Cambridge, MA: Harvard
University Press, 1966
96 Olson M. The Rise and the Decline of Nations. New Haven: Yale University Press,
1982, 277 p.
97 Papaioannou E., Siourounis G. Democratization and Growth. London, 2004, 44 p.
98 Park D. Recent Trends in the Global Distribution of Income. Journal of Policy Modeling
23, 2001, p. 497-501
99 Partant Francois. La fin du developpement: naissance d’une alternative?. Revue Tiers
Monde, v. 40, ed. 157, 1999, p. 222-223
100 Păun N., Barna R. Sisteme economice contemporane, vol. I, ed. Efes, Cluj-Napoca,
2004 p. 42
154
101 Perroux Francois. Pour une philosophie du nouveau developpement. Paris: Aubier,
1981, 279 p.
102 Persson T., Tabellini G. The Economic Effects of Constitutions. Cambridge, MIT Press,
2003, 299 p.
http://www.people.fas.harvard.edu/~iversen/PDFfiles/Persson&Tabellini2003.pdf
(vizitat 10.05.2010)
103 Prebisch Raul. The Economic Development of Latin America and its Principal
Problems. New York: United Nations, 1950
104 Pritchett L. Divergence, Big Time. Journal of Economic Perspectives, 1997, p. 3-17
105 Ratha D. Worker’s Remittances: An Important and Stable Source of External
Development Finance. In: Global Development Finance, WB, 2003, p.157-172
106 Redding S., Venables A.J. Geography and exports performance: external market access
and internal supply capacity, 2004, 37 p.
107 Reem Heakal. What is an emerging economy?
http://www.investopedia.com/articles/03/073003.asp. (vizitat 12.03.2008)
108 Rivera-Batiz Francisco L. Democracy, Governance, and Economic Growth: Theory and
Evidence. Review of Development Economics 6(2), 2002, p. 225-47
109 Robert E. Lucas. Jr. On the Mechanics of Economic Development. Journal of Monetary
Economics XXII, 1988, p. 3-42
110 Rodrik D. Policy Uncertainty and Private Investment in Developing Countries. Journal
of Development Economics, v. 36, ed. 2, 1991, p. 229-242
111 Rodrik D. Where did all the Growth Go? External Shocks, Social Conflict, and Growth
Collapses. Journal of Economic Growth, v. 4, ed. 2, 1999, p. 385-412
112 Rodrik Dani and Romain Wacziarg. Do Democratic Transitions Produce Bad Economic
Outcomes. Journal of Economic Growth, v. 95, ed. 2, 2005, p. 50-55
113 Romer P.M. Which part of globalization matter for catch-up growth? NBER, 2010, 15 p.
114 Rosca I. Gh., Stancu S. Evolution scenarios at the Românian economy level, using the
R. M. Solow adjusted model. Theoretical and Applied Economics, 2007, p. 3-10,
www.ectap.ro (vizitat 01.02.2009)
115 Rosca I. Gh., Stancu S. Measurement of the economic growth and add-on of the R. M.
Solow adjusted model. Theoretical and Applied Economics, 2007, p.1-4, www.ectap.ro
(vizitat 01.02.2009)
116 Rosca I. Gh., Stancu S. R.M. Solow adjusted model of economic growth. Theoretical
and Applied Economics, Nr. 5, 2007, p. 3-6
155
117 Roşca P. Integrarea internaţională a R. Moldova – factor al creşterii economice.
Moldova şi România: un deceniu de colaborare în cercetarea ştiinţifică economică.
Academia Română, 2001, p. 457-469
118 Roşca P. Relaţii Economice Internaţionale. Manual. ULIM 2005, p. 96-104
119 Sachs I. Inclusive development strategy an era of globalization. ILO Working Paper Nr.
35, Geneva, May 2004, 36 p.
120 Samir Amin. La deconnexion, pour sortir du system mondial. Paris: La decouverte,
1986, 333 p.
