Lucrul cu copii abuzatiLucrul cu copii abuzati

IINTRODUCERENTRODUCERE

Această carte este inspirată de viaţa şi moartea unui băieţel, Darrin Clarke. El a fost ucis

de partenerul mamei sale şi a constituit subiectul unei cercetări în 1979. La scurt timp după

moartea sa, participând la un curs legat de problematica copiilor abuzaţi, mi s-a cerut să

pregătesc un raport din punctul de vedere al acestui băieţel abuzat care ar fi compărut în faţa

instanţei pentru a depune mărturie. Pentru prima dată am privit evenimentele prin ochii

acestui copil abuzat.

Acest lucru a dus la o schimbare profundă de accent în munca mea. Anterior, mă

concentrasem asupra ajutorului acordat părinţilor. Era de altfel mai uşor să comunici cu adulţi.

În plus, în felul acesta nu mai trebuia să mă gândesc la suferinţa copiilor din moment ce mă

concentram asupra nevoilor părinţilor. Suferinţa acestora din urmă era mare, dar nu atât de

mare ca şi aceea a copiilor lor. Dar, retrăind ultimele săptămâni din viaţa lui Darrin nu am mai

putut ignora suferinţa copilului abuzat.

Din acel moment, am încercat să privesc problematica abuzului din perspectiva copiilor.

Am căutat modalităţi de comunicare cu tineri în general, de la cel mai mic până la adolescenţii

cinici şi sofisticaţi. Încetul cu încetul am început să înţeleg cum am putea să le oferim un

ajutor real şi durabil. Această carte este produsul acelor ani de căutări.

Preocuparea pentru bunăstarea copiilor îşi are originile în filantropia secolului XIX. La

acel moment accentul se punea pe salvarea copilului şi pedepsirea părinţilor. Nigel Parton

scrie: „familiilor li se cerea să-şi asume întreaga responsabilitate pentru membrii lor şi dacă

acest lucru nu era posibil statul intervenea într-un mod dur” (Parton, 1985, p.36).

La începutul secolului XX s-a constata o schimbare graduală de atitudine; statului i se

cerea să-şi asume responsabilitatea faţă de bunăstarea tuturor cetăţenilor, inclusiv a celor

tineri. Ajutorul statului pentru părinţii „săraci, dar cinstiţi” a devenit un ingredient adiţional

faţă de abordările anterioare, deşi salvarea copiilor rău trataţi a rămas metoda principală de

intervenţie.

Evacuarea copiilor în timpul celui de-al doilea război mondial a dus la o nouă abordare

legată de problematica neglijării copiilor. S-a ajuns la recunoaşterea faptului că salvarea şi

pedepsirea nu erau mijloace suficiente pentru rezolvarea problemei. În plus, uciderea lui

Denis O’Neill (1945) de către tatăl său adoptiv a demonstrat că îndepărtarea părinţilor nu era

întotdeauna răspunsul potrivit. Prin urmare, „reformarea” a devenit un subiect de interes.

1

În ultimii ani, scopul principal al intervenţiei în cazurile de abuz a copiilor este

„reformarea” familiilor abuzive şi numai în cazurile cele mai grave, salvarea copilului şi

îndepărtarea părinţilor. Cu toate acestea, aşa cum a fost ilustrat în capitolele 1 şi 2, copii

rămân cu tare emoţionale în urma experienţelor abuzive. Chiar şi după îndepărtarea din

căminul respectiv sau îmbunătăţirea funcţionării familiei, se poate ca ei sa nu fie cu adevărat

„salvaţi” pentru că ei pot purta în continuare povara unor emoţii confuze şi conflictuale.

Adesea sunt lăsaţi să facă singuri faţă unor sentimente negative faţă de propria persoană şi,

paradoxal, pozitive faţă de cei care i-au abuzat.

În capitolele 3 şi 4 se examinează munca desfăşurată de către profesioniştii din domeniu

în terapia individuală de familie şi de grup, în special a acelor specialişti cu o pregătire şi o

experienţă mai modestă şi care trebuie să facă faţă unor constrângeri legate de timp, de spaţiu

sau de facilităţi. Scopul acestor capitole este de a oferi o orientare practică şi încurajare pentru

o largă categorie de lucrători din domeniu care nu sunt totuşi „experţi”. Toate sugestiile din

aceste capitole au fost testate şi considerate utile atât de către mine cât şi de către colegii mei,

inclusiv de acei colegi cu autoritate în domeniu.

Substitutul de îngrijire este privit din perspectiva celor care lucrează direct cu copii

abuzaţi. Scopul capitolului 6 nu este evaluarea diferitelor tipuri de îngrijire substitut, ci

discutarea celor mai potrivite politici. Accentul se pune pe nevoile copiilor care ajung într-o

situaţie de îngrijire substitut şi pe ceea ce trebuie să facă practicienii pentru a răspunde acestor

nevoi. Capitolele 7 şi 8 discută prevenirea abuzurilor asupra copiilor şi modalitatea de

ajutorare a adulţilor care sunt ei înşişi victime ale propriilor experienţe din copilărie.

Termenul de „copil abuzat” se referă în această carte la răul tratament fizic sau

emoţional şi la neglijarea copiilor, precum şi la exploatarea lor sexuală, lucruri pentru care

părinţii lor pot fi consideraţi responsabili. Termenul de „copil abuzat” se referă nu numai la

victimele primare ale abuzului; copiii care sunt consideraţi deseori ca fraţii „neabuzaţi” sunt

consideraţi de către noi, victime secundare dacă ei au fost martorii relelor tratamente la care

fraţii lor au fost supuşi.

Toţi membrii familiei sunt importanţi şi toţi pot suferi în cazurile de abuzuri ale

copiilor, părinţii în special trebuie întotdeauna trataţi cu respect şi sensibilitate. Totuşi, exisă

nevoia de concentrate asupra înţelegerii victimelor abuzurilor şi de a determina cele mai bune

metode posibile pentru a-i ajuta pe aceştia. Cercetările judiciare care au avut loc în urma

morţii mai multor copii, au scos în evidenţă faptul că lucrătorii sociali au devenit atât de

preocupaţi de nevoile părinţilor, încât au trecut cu vederea problemele copiilor înşişi (Reder et

al.,1993).

2

În această carte toate informaţiile şi numele de identificare au fost schimbate, cu

excepţia cazurilor în care ele au fost deja subiect a unor investigaţii judiciare. Trimiterile la

aceste documente pot fi găsite într-o listă cu rapoarte de cercetare judiciară, listă care este

separată de bibliografia principală.

În final, cea mai mare parte a acestei cărţi se concentrează asupra modalităţilor practice

de ajutorare a copiilor. Unele idei sunt aduse din alte domenii ale asistenţei sociale, cum ar fi

consilierea şi munca cu copiii cu dizabilităţi. Prin urmare, multe dintre metodele şi modele de

intervenţie sugerate aici pot fi utile practicienilor care lucrează şi cu alte grupuri de clienţi

decât copiii abuzaţi.

3

11

CCOPILULOPILUL ABUZATABUZAT: : PROPRIAPROPRIA PERSPECTIVĂPERSPECTIVĂ

Unii copii sunt foarte fericiţi să scape din propriile cămine. Unii vor continua să se

plângă în legătură cu tratamentul la care au fost supuşi şi în final să se adapteze cu uşurinţă în

mediul oferit de asistenţii maternali. Mulţi alţii, chiar dintre cei care au fost foarte grav

abuzaţi îşi apără părinţii, îşi ascund rănile, păzesc secretul familiei şi încearcă să evite

îndepărtarea din căminul lor. Acest capitol încearcă să privească abuzul prin prisma copilului

şi să descifreze paradoxul victimei care se opune „salvării”.

Copilul ca membru al familieCopilul ca membru al familie

Familia este o unitate importantă în majoritatea societăţilor. Familia joacă un rol

important în politică şi în schimbul de proprietăţi. În general copii din majoritatea culturilor

sunt astfel educaţi încât să aibă un mare respect pentru familiile lor.

„Sângele apă nu se face” „Sângele apă nu se face”

Există o puternică credinţă în importanţa legăturilor de sânge. „Sângele apă nu se face”

este larg răspândit. În decursul timpului, membrii mai slabi dintr-o familie s-au bazat pe cei

mai puternici pentru a supravieţui. În majoritatea ţărilor referirea la condiţiile demografice şi

economice înseamnă că părinţii care îmbătrânesc depind de proprii lor copii pentru sprijin

material. Prin urmare, generaţia mai în vârstă are interesul de a sublinia importanţa loialităţii

faţă de familie şi obligativitatea care decurge din legăturile de sânge.

În toate societăţile, cei mai puţin puternici sunt vulnerabili în faţa abuzului. Nu este

surprinzător faptul că adulţii temători faţă de noua generaţie tânără i puternică au căutat să se

protejeze scoţând în evidenţă cerinţa „de a onora” părinţii şi persoanele în vârstă din societate.

Acest lucru se poate vedea şi din poruncile biblice. Cele 10 porunci care stau la baza religiilor

iudaice, creştine şi musulmane includ fraza „Onorează-i pe tatăl şi pe mama ta”( Orchard and

Fuller, 1966, p.63). Coranul spune „onorează pe mama care te-a născut” (Dawood, 1990,

p.60). Confucius, de asemenea, sublinia nevoia de a-ţi respecta părinţii şi pe cei mai în vârstă.

4

Într-un poem sanscrit intitulat The Bhagavad Gita scris cu 500 de ani î.Hr. de asemenea este

subliniată nevoia de respect pentru cei în vârstă (Mascaro, 1962, p.48).

O modalitate de transmitere a mesajelor pentru copii este prin poveşti şi poezii pentru

copii. Un studiu care s-a făcut referitor la basmele larg răspândite în toată lumea arată că în

cazurile în care un copil este rău tratat, acest lucru se întâmplă numai din partea unor

nemembri ai familiei sau a unui părinte vitreg. Poeziile pentru copii descriu deseori un copil

care este bătut, dar de cele mai multe ori el merită acest lucru. Uneori în poveşti, părinţii sunt

parţial responsabili pentru suferinţa copiilor dar ei nu pot interveni în nici un fel. De exemplu,

în versiunile poveştilor Hansel şi Gretel, părinţii îşi abandonează copii în pădure pentru că,

fiind foarte săraci nu mai suportă să-şi vadă copii murind de foame. Copii află din aceste

poveşti că ei pot fi trataţi rău de diferiţi oameni care nu sunt parte a familiei lor, dar dacă

suferă din cauza părinţilor este fie pentru că ei merită să fie pedepsiţi, fie pentru că părintele

acţionează pentru binele lui.

Aceste implicaţii au relevanţă pentru copilul adoptat, fie prin adopţie, fie cel care are un

părinte vitreg. În ciuda faptului că aceste relaţii nu sunt bazate pe legături de sânge, credinţa

în puterea lor este foarte mare. Copii care au pierdut un părinte natural pot simţi uneori că au

fost abandonaţi de acesta. Din acest motiv, grija pe care părintele substitut i-o arată nu este de

la sine înţeleasă şi ei încearcă să fie foarte buni şi să se comporte foarte bine pentru ca să nu

fie din nou abandonaţi. Credinţa lor este că ei sunt de vină pentru că cei care îi are în grijă îi

tratează rău şi din acest motiv nu încearcă să scape de abuz.

Aşchia nu sare departe de trunchiAşchia nu sare departe de trunchi

În conexiune cu ideea legăturii de sânge este şi credinţa larg răspândită în trăsăturile

moştenite. Expresii de tipul „aşchia nu sare departe de trunchi” reflectă această credinţă.

Copiii nu doresc să creadă despre părinţii lor că sunt slabi, cruzi sau răi, pentru că aceste

caracteristici s-ar reflecta asupra lor înşişi.

Joycelyn Peters (1966), referindu-se la copiii cu dificultăţi în familie scrie: „Într-o

familie foarte unită, suferinţa şi lipsurile îi vor lega şi mai strâns pe membrii familiei.

Dezaprobarea faţă de un părinte înseamnă dezaprobarea copilului faţă de el însuşi”(p.74).

Discuţiile între copii se referă de multe ori la cât de puternic, de curajos sau de deştept

este părintele lui, în comparaţie cu al celorlalţi. Această dorinţă a copilului de a avea un

părinte cu calităţi este reflectată şi de subiectul unor basme în care copiii buni care au părinţi

răi, află la sfârşitul poveştii că de fapt sunt copiii altora, care se dovedesc a fi oameni buni.

O confirmare a teoriei lui J.Peters , este povestea unei fetiţe abuzate „Sarah” care a

ajuns să-şi antipatizeze tatăl încă de mică. Aceasta a dus, inevitabil, la o părere proastă despre

5

propria persoană. Pierderea stimei de sine a făcut-o să accepte abuzul fizic, sexual şi

emoţional, deoarece a simţit că nu avea nici un drept să reziste.

Ataşamentul (Capacitatea de a se ataşa)Ataşamentul (Capacitatea de a se ataşa)

Legătura strânsă şi ataşamentul sunt asociate cu viaţa de familie. Această legătură

strânsă începe în perioada sarcinii şi ajunge la apogeu în primele ore şi zile de după naştere.

Ataşamentul se referă la relaţia reciprocă între părinte şi copil, în special în primul an de viaţă.

S-a constatat că la numai câteva zile de viaţă, bebeluşul preferă figura mamei sale, altor figuri

(Carpenter, 1974), preferă vocea mamei sale altor voci (Mills şi Melhnish, 1974) şi pot

deosebi laptele mamei lor de laptele altor femei (MacFarlane, 1977). Prin urmare, pare posibil

pentru un copil să dezvolte un ataşament puternic pentru părinte, chiar şi atunci când din

partea părintelui acesta este slab.

Uneori abuzul unui copil nu începe până în momentul în care el şi-a dezvoltat un anumit

ataşament faţă de părinţi. Mai mult, se poate forma o legătură puternică faţă de acei membrii

din familie care nu-l abuzează. Copilul abuzat nu va dori să plece de acasă datorită

sentimentelor pentru celălalt părinte, pentru fraţi sau chiar pentru un animal de casă.

În natură, animalele pot supravieţui în absenţa părinţilor biologici, fiind în grija unor

părinţi de substitut. În mod similar, copiii se pot ataşa de alte persoane în grija cărora se află.

Această abilitate de a-şi redirecţiona ataşamentul stă la baza adopţiilor de succes. În acelaşi

timp, copilul se poate ataşa de un părinte vitreg, asistent maternal sau părinte adoptiv, fără ca

aceştia să-i împărtăşească sentimentele. Copiii care au fost abandonaţi de părinţii naturali, vor

fi cu atât mai disperaţi de a se agăţa de părinţii de substitut.

Există copii abuzaţi care trăiesc într-o izolare atât de mare, încât ei nu au alternativă la

părintele care-l abuzează. Ei nu-şi pot redirecţiona ataşamentul ataşamentul pentru că nu au

un substitut disponibil. Singura lor opţiune este să continue să încerce să fie pe placul

părintelui abuziv.

Copilul ca victimăCopilul ca victimă

Au existat prizonieri în lagărele de concentrare care, în ciuda suferinţei, au manifestat

loialitate şi afecţiune faţă de cei care i-au persecutat. Dacă vom examina circumstanţele în

care s-au produs aceste lucruri, vom putea înţelege de ce mulţi copii abuzaţi manifestă un

ataşament puternic faţă de părinţii care îi abuzează. Persoanele care negociază eliberarea de

ostatici recunosc faptul că ostaticii se manifestă ostil faţă de ei şi îşi apără răpitorii. Oricât de

absurd ar părea, au existat cazuri în care victimele s-au oferit să fie scuturi umane pentru a-şi

proteja răpitorii (Strenz, 1980, p.147).

6

Acest fenomen paradoxal a fost denumit „sindromul Stockholm”. Numele derivă de la

evenimentele care au avut loc în Suedia în august 1973 când patru angajaţi ai Băncii Svergis

Kredit au fost ţinuţi ostatici timp de 131 de ore de către Jan – Erik Olsson şi Clark Olofsson.

S-a constatat că ostaticii şi-au apărat răpitorii, nemanifestând nici o reacţie adversă faţă de ei.

Unul dintre ei chiar s-a îndrăgostit de unul dintre răpitori şi chiar şi-a manifestat dorinţa de a

se căsători cu acesta.

Există un număr de similitudini între victimele unor răpiri, sau prizonierii din lagărele

de concentrare şi copiii abuzaţi. Toţi sunt inocenţi, victime abuzate emoţional şi/ sau psihic de

către agresori care doresc să aibă controlul total al victimelor lor.

Sarah Davidson, o casnică israeliană se afla la bordul avionului Air France se afla la

bordul avionului Air France deturnat în Uganda în 1976. ea a ţinut un jurnal în care şi-a notat

reacţiile faţă de modul în care pasagerii erau de acord cu sugestiile unuia dintre răpitori,

aplaudând fiecare discurs al acestuia. Reflectând asupra a ceea ce s-a întâmplat, ea scria: „Ani

de zile nu am putut înţelege Holocaustul. Am citit despre acest subiect, am văzut filme şi am

auzit mărturii îngrozitoare, dar nu am putut înţelege liniştea cu care evreii intrau în lagărele de

concentrare. A trebuit să trec prin coşmarul din avion pentru a înţelege. Ofiţerul german

adopta o atitudine amabilă. El era duşmanul cu maniere plăcute, lăsând impresia că avea

intenţii bune.”(Dobson and Payne, 1977, p.226 – 227)..

În „Arhipelagul Gulag”, Soljeniţîn (1974) face o listă cu diferite metode de a slăbi

rezistenţa prizonierilor. Multe din acestea amintesc de comportamentul părinţilor abuzivi.

Metodele psihologice includ folosirea perioadei din timpul nopţii, atunci când victimele sunt

mai puţin conştiente. Marie, o victimă a abuzului sexual îşi aminteşte că era trezită de tatăl ei

la 1 noaptea pentru a o interoga în legătură cu pantofii ei murdari. În situaţiile de tortură, se

folosesc umilinţa şi limbajul murdar; ambele fac parte din relatarea lui Sarah referitoare la

comportamentul tatălui ei descris în capitolul următor.

Frica blocată şi negareaFrica blocată şi negarea

În timpul unui dezastru, când este o posibilitate de scăpare, indivizii se pot panica, ţipa,

alerga. Totuşi, în majoritatea situaţiilor, răpitorii se asigură că victimele nu au nici o

posibilitate de scăpare. Aceasta rezultă ceea ce Martin Symonds (1980) a numit „blocarea

fricii” sau „spaimă blocată”.

„La suprafaţă aceasta apare ca fiind un comportament cooperant şi prietenos care

creează confuzie victimei, aceasta concentrându-se exclusiv asupra teroristului şi a propriei

supravieţuiri. Această reacţie este accentuată de intuiţia criminalului de a domina complet

victima. Teroristul creează un mediu ostil şi împiedică orice încercare de a i se reduce

7

dominaţia, victima se simte izolată de ceilalţi, lipsită de putere” (p.131 – 132). Toate aceste

sentimente sunt trăite şi de copilul abuzat.

Negarea este o altă emoţie timpurie. Este mai confortabil să crezi că agresorul nu

intenţionează să-ţi facă rău decât să accepţi că ar putea chiar să te ucidă. Un ostatic aflat pe un

avion deturnat în 1976 şi-a exprimat convingerea că bombele agresorilor erau false chiar şi

după ce ele au ucis sau rănit sau rănit patru ofiţeri. Chodoff (1981), care a studiat cazurile

unor supravieţuitori ai lagărelor de concentrare nota: „Se pare că izolarea şi negarea sunt două

caracteristici ale celor aflaţi în lagărele de concentrare” (p.4). această izolare se regăseşte şi în

cazul copilului abuzat.

Frica şi furiaFrica şi furia

Frica şi furia pot fi reprimate sau pot fi direcţionate nu spre agresor ci spre autorităţile

care vin în ajutor. Există un sentiment de solidaritate între victimă şi agresor faţă de lumea

din afară. Ameninţarea „din interior” este transferată spre o ameninţare externă. Acest lucru

nu dispare după ce victima a fost salvată; victimele cu sindromul Stockholm pot rămâne ostile

faţă de poliţie. „Sunt victime care îşi vizitează răpitorii, alţii le plătesc apărarea (Streutz, 1980,

p.149).

Speranţă şi recunoştinţăSperanţă şi recunoştinţă

Există o tendinţă a victimelor de a căuta dovezi că agresorii le vor binele. Faptul că

aceştia le oferă hrană sau îi lasă să stea confortabil sunt, în ochii lor, dovezi că agresorii le vor

binele. Ostatecii, ca şi copiii abuzaţi au în comun faptul că, deşi se află sub controlul unor

oameni care îi ameninţă, se agaţă totuşi de aceştia pentru a putea supravieţui.

Mai mult, unii ostatici consideră că îşi datorează viaţa agresorilor lor. Charles Bahn

(1981) explică faptul că „ostaticii, care se tem că vor fi omorâţi, odată ce acest lucru nu se

întâmplă, încep să aibă un sentiment de recunoştinţă faţă de agresori” (p.152)

În mod similar, prizonierii din lagărele de concentrare pot crede că vor supravieţui dacă

paznicii lor sunt în interior grijulii şi interesaţi în bunăstarea celor închişi. Astfel prizonierii

vor atribui o importanţă deosebită oricărui gest de bunătate. Soljeniţîn (1974) descrie o

experienţă avută într-un lagăr de concentrare rusesc: „ Dimineaţa paznicul a intrat fără ofiţerul

de serviciu şi i-a salutat cu bună-voinţă. Era mai preţios decât bună dimineaţa…recunoscători

pentru căldura din voce şi căldura apei de spălat vase, ei s-au dus să se culce până la prânz”

(p.541 – 542).

Ca şi în cazul ostaticilor şi prizonierii din lagăr pot fi recunoscători dacă li se cruţă

viaţa. Soljeniţîn (1974) descrie cum un prizonier a fost dus de două ori în pădure pentru o

8

presupusă execuţie. Plutonul de execuţie a îndreptat armele spre el, dar apoi l-a returnat

închisorii. El trăieşte şi e sănătos şi nu are nici o urmă de ostilitate pentru această întâmplare.

(p.448)

Când adulţii reacţionează cu aşa o lipsă de resentiment, nu trebuie să ne surprindă faptul

că unii copii se simt recunoscători faţă de părinţii care, deşi le ameninţă viaţa, în final îi lasă

să trăiască. Toţi copii, dar în special cei abuzaţi trăiesc cu ideea că părinţii îi pot ucide.

Dorothy Bloch (1979) după ani de lucru cu copii şi de studiu a temerilor şi fanteziilor lor a

ajuns la următoarea concluzie. Copii sunt în general predispuşi spre un sentiment de teamă şi

intensitatea acestui sentiment depinde de incidenţa evenimentelor traumatice din viaţa lor şi

de gradul de violenţă sau de dragoste pe care le-au simţit…Şi de ce nu s-ar simţi ameninţaţi?

Gândiţi-vă la cum arată un copil. Este cineva mai predispus la a fi ucis? (p.3).

Disperare şi acceptareDisperare şi acceptare

Din moment ce prizonierii îi consideră pe agresori ca fiind buni şi meritând recunoştinţa

lor, ei vor ajunge curând la concluzia că ei suferă din propria vină, că merită asta. Aceasta

face ca furia lor să se îndrepte spre propria persoană şi să ducă la un sentiment copleşitor de

depresie şi disperare.

Psihiatrul de copii Bruno Bettelheim (1979), care a fost el însuşi victimă într-un lagăr de

concentrare, a putut observa stadiile prin care treceau prizonierii în procesul de adaptare. În

prima fază, aceştia erau reduşi la stadiul de dependenţă al unui copil; acest lucru era indus

prin regulile impuse în lagăr. Prizonierii deveneau tot mai cooperanţi pe măsură ce depindeau

tot mai mult de bunăvoinţa celor care îi controlau. Ulterior , prizonierii mergeau mai departe

şi ajungeau să accepte valorile gardienilor lor. Unii dintre prizonieri încercau chiar să copieze

atitudinea gardienilor în relaţia cu ceilalţi prizonieri.

Un alt studiu referitor la comportamentul prizonierilor din lagăre, observa că după

răspunsul iniţial de şoc şi teroare, se instala apatia. Aceasta „era o formă de protecţie din

punct de vedere psihologic şi poate fi considerată ca o hibernare emoţională tranzitorie”

(Chodoff, 1981, p.4). O apatie similară îi cuprinde şi pe unii copii abuzaţi, aşa încât ei nu mai

caută să scape şi pur şi simplu îşi acceptă situaţia.

Soljeniţin foloseşte termenul de „contrast psihologic” pentru a descrie tactica de „băiat

bun, băiat rău”, folosită în multe interogatorii: „O bună parte din interogatoriu se desfăşura

într-o atmosferă prietenoasă. Apoi pe neaşteptate, interogatoriul devenea extrem de violent şi

ameninţător. Existau două tipuri de interogatorii şi ele se schimbau (Soljeniţîn, 1974, p.104).

9

Acest lucru aminteşte din nou de experienţa copilului abuzat. Cel care îi abuzează poate

fi violent şi dur într-un moment, pentru ca apoi, poate fi cuprins de remuşcări, să devină atent

şi iubitor.

Confuzia, intimidarea, însoţite de promisiuni şi joaca cu sentimentele pentru persoanele

iubite, sunt consemnate de Soljeniţîn ca fiind alte metode de tortură psihologică. Metodele

fizice includeau: arsul cu ţigara, bătăile, închiderea într-o cameră plină de gândaci, privarea de

somn. Toate aceste metode sunt cunoscute şi în cazul copiilor abuzaţi. Prin urmare, nu este de

mirare că, la fel ca şi în cazul prizonierilor torturaţi, copiii abuzaţi vor pune tot mai puţină

rezistenţă în faţa agresorilor lor.

Rădăcinile rezistenţeiRădăcinile rezistenţei

Există printre victimele din lagărele de concentrare, ale luării de ostatici sau printre

copiii abuzaţi şi persoane care opun rezistenţă. Aceştia au fie un sistem de valori puternic ori

un model de comportament alternativ de care se agaţă cu putere. Soljeniţîn însuşi a condamnat

tratamentul la care a fost supus. Chodoff (1981) în studiul despre supravieţuitorii

Holocaustului observă că persoanele aparţinând unor anumite grupuri politice şi religioase se

constituiau în excepţii faţă de reacţia generală de negare şi izolare. În mod similar, copiii care

sunt trataţi prost de un părinte vitreg, se vor plânge şi vor rezista, pentru că ei ştiu că există şi

forme alternative de comportament parental.

Strentz (1980) nota că sindromul Stockholm lipseşte atunci când agresorii nu se arată

amabili cu victimele: „Acele victime care au avut numai contacte negative cu agresorii, care

au fost abuzate fizic de aceştia, este evident că au cerut pedeapsa maximă”(p.143).

Se pare că atunci când copii trăiesc lângă doi părinţi care îi abuzează în mod constant, ei

nu vor avea acelaşi sentiment de loialitate pentru aceştia. Acelaşi lucru se întâmplă şi dacă

unul dintre părinţi este abuziv, iar celălalt indiferent faţă de situaţia copilului abuzat. Dorothy

Bloch (1979) nota că „în astfel de cazuri copiii ajung să considere că părintele abuziv nu

merită să trăiască, iar părintele indiferent pare în cel mai bun caz pasiv şi neutru” (p.237).

Victima copilVictima copil

Mulţi ostatici, fie răpiţi sau cei din lagărele de concentrare sunt adulţi şi prin urmare au

experienţe de viaţă anterioare care să-i ajute să depăşească experienţa traumatizantă la care

sunt supuşi. Copii abuzaţi nu au aceste avantaje. Ei sunt prizonierii unor emoţii copleşitoare

din care nu au ieşire.

Multe dintre aceste emoţii îi fac pe aceşti copii să creadă că ei greşesc şi adulţii care îi

abuzează au dreptate. Este interesant de notat procesul dezvoltării emoţionale identificat de

10

Erickson (1965). El arată că o persoană normală trece prin 8 stadii pozitive care au ca rezultat

dobândirea unui sentiment de încredere, autonomie, iniţiativă, hărnicie, identitate, intimitate,

capacitate de generalizare şi integritate. Alternativa la această dezvoltare rezultă în dobândirea

unui sentiment de lipsă de încredere, ruşine, vină, inferioritate, confuzie, izolare, stagnare şi

disperare.

Frica şi neîncredereaFrica şi neîncrederea

Aceste două sentimente sunt strâns legate. Copii abuzaţi nu pot avea încredere în cei

care trebuie să-i protejeze şi să-i îngrijească. În starea de nesiguranţă în care se află, mulţi

dintre ei sunt cuprinşi de frică. În unele cazuri frica este foarte directă. Unii copii nu vorbesc

despre violenţa părinţilor de teama unor alte bătăi. Alţii (vezi Angelou, 1984) au fost supuşi la

ameninţări. În special părinţii care îşi abuzează sexual copii joacă pe cartea ameninţărilor.

Deseori copiilor nu le este atât de teamă pentru propria persoană cât pentru alte persoane pe

care ei le iubesc. Una dintre victime, Marie a păstrat tăcerea în legătură cu comportamentul

tatălui ei pentru că se gândea ce se va întâmpla cu mama şi cu fraţii ei dacă ea va fi

îndepărtată din casă. Alţi copii se simt obligaţi să suporte abuzul în speranţa că astfel îşi vor

proteja fraţii şi surorile mai mici. Alţi copii acceptă abuzul pentru a-şi apăra un animal de casă

(vezi Fraiser, 1989).

Teama de alternative este un alt tip de frică pe care îl au copii abuzaţi. Mulţi copii

consideră că dacă părintele lor îi tratează într-un anumit fel, acest lucru se întâmplă deoarece

toţi părinţii se comportă astfel. Sara (cap.II) consideră că toţi taţii şi diriginţii îşi bat copii. Ea

a refuzat să fie plasată în grija unui asistent maternal pentru că ea considera că şi acolo va fi

tratată la fel. Multe familii abuzive sunt izolate şi prin urmare, copii nu au posibilitatea de a

observa ce se întâmplă în alte familii.

Teama de a fi ucis este un concept mai complex. Dorothy Bloch ajunge la concluzia că

unii copii se tem că vor fi ucişi de părinţi. Grecii antici recunoşteau că părinţii sunt capabili

să-şi ucidă copii. Această teamă a copiilor abuzaţi este cu atât mai intensă cu cât ei au fost

bătuţi şi ameninţaţi. Singura speranţă de supravieţuire este ca sentimentul de dragoste să fie

mai puternic decât agresiunea la părintele abuziv. De aceea el încearcă să se facă cât mai

preţuit de părinte. Acest lucru poate fi obţinut prin acceptarea abuzului fără să creeze

probleme.

Unii copii abuzaţi cred că vor supravieţui dacă îşi găsesc un rol în familie. Dorothy

Bloch nota că: „Nu e neapărat nevoie ca ţinta abuzului să fie copilul. E suficient ca părinţii să

comită acte de violenţă unul asupra celuilalt sau asupra altui copil sau chiar asupra unui

11

animal…În cazul în care părinţii nu intervin suficient pentru a-şi proteja copilul, el poate să

creadă că ei îl doresc mort” (p.6-7).

Copii neglijaţi simt de asemenea frica de moarte. Copii mici pot muri din cauza

înfometării sau a malnutriţiei sau a condiţiilor precare de trai. Copii care sunt ignoraţi sunt în

pericol, prin urmare ei se pot comporta rău numai pentru a atrage atenţia. Dacă primesc o

bătaie sau sunt certaţi atunci ştiu că cineva îi bagă în seamă.

În final victimele pot deveni paralizate de frică. Erin Pizzey citează următorul exemplu:

„Încă de când era mic James îşi privea mama cum era arsă pe faţă cu ţigara, cum era tăiată pe

picioare cu cuţitul şi cum sora lui era bătută înainte de a-i veni şi lui rândul la bătaie”. James

are 9 ani şi de 3 ani se află internat în spital suferind de depresie. James nu e un copil prost,

este doar paralizat de frică şi din acest motiv nu poate să scrie sau să citească”. (Pizzey, 1974)

Această paralizie va avea ca rezultat incapacitatea copilului de a rezista în faţa abuzului sau de

a cere ajutor. Unii vor deveni atât de tăcuţi, aproape muţi încât vor fi incapabili să strige după

ajutor.

Îndoiala, ruşinea, vinovăţiaÎndoiala, ruşinea, vinovăţia

Copii abuzaţi îşi pierd încrederea nu doar în alte persoane, ci în propriile lor abilităţi şi

capacităţi. Ei încearcă să câştige dragostea părinţiilor lor, dar atât timp cât abuzurile continuă,

lor lo se pare că nu reuşesc acest lucru. Aceşti copii au îndoieli în legătură cu propria lor

persoană, cu siguranţa mediului în care trăiesc şi cu posibilitatea de a fi salvaţi de alte

persoane, dar se îndoiesc şi de capacitatea părinţilor substitut de a-i iubi.

Ruşinea este un alt sentiment trăit de copii abuzaţi. Mai întâi este ruşinea asociată cu

ideea de a fi rău şi nevoia de a fi pedepsit. Bătăile, certurile, trimisul la culcare fără cina sunt

toate modalităţi obişnuite de pedeapsă. În logica unui astfel de copil, dacă sunt bătuţi, dacă se

ţipă în permanenţă la ei, toate acestea se întâmplă pentru că ei sunt răi. Comportamentul rău şi

pedeapsa sunt o sursă de ruşine şi prin urmare, ruşinea e un sentiment dominant pentru mulţi

copii abuzaţi.

Copii care sunt intimidaţi şi nefericiţi au şi probleme cu urinatul. De multe ori copii nu

ajung la toaletă în timp util. Din acest motiv se vor ruşina pentru că sunt uzi şi murdari. În

plus, li se spune de multe ori că sunt leneşi murdari şi dezgustători pentru că li se întâmplă

acest lucru.

Există şi alte practici abuzive car pot induce sentimentul de ruşine. Copii află foarte

devreme că nu trebuie să fie goi sau să se joace cu anumite părţi ale corpului. Un copil care

este bătut la fundul gol se va simţi umilit ca şi un copil care este forţat să aibă activităţi

sexuale.

12

Copii abuzaţi sexual se consideră deseori vinovaţi pentru abuz. Uneori, copiilor le plac

aceste activităţi sexuale sau acceptă avansurile pentru că se simt siguri. Alteori cedează în faţa

cadourilor. Restul familiei, pentru a păstra integritatea agresorului, deseori învinuiesc victima.

Uneori chiar materialele destinate prevenirii abuzului sexual duc la creşterea sentimentului de

vină pentru că în aceste afişe copiilor li se cere să spună nu avansurilor sexuale. Dacă ei nu

fac asta se simt vinovaţi pentru că nu au respectat instrucţiunile. Copii se simt de asemenea

responsabili pentru ceilalţi. Dacă ei spun cuiva despre abuz, părinţii lor pot fi trimişi în

judecată şi familia se va rupe. Motivul pentru care copii retractează anumite dezvăluiri pe care

le fac la un moment dat îl reprezintă sentimentul de vină care îi apasă. Mulţi copii care sunt

daţi în grija unor asistenţi maternali nu se pot bucura de libertatea pe care o au pentru că ei

consideră că au obţinut-o cu preţul ruperii familiei lor. Copiilor li se poate induce sentimentul

de vină şi atunci când părinţii sunt într-un anumit moment abuziv şi în celălalt sunt blânzi şi

iubitori: „Când părintele este bun cu copilul, acesta de simte vinovat pentru sentimentul de ură

pe care îl are faţă de părinte atunci când acesta este rău. Situaţia este complicată şi de

sentimentele puternice de milă faţă de părinte atunci când acesta apare neajutorat în faţa

copilului. Când părintele este rău, copilul devine plin de ură şi dispreţ pentru părinte şi pentru

el însuşi pentru că s-a lăsat prostit în a-l compătimi” (Pizzey, 1974).

În final copii pot fi acuzaţi că au provocat abuzul. Există încă multe persoane care cred

în sindromul „Lolita”, adică în adolescente care seduc bărbaţii „inocenţi”. În ceea ce priveşte

abuzul fizic se consideră că aceşti copii au meritat pedeapsa pentru că i-au provocat pe părinţi

aşa măsură încât aceştia şi-au pierdut controlul. Un copil mic car plânge continuu e considerat

a fi provocator. În toate aceste cazuri, copilul este văzut ca agent al abuzului, ca persoana care

trebuie învinuită, iar simpatia este de partea adultului.

Spre disperareSpre disperare

Al cincilea stadiu este cel al identităţii vs. confuzia de rol. Un aspect recunoscut al

abuzului asupra copilului este adoptarea unui rol nepotrivit. Copii pot accepta rolul de „ţap

ispăşitor” sau de victimă pentru a valora ceva în ochii părinţilor. Mai mult decât atât, ei se

agaţă cu disperare de acest rol temându-se că le va fi refuzat. Aceasta explică de ce copii

abuzaţi se opun schimbării şi salvării. Ei nu cunosc nici un alt rol şi dacă vor fi îndepărtaţi din

familia lor vor încerca să obţină acelaşi rol şi în familia substitut.

Confuzia de rol apare şi atunci când copilul devine responsabil pentru alţi membri ai

familiei sau când îşi asumă o funcţie parentală. Summit (1983), discutând modul în care copii

se adaptează abuzului sexual scrie: „Copilul şi nu părintele trebuie să-şi mobilizeze altruismul

13

şi autocontrolul pentru a asigura supravieţuirea celorlalţi”. Aceasta însemnă că acest copil se

simte obligat să păstreze secretul familiei cu orice cost, pentru a asigura stabilitatea acesteia.

Sentimentul de izolare, al şaselea stadiu al lui Erickson se desprinde din multe relatări

ale copiilor abuzaţi. Ei se simt deseori diferiţi de colegii lor de clasă. Deseori se ruşinează de

familiile sau condiţia lor. În plus, părinţii abuzivi au tendinţa de a descuraja prieteniile cu alţi

copii. Copii abuzaţi nu pot avea relaţii apropiate cu nimeni din afara familiei lor datorită

sentimentului de vină şi ruşine.

Copii care sunt lipsiţi de încredere şi izolaţi se vor îndrepta spre stagnare şi disperare şi

nu spre schimbare şi speranţă pentru viitor. Ei rezistă în faţa posibilităţii de a scăpa din familia

lor pentru că în disperarea lor se îndoiesc că situaţia se va schimba vreodată pentru ei. Chiar şi

atunci când se află în mijlocul unei familii de substitut iubitoare, se tem în permanenţă că

lucrurile se vor deteriora şi încearcă să-şi provoace părinţii substitut îi a-i abuza şi a-i respinge

din nou.

Obişnuinţa cu răulObişnuinţa cu răul

„Obişnuinţa cu răul” este asociată cu disperarea. Acesta este un termen folosit de

psihologul Martin Seligman (1975). Experimentele lui au arătat în cazul animalelor, dar

posibil şi la oameni, încercările eşuate de a scăpa duc la incapacitatea de a face acest lucru

chiar atunci când au ocazia. Unele victime ale abuzului caută ajutor în mod indirect. Dacă

adulţii nu reuşesc să înţeleagă mesajele copiilor în mod repetat, aceştia vor renunţa. Alţi copii

cer ajutorul în mod direct, dar deseori ei nu sunt crezuţi. Copii sunt astfel puşi într-o situaţie

mai rea pentru că acum renunţă şi la speranţa de a mai fi salvaţi. În consecinţă, atunci când

ajutorul vine într-un final, ei îl vor respinge.

Teoreticienii behaviorişti spun că educarea copilului este o simplă problemă de

condiţionare. Atunci când sunt buni primesc o recompensă, atunci când sunt răi, sunt

pedepsiţi. Dar în viaţă lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Copii abuzaţi pot accepta durerea

şi suferinţa, mai degrabă decât să piardă ceva mai puţin tangibil. Un copil abuzat, Helen, a

acceptat abuzul temându-se că va pierde atenţia fratelui ei. A preferat să sufere de foame şi

lipsă de confort pentru a câştiga dragostea mamei ei. Cei din afara unei astfel de familii nu

înţeleg de ce copii preferă să rămână în căminele lor chiar dacă acolo sunt bătuţi, molestaţi

sau înfometaţi. Dar pentru copil astfel de lucruri precum securitatea într-un mediul familiar

sau şansa de a câştiga dragostea părintelui sunt mai importante decât evitarea durerii şi lipsa

confortului.

14

Unii copii abuzaţi fizic şi emoţional sunt împiedicaţi în a-şi explora propria lume şi a-şi

satisface curiozitatea pentru că dacă ei trec de nişte limite foarte precise, vor fi pedepsiţi. Prin

urmare ei nu mai încearcă nimic diferit şi în final nu mai caută nici o schimbare în viaţa lor.

În unele cazuri, în special în acelea de neglijenţă sau abuz fizic, copii renunţă la

schimbare din cauza unor leziuni cerebrale. De multe ori retardul nu este foarte evident.

Comportamentul abuziv poate duce la regres intelectual sau, în cazul copiilor foarte mici, la

stoparea dezvoltării. Persoanele abuzate rămân dependente emoţional, infantile şi agăţându-se

de părinţii lor. Dacă totuşi reuşesc să plece de acasă vor deveni dependenţi de parteneri, care

îi vor agăţa precum părinţii. De asemenea, ei vor cere propriilor lor copii să răspundă nevoilor

lor emoţionale şi se vor simţi frustraţi dacă aceştia nu o vor face. Prin urmare, o anumită

proporţie a copiilor abuzaţi (dar nu toţi, vezi: Hertzberger, 1993) devin următoarea generaţie

de părinţi abuzivi.