121 Sandu D. Dezvoltare regională,
http://dumitru.sandu.googlepages.com/Prog_DEVCOM0708.pdf, 2006 (vizitat
01.12.2010)
122 Satyanath Shanker and Subramanian Arvind. What Determines Long-Run
Macroeconomic stability? Democratic Institutions. IMF, 2004, 51 p.
123 Schultz T.P. Inequality in Distribution of Personal Income in the World: How it is
Changing and Why. Journal of Population Economics II(3), 1998, p. 307-344
124 Schumpeter Joseph. History of Economic Analysis. Oxford University Press, 1954.
Introduction by Perlman M. 1994, 1262 p.
125 Schwartz Herman M. States versus Markets: History, Geography and the development
of the International Political Economy, 1994, 356 p.
126 Seers Dudley. The Birth, Life and Death of Development Economics. Development and
Change 10, 1979, p. 707-719
127 Singer H.W. U.S. Foreign investement in underdeveloped areas: the distribution of
gains between investing and borrowing countries. American Economic Review, Nr. 40,
1950, p. 473-485
128 Streeten P. Development Dichotomies. World Development 11, Nr. 10, 1983, p. 875-889
129 Tavares José and Romain Wacziarg. How Democracy Affects Growth. European
Economic Review 45(8), 2001, p. 1341-1379
130 Treisman Daniel. The Causes of Corruption: A Cross-National Study. Journal of Public
Economics 76(3), 2000, p. 225-56
131 Triulzi U., Federici A., Montalbano P., Pietrobelli C. Eastern Europe and trade
liberalization: a vulnerability approach. 5th Annual Global Development Conference:
Understanding reform. India, 2004
132 Ţigănaş C.G. Economia politică a transformării. Dilema „Terapia de şoc” versus
„gradualism”. Analele Ştiinţifice ale Univ. „Alexandru Ioan Cuza”. Iaşi. Tomul
LII/LIII, 2005/2006
156
133 Vanaik A. Unequal gains. The Telegraph, December 22, 2005
http://www.tni.org/article/unequal-gains (vizitat 22.09.2009)
134 Verspoor Adrian. Educational Development: Priorities of the Nineties. Finance and
Development, 1 March 1990. http://www.allbusiness.com/public-
administration/national-security-international/114546-1.html (vizitat 18.02.2009)
135 Vilarrubia J.M. Neighborhood effects in economic growth. Banco de Espana, 2006, 47 p.
136 Viner J. International trade and economic development. Oxford: Clarendon Press, 1953,
121 p.
137 Walti S. Contagion and interdepence among Central European economies: the impact of
common external shocks, 2003, 27 p.
138 Willett Thomas D. The Political Economy of Exchange Rate Regimes and Currency
Crises. Background Paper for the Claremon Conference on the Political Economy of
Exchange Rates, 2004, 30 p.
139 Winters A.L. Trade, Trade Policy and Poverty: What are the links?, 2000, 60 p.
Publicaţii electronice:
140 Business New Europe, http://www.bne.eu (vizitat 15.10.2009)
141 Database on Foreign Direct Investment in Central, East and Southeast Europe, 2010:
FDI in the CEECs Hit Hard by the Global Crisis. The Vienna Instituite for International
economic Studies (WIIW).
http://publications.wiiw.ac.at/files/pdf/FDI/fdi_may10_press_release.pdf (vizitat
20.08.2010)
142 Dezvoltarea social-economică a Republicii Moldova în anul 2009, BNS, 2009, p.10-20,
www.statistica.md (vizitat 01.02.2010)
143 Doing Business 2011 report. World Bank Group, 2010.
http://www.doingbusiness.org/rankings (vizitat 11.11.2010)
144 Employment, Growth and basic Needs: A One World Problem. Report of the Director
General of the International Labour Office, Geneva, ILO, 1976, 177p.
http://www.jstor.org/pss/160156
145 Europa 2020 - noua strategie pentru creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă
incluziunii,
http://ec.europa.eu/eu2020/pdf/COMPLET%20EN%20BARROSO%20%20%20007%2
0-%20Europe%202020%20-%20EN%20version.pdf (vizitat 14.11.2010)
146 Eurostat. European Commission.
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/themes (vizitat 12.11.2010)
157
147 Freedom House Index.
http://www.freedomhouse.org/uploads/fiw10/CombinedAverageRatings(IndependentCo
untries)FIW2010.pdf (vizitat 22.08.2010)
148 FTSE - the index company. www.ftse.com (vizitat 22.08.2010)
149 Global Development Finance. The Role of International Banking. IBRD, WB, 2008.
http://siteresources.worldbank.org/INTGDF2008/Resources/gdf_complete_web-
appended-6-12.pdf (vizitat 05.10.2009)
150 Global Development Finance. Charting a Global Recovery. IBRD, WB, 2009.
http://siteresources.worldbank.org/INTGDF2009/Resources/gdf_combined_web.pdf
(vizitat 23.11.2009)
151 Global Development Finance. External Debt of Developing Countries. IBRD, WB,
2010. http://siteresources.worldbank.org/NEWS/Resources/gdf2010.pdf (vizitat
01.09.2010)
152 Global Monitoring Report 2009. A development emergency. IBRD, WB, 2009.
http://siteresources.worldbank.org/INTGLOMONREP2009/Resources/5924349-
1239742507025/GMR09_book.pdf (vizitat 10.09.2009)
153 Global Monitoring Report 2010. The MDGs after the crises. IBRD, WB, 2010.
http://siteresources.worldbank.org/INTGLOMONREP2010/Resources/6911301-
1271698910928/GMR2010WEB.pdf (vizitat 11.11.2010)
154 Global Monitoring Report 2008. MDGs and the environment. IBRD, WB, 2008.
http://www.gtz.de/en/dokumente/en-global-monitoring-report-2008.pdf (vizitat
25.05.2009)
155 Globalization: Threat or Opportunity?. IMF, 2002.
http://www.imf.org/external/np/exr/ib/2000/041200to.htm (vizitat 21.05.2003)
156 Human Development Trends: 1980-2010. http://hdr.undp.org/en/media/HDI-trends-
1980-2010.xls (vizitat 20.10.2010)
157 Income, Social Inclusion and Living Conditions. http://epp.eurostat.ec.europa.eu (vizitat
08.11.2010)
158 International Labor Comparison. Burea of Labor Statistics.
http://www.bls.gov/fls/ichcc.xls (vizitat 10.09.2010)
159 Moldova: Oportunităţi pentru o creştere economică accelerată. BM, 2005.
http://www.lhr.md/rapoarte/general/bm.2005.pdf (vizitat 15.01.2006)
160 Moldova în cifre 2010. BNS, 2010, www.statistica.md (vizitat 12.10.2010)
161 Monitorul economic: analize şi prognoze trimestriale. Nr. 20, 2010. IDIS Viitorul, p.
64-70, www.viitorul.org (vizitat 22.11.2010)
158
162 MSCI - A Clear View of Risk and Return. www.mscibarra.com (vizitat 22.08.2010)
163 Our Common Future. The Brundtland Report. World Commission on Environment and
Development (WCED). London: Oxford University Press, 1987.
http://anped.org/index.php?part=176 (vizitat 10.10.2009)
164 Planul de acţiuni UE - Moldova.
http://www.mfa.gov.md/img/docs/planul_actiuni_ro.pdf (vizitat 01.11.2010)
165 Raport Anual – 2009, Banca Naţională a Republicii Moldova, p. 9-19, www.bnm.md
(vizitat 01.10.2010)
166 Retrospectiva criza vinurilor. www.europa.md (vizitat 12 iunie 2006)
167 Sărăcie şi inegalitate a veniturilor.
http://www.dictsociologie.netfirms.com/_IndSociol/saracie.htm (vizitat 01.09.2010)
168 The Global Competitiveness Index 2010-2011 rankings and 2009-2010 comparisons.
World Economic Forum.