Capitolul IICapitolul II

VVOCILEOCILE COPIILORCOPIILOR

Un anumit număr de copii abuzaţi pot cere ajutorul într-un mod ferm şi direct şi îşi pot

descrie experienţele coerent şi clar. Dar aceştia sunt o minoritate. Majoritatea sunt inhibaţi de

presiunile descrise în capitolul precedent. Mai mult, copii mici nu au limbajul necesar pentru

a comunica experienţele prin care trec. Din aceste motive, perspectiva copiilor e adesea fie

ignorată, fie greşit înţeleasă. Totuşi, asistenţii sociali şi alţi profesionişti, nu vor putea acorda

ajutor acestor copii decât dacă vor putea aprecia ce înseamnă experienţa abuzului pentru

victimă.

O privire în lumea copilului abuzat poate fi oferită de adulţi care au suferit experienţe

similare şi doresc să le împărtăşească. Acest capitol cuprinde 5 astfel de relatări. Ele ilustrează

unele dintre problemele discutate în capitolul anterior şi servesc ca şi studii de caz pentru o

mai bună înţelegere a suferinţei acestor copii.

Relatarea lui MarieRelatarea lui Marie

Locuiam cu mama, tata, fratele şi surorile mele. Pauline era cea mai mare dintre noi.

Barry, fratele meu, era cu doi ani mai mic decât mine, iar Linda era cea mai mică. Tata era

violent atât cu mama cât şi cu noi toţi.

15

Până la vârsta de 8 ani familia mea mi se părea destul de „normală”. Existau certuri, dar

nu eram conştientă de violenţe extreme. Tata lucra în marină şi pleca de acasă pentru perioade

lungi de timp. Această situaţie a durat până când eu am împlinit 5 ani. În ciuda aparentei

normalităţi exista o atmosferă de teamă în casă datorată stricteţii tatălui meu. Când se făcea

ora de culcare era suficient să privească la ceas şi toată lumea mergea la culcare.

După ce am împlinit vârsta de 8 ani s-a produs o schimbare dramatică. Sora mea mai

mare a plecat să locuiască cu bunica mea. Tata era plecat în acea perioadă. Când s-a întors au

început o serie de scandaluri în casă. Tata nu se mai juca cu noi. Un lucru care m-a mirat a

fost acela că mama ne dezbrăca şi ne spăla în faţa tatălui meu. Acest lucru mi s-a părut foarte

jenant pentru că fusesem educaţi să fim acoperiţi în faţa tatălui.

Situaţia s-a înrăutăţit tot mai tare. Aveam impresia că ceva rău se întâmplase. Auzeam

pentru prima dată cuvinte sexuale cum ar fi „orgasm”, dar nu ştiam ce înseamnă. Îmi amintesc

să Pauline era retrasă şi tristă. Parcă plutea un nor în casa noastră. Nu aveam voie să avem

prieteni. Tata găsea întotdeauna ceva de comentat la cunoscuţii noştri. Totul era secret. Când

tata a plecat pe mare, cu toţii am fost cuprinşi de o mare bucurie, deşi ştiam că se va întoarce.

Mama muncea din greu. Deseori plângea. Când tata era plecat, mă trezeam noaptea şi îi

pregăteam mamei un ceai şi stăteam cu ea până dimineaţa. Eram foarte apropiată de ea atunci.

Eram o fetiţă de 8 ani care îmi consolam mama.

Această situaţie a continuat până când am ajuns la vârsta de 11 ani. Atunci ne-am mutat

într-o altă casă. Am sperat că acesta va fi un nou început, că lucrurile se vor schimba în bine.

Dar ele au devenit absolut îngrozitoare. Cam în acea perioadă, Pauline mi-a spus că tata a

abuzat-o sexual. Îi făcuse aproape totul în afară de penetraţie. Îşi dorea ca lucrul acesta să

înceteze. La puţin timp după această conversaţie, Pauline a înghiţit 100 de aspirine în faţa

mea. Eu nu am realizat ce se întâmpla. Ulterior a mai încercat să se sinucidă de 6 ori. Nu

înţelegeam prin ce trece. Trăiam într-o stare de confuzie şi teamă. Când mi-am dat seama, am

simţit că era vina mea. Ar fi trebuit să o opresc. Mama a însoţit-o pe Pauline în ambulanţă:

„Nu spune nimănui de ce ai făcut asta!”. Toate aceste incidente nu au avut nici un efect asupra

tatălui meu, el negând că ar fi abuzat-o pe Pauline.

Tata era foarte violent, deseori bea. Într-o zi, intrând în casă l-am găsit încercând să o

strângă pe mama de gât. În altă zi, vecinii au chemat poliţia pentru că din casă se auzeau

certuri foarte mari. Deşi poliţia l-a arestat, el s-a întors curând acasă.

Cu o altă ocazie, a început să ceară bani. Pentru că mama nu i-a dat nici un ban, a

început să arunce prin casă cu lucruri. M-a întrebat unde-mi ţin banii şi când i-am spus că i-

am pierdut, a început să mă lovească. La fel şi pe mama. Încercam întotdeauna să-i calmez şi

să am grijă de fraţii mei. Pauline urca la ea în cameră şi devenea tot mai închisă în ea. Linda

16

îşi bloca orice efort de a înţelege ce se întâmplă. Barry nu era niciodată prin preajmă. El

reuşea să se ascundă întotdeauna undeva. Uneori mă ascundeam şi eu cu el în cămară. Dacă

eram prin preajma lui, tata ne lovea mereu cu ceva: cureaua, pumnul sau picioarele. Nopţile

erau foarte rele. Noi, fetele, împărţeam aceeaşi cameră. Tata se strecura în camera noastră

pretextând că vrea să ne învelească, dar de fapt vroia să vadă cine doarme mai adânc. Se aşeza

şi stătea pe marginea patului. În stadiul acela, el nu mă atingea, dar eu totuşi trăiam o frică

îngrozitoare gândindu-mă că urmez eu la rând. Într-o noapte m-a tras jos din pat pentru că nu-

mi curăţasem pantofii. A început să mă lovească şi m-a pus să îi curăţ în mijlocul nopţii. La

şcoală stăteam singură. Mă feream de ceilalţi colegi. De la 13 ani am început să chiulesc de la

şcoală. Nu aveam voie să vorbim cu nimeni. Doream atât de mult să spun cuiva ceea ce mi se

întâmplă şi să mă ia de acolo, dar apoi mă gândeam cum se vor descurca mama şi ceilalţi fără

mine. Mă simţeam atât de singură, atât de îngrozitor de singură.

La şcoală nu mă puteam concentra pentru că mă gândeam tot timpul ce se va întâmpla

când ajung acasă. Mă temeam de toţi profesorii bărbaţi. Nu învăţam la materiile lor, încercând

să mă apăr de ei. Presupuneam că de fapt, sunt toţi ca şi tatăl meu. Încercam să mă apropii de

doamnele profesoare mai mult. Mă întrebam dacă şi ele sunt bătute acasă.

Continuam să ne balansăm între o stare de seminormalitate atunci când tata era plecat şi

una de teamă atunci când se întorcea. Era greu să-mi fac prieteni pentru că ei nu puteau

înţelege de ce într-un moment eram prietenoasă şi într-un moment următor distantă.

Pe măsură ce creşteam am început să prevăd ce va face el şi să fiu cu un pas înaintea lui.

De exemplu, dacă era plecat lăsam lumina aprinsă pentru prietenii noştri. Dacă lumina era

stinsă nu trebuiau să se apropie de casă. Mama ştia totul. Mama stătea cu tatăl nostru pentru

că îl iubea. Eu simţeam că nu e nimic de iubit la el.

Pauline şi cu mine ne-am întrebat deseori, cum de nu am sfârşit într-o casă de nebuni,

trăind atât de mult în frică şi violenţă şi cu ameninţarea abuzului sexual. Pe mine m-a ajutat

dorinţa de a uşura viaţa celorlalţi. Obişnuiam să fac curăţenie în toată casa, să calc şi să-i scot

pe cei mai mici din casă cât de des puteam. Barry a început să fure. Tata îi oferea loc de

ascunzători.

Am fost abuzată de tatăl meu la vârsta de 21 de ani. Mă căsătorisem deja, dar soţul meu

era violent şi abuziv sexual, aşa încât m-am întors la părinţi. Atunci tatăl meu a încercat să mă

violeze. Nu puteam crede ceea ce mi se întâmpla. Scăpasem în timpul căsătoriei, doar pentru

ca acest coşmar să devină acum realitate.

17

Relatarea lui LloydRelatarea lui Lloyd

Tatăl meu era plecat tot timpul de acasă, plecare care s-a suprapus şi cu momentul

concepţiei mele, astfel încât tatăl meu oficial nu era şi tatăl meu biologic. Cred că eu le

amintesc amândurora despre infidelitatea mamei şi de aceea mă tratează amândoi atât de urât.

Fraţii mei care sunt copii legitimi ai tatălui nu au fost niciodată trataţi în acelaşi fel. Nu am

simţit dragoste de la nici unul dintre părinţi. Mă simţeam un renegat. O scenă tipică este cea în

care întreaga familie se uita la televizor. Fratele mai mare şi cu mama stăteau unul lângă altul,

fratele mai mic şi cu tata stăteau împreună, iar eu eram izolat pe podea. Fraţii mei primeau

cadouri de Crăciun şi de zilele de naştere, eu nu. Dacă mă împiedicam şi cădeam, eram lovit.

Nimeni nu-mi arăta nici simpatie, nici bunăvoinţă. Fratele meu mai mare copia

comportamentul părinţilor, iar cel mic încerca să fie drăguţ cu mine, dar pe ascuns.

Vărul mamei mele a murit într-un incendiu şi părinţii mei i-au luat în îngrijire pe copii

lui. Unul dintre ei, un băiat de 16 ani a început să mă abuzeze sexual când aveam 9 ani. Îmi

dădea ţigări şi băutură pentru a face sex cu mine. Părinţii mei ştiau, dar nu făceau nimic ca să

schimbe situaţia. Nu exista nimeni în familie care să mă ajute.

În şcoala primară, unul dintre profesori a descoperit că eram foarte bun la matematică şi

petrecea mai mult timp cu mine. Asta m-a făcut să mă simt cumva special şi am crezut că şi

acasă eram tratat altfel pentru că eram un copil special şi deştept, nu pentru că eram nedorit.

Dar apoi am emigrat. În noua şcoală, înfăţişarea şi accentul i-au făcut pe colegi să mă ia

în râs. Pentru că învăţam atât de uşor mi s-a spus că sunt leneş. A început să mă cert cu

profesorii şi cu ceilalţi copii. Faptul că eram abuzat sexual m-a făcut să mă întreb dacă sunt

într-adevăr băiat. Trebuia să dovedesc că nu sunt fată, aşa că am devenit foarte dur.

În adolescenţă am fugit de acasă. Dormeam pe unde apucam. Suferinţa îmi era atât de

mare încât la 15 ani am încercat să mă spânzur, dar frânghia nu a fost suficient de lungă.

Familia mea nu a ştiut niciodată. Mi-am găsit scăparea în băutură şi droguri. Unul dintre

cunoscuţii mei m-a învăţat arte marţiale şi mi-a arătat un oarecare interes. Aveam şi un prieten

bun de vârsta mea, Gilroy. Ne-am împrietenit după o bătaie în care nici unul nu a câştigat şi

am decis să ne împrietenim. De pe la 12 ani am început împreună să-i batem pe ceilalţi copii.

Când aveam 15 ani, într-o vineri m-am certat cu Gilroy şi i-am spus „Du-te dracului! Mai bine

ai muri!”. Nu l-am mai văzut niciodată. A doua zi Gilroy s-a înecat (accidental). M-am simţit

responsabil şi vinovat de moartea lui, dar nu am putut vorbi cu nimeni despre asta.

Relatarea lui HelenRelatarea lui Helen

Ar fi trebuit poate să fiu un copil fericit. Locuiam într-o casă mare cu multe jucării şi

haine frumoase. Avem un tată căruia îi plăcea să stea cu mine, o mamă pe care o iubeam şi un

18

frate pe care-l consideram minunat. Frank era cu 5 ani mai mare decât mine şi era un băiat

liniştit, studios. Tata era bun şi jovial, dar era mai mult plecat cu afaceri. Mama nu avea o

slujbă, dar era întotdeauna foarte ocupată pentru că participa la activităţi caritabile.

Mama părea devotată copiilor, consuma multă energie, strângând fonduri pentru copii

maltrataţi, dar eu ştiam că ea nu mă iubeşte. Motivul, mă gândeam eu, era că eu nu puteam fi

iubită. Nu m-am gândit niciodată că vina îi aparţine ei. Cu timpul mi-am dat seama că nu-l

iubea nici pe Frank.

Încercam din toate puterile să fiu bună, pentru ca ea să mă iubească. Îmi spunea tot

timpul cât de norocoasă sunt că am o casă frumoasă şi haine scumpe. Eu îmi doream să fiu

săracă, pentru că mă gândeam că atunci o să mă iubească mai mult. Obişnuiam să port numai

hainele cele mai vechi, refuzam să mănânc dulciuri şi nu îmi cumpăram nimic cu banii de

buzunar. Spuneam la toată lumea că sunt săracă. Colegiilor de la şcoală le ascundeam că

aveam o maşină şi că petreceam vacanţe în străinătate. Îmi era ruşine de casa noastră mare şi

nu îmi invitam prietenii acasă, pentru ca ei să nu vadă că sunt săracă.

Faptul că purtam doar haine ponosite, nu făcea decât să o irite pe mama, care era

obsedată de ordine, curăţenie şi de modă. Dacă mă îmbolnăveam şi trebuia să lipsesc de la

şcoală, mama se supăra foarte tare pe mine. Însemna că trebuie să lipsească de la o întrunire

de-a ei sau să plătească un baby - sitter. Când eram răcită, preferam să ascund asta şi să merg

la şcoală cu temperatură. Îmi amintesc o ocazie în care a trebuit să stau în pat pentru că eram

foarte bolnavă. Seara am auzit paşii mamei şi am strigat-o; nu vroiam decât să o văd, dar ea

nu a urcat până la mine. Fratele meu era cel care îmi aducea ceai şi medicamente. Îmi

amintesc că nu stingeam niciodată lumina când mă duceam să mă culc pentru că îmi era frică

că un bărbat cu puşcă va veni şi mă va omorî. Pe la 6 ani a început să-mi dispară un pic din

sentimentul de frică, deoarece fratele meu Frank venea să mă învelească seara. Aşteptam ca

Frank să vină şi să mă îmbrăţişeze pentru că astfel nu va mai veni omul u puşca. Aşteptam

vizitele lui cu nerăbdare. Simţeam că Frank credea că ceea ce făcea pentru că se ferea să fie

văzut de părinţi.

Cu timpul îmbrăţişările au devenit mai apropiate. Frank îmi dădea jos cămaşa de noapte

şi se dezbrăca şi el de pijama şi mă mângâia şi mă făcea să mă simt specială. A început să

practice diferite modalităţi de a mă săruta care au început să nu-mi mai placă atât de mult. Îmi

spunea că e în regulă pentru că asta fac şi mămicile şi tăticii fac asta pentru a avea copii.

Totuşi nu-mi plăcea.

O problemă a apărut din faptul că Frank se excita şi îmi uda patul. Întâi am luat un

prosop pentru a acoperi pata şi a nu fi nevoită să dorim în umezeală. Îmi era teamă ca mama

sau tata să nu descopere şi mă ofeream să fac eu patul şi să schimb cearceaful.

19

Pe măsură ce trecea timpul, dorinţele lui Frank creşteau. Am început să avem contact

sexual cu penetrare. Mă durea foarte tare, dar nu puteam să ţip pentru ca părinţii să nu mă

audă. Eu ţipam în interiorul meu şi avem coşmaruri în care mă auzeam ţipând. El dorea să

experimenteze şi în alte feluri: anal şi oral. Eu uram acest lucru, dar el mă ameninţa că mă

loveşte dacă refuz. Nu-mi dădeam seama că nu ar fi avut cum. Tot ceea ce ştiam era că de

fiecare dată când mă lovise fratele meu, mă durea şi mă simţeam umilită şi vroiam să evit

asta. Vroiam, de asemenea, ca Frank să mă iubească. Iar pentru a obţine asta, cel mai bun

lucru era să-i satisfac dorinţele.

Am început să-mi dau seama că ceea ce făcea el nopţile putea să ducă la o sarcină.

Frank mi-a explicat că asta nu se va întâmpla până când nu o sa am ciclu periodic lunar. Asta

s-a întâmplat când am avut 13 ani. Atunci Frank a încetat să mai vină la mine în cameră pe

de-o parte pentru că pleca la colegiu şi pe de altă parte pentru că avea o prietenă, lucru care nu

se întâmplase până atunci pentru că era foarte timid, nesigur şi izolat. Frank nu fusese iubit de

mama noastră şi ţinut sub presiune de tata care avea mari speranţe pentru singurul lui fiu. Într-

un fel m-am simţit tristă şi respinsă atunci când Frank nu a mai venit la mine în cameră pentru

că nici nu mă mai băga în seamă.

Eram îngrozită de ideea că cineva ar descoperi secretul meu şi al lui Frank pentru ca nu

cumva „să vadă prin mine”. Tata mai venea să mă învelească seara, dar eu îl respingeam cu

duritate. O dată am văzut privirea lui rănită şi m-am simţit nedemnă de afecţiunea lui.

La şcoală păream destul de populară. Eram bună la sport, am învăţat să cânt la chitară,

dar în interiorul meu mă simţeam izolată, diferită de ceilalţi. Încercam să învăţ foarte bine, să

evit orice pedeapsă. Mă gândeam că orice notă mică a r fi confirmat cât de îngrozitoare eram.

În adolescenţă izolarea mea a crescut. Colegii mei râdeau de mine pentru că mă

considerau naivă în probleme sexuale. Mă feream să intru în discuţii cu ei, pe aceste teme,

pentru ca nu cumva să-mi scape ceva şi să vadă că ştiu prea multe. Nu am avut nici prieteni

pentru că nu vroiam să fiu cobaiul unui tânăr neexperimentat.

Chiar după ce abuzul sexual a încetat am continuat ă port povara acestui secret, să mă

simt murdară şi vinovată. Îmi schimbam hainele în fiecare zi, mâncam foarte puţin, doream

să-mi controlez corpul şi înfometarea era o formă de pedeapsă. Mai mult, mă temeam să fiu

atrăgătoare din punct de vedre sexual pentru a nu fi din nou molestată. În final, cred că tot

ceea ce doream era să fiu unul dintre acei copii emancipaţi pentru care mama mea părea să

aibă atât de multă afecţiune.

20

Relatarea SareiRelatarea Sarei

Am decis destul de timpuriu că nu îmi plăcea de tatăl meu, o decizie importantă pentru

un copil. Îmi era frică de comportamentul lui strict şi de folosirea pedepsei corporale, dar în

aceeaşi măsură uram şi modul

Povestea lui SarahPovestea lui Sarah

Eu de fapt m-am hotarat relativ devreme ca nu imi placeam tatal, ceea ce este o mare

decizie pentru un copil. Aceasta s-a intamplat pentru ca mi-era teama de disciplina lui stricta

si de pedepsele corporale pe care le aplica, dar de asemenea uram modul cum o trata pe

mama. Obisnuiam sa ma intrec cu sora mea mai mica, Barbara, care dintre noi sa nu stea in

spatele scaunului lui in masina, pentru ca nu suportam sa fim atat de aproape de el.

Obisnuiam sa iau multa bataie. Era directorul scolii pe care am urmat-o. Rolurile de tata

si de director de scoala s-au amestecat dar eu nu am realizat ca era ceva in neregula. Eu doar

credeam ca ceea ce el facea era ce faceau toti profesorii. Eram izolata si nu aveam nici un

termen de comparatie in legatura cu viata mea de familie.

Tatal meu obisnuia sa-mi spuna sa nu-mi tin mainile in buzunare, pentru ca, in opinia

lui aratam sleampata. O data eram la bunici cand a venit tatal meu, si m-a prins cu mainile in

buzunare. A vazut gestul ca pe un act de sfidare, desi, de fapt eu ma jucasem fericita si nu mi-

am dat seama ce faceam. M-a insfacat, m-a ingramadit in masina, m-a dus acasa si m-a batut.

Bunica mea a plans si l-a rugat sa nu ma bata dar a dat-o la o parte. Dupa ce fusesem batuta,

m-a emotionat faptul ca am gasit-o pe bunica stand pe scari si plangand din cauza modului in

care fusesem tratata.

El infrunta pe toata lumea ori intr-un mod fatis opozant, ori utilizand o combinatie de

bun simt intre farmecul personal si manipulare. Era obisnuit sa faca lucrurile numai in felul

lui. Eu am acceptat faptul ca el avea dreptul sa ma loveasca. Bataile ma dureau si vroiam sa se

opreasca. Durerea nu mai lasa loc in mintea mea si pentru alte ganduri. Era groaznic sa te

simti respinsa, alungata, pedepsita, nevrednica. Efectul acestei situatii era o astfel de viata in

care, deoarece pedeapsa putea surveni in orice moment, nici o zi sa nu fie sigura, buna, pana

nu se termina. Imi displacea faptul ca nu eram stapana pe viata mea.

In afara de batai, tata mai folosea si alte metode neobisnuite de a ne pedepsi: de

exemplu, ne punea in masina si conducea foarte repede ca sa ne invete o lectie. Imi pot aminti

eliberarea pe care am simtit-o cand am implinit optsprezece ani si eram atat de nefericita incat

nu-mi mai pasa daca traiam sau muream. Aceasta insemna ca atunci cand el conducea repede

nu mai putea sa ma inspaimante. Am gasit acea experienta aproape imbucuratoare.

21

O data de Anul nou a fost o petrecere la vecini. Amandoi parintii mei au baut foarte

mult. Eu m-am intors acasa cu tata si cu sora mea, dar a doua zi dimineata mama inca nu se

intorsese. Era un strat gros de zapada pe jos. Tata mi-a zis ca probabil mama era moarta si m-

a trimis afara sa-i caut corpul peste tot prin nameti. Inca mai resimt oroarea acelui moment.

De fapt ea ramasese peste noapte la vecini, dar eu nu imi dadusem seama de asta si l-am

crezut pe tata.

Intotdeauna am simtit ca daca I se intampla ceva mamei mele, eu nu as sti ce sa fac.

Orice bunatate ar fi in casa noastra, era de la ea. Intotdeauna am vazut-o pe ea ca fiind prima

victima a tatalui meu, si eu fiind a doua. Eram suparata ca trebuia sa fiu martora la modul cum

el o trata pe mama. O submina intotdeauna – de exemplu, o data ea se bucura de muzica de la

radioul din masina cand tata a decis sa opreasca masina si sa iasa. El a inchis radioul spunand

ca trebuie sa pastreze bateriile. Chair daca eram un copil mic, mi-am dat seama ca nu avea

nimic de-aface cu bateriile. Alta data, in vacanta, mama s-a rezemat de un zid si cand s-a

ridicat avea niste var pe bluza. Tata a urlat “Pentru Dumnezeu, femeie, ai facut pe tine ca de

obicei!”. Si totusi ne spunea mereu cat de frumoasa era ea si cat de norocoase eram noi ca o

aveam ca mama, dar aceasta afirmatie imi parea falsa.

Simteam nevoia sa imi protejez mama. Ea era fascinata de tata si nici macar atunci

cand intr-un final s-au separat ea nu a fost o persoana intreaga. Ea avea nevoie sa se lupte cu

dezastrele si crizele. Nu se putea accepta pe ea insasi si se refugia din ce in ce mai mult in

bautura. Era atat de nefericita incat eu mai mult eram parintele ei, incercam sa-I ridic moralul.

Eu numai din starea de parinte am devenit furioasa pe ea ca nu ne-a protejat niciodata. Nu I-

am spus niciodata cat de furioasa m-am simtit.

Imi amintesc ca o uram cu adevarat pe sora mea. Tata obisnuia sa-mi zica “de ce nu poti

fi si tu precum sora ta, ea e comunicativa, are multi prieteni si e vesela? Tu esti doar o fata

acra.” Eram geloasa pe ea. Nu-mi dadeam seama ca-I spunea acelasi lucru si ei despre mine,

facand-o si pe ea geloasa. Nu-mi permiteam sa o protejez. Cand m-am hotarat intr-un final sa

plec de acasa, tata m-a amenintat cu faptul ca Barbara va fi facuta sa sufere din cauza ca eu nu

eram acolo. Dar a trebuit sa nu ma gandesc la asta. Am obisnuit totusi sa-I atrag furia,

deoarece, atunci cand am indraznit, l-am infruntat. Acum am doar o relatie superficiala cu

sora mea.

M-a pus sa-mi tund parul foarte scurt, baieteste, si am purtat capul mereu acoperit. El

a zis ca prin asta incercam sa arat ca o “ducesa”, ca incercam sa arat ca sunt mai buna decat

restul familiei. O data, cand eram la un picnic, m-a pus sa stau pe camp la distanta de familie

si sa mananc singura. Ne-a facut mereu sa credem ca el avea dreptul sa faca ceea ce facea.

Pentru a mai scapa obisnuiam sa visez cu ochii deschisi. Singurul loc care era al meu era in

22

mintea mea, dar el nu suporta asta. Eram in masina cand imi imaginam cainele pe care

intentionam sa I-l dau bunicii drept cadou. Am fost scoasa din reverie de urletul lui tata

“uitati-va la nenorocita asta de vaca mucioasa din spate, e prea sclifosita ca sa vorbeasca cu

noi restul”. Atacul lui verbal a fost otravitor. Alta data, cand purtam un costul de baie nou si

ma simteam mandra de asta, el a tipat de-a lungul plajei linistite “Suge-ti burta femeie ca arati

ca o vaca insarcinata”.

Aveam unsprezece ani si eram singura fata din scoala tatalui meu. Fiind fiica

directorului, nu eram prea indragita de colegi. Ma simteam foarte singura si intr-o incercare

disperata de a-mi face prieteni m-am implicat intr-un fel de joc sexual cu niste baieti. Cand

am auzit ca tata a aflat de asta, am lesinat de frica. De asemenea mi-era frica si de unul dintre

acei baieti si I-am ascuns numele lui tatalui meu care, atunci cand si-a dat seama de asta, m-a

pus sa ma schimb in niste pantaloni scurti de rugby de-ai lui, care erau foarte stramti, si apoi

m-a batut cu batul foarte rau. Pe la jumatatea acestui fapt I-a aratat mamei mele fundul meu,

ei I s-a facut rau, iar el a continuat sa ma loveasca. Patru nopti dupa aceea, cand mama mi-a

atins fundul in joaca, eu am urlat deoarece durerea era inca foarte intensa.

Am intrebat-o pe mama daca ar trebui sa plec de acasa dupa acest incident, si ea a zis

“Da, poate”. Eu am crezut ca voi fi aruncata afara din casa in marele necunoscut. Ma intrebam

daca as fi putut trai intr-o pestera pe care o stiam in munti si daca cineva mi-ar fi adus

mancare. De fapt, am fost trimisa la un internat, chiar daca era semestrul de vara. Am fost

foarte nefericita. Plangeam atat de mult seara la culcare incat cei de acolo au trebuit sa

intervina. Ei credeau ca mi-era dor de casa, de o familie iubitoare, insa eu plangeam pentru ca

ma simteam respinsa si ma simteam a nimanui. Deoarece incepusem in semestrul de vara,

prieteniile intre colegii de an erau deja legate, si totusi pana in semestrul viitor nu apartinam

noului grup. Nu mi-am facut nici un prieten adevarat.

Tatal meu imi spunea mereu ca daca nu obtineam rezultate scolare foarte bune voi fi

trimisa la o scoala de stat, ceea ce insemna ca as fi fost inchisa intr-o colivie. Imi petreceam

timpul pe margine, dorindu-mi sa am increderea in mine si timpul sa-mi fac prieteni. Tata imi

dadea foarte putini bani si astfel nu puteam sa ma implic in vreo activitate scolara pentru ca

acestea costau. Am incercat sa spun catorva colegi de scoala despre viata mea de acasa dar in

general ei nu ma credeau. Tatal meu arata bine si era fermecator si atunci cand venea la scoala

toti elevii il urmareau cu privirea si ziceau cat de norocoasa eram. Am fost foarte

recunoscatoare unei prietene care, dupa ce a stat la noi o perioada, dandu-si seama ca ziceam

adevarul, mi-a spus ca ma credea. Obisnuiam sa doresc sa vina vacanta deoarece intotdeauna

speram ca se va termina cosmarul si vom fi o familie obisnuita.

23

Cand eram adolescenta am foat supusa la hartuiri sexuale. Obisnuia sa ma scoata in

oras si sa zica “Oamenii o sa creada ca esti prietena mea”, se imbata si pe drumul inapoi spre

casa oprea masina si ma mangaia. Puteam sa miros alcoolul din respiratia lui. Nu credeam ca

pot sa-I zic “nu” si doar inghetam. Cand am incercat sa refuz sa-l masturbez mi-a zis ca nu ar

trebui sa ma marit pentru ca eram frigida, si orice barbat care m-ar lua ar face o afacere

proasta. Imi doream sa nu faca asta si ma simteam vinovata pentru ca eu credeam ca o

dezamageam pe mama si comiteam o infidelitate. Imi descria meritele diverselor femei cu

care avea aventuri.

Cand aveam saptesprezece ani am intalnit un barbat cu multi ani mai in varsta decat

mine si m-am indragostit nebuneste de el. Poate dintr-o incercare de a scapa de acasa m-am

logodit cu el. Era un barbat foarte asemanator tatalui meu. Si-a gasit o alta prietena si ne-am

despartit. Am fost distrusa, dar alti oameni nu m-au dezamagit. La varsta de optsprezece ani

am decis sa plec de acasa pentru totdeauna. Tata m-a amenintat ca sa ma tina sa nu plec.

Mama I-a sunat pe unchiul si pe matusa mea. Am luat autobuzul pana la casa lor si unchiul

meu m-a asteptat in statie. M-au primit in casa lor si m-au facut sa ma simt valorizata si

iubita. Cand am fost pregatita sa merg mai departe ei m-au lasat libera.

Povestea lui RoyPovestea lui Roy

Nu am mai avut frati sau surori. Mama a mai fost o data insarcinata cu un alt copil dupa

mine, dar a carat ciment in gradina si l-a pierdut.

Tatal meu mi-a zis constant ca sunt nefolositor si ca nu merit nimic, ca nu o sa fac

nimic cu viata mea, ca sunt o risipa de spatiu, un nepriceput gras. Statea aplecat asupra mea

obligandu-ma sa mananc mancare ce nu-mi placea, trebuind sa stau in fata ei pana cand

reuseam sa o termin. Mi se facea rau. Insa am inceput sa mananc in exces ceea ce imi placea

pentru a ma linisti si am devenit foarte gras. De asemenea tata ma punea sa stau si sa scriu

pana imi iesea la perfectiune. El imi rupea mereu foile si le arunca la cos, si asta putea sa tina

doua sau trei ore. Daca doream sa ma uit la televizor, mi se permitea doar daca puteam sa

denumesc corect programul. Mamei ii era prea frica pentru a-l opri pe tata sa ma trateze in

acest fel.

Am fost martor la multa violenta domestica, tata obisnuind sa o bata pe mama, desi pe

mine nu ma lovea. Dar obisnuiam sa ma simt foarte furios, si sa vreau cu disperare sa-l lovesc

pe tata, desi stiam ca nu am nicio sansa. O data a bagat manerul unui stilet in scalpul mamei

mele. Alta data, pe cand eu eram sus in dormitor, mama era jos in sufragerie si tata taia un

pui. Brusc el a inceput sa fie violent, si ea s-a repezit la el cu o furculita. Ea a iesit repede din

casa, luandu-ma si pe mine, si a mers la politie. Dar l-a primit inapoi pentru o perioada de

24

incercare de sase luni, ceea ce m-a facut sa ma simt foarte rau. Atat eu cat si mama eram cu

nervii la pamant. Cu o ocazie, tata I-a zis mamei “scrie-ti testamentul” chiar atunci cand ea

intra in spital pentru o operatie. Asta m-a facut sa vad rosu in fata ochilor si am aruncat o

ceasca de ceai fierbinte in tata care arata total inmarmurit. Dupa aceea tata nu a mai lovit-o pe

mama pentru o perioada.

Tata de asemenea avea un interes pentru fetele foarte tinere, avea aventuri. Cand

mama a intrat in spital pentru o histerectomie, el era in pat cu o fata. La inceput avusese o

aventura cu mama acesteia, care a facut un avort pentru ca el o lasase insarcinata, apoi a

inceput sa se culce cu fiica, care avea cam doisprezece ani la acel moment.

Dupa ani de abuz, mama a plecat de acasa definitiv, luandu-ma cu ea. A trebuit sa ma

maturizez foarte repede atunci cand mama l-a parasit pe tata, ca a trebuit sa nu mai dau atentie

amintirilor.

Am incercat sa-l inteleg pe tata. Mama lui, bunica mea, a plecat de acasa atunci cand

tatal lui a avut o aventura. Bunicul meu s-a recasatorit si mama vitrega a tatalui meu a fost

foarte cruda. Il batea pe tata pana I se invineteau mainile, iar bunicul meu nu a facut nimic

pentu a-l proteja. Mama mea s-a nascut copil ilegitim si a crescut intr-un orfelinat. Nici unul

dintre parintii mei nu a avut prea multe rude si mama nu a avut nici una, iar acelea care erau il

sprijineau pe tata. Ei credeau ca era normal ca un barbat sa-si bata sotia si copiii. Mama avea

o foarte buna prietena careia ii ziceam “matusica” si ea zicea mereu lucruri bune despre mine

si era mereu gata sa ma asculte. De asemenea am avut un animal de casa, o pisica numita

Tallulah, care era mereu un bun prieten.

La scoala eram foarte tacut si retras, nu aveam prea multi prieteni, de fapt, eram atat

de gras incat eram destul de hartuit. Eram bolnav majoritateaa timpului, si asta era o problema

cand tata era acasa. A fost un profesor care m-a incurajat si am fost capabil sa vorbesc putin

cu el despre lucrurile de acasa. Dar la scoala urmatoare am inceput sa fac jocuri periculoase si

eram aproape de exmatriculare. Profesorilor de acolo nu le-am spus ce se intampla acasa.

Am parasit scoala si m-am apucat de o scoala de meserii. Eram inca gras. Apoi, intr-o

zi, eram foarte suparat datorita unei critici incat m-am oprit din mancat. Am slabit foarte mult.

Spitalizarea nu m-a ajutat prea mult, dar dupa aceea m-am dus la un centru unde se ofereau si

servicii de consiliere, si erau si alti oameni cu astfel de probleme. Ceilalti pacienti m-au

sprijinit foarte mult. Aveam aproape douazeci de ani cand am reusit sa mai iau in greutate si

sa mananc normal. Mama nu a putut sa ma ajute prea mult deoarece avea si ea destule

probleme.

25

Strigate de ajutorStrigate de ajutor

Cele cinci povestiri din acest capitol au fost oferite de adulti. In general e mai greu

pentru copii sa vorbeasca atat de direct si de clar despre experientele lor. Motivele pentru

acest fapt au fost examinate in capitolul anterior. Totusi, copiii isi exprima problemele intr-o

varietate de metode, iar multe dintre ele sunt reliefate in continuare.

Comunicare verbalaComunicare verbala

Copiii mici care au invatat sa vorbeasca dar care nu pot aprecia in totalitate consecintele

a ceea ce spun pot descrie abuzul in mod spontan. Acesta poate totusi sa treaca nerecunoscut.

“Tata ma gadila cu ciocanul lui” poate fi apreciat ca un nonsens tipic copilaresc. Cateodata

copiii nu au cuvintele necesare pentru a-si descrie experienta si deci inventeaza cuvinte. Un

copilas zicea mereu ca “Unchiul Harry a binit pe mine”. Numai dupa intrebari atente a fost el

capabil sa spuna ca a fost abuzat sexual si ca el incercase sa descrie modul cum violatorul

ejacula pe el. Un copil mic are deseori dificultati in indicarea gradului de abuz, deci un copil

poate spune “Mama m-a batut si m-a intristat” ceea ce poate sa insemne ca mama I-a

administrat o palma usoara sau ca l-a atacat cu cruzime fara nici un motiv. De asemenea

copiilor mici le poate lipsi claritatea din pronuntie, adultilor nefiindu-le clar daca tinerelul

spune ceva de genul “Tata mi-a aratat puta” sau “tata mi-a aratat mata”.

O alta problema intalnita de practicienii ce incearca sa investigheze acuzatiile de abuz

asupra unor copii foarte mici este aceea ca ei ii spun unei persoane, si apoi, descarcandu-se de

povara, nu mai vorbesc de abuz pentru o perioada destul de mare. Copiii mai in varsta pot fi

adesea incurajati sa repete ceea ce au spus celor care ii pot ajuta, dar cei mai tineri nu sunt

prea deschisi la astfel de coercitii.

Copiii mai mari pot articula ceea ce li s-a intamplat, dar in acelasi timp ei sunt si mai

constienti de consecinte. Uneori ei incep sa povesteasca unei persoane intr-o astfel de maniera

incat sa poata avea o portita de iesire daca se razgandesc si uneori ei testeaza reactia celui care

ii marturisesc. Ei pot, deci, sa inceapa cu o intrebare cum ar fi “Ce se intelege prin act

sexual?” sau cu o afirmatie de genul “Nu prea vreau sa ma duc acasa astazi”.

Copiii pot afla ca nu sunt crezuti, cum s-a intamplat in cazul lui Sarah, care avea un

tata atat de fermecator in aparenta. Ei mint foarte rar in legatura cu experiente abuzive in

cadrul familiei. Totusi, ei pot inventa povesti despre mediul de acasa, cum a fost exemplul lui

Helem, care pretindea ca este saraca. Dar daca aceste povestiri sunt unele negative, ele pot

reprezenta indicatori ai unei forme de abuz, bine ca nu tratamentul descris.

Nu e neobisnuit ca un copil sa-si retraga afirmatiile si asta nu inseamna ca el a mintit

initial. Un motiv des intalnit este acela ca ei nu pot face fata consecintelor dezvaluirii, mai

26

ales daca familia este dezmembrata si membrii ei resping copilul. El sau ea pot crede ca

retragerea acuzatiilor are ca efect reunirea familiei si rezolvarea problemelor.

Aspectul fizicAspectul fizic

Este un numar de indicatori fizici ai abuzului care se manifesta ca un strigat de ajutor al

tinarului. Cateodata copiii abuzati vor atrage atentia asupra unei rani fizice intr-o maniera

foarte evidenta. Ei pot sa fi suferit destul si sa doreasca terminarea abuzului indiferent de

consecinte. Cateodata pot indica o rana intr-un mod indirect, sperand ca cineva sa le observe

suferinta: exemplele includ tresaririle atunci cand se aseaza sau refuzul de a se juca pe

motivul ca ii dor picioarele. Cel mai adesea copiii vor incerca sa-si ascunda ranile, iar daca

sunt intrebati despre ele vor da explicatii inconsistente. Un copil cu vanatai pe interiorul si

exteriorul coapselor si pe ambele parti ale fetei este improbabil sa le fi capatat dintr-o cazatura

de pe bicicleta. Repetari ale absentelor de la scoala sau de la gradinita ar trebui notate daca

exista vreo suspiciune de abuz, deoarece, asa cum s-a intamplat in cazul Mariei, copiii pot fi

tinuti acasa pana li se vindeca ranile.

Copiii neglijati fizic si emotional arata semne fizice. Un copil slab, murdar, neingrijit

poate fi detectat cu usurinta. Un bebelus care ia foarte putin in greutate si un copil care e oprit

in crestere merita de asemenea examinarea. Totusi, deseori hainele pot masca un copil

subnutrit. O fetita purta intotdeauna rochite lungi, largi si jakete groase, si numai atunci cand

profesoara a ridicat-o in brate pentru a o aseza pe genunchi si-a dat seama cat de mult mai

usoara era ea decat ceilalti copii. Bebelusii au deseori in mod natural fetele dolofane care

ascund un corp slab.

Fata copilului si miscarile corporale pot reprezenta indicatori ai abuzului. Bebelusii

necajiti de obicei plang, dar unii copii ce au fost atacati in mod constant arata o masca

inghetata. Copilul va avea un zambet fix si ochii ii vor urmari pe adulti cu ingrijorare. El nu

va rade, plange sau ganguri in mod spontan. Copiii mai in varsta pot parea ingrijorati si la fel

sa le lipseasca spontaneitatea in prezenta adultilor.

Semne comportamentaleSemne comportamentale

Reactiile copiilor la abuz pot varia considerabil, si este dificil de enumerat

comportamentele ce pot reprezenta simprome ale abuzului. Totusi, sunt cateva care trebuiesc

luate in considerare. O schimbare brusca a comportamentului poate fi semnifiativa: de

exemplu copilul normal, activ care devine retras, sau copilul linistit, cuminte care devine

galagios. Din pacate asemenea schimbari sunt ignorate ca fiind “faze prin care trece copilul”.

27

Comportamentele extreme, bune sau rele pot fi de asemenea un indicator al raului

tratament de acasa. Helen era atat de preocupata de a nu fi considerata ca fiind rea incat

comportamentul ei era exemplar, pe cand Lloyd simtea ca nu are nimic de pierdut daca se

comporta urat. Multi copii abuzati, cum ar fi Maria, lipsesc de la scoala pentru ca se simt

foarte diferiti de ceilalti copii. Se simt rusinati de ceea ce se intampla si vor sa se ascunda de

lume. Cateodata sunt fortati sa stea departe pentru a avea grija de fratii mai mici.