http://www3.weforum.org/docs/WEF_GCR_IndexRankingAndComparison_2010-
11.xls (vizitat 01.09.2010)
169 World Economic Outlook (WEO). Rebalancing Growth. International Monetary Fund,
April 2010. http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2010/01/pdf/text.pdf (vizitat
15.10.2010)
170 World Economic Outlook (WEO). Crisis and Recovery. International Monetary Fund
April 2009. http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2009/01/pdf/text.pdf (vizitat
22.11.2009)
171 World Economic Outlook (WEO). Houses and the Business Cycle. International
Monetary Fund , April 2008.
http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2008/01/pdf/text.pdf (vizitat 12.12.2009)
172 World Economic Situation and Prospects 2010. Global outlook. UN 2010.
http://www.un.org/esa/policy/wess/wesp2010files/wesp2010pr.pdf (vizitat 01.10.2010)
173 World Economic Situation and Prospects 2009. UN, 2009.
http://www.un.org/esa/policy/wess/wesp2009files/wesp2009.pdf (vizitat 01.09.2010)
174 World Economic Situation and Prospects 2008. UN 2008.
http://www.un.org/esa/policy/wess/wesp2008files/wesp2008.pdf (vizitat 01.09.2010)
Acte legislativ-normative:
175 Hotărîre de Guvern cu privire la aprobarea proiectului de Lege privind ratificarea
amendamentelor ce se operează în Anexa II a Protocolului Adiţional la Acordul Central
European de Comerţ Liber (CEFTA) cu privire la definirea noţiunii „Originea
159
Mărfurilor” şi Metodele de Cooperare Administrativă , 18. 01.2010
176 Hotărârea Guvernului nr.1288 din 09.XI.2006 „Strategia de atragere a investiţiilor şi
promovare a exporturilor pentru anii 2006 - 2015”, Monitorul Oficial nr.181-183 (1962
- 1964) din 24.XI.06, p.17
177 Hotărârea Guvernului nr. 1149 din 05.X.2006 „Strategia de dezvoltare a industriei pe
perioada pînă în anul 2015”, Monitorul Oficial nr. 164-167 din 20.X.06, p.10
178 Legea pentru aprobarea Strategiei de incluziune socială a persoanelor cu dizabilităţi
(2010–2013), Nr. 169 din 09.07.2010
179 Legea pentru completarea articolului 1 al Legii nr. 26 din 4 martie 2010 privind Zona
Economică Liberă „Bălţi”, Nr. 243 din 24.09.2010
180 Legea pentru ratificarea Acordului dintre Republica Moldova şi România în domeniul
securităţii sociale, Nr. 235 din 24.09.2010
181 Legea pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul
Republicii Slovace cu privire la cooperarea în dezvoltare, Nr. 204 din 16.07.2010
182 Legea privind ratificarea Acordului de finanţare dintre Guvernul Republicii Moldova şi
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare cu privire la politicile de dezvoltare
183 şi de recuperare economică, Nr. 225 din 17.09.2010
184 Legea privind ratificarea Acordului de avans dintre Guvernul Republicii Moldova şi
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare în vederea pregătirii Proiectului „e-
Transformare a Guvernării”, Nr. 223 din 17.09.2010
185 Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova, nr. 108 din 17 mai 1994
186 Legea Republicii Moldova cu privire la migraţiune nr. 1518-XV din 6.12.2002 –
Monitorul Oficial, Nr. 1-2 din 15.01.2003
187 Legea Republicii Moldova cu privire la migraţia de muncă nr. 180-XVI din 10.07.2008
–Monitorul Oficial, Nr. 162-164/598 din 29.08.2008