Copiii mici care au fost abuzati sexual pot exterioriza experientele lor cu alti copii sau

cu jucariile. Personalul gradinitelor recunosc ca deseori copiii care trag jos pantalonii

celorlalti copii, care incearca sa-I incalece ca si cum ar face sex, merg mult mai departe de

normalul joc “de-a mama si de-a tata”. Copiii mai in varsta pot devenii promiscui, sau,

precum in cazul lui Helen, sa demonstreze o naivitate extrema si o lipsa de interes pentru

activitatile sexuale. Tentativele suicidare pot fi asociate cu abuzul adolescentilor,

exemplificate de sora Mariei si de Lloyd, precum si tulburarile alimentare, exemplificat de

Helen si Roy.

Copiii care sunt supusi violentei fizice sau verbale acasa pot sa manifeste comportament

agresiv sau sa hartuiasca alti copii. Sau dimpotriva, pot fi foarte pasivi si sa para ca atrag

atentia hartuitorilor scolii. Din nou Lloyd si Roy exemplifica aceste doua alternative.

Unii copii pot arata semne de stres posttraumatic, in special daca au fost supusi sau au

fost martori la violenta si teroare. Aceasta problema este tratata in relatie cu adultii in

Capitolul 8. Dar copiii pot manifesta si semne de repetare a unui joc asociat traumei, sau sa

aiba cosmaruri, sau poate fi o evitare totala a tot ceea ce poate fi asociat abuzului. Pot

manifesta de asemenea semne de agitatie, incluzand dificultati de somn, iritabilitate si crize de

furie, dificultati de concentrare, o stare de alerta permanenta, mai ales la dispozitia si

comportamentul adultilor, si o reactie de tresarire exagerata.

In final, copiii pot sa nu manifeste comportamente extreme sau ciudate pentru ca isi

comportamentalizeaza viata. Ei metaforic pun abuzul intr-o cutie separata si uita de el in

momentele in care nu se intampla. Si totusi vor fi indicii slabe, deoarece majoritatea copiilor

abuzati se simt izolati si infricosati. Poate ca tinerii vor avea multe reverii, vor uita multe

lucruri – pentru ca memoria lucreaza in timp pentru a sterge amintirile nocive, sau vor fi

foarte obositi deoarece abuzul din timpul noptii si cosmarurile isi iau taxa.

28

33

LLUCRULUCRUL INDIVIDUALINDIVIDUAL CUCU COPIIICOPIII

Rareori este suficient sa-I “salvam” pe copiii abuzati prin indepartarea lor de sursa

abuzului sau prin “transformarea” parintilor. Daca e sa-I ajutam pe copiii abuzati, trebuie sa-I

eliberam de prejudecatile, mentalitatile false si emotiile negative descrise in capitolele

anterioare. Acestea ii pot inchide intr-o lume de frica, neincredere, autodenigrare si izolare

mult timp dupa ce abuzul in sine a incetat.

Unii copii se vor prezenta fiind sever tulburati. Acesti tineri vor necesita o terapie

abilitata. Nu este scopul acestei carti sa invete lucratorii sociali despre psihoterapie si

interventii similare care necesita o pregatire specializata aditionala. Copiilor care necesita

acest tip de tratament le este mai folositoare trimterea lor la o agentie ce il ofera. Oricum,

majoritatea copiilor abuzati si fratii lor pot fi ajutati prin variate forme de “terapie” si asistenta

directa care intra in aptitudinile multora dintre lucratorii sociali sau a altor persoane care isi

ofera ajutorul in comunitate.

Cuvantul “terapeut” este utilizat pentru a indica persoana care ofera un ajutor

structurat si direct pentru abilitarea copilului sa se impace cu ceea ce s-a intamplat. Acest

ajutor poate utiliza o varietate de metode bazate pe o plaja larga de perspective teoretice.

Termenul nu ar trebui confundat cu notiunea de “psihoterapeut”, care indica de obicei o

abordare pur psihanalitica.

Centrarea acestui capitol nu este atat de mult pe procesul investigativ, pe proceduri,

perspective parentale sau politica. Exista un mare numar de publicatii care abordeaza aceste

probleme (de exemplu farmer si Owen, 1995, Gibbons, Conroy si Bell, 1995, Cleaver si

Freeman, 1995). Este mult mai concentrat pe nevoile terapeutice ale copiilor o data ce

investigatia a clarificat situatia. Totusi, munca investigativa si cea terapeutica sunt strans

aliate, atat de mult incat o investigatie bine realizata ar trebui sa inceapa asistarea in eliberarea

copilului. Aceasta ar trebui realizata cu o mare sensibilitate la sentimentele victimei, luandu-

se in considerare procese precum “sindromul Stockholm” care ar putea complica lucrurile. De

altfel, interviurile terapeutice pot deveni inceputul unei investigatii daca in timpul terapiei un

copil releva faptul ca gravitatea abuzului a fost mai mare decat s-a crezut initial sau ca alti

29

adulti sau copii au fost implicati in activitatile abuzive. Multe dintre sugestii vor putea fi deci

aplicate atat terapiei cat si muncii investigative.

Cerinte ale terapeutuluiCerinte ale terapeutului

Acest capitol se adreseaza lucratorilor sociali, in special celor care au resurse limitate de

timp, pregatire, spatiu si echipament. Totusi este cunoscut faptul ca exista alti profesionisti

care ar putea efectua aceste sarcini, cum ar fi psihologii, supraveghetorii de sanatate,

asistentele din gradinite, profesorii. Mai mult, practicienii ce lucreaza cu copii ce nu sunt

abuzati dar care pot totusi sa aiba unele probleme, ei pot gasi unele din propunerile acestui

capitol ca fiind folositoare.

Exista doua perspective cu privire la tipul de oameni care pot ajuta copiii abuzati. La o

extrema se sustine faptul ca numai “expertii” ar trebui lasati sa lucreze cu ei, iar la cealalta

extrema se sustine ca toata lumea poate face acest lucru. Bineinteles ca este necesara o

anumita expertiza, dar aceasta poate fi obtinuta de muncitorii cu abilitati in alte domenii si

care sunt transferabile la cazurile de copii abuzati. Dar nu oricine poate lucra direct cu copiii,

si oricine se simte neconfortabil facand asta ar trebui sa se retraga cu gratie. Copiii pot simti

cu usurinta adultul ce se simte inconfortabil in prezenta lor si vor crede ca ei sunt sursa acelei

stari, si aceasta serveste doar ca sa intareasca sentimentele tanarului de vinovatie. Pe de alta

parte, precum a aratat cazul lui Frank Beck (Kirkwood, 1993), exista oameni care se pricep

foarte bine sa relationeze cu copiii, dar care isi folosesc imediat aceste abilitati pentru a-I

exploata. Precum unui cleptoman I-ar fi util sa evite o slujba de vanzator, si un necrofil n-ar

trebui sa lucreze la pompe funebre, tot asa o persoana cu o licarire de orientare sexuala catre

copii ar trebui sa evite sa lucreze direct cu ei.

Cea mai importanta cerinta pentru un astfel de lucrator este ca el sau ea ar trebui sa se

simta confortabil cu copiii si adolescentii. Terapeutii n-ar trebui sa se impotriveasca sederii,

ingenucherii sau intinderii pe podea. N-ar trebui sa fie deranjati de frimiturile de biscuiti sau

de vopsea pe hainele lor. Ar trebui sa fie toleranti la manifestarile comportamentelor violente

si la cuvintele jignitoare care ar putea iesi din gura unui copil. O imaginatie vie, inventivitate

si dorinta de a invata de la copil sunt alte cerinte necesare. Mai presus de toate lucratorul

trebuie sa respecte copiii, si sa realizeze ca ar trebui sa li se ofere aceeasi demnitate, valoare si

drept de a sti ce se intampla cu ei la fel ca si adultilor.

Abilitatea de a comunica cu copiii este de asemenea o cerinta evidenta. Simpla

conversatie poate fi adecvata in consilierea adultilor, dar la copii si la majoritatea

adolescentilor este insuficienta. Copiii comunica prin joc, prin limbaj corporal spontan si prin

actiuni. Pe de alta parte copiii si mai mici apreciaza oportunitatea de a vorbi, de a pune

30

intrebari si de a asculta explicatii. Un copil de opt ani a inceput sedinta de terapie intreband

daca “ar putea sa vorbeasca mai intai si sa se joace dupa”.

Unii copii vor avea nevoie ca terapeutul sa aiba abilitati speciale de comunicare.

Aceasta ii include pe aceia ce au dizabilitati fizice care pot insemna ca ei nu pot vorbi sau auzi

cu usurinta. Unii copii pot sa nu cunoasca limba engleza. In aceste cazuri este nevoie ca

opiniile sa fie luate de la specialistii si oamenii ce cunosc bine copilul, cum ar fi profesorii si

parintii. Este totusi foarte posibil sa fie adaptate jucariile si materialele la nevoile individuale.

Trebuie de asemenea sa existe atentie la posibilitatea existentei unei dizabilitati nedescoperite

precum dislexia - ceea ce poate insemna ca un copil mai mare este incapabil sa scrie sau sa

citeasca asa de bine cum ar trebui la varsta lui.

In ciuda recunoasterii faptului ca unii copii nu se comporta asa cum se asteapta de la ei

la acea varsta, cunoasterea dezvoltarii unui copil normal va ajuta in alegerea larga a jucariilor

si activitatilor potrivite varstei. Parintii abuzivi asteapta adeseori prea mult de la copiii lor, si

deci lucratorii sociali nu ar face decat sa mai adauge la neincrederea in sine a copilului daca si

ei la randul lor cer prea mult. Un terapeut care are o cunoastere buna a dezvoltarii copiilor va

fi de asemenea capabil sa evalueze cat de mult a fost primejduit progresul in dezvoltare al

copilului, ceea ce poate indica ajutorul de care acesta are nevoie. Pe de alta parte, copiii mai

mari vor cauta confortul de a se juca cu jucariile asociate cu un stadiu precedent. Este deci util

sa avem o gama larga de jucarii, chiar si cele asociate cu bebelusii si sugarii, in saci pe care

copiii sa le poata folosi fara a se teme ca terapeutul ar putea spune un comentariu de genul

“esti prea mare pentru a te juca cu astea acum”.

Lucrul cu copiii necesita echilibru emotional. Unii adulti pot gasi suferinta unui copil ca

fiind de nesuportat, si asta poate conduce la evitarea discutiei despre abuzul propriu-zis si

mentinerea interviului la un nivel superficial. Datorita acestui fapt copilul poate fi lasat sa

creada ca el sau ea a fost implicat in ceva atat de ingozitor ca nu se poate discuta despre asta.

Copiilor ar trebui sa li se permita sa vorbeasca despre abuz si sa examineze ceea ce a insemnat

pentru ei. Mai mult, practicienii care nu sunt in stare sa suporte suferinta dovedita de o

victima pot ajunge sa o invinovateasca chiar pe aceasta. Suferinta altora devine cumva mai de

inteles si mai suportabila daca ei au “meritat-o” sau daca au fost responsabili pentru propriul

destin.

Unele dificultati pot aparea deoarece unii dintre lucratorii sociali au fost abuzati in

copilarie, si in mod inconstient problema copilului devine problema lor. Dar aceia care au

reusit sa se impace cu exprientele prin care au trecut pot avea mesaje foarte valoroase de

transmis. Lucratorii care nu au fost abuzati nu au acest avantaj si pot avea dificultati in

31

intelegerea perspectivei clientilor lor. Totusi, obiectivitatea relativa poate fi valorizata prin

utilizarea imaginatiei, puterea de observatie si sensibilitatea naturala.

Terapeutii care sunt la randul lor parinti pot gasi tratamentul suferit de copii similar

propriei lor dificultati de a face fata in mod obiectiv. In mod alternativ ei se pot

contraidentifica cu parintii copiilor abuzati, mai ales daca provin din acelasi mediu social sau

daca copilul se comporta intr-un fel in care oricarui adult I-ar fi dificil de tolerat. In orice caz,

practicienii care sunt parinti se pot simti mai confortabil in prezenta copiilor, si pot recunoaste

mai usor un comportament parental neadecvat.

Sexul lucratorului social necesita o atentie considerabila. Un copil abuzat de o femeie

poate fi incapabil sa tolereze prezenta unui lucrator femeie, in timp ce un copil ce a

experimentat doar compania femeilor poate avea dificultati in relationarea cu lucratorii

barbati. Ar fi ideal daca, mai ales in fazele initiale, dorintele si nevoile copilului ar fi

satisfacute de un lucrator social de sexul potrivit. Mai tarziu in cadrul procesului copilul poate

fi obisnuit cu un lucrator de sex opus, intelegand astfel ca nu toti oamenii de acel sex atat de

temut sunt abuzivi si incapabili de iubire.

Lucratorii barbati adeseori manifesta ingrijorari in legatura cu lucrul cu copilele sau

adolescentele. Oricum, multi barbati sunt foarte capabili sa lucreze cu aceste grupuri.

Petrecerea timpului ajutand intr-o gradinita sau intr-un club de tineri si punerea in practica a

aptitudinilor prin jocul de rol cu colegii pot oferi increderea in sine si competenta de care este

nevoie.

O teama mai speciala este in lucrul cu copiii abuzati sexual care, mai ales in cazul

lucratorilor sociali barbati, ii pot acuza pe acestia de falsa molestare sexuala. Insa acest lucru

este foarte improbabil, deoarece foarte putini tineri spun minciuni in legatura cu abuzul

sexual. Totusi, copiii care au inteles ca toate relatiile cu barbatii duc la activitati sexuale, pot

interpreta gresit actiunile terapeutului. Este nevoie de o considerabila sensibilitate pentru a

putea prezice care actiuni sunt inacceptabile pentru un anumit client. Pentru a evita acuzatiile

de acest gen sesiunile pot fi supravegheate de un supervizor prin video sau printr-o fereastra.

Iar daca aceste accesorii nu sunt disponibile sesiunea poate fi inregistrata pe o caseta audio. In

acest caz supervizorul ar trebui sa noteze momentul inceperii si sfarsitului sesiunii si sa

asculte caseta cat se poate de repede dupa aceea. Desi aceasta nu este o solutie perfecta, ofera

o anumita masura de protectie atat pentru terapeut cat si pentru copil. O alta optiune este

aceea ca doi adulti sa fie in incapere cu copilul, dar aceasta are dezavantajul ca superioritatea

numerica se poate dovedi infricosatoare si inhibanta pentru unii copii.

De asemenea este nevoie sa fie luata in considerare mostenirea culturala a copilului si

a terapeutului. Kadj Rouf (1991), care are o mama alba si un tata asiatic afirma “Imi doresc ca

32

cineva care imi intelege cultura si abuzul sa fi putut sa vina si sa vorbeasca cu mine si cu

familia mea…despre felul in care abuzul ma afecteaza pe mine in cadrul culturii mele

asiatice”. Este ideal ca acesti copii sa poata alege daca doresc sau nu un terapeut din aceeasi

cultura. Insa acolo unde acest ideal nu este posibil, raman urmatoarele doua principii: primul

se refera la faptul ca nu ar trebui privati copiii de lucru individual doar pentru ca nu exista un

terapeut din cadrul culturii lor, iar al doilea este acela ca lucratorii ar trebui sa fie atenti la

problemele legate de mostenirea culturala si sa se straduiasca sa gaseasca modalitati de a le

rezolva cand sunt importante pentru copil.

Fie ca terapeutul este barbat sau femeie, tanar sau batran, casatorit sau celibatar, nou in

munca sau cu multa experienta, toti necesita un supervizor competent si suportiv. Ocazional,

lucratorii care au uitat propriile abuzuri suferite in copilarie vor incepe sa si le aduca aminte

pentru ca problema clientului poate fi un declansator puternic. Iar la aceasta poate fi foarte

dificil de facut fata, atat de mult incat suicidul este un risc foarte real. In aceste cazuri

supervizorul trebuie sa fie pregatit pentru a asculta si a discuta cu ei impactul acelor

experiente, dar mai degraba decat sa ofere o terapie directa, ar fi mai bine sa-I ajute sa

identifice un consilier acceptabil pentru ei. Un supervizor care incearca sa actioneze ca si

terapeut poate crea o confuzie de roluri in timp ce nevoile clientului pot fi neglijate in fata

necesitatilor coplesitoare emotional ale celui supervizat.

Planificarea lucrului individualPlanificarea lucrului individual

Majoritatea efortului terapeutic, mai ales in cazurile de abuz fizic si neglijare, a fost

directionat spre parinti sau spre familie ca si intreg. Dar totusi exista nevoia de a lucra

individual cu copiii abuzati si cu fratii lor neabuzati. Aceasta munca se poate realiza inainte

sau in acelasi timp cu alte forme de terapie cum este aceea de familie sau de grup. Lucrul

individual are drept obiective: (1) permiterea exprimarii emotionale intr-un context mai sigur

decat intr-o sesiune de familie sau de grup (2) comunicarea unor mesaje pozitive copilului (3)

abilitarea copilului pentru alte roluri (4) invatarea tinerilor ca au dreptul de a nu fi abuzati pe

viitor.

Lucrul individul poate varia ca si profunzime, continut si cadru. Un copil neglijat foarte

mult poate necesita multe sesiuni doar pentru a mai reactiona la stimuli, pentru a se mai juca

cu jucariile sau pentru a se mai raporta la o persoana inainte de a mai putea face fata oricarui

alt tip de ajutor. Alti adolescenti pot primi foarte bine consilierea si oportunitatea de a vorbi

fara a implica elemente ludice, in timp ce altii pot dori posibilitatea de a se juca liber si de a

recupera unele momente ale copilariei pierdute. Deci terapia individuala trebuie adaptata

fiecarei persoane in parte. Sugestiile din acest capitol ar trebui urmate doar atunci cand au fost

33

luate in considerare nevoile specifice ale fiecarui client. Inainte de inceperea lucrului

individual este etapa de planificare care include subiecte precum durata, frecventa, alegerea

personalului si locatia.

Durata si frecventaDurata si frecventa

Durata se refera atat la numarul de sedinte cat si la lungimea lor. O singura sedinta

poate fi mai daunatoare decat niciuna. Copiii ce impartasesc aspecte personale pe care le

resimt ca fiind rusinoase si carora nu li se ofera o sedinta de feedback pot ajunge la concluzia

ca ei s-au dovedit atat de ingrozitori incat terapeutul lor nu mai vrea sa-I mai vada iarasi. De

obicei sunt necesare minim patru sedinte dar indiferent de cate sunt planificate ar trebui sa

existe posibilitatea unei intalniri in plus pentru cazurile in care copilul releva ceva neplacut

chiar in ultima sedinta planificata. Terapeutul poate utiliza aceasta extrasedinta pentru a-I

arata tanarului ca el sau ea este placut si acceptat in continuare sau ca lucratorul nu a fost

indepartat sau distrus de informatia oferita.

Atunci cand sedintele se prelungesc mai mult de sase luni este nevoie sa se evalueze

daca au fost intampinate nevoile copilului sau daca el sau ea ar fi mai avantajati intr-o terapie

mai profunda cum este psihoterapia sau intr-una mai larga cum este aceea de grup.

Cel putin doua ore ar trebui alocate fiecarei sedinte, cu toate ca mult din acest timp este

destinat pregatirii si evaluarii, si copilul va fi prezent doar in o parte din acest timp. Este

nevoie de alocarea unui timp initial pentru pregatirea mentala si emotionala a terapeutului.

Mai mult, chiar daca el sau ea este suficient de norocos sa aiba acces la o camera de joaca

adecvata, este necesar un timp pentru asigurarea ca materialele potrivite pentru copil se afla la

indemana. Dupa sedinta terapeutului ii va trebui cam o jumatate de ora pentru a evalua si

pentru a inregistra ceea ce s-a intamplat. Lui sau ei trebuie sa I se ofere un timp pentru a se

relaxa si detasa inainte de inceperea unei noi sarcini. Acestea lasa in jur de o ora pentru

sedinta propriu-zisa, care poate fi chiar mai scurta, in special la inceput, cand copilul se poate

simti inconfortabil in situatiile de contact fata in fata. Sau poate fi mai lunga pentru copiii ce

au nevoie de timp pentru a se linisti. Nu exista insa motive penru prelungirea unei sedinte

daca un copil este reticent, in speranta ca el sau ea se va schimba. Cel mai bine este ca sedinta

sa se incheie la ora stabilita. Copilul se poate deschide mai mult la o sedinta ulterioara atunci

cand se va simti mai confortabil.

O sedinta poate dura mai mult daca lucratorul alege sa realizeze o activitate cum ar fi

scoaterea copilului la masa. Acest fel de excursii pot oferi noi stimuli pentru copiii neglijati ce

nu au avut acest tip de experiente. Si in acelasi timp pot oferi un mediu relaxant pentru tinerii

care sunt obisnuiti cu astfel de activitati.

34

Sedintele se tin de obicei o data pe saptamana, de preferat in aceeasi zi si la aceeasi ora.

Unii copii beneficiaza in mod particular de un contact mai frecvent, in special in sedintele

initiale si mai ales copiii mai mici pentru care timpul trece mai incet si care necesita sa

construiasca o relatie cu un adult suportiv cat de repede posibil. Spre sfarsitul terapiei,

sedintele pot fi rarite, mai ales daca se planifica inlocuirea lucrului individual cu terapia de

familie sau de grup.

Alocarea sarcinilorAlocarea sarcinilor

Daca este necesara transportarea copilului la sedinte, este preferabil sa nu conduca

terapeutul. Poate parea mai economic ca aceste sarcini sa fie realizate de aceeasi persoana, dar

terapeutii au nevoie de toata energia lor pentru sedinta. Unii lucratori au mentionat ca unii

clienti vorbesc cu ei mult mai deschis in masina, dar asta indica de obicei ca este ceva in

neregula cu situatia interviului. Poate ca tanarului nu ii place contactul vizual in timpul

comunicarii – caz in care ar trebui realizata printr-un pretins telefon sau prin asezarea unuia

langa altul. Poate ca tanarul se simte mai sigur ca o conversatie nu poate fi ascultata de

altcineva in masina – caz in care copilul poate testa sigur acustica camerei de interviu sau

poate fi pusa muzica de fundal pentru a reduce teama de a fi ascultati. Pe langa aspectele

evidente de siguranta pe drumurile aglomerate, un alt motiv pentru care un terapeut nu ar

trebui sa fie si sofer este acela ca sedinta nu ar avea un inceput si un sfarsit potrivit.

Inceputurile si sfarsiturile sunt foarte importante in toate tipurile de terapie.

Trebuie luata o decizie atenta daca terapeutul sa se implice cu alti membri ai familiei

sau cu un grup la care apartine copilul sau rudele lui. Terapeutul poate sa se gaseasca in

cadrul unor conflicte de loialitate daca ajuta si alti membrii ai familiei, dar pe de alta parte pot

fi conflicte cu colegii daca nu implica astfel. Exista anumite forme de supervizare si modele

de management al cazurilor de lucru in echipa ce pot ajuta la rezolvarea acestor dileme, ele

fiind discutate in capitolul urmator.

Locatie, materiale si ambiantaLocatie, materiale si ambianta

Cateodata exista motive bune pentru realizarea terapiei individuale la copil acasa. Dar

deseori este mai potrivit sa fie utilizata o locatie alternativa pentru ca in casa familiei copiii

pot resimti legaturile loialitatii familiale strangandu-I si mai mult, impiedicandu-I sa

dezvaluie continuarea abuzului sau sa-si exprime furia in legatura cu membrii familiei. In

orfelinate sau in resedinte familiale copilul poate dori sa se indeparteze de ultimele experiente

nefericite si sa nu fie introduse in noul mediu. Daca lucrul terapeutic trebuie realizat in casa,

atunci nu ar trebui folosit dormitorul copilului, decat in cazul in care copilul solicita acest

35

lucru in mod special. Ar trebui sa li se permita sa pastreze un spatiu, o zona “sigura” in care se

pot relaxa fara intruzia unor rememorari dureroase. De asemenea terapeutii ar trebui sa ia in

considerare daca nu intervievarea copilului in propriul lui dormitor poate fi interpretat intr-un

mod negativ, deschizandu-se posibilitatii de a fi acuzati de comportament sexual neadecvat.

Camera de interviu ar trebui sa fie confortabila, izolata fonic, si sa nu constiuie un loc

de trecere pentru alti oameni. Daca este destinata lucrului cu copiii mici, podeaua ar trebui

acoperita cu ceva moale si curat. Sunt folositoare si scaunele, o masuta si pernele. Daca se vor

intreprinde jocuri terapeutice, este preferabil sa fie prea putine jucarii decat prea multe, pentru

ca este important sa nu fie copiii coplesiti si distrasi de abundenta echipamentului de joc.

Jucariile in plus ar trebui tinute in afara campului vizual in pungi, in dulapuri sau in cutii

inaccesibile. Cand se afla si un televizor care nu urmeaza a folosit, experienta a demonstrat ca

e mai bine sa fie scos din priza.

Materialele si spatiul destinate jocului trebuie sa fie sigure. Pot fi necesitate precautii

precum sigurante antiincendiu si fire electrice izolate, iar partile mici, usor de inghitit, trebuie

sa fie indepartate daca sunt planificati copii foarte mici. Copiii de orice varsta, daca sunt

stresati, pot sa roada sau sa suga materialele de plastic, de aceea obiectele vopsite sau cele

care pot fi inghitite ar trebui evitate. Copiii pot deveni foarte furiosi sau agitati, deci obiectele

ascutite, radiatoare foarte fierbinti, focuri sau ceva similar ar trebui evitate pentru cazurile in

care copiii pot cadea sau lovi de acestea.

Echipamentele si jucariile trebuiesc adecvate fiecarui copil, fiind necasara o sensibilitate

pentru nuantele culturale ale jucariilor. Este estential sa fie papusi si marionete atat albe cat si

negre, precum si animalute care nu reprezinta nici o culoare. Cartile ar trebui alese sa reflecte

natura multiculturala a societatii noastre. Dar o sedinta de joc nu este locul pentru a strecura

corectitudinea politica asupra copiilor. Daca un copil negru alege o papusa alba sau daca unul

alb alege o papusa neagra pentru a-I reprezenta, atunci aceea este alegerea lor si ar trebui

respectata ca atare. Dar adevarata nevoie a copiilor este posibilitatea de a alege intre papusile

albe si negre, si de aceea ambele trebuie sa fie disponibile. In mod similar, toate genurile de

papusi asociate in mod traditional unui anumit sex ar trebui sa fie disponibile, si daca fetele

doresc sa se joace cu masinutele si baietii cu papusile, atunci acesta este privilegiul lor. Este

important ca materialele de joc si de citit sa nu ignore oamenii cu dizabilitati. Exista anumite

marionete specializate, precum si un tip de papusi in scaun cu rotile. Aceste tipuri de jucarii

trebuie sa fie toate la dispozitia tuturor copiilor, pentru ca ei pot sa aiba in familia lor sau in

cercul de cunostinte oameni dintr-o cultura sau culoare diferita, cu dizabilitati, si pot dori sa

puna in scena momente care sa ii includa pe acestia.

36

Ar trebui ca accesul la o chiuveta si toaleta sa fie foarte facil, precum si la o camera in

care sa poate astepta un adult familiar copilului. Cabinetul ar trebui dotat cu posibilitatea de

acces pentru scaunele cu rotile, precum si sa aiba provizii pentru persoanele care nu se pot

deplasa usor sau care nu pot urca scarile. Trebuie reamintit ca mobilitatea poate fi o problema

pentru copii sau pentru insotitorii lor. In finabil, este preferabil ca aceeasi camera, care sa

arate in acelasi fel sa fie utilizata pentru fiecare sedinta.

Inceperea sedintelorInceperea sedintelor

Cand copiii vin pentru prima data ar trebui prezentati persoanelor pe care nu le cunosc

deja, si apoi ar trebui sa li se acorde timp sa se familiarizeze cu cladiea, daca bineinteles

sedintele nu sunt tinute in scoala lor sau in alte locuri familiare. Este important de verificat

daca ei stiu locatia toaletei.

Urmatorul pas presupune asigurarea ca copilul nu se simte izolat si incoltit impreuna cu

terapeutul. Acest lucru este in mod special important in lucrul cu copii abuzati, cazuri in care

copiii ar fi putut fi inchisi in camere impreuna cu adultii ce ii implicau in activitati sexuale.

Similaritatile intre scenariile abuzive si cele terapeutice ii pot conduce pe copii sa simta ca ar

putea fi abuzati din nou, de data asta de catre terapeut. Copilul poate fi reasigurat de catre

persoane care pot monitoriza sedinta prin video sau prin fereastra, dar cel mai eficient este

prezenta unui adult placut si de incredere in camera alaturata. Copilului I se da permisiunea sa

se duca la acel adult ori de cate ori doreste asta. Daca nu este disponibil nici un adult,

urmatoarea alternativa este sa I se arate copilului drumul pana la receptie si sa I se dea

permisiunea sa se duca la receptie oricand.

Este util sa se inceapa prima sedinta prin a I se cere copilului sa scrie etichete pentru

usile cabinetului de terapie si ale camerei unde asteapta adultul familiar, sau pentru drumul

pana la receptie. Acest lucru are un numar de avantaje: in primul rand le demonstreaza

copiilor ca pot parasi camera oricand doresc fara a se rataci. O eticheta precum “Camera lui

Jane, nu intrati va rog” demonstreaza ca aceasta camera de terapie reprezinta teritoriul

copilului pentru durata sedintei, ceea ce Ii intareste sentimentele de siguranta si de a fi special.

In timp ce ei scriu etichetele pot fi evaluate aptitudinile de a utiliza creionul si hartia. Este

necesara o mare sensibilitate pentru a nu-I rusina pe aceia care nu se descurca prea bine. Daca

sunt copii care nu pot scrie li se poate cere sa se deseneze pe sine si pe adultul familiar, si

terapeutul sa adauge cuvintele apoi. Atunci cand un copil poate scrie doar foarte incet, poate fi

mai bine ca terapeutul sa se ofere sa scrie una dintre etichete. O alta varianta este utilizarea

stickerelor sau a matritelor.

37

Trebuie avuta grija ca etichetele de pe usa sa fie puse la intaltimea potrivita, de obicei la

inaltimea ochilor copilului. Totusi, de exemplu un copil de treisprezece ani care a fost neglijat

constant si care nu a putut sa creasca a fost indignat cand eticheta a fost pozitionata la nivelul

ochilor “De ce ai pus-o aici! Eu nu sunt un copil pe care il stii?”

Este important sa ne asiguram ca inca de la inceputul primei sedinte copilul stie de ce

vine la terapie si la ce sa se astepte de la terapeut. Merita sa-I intrebam de ce cred ei ca vin, un

raspuns frecvent find “Nu stiu” chiar si atunci cand se stie ca ei au fost pregatiti anterior

pentru sedinta. Aceasta se intampla pentru ca ei sunt destul de confuzi in legatura cu ceea ce

se intampla si le e frica sa nu dea “raspunsul gresit”. Daca se observa ca un anumit copil stie

acest lucru si vrea sa explice dar se teme prea mult, merita sa-l incurajam prin punerea de

intrebari “Te-ai simtit trist?”. Daca el da din cap “Crezi ca venirea aici te ajuta in legatura cu

acest sentiment?” Daca un copil nu arata nicio dorinta de a da o explicatie, I se poate spune

intr-un mod direct, evitandu-se orice posibilitate de a intelege gresit – de exemplu, nu “Pentru

ca I-ai spus profesoarei ca tatal tau te lovea si te facea sa te simti rau” ci mai degraba “Pentru

ca noi am aflat ca tatal tau te lovea si te facea sa te simti rau”.

La inceputul primei sedinte copiii au nevoie sa fie liberi sa se joace si sa exploreze orice

jucarie, pentru ca ii ajuta sa se relaxeze si sa se simta confortabil. Este foarte dificil pentru

orice copil sa vada jucarii noi si sa nu poata sa se joace cu ele imediat. Permiterea copiilor sa

se joace imediat le va arata si terapeutilor ce jucarii le plac cel mai mult. In cazul acelor

adolescenti care nu vor sa foloseasca jucarii, poate fi la fel de folositoare o discutie generala

despre hobby-urile si interesele lor, ajutandu-I sa se relaxeze si sa se obisnuiasca cu terapeutul

si cu ambianta.

O alta pregatire folositoare este dotarea cu ceva de baut si niste biscuiti. Prepararea

bauturii si cautarea biscuitilor poate fi utilizata in sedinta urmatoare ca un ritual de deschidere

pe care copiii il gasesc deseori relaxant. Experienta demonstreaza ca de cele mai multe ori

copiii nu consuma nici bautura nici biscuitii pana la sfarsitul sedintei, dar merita sa le avem.

Zarina, care a fost mutata constant de la un orfelinat la altul, isi folosea bautura turnand-o pe

masa, dupa care punea o ratusca de plastic pe “balta”. Apoi un prosop, “masina de drenat”

seca balta si ratusca trebuia sa se mute constant la o alta balta pentu ca fiecare era secata.

O alta pregatire preliminara foarte importanta este stabilirea regulilor de baza. Este

important sa se fie de acord ca proprietatea altor persoane, obiectele de mobila si de décor din

camera nu ar trebui avariate. Terapeutul si copilul nu se vor ataca sau rani fizic si nu va exista

atingerea in locuri intime.

Dupa ce au fost stabilite aceste premise, este timpul sa se inceapa munca de profunzime.

Adesea ajuta daca li se cere copiilor sa-si deseneze familiile. Aceste desene ofera o cantitate

38

considerabila de informatii despre perceptia de sine si relatile din familie. Importanta

bunicilor poate fi aratata prin includerea sau excluderea lor din desen. Numele date

numeroaselor figuri paterne poate fi important in acele familii in care mama are mai multi

concubini, sau invers, in cazul cand tata are mai multe iubite. Intr-un caz un baietel de sapte

ani a desenat-o pe mama lui foarte mare, iar pe sine, pe tatal si pe fratele sau de aceeasi

marime, dovedindu-se ca tatal era implicat in “jocuri” sexuale cu copii lui. Interpretarile

trebuie facute totusi cu foarte multa grija. O fetita de noua ani care nu se pricepea prea bine sa

foloseasca creioanele a desenat-o pe mama mult mai mare decat tatal, aceasta nefiind pentru

ca mama era mult mai importanta decat tatal, ci doar pentru ca a avut dificultati in desemarea

mamei si a tot corectat linia pana cand desenul a iesit foarte mare.

Copiii mai in varsta pot prefera sa deseneze arborele familial, ceea ce implica de obicei

avansarea cat de mult posibil in istoria familiala. De cele mai multe ori nu pot merge mai mult

decat bunicii, desi deseori cand sunt interesati isi pot intreba rudele despre generatiile

anterioare. Uneori acest exercitiu poate descoperi modele de abuz mostenite de la o generatie

la alta. De asemenea poate revela anumite frici: de exemplu un adolescent a comentat “

Unchiul John nu a fost bun de nimic, si a fost dat afara din casa pentru ca a furat niste bani. Si

eu a trebuit sa plec de acasa, si cred ca sunt la fel de rau ca si el”

Procesul de asistareProcesul de asistare

Exista un anumit numar de componente ale procesului de ajutare a copilului abuzat si a

fratilor sai, precum exprimarea emotionala, mesaje care sa abordeze prejudecatile, achizitia

unor noi roluri si strategii de autoaparare.

Este important sa ne asiguram ca sunt prezente aceleasi jucarii in fiecare sedinta cu

copilul. Zarina s-a jucat cu rata si cu masina de drenat lacuri de mai multe ori cateva

saptamani. Ar fi fost devastata daca ratusca de plastic s-ar fi pierdut si ar fi cautat-o cu

infrigurare la inceputul fiecarei sedinte, deci a fost nevoie sa se aiba grija de aceasta.

Exprimarea emotiilorExprimarea emotiilor

Cea mai importanta sarcina a terapeutului este sa il priveasca si sa il asculte pe copil,

permitandu-I acestuia sa-si exprime atat verbal cat si nonverbal fricile si sentimentele. La o

prima vedere aceasta pare a fi o sarcina usoara, dar exista foarte multi factori care inhiba

copilul abuzat si care trebuiesc depasiti inainte ca acestia sa-si poata exprima sentimentele

profunde.

S-ar putea ca acesti copii sa nu fie capabili sa aiba incredere in nimeni, si in consecinta

terapeutul in primul rand trebuie sa le castige increderea. Deschiderea la ceea ce se intampla

39

poate constitui o resursa. Precum recomanda cercetarea de la Cleveland (1998) “Copiii au

dreptul la o explicatie adaptata varstei lor, sa li se spuna de ce sunt luati de acasa, sa li se

spuna ce se va intampla cu ei.” (p 245)

Terapeutul trebuie sa fie prezentat prin numele sau si prin denumirea slujbei pe care o

are, si nu precum “matusa” sau “prieten”. Un terapeut cu experienta a comentat:

“Uneori, constientizand diferentele incomode din cadrul relatiei cu clientii adulti si

copii, simtim ca este nevoie sa ne prezentam cu un alt nume pentru beneficiul copilului. In

acest fel un lucrator social se poate referi la sine ca fiind nu un asistent social ci un “prieten”.

Din nefericire, aceasta marturisire de prietenie poate fi primita cu cinism de catre copil. De

fapt cuvantul “lucrator social” este un pachet gol pentru copil care il intalneste pentru prima

data, si suntem in pozitia de a-l umple si sa-I dam o semnificatie cu ceea ce facem si ceea ce

insemnam pentru copil”. (Fraiberg, 1952, pp.59-60)

Merita repetat faptul ca atunci cand sunt folosite aparate de inregistrare sau ferestre de

observatie, acestea ar trebui aratate copilului. Acesta are la fel de multe drepturi ca si adultul

sa aiba obiectii si sa ceara ca aparatul sa fie oprit si perdele trase peste ferestre. Daca un copil

este foarte interesat sau foarte deranjat de aparatul de filmat sau de fereastra de observatie,

atunci ar trebui sa I se acorde un timp pentru a le observa in vederea satisfacerii curiozitatii si

potolirii temerilor.

Terapeutul de asemenea trebuie sa fie sincer in problematica confidentialitatii. Copilul

poate fi asigurat ca doar persoanele aflate in pozitia de a-l ajuta pe el sau pe alti copii vor

putea afla ceea ce copilul zice sau face in timpul sedintelor. Confidentialitatea completa nu

poate fi garantata deoarece in timpul sedintelor se poate afla ca clientul sau alti copii au fost

mult mai grav raniti sau tratati decat s-a crezut initial, ceea ce va insemna implicarea

agentiilor investigative ca urmare a noilor acuzatii. Cercetarea e la Cleveland recomanda din

nou “Profesionistii nu ar trebui sa faca promisiuni pe care nu le pot tine, si in lumina unui

posibil proces juridic nu ar trebui sa le promita copiilor ca ceea ce este spus in sedinta poate fi

mentinut secret.” (p 245)

Pentru a putea aprecia sentimentele si emotile copilului, este nevoie sa li se ceara a

descrie macar cateva aspecte ale abuzului. Presupunand ca subiectul a fost investigat cum

trebuie, nu va fi nevoie ca terapeutul sa extraga detalii precise de la copil. Totusi, pentru ca

terapeutul sa poata intelege si ajuta trebuie sa cunoasca unele din experientele copilului.

Copiii pot fi incurajati sa inceapa prin utilizarea unei case de papusi sau a unui desen al casei,

spunand care camere le displac cel mai mult si unde se simt in siguranta. Papusile si figurinele

de clei sau de plastilina reprezentand familia ii pot ajuta pe copii sa repuna in scena

evenimentele. Ei pot prefera sa descrie ceea ce s-a intamplat prin intermediul unei papusi sau

40

a unei jucarii dragalase. Copiii pot de asemenea sa fie incurajati sa vorbesca printr-un telefon

“fara secrete”, care poate fi un telefon scos din uz, sau unul de jucarie, dar care sa fie decorat

sa arate frumos.

Copiii pot fi inhibati de frici atat imaginare cat si bine fondate. Anumite frici pot fi

anticipate si alinate. Copiii nu trebuie sa se teama ca terapeutul I-ar putea pedepsi. Copiii al

caror abuz a implicat fundul sau alte parti intime se pot teme ca vor avea probleme daca vor

folosi “cuvinte rele”. Ei pot fi ajutati prin utilizarea de carti cum ar fi “ O carte foarte

emotionanta” (Hindmann, 1983), ce contine schite deseneate ale corpului nud. Papusile

anatomice care au reprezentate organele genitale sunt de asemenea folositoare, dar ele au fost

atacate de catre unii avocati, si de aceea inainte de utilizarea lor ar trebui autorizate de

departamentul juridic si de managerii serviciului social. Daca aceste papusi sunt folosite ele ar

trebui prezentate copilului cu haine pe ele, ca fiind papusi speciale ce ii pot ajuta pe copiii

care au trecut prin experiente nefericite.

Copiii se pot teme sa nu fie considerati necuviinciosi nu doar pentru ca utilizeaza

anumite cuvinte ci si pentru insistenta asupra unor subiecte despre activitati ce implica zonele

intime ale corpului. Unii dintre ei se poate sa fi fost facuti sa se simta murdari pentru ca au

udat patul sau au facut pe ei. Terapeutii pot demonstra ca ei acceapta acest lucru fara

condamnari poate prin jocul cu pernele, impartasind moderat limbajul necuviincios sau

incurajand jocurile ce implica murdarirea. Pictarea de tablouri cu vopsea lipicioasa cu mainile

sau cu degetele, sau cu nisip si apa ofera senzatii minunate si pot fi utilizate pentru a se arata

ca terapeutul nu este deranjat de mizerie.

Pe de alta parte, daca li se acorda prea multa libertate, copiii se pot teme ca ei si situatia

vor scapa de sub control. Terapeutul trebuie sa demonstreze ca limitele sedintei vor fi

mentinute prin, de exemplu, terminarea la timp, insistenta ca mizeria sa fie curatata la sfarsit,

si printr-o fermitate blanda daca comportamentul copilului devine greu de facut fata. Pe de

alta parte, vor fi foarte putine situatii in care controlul este dificil de mentinut si obiectele sa

se sparga sau sa se strice. Deci este recomandabil sa se evite utilizarea unor obiecte de valoare

ce nu pot fi distruse sau pierdute.

Vina poate de asemenea sa-I opreasca pe copii din exprimarea sentimentelor, fiind

esentiala o atitudine noncritica a terapeutului. De asemenea este important ca aceasta atitudine

sa fie pastrata si in relatie cu activitatile faptasilor descrise de catre copil. Este in regula ca

terapeutul sa spuna “Ai dreptul sa fii suparata pe ea” daca copilul arata manie pentru o mama

abuziva, dar nu “Sunt foarte suparat pe mama ta”. Aceasta este pentru ca sentimentele

copilului fata de abuzatori pot varia de la o loialitate intensa (umbre ale sindromului

41

Stockholm) pana la ambivalenta. Copiii pot crede ca un adult care isi exprima mania asupra

abuzorului lor ii vor considera prosti pentru ca resimt afectiune fata de faptas.

Exista un exercitiu folositor pentru a-I ajuta pe copii sa-si exprime sentimentele.

Terapeutul deseneaza trei capete goale, si copiii sunt invitati sa deseneze fetele, facand

expresii care sa arate cum se simt oamenii. Deseori ei aleg furia, tristetea si fericirea.

Terapeutul se poate implica prin desenarea unor fete cu sentimentele pe care un copil le poate

avea, cum ar fi rusinea, frica sau singuratatea. Atunci cand copilul termina, terapeutul poate

intreba “Ce anume te infurie?”, “Ce te intrista?” “Ce te-ar face fericit?” , si apoi poate folosi

propriile desene pentru a explora emotii aditionale.

Majoritatea copiilor abuzati simt furie, si aceasta poate sa nu fie directionata catre

agresor. Deseori ea este intoarsa asupra lor in forma devalorizarii de sine si depresiei. Exista

jocuri si exercitii care ajuta copiii sa-si exprime furia intr-un mod securizant si sa o

directioneze catre cei care au provocat-o. Intr-un joc copilul alege o papusa care sa-l

reprezinte pe agresor si sunt incurajati sa-si exprime furia pe aceasta papusa. In mod similar

pot modela sau desena o reprezentare a agresorului si apoi sa o mazgaleasca, sa o rupa sau sa

arunce obiecte in ea. Multi copii gasesc aceste exercitii ca fiind foarte dificile. O fetita a

preferat sa rasuceasca o papusa din ce in ce mai repede si mai dur, pe masura ce vorbea. O

alta si-a exprimat furia prin atacarea terapeutului (care era protejat de un scut) cu o sabie de

jucarie, pretinzand ca el reprezenta membrii din familia ei pe care era suparata.

Maria, Lloyd, Helen, Sarah si Roy au subliniat toti cat de singuri se simteau. Copiii ca

acestia pot fi ajutati sa-si dea seama ca nu sunt singurii care au fost abuzati. Exista un numar

de povesti binecunoscute cum ar fi Cenusareasa ce ofera exemplul unor tineri care au fost

fizic si emotional abuzati sau neglijati. Sunt mai putine povestile pentru copiii abuzati sexual,

dar au fost facute carti si filme despre acest subiect.

Un motiv al izolarii este ca copiii au fost atat de raniti incat si-au construit o bariera

protectiva. In acest caz este utila o papusa arici. Copiilor li se poate arata cum papusa arici

este prea intepatoare pe afara pentru ca cineva sa-l poata imbratisa atunci cand ea se simte in

pericol, dar ca in interior el este delicat si se simte in siguranta atunci cand poate sa se apropie

de oameni.

Pentru unii copii atingerea mangaitoare si imbratisarea reprezinta ceva cu totul

necunoscut si strain sau un inceput pentru activitatea sexuala. Totusi oamenii care au

probleme pot beneficia din confortul fizic, iar copii abuzati au nevoie sa simta ca nu sunt de

neatins. Helen s-a retras de la tatal ei care dorea s-o imbratiseze intr-o maniera parinteasca,

calda, deoarece se simtea prea murdara si vinovata pentru a fi atinsa de el. Terapeutul poate

incepe prin oferirea de confort fizic cu ajutorul marionetelor. Mana ei poate atinge mana

42

copilului in siguranta imprejmuiti de marioneta. Cateodata marionetele nu sunt necesare daca

tanarul poate accepta o linistitoare strangere a mainii sau a umarului.

Cateodata copiii sunt foarte confuzi in legatura cu ceea ce li s-a intamplat. Le este de

ajutor daca sunt incurajati sa povesteasca ceea ce au experimentat, si aceasta poate fi schitat.

Un copil care a trecut prin foarte multe schimbari poate fi ajutat prin crearea unei carti cu

povestea lui de viata. Dupa cum a fost descris in Capitolul 6, aceasta este o metoda care e

foarte bine folosita acum la copii care au fost adoptati, si care au experimentat mai multe

familii adoptive.

In cazurile de abuz sexual experientele copiilor pot fi clarificate prin utilizarea unei

simple carti “intamplari din viata”. O fetita de doisprezece ani, Ema, al carei tata a incercat sa-

I violeze sora mai mare, nu putea intelege de ce existau restrictiile pentru activitatile tatalui.

Emei I s-a spus, cu ajutorul diagramelor si cartilor potrivite pentru varsta ei, cum actiunile

tatalui ei ar fi putut avea ca rezultat ca sora ei sa ramana insarcinata cu copilul tatalui. Apoi

fata si terapeutul au incercat sa deeneze un arbore genealogic care sa includa copilul ipotetic.

Pe masura ce fetita si-a dat seama cat de greu i-ar fi copilului sa diferentieze parintii de bunici

sau matusile de surori, a inceput sa inteleaga de ce abuzul tatalui ei asupra surorii a trebuit sa

fie oprit, si unele din sentimentele ei ambivalente au disparut.

Terapeutii familiarizati cu consilierea pierderii recunosc ca exprimarea fricii, vinovatiei,

furiei, izolarii si confuziei este deseori asociata cu doliul si procesul de jelire. Copiii abuzati

sunt copii in doliu pentru ca ei au pierdut – cel putin – securitatea, stima de sine si iubirea

neconditionata. Jocurile si exercitiile care ii pot ajuta pe copiii in doliu sa-si exprime

sentimentele sunt de ajutor si celor abuzati, si bineinteles, viceversa.

Mesajele pozitiveMesajele pozitive

O trasatura intalnita la majoritatea victimelor abuzului este o joasa stima de sine.

Aceasta isi are radacinile in credinta ca daca ei ar fi fost mai buni ei ar fi fost iubiti de catre

parinti. Stima de sine scazuta este intarita de sentimentele de vina si rusine. Acesti copii au

nevoie sa stie ca ei merita ajutorul si timpul care li se acorda. Ei au nevoie sa fie laudati atunci

cand este cazul.

Exista un numar de modalitati de evaluare a gravitatii pagubelor produse de abuz asupra

stimei de sine a copilului. Poate fi determinat prin intrebarea daca le place sau nu numele pe

care il poarta. Poate fi util ca aceasta tema sa fie explorata in continuare prin intrebarea daca

stiu de ce le-a fost dat acel nume si daca au o porecla in familie. Tatal lui Sarah, in

nemultumirea lui fata de sotie si fetele sale, le dadea acestora porecle purtate de obicei de

baieti. Tinerii care nu se plac sunt de obicei refractari in desenarea sau modelarea de sine.

43

Aceia care se pot desena pe sine mare si colorat este probabil sa aiba o stima de sine mai mare

decat aceia ce refuza sa se deseneze, sau decat acei care deseneaza figuri mici, sterse sau

urate. Incercarea lenta si blanda de a-I convinge sa se deseneze intr-un mod mai atractiv este o

modalitate de a-I ajuta sa-si imbunatateasca stima de sine. Copiii mai in varsta si mai

imaginativi pot prefera sa se deseneze pe sine ca si copaci, si apoi sa explice desenul. Un

adolescent s-a desenat pe sine ca un copac gol, fara radacini sau frunze, dar cu mari scorburi

pe trunchi. Aceasta a oferit o dovada elocventa a sentimentelor lui de tristete, singuratate, de a

fi poluat de abuz. In sedintele ulterioare a fost capabil sa adauge frunze, radacini si sa stearga

scorburile. Acest exercitiu a reflectat progresul pe care l-a facut catre o imagine de sine mai

fericita.

Increderea si stima de sine a copiilor poate de asemenea demonstrata de capacitatea lor

de a sta in fata oglinzii si sa zambeasca. Acei care ezita sa faca acest lucru pot fi incurajati dar

nu obligati sa incerce. Pot fi de asemenea rugati sa se uite in oglinda de acasa si sa se

gandeasca cat de draguti sunt. Aceste sugestii ale terapeutului pot fi primite cu un anumit

nivel de rezistenta sau sarcasm din partea copilului, dar merita incercarea.

Copiii, inclusiv fratii ce nu au fost abuzati dar care au vazut abuzul, deseori se

invinovatesc pe sine pentru tratamentul rau primit, si trebuie sa auda ca nu ei sunt de vina.

Daca sunt suficient de maturi pentru a intelege analogiile, atunci acestea ar trebui utilizate

pentru a ilustra conceptul de responsabilitate a adultului, exemplele incluzand: (I) intrebarea

cine ar fi de vina daca un adult ar fura niste bani si apoi I-ar utiliza pentru a le cumpara

copiilor niste dulciuri sau (II) intrebarea cine ar fi de vina daca un adult care ar fi baut prea

mult ar fi facut accident cu o masina in care s-ar fi aflat si un copil. Acestea arata ca, in ciuda

faptului ca un copil se poate bucura sau beneficia de pe urma activitatii, el sau ea nu sunt

vinovati. Totusi, copiii trebuie sa stie ca au un nivel de responsabilitate daca ei la randul lor

abuzeaza alti copii. Ryan (1989) avertizeaza in legatura cu pericolele ducerii mesajelor

deresponsabilizarii prea departe si generalizandu-le la toate situatiile.

In cazurile in care copii au reusit sa atraga atentia asupra abuzului, ei au nevoie sa auda

ca au facut lucrul care trebuia. Prin dezvaluirea lor au ajutat la protejarea lor si a altor copii, si

de asemenea au facut posibil ca parintii lor sa primeasca ajutor. Nu este vina lor daca

dezvaluirea a dus la indepartarea lor din familie sau la dezintegrarea familiei.

Munca de protejareMunca de protejare

In orice familie sau grup, membrii vor adopta diferite roluri – parinte, conducator,

catalizator, clovn. Atunci cand familia sau grupul are probleme de obicei sunt invinovatiti

membrii, devenind tapi ispasitori, victime sau invalizi. Copiii abuzati au de obicei un rol

44

negativ, si, precum Lloyd, incep sa se comporte intr-un mod coerent rolului. Altii, precum

Maria, preiau un rol parentificat, ajutandu-si mama sau tatal si protejandu-si fratii.

In timpul terapiei, copiii pot sa isi fi exprimat sentimentele si sa fi integrat anumite

mesaje, dar daca nu invata roluri noi, vor ramane parentificati sau tapi ispasitori atunci cand

se vor alatura familiei originare sau celei noi. Ei vor benefica din terapie ajutandu-I sa adopte

roluri noi. Daca rolul lor a fost unul de parinte ei trebuie sa invete ca responsabilitatea

apartine adultilor si nu copiilor. O fetita de opt ani, Lisa, care a incercat sa-I protejeze pe fratii

sai si surorile sale mai mici, si-a creat un joc pentru ea insasi. Utilizand un décor de ferma, I-a

pus pe toti copiii de animale intr-un stabiliment. Apoi a ales doi cai de caruta puternici si I-a

pus langa copii, spunand ca este de datoria animalelor adult sa aiba grija de copii. Terapeutul

a fost capabil sa subscrie si sa joace jocul din nou si din nou pana cand Lisa a fost convinsa ca

atat ea cat si fratii ei mai mici aveau dreptul sa fie ingrijiti de catre adulti.

Copiii care au fost tapi ispasitori vor beneficia de pe urma exercitiilor care inainteaza

valoarea de sine si care invata asertivitatea. Ei pot pune in scena cu ajutorul papusilor,

mariontelor si modelajelor scenete care sa reflecte situatia lor, dar cu sfarsituri diferite, care sa

asigure ca nu mai sunt tapi ispasitori in noua versiune. Ei pot dramatiza de asemenea situatii

posibile in care ar putea fi hartuiti sau exploatati, invatand prin ele cum sa se apere.

Copiii pot invata ca desi pot sa nu reziste cuiva mai puternic, totusi au dreptul sa incerce

sa se protejeze pe sine si sa caute ajutorul cuiva care poate sa-I protejeze. Un joc care

inainteaza acest lucru si ii incurajeaza pe copii sa se gandeasca la persoanele la care pot apela

pentru ajutor este acesta ce implica alegerea din partea copilului a unui obiect care sa

reprezinta un castel in care el sa fie imparat. Impreuna cu ei in castel sunt toate persoanele si

lucrurile care ii plac – parintii, inghetata, cinema, fratii si surorile, bunicii, zile de nastere. In

afara castelui se afla armata dusmanilor ce ameninta fericirea si securitatea copilului, formata

din persoanele si lucrurile care nu-I plac – paienjeni, un anumit profesor, fantome, crocodili,

luarea de bataie, tatal care bea si e furios. Intre armata amenintatoare si castel se mai afla o

alta armata formata din toti oamenii care ii pot proteja – mama, un anumit profesor, bunica,

un lucrator social, politia. Daca un copil prefera animalele sau presonajele SF aceasta tema

poate fi adaptata intr-o ferma amenintata de animalele salbatice sau intr-o planeta atacata de

extraterestri.

In cazul copiilor abuzati sexual trebuie sa ne asiguram ca ei inteleg diferenta dintre o

atingere nevinovata si una nepotrivita. Este atingerea buna precum mangaierea unei jucarii

dragalase, atingerea rea cum este ciupitul, si atingerea “foarte rea” care ii face sa se simta

inconfortabil si rusinati mai ales cand implica partile intime. Copiii neglijati au nevoie sa

diferentieze intre lacomie, care este luarea unor dulciuri dupa ce au mancat o masa

45

indestulatoare, si supravietuire, care se refera la dreptul de a cere mancare daca le este foame,

si sa se planga la cineva daca nu li se da sa manance. Copiii care sunt batuti sau injurati pot fi

ajutati sa distinga intre neascultare care poate merita pedeapsa, si intre prezenta in locul gresit

atunci cand parintele se afla intr-o dispozitie proasta. In functie de varsta copilului, povestile,

teatrul de papusi sau chestionarele sunt cateva dintre modalitatile in care aceste distingeri pot

fi facute.

In final, copiii au nevoie sa invete ca exista diferite tipuri de secrete, unele trebuind sa

fie tinute, in timp ce altele nu. Daca prin tinerea unui secret, ei sau alcineva este facut sa

sufere sau sa se simta inconfortabil, atunci secretul ar trebui spus cuiva care poate ajuta. Daca

se tem ca ar putea fi consecinte teribile daca spun, atunci pot fi incurajati sa foloseasca un

siretlic precum incrucisarea degetelor pentru a indeparta orice rau. Din pacate, aceasta nu

poate ajuta acei copii abuzati care au o teama reala de a nu fi luati de acasa sau de a-I supara

pe parinti, dar ii poate ajuta atunci cand amenintarea este nerealista, de exemplu daca unui

copil I se spune ca va fi transformat intr-o broasca daca va spune.

Sfarsitul terapiei individualeSfarsitul terapiei individuale

Sfarsitul lucrului individual poate insemna inceputul terapiei de familie sau de grup,

desi copilul ar fi putut fi implicat in acestea si in timpul lucrului individual. Atunci cand

sfarsitul lucrului individual inseamna ca copilul nu il va mai vedea pe terapeut, trebuie avuta

grija pentru a termina intr-o nota pozitiva. Cateodata, in timpul ultimei sedinte planificate

copilul poate divulga informatii care ii pot face sa creada ca terapeutul ii va respinge sau ca

acesta va fi devastat de vesti. In aceste cazuri, dupa cum am mentionat mai devreme,

terapeutul trebuie sa aranjeze o intalnire de verificare care sa-I arate copilului ca nu a fost

respins si ca terapeutul nu a fost ranit de ceva ce a zis copilul. Pentru terapeutii care nu au

timp, o scurta sedinta informala este mai buna decat nici una.

Daca urmeaza sa fie doar cateva sedinte planificate, atunci copilului I se poate spune de

la inceput ca il va vedea pe terapeut pentru, sa zicem, sase sedinte. Dupa fiecare sedinta

copilul poate fi anuntat ca mai sunt cinci sau cateva sedinte. Daca numarul de sedinte nu a

fost stabilit, atunci pe masura ce terapeutul simte ca se apropie sfarsitul, copilul trebuie

pregatit pentru faptul ca va trece intr-o alta etapa.

Majoritatii copiilor le place lucrul individual in ciuda faptului ca acesta poate fi

dureroase. Uneori se ataseaza de o anumita jucarie, dar rareori li se permite sa o pastreze,

totusi, putandu-li-se da o fotografie a jucariei lor preferate. Majoritatea copiilor accepta faptul

ca echipamentul de joc trebuie sa ramana acolo unde este. Aceasta poate conduce la o discutie

folositoare despre ceea ce inseamna casa, si de ce – in cazul copiilor adoptati, copiii trebuie

46

sa-si paraseasca casa. De asemenea copiii se pot atasa de terapeutul lor, si iarasi li se poate da

o fotografie sau o alta amintire cum ar fi o insigna, un nasture sau un desen. Terapeutii pot

dori sa deseneze un trofeu si sa-l dea copilului ca un premiu pentru ca au fost atat de curajosi.

Acest schimb poate fi foarte folositor daca terapeutul a cerut sa pastreze unele dintre desenele

copilului.

In final, terapia individuala o poate ajuta pe victima sa faca fata pentru o vreme, dar

uneori acesti au nevoie de asistenta mai tarziu in viata cand ajung intr-un alt punct important,

cum ar fi nasterea propriului copil. Aceste evenimente pot trezi amintiri si emotii de mult

ingropate. Copiii pot fi pregatiti pentru acest lucru prin a li se spune ca ocazional oamenii au

probleme care reapar dar ei au dreptul de a cere asistenta din nou.

47

44

LLUCRULUCRUL CUCU COPIIICOPIII ÎNÎN CONTEXTULCONTEXTUL FAMILIALFAMILIAL

După cum am definit în introducere, abuzarea copilului se produce în familii şi astfel ar

părea potrivit ca ajutarea copiilor, în multe cazuri, să aibă loc în contextul familiei. Acest

capitol nu este conceput ca un studiu în profunzime al terapiei de familie. În schimb, priveşte

tipul de ajutor pe care un asistent social, care are cunoştinţe despre dinamica familiei, îl poate

acorda. Toate sugestiile care sunt prezentate au la bază experienţa practică. Asistenţii care au

folosit metodele descrise erau specialişti ocupaţi cu multe alte solicitări în timpul de lucru şi

cu puţine resurse. Ei nu s-au privit pe ei înşişi ca „experţi”, însă şi-au însuşit modul de

intervenţie profesionistă printr-o sistematizare atentă, acceptând sfaturile colegilor, exersând

tehnicile şi fiind receptivi la sentimentele şi nevoile clienţilor.

Pe de altă parte, Sinead, un adult abuzat în copilărie, trage un semnal de alarmă în

privinţa rigidităţii şi adeziunii exagerate în lucrul cu familia:

- Tatăl meu a fost un adevărat tiran. Pe când aveam 5 ani şi fratele meu avea 9 ani, noi

eram complet retraşi ăn noi înşine. Nu ne mişcam sau vorbeam fără a cere voie. Nu ne

jucam şi eram foarte tăcuţi. Părinţii mei avea probleme, aşa că ne-am dus să stăm cu o

mătuşă. Ea era atât de îngrijorată în privinţa noastră încât ne-a dus la un psihiatru. Din

cauză că părinţii mei nu urmau să fie incluşi într-un program de terapie, psihiatru a

spus că nu se poate face nimic. El nu dorea să trateze copiii fără părinţii lor. Astfel că

nu ni s-a oferit niciun ajutor şi am fost lăsaţi să ne descurcăm singuri în continuare.

Sinead s-a gândit cât de importantă ar fi fost atunci orice formă de terapie prin joc sau

de travaliu individual. Ar fi fost minunat să fi putut să se joace spontan, să fi avut atenţia unui

adult înţelegător fără să se teamă de pedeapsă şi să fi fot capabil să-şi exprime în siguranţă

temerile şi frustrările ei. Ideal este să se intervină în întreaga familie, dar dacă acest lucru nu

etse posibil, copilul nu trebuie abandonat. Lucrul doar cu copilul, individual sau în grup, este

mai bine decât nimic.

48

Avantaje şi dezavantajeAvantaje şi dezavantaje

AvantajeAvantaje

Un avantaj al lucrului cu familia este acela că poate aduce la suprafaţă afecte puternice,

demult îngropate. După cum am explicat în primul capitol, copiii se pot ataşa de părinţii

abuzivi. Deseori ei îşi doresc ca abuzul să înceteze,dar tânjesc după dragostea abuzatorului. În

multe cazuri, părinţii abuzivi manifestă un dram de afectivitate faţă de odraslele lor, în ciuda

faptului că îi abuzează. Cea mai vagă urmă de dragoste din partea părinţilor merită accentuată,

existând pericolul de a fi distrugătoare, fapt care îi determină pe aceştia să adopte atitudini şi

comportamente mai grijulii.

Un alt avantaj este acela că lucrul cu familia poate transforma o familie care nu făcea

faţă problemelor într-una care poate oferi un mediu „suficient de bun”. Acest lucru este în

interesul copilului, deoarece copiii au o mare nevoie de afiliere. Acest sentiment este întărit

prin accentul pus pe familie în reclame, în şcoală, la televizor, în reviste şi în benzi desenate.

Promovarea unei largi game de produse de la supă la maşini de familie prezintă deseori o

familie fericită formată din tată, mamă şi doi sau trei copii veseli.

Un avantaj ulterior al lucrului cu familia, luat din teoria sistemelor, postulează faptul că

dacă un membru se schimbă, sistemul ca întreg se va schimba. Chiar dacă familia va încerca

să menţină status quo-ul, dacă s-a angajat în schimbare şi este ajutată în această încercare,

funcţionarea acesteia se va îmbunătăţi. De-a lungul unei şedinţe cu familia un părinte care a

recunoscut responsabilitatea abuzului poate fi ajutat să comunice acest lucru copiilor. Aceasta

îl ajută pe copil să se elibereze de vină şi de responsabilitate şi poate marca începutul unei noi

forme de comunicare, sinceră şi deschisă.

În cazurile în care copiii rămân acasă sau se întorc la familia lor, nu este eficientă

excluderea altor membri ai familiei. Copiii abuzaţi învaţă să se adapteze abuzului.

Comportamentul lor poate părea „anormal”, dar văzut în contextul familiei, este o

compensare normală a unei situaţii anormale. Jessica Cameronchild (1978) a fost abuzată fizic

şi emoţional încă de când era mică. Ca adolescentă a încercat să se sinucidă; unul dintre fraţii

ei se sinucisese deja. Jessica a fost spitalizată şi i s-a acordat terapie. Ea a scris:

„Psihiatrul şi angajaţii spitalului aveau de fapt o atitudine double bind, nefolositoare şi

distructivă, prin includerea mea într-un program prin care mi se cerea să renunţ la

defensele mele, care îmi erau vitale pentru supravieţuirea în familie ... direcţia

tratamentului meu a exacerbat violenţa fraţilor mei acasă, a iertat maltratările pe care

le-am suportat din partea părinţilor, a întărit atitudinea de negare a acestora, şi a

accentuat părerea mea despre zădărnicia lumii, în general”(p.148).

49

A trata părinţii fără a implica copiii poate fi în egală măsură nefolositor. Scopul oricărei

intervenţii este schimbarea; cu părinţii abuzivi este de dorit să se orienteze către o schimbare

în comportamentul acestora în relaţie cu copiii. Acesta este de obicei un proces de durată. În

cazul în care copiii trăiesc acasă, este puţin probabil ca abuzul să înceteze imediat. În tot acest

timp, chiar dacă părinţii încep să înţeleagă şi încearcă să se schimbe, unele comportamente

abuzive vor continua, cu toate consecinţele pe care le are în dezvoltarea copilului. În cazul în

care copiii sunt direct implicaţi în acest proces, vor avea parte cel puţin de consiliere pentru a

compensa efectele negative ale abuzului care continuă.

Copiii înşişi s-au adaptat la comportamentul abuziv al părinţilor. Maric vorbea despre a

fi cu un pas înaintea tatălui său. Când li se acordă consiliere doar părinţilor aceştia se vor

schimba, dar copiii pot deveni confuzi şi mai speriaţi.Ei erau în siguranţă cu „răul” pe care îl

ştiau. Acum sunt nesiguri pentru că nu mai pot anticipa comportamentul părinţilor. În cazurile

în care un copil a avut rolul de victimă sau de ţap ispăşitor acest lucru nu mai este necesar pe

măsură ce comportamentul parental se îmbunătăţeşte. Dar aceasta poate însemna că copilul nu

se mai simte valoros pentru părinţi şi teama de a fi omorât reapare. Copiii pot reacţiona

încercând să îl provoace pe părinte să îi abuzeze din nou, pentru a încerca să refacă situaţia

anterioară, care îi este familiară.

Pattern-urile şi formele de comunicare sunt foarte importante în familii. Părinţii care

beneficiază de ajutor vor învăţa să comunice mai deschis şi mai direct cu copiii. Dar, în cazul

în care copiii nu au învăţat aceleaşi pattern-uri de comunicare, vor deveni din nou confuzi.

Într-o familie, cea mai mare fiică şi-a apărat fraţii mai mici. Ea s-a comportat mereu ca

purtătoarea lor de cuvânt, suportând atacurile de furie şi violenţă ale tatălui. Părinţii au

încercat să relaţioneze mai deschis cu copiii mai mici, care, neînţelegând ce se întâmpla au

devenit speriaţi şi indiferenţi. Fiica mai mare s-a simţit ignorată şi respinsă. Părinţii s-au simţit

frustraţi căci noul comportament, în loc să îmbunătăţească situaţia, părea să o înrăutăţească.

Lucrul cu familia prin care toţi membrii sunt învăţaţi împreună noi pattern-uri de comunicare

ar fi evitat aceste dificultăţi.

Există un avantaj în lucrul cu familia chair dacă nu este planificată întoarcerea copiilor

în familie. După cum deja am menţionat, părinţii abuzivi sunt importanţi pentru copiii lor,

dându-le sentimentul de aparţinere. Ne amintim că Sarah, cu toate că simţea o repulsie

puternică faţă de tatăl ei şi faţă de abuz, nu s-a simţit eliberată când a fost luată de acasă şi

dusă la un internat. Ea s-a simţit pur şi simplu abandonată, fără un sens al aparţinerii. Este

demnă de laudă formarea de legături pozitive între membrii familiei, astfel încât ei să rămână

uniţi, chiar şi atunci când nu locuiesc împreună. Excepţia ar fi acele puţine cazuri în care

bebeluşii urmează să fie încredinţaţi definitiv unor asistenţi maternali, iar toate legăturile cu

50

familia de origine vor fi întrerupte. Chiar şi aici, totuşi, este de lucru cu părinţii pentru a ne

asigura că părinţii sunt capabili să transmită mesaje pozitive copilului, dacă acesta îi va căuta

la vârsta adultă.

Fără lucrul cu familia, vizitele pot fi dure. Copilul care dezvăluie abuzul poate fi

învinuit de separarea membrilor familiei. Acest fapt poate afecta familia extinsă, situaţie în

care poate bunicii sau alte rude trimit cadouri tuturor copiilor, mai puţin celui care a dezvăluit

abuzul. Lucrul cu familia îi poate ajuta pe toţi membrii să înţeleagă şi să recunoască faptul că

părinţii sunt responsabili pentru abuz şi consecinţele acestuia, uşurând astfel copiii de

sentimentele de vină şi ruşine, în vreme ce puţina dragoste care este în familie este exprimată

şi împărtăşită.

DezavantajeDezavantaje

Pentru majoritatea oamenilor familiarul este securizant, iar necunoscutul este de temut.

Schimbarea înseamnă adesea deplasarea de la familiar către necunoscut. Evoluţia lentă este

relativ confortabilă şi aduce un echilibru între disconfortul schimbării şi nevoia de adaptare la

circumstanţe schimbătoare. O criză bruscă poate provoca o schimbare bruscă, însă fără nici o

altă intervenţie, sistemul va recrea situaţia anterioară crizei.

Dezvăluirea sau intervenţia profesionistă într-o famile abuzivă reprezintă o criză.

Familia se poate schimba temporar, însă odată ce criza a trecut, familia va încerca să revină la

situaţia anterioară. În cazurile de abuz sexual un părinte îl poate alunga de acasă pe partenerul

abuzator imediat, doar pentru a-l primi înapoi îndată ce discuţiile cu privire la caz şi

demersurile legale s-au încheiat. Este puţin probabil ca un singur asistent social să poată să

reziste acestei tendinţe puternice, inerente oricărui sistem, de a reveni la status quo – numită

homeostazie.

Principala problemă întâlnită de un terapeut ce încearcă să intervină de unul singur este

riscul de a fi absorbit în sistemul familiei. Familiile au capacitatea de a găsi roluri pentru

persoanele care pot deveni o ameninţare. Rolurile includ „unchi/mătuşă bogată”- cel care

întreţine familia în mod constant; „prietenul de familie”- confidentul căriua i se pot încredinţa

secretele de familie; sau „naşa magică”- persoana care va rezolva toate problemele

instantaneu, ca prin magie. În unele cazuri lucrătorul poate deveni în mod clar un aliat al

părintelui abuziv, condamnând comportamentul copilului ca fiind provocativ sau seductiv.

Deoarece nevoile şi cererile membrilor sunt deseori conflictulae, un singur profesionist,

încercând să satisfacă cererile întregii familii, este pus în faţa unei sarcini imposibile. Este

probabil ca el sau ea să devină epuizat emoţional sau va găsi suficientă energie doar petru

unul sau doi membri.

51

O critică majoră adusă lucrului cu familia, bazată pe teoria sistemelor, a fost exprimată

de MacLeud şi Saraga (1988), deoarece, specific în cazurile de abuz sexual, autorul abuzului

evită responsabilitatea şi plasează vina pentru abuz în sistemul familiei, şi astfel, alţi membri

ai sistemului – părintele nonabuziv şi victima – împart în aceeaşi măsură responsabilitatea.

Oricine lucrează cu familiile trebuie să fie sigur cine este responsabil pentru ceea ce merge

rău; dezechilibrele de putere trebuie să fie recunoscute. Părinţilor li se dă o mare putere asupra

copiilor lor şi ei trebuie să o utilizeze pentru bunăstarea acestora. Într-o societate patriarhală

este probabil ca tatăl să deţină cea mai mare putere. Dacă el a exploatat acest lucru el trebuie

să îşi asume responsabilitatea pentru comportamentul său.

Analiza SWOTAnaliza SWOT

Una dintre problemele care apar în asistarea unei familii este că cei din anumite sectoare

ale societăţii pot fi „patologizaţi” când sunt priviţi din perspectiva unor profesionişti care

provin din diferite, şi de obicei mai puternice, sectoare. Acest fapt a fost subliniat în relaţie cu

clasa socială (Gittins, 1993) şi cu moştenirea culturală, în special familiile de negri într-o

societate predominant albă (Gibson / Lewis, 1985; Howitt /Owusu-Bempah, 1994). Pe de altă

parte, anchetele sociale (de exemplu Malcolm Page / Jasmine Beckford) au indicat că

asistenţii sociali din direcţia de protecţie a copilului au operat o „regulă a

optimismului”(Dingwall et al. , 1983) nereuşind să surprindă vulnerabilităţile familiilor. Un

alt risc în asistarea familiilor este acela că specialiştii nu reuşesc să ia în consideraţie factorii

de mediu, concentrându-se mai mult pe deficienţele familiale decât pe circumstanţele

nefavorabile.

O analiză SWOT prezintă aceste riscuri. Este adaptată din analiza organizaţională. Ea

analizează grupul pe baza resurselor interne (S), şi a vulnerabilităţilor (W), în acelaşi timp

luând în considerare oportunităţile exterioare (O) şi pericolele (T). În condiţii ideale, membrii

familiei fac ei singuri exerciţiul, identificând resursele interne şi vulnerabilităţile în propria

familie, şi oportunităţile şi pericolele din propriul mediu. Ei sunt persoanele care îşi cunosc

cel mai bine familia şi modul în care mediul o influenţează.

O analiză SWOT este esenţialment foarte simplă. Tot ceea ce este necesar este o foaie

de hârtie împărţită în patru căsuţe sau patru foi de hârtie. Fiecare căsuţă sau foaie are unul

dintre cele patru titluri: resurse interne, vulnerabilităţi, oportunităţi şi pericole. Sub fiecare

titlu se face o listă a atributelor familiei privind resursele interne, etc. Se pto utiliza propoziţii,

cuvinte cheie sau simboluri comune. Diagramele pot deveni mai complexe dacă unele

vulnerabilităţi pot fi redefinite ca resurse interne sau pericolele ca oportunităţi şi vice versa.

52

Specialiştii pot aista familia în două moduri. În primul rând, pot exista resurse sau

vulnerabilităţi pe care un observator extern le poate identifica, dar pe care familia nu le poate

vedea sau nu vrea să le recunoască. Specialistul poate cunoaşte unele schimbări recente în

legislaţie, politici sau alţi factori ai mediului pe care familia nu le cunoaşte. În al doilea rând,

specialistul poate lucra cu familia pentru dezvoltarea resurselor identificate, pentru

diminuarea efectelor vulnerabilităţilor sau pentru a transforma o vulnerabilitate într-o resursă.

De exemplu, stabilind o rutină minimă, un rol parental neconsecvent se poate transforma într-

o îngrijire flexibilă, empatică. Specialistul poate, în plus , să ajute familia să stabiliească

strategii pentru a beneficia de oportunităţile mediului şi pentru a se proteja de pericolele

externe.

Există şi familii care, din diferite motive, nu pot să facă singure această evaluare. În

aceste cazuri, analiza SWOT poate fi utilizată de către specialist ca un mijloc de cunoaştere şi

de feedback oferit familiei. Totuşi, chiar şi în aceste cazuri în care familia nu a fost capabilă

să se implice total, membrilor familiei li se poate oferi posibilitatea de a-şi prezenta

perspectivele proprii.

Marele avantaj al analizei SWOT este că se iau în considerare resursele familiei, acestea

provenind din cultura lor tradiţională, cercul extins al familiei, experienţele lor trecute sau din

combinarea resurselor membrilor individuali. Este mai puţin probabil ca familiile care diferă

de tipologiile clasice să fie patologizate, deoarece membrilor li se oferă oportunitatea de a

identifica resurselor. Dar, de asemenea, există şi oportunitatea de a fi onest şi sincer în ceea ce

priveşte vulnerabilităţile familiei. În final, impactul mediului nu este trecut cu vederea, astfel

că pot fi explorate propuneri realiste.

Lucrul în echipă cu familia Lucrul în echipă cu familia

În timp ce avantajele lucrului cu familia par să cântărească mai greu decât

dezavantajele, o piedică majoră este aceea că lucrătorul poate fi absorbit ăn sistem. Există

totuşi cîteva strategii care pot să prevină acest lucru. Majoritatea necesită o formă de lucru în

echipă, ceea ce înseamnă că profesioniştii lucrează în strânsă legătură pentru a atinge acelaşi

obiectiv. Aceasta nu este acelaşi lucru cu cooperarea interdisciplinară; un medic de familie şi

un specialist în educaţie (EWO) pot lucra împreună, dar scopul principal al medicului este

sănătatea familiei, în timp ce acela al specialistului în educaţie este educarea adecvată a

copilului.

Diferite modele de lucru în echipă vor fi sugerate în acest capitol, dar este recunoscut

faptul că uneori resursele locale sunt limitate, astfel încât un singur terapeut este disponibil

pentru întreaga familie. În aceste circumstanţe, alte departamente precum şcoala şi medicul ce

53

familie au datoria de a ajuta asistentul social prin monitorizarea situaţiei cât de mult pot, şi să

transmită informaţiil relevante. Prea des astfel de departamente aşteaptă ca asistentul social să

caute informaţii la ele, în loc să ofere voluntar detalii care pot fi importante.

Specialiştii care lucrează singuri ar trebui să aibă un supervizor capabil să ofere o

perspectivă obiectivă asupra familiei şi asupra implicării acesteia, ajutând astfel lucrătorul să

se protejeze împotriva epuizării emoţionale şi a identificării cu o parte a familiei. În situaţiile

în care supervizorul nu are asuficientă experienţă atât în lucrul cu familia cât şi cu abuzul

copiilor, lucrătorul trebuie încurajat să caute ajutorul unui consilier. Supervizorul şi

consilierul vor coopera pentru a se asigura că abordarea lor este reală şi nu creează

lucrătorului noi situaţii conflictuale.

Lucrul în echipăLucrul în echipă

Lucrul cu un co-terapeut este este abordare deja încercată şi testată atât în terapia de

grup cât şi în cea de familie şi oferă avantaje semnificative atât lucrătorilor cât şi familiei. Doi

lucrători sunt capabili să reziste mai bine presiunii sistemului familial. Este mult mai dificil

penturl o familie să găsească roluri pentru doi noi membri decât să absorbe unul singur.

Nevoile diferite ale tuturor membrilor de familie rareori pot fi împlinite doar de un

lucrător. Chiar şi în situaţiile în care există un singur părinte cu un singur copil, deseori este

dificil să le acorzi atenţie ambilor. O mamă care îşi abuzează copilul este posibili să fie foarte

stresată şi să aibă puternice nevoi emoţionale. Este foarte puţin probabil ca ea să tolereze

faptul că lucrătorul petrece mult timp relaţionând cu copilul, deoarece ea are nevoie de atenţie

pentru ea însăşi. De asemenea, şi copilul este nefericit datorită abuzului asupra sa şi datorită

tensiunii mamei. Terapeutul trebuie să construiască o relaţie cu copilul, devenind astfel o

figură familiară pentru acesta care astfel va accepta să fie îngrijit sau examinat de către

lucrător, dacă devine necesar acest lucru.

Un exerciţiu de joc de rol folositor ilustrează problema care apare inerent în abordarea

„un terapeut pentru o familie”. Participanţii reprezintă situaţia unei familii alcătuite dintr-un

singur părinte nefericit cu doi copii care sunt neglijaţi şi un singur lucrător care vizitează

familia pentru a le uşura problemele. Fără nici o excepţie, toţi participanţii au spus că vizita

lucrătorului a înrăutăţit lucrurile, mai ales pentru cei care jucau rolul copiilor. Dacă lucrîtorul

îi acordă mare parte din atenţia sa părintelui, copilul se simte de două ori neglijat. Oricum,

dacă lucrătorul îşi petrece timpul cu copilul, părintele simte că nevoile lui sunt ignorate sau

înţelese superficial şi astfel trăieşte şi mai multă suferinţă. Părintele se poate teme că

lucrătorul nu caută decât dovezi pentru a lua copilul de lângă el.

54

Această situaţie se poate rezolva dacă sunt implicaţi doi terapeuţi, unul având grijă de

nevoile unor membri ai familiei, în timp ce al doilea se conentrează asupra celorlalţi. Deseori,

ruperea este între părinţi şi copii, sau între bărbaţi şi femei, în familie. Uneori, nevoile unei

persoane sunt atât de copleşitoare încât un singur lucrător îşi concentrează eforturile pe caea

persoană, lăsându-şi un coleg să aibă grijă de nevoile tuturor celorlalţi.

Lucrul în echipă, mai ales acolo und este un conflict între cei doi părinţi, poate oferi un

model de cooperare adultă şi să deschidă comunicarea între părinţi. Cei doi lucrători pot

demonstra atât părinţilor cât şi copiilor că respectul reciproc şi luarea deciziilor împreună sunt

posibile. Pe deasupra, un alt beneficiu este că în situaţii cu risc de violenţă, fiind însoţit de

către un coleg poate oferi o oarecare protecţie.

Neajunsurile acestui mod de lucru sunt evidente. Ambii terapeuţi trebuie să fie calificaţi

şi siguri de sine. Un co-terapeut defensiv care devine posesiv cu clienţii şi încearcă să

„marcheze puncte” împotriva colegului repreznită o forţă distructivă. Doi lucrători pot începe

să oglindească separarea din familie, identificându-se cu diferite sciziuni, şi astfel întărind

conflictul familial. Copiii abuzaţi pot fi nu numai criticaţi şi folosiţi ca ţapi ispăşitori de către

fraţi şi de către părinţi, ci şi de către cei doi lucrători. Un lucrător absorbit în sistemul familial

este grav; doi lucrători astfel abosrbiţi este mai mult decât de două ori mai grav.

În departamentele de asistenţă socială foarte solicitate poate nu sunt suficient de mult

angajaţi pentru a se realiza lucrul în echipă. O soluţie ar fi aceea de a se uni cu alte

departamente cum ar fi probaţiune, educaţie, sau sănătate. Oricum, ofiţerii de probaţiune,

profesorii din comunitate sau asistenţii de sănătate pot avea obiective, limite şi priorităţi

diferite, ceea ce poate face ca orice angajament de lucru pe termen lung în echipă să fie

imposibil.