188 Legea Republicii Moldova „Cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător”,
nr.81-XV din 18.03.04, Monitorul Oficial nr.64-66/344 din 23.04.04, p.7
189 Legea Republicii Moldova nr.398-XV din 02.XII.2004 „Strategia de Creştere
Economică şi Reducere a Sărăciei (SCERS)”, Monitorul Oficial nr.5-12 din 14.01.05, p.18
190 Planul de eliminare a constrîngerilor asupra mediului de afaceri , 31.10. 2009
191 Proiectul Acordului între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii Coreea
privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, 06. 08. 2009
192 Proiectul Dispoziţiei Guvernului ”Cu privire la aprobarea Planului de acţiuni de
eliminare a constrîngerilor de ordin administrativ în mediul de afaceri”, 12. 11. 2009
160
193 Proiectul Hotărîrii Guvernului cu privire la crearea parcului industrial „Bioenergagro'',
03.11.2010
194 Proiectul Hotărîrii Guvernului „Cu privire la aprobarea modificărilor şi completărilor ce
se operează în anexa nr.13 la Strategia de dezvoltare a industriei pe perioada pînă în
anul 2015”, 09. 08.2010
195 Proiectul Hotărîrii Guvernului privind aprobarea Procedurii intermediare procesului de
evaluare a conformităţii produselor importate, 19.07.2010
196 Proiectului Hotărîrii Guvernului cu privire la monitorizarea tranzacţiilor comerciale şi
repartizării lanţului valoric în comerţul interior, 01.02.2010
197 Proiectul Hotărârii Guvernului privind participarea Moldovei la expoziţiile
internaţionale în anul 2010 , 26.01.2010
198 Proiectul Hotărârii Guvernului cu privire la instituirea Grupului de lucru pentru lansarea
şi negocierea Acordului de Comerţ Liber Comprehensiv şi Aprofundat dintre Republica
Moldova şi Uniunea Europeană, 03.12.2009
199 Proiectul Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la aprobarea Regulilor şi
cerinţelor aferente comerţului cu amănuntul”, 27.09.2009
200 Proiectul Legii cu privire la parcurile industriale, 23.03.2010
201 Proiectul legii privind supravegherea pieţei, 17.12.2009
202 Proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.451-XV din 30 iulie 2001
privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător., 01.12.2009
203 Proiectul legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 138-XVI din 21.06.2007 cu
privire la parcurile ştiinţifico-tehnologice şi incubatoarele de inovare, 18.08.2010
204 Proiectul Legii cu privire la comertul interior, 27.02.2009
205 Proiecte de Ordonanţă a Guvernului care au ca scop reducerea termenilor şi
simplificarea condiţiilor la eliberarea unor autorizaţii, 06.07.2010
206 Proiectul Programului de stabilizare şi relansare economică a Republicii Moldova
pentru anii 2009-2011, 17.11.2009
207 Proiectul Tratatului între Republica Moldova şi Republica Belarus privind colaborarea
economică în anii 2010-2013, 08.10.2009
208 Regulamentul Consiliului sectorial de economie în domeniul asistentei externe,
04.05.2010
161
Anexa 1
Tabelul A 1.1 Evoluţia producţiei globale, 2004-2010
Modificarea procentuală anuală 2010a
Mondial 2004-2007b 2008c 2009a
Scenariul de bază
Scenariul Optimistic
Scenariul Pesimistic
Economiile dezvoltate 3,8 2,1 -2,6 1,6 2,3 0,2 Statele Unite 2,6 1,1 -3,9 0,6 1,1 0,4 Japonia 2,1 -0,6 -7,1 1,5 2,0 0,4 Uniunea Europeană 2,6 0,9 -3,5 0,0 0,6 -1,0