O altă problemă este cea a supervizării. Coechipierii, chiar şi din acelaşi departament,

pot ave asupervizori diferiţi. Sunt totuşi câteva soluţii. Un supervizor poate fi de acord să aibă

un rol principal, în vreme ce al doilea menţine o viziune de ansamblu pentru ca intervenţia

terapeutică să fie făcută cu responsabilitate. O altă alternativă de soluţionare este reprezentată

de întălniri periodice de supervizare în patru. A trei alternativă este numirea unui alt

supervizor doar pentru un anumit caz.

Atunci când terapeuţii au acelaşi supervizor încă mai sunt probleme dacă să se

întâlnească cu acesta individual sau împreună. Cea mai bună soluţie pare să fie aceea de a

avea întâlniri individuale, astfel încât coechipierii să fie disponibili pentru o parte din timp. O

altă soluţie este să se alterneze întălnirile individuale şi cele de împreună.

De asemenea, înregistrarea şi responsabilitatea cazului prezintă probleme. Dacă

terapeuţii sunt din departamente diferite vor ţine înregistrări individuale, dar dacă sunt din

55

cadrul aceluiaşi departament, este nevoie doar de o înregistrare a cazului. Înregistarea

alternativă a întâlnirilor echilibrează încărcarea lucrătorilor, însă poate porvoca confuzie. Cea

mai practică soluţie pare să fie aceea ca un singur lucrător să aibă responsabilitatea principală

în înregistrare, notarea condiţiilor favorabile, realizarea legăturii cu alte departamente şi alte

aspecte ale managementului de caz.

Supervizarea directă Supervizarea directă

După cum spune şi numele, înseamnă că supervizorii sunt prezenţi în timpul întâlnirilor

cu familia. Ei sunt mai mult decât observatori; rolul lor implică o participare activă.

Supervizarea directă poate lua o varietate de forme, în funcţie de condiţiile disponibile. În cea

mai simplă formă, supervizorul stă liniştit, luând notiţe într-un colţ al camerei în care sunt şi

terapeuţii. La extrema cealaltă un grup de colegi poate vedea un terapeut sau pe ambii printr-

un geam cu vizibilitate unidirecţională sau printr-un sistem de transmitere video. Experienţa

arată că atât terapeuţii cât şi membrii familiei pot să ignore camerele video, ecranele sau alte

persoane şi să se concentreze asupra sarcinii care îi preocupă.

Un important principiu este că toţi membrii familiei trebuie să se pună de acord în

privinţa implicării supervizorilor direcţi. Ei trebuie să înţeleagă ceea ce se întâmplă şi să

accepte faptul că vor avea loc intervenţii. Este postulat clar faptul că supervizorul este acolo

pentru a asista lucrătorul care, astfel, va fi capabil să ajute familia mai eficient. De obicei,

famili este prezentată tuturor supervizorilor. Însă, dacă este un grup care priveşte printr-un

monitor sau un ecran, este mai indicat să fie prezentat un reprezentant al grupului, în timp ce

membrii familiei sunt invitaţi să-i cunoască pe ceilalţi după terminarea şedinţei.

Sunt planificate pauze de-a lungul şedinţei, în care supervizorii şi terapeuţii pot să

analizeze evenimentele care au avut loc până atunci şi să sugereze schimbări în direcţia

intervenţiei terapeutice. În completare vor fi intervenţii ad hoc din partea supervizorilor în

cazul în care lucrătorii şi membrii familiei par să se fi blocat sau par să evite probleme

importante. Aceste intervenţii pot fi comunicate prin telefon sau căşti sau, poate, printr-o

bătaie în uşă. De obicei, notiţele sesiunii şi dosarul cazului sunt realizate de către unul dintre

supervizori, lăsând astfel terapeuţii liberi să-şi concentreze toată energia asupra muncii directe

cu familia.

Acest model poate ajuta terapeuţii să nu devină o parte a sistemului familial. De

exemplu, într-un caz, un singur lucrător bărbat ajuta o familie alcătuită din mamă, tată,

Martin, fiul lor adolescent şi trei copii mai mici. Supervizorii au putut observa cum lucrătorul

a fost determinat să-şi ia rolul de tată puternic în relaţie cu Martin, în loc să dea posibilitatea

tuturor membrilor familiei să se exprime şi să adopte roluri mai adecvate.

56

Supervizorii direcţi pot, de asemenea, să se asigure că terapeutul nu se concentrează pe

nevoile unor membri ai familiei, ceea ce poate duce la excluderea celorlalţi. Un exemplu

pentru a ilustra această situaţie este familia B. Cea mai mare fiică, Clare, a fost abuzată sexual

de către tatăl ei. Mama a fost foarte afectată când a descoperit ceea ce se întâmpla şi a fost

îngrijorată şi pentru sănătatea unicului ei fiu. Domnul B a fost foarte supărat de dezvăluire şi

de consecinţele pe care le poate avea asupra carierei lui. De-a lungul unei şedinţe supervizorii

au observat cum cei doi lucrători si-au concentrat atenţia asupra părinţilor şi au pierdut din

vedere mânia şi suferinţa lui Clare, ceea ce a afectat-o într-o aşa măsură încât supervizorii au

luat în considerare posibilitatea ca ea să încerce să se sinucidă. Atenţia ambilor terapeuţi a fost

distrasă de la Clare de suferinţa manifestată mai puternic a restului familiei.

Sunt probleme inerente ale supervizării directe, inclusiv ameninţarea pe care o simt

terapeuţii în prezenţa colegilor lor care observă şi analizează munca lor. Legat de aceasta este

teama de a-şi pierde credibilitatea în ochii familiei din cauză că par să fie „des corectaţi” de

alţi oameni. Dar experienţa arată că lucrătorii care au supervizori în care se încred consideră

că supervizarea directă este securizantă. Odată ce devine o practică stabilă într-o echipă,

membrii pot ajunge dependenţi de acest mod de supervizare până la situaţia în care o şedinţă

nesupervizată poate fi descurajantă. O familie poate fi ajutată să valorizeze această metodă de

lucru explicându-li-se că două sau mai multe capete sunt mai bune decât unul.

O altă problemă este cea a timpului şi a implicării cerute de la mai mult decât un singur

lucrător. Oricum, este mai bine ca într-un demers terapeutic să aibă loc o terapie eficientă care

să aducă la schimbări reale şi pozitive în funcţionarea familiei decât să intervină un singur

lucrător care doar să amâne pentru un timp o nouă criză. Este pre puţin justificată o intervenţie

care nu acordă un ajutor eficient copiilor abuzaţi. Supervizarea directă are un alt avantaj şi

anume că este o idee mai flexibilă decât lucrul în echipă, deoarece în supervizarea directă nu

trebuie să fie acelaşi supervizor de fiecare dată. Este important să lămurim fatul că

supervizarea directă şi lucrul în echipă pot fi combinată cu supervizarea directă a co-

terapeuţilor.

Merită, poate, să subliniem faptul că supervizarea directă nu este folosită exclusiv în

lucrul cu familia. Poate fi folosită cu grupuri, cupluri şi în lucrul cu o singură persoană.

Oricum, este în mod deosebit valoroasă, după cum s-a menţionat deja, ca mijloc de protecţie

pentru terapeut de a nu fi absorbit într-un sistem familial foarte puternic şi în definitiv,

distructiv. Este în mod particular folositor, după cum a ilustrat cazul lui Clare, în asigurarea

faptului că nevoile membrilor mai puţin puternici din familie nu sunt trecute cu vederea.

57

Model de management de caz în echipăModel de management de caz în echipă

S-a arătat că diferiţi membri de familie au nevoi terapeutice care diferă, şi este greu ca

unul sau chiar doi lucrători să acorde un ajutor eficient fiecărui membru al familiei. Pericolul

constă în faptul că nevoile celor mai tăcute, celor mai retrase persoane, vor fi trecute cu

vederea, şi totuşi, el sau ea poate fi cel mai afectat. Acesta, într-o disperare tăcută, poate

încerca să se sinucidă. De asemenea, nevoile celui mai tânăr membru al familiei, mai ales

dacă încă nu este capabil să verbalizeze sentimentele corent, pot fi ignorate. O abordare totală,

de echipă, poate astfel să pună în lumină nevoile acestuia.

Deseori, o echipă este formată din profesionişti din diferite departamente. O astfel de

echipă a cuprins un ofiţer de probaţiune, un asistent social din cadrul departamentului local

de servicii sociale şi unul de la un departament voluntar. Echipa a fost implicată în lucrul cu

familia C. Cei mai mari copii, Jane, Bruce şi Brian, au fost abuzaţi fizic, iar Jane fusese

abuzată şi sexual de către tatăl lor. Două fiice mai mici, probabil nu fuseseră abuzate. Domnul

C a fost condamnat în urma acuzaţiilor sexuale şi lăsat în probaţiune. Jane a ales să fie

îngrijită într-un centru. Ofiţerul de probaţiune a lucrat cu domnul C şi a iniţiat un program de

consiliere maritală cu domnul şi doamna C. Asistenţii sociali au acordat doamnei C ajutor

concret, când domnul C a părăsit casa pentru o perioadă, au ajutat la aranjamentele de îngrijire

al lui Jane şi i-au întreţinut pe doamna C şi pe băieţi. Lucrătorul de la departamentul voluntar

s-a focalizat pe terapia pentru Jane şi pe muncă preventivă cu fetele mai mici. Echipa ar fi

putut să înceapă să oglindească conflictele dintre indivizi şi sub-grupuri în familie, creând

astfel şi mai multă confuzie decât era. În ciuda numeroaselor ajutoarelor implicate, intervenţia

ar fi putut fi ineficientă şi nevoile unor membri ai familiei ignorate.

Pentru a evita capcanele evidente a fost numit un manager de caz în echipă. Ea nu avea

o implicare directă în familie, dar avea un rol vital în coordonarea intervenţiei individuale a

lucrătorilor. Managerul de caz era responsabil de organizarea întâlnirilor celor trei lucrători la

anumite intervale de timp. Întâlnirile din două în două săptămâni sau lunare păreau să fie

potrivite, în funcţie de stadiul în care se afla cazul. În timpul întâlnirilor, terapeuţii subliniau

implicarea lor ca urmare a întânirii anterioare şi raportau despre situaţia membrilor familiei cu

care interacţionau. Apoi managerul de caz îi ajuta să analizeze ceea ce se întâmplă şi să se

pregătească pentru o nouă etapă de lucru. În timpul unei întâlniri a fost un conflict deschis

între ofiţerul de probaţiune şi terapeutul lui Jane. Managerul a fost capabil să-i ajutepe

lucrători să vadă modul în care reflectau furia şi tensiunea care se acumulase între domnul C

şi Jane. De asemenea, managerul era responsabil cu păstrarea înregistărilor fiecărei întâlniri şi

cu aranjarea datei şi locului următoarei întălniri.

58

Modelul managementului de caz poate fi folosit cu familii mici. În cazul unei mame

care îşi neglija cei doi copii mici, un manager de caz a coordonat eforturile unui terapeut prin

joc, asistent medical, ale unui consilier de familie şi ale unui asistent social. Modelul poate fi,

de asemenea, folosit cu echipă mare. În alt exemplu, Ricky, un băiat adolescent, şi-a abuzat

sexual sora mai mică. Un lucrător l-a ajutat pe Ricky, care a fost primit în grijă într-un centru.

Un terapeut specializat în terapie prin joc a ajutat-o pe fetiţă şi doi angajaţi din cadrul

Direcţiei de Protecţie a Copilului şi Familiei au asigurat serviciile de terapie maritală şi de

familie. Din cauză că în familie mai erau câţiva copii, un asistent social dintr-un departament

local a ajutat cu aranjamentele practice şi le-a acordat atenţie copiilor care stăteau acasă.

Intervenţiile individuale şi cele comune ale lucrătorilor au fost coordonate de către un

manager de caz.

Când acest model este folosit, familia trebuie să fie informată în legătură cu ceea ce se

întâmplă şi să le fie adusă la cunoştinţă existenţa şi implicarea unui manager de caz, chiar

dacă acesta, de obicei, nu întâlneşte familia. Dacă familia cere să îl întâlnească pe managerul

de caz, aceasta ar trebui realizată către sfârşitul intervenţiei.

Principala obiecţie adusă acestui model este că pare costisitoare. Oricum, fiecare

lucrător poate fi implicat în câteva astfel de cazuri în acelaşi timp, datorită faptului că

solicitările emoţionale sunt împărţite între specialiştii implicaţi în fiecare caz. Un singur

lucrător care încearcă să atingă acelaşi obiectiv pe cont propriu îşi dă seama că sarcina este

copleşitoare şi îi ia mult timp. În loc să petreacă câteva ore în fiecare săptămână contactându-

şi colegii lucrători şi ei, prin telefon, eforturile sunt coordonate prin şedinţe de două ore

bilunar sau lunar, cu scurte telefoane între şedinţe doar când este necesar.

Supervizarea este o altă problemă, mai ales dacă supervizorul oricărui terapeut se simte

ameninţat de influenţa managerului de caz. Nu este indicat ca supervizorii să participe la

întâlnirile de management de caz. Prezenţa acestora ar face ca şedinţele să dureze prea mult şi

să se desfăşoare greoi. Totuşi, pot fi aranjate ocazional întâlniri suplimentare la care

supervizorii să-şi expună preocupările cu privire la caz.

O ultimă problemă care poate perturba funcţionarea echipei este aceea a problemelor

personale ascunse. De exemplu, poate unul dintre membrii echipei a fost a buzat în copilărie

şi poate nu şi-a rezolvat această problemă de fond. Atunci când un manager de caz

suspectează că ar putea fi implicată o problemă personală, acesta ar trebui să aranjeze o

întâlnire individuală cu respectivul lucrător pentru a găsi o cale de a-i ajuta pe ceilalţi membri

ai echipei să recunoască ceea ce se întâmplă.

59

Centre pentru familiiCentre pentru familii

Lucrul în echipă este o caracteristică a centrelor pentru familii. Sunt multe proiecte

diferite care sunt numite centre pentru familie. Într-un model întreaga familie vine într-un

centru câteva zile pe săptămână. Obiectivul principal este de a îmbunătăţi relaţiile din familie,

de a oferi copiilor joc şi structură şi de a oferi părinţilor posibilitatea de a-şi îmbunătăţi

abilităţile parentale.În centrele pentru familii părinţii pot fi învăţaţi abilităţi practice ca de

exemplu cum să gătească, să administreze bugetul familiei, menţinerea igienei şi stabilirea

unei rutine. În relaţia cu copiii lor ei învaţă despre dezvoltarea normală pentru a nu avea

aşteptări nerealiste de la ei şi sunt ajutaţi să recunoască nevoile de stimulare şi securizare ale

copiilor lor.

Facilitarea comunicăriiFacilitarea comunicării

În lucrul cu familia este important ca toţi membrii familiei să se implice. Aceasta

înseamnă că persoanele care nu fac parte din familia nucleară trebuie incluse în măsura în care

reprezintă o parte importantă a sistemului familial. Un exemplu obişnuit este acela al

bunicului care are des grijă de copii şi care a încercat să-i apere. De asemenea, mai înseamnă

că toţi membrii familiei care sunt prezenţi la o şedinţă trebuie să participe activ. Este uşor

pentru cei mai asertivi membri ai familiei să domine şedinţa, în timp ce copiii mici sau cei

mai tăcuţi sunt efectiv ignoraţi. Sunt câteva tehnici prin care ne putem asigura că toţi cei

prezenţi sunt incluşi.

Tehnici verbale Tehnici verbale

Un mod de a include toţi membrii familiei în componenta verbală a şedinţei este de a

folosi chestionarea circulară. Un membru al familiei este întrebat despre modul în care un alt

membru reacţionează sau ar reacţiona într-o situaţie dată. Precizia răspunsului este verificată

întrebându-l pe cel de-al doilea membru al familiei. De exemplu, în loc să îl întrebăm pe tată

ce face atunci când copiii ajung acasă târziu după şcoală, cel mai mic copil ar putea fi întrebat

„Ce face tata când ajungi târziu acasă?”. Copilul poate spune „Se enervează.”. Tatăl eset

atunci întrebat „Vă enervaţi?”. Tatăl ar putea explica „Da, pentru că îmi fac griji pentru ei

când întârzie.”. Când un membru al familiei este foarte tăcut, un altul poate fi întrebat în

numele lui. O adolescentă supusă, Mandy, care a fost abuzată fizic şi sexual de către tatăl

vitreg, a refuzat să spună ceva de-a lungul primelor şedinţe cu familia. Lucrătorii, încercând în

van să îi pună întrebări direct lui Mandy, au întrebat un alt membru al familiei : „Ce ar

răspunde Mandy la această întrebare dacă ar putea?”. Apoi, ea a fost întrebată dacă răspunsul

60

a fost corect. Ea trebuia doar să dea din cap în semn de aprobare sau dezaprobare. Chiar dacă

ea nu a vorbit, a putut să îşi exprime părerile prin ceilalţi membri ai familiei.

Trebuie avută grijă cu această formă de chestionare. A întreba despre sentimentele

altora pune dificultăţi membrilor familiei. Întrebării „Cum se simte mama când tu faci asta?”

pusă unui adolescent cinic, i se poate da răspunsul „Hîm(dunno), de ce n-o întrebi chiar tu?”.

La limită, este mai bine să întrebi „Cum crezi că se simte mama?”, întrebând în acest mod

despre opinia lui decât să întrebi direct despre sentimentele altcuiva. Când răspunsul „dunno”

apare, este important să nu-l facem pe tânăr să se simtă criticat; astfel, în loc să-i spunem

iritaţi „Dar te întreb pe tine, nu pe ea”, cel mai potrivit răspuns ar putea fi direcţionarea către o

un alt aspect.

Membri pot fi, de asemenea, încurajaţi să-şi pună întrebări unii altora. Terapeutul ar

putea spune „Tommy, vrei să o întrebi pe mama ce ar dori să se întâmple?”, iar Tommy poate

refuza. Mama este apoi invitată să îl întrebe pe Tommy de ce nu vrea să o întrebe. Încă trebuie

avută mare grijă, mai ales cu copiii, de a se simţi vinovaţi când, datorită timidităţii sau furiei,

nu se pot implica.

În unele familii este evident că accentul s-a pus pe comportamentul negativ şi pe

pedeapsă. Un exerciţiu util este de a cere, pe rând, fiecărui membru al familiei, să spună ce îi

place la un anumit membru. După aceasta, centrul atenţiei se deplasează la următoarea

persoană, astfel încât fiecare membru al familiei să audă ceva frumos despre el însuşi spus

fiecare dintre ceilalţi din familie. De obicei, terapeutul participă la acest joc în a spune ceva

pozitiv despre fiecare membru din familie, dar nu este necesar ca lucrătorul să fie în centrul

atenţiei, numai dacă familia cere acest lucru.

Comunicarea nonverbalăComunicarea nonverbală

O cale prin care terapeutul poate influenţa dinamica familială este de a schimba modul

de aranjare al locurilor de stat jos. În mod evident, este mai uşor de făcut acest lucru într-o

cameră special amenajată pentru şedinţele cu familia decât în casa familiei. Într-un caz în care

fiica a preluat responsabilitatea mamei pentru familie, tatăl şi fiica obişnuiau să stea împreună,

în timp ce mama şi fiul cel mic stăteau împreună, lăsând scaune între fiecare diadă pentru

lucrători. După câteva şedinţe lucrătorii au insistat ca mama şi tata să stea împreună, cei doi

copii împreună, unii lângă alţii. Un scop în lucrul cu familia a fost acela de a face distincţia

între adulţi, care erau părinţii, şi copii, care trebuiau să fie eliberaţi de responsabilităţi

parentale. Schimbarea de locuri a oferit o demonstraţie vizibilă, concretă, a scopului. Când un

membru al familiei care ar fi trebuit să participe la şedinţă este absent, el sau ea poate fi

inclus/ă în şedinţă prin desemnarea unui scaun gol.

61

Membrilor familiei li se poate cere să comunice nonverbal unii cu ceilalţi. De exemplu,

un copil poate începe să plângă, iar mama, dacă nu o face spontan, poate fi invitată să-şi

îmbrăţişeze copilul. Din nou, trebuie avută grijă, deoarece, dacă mama refuză să facă acest

lucru copilul se poate simţi şi mai mult rejectat şi afectat.

Exerciţii, joc de rol şi filmare Exerciţii, joc de rol şi filmare

Există un exerciţiu folositor care ajută la ilustrarea perspectivelor diferite ale familiei.

Pe rând, membrii familiei sunt invitaţi să se deseneze fie pe ei înşişi fie membrul familiei pe

care îl consideră a fi cel mai important. Aceasta se poate realiza pe o tablă sau pe o foaie mare

de hârtie. Apoi ei desenează toţi ceilalţi membri poziţionaţi pe hârtie mai aproape sau mai

departe de fiecare, în funcţie de modul în care persoana care desenează vede relaţiile din

familie. Cu o familie numeroasă este mai puţin costisitor ca timp să se reprezinte fiecare

membru sub formă de bulină mare. Dacă acest exerciţiu ar fi fost folosit cu familia lui Sarah,

cele două surori ar fi putut vedea că fiecare dintre ele credea că cealaltă soră este mai

apropiată de tatăl lor şi astfel ar fi putut reuşi să diminueze o parte din gelozia şi percepţia

eronată pe care o aveau una despre cealaltă. Mai mult de atât, tatăl nu ar mai fi putut să joace

jocul „sora ta este mai bună decât tine”. El ar fi trebuit fie să aducă fiecare copil la aceeaşi

distanţă faţă de el, fie să îşi aleagă un preferat.

Mandy, fata menţionată mai devreme în acest capitol, a refuzat să participe la acest

exerciţiu. Lucrătorii au acceptat rezistenţa ei. Aceştia au spus că, chiar dacă ei ar dori ca ea să

participe deoarece părerea ei era la fel de importantă ca şi a celorlalţi, poate că ea nu era

pregătită să facăacest lucru. Mai târziu, după ce toţi ceilalţi au avut ocazia să schiţeze familia,

Mandy a fost din nou întrebată dacă îi poate spune altui membru al familiei sau unui lucrător

unde să pună figurile familiale pe desen, în numele ei. Ea a fost de acord şi l-a ales pe fratele

ei ca scirb. Imediat ea s-a implicat atât de mult încât atunci când fratele ei nu a pus figurile

exact în locul care trebuia, ea însăşi s-a dus la foaie şi a început să deseneze constelaţia

familială. În locul schiţelor mai pot fi folosite ceşti de cafea, nasturi, cartonaşe colorate sau

figurine mici de joc.

Jocul de rol este util în a ajuta membrii familiei să exerseze ceea ce ar dori să facă într-o

anumită situaţie. De exemplu, o familie era ajutată prin modelul managementului de caz

înechipă descris anterior. Fiica, Zoe, fusese abuzată sexual de tatăl ei vitreg. Ea era

ambivalentă în privinţa întâlnirii cu el. Era speriată de faptul că fiind atât de furioasă şi-ar

putea pierde controlul când îl va întâlni şi fie îl va ataca, fie va izbucni în lacrimi. Similar,

domnul D era îngrijorat cu privire la reacţia sa atunci când îşi va întâlni din nou fiica vitregă,

prima oară de la dezvăluirea abuzului, şi totuşi vroia să îi ceară scuze şi să îispună că nu ea

62

era vinovată. Zoe era ajutată de o lucrătoare, iar domnul D era ajutat de un bărbat, ofiţer de

probaţiune. În cele din urmă lucrătorii au decis ca Zoe să exerseze constructiv ceea ce ea ar

dori să îi spună tatălui vitreg întânindu-se cu ofiţerul de probaţiune care să-l reprezinte pe

domnul D. Invers, domnul D s-a întâlnit cu asistenta socială pentru a exersa cu aceasta modul

de a-i cere iertare lui Zoe.

De asemenea, filmarea poate fi folosită într-un mod asemănător. După încheierea

câtorva întâlniri cu joc de rol, Zoe încă se simţea incapabilă să-şi întâlnească tatăl vitreg, cu

toate că avea nevoie să îl audă că îşi asumă responsabilitatea ca să poată să accepte cândva că

nu ea a fost vinovată. Domnul D a realizat o înregistrare video în care o asigura pe Zoe că tot

ceea ce s-a întâmplat a fost din vina lui şi în care se arăta preocupat de binele ei. Zoe a fost de

acord să vadă înregistrarea şi a fost susţinută de terapeuta ei cât s-a uitat. A fost capabilă să

vadă sinceritatea tatălui ei vitreg şi i s-a dat astfel o nouă şi importantă dovadă că nu ea a fost

responsabilă de abuzul care s-a produs şi de consecinţele dezvăluirii acestui fapt.

În cele din urmă, terapeuţii pot da familiei teme de făcut de la o şedinţă la alta. De

exemplu, o familie foarte izolată poate fi încurajată să invite un prieten de-al copiilor la ceai

într-o seară înainte următoarei şedinţe. Dacă familia nu reuşeşte în această sătămână, poate fi

încurajată să încerce din nou. Dacă în continuare nu reuşeşte, lucrătorii îşi asumă

responsabilitatea pentru o sarcină care a fost prea dificilă, evitând astfel să încarce familia cu

sentimente de vinovăţie. Totuşi este important să nu se treacă cu vederea faptul că au făcut

mai mult decât li s-a cerut, de exemplu invitând trei prieteni la ceai când li s-a cerut să invite

unul singur. Uneori, făcând prea mult reflectă aşteptările mult prea ridicate din partea

familiei , când terapeuţii încearcă să dea un sens real situaţiei. Mai mult decât atât, unele

familii sunt atât de sigure că vor eşua, încât încearcă mai mult decât pot gestiona pentru a-şi

asigura eşecul.

O sarcină întrucâtva paradoxală, care este folosită ca urmare a unui eşec, dar care de

obicei dă umor situaţiei, este de a cere familiei să se poarte într-un anumit mod indezirabil,

dar numai în anumite condiţii. Într-un caz de conflict marital, de exemplu, părinţilor li se

spune că trebuie să se certe fix la ora 19.00, lunea, în bucătărie, când toţi copiii sunt în pat. De

obicei, cuplurilor le este greu să se certe la comandă, dar acest exerciţiu îi ajută să înceapă să

se gândească la natura certurilor lor, când şi de ce se întâmplă.

63

55

LLUCRULUCRUL ÎNÎN GRUPGRUP CUCU COPIICOPII ABUZAŢIABUZAŢI

Lucrul cu grupul este o metodă încercată şi testată de a mari abilitatea oamenilor de a

functiona in diferite situatii. Metoda a fost folosita, in ultimii ani, pentru a ajuta copiii abuzati

sexual si cei care sunt martorii actelor de violenta in familie sau care au suferit o pierdere

grea. De multe ori acestor copii li se oferaun loc intr-un grup, inainte de a exprima vreun

semn de suferinta. Se presupune ca acei copii care au fost subiectul unui abuz sexual sau care

au asistat la acte de violenta familiala au avut o experienta potential daunatoare care necesita

o interventie. Terapia de grup este mai putin rapid utilizata ca o metoda de a ajuta copiii

supusi altor tipuri de abuzuri decat daca acesti prezinta dificultati in dezvoltare sau semne de

tulburari comportamentale. Lucrul in grup poate fi util folosit pentru toate tipurile de abuz

indiferent de cat de mult este afectat copilul de experienta sa.

Merita sa subliniem ca aceasta nu inseamna ca acei copii care au fost subiectul

diferitelor forme de abuz vor beneficia de faptul de a fi impreuna intr-un grup. Membrii

terbuie sa aiba suficiente elemente comune pentru a aprecia experientele celorlalti. Mai mult,

intr-un grup mixt, aria problemelor ce trebuie luate in consideratie poate deveni prea larga

pentru ca un grup sa fie eficient. Copii care au fost emotional si fizic neglijati pot sa nu aiba

secrete, dar poate ca trebuie sa invete cum sa se joace cu altii, in timp ce aceia abuzati sexual

vor avea nevoie sa schimbe idei despre atingere, comportament sexual, secret sau moduri in

care pot fi protejati de avansurile adutitlor.

Valoarea lucrului cu grupulValoarea lucrului cu grupul

Exista un numar de beneficii dar si de capcane asociate cu lucrul in grup. Trasaturile

asociate tuturor grupurilor sunt bine documentate in cateva lucrari de referinta (Bion, 1961;

Konopka, 1972; Witaker, 1985; Pines, 1992). Particular, o resursa importanta de informatii

privind grupurile de copii si adolescenti este oferita de Dwivedi (1993). Acest capitol se va

concentra asupra acelor aspecte ale lucrului cu grupurile care au o relevanta particulara

lucrului cu copii abuzati.

64

BeneficiileBeneficiile

Toti supravietuitorii din capitolul al doilea isi aminteau un puternic sentiment de izolare.

De multe ori copii abuzati sexualt simt ca ei sunt singurii care au un astfel de tratament din

partea celor care trebuiau sa-i iubeasca. Inevitabil, membrii familiei in care au loc abuzuri

simt puternic ca este ceva anormal sau inacceptabil cu ei insisi. Cunoscand alti copii care au

suferit experiente similare ei afla ca si altii impartasesc aceleasi sentimente. Helen si-a amintit

ca, atunci cand avea in jur de unsprezece ani, a aflat ca mai multi dintre prietenii ei aveau

cosmaruri cu personaje negative sau monstri. Pe masura ce a realizat ca fricile prietenilor sai

erau nefondate ea a recunoscut ca propria sa temere ca un om inarmat intra in camera sa era in

aceeasi masura nefondata. Daca ar fi reusit sa impartaseasca mai devreme aceasta frica cu

prietenii sai poate ca nu ar mai fi avut nevoie de vizitele nocturne ale fratelui ei.

Participanti se pot surprinde uneori admirand un anumit membru al grupului. Un baiat

de noua ani simtea ca o fetita din grup era foarte draguta. Prin aceasta ea a invatat ca abuzul

nu transforma copilul intr-unul neatractiv. Jocul de roluri intre tineri este mai confortabil

decat atunci cand un adult trebuie sa loace rolul criminalului. In particular, copiii abuzati

sexual pot deveni alarmati atunci cand un adult face un avans cu conotatii sexuale, chiar si in

contextul jocului de roluri. In orice caz, copiii pot mima adultii fara a cauza agitatie in grup.

Un alt avantaj al lucrului in grup este faptul ca copiii se simt intr-un mediu mai sigur decat in

cazul terapiei individuale cu un adult. Aceasta, in mod special pentru copiii abuzati sexual,

evita recrearea scenariului abuziv.

Participantii care au invatat noi roluri in terapia individuala le pot practica in cadrul

grupurilor. Daca, spre exemplu, ei au fost dintotdeauna tapii ispasitori, acum pot incerca noi

metode de a se asigura ca nu vor fi invinuiti de orice ar merge rau in grup. Ei pot necesita

ajutorul conducatorilor de grup pentru a realiza aceasta.

Umorul este mai probabil sa apara intr-un grup decat in terapia individuala sau de

familie. Rasul este un bun tonicsi poate ajuta tinerii sa relationeze cu experientele negative.

Marie a apelat la umor atunci cand a fost interbata ce a ajutat-o sa supravietuiasca

experientelor sale. Ea a explicat ca dupa incidente precum distrugerea cadourilor de Craciun,

mama si fratii ei au reusit sa rada de comportamentul tatalui. Aceasta a facut incidentul mai

suportabil in masura in care acesta a fost redus la statutul unui clovn si nu al unui capcaun.

Grupurile ofera mijloacele prin care mesajele pozitive sunt intarite. Aceasta este in mod

particular adevarat pentru adolescenti care sunt de multe ori mai influentati de cei de aceeasi

varsta decat de parinti. Un baiat adolescent, caruia terapistul i-a spus ca nu este de invinuit

pentru abuzul suferit poate sa adopte o atitudine de genul: „Esti platit pentru ca sa spui asta”.

65

In schimb, poate fi mai usor convins de un grup de adolescenti prieteni care ii transmit acelasi

mesaj.

Probleme si capcaneProbleme si capcane

Cea mai dificila problema pentru asistentii sociali in a stabili un grup este cea a

resurselor. Terapia de grup cu copiii, la fel ca si cu adultii, necesita angajarea a cel putin doi

terapeuti. Ei trebuie stabileasca, la intervale regulate, sesiunile de grup, precum si timpul

necesar pentru pregatire si planificare, retrospectiva si inregistrare. Aceeasi camera trebuie

utilizata de fiecare data, dar in multe cladiri salile de intrunire suficient de mari pentru grupuri

sunt foarte cautate. Daca alti colegi nu recunosc importanta grupului, terapeutii pot afla ca

spatiul necesar a fost rechizitionat pentru o conferinta sau pentru cursuri.

Transportul este uneori o problema. Uneori, pentru a gasi suficienti copii care sa aiba

destul de multe aspecte comune pentru a realiza un grup viabil, membrii trebuie cautati intr-o

arie geografica destul de mare. Nu se poate presupune ca copiii vor veni singuri la intalniri,

iar uneori ambivalenta tutorilor in ceea ce priveste grupurile inseamna ca uneori nu se vor

dovedi demni de incredere pentru a aduce copiii la sesiuni. Oricum, este nerentabil daca

conducatorii grupului trebuie sa transporte ei insisi membrii deoarece acestia trebuie sa dedice

tot timpul si energia lor sesiunilor in sine.

Toti participantii trebuie sa fie capabili sa faca fata situatiilor de grup. O persoana tanara

trebuie sa relationeze cu alti copii si sa imparta liderii cu altii. Ei trebuie, de asemenea, sa

inceapa sa adopte noi roluri, daca cele precedente din cadrul familiei sau grupurilor erau

negative. Intre timp, liderii de grup terbuie sa fie capabili sa lucreze cu mai multi copii in

acelasi timp. Ei necesita aptitudini atat in lucrul direct cu copiii abuzati cat si in lucrul cu

grupurile si mai mult, ei trbuie sa fie puternici emotional. Comentand experienta proprie

privind lucrul cu grupurile de copii mici, Eileen Vizard (1987) scria: „Din punctul de vedere

al terapistului, o mare experienta in acest tip de munca, nu il protejeaza impotriva unui

sentiment amar atunci cand, spre exemplu, asa cum recent s-a intamplat, si mie si unui co-

terapeut, o fetita de patru ani s-a intors catre noi in timp ce isi punea ecusonul si a spus

simplu:”am fost violata”.(p.19)” Aceeasi autoare a scris in continuare: „ In teorie, multi

profesionisti sanatori mental pot conduce astfel de grupuri. Totusi, in practica, noi stim ca

aceasta necesita mai multa pricepere si o considerabil mai mare atentie decat am crezut

anterior.” (Vizard, 1987, p.21)

O problema intalnita in conducerea grupurilor de copii este ca tutorii lor sunt foarte

ingrijorati de ceea ce se intampla in grup si pot forta copii sa ofere detalii sau, suspiciosi pe

ceea ce se pretrece la grup, sa convinga copii sa nu mai participe. In aceste situatii, este

66

probabil recomandabil sa oferi tutorelui detalii generale satisfacandu-i astfel curiozitatea fara

a trada increderea copilului.

O mare capcana este presupunerea ca toate problemele pot fi solutionate prin terapia de

grup. Nu aceasta este realitatea. Un prim exemplu este acela al persoanelor suferind de

anorexie. Grupurile ajuta pe cei supraponderali sa slabeasca deoarece elementul de competitie

este un suport al unor eforturi mai mari. Din pacate, acelasi proces functioneaza si in cazul

persoanelor care sufera de anorexie. Exista si pericolul ca membrii anorexici sa concureze in

secret pentru a vedea cine pierde cel mai mult in greutate. Se crede ca anorexia este legata in

unele cazuri de abuzul sexual (Oppenheimer, 1985). Idea unui grup pentru fetele tinere care

nu au in comun numai experienta unui abuz sexual dar si problema anorexiei este una

ademenitoare. Dar, daca grupul nu este condus de cineva cu abilitati desavarsite, este foarte

probabil sa adanceasca problema pierderii de greutate in loc sa o solutioneze.

Schimbări pe tema lucrului în grupSchimbări pe tema lucrului în grup

Uneori sunt prea puţini copii cu teme comune pentru a forma un grup viabil. Mai mult,

problemele conturate în partea anterioară se pot dovedi a fi prea descurajante pentru

specialiştii care în alte aspecte ar folosit terapia de grup. Există două metode de intervenţie

care oferă multe dintre avantajele lucrului cu grupul, şi care totuşi evită unele dintre

principalele probleme. Acestea sunt „perechile” şi „grupurile de familie”.

Perechile

După cum spune şi numele, „perechile” se referă la lucrul cu doi copii,care nu sunt fraţi,

însă au multe în comun. De obicei copiii au primit deja ajutor individual. Astfel ei ajung la un

nivel la care au nevoie să ştie cu certitudine că şi alţi copii au fost abuzaţi şi că nu sunt

singurii în această situaţie. Se poate ca ei să aibă nevoie să-şi exteriorizeze experienţele şi să

înveţe strategii atât pentru a evita rolulde victimă cât şi pentru a a-şi afirma dreptul de a fi

îngrijit într-un mod securizant şi corespunzător.(Pentru a evita confuzia perechea de copii

împreună cu lucrătorii care îi îngrijesc vor fi numiţi „grup” în acest subcapitol.)

Un copil abuzat este invitat să cunoască un alt copil care a trecut prin experienţe

asemănătoare. Dacă unul dintre ei refuză invitaţia, în mod evident el sau ea nu este pregătit /ă

să facă faţă situaţiei şi nu ar trebui presat să facă acest pas. Dacă amândoi sunt de acord,

grupul poate merge înainte. În situaţiile în care aceeaşi persoană a lucrat individual cu ambii

copii, probabil tot aceasta va continua ca terapeut al grupului. În cazurile în care fiecare copil

a avut un terapeut diferit, poate fi numit un nou terapeut pentru lucrul în grup sau, cei doi

lucrători iniţiali pot lucra împreună în grup.

67

Odată ce copiii se cunosc şi se simt confortabil, pot fi invitaţi să întocmească regulile

grupului. În lucrul individual este posibil ca fiecare să fi avut limite şi aşteptări diferite atât de

la ei înşişi cât şi de la terapeut. De exemplu, poate un copil era obişnuit să intre şi să iasă când

dorea din cameră în timp ce celălalt copil a simţit că este important să îi ceară permisiunea

terapeutului. Un grup format din două fete de şapte, respectiv nouă ani şi un adult s-au gândit

şi au redactat o listă:

Regulile grupului:

fără înjurături

se părăseşte camera doar cerând voie

nu se fumează

nu se rup jucîrii

fără lovituri

fără secrete

Ultimul punct, „fără secrete”, a necesitat multe discuţii. Membrii au trebuit să facă

distincţia a fi sincer cu fiecare şi a avea totuşi dreptul la intimitate. De asemenea, au mai

vorbit despre a nu spune oamenilor din afara grupului ceea ce se discută în grup. Au fost de

acord ca în cazul în care chiar trebuie să spună unei alte persoane despre întâmplările din

şedinţele de grup, ei trebuie să discute cu ceilalţi membri ai grupului cui vor spune şi de ce.

Aceasta i-a dat permisiunea decare avea nevoie pentru a-i proteja pe copii şi pe fraţii lor în

eventualitatea în care ei vor dezvălui şi mai multe de-a lungul şedinţelor de grup. De

asemenea, are avantajul de a alerta lucrătorul dacă la un anumit moment creuna dintre fete era

presată de îngrijitorii să le spună despre ceea ce se întâmplă la grup.

În grupuri mici cu doar trei sau patru membri, absenţa unui cuplu de participanţi se va

simţi profund. Totuşi, în cazul perechilor, când un copil nu poate veni la o şedinţă, liderul

grupului poate reveni la o şedinţă individuală cu celălalt copil. Din moment ce lucrul

individual ar trebui să le fie familiar acestor clienţi, această revenire este de obicei o

experienţă pozitivă. Totuşi apar dificultăţi mari dacă, după o scurtă perioadă, un copil se

retrage. Cel care rămâne poate să aibă impresia că a făcut ceva rău, întărindu-şi sentimentul de

vinovăţie. Astfel că este indicată planificarea unui număr limitat de şedinţe (poate două) cu

care să se înceapă. Presupunând că acestea se desfăşoară cu succes, liderii de grup pot sugera

încă două şedinţe, repetând acest proces până când aceştia simt că copiii sunt suficient de

implicaţi în grup pentru ca acesta să poată fi planificat pe termen lung. În alte cazuri liderii

simt că un copil este reticent implicării în grup, iar în acest caz ei pot încheia grupul într-un

mod clar şi vizibil.

68

Lucrul cu perechi este folositor nu numai pentru a uşura izolarea copiilor mai mari ci şi

pentru a-i ajuta pe cei copiii mai mici care au fost privaţi, chiar deprivaţi, de îngrijirea fizică şi

emoţională. Este posibil ca unii copii să fi fost neglijaţi sau blocaţi de către prărinţii severi

într-o asemenea măsură încât să trebuiască să înveţe să se joace, să exploreze şi să

experimenteze. Odată ce au învăţat să se joace cu jucării şi diferite materiale sub îndrumarea

adulţilor, umrătorul mare pas este să se joace cu alţi copii. Lucrul în perechi poate să

micşoreze distanţa între specificul jocului individual, securizant însă limitat, şi perspectiva

participării în grupuri mai mari, care îl poate speria pe copil.

Grupurile alcătuite din membri de familieGrupurile alcătuite din membri de familie

Lucrul se poate desfăşura cu un grup de copii din aceeaşi familie, în cazurile în care

sunt trei sau patru copii cu vârste apropiate, la o diferenţă de aproximativ 5 ani. Odată ce

aceşti copii se simt îndeajuns de confortabil cu privire la situaţia lor, ei pot fi combinaţi cu un

grup asemănător de fraţi. Astfel va rezulta un grup de şase până la opt copii. Este dificil să se

asimileze trei sau patru copii din aceeaşi familie într-un grup în care toţi ceilalţi membri nu

sunt fraţi. Dar în acest fel cele două categorii de copii beneficiază de o experienţă mai bogată

decât dacă ar fi fost ajutaţi doar în grupul familiei lor.

Un avantaj al grupului alcătuit din membri de familie este acela că grupul este aproape

format. Este mai puţină stânjeneală decât cea iniţială din situaţiile în care şase copii care nu se

cunosc deloc se întâlnesc pentru prima oară. Timpul necesar procesului premergător formării

grupului, în care copiii se cunosc unul cu celălalt, este redus cu mai mult de jumătate. Un alt

avantaj important este că copiii îşi dau seama că familia lor nu este singura cu probleme de

abuz.

Un posibil obstacol este riscul ca cele două familii să rămână separate şi astfel grupul să

nu devină coeziv, însă în practică aceasta nu pare să se întâmple. După o scurtă perioadă la

început încep să se realizeze noi alianţe, care intersectează cele două familii. Totuşi trebuie

avută grijă în a ne asigura că cele două familii sutn compatibile, iar structura lor este adecvată

pentru o astfel de abordare. Nu ar fi indicat, de exemplu, să unim o familie care are o singură

fată cu o altă familie care are numai băieţi, căci lăsăm singura fată fără un aliat feminin.

Atât lucrul cu perechi cât şi lucrul cu grupuri alcătuite din membri de familie pot fi

folosite şi cu alte probleme, în afara celor legate de abuz. Copiii care au suferit o pierdere

semnificativă pot fi securizaţi, la un anumit nivel al terapiei, prin întâlnirea cu alţi copii sau cu

o altă familie aflată într-o situaţie asemănătoare.

69

Grupuri pentru copii mici Grupuri pentru copii mici

Sunt multe principii ale lucrului în grup care se aplică tuturor grupurilor, indiferent de

vârsta participanţilor. Acestea sunt, repet, pe larg prezentate şi discutate în lucrările de

specialitate menţionate anterior. Acest subcapitol va analiza în continuare aspecte specifice

ale lucrului în grup cu copii mici abuzaţi.

Planificarea şi pregătireaPlanificarea şi pregătirea

Principala caracteristică a lucrului în grup cu copii mici este că sigur va fi zgomotos şi

poate dezordonat. Din această cauză camera în care se vor defăşura şedinţele trebuie aleasă cu

grijă. Este posibil ca într-un astfel de grup copiii să alerge ziua şi nu seara. Aceasta înseamnă

că fie camera trebuie să fie izolată fonic sau să fie situată departe de persoane care lucrează –

asta dacă nu aveţi colegi deosebit de toleranţi. Camera trebuie să fie destul de uşor de curăţat,

căci este nevoie de ceva timp pentru a permite curăţarea murdăriei care se face. Trebuie să se

ia în vedere modul de acces, atât la camera în care se desfăşoară şedinţele cât şi la alte

încăperi ca toaletele, existenţa unor facilităţi pentru scaune cu rotile sau pentru persoane care

nu pot urca scările. Este posibil ca la grup să vină copii, îngrijitori sau lucrători cu deficienţe

motorii.

În timp ce grupurile de adulţi au nevoie de puţin mai mult decât o cameră adecvată,

scaune, poate o masă, creioane şi hârtie, în cazul clienţilor mai mici este nevoie de mai multe

materiale. Sunt folosite jucării, vopsele, culori, lut pentru modelat, o oglindă şi costume. În

vreme ce în lucrul individual jucăriile şi materialele care nu sunt utilizate atunci nu trebuie

ţinute la vedere, căci altfel pot să distragă atenţia copilului.

Mărimea optimă a unui grup este de aproximativ de şase copii, iar dacă sunt doi adulţi

în grup, pot lucra cu maxim opt copii. De obicei este necesară prezenţa a doi adulţi mai ales

atunci când copiii trebuie însoţiţi la toaletă. Este de preferat ca liderii grupului să fie un bărbat

şi o femeie. Cei mici care au fost abuzaţi, să zicem, de mama lor, vor învăţa prin intermediul

terapeutului femeie că femeile pot fi bune şi conţinătoare, iar dacă au fost apăraţi de către tată

pot fi securizaţi prin prezenţa în grup a unui terapeut bărbat. Cei doi lideri reprezintă figurile

maternă şi paternă şi, pentru copiii cu părinţi de sexe diferite, poate fi prima dată când văd

relaţia mamă-tată ca între doi adulţi care comunică şi se respectă reciproc, fără să ţipe unul la

altul şi să se lovească.

În grupuri de copii mici liderii trebuie să fie directivi, asigurându-se astfel că şedinţa un

iese de sub control şi asumându-şi responsabilitatea luării deciziilor, luând-o de pe umerii

copiilor. Ruth McKnight(1972), un profesionist de grup, scrie despre prima ei experienţă în

conducerea grupurilor de copii:

70

„Prima mea lecţie a fost în strânsă legătură cu rolul meu. Experienţele mele până acum

fuseseră în grupuri de discuţii, cu un fel de lider destul de şters, care aproape că era unul din

membrii grupului. Copiii m-au învăţat că, de fapt, în contextul grupului cu ei acest lucru era

imposibil şi mai mult, nu are ceea ce ei doreau.(p.136)”

Spuse fiind aceste lucruri, copiii trebuie incluşi în luarea unor decizii; de exemplu, ei îşi

pot exprima dorinţa de a bea sucuri la începutul şedinţei decât la jumătatea acesteia, sau pot fi

consultaţi cu privire la primirea unui nou membru în grup.

Liderii ar trebui să fie capabili să apeleze la un specialist de grup care să îi ajute să

evalueze ceea ce se întâmplă, pentru că grupurile cu copii mici sunt destul de greu de stăpânit

şi este uşor ca unui adult să-i fie distrasă atenţia de la problemele importante prin anumite

cereri sau un comportament dificil al unuia sau a doi copii. Specialistul are nevoie să fie bine

informat cu privire la dinamicile de grupul, lucrul prin joc, abuzarea copiilor şi cu privire la

dezvoltarea normală a copilului. Liderii ar trebui, de asemenea, supervizaţi, dacă este posibil

de către specialist, dar ar fi de preferat un supervizor diferit, care va negocia cu specialistul

limitele responsabilităţii.

Alte lucruri care trebuie clarificate înainte de începerea şedinţelor sunt cele referitoare la

transport, sucuri, înregistrare şi durată. O chestiune suplimentară este decizia cu privire la

structura grupului: este un grup închis sau acceptă noi membri. De asemenea, liderii trebuie să

se decidă dacă grupul are o anumită durată şi, dacă da, câte şedinţe se vor ţine. În general, cel

mai indicat pentru copiii mici este un grup închis cu un număr limitat de şedinţe.

Un alt aspect important al planificării este crearea coeziunii şi confidenţialitatea. Copiii

care participă la grup ar trebui să aibă fiecare un lucrător care să îl ajute cu aranjamentele

practice şi să îi asigue copilului terapia individuală. În funcţie de circumstanţe lucrătorului i se

pot da toate detaliile cu privire la progresul copilului sau, pe de altă parte, i se poate spune

doar că copilul a fost la şedinţă. Când, într-o şedinţă de grup copilul dezvăluie ceva care

indică faptul că el sau altă persoană este în pericol, liderii trebuie să se asigure că este

informată o direcţie de protecţie.

În selectarea membrilor grupului sunt puţine reguli stricte, cu toate că este necesar să se

evite includerea fie a unui copil foarte tulburat, cu un comportament foarte agresiv, fie a unui

copil care este vizibil foarte diferit de ceilalţi membri, cum ar fi de exemplu o singură fată

într-un grup cu şapte băieţi. Ruth McKnight (1972)subliniază faptul că:

„Un lucru pe care l-am aflat ca urmare a experienţei dure este faptul că nu este înţelept

să includem un copil foarte tulburat în grup. Includerea unui astfel de copil prea devreme şi

prea repede îl face pe acesta să devină ţapul ispăşitor direct, ceea ce poate fi periculos atât

pentru el cât şi pentru grup. Este nevoie de multe manevre abile pentru a repara o astfel de

71

situaţie. Noi obişnuim să lucrăm cu un astfel de copil individual, prin joc. Când copilul şi-a

rezolvat unele probleme îl putem transfera mai târziu într-un context de grup(p.134)”

În ciuda acestui fapt, copiii care sunt obişnuiţi să facă faţă problemelor în alte grupuri în

care sunt singurii cu trăsături diferite, pot fi incluşi. Un exemplu este acela al unui copil

invalid care merge la o şcoală obişnuită.

Amestecarea băieţilor cu fetele este posibilă, dar în aceste situaţii vor fi unele dificultăţi

mai ales cu cei de peste şapte ani, când băieţii încep să aibă o părere negativă despre fete şi

invers. Este de ajutor dacă în astfel de grupuri fetele sunt puţin mai în vârstă decât băieţii.

Pentru lucrătorii care nu sunt obişnuiţi cu lucrul de grup cu copii este mai indicat să înceapă

cu grupuri alcătuie din copii de acelaşi sex şi să se implice în grupuri mixte doar pe măsură ce

capătă mai multă încredere şi îşi dezvoltă mai mult abilităţile.

De asemenea, trebuie acordată o atenţie deosebită şi amestecului cultural din grup. Kadj

Rouk(1991a), care era singurul copil negru din grupul ei, îşi aduce aminte: „M-aş fi simţit mai

fericită dacă mai erau şi alte fete de culoarea mea în grup.”Totuşi, ea apreciat grupul şi a adus

sugestii de îmbogăţire a experienţei ei,care ar fi putut fi implementate chiar dacă nici o altă

fată de culoare neagră nu a fost inclusă în grup. Prima ei sugestie este ca grupul să se adreseze

şi altor culturi şi religii şi să includă reprezentări figurale ale negrilor în materialele folosite,

cum ar fi filmele sau cărţile. În al doilea rând, comentariilor rasiste şi termenilor cu

semnificaţie rasistă folosiţi de alţi membri ai grupului trebuie să li se răspundă. În al treilea

rînd, problemele specifice pe care ea le-a avut legate de culoarea şi cultura ei trebuiau să fie

cunoscute. Aceasta s-ar fi putut realiza cerându-le tuturor membrilor să împărtăşească

grupului ce probleme întâmpinau. Pentru un copil poate era tentativa de suicid a tatălui,

pentru un altul poate era apariţia la tribunal ca martor, şi pentru Kadj ar fi fost cum să facă

faţă faptului că tatăl ei era negru, ce ar fi condus la dorinţa de a ”termnia cu partea neagră din

mine, pentru că aparţinea tatălui meu”.

Este important ca copiilor să li se dea ajutorul, chiar dacă ideal, ceea ce le-ar trebui, nu

etse disponibil. Cercetările (Doyle, 1996) au arătat că în timp ce familiile de negri au primit

un ajutor material substanţial, copiii lor aveau mai puţine şanse de a primi ajutor prin

consiliere sau terapie de grup. Îngrijorarea era cu privire la faptul că nefiind consilieri negri

sau alţi copii negri în grup, nu li se puteau oferi aceste servicii. În lumea reală deseori idealul

nu se poate atinge, şi acolo unde este cazul, copiilor ar trebui cel puţin să li se ofere

psobilitatea de a alege aceste servicii.

O altă trăsătură a grupurilor alcătuite din copii mici este posibilitatea existenţei unui

grup informal de părinţi, îngrijitori şi asistenţi sociali care aşteaptă într-o cameră alăturată.

Aceasta se întâmplă pentru că copiii sunt prea mici pentru a veni singuri la şedinţe şi pentru că

72

au dreptul de a avea un adult familiar lângă el care să îl securizeze în cazul în care devin

foarte afectaţi de cele ce se întâmplă în şedinţă. Dacă nevoile acestui grup informal de

îngrijitori sunt neglijate, ei pot să saboteze eforturile terapeuţilor devenind zgomotoşi sau

cerându-le atenţie înainte şi după şedinţe. Eileen Vizard (1987) şi colegii au rezolvat această

problemă elaborând „ obiceiul de a uni grupul copiilor cu al îngrijitorilor o parte din ultima

şedinţă pentru a sta jos împreună şi a a privi fragmente din filmarea copiilor în timpul celor 5

săptămâni anterioare. Aceasta s-a dovedit a fi un mare succes”.(p.18)

În cele din urmă, nu este nimic mai descurajant sau mai confuz pentru un copil mic

decât să afle că, fiind pregătit pentru o experienţă de grup, el stă singur cu liderii de grup. Este

important să ne asigurăm că participările sunt confirmate şi că cel puţin treisau patru copii vor

lua parte la prima şedinţă.

Prima şedinţăPrima şedinţă

Cu copiii mici, prima şedinţă de grup are o importanţă crucială. Clienţii mai vechi care

nu agreează prima întâlnire pot fi convinşi să se întoarcă în speranţa că lucrurile se vor

îmbunătăţi. Copiii micuţi care nu se simt în largul lor la prima şedinţă deseori rezistă oricărei

încercări de a fi implicaţi în următoarele şedinţe.

Adulţii care se întâlnesc pentru prima oară într-un grup de obicei încep prin a face

cunoştinţă unii cu alţii. În cazul copiilor mici este mai important ca întâi să îi familiarizăm cu

mediul fizic înconjurător. Ei vor trebui să ştie unde este toaleta şi cum să îşi găsească

părintele/îngrijitorul în cazul în care se simt afectaţi. De asemenea, ei vor vrea să se joace cu

toate jucăriile din cameră.

Odată ce membrii grupului şi-au satisfăcut curiozitatea cu privire la ceea ce îi

înconjoară, pot fi prezentaţi propriu-zis adulţilor şi celorlalţi copii din grup. Uneori se folosesc

ecusoane cu nume. Diverse jocuri îi pot ajuta pe copii să înveţe numele unii altora. Un astfel

de exemplu este să avem câteva pălării haioase pe care copiii şi le pun unii altora pe cap. Cel

care primeşte pălăria spune: “Mulţumesc, eu sunt Sue(sau care este numele copilului)”. Odată

ce membrii ştiu numele celorlalţi pot exersa spunând “Aici erai, Sue”, în timp ce pun pălăria

pe capul cuiva. O altă idee este jocul de-a prinsea, în care un participant aruncă o minge din

şosete sau un balon cu fasole altui copil al cărui nume îl ştie, zicându-l cu voce tare. Liderii

vor lua parte la aceste jocuri să se asigure că nici un copil nu se simte jenat datorită stângăciei

sale, memoriei slabe sau că i s-a uitat numele.

Următorul pas important al primei şedinţe este întocmirea unui set de reguli de grup şi

discutarea cu copiii despre motivul pentru care participă la grup. Membrii trebuie să ştie ce

aşteptări să aibă de la grup şi ce aşteaptă grupul de la ei. Este indicat ca copiii să participe la

73

formularea regulilor şi, după cum am văzut la lista dată de grupul format din perechi, chiar se

pot distra prin includerea unor reguli ”de adulţi”, cum este cea de “a nu fuma”.

Activităţi propuse Activităţi propuse

Activităţile grupului vor depinde în mare măsură de obiectivele propuse. Un grup care

se adresează copiilor neglijaţi, care nu sunt încurajaţi, poate începe prin a încuraja copiii să

exploreze diferite materiale de joc, cum ar fi nisipul, apa, lutul şi vopselele. Apoi se poate

trece la activităţi care cer un efort comun, cum ar fi colajul de grup sau construirea unei

structuri împreună. Pentru aceşti copii, a lua masa împreună, a sta la masă folosind tacâmuri şi

spunând „Vă rog” sau „Mulţumesc” pot fi experienţe importante de învăţat.

Un grup pentru cei care au fost supuşi violenţelor fizice se va concentra pe a-i ajuta să

înţeleagă că nu trebuie şă se simtă vinovaţi şi ruşinaţi de cele întâmplate. Ei pot fi invitaţi sa

se costumeze şi să pună în scenă poveşti foarte cunoscute despre copii care au fost maltrataţi,

cum ar fi Cenuşăreasa, Oliver Twist şi Jane Eyre. Astfel ei pot juca în rol comportamente

princare să se apere. De asemenea, ei mai au nevoie să îşi exteriorizeze furia, emoţiile

violente, prin intermediul jocurilor distructive, schimbului de replici ironice şi prin aruncarea

cu perne sau mingi în obiectele urii lor. Eventual, cooperând cu ceilaţi prin jocuri de

contrucţii, un colaj de grup poate, li se poate arăta cât de mult se poate cîştiga prin mijloace

non-violente.

Grupurile pentru copii abuzaţi sexual vor trebui să ofere mijloace de manifestare a

emoţiilor negative. Mai mult, membrii pot fi foarte tulburaţi în legătură cu ceea ce li s-a

întâmplat. Pentru aceşti copii, spre diferenţă de cei abuzaţi fizic şi de cei neglijaţi, sunt puţine

basme sau poveşti despre copii abuzaţi sexual, cu care ei să se identifice. Este posibil ca ei să

aibă nevoie de câteva elemente simple de educaţie sexuală pentru a înţelege experienţa prin

care au trecut. Dar mai întâi ei au nevoie să aibă un vocabular în comun, pentru a-şi putea

comunica experienţele. Într-o şedinţă pregătitoare membrii grupului pot fi încurajaţi să spună

cu glas tare cum îşi denumesc părţile intime ale corpului. Prin acest mijloc ei află că toţi

folosesc cuvinte „nepoliticoase”. Exerciţiul le oferă, de asemenea, posibilitatea de a folosi o

mare varietate de termeni pentru a descrie ceea ce s-a întâmplat cu ei.

Participanţii la un astfel de grup pot fi încurajaţi să îşi valorizeze corpul şi să îşi afirme

dreptul de a nu fi molestaţi. Acest lucru se poate realiza prin jocul de rol şi folosind o oglindă,

în faţa căreia copiii stau şi declară „Este corpul meu!” şi „Nu, pleacă.”. Cu cât copiii sunt mai

încrezători, îi pot însoţi pe cei care încă nu au încredere în ei şi îi pot ajuta să rostească

cuvintele.

74

Copiii abuzaţi, indiferent de natura molestării, împărtăşesc multe emoţii negative. Toţi

trebuie să înveţe să aibă încredere. În această încercare sunt jocuri care îi ajută. Într-un joc

membrii închid ochii şi îşi dau drumul pe spate pentru a fi prinşi de ceilalţi membri ai

grupului. . În cazul copiilor mici care nu au multă putere şi nici o bună coordonare, este

indicat ca adulţii să preia rolul celui care îl prinde pe copil; scăparea partenerului anulează

scopul exerciţiului!

Activităţile sugerate în subcapitolul despre lucrul individual pot fi adaptate la şedinţele

de grup. Un exemplu, deja descris, implică schiţarea de expresii pe contururi de feţe albe,

după care copiilor li se solicită să împărtăşească desenele lor şi să spunăce îi face să se simtă

trişti, bucuroşi, furioşi, ruşinaţi sau speriaţi. În final, trebuie notat că cei mici nu valorizează

conceptele abstracte, astfel încât toate ideile trebuie prezentate în formă concretă, folosind

păpuşi, marionete, desene, poveşti şi jocuri.

Grupuri pentru copii mai mari şi adolescenţiGrupuri pentru copii mai mari şi adolescenţi

Multe din cele spuse în subcapitolul anterior cu privire la grupurile pentru copii mici se

aplică, de asemenea, şi celor pentru cei mai mari. De exemplu, mărimea optimă va fi tot de

şase copii plus liderii(cu toate că au fost şi grupuri care au avut succes, formate din doar trei

sau patru membri). Astfel că, acest subcapitol va sublinia doar unele dintre trăsăturile

importante ale lucrului ăn grup cu copii mai mari abuzaţi.

Planificare şi pregătire Planificare şi pregătire

Copiii mai mari care au fost abuzaţi o perioadă de timp au dezvoltat o mai mare

neîncredere în adulţi decât cei mici, au avut mai mult timp pentru a se adapta rolului de

victimă şi pentru a acumula sentimente de furie, de lipsă de valoare a propriei persoane şi de

teamă. Este probabil ca în grup să apară numerose fenomene prin care să se testeze atât

graniţele grupului cât şi dacă liderii grupului sunt demni de încredere. Este important să fie

doi lideri, dintre care unul să aibă experienţă de lucru cu grupuri, iar amândoi să fie puternici

din punct de vedere emoţional. De asemenea, este esenţial ca ambii lucrători să fie supervizaţi

şi sprijiniţi, atât de către supervizor cât şi de către specialistul de grup care este disponibil în a

asista.

Din nou, este de un mare ajutor ca terapeuţii să fie de sexe diferite, pentru a reprezenta

un model de femeie şi bărbat, adulţi, care lucrează armonios împreună, şi pentru a oferi

membrilor grupului un ecran de proiecţie a sentimentelor faţă de femei/mame şi bărbaţi/taţi.

Atunci când lucrătorul bărbat ajută fete care au fost abuzate sexual, este probabil ca acesta să

fie supus unor perioade de intense probe. Într-un grup format din patru fete adolescente,

75

liderul de grup bărbat a trebuit să facă faţă pernelor aruncate în el, întrebărilor despre

comportamentul său sexual şi „acuzaţiilor” de homosexualitate atunci când el nu a răspuns

invitaţiilor lor sexuale. Într-un alt grup ”Fetele erau foarte des foarte supărate pe terapeutul

bărbat şi şi-au exprimat suspiciunea cu privire la motivele pentru care conduce

grupul”(Furniss et al., 1988, p.102).

Adolescenţii pot fi timizi şi ruşinoşi. Astfel că va fi foarte dificil pentru ei să-şi facă

curaj să vină prima întâlnire singuri. Ar putea fi util pentru ei să vină la o serie de întâlniri

premergătoare însoţiţi de asistentul social care are grijă de ei, care va participa la câteva astfel

de întâlniri informale. Sau, membrii se pot întâlni unii cu alţii în perechi cu un pretext

oarecare, înainte de prima şedinţă de grup, astfel încât, atunci când vo veni pentru prima

şedinţă să simtă că vin cu „un prieten”.

Prima şedinţă Prima şedinţă

Este posibil ca cei mai mari, spre diferenţă de copiii mici, să manifeste mai mult interes

faţă de colegii de grup decât faţă de mediul în care sedesfăşoară şedinţa, cu toate că imediat

după sosirea lor, ei au nevoie să ştie unde să îşi pună hainele şi unde să se ducă la toaletă. Însă

ei vor fi curioşi cu privire la numele celorlalţi participanţi şi la experienţele prin care aceştia

au trecut.

Un exerciţiu util este cel referitor la descoperirea semnificaţiei numelor membrilor

grupului. Aceasta îi ajută să înveţe atât numele celorlalţi cât şi câte ceva despre ei înşişi. Este

distractiv şi măgulitor pentru un David să afle că numele său înseamnă „cel iubit”, Kumar să

afle că este „un prinţ”, pentru Sanjula să afle că ea este „frumoasă” sau pentru Tammy să afle

că ea este „perfecţiune”. Cei care au un nume neobişnuit sau mai rar întâlnit pot fi de

asemenea încurajaţi să caute o semnificaţie plăcută a numelui, cum ar fi Beatrice, care

înseamnă „aducătoarea de bucurie”, sau „Cyril”- „maiestuos”. Liderii au nevoie să

asigure ,într-o formă sau alta, faptul că nu le provoacă suferinţă celor ale căror nume au

conotaţii mai puţin pozitive, cum a r fi Doreen „închis în sine”, Elvis „zgomot” sau Cameron,

„nas încovoiat”.

Activităţi propuse Activităţi propuse

Din nou, activităţile vor depinde de obiectivele grupului. Un grup pentru băieţi

adolescenţi abuzaţi fizic, violenţi, se poate concentra asupra jocurilor competitive fără să se

ajungă la lovituri, sau asupra dezvoltării încrederii în adulţi, în colegi şi în propriile lor

capacităţi în activităţi ca vâslitul sau căţărarea pe stâncă.

76

Dacă obiectivul grupului este fie numai social fie foarte focalizat pe o problemă care nu

are legătură cu abuzul, tinerii trebuie ajutaţi să găsească o modalitate să îşi împărtăşească

experienţele. Ei pot fi invitaţi să aleagă modalitatea de a discuta despre abuzul la care au fost

supuşi. Ei pot decide să privească peretele sau fereastra sau să încerce caute o explicaţie

urmând regulile unui joc ca „Just a minute” – fără repetiţii, ezitări sau devieri.

Activităţile cu vopsele, creioane şi hârtie s-au dovedit a fi folositoare şi agreate de tineri.

Un colaj de grup sau desenul îi ajută pe participanţi să îşi exprime sentimentele despre ei

înşişi şi despre grup fără să fie singuri în centrul atenţiei. De asemenea, aceste activităţi ajută

şi la procesul de creştere a coeziunii grupului. Discuţia poate fi sprijinită prin intermediul

desenelor şi picturilor, descriindu-le altor membri ai grupului.

Completarea chestionarelor este o altă activitate care poate ajuta la lansarea discuţiilor şi

pare să îi atragă pe adolescenţi. Obiectivul de lungă durată al unui grup este schimbarea

atitudinilor, mai ales ale celor auotdevalorizante. Folosirea unui chestionar într-una din

primele şedinţe şi din nou, la ultima şedinţă, oferă un mijloc de evaluare a eficienţei grupului

şi dă membrilor un feedback cu privire la progresul fiecăruia.

Unele activităţi, cum ar fi jocul de rol, sugerate în subcapitolul despre lucrul individual

şi despre grupurile pentru copiii mici, s-au dovedit a fi utile şi în grupurile pentru cei mai

mari. Acesta include dramatizarea şi jocul. Mulţi adolescenţi abuzaţi nu au avut demult

posibilitatea de a se juca într-un mediu securizant. Bucuria de a fi un copil fără griji poate fi

recâştigată prin susţinerea şedinţelor în camere cu jucării sau prin pregătirea de petreceri sau

excursii la expoziţii sau la film. Oricum, membrii grupului ar trebui să aleagă ei ce activităţi

să pregătească, deoarece adolescenţilor nu le place să fie trataţi ca nişte copii când ei vor să

fie adulţi.

În final, folosirea echipamentului video s-a dovedit a avea un mare succes cu aceste

grupuri. Tinerii, în ciuda timidităţii, sunt dornici să primească feedback cu privire la modul în

care arată şi se comportă. Privirea înregistrării video a unei părţi dintr-o şedinţă anterioară

oferă un feedback obiectiv, necritic. La început membrii pot ezita în a fi filmaţi, iar în acest

caz trebuie insistat. Însă nu putem folosi o cameră video fără a avea acordul tuturor membrilor

grupului.

77

66

ÎÎNGRIJIREANGRIJIREA COMPLEMENTARACOMPLEMENTARA

Când copiii mor de mâinile părinţilor apar inevitabil întrebări precum „De ce nu a fost

dus intr-un loc sigur?”, „De ce i s-a permis sa se întoarcă acasă?” Soluţia împotriva abuzului

minorului pare aşa de simpla – copii trebuie salvaţi de părinţii abuzivi si plasaţi la îngrijitori

care nu ii vor vătăma. Din păcate răspunsul nu este chiar aşa de simplu. Acest capitol

examinează problemele îngrijirii complementare, concentrându-se asupra perspectivei

copilului. Nu îşi propune sa acopere toate aspectele îngrijirii complementare; exista deja

lucrări cuprinzătoare pe acest subiect (e.g. Thoburn, 1988; Rose, 1991; Parker & all, 1991).

Acum exista o gama larga de alternative la îngrijirea continua in casa părinteasca.

Aceste alternative includ îngrijire pe termen scurt cu părinţi adoptivi sau in complexe

rezidenţiale atunci când evaluare in afara casei este necesara, unde părinţi suferă de o

incapacitate temporara, sau unde părinţii si copii au nevoie de o scurta perioada de răgaz.

Perioade mai lungi de îngrijire complementara pot fi necesare atunci când pacienţii urmează

un tratament care sa le permită sa trăiască in siguranţa in familie. Copii pot fi mutaţi

permanent fie pentru ca situaţia de acasă se înrăutăţeşte si nu sunt semne ca se poate schimba

in bine, fie pentru ca relaţia copil-părinte s-a rupt irevocabil. In cazul separării permanente, in

funcţie de vârsta copilului si resursele disponibile, opţiunile vor fi îngrijirea rezidenţială sau

cu asistenţi maternali, sau adopţia. Exista si jumătăţi de măsură, cum ar fi şcolile rezidenţiale

unde copii vin acasă numai in vacante. Sau îngrijirea împărţită atunci când copilul locuieşte

cu părinţi substitut o anumita perioada dar se întorc sa locuiască cu părinţii pentru o alta

perioada. Din ce in ce mai mult, membri familiei lărgite sunt folosiţi ca îngrijitori alternativi.

Scopul acestui capitol nu este sa discutam meritele diferitelor forme de îngrijire ci, mai

degrabă, sa identificam problemele principale pentru copiii in discuţie.

De asemenea, nu avem suficient spaţiu sa discutam in detaliu chestiuni importante ce

privesc plasamentele in cadrul aceleiaşi rase sau transrasial. Totuşi, exista trei principii

importante aici. In primul rând atunci când copiii sunt mutaţi din căminele lor, intr-o situaţie,

deci, de pierdere si de supărare, este important sa se menţină cat mai mult posibil ce este

familiar si iubit. Exista avantaje certe in a plasa un copil intr-un cămin care prezintă aceleaşi

78

modele si practici culturale in viata de zi cu zi. In al doilea rând este nevoie de o adevărata

atenţie fata de convingerile religioase ale copilului, originile rasiale si culturale si cadrul

lingvistic (Children Act, 1989, s22, 5c). Copiii nu sunt simpli „albi” si „negri”. Lau (1991)

ilustrează decizii hazardate luate intr-un anumit caz:

O adolescenta cu un mix parental alb UK-chinez Hong Kong a fost plasata in îngrijire in

urma unor acuzaţii de abuz. Fata a fost clasificata ca „negresa”, i-a fost desemnat un asistent

social negru si a fost plasata intr-o familie de negri. In acest caz asistentul social ca si familia

îngrijitoare erau, de fapt, afro-caraibieni....nici un efort nu s-a făcut pentru a o ajuta sa

menţină legăturile cu comunitatea chineza sau sa o ajute in folosirea limbii chineze (pp.110-

11).

In al treilea rând, chiar daca un plasament trans-rasial este singura opţiune, preferinţele

copilului in ceea ce priveşte dieta, îmbrăcămintea, distracţia si alte activităţi trebuie sa fie

luate in considerare. Sanjula, o tânăra femeie asiatica, care a avut o dizabilitate de învăţare, a

fost îngrijita intr-un complex rezidenţial in care ceilalţi rezidenţi, precum si angajaţii erau albi.

Noul ei asistent social a vizitat-o in îngrijire si a aflat ca purta un costum. Asistentul a

observat din fotografiile de familie ca ea purta întotdeauna un sari acasă si a întrebat-o daca ii

place sa poarte sari. Sanjula a explicat ca ii plăcea dar nu i s-a dat voie in complexul

rezidenţial. Când asistentul social a discutat problema cu angajaţii, aceştia au spus ca Sanjula

nu se putea îmbrăca singura si nimeni altcineva nu ştia cum sa închidă un sari.

In plus, asa cum este descris de Lau (1991), trebuie mentinut contactul cu mostenirea

culturala si comunitatea copilului. Mai mult, ingrijitorii complementari si asistentii sociali

trebuie sa fie sensibili la probelemele copilului in privinta rasismului, discriminarii, si

mostenirii lor culturale, neasumand in acelasi timp ca tori (sau numai) copii negri au

indentitate de sine negativa (vezi Owusu-Bemph, 1994).

Problemele îngrijirii complementareProblemele îngrijirii complementare

Una dintre problemele principale asociate cu ingrijirea complementara este aceea de a

gasi un plasament stabil care sa fie corespunzator copilului in discutie. Aceasta este o

probelema intalnita cu toti copiii, nu doar cu cei abuzati, in cautarea unui camin adoptiv. Prea

des ei trebuie sa se mute dintr-un plasament de surta durata in altul. Aceasta problema este

descrisa prin exemplificarea de catre Phil Quinn a situatiei lui Peter, un baiat care initial a fost

plasat in ingrijire pentru ca mama lui, singura si cu trei copii, s-a imbolnavit:

Asa a inceput schimbarea caminelor pentru Peter, de obiecei la intervale de doua-trei

luni. A locuit in diferite camine adoptive intr-o perioada de doi ani ce a urmat despartirii

79

familiei. Fiecare mutare a devenit si mai dureroasa decat ultima pentru ca il convingea pe

baiat ca nimeni nu il iubeste si numeni nu il doreste (Quinn, 19988, p.47).

Mostenirea sindromului StockholmMostenirea sindromului Stockholm

Sindromul Stockholm si relevanta lui pentru copii abuzati a fost discutata in capitolul 1.

Copii abizati pot dezvolta usor loialitate si atasament pentru abuzatorii lor. Eva de 7 ani a fost

respinsa la nastere de catre mama ei. Mai departe, ea a fost abuzata fizic si emotional de catre

mama sa in sensul ca nu crestea si avea urme de rani. Eva dezvoltase o adoratie pentru mama

sa si opunea rezistenta la trasferul in ingrijire. Primele doua familii de asistenti maternali au

refuzat-o. Apoi ea a fost trimisa sa locuiasca cu domnul si doamna K, care erau asistenti

maternali experimentati si iubitori. Totusi, dupa un weekend petrecut acasa a refuzat sa-si faca

bagajele si sa se intoarca la domnul si doamna K. Dupa o reintoarcere de proba acasa, soldata

cu esec, domnul si doamna K au insistant ca ea sa se intoarca la ei. Ei au reusit si, in cele din

urma, Eva, consientizand ca nu se mai poate intoarce acasa la parintii ei, s-a stabilit fericita cu

domnul si doamna K.

Acest cuplu a fost capabil sa inteleaga atasamentul Evei fata de caminul ei si sa-i ofere

dragoste neconditionata. Din pacate nu toti asistentii maternali au rezistenta emotionala a

domnului si doamnei K. Confruntat cu un copil care pare sa iroseasca toata dragostea pentru

parintii abuzivi, asistentii maternali, asa cum s-a intamplat in primul plasament al Evei, pot

deveni frustrati pe masura ce copilul respinge dragostea si grija lor.

Reactia copiilor abuzati la ingrijireReactia copiilor abuzati la ingrijire

Multi copii abuzati nu vor sa-si paraseasca casa; ei vor doar ca abuzurile sa inceteze si

sa fie iubiti de parintii lor. Sarah, sa ne amintim, nu a vazut scoala-internat ca pe o scapare. In

schimb, astepta fiecare vacanta sperand ca de data asta va fi totul in ordine. Din nou, capitolul

1 demonstreaza ca nevoia copiilor de a fi cu familiile lor este puternica. Ei traiesc sperand sa

„merite” dragostea parintilor lor.

Littner (1956) a descoperit ca copiii adoptati credeau ca au fost respinsi de parintii lor

pentru ca se comportau rau. MCFadden (1980) descrie experientele unor asistenti maternali:

Domnul si doamna Pike au declarat ca l-au observat cu atentie pe Sam de 4 ani jucandu-

se intr-un colt cu ursuletul lui de plus. Soptind Sam i-a spus ursuletului „daca uzi patul politia

te va lua”. Sam a plesnit ursul si apoi l-a aruncat: „urs rau acum trebuie sa pleci”.

Multi asistenti sociali au fost intampinati cu „daca nu te porti frumos asistentul social te

va lua de la noi”. Timberlake (1979) a demonstrat ca sentimentul de vinovatie si

responsabilitate pentru mutarea de acasa este mai mare la copiii abuzati. Acesti tineri erau

80

mult mai inclinati sa lege motivul plasamentului cu propriul lor comportament in timp ce

copiii ne-abuzati il asociau cu un moment de criza. Implicare politiei si folosirea procedurilor

legale si a instantelor, desi probabil necesare, toate dezvolta copilului abuzat un sentiment de

greseala. Chiar si ca adult, Sarah este ferma in a declara ca ea nu a dorit sa fie luata in

ingrijire. Sarcina de a se integra intr-o noua familie cu felurile sale diferite de interactiune este

considerata prea dificila pentru ea. Mai mult, cand era tanara ea presupunea ca toti tatii isi bat

copiii si s-ar fi astpetat de la parintii adoptivi sa faca la fel. Atat Marie, cat si Sarah isi

aminteau ca erau capabile sa anticipeze comportamentul tatalui si sa fie cu un pas inaintea lui.

Nu numai ca asemenea copii se vor simti foarte infricosati de o situatie noua si necunoscuta,

dar se vor astepta de asemnea la tratamente rele si la respingere. Daca ei nu pot castiga

dragostea parintilor care ar trebui sa-i iubeasca datorita legaturii de sange, ce speranta au ei sa

castige dragostea oricarui alt ingrijitor?

Atunci cand este luat in ingrijire fiecare copil abuzat va avea propriul sau mod de a se

adapta la familia sau situatia rezidentiala. Unii s-ar putea sa se comporte cat mai bine posibil,

sperand inca ca, prin a fi buni, pot castiga un pic din dragostea celor care au grija de ei. Phill

Quinn descrie ce s-a intamplat cu Peter cand, in cele din urma a fost plasat la niste parinti

adoptivi care au inceput sa-l bata:

Peter a devenit foarte atent la dorintele parintilor adoptivi. Stia ca ce s-a intamplat in

acea zi se putea intampla din nou. Nu isi invinovatea mama adoptiva pentru ca si-a pierdut

cumpatul ce el. La o adica, doar se confirma ceea ce el credea deja despre sine – era rau si

merita sa fie pedepsit. Incerca sa-si compenseze rautatea prin indeplinirea fiecarei dorinte a

lor, aducandu-le cafeaua la pat, pregatindu-le cina, indeplinind sarcini, facand totul pentru a-i

face sa-l placa si sa nu-l raneasca din nou (Quinn , 1988, p.126).

Alti copii vor fi foarte retrasi si se vor inchide in camerele lor oridecateori vor exista

tensiuni in casa. Parintii adoptivi au raportat, de asemnea, dificultati in a face fata copiilor al

caror comportament este provocator (McFadden, 1980). Motivele pentru un asemenea

comportament provocator variau. Copiii nu pot sa creada ca ingrijitorii lor nu ii vor abuza la

un moment dat si atunci testeaza limitele rabdarii si tolerantei ingrijitorilor. Alti copii regasesc

violenta, rejectarea si molestarea atat de familiare incat acestea devin mai linistitoare decat

protectia si bunatatea care sunt nefamiliare. Alti tineri cred ca sunt atat de slabi incat merita sa

fie pedepsiti si, astfel, cauta pedeapsa. Altii devin atat de familiarizati cu rolul de tap ispasitor

sau seducator incat nu mai cunosc alt rol. Copiii abuzati sexual ar fi putut sa primeasca

dragoste doar in schimbul favorurilor sexuale, si, pe cale de consecinta, ei cred ca ingrijitorii

sau angajatii complexului residential vor avea grija de ei doar daca le ofera favoruri similare.

81

Alti copii trebuie sa simta ca nu pot invinge. Zareena, copilul care juca in continuu jocul

„iazul”, a fost respinsa de un asistent maternal pentru ca avea istericale. In urmatoarul camin a

fost respinsa pentru ca tacea in prezenta ingrijitorilor vitregi. A fost respinsa fie ca tacea, fie

ca ramanea tacuta.

Copii in ingrijire pot continua sa fie preocupati de ce s-a intamplat cu restul familei.

Marie a declarat ca s-ar fi opus luarii in ingrijire pentru ca ar fi fost prea ingrijorata de ceea ce

s-ar fi intamplat cu mama si surorile ei. Jessica Cameronchild (1979) a scris ca, pe langa alti

factori, a fi un copil abuzat inseamna „sa speri ca vei fi adoptat si apoi iti vei gasi parintii reali

si ii vei convinge ca vei fi bun daca te vor lua inapoi. Dar sa te temi cine va avea grija de

parintii tai prezenti daca tu vei fi salvat”. Se intampla doar ocazional ca mai mult de doi

frati/surori sa fie plasati impreuna in acelasi camin adoptiv, totusi atasementul pentru frati si

surori poate fi mai puternic decat cel pentru parinti. Phill Quinn descrie din nou sentimentele

lui Peter cand si-a dat sema ca fratii lui vor fi plasati intr-un camin adoptiv separat:

Pe masura ce trecea timpul, Peter devenea din ce in ce mai interesat de fratii lui,

petrecand in fiecare zi timp cu ei... Ei au devenit cei mai importanti oameni din viata lui. Apoi

a venit ziua in care asistentii sociali au dus copii in familiile separate aranjate pentru ei. Fara

ezitare sau rezistenta Peter s-a dus cu domnul White fara sa stie ca va fi separat de fratii lui.

Doar atunci cand masina a demarat, Peter si-a dat seama de ceea ce se intamplase. Ca un

animal inchis intr-o cusca pentru prima data, imediat a inceput sa-si caute fratii prin oglinda

retrovizoare a masinii. Disperat s-a repezit la usa incercand sa iasa. O atentie sporita ar trebui

sa se dea incercarilor de a recruta ingrijitori care sa fie dispusi sa ia un grup de frati/surori.

Cercetarile lui Berridge si Cleaver (1987) au indicat ca plasamentele adoptive se destrama in

mai putine cazuri daca fratii sunt impreuna. Cercetarile lui Judy Dunn au condus-o la

concluzia ca „in fata evenimentelor negative ale vietii....cei mai multi frati se apropie foarte

mult si isi ofera unul altuia un real sprijin” (Dunn, 1995, p.345).

Ingrijitorii complementariIngrijitorii complementari

Parintii adoptivi si angajatii din caminele residentiale trebuie sa indeplineasca multe

cerinte ale tinerilor din custodia lor. Dar in cazul copiilor abuzati exista dificultati in plus.