UE15 2,5 0,7 -3,7 -0,1 0,5 -1,1 UE nouă 5,5 4,0 -1,7 1,5 2,4 -0,4 Zona Euro 2,4 0,8 -3,7 -0,1 0,5 -1,2
Alte ţări europene 3,0 1,9 -3,0 0,1 0,7 -1,1 Alte ţări dezvoltate 3,1 1,0 -2,3 0,4 0,9 -0,5
Economii în Tranziţie 7,6 5,3 -5,1 1,4 2,4 -0,5 Europa de Sud-Est 5,3 4,2 -1,9 1,0 1,8 -0,3 Bunăstarea comună a Statelor Independente
7,8 5,4 -5,4 1,5 2,5 -0,6
Economiile în dezvoltare 7,1 5,4 1,4 4,3 5,5 2,0 Africa 5,9 4,9 0,9 4.0 5,3 1,7
Africa de Nord 5,2 5,3 2,9 3,9 4,9 2,1 Africa Sub-Sahariană 6,2 4,7 -0,1 4,0 5,5 1,4 Africa Sub-Sahariană (exluzând Africa de Sud şi Nigeria)
7,1 5,5 1,5 4,5 6,3 1,6
Asia de Est şi de Sud 8,5 6,2 3,2 5,6 6,5 3,7 Asia de Est 8,5 6,1 3,0 5,6 6,5 3,7 Asia de Sud 8,3 6,8 4,1 5,4 6,5 3,1
Asia de Vest 5,9 4,5 -0,7 2,9 5,0 -1,1 America Latină şi Caraibele 5,2 4,0 -1,9 1,7 3,2 -0,7 America de Sud 5,6 5,3 -0,9 1,9 3,5 -0,5
Mexic şi America Centrală 4,1 1,7 -4,3 1,2 2,3 -1,0 Caraibe 8,5 3,9 0,7 2,6 4,3 -0,8
Ţările cel mai slab dezvoltate 8,1 6,1 2,7 4,6 6,3 2,2 Ţările cel mai slab dezvoltate (excluzând Bangladesh)
8,6 6,2 2,1 4,5 6,5 1,7
Note: a. previziuni b. modificarea medie,% c. estimări parţiale
Sursa: adaptat de autor în baza materialeleor UN/DESA [172]
162
Anexa 2
Efectul vecinătăţii asupra creşterii economice. Statistici descriptive.
Tabelul A 2.1 Statistica descriptivă
Variabile Observaţii Media Dev.Stand. Min Max
Creşterea condiţiilor comerciale 77 -0,007198 0,02808 -0,04463 0,09413
Creşterea PIB 77 0,0182 0,01866 -0,02296 0,07072
Creşterea exporturilor 71 0,0312 0,0383 -0,0827 0,152
Învăţământ (ani) 77 3,74153 2,51266 0,347 9,54
Log (Longevitatea vieţii) 77 4,0563 0,198 3,509 4,304
OPEC instrument 77 0,06494 0,24803 0 1
Log (Piaţa neagră) 70 0,20084 0,27097 0 1,310025
Riscul războiului 77 0,40256 0,49364 0 1
Instabilitate politică 74 0,08883 0,11191 0 0,503
Sursa: Josep M. Vilarrubia, „Neighborhood effects în economic growth”, Banco de Espana, 2006
Tabelul A 2.2 Statistica descriptivă
Variabile Observaţii Media Dev.Stand. Min Max Log (Valoare) 6547 9,8215 3,2056 1,7417 19,174Log (Distanta) 6547 8,2702 0,7708 4,8455 9,421514Frontiera instrument 6547 0,0247 0,1554 0 1Ţări înconjurate de uscat 6547 0,1821 0,4049 0 2Ţări insulare 6547 0,3927 0,5614 0 2Limba comună 6547 0,1532 0,3602 0 1Uniuni valutare 6547 0,0046 0,0675 0 1Sursa: Josep M. Vilarrubia, „Neighborhood effects în economic growth”, Banco de Espana, 2006 Tabelul A 2.2 prezintă statistica pentru variabilele comerţului bilateral şi caracteristicile geografice şi culturale ale ţărilor.
Tabelul A 2.3 Contraexerciţiu
Africa America de
Nord America de
Sud Asia de
Sud Asia de
Est Europa Oceania Africa 0,00% -0,10% -0,28% 0,25% 0,60% 0,21% 0,30% America de Nord 0,07% 0,00% -0,13% 0,24% 0,49% 0,21% 0,27% America de Sud 0,23% 0,15% 0,00% 0,43% 0,71% 0,39% 0,46%
Asia de Sud -0,10% -0,14% -0,22% 0,00% 0,14% -0,02% 0,02% Asia de Est -0,39% -0,45% -0,57% -0,23% 0,00% -0,25% -0,20% Europa -0,36% -0,53% -0,84% 0,07% 0,68% 0,00% 0,15% Oceania -0,27% -0,36% -0,53% -0,04% 0,28% -0,08% 0,00%
Sursa: Josep M. Vilarrubia, „Neighborhood effects în economic growth”, Banco de Espana, 2006
163
Anexa 3
Tabelul A 3.1 Sinteza balanţei de plăţi a Republicii Moldova (agregate principale) (mln. Dolari S.U.A.)