Frica de violenta si sentimentele de respingere sunt ata de puternice incat orice forma de

pedeapsa poate provoca o reactie extrema. Tom O’Neill (1981) descrie sentimentele fratelui

lui atunci cand foarte iubitorii sai parinti adoptivi au avut motive sa-l certe. L-au certat si l-au

trimis sa se culce. S-a dus in pat si s-a pus pe plans. Plangea pentru ca ei nu il vroiau. De

acord, era doar o alungare temporara dar pentru el era o adevarata respingere (p. 75). Este

acceptat ca limitele trebuie puse si comportamentul negativ trebuie controlat dar pedepsele

82

corporale trebuie evitate. Corpurile copiilor abuzati au fost suficient degradate in trecut; in

ingrijire ei au oportunitatea sa invete ca trupurile lor merita respect. Acest lucru poate

determina dificultati intr-un camin adoptiv daca ingrijitorii au obisnuinta de a-si pedepsi fizic

proprii copiii. O problema in pus identificata de ingrijitorii adoptivi este legata de ingrijirea

victimelor abuzurilor sexuale. In particular asistentii amternali barbati pot fi foarte nesiguri in

privinta limitelor folosirii atingerilor si gadilatului pentru a exprima afectiune. In final, cu

toate ca majoritatea ingrijitorilor si caminelor rezidentiale ofera un mediu excelent, exista

cazuri in care copii sunt abuzati in timp ce se afla in ingrijire. Dennis O’Neil a fost omorat in

bataie de catre tatal adoptiv. Fratele lui, Tom, ii descrie sfarsitul:

Avea ulcer septic la picioare. Picioarele ii erau afectate sever, o situatie pentru care nu

primise ingrijire medicala. Pieptul ii era excesiv de vanat si decolorat. Fusese recent batut pe

spate cu un bat. Stomacul lui nu continea nici o urma de mancare. Era mort. (O’Neil, 1981,

p.68)

Shirley Woodcock (1984) a murit la varsta de trei ani de mana asistentului maternal, iar

Christopher Pinder (1981) care a fost plasat spre adoptie si caruia i-a fost schimbat numele in

Daniel Frankland a fost omorat de catre viitoarea mama adoptiva. Un numar impresionant de

rapoarte de investigatie (e.g. Levy si Kahan, 1990, Kirkwood, 1993) sunt marturii elocvente

ale abuzului generalizat in complexele rezidentiale pentru copii.

Beneficiile ingrijirii complementare Beneficiile ingrijirii complementare

In pofida probelemelor ingrijirii complementare, aceasta poate oferii copiilor beneficii

semnificative. Lloyd a plecat de acasa la varsta de 11 ani si a trait cat de bine a putut.

Incercarile sale de suicid si disperarea sa de la inceput de adolescenta ar fi putut fi evitate daca

ar fi fost plasat la asistenti maternali sau intr-un complex rezidential unde ar fi primit ajutor si

alinare si ar fi avut la cine sa apeleze pentru ajutor in problemele sale.

Un loc sigurUn loc sigur

Chiar daca putini copii indura vatamari serioase sau mor de mainile asistentilor

maternali, mult mai multi ar fi fost ucisi de proprii parinti daca nu ar fi fost luati cu forta de

acasa. Maria Colwell (1974) si Jasmine Backford (1985), amandoua subiecte ale unor anchete

publice, au fost omorate dupa ce au fost readuse acasa in ciuda neincrederii parintilor

adoptivi. Moartea sau vatamarea serioasa pot fi cauzate prin infometare sau lovituri directe,

dar pentru unii copii moartea este singura cale de scapare. Sora mai mare a lui Marie a luat o

supradoza de tablete in timp ce Lloyd a incercat sa se sinucida prin spanzurare, medicamente

83

si supradoza. Jessica Cameronchild (1978) descrie cum fratele ei mai mic, subiectul unor

batai severe, avand capul ras si fiind fortat sa doarma sub cerul liber, s-a sinucis:

In final, fratele meu a fost trimis din nou acasa de la scoala si de data asta cand a ajuns

acasa s-a impuscat in cap cu o pusca. Avea 11 ani. Nici nu s-a pus problema ca moarte lui sa

nu fie o sinucidere; a lasat o scrisoare si tragaciul a fost aranjat (p. 143).

Alti copii mor pentru ca incercarile lor de a scapa de abuz ii pun in pericol. Corpul lui

Lester Chapman (1979), in varsta de opt ani, a fost gasit pe 26 februarie 1978 intr-un munte

de gunoi inzapezit la 50 de yarzi de rau, la un sfert de mila de casa. A murit de frig aproape

sigur in noaptea in care a fugit de acasa (p.1). Lester fusese abuzat fizic si emotional si fugise

de acasa in alte trei situatii anterioare. Trimiterea catre un camin iubitor poate, in cazuri

similare, salva vieti.

Aspectele terapeutice ale ingrijirii complementareAspectele terapeutice ale ingrijirii complementare

In ciuda pericolelor abuzului emotional datorita problemelor sistemului de ingrijire,

frecvent copiii se dezvolta bine atunci cand sunt plasat la asistenti maternali. Tom O’ Neill

(1981) descrie experientele unui alt frate de-al sau care, impartasind cu Dennis cosmarul

abuzului parintilor adoptivi, si-a gasit un alt camin:

De la inceput noua familie adoptiva a lui Therry a facut toate eforturile pentru a-i oferi

un adevarat camin – nu doar beneficii materiale, ci acel lucru care i-a lipsit pentru multi ani:

dragostea. A fost acceptat in familie. S-a dovedit a fi una din cele mai fericite perioade din

intreaga sa viata.

Unul dintre cele mai importante beneficii care pot fi oferite de asistentii maternali este

prezentarea unui model alternativ de viata de familie. Multe familii adoptive arata copiilor

abuzati ca in locul violentei dintre partnerii adulti exista companie si respect. Tinerii invata sa

se simta in siguranta si protejati de adulti. Dobandesc autocontrol si disciplina prin pretuire,

incurajare si usoara corectie. Incep sa inteleaga ca dragostea parintilor pentru copil este

neconditionata. Toate acestea ii vor ajuta sa devina ei insisi parteneri sau parinti mai buni

daca vor alege in viitor sa-si intemeieze propria familie.

Una dintre cele mai bune terapii pentru copii abuzati este sa se afle intr-un mediu in care

isi pot exprima sentimentele fara teama de consecinte, unde sunt ajutati sa se simta valorizati,

atractivi si capabili. O stima de sine scazuta este un rezultat foarte posibil al unui abuz.

Parintii adoptivi si angajatii residentiali pot face mult sa repare imaginea de sine a tanarului.

84

Depasirea problemelorDepasirea problemelor

Pare la prima vedere ca dezavantajele ingrijirii complementare depasesc avantajele.

Totusi balanta poate fi facuta un pic mai egala prin intermediul mai multor strategii care pot

ajuta la inlaturarea potentialelor probleme.

PregatireaPregatirea

Familiile adoptive si personalul din centrele rezidentiale care ingrijesc copiii maltratati,

pot simti emotii variate fata de acestial, de la furia indreptata impotriva parintilor care i-au

abuzat si pana la constientizarea faptului ca si ei sunt tentati sa abuzeze copilul. Din aceasta

cauza, ei trebuie selectati cu atentie si formati pentru a lucra cu copiii abuzati.

Copiii care vin sub protectie ar trebui de asemenea pregatiti cu atentie. La modul ideal,

inainte de a fi plasati ei ar trebui ajutati sa inteleaga de ce sunt luati de acasa si sa isi dea

seama ca nu este vina lor. Ei nu au facut nimic ca sa merite relele tratamente si respingerea

parintilor lor. In plus, cand sunt mutati dintr-o institutie in alta trebuie sa li se spuna de ce se

intampla acest lucru. Tom O’Neill (1981) descrie experienta a trei dintre fratii lui:

Au trebuit sa paraseasca caminul adoptiv. Nu stiau de ce. Nu au facut nimic rau. De ce

nimeni nu le-a spus de ce trebuiau sa plece? Erau fericiti acolo. Nimeni nu s-a gandit ca doar

spunandu-le de ce se intampla asa ar fi putut sa-i fereasca sa experimenteze sentimente de

angoasa? (p. 61).

Copiilor le este frica de necunoscut. Tom O’Neill (1981) descrie din nou cum Terry

striga „Nu-i lasa, tata, sa ma ia!” in timp ce era luat din casa unde suferise brutale maltratari si

asistase la uciderea fratelui sau, Dennis. „El striga asa din cauza consecintelor teribile ale

actului de a fi indepartat” (p. 66). Copiii pot fi ajutati sa depaseasca aceasta frica daca sunt

introdusi incetul cu incetul in noua familie, daca circumstantele permit acest fapt. Atunci cand

copii trebuie indepartati in graba, li se pot arata macar fotografii ale noii lor case impreuna cu

o descriere verbala. Daca timpul e scurt acesta se poate face in masina in drumul spre noua

casa. Fiecare asistent social responsabil cu luarea unui copil ar trebui sa aiba acces 24 de ore

la un set de fotografii si o caseta video sau audio cu inregistrarea activitatilor si persoanelor

din fiecare familie adoptiva sau centru rezidential pe care o autoritate este probabil sa le

utilizeze.

Unde este posibil parintii (incluzand parintii adoptivi sau vitregi de care copilul este

atasat emotional) ar trebui de asemenea sa fie pregatiti pentru luarea copilului. Ei ar trebui sa

fie parteneri ai asistentilor sociali si sa lucreze impreuna cu acestia la planificarea viitorului

copilului respectiv. Participarea parentala in procesul de luare a deciziilor este foarte

importanta. Includerea parintilor in discutiile despre caz este o practica larg acceptata acum in

85

Marea Britanie. Daca parintii sunt facuti sa se simta furiosi din cauza actiunilor intreprinse de

autoritatile de protectie ei ar putea sa isi manifeste aceasta furie impotriva copilului. In

consecinta ar putea sa refuze sa viziteze copilul, sau sa ofere ajutor furnizand, de exemplu,

fotografii.

Mentinerea contactuluiMentinerea contactului

Exista beneficii considerabile daca se mentine contactul intre copiii abuzati si familiile

lor. Tinerii isi vor face mai putine griji in ceea ce-i priveste pe parintii lor daca ii pot vedea la

intervale regulate. Thoburn (1988) noteaza: „toate studiile care au evaluat bunastarea copiilor

plasati in adoptie pe termen lung au aratat ca in majoritatea cazurilor aceasta bunastare este

augmentata daca copii au contacte regulate cu familiile lor naturale” (p. 48).

O cercetare efectuata de catre Owusu-Bempah (1995) sugereaza faptul ca acolo unde

copiii nu traiesc cu un parinte, se vor simti mai bine daca au informatii pozitive despre

parintele absent decat daca au unele negative sau nici un fel de informatii. Totusi, informatiile

pot fi obtinute prin contact indirect sau direct cu parintele. In anumite cazuri un copil poate fi

mai bine ajutat daca are unele fotografii cu parintele, decat daca exista vizite la familia

naturala care sa il sperie.

Multe familii, desi separate fizic, pot fi tinute impreuna prin intermdiul unor scrisori

frecvente, telefoane sau vizite scurte. Bunicii, alte rude si prietenii de familie pot de asemenea

sa faca un tanar sa se simta apreciat si mai putin respins prin incurajarea de a tine legatura,

amintirea zilelor sale de nastere si trimiterea de cadouri la ocaziile speciale.

Parintii si celelalte persoane pot avea nevoie de ajutor ca sa mentina legatura cu copilul.

Wendy, in varsta de doisprezece ani, a fost maltratata de mama ei si tatal a simtit ca nu poate

face fata situatiei. A intrat in programul de protectie si a fost plasata intr-o mica casa de copii.

La inceput tatal ei a refuzat s-o viziteze. Asistentul social era convins ca el avea multa

afectiune pentru fiica sa. A petrecut mult timp cu el explicandu-i importanta contactului cu

familia. Cu timpul a iesit la iveala faptul ca tatal se simtea atat de rusinat ca nu a putut face

fata situatiei incat ii era prea jena sa viziteze casa. Asistentul social, intelegand acest fapt, a

aranjat vizite pe teren neutru. A continuat sa il ajute pe tata sa inteleaga ca a facut tot ce putea

mai bine intr-o situatie dificila. Pana la urma, cu stima de sine restabilita, a reusit sa viziteze

casa si vizitele au devenit frecvente. Asistentul social a ratat de asemenea intelegere si pentru

dificultatile mamei. Wendy a fost incantata cand a primit Craciunul urmator o felicitare de la

mama ei in care a citit „Cu dragoste de la mama”.

Vizitele pot fi uneori nesatisfacatoare, toate partile implicate simtind ca situatie este

artificiala, dar macar copiii raman in contact cu cele mai importante persoane din viata lor.

86

Din cand in cand, copiii devin nelinistiti din cauza contactului si trebuie facuta o evaluare

astfel incat sa se observe daca acest fapt este datorat aversiunii pe care ei o resimt pentru

contact sau a faptului ca nu sunt acasa cu parintii. Unui tata care si-a violat fiica i s-au acordat

vizite supravegheate. Asistentul social ii ducea in mod regulat la innot. Fata i-a spus la un

moment dat parintelui adoptiv ca tatal ei natural a intrat in cabina in care se schimba la baie si

a molestat-o din nou. Daca, din cauza riscului unui nou abuz, sau pentru orice alt motiv,

vizitele nu sunt posibile, atunci, telefoanele, scrisorile, schimbul de casete video sau audio si

fotografiile reprezinta maniere in care familiile pot tine legatura.

O alta metoda de a ajuta tinerii sa pastreze legatura cu familia si cu originile lor, care in

prezent este larg acceptata, este prin intermediul unui album al povestii vietii tanarului. Acesta

presupune inregistrarea evenimentelor importante din istoria vietii copilului, ilustrate de

documente si fotografii. Experianta a demonstrat ca un caiet cu foi volante este de preferat

pentru ca mai tarziu se pot adauga informatii suplimentare despre copilaria mica a tanarului.

Aceasta e o sarcina indeplinita de catre copil in parteneriat cu principalul sau asistent social.

Copilului ar trebui sa i se acorde posibilitatea de a alege sa descrie evenimentele la persoana

intai sau a treia – de exemplu, „prima mea scoala” sau „prima scoala a lui Sean”.

Asistenta continuaAsistenta continua

Pentru asistentii sociali este tentant sa ia un copil dintr-un camin periculos, sa se simta

usurati si sa-si indrepte atentia spre acele cazuri in care copiii raman acasa intr-o „situatie de

risc”. Dar acest simplu act salvator este inadecvat. Oricat de buni ar fi noii parinti de substitut,

copilul va avea nevoie de ajutor in a depasi efectele negative ale relelor tratamente la care a

fost supus.

Parintii adoptivi vor considera usor de tolerat implicarea continua a parintilor naturali

atunci cand indepartarea de acasa este datorata imbolnavirii, problemelor de nerezolvat sau a

compoartamentului dioficil al copilului. Insa, nu este atat de usor de acceptat un parinte care a

ranit un copil dragalas, sau care a violat o fata timida si afectuoasa in varsta de sase ani.

Parintii naturali si cei adoptivi pot avea atitudini conflictuale in ceea ce priveste educatia

copilului si pot aparea critici nejustificate provenite din diferentele culturale sau de clasa

sociala. Dificultatile intalnite in asemenea cazuri sunt ilustrate de cazul lui Jasmine Beckford

(1985) si al surorii sale, Louise. Parintii adoptivi se plangeau de starea in care se intorceau la

ei fetele dupa vizitele la parintii naturali. „Se plangeau frecvent si ca hainele erau murdare sau

miroaseau urat si ca parul copiilor era gras. Este o practica obisnuita sa dai parul Afro cu

grasime. Asistentul social a considerat ca fetele erau de fapt aduse curate si ca parul lor avea o

cantitate de grasime acceptabila pentru cultura din care proveneau”. (p. 109).

87

Personalul rezidential, parintii adoptivi si naturali, au cu totii nevoie sa accepte sau cel

putin sa inteleaga alte valori si perspective. Nimic nu este mai rau pentru copii decat sa fie

inconjurati de adulti aflati in conflict. Loialitatea lor va fi impartita si, fara indoiala, se vor

simti responsabili pentru aceasta situatie. Este deosebit de important ca parintii adoptivi si

personalul rezidential sa nu spuna nimic negativ despre familia copilului, care, asa cum se

indica in Capitolul 1, face parte din identitatea unui tanar.

Este imperativ ca toate partile implicate sa fie informate cu privire la planurile legate de

viitorul copilului. Nesiguranta duce la anxietate si resentimente. In cazul lui Jasmine Beckford

parintii adoptivi credeau ca cele doua fete vor ramane permanent cu ei. Ei ii acuzau pe

asistentii sociali ca nu le-au dat scheme de reabilitare si ca au luat brusc cele doua surori.

Plangerile lor, desi nu erau fondate in totalitate, reflecta maniera in care comunicarea

defectuoasa intre ei si asistentii sociali conduce la aparitia sentimentului ca nici ei, dar nici

nevoile copiilor nu au fost luate in considerare cum se cuvine.

Intoarcerea acasaIntoarcerea acasa

Cateodata copiii despre care se crede ca sunt abuzati, sunt indepartati de acasa prin

proceduri de urgenta sau datorita cererii parintilor. Apoi, ei trebuie sa fie intorsi acasa pentru

ca, in ciuda ingrijorarilor profesionistilor, exista dovezi insuficiente de abuz pentru a convinge

instanta ca copilul are in continuare nevoie de protectie. Cazurile de abuz sexual, unde

dovezile medicale lipsesc si unde exista o negare totala a actului de catre presupusul abuzator

sunt dificil de probat, chair in cadrul cererii instantei civile ca acest caz sa fie dovedit pe baza

probabilitatii, mai degraba decat dincolo de orice indoiala. Ranile fizice, in special asupra

copiilor mai mari sunt deseori interpretate de instante ca pedepse acceptabile. Abuzul

emotional si neglijenta rar se intampla sa fie demonstrate inainte ca suferinta copilului sa

devina extrema. O intoarcere acasa din ingrijire ar trebui planificata cu atentie, dar de obicei

din motive legale, acest lucru nu este intotdeauna posibil. Cand copiii raman acasa, sau se

intorc acolo dupa o perioada in care s-au aflat in ingrijire, autoritatile au grade diferite de

control. Pentru a realiza sanctiunea legala si controlul in cazurile dificile investigatia si

evaluarea starii initiale este foarte importanta. Exista un numar de lucrari care contin sanctiuni

pe baza investigatiei si evaluarii (de exemplu, Jones et al., 1987; Cooper si Ball, 1987;

Departamentul de Sanatate, 1988). Nu e nevoie sa explicam aici motivele care au fost deja

examinate de catre acesti autori. Totusi, trebuie subliniate in urmatoarea sectiune unul sau

doua comentarii privind tehnicile si factorii implicati in procesul de evaluare. acestia se pot

dovedi folositori in examinarea situatiei existente inainte de indepartarea copilului, ca si in

evaluarea planurilor de reabilitare a acestuia.

88

Tehnicile de evaluareTehnicile de evaluare

Diagrama cresterii. Uneori, copiii care au fost abuzati nu ajung la o greutate si inaltime

suficienta in ciuda faptului ca familiile lor au o constructie fizica medie, iar ei nu prezinta boli

si nu sunt prezente conditii fizice care sa inhibe cresterea. Progresul fizic al unui copil poate fi

monitorizat prin folosirea diagramelor de crestere. Inaltimea, greutatea si circumferinta

capului pot fi astfel inregistrate. Aceste diagrame sunt cel mai bine folosite de catre personalul

medical care le poate interpreta corect si care are acces la aceleasi scale si instrumente de

masurare de fiecare data. La fiecare masurare ei ar trebui sa noteze pe diagrame, pentru cazul

in care vor fi solicitati de instante sa le confirme. Dar asistentii sociali ar trebui sa ceara ca

aceste diagrame sa fie pastrate atunci cand suspecteaza existenta unei probleme. Diagramele

de crestere sunt acum mult mai familiare personalului nonmedical pntru ca deseori mamele

primesc brosuri in care pot inregistra progresele copiilor iar acestea contin dioagrame simple.

Copii care nu se dezvolta datorita abuzurilor frecvente au tendinta sa se ingrase odata ce

au fost plasati intr-un centru rezidential sau o familie adoptiva. Daca copilul este intors acasa

diagramele ar trebui folosite pentru a se asigura ca dezvoltarea continua la un nivel

satisfacator. Jasmine Beckford (1985) a fost intoarsa acasa pentru ca sa fie omorata de tatal ei

vitreg. Ea avea 4 ani in momentul decesului. Raportul investigatiei retine ca atunci cand ea a

fost externata din spital, dupa ce fusese luata in ingrijire, cantarea 8 kg si 313 g. Sapte luni

mai tarziu, cand a fost reunita cu parintii sai, dupa ce a fost data in adoptie, ea cantarea 11 kg

si 176 g. Ea a murit, 27 de luni m ai tarziu cantarind 10 kg si 442 g. Raportul de investigatie

afirma: „Esecul Departamentului 6, de a consemna greutatea Jasminei pe parcursul celor trei

ani de ingrijire, este probabil cel mai izbitor aspect de abuz al copilului, care a fost neglijat in

mod fatal” (p. 114).

Diagramele de parcurs. Aceastea reprezinta listele si datele tuturor ranilor sau

incidentelor abuzive din viata unui copil. Intr-o coloana separata sunt inregistrate alte

evenimente importante pentru a se marca datele, incidentele si evenimentele. Este un exercitiu

simplu, dar poate avea efecte remarcabile in demonstrarea modelelor de abuz. Pe baza acestor

diagrame practicienii au facut comentarii precum: „incidentele par sa apara la intevale

regulate”, sau „nu mi-am dat seama ca a avut atatea internari in numai 16 saptamani”.

Contractele scrise. Acestea sunt deseori folosite atunci cand ingrijirea parinteasca este

sub un nivel acceptabil. Cateodata parintii sunt confuzati de asteptarile profesionistilor si pot,

de pilda, sa nu duca copilul la o maternitate, pentru ca nu apreciaza importanta pe care

profesionistii implicati o acorda acestui fapt. Un contract scris privind atat comportamentul

asteptat din partea parintilor, cat si angajamentul autoritatii, poate asigura ca copiii sa nu fie

indepartati din familie daca nu este nevoie, sau poate preveni reintoarcerea in familie datorita

89

confuziei sau slabei comunicari. Totusi, este important ca parintii sa inteleaga termenii

folositi. Totul trebuie realizat cu atentie pentru a nu determina probleme suplimentare

parintilor cu dificultati de citire, iar cei a caror limba materna este diferita de cea a

practicienilor ar trebui sa beneficieze de o buna traducere. Tinerii mai mari ce incep sa devina

responsabili de propriul comportament pot de asemenea fi implicati in realizarea unui contract

cu parintii si asistentii.

Perspectivele copiilorPerspectivele copiilor

In orice plan de reabilitare trebuie sa se tine seama de perspectivele copiilor. Totusi,

trebuie interpretate cu foarte mare atentie comunicarile verbale si nonverbale ale copiilor.

Strigatul lui Terry O’Neill „Nu-i lasa, tata, sa ma ia!” ar fi putut foarte usor sa fie interpretat

ca o dorinta reala de a sta cu tatal vitreg, care il ucisese pe fratele sau Dennis. Plansul lui

Sarah a fost interpretat ca o dovada a dorului de casa de catre angajatii internatului. Unii copii

nu isi dau seama ce este in interesul lor, dar multi stiu exact ce este cel mai bine pentru ei.

Totusi, asistentii isi pot influenta fara sa vrea clientii asa cum avertizeaza June Thoburn

(1988), „De multe ori vei deveni o persoana foarte importanta pentru tanar, care va dori sa-ti

faca pe plac. Din moment ce sarcina ta este sa realizezi un plan care sa se plieze pe dorintele

copilului, exista riscul ca entuzismul tau sa te faca sa prezinti planul de reabilitare in asa fel

incat copilul sa ezite sa-si exprime orice indoieli cu privire la acesta... Cativa adolescenti ai

caror asistenti erau convinsi ca doresc sa fie adoptati, au marturisit psihologului ca au dubii

serioase” (p.33).

Alti indicatoriAlti indicatori

Alti factori care indica ca reabilitarea poate fi o alternativa viabila, includ o schimbare

pozitiva in atitudinile parintilor fata de copil, acceptarea faptului ca ei sunt responsabili pentru

abuz si nu copilul si abilitatea de a relationa cu asistentii ca niste parteneri in planificarea

viitorului acestuia. Daca probleme precum aglomerarea, ab8uzul de alcool sau violenta

domestica, au fost factorii care au declansat abuzul, atunci este nevoie de ajutor pentru parinti

si de ameliorarea acestor probleme inainte ca reabilitarea sa fie luata in considerare.

Asistentii sociali sunt responsabili pentru pregatirea copiilor in vederea intoarcerii

acasa. Aceasta ii include si pe fratii care au ramas acasa de-a lungul perioadei. Atunci cand

are loc reabilitarea, copiii care au ramas acasa resimt ca intruziva intoarcerea copilului abuzat

si schimbarile care au loc, ca de exemplu, faptul ca nu mai au un dormitor al lor. Parintii

adoptivi si alti asistenti sunt capabili sa aprecieze motivele deciziei de intoarcere acasa.

Copilul poate crea probleme parintilor pentru simplul fapt ca, atat copilul, cat si familia, pot

90

avea dificultati in a realiza scimbarile necesare si datorita faptului ca copilul este anxios si

nesigur. Parintii trebuie sa se pregateasca pentru aceste eventualitati in timp ce copilul devine

constient de ceea ce i se intampla si este reintrodus in conditiile care ii sunt potrivite.

In cele din urma, abilitatea de a mentine schimbarile si imbunatatirile si de a face fata

schimbarilor cerute ar trebui monitorizata odata ce copilul este din nou cu parintii. Acest lucru

se poate realiza prin supervizare si printr-o perioada de incercare de a locui acasa. Dar in orice

aranjament de acest tip este foarte important ca asistentii sa comunice in mod regulat cu

copilul si cu parintii; doar a vedea copilul nu este suficient.

91

77

PPREVENIREAREVENIREA ABUZULUIABUZULUI COPIILORCOPIILOR

Nicăieri decât in fraza cu ghilimele „prevenirea este mai buna decât vindecarea” nu

exista un adevăr mai mare în ceea ce priveşte abuzul asupra copiilor. Efectele pe termen lung

vor fi discutate în capitolul următor. Este evident, totuşi, că în timp ce mulţi copii abuzaţi

devin adulţi, în postura de copii suferă agonii considerabile - care ar fi trebuit sa fie evitate.

Prevenirea este totuşi o problemă complexă. Hardiker si ceilalţi (1991) evidenţiază faptul că

acesta poate avea loc la patru nivele: primar; secundar, terţiar, cuaternar. La primul nivel se

previne apariţia problemei. La al doilea nivel, atunci când o dificultate este evidenţiată în

stadiul primar, se lucrează pentru ca aceasta să fie îndepărtată. La al treilea nivel o problema

substanţială este izolată şi se previne ca aceasta să se transforme într-una majora. La al

patrulea nivel intervenţia are loc atunci când o problemă serioasă a apărut şi aspectul

preventiv constă în a stopa relele tratamente la care este supus copilul.

O mare parte din această carte a tratat al treilea şi al patrulea nivel de prevenire.

Capitolele anterioare au sugerat căi în care copiii şi familiile aflate în dificultate pot fi ajutate

şi maniera în care pot fi minimalizate stress-ul şi suferinţele copiilor. Acest capitol se ocupă

de prevenirea secundară şi primară. Prevenirea la aceste nivele poate lua două forme. Prima

este prin intermediul schemelor care ţintesc probleme particulare. A doua este prin

intermediul schimbărilor în maniera în care societatea îşi priveşte şi tratează membri

vulnerabili. O analogie exemplificatoare se poate face în legătura cu prevenirea bolilor sau a

accidentelor de trafic. Aceasta se poate face prin acţiuni specifice precum imunizarea sau

calmarea traficului dar multe boli si accidente pot fi de asemenea prevenite printr-un mediu

general sănătos sau conştientizarea atitudinilor de siguranţa in trafic.

PoliticiPolitici

Implementarea măsurilor de prevenire depinde în mare măsură de voinţa politică şi

populară a oricărei societăţi particulare. Hardiker si ceilalţi (1991) evidenţiază faptul că

diferitele forme de prevenire sunt legate de diferite perspective ale politicilor de bunăstare. Ei

identifică patru abordări: reziduală, în care bunăstarea este minimă; instituţională, în care

92

bunăstarea ajută familia şi sprijinul voluntar în caz de nevoie; de dezvoltare, în care

bunăstarea este disponibilă tuturor şi injustiţia socială este atacată; radicală / conflictuală, în

care victimele injustiţiei atacă societatea.

Deşi un model de politică socială este probabil să fie dominant, în multe societăţi alte

abordări au influenţă. De exemplu, în Marea Britanie la începutul secolului XX toate cele

patru modele erau evidente. Totuşi, modelul rezidual părea să domine (Sapey, 1995). Acest

model susţine că cheltuielile statului pentru bunăstare şi prevenire vor fi minime. Statul va fi

implicat numai atunci când un copil este într-o situaţie care îi ameninţă viaţa şi atunci

prevenirea va fi la nivel terţiar şi cuaternar. Stevenson (1995) comenta, ”publicului britanic i

s-a spălat creierul prin afirmaţii constante că cheltuielile publice nu sunt de dorit, chiar rele.

(p.4)”. Dar modelul instituţional (cuprins în cel mai important raport Barclay: Barclay, 1982)

este încă prezent în multe dintre prevederile Legii copilului 1989, precum îndatorirea

autorităţilor locale de a ”proteza şi promova bunăstarea copiilor în nevoie din aria lor de

competenţă (s.17. 1a)”. De cele mai multe ori, concluziile cercetării finanţate de guvern

(Ministerul Sănătăţii 1995) sugerează că ar trebui să fie acordată o mai mare importanţă

evaluării copiilor aflaţi în nevoie mai degrabă decât investigaţiilor privind protecţia copilului,

carte predomină în prezent. Între timp abordarea de dezvoltare întăreşte multe valori ale

asistenţei sociale şi practici ne-discriminatorii. Aceasta este ilustrată în anexa A a raportului

Barclay şi rămâne un aspect important al pregătirii asistenţei sociale. Studenţii în asistenţă

socială sunt încurajaţi de către Consiliul Central pentru Educaţie şi Training în Asistenţă

Socială să ”practice într-o manieră care nu stigmatizează sau dezavantajează alţi indivizi,

grupuri sau comunităţi (1995, p.4)”. Dar modelul radical apare de asemenea în multe aspecte

ale practicii anti-opresive pusă în evidenţă de asistenţii sociali. Nu numai că profesioniştii ar

trebui să combată acţiuni opresive precum rasismul, sexism-ul, homofobia, intoleranţa faţă de

dizabilitate şi sărăcia dar ei ar trebui să şi capaciteze victimele acestor injustiţii să se

împotrivească acestora în mod direct. ”Vocea expertului nu ar trebui să o substituie pe aceea a

opresatului” (Gambe şi ceilalţi, 1992, p.99).

Ajutorul specificAjutorul specific

În acest capitol se discută despre prevenirea specifică de nivel primar şi secundar. În

momente diferite şi sub diferite politici sociale, vor apare mai multe sau mai puţine scheme de

prevenire primară. Aici nu pot fi menţionate toate măsurile specifice, dar acest capitol va

discuta mai multe scheme pentru a evidenţia varietatea abordărilor.

Această carte se concentrează asupra lucrului cu copiii şi de aceea vor fi evidenţiate mai

ales acele scheme care privesc în mod direct tinerii. Totuşi, copiii foarte mici pot face prea

93

puţin ca să se protejeze şi este responsabilitatea părinţilor şi a adulţilor din jurul lor de a îi

proteja. De aceea vor fi incluse şi mai multe măsuri preventive care privesc adulţii.

Educaţia pentru părinţiEducaţia pentru părinţi

Un aspect al abuzului priveşte intenţia parentală. Într-una dintre primele contribuţii la

discuţia în legătură cu abuzul emoţional, Lourie şi Stephano (1978), au arătat în cadrul unui

workshop următoarele:

În timp ce unii participanţi considerau că intenţia parentală de a răni era un parametru

necesar în a numi o situaţie ca abuzivă, alţii credeau că nu ar trebui să intre în definiţia

noastră, pentru a nu fi exclus abuzul de origine inconştientă. (p. 202).

Bourton (1991) argumentează, „Termenul abuz emoţional este nefericit ales, pentru că,

în timp ce rezultatul final poate fi abuz emoţional, de obicei nu există o intenţie a acestui

abuz. Mai degrabă sunt două perechi de victime: părintele şi copilul” (p.45). în mod similar,

se poate argumenta că foarte puţini părinţi intenţionează să-şi rănească copilul în cazurile de

abuz fizic sau neglijare. Ideea esenţială este aceea că copilul depinde de adulţi, în particular de

părinţii cărora le este dată putere considerabilă asupra lor, pentru a le oferi siguranţă şi a le

mări bunăstarea. Montgomery (1989) explica, „Având în vedere faptul că părinţii au obligaţia

clară de a-şi îngriji copiii, nu există nici o dificultate conceptuală în a accepta că îndatoririle

lor includ obligaţii pozitive de a promova bunăstarea copilului şi nu doar o cerinţă de a se

abţine să-i rănească” (p. 25-6). Folosirea puterii pentru a exploata sau răni copilul, sau eşecul

de a o folosi pentru a promova bunăstarea este, cu sau fără intenţie, abuzivă.

Totuşi, este adevărat că mulţi părinţi abuzivi sunt ei înşişi victime ale ignoranţei cu

privire la drepturile copiilor, sau au modele proaste a ceea ce înseamnă să fii părinte, din

propria lor copilărie. Puţini tineri cu familii mai mici, mai ales în Vest, au contact cu bebeluşi

în alte cazuri decât atunci când sunt, de obicei, curaţi, frumos mirositori, hrăniţi şi mulţumiţi

de vizitele la prieteni sau în magazine, sau atunci când sunt prezentaţi în reclame la produsele

pentru copii, râzând, drăguţi şi grăsuţi.

De aceea este foarte bine ca copiii din şcoală sau din alte organizaţii de tineret să

primească o formă de pregătire pentru a fi părinţi. Aceasta ar fi folositor să meargă dincolo de

„cum să-i faci baie copilului”. Există toate motivele să credem că, având în vedere puţinul

timp petrecut în contact cu copiii, bărbaţii sunt mai predispuşi la a deveni abuzatori. De cele

mai multe ori, abuzatorii pot fi persoane educate, profesionişti. În cazul lui Max Piazzani

(1974) raportul de anchetă al morţii sale înregistra: „În acest caz tatăl este un Italian educat,

iar mama este profesoară de muzică care are elevi care vin acasă regulat”. (p. 8).

94

Un aspect important al oricărui program de educaţie pentru a fi părinte este nevoia de a

include diferite practici culturale legate de copil. Majoritatea practicilor sunt în beneficiul

copilului mai tot timpul. Problemele apar nu în ceea ce priveşte practica propriu-zisă, ci în

legătură cu implementarea şi interpretarea practicii de către părinţi care nu sunt sensibili la

nevoile copiilor aflaţi în grija lor. Într-un climat şi mediu particular, pentru a creşte din punct

de vedere fizic, copiii au cerinţe nutriţionale de bază, care prevăd proteine, calorii, vitamine şi

minerale. Tradiţia culturală a familiei lor, împreună cu preferinţa personală va determina

maniera în care acestea sunt prezentate, poate în feluri de mâncare fierbinţi şi picante sau în

unele mai blânde. În mod similar, copii au nevoie de satisfacţie emoţională de bază pentru a

creşte, indiferent de tradiţiile culturale prin care sunt transmise. Persoanele care iubesc copiii

trebuie să înţeleagă aceste cerinţe la fel cum trebuie să înţeleagă principiile de bază ale

nutriţiei.

Potenţialii părinţi trebuie să fie foarte conştienţi şi de dificultăţile practice pe care este

probabil că le vor întâlni. Într-un pachet produs de către Societatea copiilor (1996),

persoanelor tinere li se prezintă realităţile poverilor financiare ale familiilor şi probleme

practice, precum încercarea de a face cumpărături împreună cu copiii. Acest pachet nu numai

că educă tinerii, dar îi şi capacitează să atace aspecte ale discriminării împotriva părinţilor şi a

copiilor. Există, de exemplu, un exerciţiu de a cerceta cât de prietenoase cu părinţii sunt

magazinele locale – cu sugestii pentru o prezentare, de preferat cu mass-media locală fiind

prezentă, a unui premiu pentru magazinul din localitate care iese cel mai bine.

Ajutor cu copiii nou-născuţiAjutor cu copiii nou-născuţi

Crearea de legături este o problemă controversată, dar în mod cert este un proces care le

permite părinţilor să răspundă la nevoile „copiilor mici care la început dorm patru ore şi se

trezesc numai ca să plângă, ca să mănânce şi să doarmă din nou” (Kennell et al., 1976) – şi

pentru anumiţi părinţi perioadele de plâns pot părea mult mai lungi decât cele de somn. În

ciuda cestui fapt, mulţi părinţi simt o iubire intensă pentru copiii lor nou-născuţi. Alţii simt

foarte puţin la început, dar dragostea creşte. În puţine cazuri, părinţii mărturisesc numai

sentimente de aversiune faţă de copiii lor şi în aceste cazuri despre „crearea de legături” se

poate spune că a eşuat să se dezvolte.

Uneori o formă temporară de boală mintală poate cauza probleme. Daphne, o tânără

mamă, a dezvoltat o psihoză post-partum la scurt timp după naşterea lui Zetsi, prima sa fiică.

În stadiile mai avansate ale sarcinii sale ea a văzut un film în care copilul era posedat de

diavol. Ea credea că fetiţa ei era posedată de asemenea şi a încercat fără succes, să taie

stomacul copilului pentru a lăsa diavolul să iasă. Tratamentul medical a ajutat-o pe Daphne,

95

dar, după ce si-a revenit, a rămas cu sentimente negative faţă de Zetsi. Ea avea nevoie de

consiliere care i-a fost acordată de un asistent social. Ea a fost ajutată să conştientizeze că nu

era responsabilă pentru acţiunile sale cât a fost bolnavă. I s-a permis să îşi exprime

sentimentele negative, iar apoi a fost ajutată să descopere că avea şi unele sentimente pozitive.

Sentimentele ei de repulsie pentru copilul ei şi pentru ea, s-au transformat în milă, şi în cele

din urmă în tandreţe.

Există dovezi că dificultăţile din prima perioadă post-partum, precum separarea mamei

de copil, joacă un rol în apariţia problemelor care privesc crearea de legături (Kennell et al.,

1976; Bolton, 1983). Schimbările în aranjamentele maternităţii din spital ar fi putut ajuta la

uşurarea acestei situaţii. În unele spitale era o practică obişnuită ca copiii nou-născuţi să fie

duşi la incubator; mamelor le era permis să-şi vadă copiii câteva ore mai târziu şi numai

pentru perioade scurte. Taţii erau excluşi de la naştere. În prezent, taţii pot alege să fie

prezenţi la naştere. Părinţii şi copilul sunt lăsaţi împreună imediat după naştere. Acest

aranjament ajută părinţii să aibă un sentiment mai mare de responsabilitate faţă de copil.

Există mai multe grupuri care ajută părinţii în dificultate. În Marea Britanie, există

asociaţii precum: Asociaţia întâlneşte o mămică, Asociaţia pentru bolile post-natale, Trustul

Naţional Naşterea Copilului (ajută părinţii înainte şi după sarcină), Asociaţia Crize (pentru

părinţii ai căror copii plâng foarte mult). În Olanda, părinţii sunt ajutaţi de către Fundaţia

pentru Limbajul Corpului.

Începutul de acasăÎnceputul de acasă

Această metodă merită o menţiune specială. A fost fondată în 1974 în Leicester, Anglia,

de către Margaret Harrison, care la momentul respectiv era organizator al muncii voluntare.

Metoda utilizează voluntari care sunt şi ei părinţi, de obicei mame. Ei ajută părinţii care au

dificultăţi cu copiii lor preşcolari. Obiectivul final este să-i ajute pe copiii să înveţe şi să-şi

dezvolte potenţialul. Acest fapt este realizat prin intermediul părinţilor, care este văzut în

această metodă ca agentul de susţinere al copilului şi în casă, care este mediul de susţinere.

Există dovezi că această metodă are efecte pozitive asupra familiilor (van der Eyken,

1982).

Daphne şi-a revenit din psihoza care o afecta post-partum, dar a avut o criză de

încredere când Zetsi a început şcoala. Daphne tocmai se despărţise de soţul ei şi avea

dificultăţi de a coopera cu oficiali de la autoritate, precum securitatea socială. Atunci a fost

întâmpinată de un profesor agresiv. Ea era o tânără femeie timidă care nu era în stare să

citească sau să scrie cu uşurinţă şi care putea fi uşor intimidată. A început să aibă îndoieli

privind aptitudinile ei materne şi a devenit depresivă şi neliniştită. I s-a alocat un voluntar din

96

metoda menţionată mai sus, care a ajutat-o cu problemele legate de scris şi citit şi cu

cooperarea cu oficialii. Primind ajutorul voluntarului ea a devenit şi capabilă să ignore

criticismul profesorului.

PortagePortage

Această metodă îşi are originea în oraşul Portage din America. Se bazează pe credinţa

că cei mai potriviţi pentru a-l învăţa pe copil abilităţi sunt chiar părinţii săi. Oricine are nevoie

să acumuleze o varietate de abilităţi fizice, emoţionale şi sociale, iar majoritatea copiilor le

învaţă în mod natural de la părinţii lor. Totuşi, anumiţi părinţi şi copii au nevoie de ajutor

special. Portage este o metodă des folosită cu copiii care au dificultăţi de dezvoltare datorate

unui handicap fizic sau mintal. Dar şi alţi pot suferi întârzieri pentru că părinţii lor nu le oferă

stimulare suficientă.

În multe cazuri, astfel de părinţi consideră că au dificultăţi în a coopera cu necesităţile

de dezvoltare ale copilului lor. Specialistul Portage lucrează cu părinţii şi decide obiective

săptămânale şi pe termen lung. Voluntarul observă abilităţile părinţilor şi capacităţile

copilului. Sarcinile por varia de la cele sociale, a spune, de exemplu, „mulţumesc”, pană la

cele de ordin motor, de exemplu a pune un cub peste altul. Dar în timp de fiecare sarcină este

formată, părintele şi voluntarul decid împreună că aceasta este una potrivită pentru copilul în

cauză. În acest proces ei sunt ghidaţi de cunoştinţele şi trainingul voluntarului şi de către

graficele Portage.

Portage a fost cu succes folosit pentru o tânără mamă, Kerstin, care era singură cu un

copil. Ea avea o experienţă limitată a ceea ce înseamnă a fi părinte într-un mod pozitiv. Fiul

ei, Jason, nu lua în greutate şi prezenta întârziere în dezvoltare. Pentru un timp Kerstin a

frecventat un grup de părinţi adolescenţi, personalul de acolo observând că îi lipseşte

încrederea şi stima de sine. Ea părea incapabilă să recunoască şi să se adapteze nevoilor în

schimbare ale lui Jason, deşi dorea să facă tot ce poate mai bine pentru el. I s-a introdus un

program care includea metoda Portage. În două luni, echipa de voluntari a identificat

schimbări pozitive, încrederea lui Kerstin a crescut şi era încântată de maniera în care Jason

reuşea să îndeplinească sarcini doar cu ajutorul ei. Şi Jason răspundea bine atenţiei care îi era

acordată de către mama sa.

Liniile telefonice de ajutorLiniile telefonice de ajutor

Beneficiul liniilor telefonice de ajutor a fost recunoscut de mulţi ani, mai ales din 1950,

când a fost înfiinţată în Marea Britanie organizaţia Samaritenii de către Chad Vera.

Incidentele abuzive, se întâmplă uneori pentru că părinţii aflaţi în situaţii de stres nu au la cine

97

apela. Consilierii din organizaţii precum Părinţii Anonimi ascultă problemele fiecărei

persoane care sună şi oferă asistenţă individuală la telefon. Unele linii telefonice de ajutor

oferă un serviciu de vizite la domiciliu ale voluntarilor sau un centru de zi.

Există un număr de servicii telefonice unde mesajele înregistrate oferă sfaturi pentru o

gamă largă de subiecte, dintre care unele legate de abuzul asupra copiilor, de exemplu Linia

de Sfaturi pentru Părinţi sau Telefonul Sănătăţii. Meritul unor astfel de servicii este acela că

necesită foarte puţin curaj din partea celor care sună, pentru că aceştia nu trebuie să vorbească

sau să găsească cuvintele pentru a explica problem ape care o întâmpină.

În multe ţări există linii telefonice de ajutor pentru copiii care sunt abuzaţi. În Marea

Britanie, Linia Copilului a fost înfiinţată în 1986 după ce televiziunea BBC a prezentat într-un

program extinderea alarmantă a abuzului asupra copiilor pe teritoriul acestei ţări. Costul

telefonului este suportat de Linia Copilului şi cei care sună nu trebuie să-şi lase numele sau

adresa.

Nu toţi copiii care sună au fost abuzaţi. De exemplu, o fetiţă a sunat să ceară un sfat

pentru că a furat dintr-un magazin un cadou pentru ziua de naştere a bunicii ei şi acum se

simţea foarte vinovată. Unele persoane sună în glumă, dar de obicei consilierii pot detecta

şarlatanii; de multe ori se aud râsete pe fundal. Multe poveşti despre abuzuri sunt clar

inventate. Unele persoane care sună refuză să-şi lase numele pentru că nu vor să-i cauzeze

probleme celui care le susţine familia. Dar găsesc binevenită ocazia să discute despre

problema lor cu cineva care le înţelege situaţia; le ajută să se simtă mai puţin izolate. Alte

persoane care sună se lasă convinse să ofere detalii şi permit ca problema să fie investigată de

către autorităţile de protecţie socială locale.

Linia Copilului nu asistă adulţi care au fost abuzaţi în copilărie. Pentru aceştia, există

linii telefonice de ajutor precum liniile Supravieţuitorii Incestului.

Educaţia pentru autoprotecţieEducaţia pentru autoprotecţie

Există un număr în creştere de programe care doresc să ajute copiii să recunoască

pericolele şi să se apere de ele. Acestea au evoluat mult faţă de pericolul străinului, de care

mulţi adulţi îşi amintesc şi azi din copilăria lor, când erau atenţionaţi să se ferească de omul

urât din spatele tufişurilor care vrea să-i fure sau să le facă rău. Acesta nu le oferea copiilor

nici o protecţie faţă de vecinul cel bătrân, mătuşa generoasă, sau figura serioasă din

comunitate care se împrietenea cu ei şi părinţii lor pentru ca apoi să-i exploateze sexual după

bunul plac.

În legătură cu abuzul şi exploatarea, ignoranţa nu este o binecuvântare. Există mai multe

feluri în care copiii pot fi educaţi şi informaţi într-o manieră care să îi ajute să se protejeze

98

singuri. Anumite programe ajută la protecţia împotriva mai multor forme de abuz, în timp ce

altele sunt specifice exploatării sexuale.

Educaţia sexualăEducaţia sexuală

Copiii se pot proteja numai dacă înţeleg ce se întâmplă cu corpul lor şi dacă îşi pot face

cunoscute îngrijorările.

Importanţa acestui aspect este ilustrată de cazul lui Arun, care nu putea să vorbească,

sau să meargă şi era total dependent de alte persoane în ceea ce priveşte funcţionarea de bază

precum mersul la toaletă sau alimentaţia zilnică. El a locuit întotdeauna într-un centru

rezidenţial. Cu toate acestea, el era un tânăr inteligent şi cu resurse. I s+a oferit educaţie

sexuală prin sunet şi înţelegea aspecte legate de corpul său şi de intimitate. El a fost capabil să

relateze atunci când a fost agresat sexual de către un nou membru al personalului. Folosind o

tastatură şi vocabularul de bază însuşit în educaţia sexuală pe care a primit-o, el a fost capabil

să pronunţe cuvinte precum „penis”. Relatarea lui era lentă şi necesita un efort considerabil,

dar era clară. El a explicat că relata incidentul pentru că ştia că unii dintre ceilalţi rezidenţi,

care aveau dizabilităţi chiar mai severe decât ale sale şi nu puteau să comunice, aveau nevoie

de protecţie. Aspectul important al experienţei lui Arun este acela că dacă i-ar fi fost negată

sexualitatea şi nu i s-ar fi făcut nici un fel de educaţie sexuală sau i s-ar fi oferit doar un set de

eufemisme (cum se procedează de multe ori cu copiii), nu ar fi putut să se protejeze sau să-i

protejeze pe cei din jurul său de exploatarea sexuală.

Toţi copii au nevoie de educaţie sexuală adecvată şi de un vocabular cu ajutorul căruia

să-şi poată exprima îngrijorările. Aceia ale căror dizabilităţi implică limitări în comunicare

sau în înţelegere au nevoie de materiale adecvate abilităţilor de care dispun.

Eliberarea copiilor şi comportamente de protecţieEliberarea copiilor şi comportamente de protecţie

Programul eliberarea copiilor evită multe dintre scăpările discuţiilor despre pericolul

străinului. Acest program a fost întemeiat de Michelle Eliot si Wendz Titman în 1986.

Obiectivul acesteia este sa ii ajute pe copiii să recunoască şi să facă faţă la o varietate de

situaţii periculoase, inclusiv a celor care pot da naştere la abuzuri sexuale. Citându-l pe unul

dintre fondatori: „Programul învaţă copiii să aibă încredere în propriile sentimente în

identificarea situaţiilor periculoase; să facă diferenţa între forme de atingere normale şi

nesigure; să încalce regulile atunci când este nevoie pentru a se proteja şi întotdeauna să caute

ajutorul unui adult” (Elliott, 1986).

Programul începe cu o serie de reguli generale cum ar fi ceea ce trebuie să facă copilul

atunci când se pierde. Una din trăsături este aceea că pune accentul pe faptul că copiii au

99

anumite drepturi, inclusiv dreptul de a fi în siguranţă. Aceasta este important pentru că copiii

nu ştiu întotdeauna care sunt standardele minime la care să se aştepte. De exemplu, Mary, în

vârstă de 12 ani, a sunat la Linia pentru Copiii: „Vocea ei era timidă şi tristă. Pe o voce tăcută

Marz a spus – nu ştiu dacă ar fi trebuit să vă sun sau nu dar eu dorm într-un garaj exterior de

când am doi ani şi prietenele mele îmi spun că nu este normal” (Griffiths, 1987). Programul

Eliberarea Copiilor îi învaţă de asemenea pe copiii că au dreptul să spună „nu” dacă cineva îi

atinge într-un mod care îi înspăimântă sau dă naştere la confuzii. Sunt ajutaţă să facă faţă

agresivităţii cât şi potenţialilor molestatori.

„Comportamente de protecţie” s-a născut în Madison, Winsconsin în anii 70 ca un

răspuns la ceea ce copii au povestit asistenţilor sociali din scoală despre experienţele lor

privind, violenţa, agresivitatea, abuzul sexual şi sentimentul de nesiguranţă. Poate fi adaptat

pentru utilizarea de către adulţii vulnerabili dar şi de către copiii. Se concentrează în jurul a

două teme: „cu toţii avem dreptul să ne simţim în siguranţă tot timpul” şi „nu există nimic atât

de îngrozitor încât să nu-l putem discuta cu cineva”.

O caracteristică fundamentală a comportamentelor de protecţie este că toţi copii trebuie

să aibă o reţea de adulţi care să-i sprijine, în mod ideal încă patru persoane în plus faţă de

adulţii din familie. În aceste persoane se poate avea încredere atunci când copilul se simte

neprotejat sau are o experienţă îngrozitoare. Importanţa reţele de sprijin care oferă copilului

atenţie pozitivă necondiţionată şi fără a încerca să-l judece (Rogers, 1980) nu trebuie să fie

supraestimată. Cercetări mai vechi (Garbarino şi Gillian, 1980) au indicat că izolarea socială a

părinţilor şi familiei poate fi un factor în abuz în timp ce cercetări mai recente (Doyle, 1996)

au indicat că izolarea copiilor înşişi este un factor negativ major şi că sprijinul necondiţionat

al celorlalţi şi chiar al animalelor de companie, dacă toate celelalte variante eşuează, este

important în a-i ajuta pe copii să supravieţuiască experienţelor abuzive.

Programe precum „Eliberarea copiilor” şi „Comportamente de protecţie” îi învaţă pe

copiii că sunt valoroşi şi au drepturi. Mulţi adulţi cred că dacă copiii sunt preţuiţi şi învăţaţi să

se auto-valorizeze vor deveni răsfăţaţi, înfumuraţi, aroganţi, necontrolabili, precoci, egoişti,

insolenţi, lipsiţi de respect, imprudenţi, necuviincioşi şi inutili – în particular atribute

respingătoare dacă sunt afişate de fete. Aşa că copiii, în special fetele, sunt învăţaţi să fie

modeşti, neasertivi şi să nu se laude. Şi totuşi copii care învaţă să se auto-valorizeze învaţă

mai rapid să îi valorizeze şi pe ceilalţi. Aşa cum ne arată exemplul lui Lloyed (vezi capitolul

2), tinerii care se simt daţi la o parte şi lipsiţi de valoare sunt mult mai dispuşi să se simtă

ostili şi eventual să acţioneze pe baza acelei ostilităţi, încercând să se distrugă pe sine, alţii

oameni sau proprietăţile lor.

100

Unii copiii sunt mai vulnerabili la mesajele negative din partea societăţii decât alţii,

astfel încât, cu toate că copiii trebuie învăţaţi în familie, la şcoală, în timpul liber şi dacă este

necesar în locaţii speciale să se auto-valorizeze, unii copii necesită atenţie deosebită. De

exemplu Margaret Kennedy (1989, 1990) a subliniat unele din mesajele negative pe care

societatea le-a dat copiilor surzi. Cei cu alte dizabilităţi au primit mesaje similare. Aceşti copii

pot avea nevoie de educaţie sexuală adaptată dar, de asemenea, o educaţie generală despre

valoarea lor. Cu toate că termenul „performanţe diferenţiate” sună ca şi cum a-i privi de sus,

este un sens corect în care copiii cu dizabilităţi dezvoltă competenţe alternative. Abilităţile

mai degrabă decât dizabilităţile lor trebuie scoase în evidenţă.

Cu toate că a fi negru nu înseamnă a avea „o identitate patologică sau o criză de

identitate” (Owusu-Bernpah, 1994, p.131), într-o societate de albi, copiii negri se pot simţi

subvalorizaţi. Coward şi Dattani (1993) descriu grupele de lucru formate cu copiii negri ca un

mijloc de a reface imaginile negative construite sub influenţa societăţii. Ei explică „Am simţit

că grupele de lucru privind rădăcinile identităţii vor fi pentru anumiţi copiii începutul unui

proces de dezvoltare a unei identităţi de negru pozitive” (p.249). Există alţi copiii care suferă

din cauza unor forme de rasism dar care sunt trecuţi cu vederea, incusiv copii celor care

călătoresc, copiii evrei care pot suferi din cauza antisemitismului din surse provenind de la

albi sau negri, şi copiii irlandezi care sunt ţinta unor stereotipii negative şi care sunt învăţaţi că

istoria şi naţiuna lor sunt o problemă.

Prevenirea abuzuluiPrevenirea abuzului

În plus, copiii care merită o atenţie specială şi ajutorul pentru a se valoriza sunt cei ai

căror părinţi sau membri apropiaţi de familie au o condiţie, atribut sau orientare care este

stigmatizantă. Aceasta poate include un membru al familiei cu SIDA, o problemă de sănătate

mentală sau o dizabilitate. Un părinte în închisoare poate fi un stigmat major pentru unele

familii. In final, tinerii care au o rudă apropiată cu o orientare homosexuală sau care sunt ei

înşişi homosexuali sau lesbiene suferă de povara tăinuirii sau opresiei.

Toţi aceşti copii care suferă de pe seama discriminării, ostilităţii şi poteţialelor daune

asupra stimei de sine au nevoie de ajutor pentru a se valoriza pe ei înşişi. Acest ajutor îi poate

împiedica să devină vulnerabili la diverse forme de abuz. Dacă ei cred ca sunt răi pot fi

incapabili să se plângă de abuzul fizic sau emoţional. Dacă se simt diferiţi sau izolaţi, pot fi

vulnerabili tipului de abuzator sexual care este adeptul exploatării copiilor singuratici.

101

Societatea in generalSocietatea in general

Secţiunea anterioară s-a referit la ajutorul direct şi specific pentru părinţi şi copii.

Această secţiune se adresează mai mult prevenirii prin schimbări generale în cadrul societăţii.

Unele dintre acestea vor părea o anatemă pentru acei cititori care văd lumea doar din poziţia

favorabilă adultului – asemănător modului în care cei care văd totul dintr-o perspectivă

Eurocentrică au dificultăţi de acceptare a valorilor altor culturi.

Consideraţii economice şi de mediuConsideraţii economice şi de mediu

Contribuţia sărăciei si a condiţiilor de mediu nefavorabile la apariţia abuzului reprezintă

o problemă complexă şi a fost subiectul unei considerabile dezbateri (Gil, 1970; Parton,

1985). Dar circumstanţele împovărătoare chiar par a contribui la abuz, astfel că o pregătire

adecvată este probabil să ajute în prevenirea abuzului, în mod particular a abuzului fizic şi

neglijării.

Povestea lui Becky şi a copiilor ei ilustrează o gamă de condiţii de mediu şi economice

întâlnite în unele familii. Ea era în adolescenţa târzie, mamă singură pentru Kensa, fetiţa ei.

Trăiau la etajul 5 intr-un complex de blocuri turn într-un mare oraş din Marea Britanie.

Complexul era o crescătorie de iepuri de casă gri, deprimantă, plină cu gunoi şi excremente.

Apartamentul lui Becky era igrasios iar schema de căldură a comunităţii oferea căldură

neregulat. Pereţii din apartamentul ei, ca şi din toate celelalte, erau subţiri, în timp ce traficul

curgea prin complex, astfel încât viaţa era foarte zgomotoasă pentru rezidenţi. Erau puţine

lucruri plăcute în acel loc. Becky a cerut ajutor social, dar apartamentele erau dominate de o

„bandă protectoare” şi ea trebuia să le dea toate beneficiile ei, uneori chiar şi din mâncare.

Plătea facturile împrumutând de la mama şi prietenii ei şi uneori prin prostituţie care o făcea

să se simtă, în propriile ei cuvinte, „murdară şi pătată”.

Îngrijirea fizică pentru Kensa era bună, în ciuda faptului că Becky trebuia să spele de

mână toate hainele. Dar i-a rupt bratul Kensei când copilul avea trei luni şi, speriată de ce ar

mai putea face, a insistat ca această să fie luată într-o instituţie de îngrijire permanentă. Un an

mai târziu, noua ei fiică, Nessa, a fost victima unei morţi în pătuţ, probabil datorită sistemului

de încălzire neregulat care a făcut să-i fie prea cald copilului sau sfatului atunci în vogă de a

lăsa copiii să stea pe burtă sau chiar si poluării puternice din oraş. Când i s-a născut al treilea

copil, Tressa, Becky a fost relocată într-o zonă bine planificat, într-o casă detaşată cu o mică

grădină lângă un prosper centru comunitar si o gamă întreagă de facilităţi. Ea a scăpat de

gaşca de „protecţie” şi se putea descurca financiar acum că putea să-şi ţină proprii bani. Nu au

fost nici un fel de probleme cu Tressa care a crescut şi s-a dezvoltat bine.

102

Perspectivele socio-culturalePerspectivele socio-culturale

Abordarea socio-culturală a protecţiei copilului nu defineşte „cultura” in termeni de

tradiţii şi moştenire a unei anumite rase sau naţionalităţi, dar foloseşte termenul pentru a

denumi valorile prevalente ale unei anumite societăţi. Socio-culturaliştii argumentează că

valorile dominante într-o societate pot fie să încurajeze, fie să împiedice comportamentul

abuziv. Gelles şi Cornell (1985) sunt printre susţinătorii unei perspective socio-culturale,

considerând că există un nivel al violenţei domestice la părinţi, copii şi persoanele vârstnice

dependente care este scuzat de absenţa oricăror eforturi reale de a i se opune. Gil (1970)

împărtăşeşte această perspectivă şi recunoaşte că prevenirea abuzului copilului cere prohibiţii

culturale şi legale împotriva disciplinării fizice a copiilor si o schimbare in “filozofia si

practica creşterii copiilor” (pg. 141).

Moralitatea acceptării abuzului fizic asupra copiilor trebuie chestionată în mod serios

într-o societate care nu acceptă abuzul asupra majorităţii cetăţenilor săi. În Marea Britanie,

pedepsele corporale nu mai reprezintă o metodă acceptabilă de a controla membrii serviciilor

armate sau de a menţine legea şi ordinea. Este o reacţie generală împotriva conceptului de

atacare de către grupurile mai puternice din societate a persoanelor dependente sau mai puţin

puternice, fie că este vorba de bărbaţi care justifică bătaia asupra femeilor sau (cum s-a

întâmplat, vezi Fryer, 1984) albi pretinzând dreptul de a asalta negri. Sfidează logica ca doar

în cazul copiilor – după cum se poate demonstra, un grup prea mic pentru a riposta şi grupul

cel mai vulnerabil unor daune fizice pe termen lung – atacul fizic să fie încurajat de societate.

In ceea ce priveşte abuzul sexual, Ennew (1986) subliniază folosirea femeilor şi a

copiilor ca obiecte sexuale în societatea care este în mod neoficial aprobată: pornografia

infantilă este în afara legii, dar imaginile sexuale ale femeilor ca şi copii – de exemplu, în

şorturi sau în rochiţe foarte scurte cu pampoane foarte mari în păr şi numite bebe sau fetiţă –

abundă. În acest fel utilizarea copiilor ca parteneri sexuali nu este descurajată de societate.

Kitzinger (1994) avansează ideea că există „nevoia de a provoca atitudini sociale mai largi în

ceea ce priveşte sexualitatea şi violenţa” (pg. 246). Kitzinger si Skidmore (1995) extind

criticismul asupra mediei şi îndeamnă „potenţialele organizaţii sursă pentru a insista asupra

importantei de a lua cuvântul împotriva celor mai comune forme de abuz” (pg. 55).

Atitudinile indulgente asupra neglijare in Marea Britanie sunt rezultatul grijii de a nu

părea judicativ si de a nu restrânge autonomia parentală (see Stevenson, 1996). Aceasta in

contrast cu, de exemplu, societatea araba unde neglijenta este mai repede considerata

tratament greşit deoarece „In societatea araba se pune accentul pe sacrificiul nevoilor

părintelui in folosul nevoilor copilului. Astfel lipsa de prevedere sau de grija pentru nevoile

103

copilului este considerata o violare a normelor sociale ale parentalităţii” (Haj-Yahia si Shor,

1995, pg. 1216).

Experienţa abuzului emoţional pare a fi larg răspândita. Doyle (1996) sugerează o rata

de prevalentă de 29 la suta. Aceasta prevalentă poate fi atribuita acceptării in mod egal

răspândite a amenintărilor abuzive verbal, umilirii si denigrării copiilor in public, aşa cum s-a

observat de către cercetătorii din Anglia (Yule, 1985) si America (Davis, 1996).

Reconstruirea copiilor si a copilărieiReconstruirea copiilor si a copilăriei

Bogata varietate si complexitate a existentei umane sunt astfel încât există o tendinţa

naturala de a crea ordine intr-un aparent haos. Un rezultat este acela ca oamenii diferiţi dpdv

fizic si fiziologic sunt împărţiţi in categorii: bărbat/ femeie, negru/ alb, copil/ adult. Dar

demarcarea fizica exacta intre adult si copil nu este uşor de făcut, astfel încât s-a schimbat din

generaţie in generaţie si intre culturi. Copilăria mica este in mod evidenta foarte diferita de

relativa independenta fizica a copilului mai mare si a adultilor. Oricum, o data ce copilul este

capabil sa meargă, vorbească si se co-ordoneze suficient de bine pentru a executa diverse

sarcini, diferenţa in multe societăţi este doar una de măsura si experienţa.

Aries (1962) argumentează ca in timpurile medievale in Vest doar cel mai mic si

dependent dintre copii si cei foarte mici erau considerati „copii”: „De indata ce copilul putea

trai fara atentia constanta a mamei.... el aparţinea societăţii adulte” (pg. 125). Postman (1983)

argumentează in mod similar ca înainte de dezvoltarea presei scrise diviziunea intre copiii de

peste şapte ani si adulţi era imperceptibila.

Nu doar ca in trecut au existat mai multe constructe referitoare la copilărie, dar

antropologii oferă de asemenea insighturi asupra diferitelor constructe sociale ale copilăriei in

diferite culturi. Benedict (1955) subliniază culturile in care „copilului” sau persoanelor mici li

se arata respectul si demnitatea pe care societatea vestica o rezerva pentru adulţi. Ea a

observat relaţiile de putere in unele culturi care nu sunt cele de dominanta – submisivitate, dar

de reciprocitate:

- Calatorii povestesc cu uimire despre libertăţile si pretenţiile ţâncilor in negocierea cu

vârstnicii familiei. In locul dogmei noastre de respect a vârstnicilor, asemenea societăţi

utilizează o reciprocitate aproape identica. Tachinarea si glumele pe care bunicul le adresează

nepotului sunt returnate cu aceeaşi moneda de acesta. (pg. 25)

Vârsta la care copiii obţin statul de adult este in mod marcant diferită de la cultură la

cultură. Unele societăţi nu au o vârstă clară la care devin majori; toţi membrii săi sunt trataţi

cu acelaşi respect si este de aşteptat ca toţi membrii să-si asume acele responsabilităţi cărora

le por face faţă fizic şi emoţional.

104

Hendrick (1990, 1992) povesteşte cum copilăria moderă vestică a fost construită din

diferite forme în ultimele două secole. Copilul este văzut fie ca moştenitorul depravat al

păcatului originar a cărui voinţă trebuie să fie învinsă, fie alternativ ca născut bun în mod

intrinsec. Această perspectivă mai târzie a condus la credinţa romantică în inocenţa copiilor

sentimentalizată în timpul erei Victoriene, dar cu reverberaţii până în ziua de azi. Tensiunea

dintre nevoia de a tine copiii într-o stare de inocenţă şi a-i proteja totuşi de exploatare rezultă

în ambivalenţa faţă de campaniile de autoprotecţie.

Un construct pozitiv al copiilorUn construct pozitiv al copiilor

Pilcher (1995) argumentează că trăsăturile fiziologice pozitive ale copiilor – sănătatea,

energia, vitalitatea şi entuziasmul – sunt văzute ca un lucru pe care crescând îl vor pierde. Cu

excepţia sănătăţii, aceste trăsături sunt văzute negativ. Prea multă energie şi vitalitate sunt

considerate subminatoare.

La fiecare întoarcere copiii sunt demonizaţi sau văzuţi ca având o comportare

necuviincioasă; slogan de magazin „Reduceri monstru. Adu-ţi monstruleţii cu tine”; sau

reclama unei căi ferate „Micii drăcuşori merg pentru numai 2 Lire; sau un lanţ de magazine de

jucării (făcând profituri substanţiale de pe urma copiilor) „Ne rezervăm dreptul de a nu primi

copii neînsoţiţi”. Hart (1988) scriind despre prevenirea abuzului emoţional solicită o

„ideologie pozitivă” asupra copiilor. Atâta timp cât tinerii sunt demonizaţi şi consideraţi o

problemă, abuzul va fi justificat. Copiii şi copilăria trebuie reconstruiţi într-o lumină mai puţin

negativă, dar nesentimentală cu valorizarea trăsăturilor lor pozitive.

Copiii ca obiecteCopiii ca obiecte

Pilchner (1995) notează de asemenea absenţa copiilor din teoria şi cercetarea

sociologică. „Copiii şi copilăria au fost văzuţi dintr-un punct de vedre „adult-centric”...

dominanţa perspectivelor funcţionaliste a însemnat că aceştia au fost studiaţi în termenii

socializării lor în adulţi”. Copiii ca indivizi activi, reactivi şi interactivi care joacă un rol în

structura lumii sociale au fost trecuţi cu vederea. În mod similar în psihologie dezvoltarea

copiilor este studiată ca o modalitate de a înţelege funcţionarea adultului. Preocuparea cu

„dezvoltarea copilului” sugerează că aceştia sunt semi-adulţi, fiinţe umane imperfecte şi

incomplete care pot atinge perfecţiunea doar devenind adulţi.

Autorii cărţilor de ştiinţe sociale (incluzându-l pe Pilcher, 1995; Gross, 1992, Hayes,

1994; Harris, 1989) se referă în mod constant la copil cu pronumele „it” şi totuşi când scriu

despre adulţi de un gen neclar folosesc strategii alternative. Aceasta nu este pentru a

condamna autorii individuali, dar mai degrabă pentru a sublinia cât de mult sunt copiii

105

obiectificaţi de societate şi trataţi ca obiecte de studiu de cercetători şi academicieni.

Practicienii sunt şi ei pasibili de a trata copilul – în mod nepotrivit în viziunea lui Butler-Sloss

(1988) – ca „un obiect de preocupare” decât ca un alt om sau cetăţean.

Copiii ca proprietate parentală Copiii ca proprietate parentală

O altă tensiune care nu a fost pe deplin rezolvată (Farmer şi Owen, 1995) este între

viziunea copiilor ca proprietate a părinţilor lor şi altenativa că sunt persoane cu drepturi

independente de părinţii lor. „În secolul XIX copiii erau consideraţi prin lege proprietarea

tatălui ca şi, desigur, soţiile lor” (Gittins, 1993). Chiar şi astăzi copiii sunt uneori priviţi ca

proprietatea părinţilor lor care nu ar trebui „să le fie luată” sau temperată doar dacă părinţii nu

au pierdut dreptul asupra proprietăţii. În contrast, filozoful arab Kahlil Gibran (1922) scria:

Copiii tăi nu sunt copiii tăi,

Ei sunt fiii şi fiicele Vieţii care tânjeşte după ea însăşi.

Ei vin prin tine, dar nu din tine,

Şi deşi sunt cu tine totuşi nu-ţi aparţin.

Copiii ca cetăţeni cu drepturi

Pilcher (1995) observă „În mod comun se consideră un lucru normal ca vieţile

„copiilor” (cronologic definiţi ca cei sub 16 ani) trebuie să fie organizaţi într-o manieră

radical diferită de vieţile „adulţilor”. Copiii sunt în mod legal controlaţi în ceea ce au sau nu

au voie să facă bazat doar pe vârsta lor cronologică. Holt (1974) observă „Ne comportăm ca şi

cum diferenţele între cei de 16 şi 22 ani ar fi mai importante decât diferenţele dintre cineva în

vârstă de 2 şi cineva în vârstă de 16 ani sau între cineva de 22 şi cineva de 70 de ani.

Mulţi adulţi sunt vulnerabili, dar filozofia de bază cu adulţii este de a le da drepturi

depline doar daca nu se demonstrează că nu-şi pot exercita în siguranţă aceste drepturi. Ar

trebui să existe aceleaşi drepturi de bază pentru copii care să fie exercitate de îndată ce copilul

dovedeşte competenţă şi care ar trebui restricţionate doar atunci când acesta nu le poate

exercita în siguranţă.

Practica anti-discriminatorie şi anti-opresivăPractica anti-discriminatorie şi anti-opresivă

Conceptul lipsei de competenţă şi al imaturităţii fizice a copiilor a condus, conform lui

Pilcher (1995), la distribuţia diferenţiată a puterii, responsabilităţilor şi resurselor între copii

şi adulţi. Cu dezvoltarea „familiei private nucleare” copiii au fost tot mai mult subiectul

autorităţii şi controlului parental aproape absolut. Hockney şi James (1990) argumentează de

asemenea că grupurile de oameni, cum sunt copiii si persoanele mai „în vârstă” care sunt în

106

general împiedicate să activeze pe piaţa muncii şi astfel nu pot contribui la economia

naţională sunt văzute ca având o pretenţie mai mică la personalitate.

Lucratorii sociali sunt solicitaţi de către Consiliul Central pentru Educaţie şi Training în

Munca Socială (CCETSW) sa îmbrăţişeze practica nediscriminatorie în relaţia cu adulţii, dar

nevoia de a face acest lucru în relaţia cu copiii nu este pe deplin recunoscută. În lucrări ca cea

a lui Thompson (1993) se face puţine menţiuni privind copiii ca un grup oprimat care are

nevoie de abordare anti-opresivă. Se speră că aşa cum lucrătorii sociali studenţi vor fi pe

deplin provocaţi dacă apără dreptul bărbaţilor de a-şi bate femeilor sau vor scrie despre un

adult cu dizabilităţi de învăţare cu „it”, ei vor fi în mod similar provocaţi când vor apăra

drepturile părinţilor de a-şi abuza copiii sau de a descrie un copil ca „it”.

107

8 8

EEFECTELEFECTELE ABUZULUIABUZULUI: A: ANINI MAIMAI TÂRZIUTÂRZIU

Acest capitol se adresează perspectivelor pe care le au copiii abuzaţi mai târziu în viaţă.

Prima secţiune examinează câteva din dovezile care există privind efectele pe termen lung ale

abuzului. Aceasta este urmată de exemple din vârsta adultă timpurie şi de prezentarea

situaţiilor lui Marie, Lloyd, Helen, Sarah şi Roy. Poveştile lor sunt spuse la a treia persoană

pentru a reda gradul de obiectivitate. Secţiunea finală examinează modurile în care asistenţii

sociali pot ajuta adulţii care au fost abuzaţi în copilărie.

Dovezi ale efectelor pe termen lung.Dovezi ale efectelor pe termen lung.

Au existat câteva cercetări care şi-au propus să arate efectele pe termen lung ale

abuzului asupra copiilor. Există, oricum, dificultăţi în colectarea şi interpretarea unor date

care, dacă nu sunt recunoscute, pot da naştere unor teorii false.

Consideraţii metodologiceConsideraţii metodologice

Un mod de a determina efectele pe termen lung ale abuzului în copilărie este evaluarea

adulţilor care au fost abuzaţi în copilărie cu alţii care nu au fost. Din nefericire cercetătorii

trebuie să se bazeze pe evaluarea subiectivă a participanţilor pentru a determina cine a fost sau

nu abuzat. Un asistent social, de exemplu, a luat povestea unei cliente care declara că a avut

nişte părinţi buni, deşi stricţi, care o „plezneau” doar când merita pedeapsa. Înregistrările au

demonstrat că fusese rănită de bătăile dure ale tatălui de câteva ori. Cu trecerea timpului,

abuzul poate fi văzut ca o problemă minoră sau justificat ca pedeapsă disciplinară; uneori

adulţii pur şi simplu uită ce s-a întâmplat. În toate aceste cazuri vor nega că au fost abuzaţi.

În mod diferit, unii adulţi care nu ar fi în mod normal în categoria celor abuzaţi ca şi

copii susţin că au fost pentru a câştiga simpatia sau pentru că au respins aspecte din

comportamentul părinţilor. Un bărbat care molestase câteva fete tinere a mărturisit că a făcut

asta pentru că fusese abuzat sexual în copilărie. Când a fost întrebat despre incidentele

specifice, a explicat că la vârsta de 18 ani, pe când făcea armata, a fost „atins” de sergentul

108

major. Deşi a fost un eveniment neplăcut pentru un tânăr, care ar fi putut cauza

comportamentul său ulterior, nu ar fi de obicei considerat ca „abuzul unui copil”.

Există o problemă similară când trebuie să alegi un rup de control fidel în studii, care

implică selectarea unui număr de copii abuzaţi şi evaluarea lor în timp. Helen, Roy şi Sarah s-

ar fi aflat în mod sigur în grupul celor aparent ne-abuzaţi cu care grupul de copii abuzaţi ar fi

fost comparat.

O altă problemă a studiilor longitudinale este cea a păstrării contactului cu copiii

selectaţi. Lynch şi Robers (1982) notau:

„Când am revăzut literatura, am fost alarmaţi de numărul de copii din grupurile iniţiale

ale altor cercetători care deveniseră indisponibili pentru evaluarea follow-up... În mod evident

rezultatele care reflectă evaluarea a mai puţin de jumătate din grupurile originale sunt

deschise unui criticism serios deoarece ar putea exista diferenţe enorme între acele familii

care au participat la evaluarea follow-up şi cele care nu au mai participat... unii dintre copiii

pierduţi ar putea fi morţi” (pg. 4).

O altă problemă este separarea efectelor negative pe termen lung care pot fi atribuite

direct „abuzului din copilărie” de acelea care sunt datorate unul stil parental neconsiderat

„abuziv” (Vezi Hallet, 1995, pentru o discuţie a conceptului de abuzul copilului ca un

construct social). Există destule dovezi că un stil parental punitiv, autoritar şi critic sau

neofertant emoţional şi inconsistent sunt în final mai dăunătoare decât incidentele unice de

abuz. Dar stilurile parentale punitive, autoritare sunt rareori considerate abuzive şi sunt uneori

sprijinite cu căldură de societate – ca într-o Mare Britanie care solicită cu nostalgie o

întoarcere a „valorilor victoriene”.

Este de asemenea dificil de determinat care elemente pot fi atribuite abuzului şi care

altor influenţe. Unii factori negativi pot afecta familia în mod direct ca sărăcia, lipsa unui

cămin sau boala şi greutăţile familiale. Alţii pot fi externi familiei, ca de exemplu presiunile

cercului familial sau regimurile şcolare opresive. Unele trăsături care par a fi rezultatul

abuzului se pare că au existat nedectate înaintea oricărui abuz.

Consecinţe negativeConsecinţe negative

Pentru un număr de copii moartea este consecinţa negativă. Pentru alţii este povara unei

multiple dizabilităţi. Un bebeluş, Michelle, avea 16 zile când a fost apucată de picioare de

tatăl ei şi lovită cu capul de podea. A fost dusă repede la un spital de specialitate şi viaţa i-a

fost salvată. Oricum, doi ani mai târziu a fost diagnosticată cu severe dizabilităţi fizice şi

mentale, emiţând doar a gamă îngustă de sunete şi neputând sa-şi controleze corpul. Locuia

într-o casă de copii şi erau puţine şanse de a-i găsi un cămin adoptiv.

109

Alţi copii trebuie să trăiască desfiguraţi de cicatrici de la tăieturi, arsuri şi opărire. Dar

mult mai mulţi au cicatrici emoţionale care nu se văd aşa de uşor. Helen descrie cum, când a

început să-şi reamintească, s-a simţit ca şi cum ar fi deschis răni vii cu fiecare detaliu evocat

şi cu fiecare remarcă insensibilă a cunoştinţelor binevoitoare. Treptat rănile ei s-au vindecat,

deşi unele mici cicatrici au mai rămas.

Dificultăţile emoţionale şi comportamentale care au fost înregistrate în studiile follow-

up ale copiilor abuzaţi includ lipsa încrederii în sine şi ostilitatea (Lynch şi Roberts, 1982),

depresia severă (Gibbons, Gallagher et al., 1995), agresivitatea (Reidy, 1977; Wolfe, 1987),

comportamentul auto-distructiv (Green, 1978) şi deficitele în performanţa academică,

sensibilitatea socială şi judecăţile morale (Wolfe, 1987). Mulţi adulţi foste victime deplâng

lipsa copilăriei şi în consecinţă au caracteristici asociate de obicei cu cei care au suferit

pierderi sau au o reacţie de doliu nerezolvată.

În anii mai recenţi, cercetătorii şi practicienii au fost interesaţi de dovezi că victimele

abuzului, în special acolo unde a fost vorba de utilizarea terorii şi a violenţei, suferă uneori de

stres post-traumatic. Acest subiect a fost discutat pe scurt legat de copii in Capitolul 2.

Semnele stresului post-traumatic la copii şi adulţi iau trei forme principale. Prima este

evitarea a tot ce are legătură cu evenimentele abuzive care se poate manifesta şi ca o lipsă

generală de răspuns la orice asociere cu abuzul sau incapacitatea de a rememora

evenimentele. În schimb, există o continuă re-experimentare a evenimentelor traumatice,

incluzând flash-back-urile, persistenţa viselor neplăcute, rememorarea experienţelor intruzive

sau incapacitatea de a stopa gândurile legate de evenimente. În al treilea rând, poate exista o

stimulare ridicată. La adulţi acest lucru este probabil să se întâmple când amintirile revin sau

dacă se află într-o situaţie care recreează experienţele abuzive din trecut. Pot avea dificultăţi

de somn, relaxare şi concentrare, ca şi semne de iritabilitate. Pot dezvolta fobii în situaţii care

par ilogice până când se recunosc asocierile cu abuzul din trecut. De exemplu, cineva poate

refuza să între într-o dubiţă sau poate avea hiperventilaţie, simţi încordat şi avea bătăi de

inimă când se află în apropierea uşii deschise a unei dubiţe. Aceste lucruri capătă sens odată

ce se realizează că în copilărie acea persoană a fost în mod repetat abuzată în spatele unei

dubiţe.

Abuzul fizic şi neglijarea copiilor arată adesea întârzieri de dezvoltare şi intelectuale

mai ales în relaţie cu limbajul şi performanţa verbală. 65% din cei care au fost diagnosticaţi cu

„dificultate de dezvoltare non-organică” s-a demonstrat a avea probleme substanţiale în

special în termeni de slabe relaţii sociale şi abuzul de substanţe într-un studiu follow-up de 15

ani. Walker (1992) descrie cum dezvoltarea personalităţii poate fi afectată de măsura în care

oamenii pot demonstra semne ale multiplelor tulburări de personalitate.

110

În relaţie cu abuzul sexual, tulburările de alimentaţie şi problemele psihiatrice au fost

observate şi „sentimente de respingere, vinovăţie, lipsă de valoare, incapacitatea de a avea

relaţii sexuale normale şi o neîncredere generală în agenţiile de ajutor” (Oppenheimer, 1985).

Într-un studiu comprehensiv asupra efectelor pe termen lung ale abuzului sexual asupra

copilului, Beezlez şi Mrazek (1981) listează 25 de arii cu probleme, de la aversiunea asupra

activităţii sexuale şi probleme cu părinţii sau legea la masochism şi crimă.

Una din consecinţele abuzului care determină o atenţie specială este ideea repetării

abuzului de la o generaţie la urmatoarea; ideea ca cei abuzaţi ca şi copii au mai multe şanse să

devină ei înşişi agresori. Herzberger (1993) susţine că nu există o fundamentare solidă a

acestor teorii. Este de asemenea evident că acei copii care au fost abuzaţi cunosc semnele de

alarmă şi îşi pot proteja proprii copii. Pe de altă parte, abuzul din copilarie nu ajută

întotdeauna o persoană să devină un părinte bun.

Capitolul 1 a demonstrat că uneori victimele abuzului interpretează comportamentul

parental ca puternic, curajos şi justificat, un model pe care ajung să-l urmeze. „în plus de

oferirea unor modele de imitat, familiile, prin folosirea violenţei, învaţă că violenţa este o

formă acceptabilă de expresie sau rezolvare a problemelor” (Gelles şi