Sursa: Raport Anual BNM, 2009
164
Anexa 4
Evoluţia exporturilor şi importurilor Republicii Moldova
0200000400000
600000800000
10000001200000
140000016000001800000
2006 2007 2008 2009
Export Total
Produse v egetale
Produse alimentare;băuturi alco. & nealco.,tutunMateriale textile şiarticole din acestea
Metale comune şiarticole din acestea
Maşini şi aparate;echipamente electrice
Figura A 4.1 Evoluţia exporturilor Republicii Moldova, mii USD
Sursa: elaborat de către autor în baza datelor statistice [160]
0
200000
400000
600000
800000
1000000
1200000
2006 2007 2008 2009
Import Total
Produse minerale
Maşini şi aparate; echipamenteelectriceProduse chimice
Materiale textile şi articole dinacesteaProduse alimentare; băuturialco. & nealco., tutunMetale comune şi articole dinacesteaMateriale plastice, cauciuc şiarticole din acesteaMijloace şi materiale detransportArticle din piatră, ciment,sticlă, etcProduse v egetale
Figura A 4.2 Evoluţia importurilor Republicii Moldova, mii USD
Sursa: elaborat de către autor în baza datelor statistice [160]
165
Anexa 5
Remitenţele ca pondere în PIB
Figura A 5.1 Remitenţele ca pondere în PIB în unele ţări, %
Sursa: Banca Mondială, Migration and Remittances Factbook 2007
166
Anexa 6
Tabelul A 6.1 Transferuri de mijloace băneşti din străinătate efectuate de persoane fizice
(rezidente şi nerezidente) prin băncile din Republica Moldova, 2009
Sursa: BNM, 2009
167
Anexa 7
Estimări realizate pentru aplicarea modelului Solow ajustat la economia Republicii Moldova:
1. Tabelul A 7.1. Estimarea ratei medii a economiilor:
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
PIB 16019,56 19051,53 22555,86 27618,92 32031,78 37651,87 44754,37 53429,57 62840,00
Investiţii. 1759,30 2315,10 2804,20 3621,70 5140,00 7796,50 11012,3 15180,5 17710,30
s 0,109822 0,121518 0,124322 0,131131 0,160466 0,207068 0,246061 0,284122 0,281832
Rata medie a economiilor s = 0,185149
2. Tabelul A 7.2. Estimarea ratei medii a creşterii forţei de muncă:
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Rata angajării 54,8 53,7 53,3 47,5 45,7 45,4 42,9 42,5
Creşterea ratei angajării -0,0201 -0,0075 -0,1089 -0,0379 -0,0066 -0,0551 -0,0093
Rata medie a creşterii forţei de muncă este -0,035.
3. Estimarea parametrului funcţiei de producţie [92, p. 85-93]:
Examinăm funcţia de producţie: 1)()()()( tKtLtatQ , unde 10 . Logaritmând
obţinem rezultatele parametrului :
)(ln)1()()(ln)(ln tKtLtatQ , )(ln)(ln)(ln)()(ln tKtQtKtLta ,
k
tatK
tQ
tK
tLtatK
tQ
tKtLta
tKtQ)(
ln
)(
)(ln
)(
)()(ln
)(
)(ln
)(ln)()(ln
)(ln)(ln
.
Folosind raportul capital-producţie şi gradul de înzestrarea cu capital a unui muncitor şi
considerând că progresul tehnologic reprezintă numărul de ani de educaţie ai unui lucrător
calificat, obţinem = 0,289597.
4. Deprecierea ratei capitalului este calculată cu ajutorul formulei:
KtKtI )()( .
168
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnata, Deleu Corina, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de
doctorat sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar,
urmează să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Deleu Corina
Semnătura
Data
169
CV-UL AUTORULUI
DELEU CORINA
Data naşterii: 19.02.1980
Adresa: bd. Traian 4, ap. 100, Chişinău, Moldova, 2043
Telefon: 66 06 40; 079448912
E-mail: [email protected]
Permis conducere: B
Studii:
2003 - 2005 : MBA în cadrul Şcolii de Business din Grenoble, Franţa
- Specializarea: Management Global
1998 - 2002 : Academia de Studii Economice din Moldova
- Specializarea: Relaţii Economice Internaţionale
1987 - 1998 : liceul „Gheorghe Asachi”
Experienţă:
01.01.2007 – present : Steilmann Moldova – Area Manager
- Participarea la planificarea, organizarea, deschiderea şi
conducerea noilor puncte de vânzare
- Organizarea activităţilor de import, export, logistică, vânzare,
bugetare, marketing
- Controlul stocurilor şi inventarelor
- Elaborarea campaniilor de promovare
- Elaborarea bazelor de date cu privire la clienţi şi a progrmelor de
fidelizare a clienţilor
01.11.2004 – 20.12.2006 : Schering AG, Germania -- PR şi Marketing Manager
- Elaborarea campaniilor PR, bugetarea şi evaluarea lor
- Elaborarea programelor sociale
- Realizarea studiilor de marketing
- Elaborarea campaniilor de E-marketing
- Organizarea trainingurilor pentru clienţi
15.09.2002 - 01.11.2004: Schering AG, Germania – Reprezentant medical
- Promovarea produselor farmaceutice Schering
- Elaborarea articolelor şi a rapoartelor
170
30.01.2001 - 15.05.2001: Proiectul TACIS “Suport în dezvoltarea educaţiei, cercetării
şi consultanţei în agricultură” -- Translator
- Traducerea proiectelor cu privire la dezvoltarea durabilă în
agricultură
- Corespondenţa comercială
- Elaborarea articolelor cu privire la producţia organică
09.07.2000 - 24.08.2000 : Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale
a Republicii Moldova (AGEPI),
Departamentul Relaţii Internaţionale -- Translator, asistentă
- Traducerea corespondenţei oficiale
- Analiza instrumentelor de protecţie a proprietăţii industriale şi
intelectuale în R. Moldova
Alte activităţi:
10.06.2003 - 10.09.2003 : Asociaţia de Cercetare, Inovare şi Transfer Tehnologic
în Agricultura Republicii Moldova -- Translator
- Traducerea strategiei de îmbunătăţire a sistemului
agrar de cercetare şi dezvoltare în R. Moldova
15.01.2002 - 20.05.2002 : Agenţia de Restructurare a Agriculturii -- Stagiu
- Traducerea publicaţiilor şi articolelor
- Elaborarea rapoartelor şi a studiilor
25.05.2001 - 30.10.2001: Proiectul PNUD “Centrul de Implementare a
Proiectelor şi Programelor” – Translator
- Traducerea materialelor cu privire la activitatea şi strategiile
donorilor internaţionali în R. Moldova
26.08.2000 - 25.01.2001 : Traian – Invest RSL “Benett Auto” – Asistentă, translator
- Coordonarea corespondeţei comerciale
- Elaborarea parteneriatelor de colaborare cu producători europeni
de piese auto
- Traducerea contractelor şi a materialelor adiacente
Premii:
Certificat de participare la conferinţa „Semiotica în Marketing”
- cercetarea: „Semiotica mărcilor comerciale”, 2002
171
Certificat de participare în cadrul conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale „Pământul –
una din cele mai mari probleme ale secolului al-XXI-lea”, 2003
- cercetarea: „Condiţiile pedologice şi climaterice ale Republicii Moldova –
elemente esenţiale în dezvoltarea agriculturii organice”
Cunoştinţe limbi străine:
Russian - excelent
English - excelent
French - excelent
Spanish - începător
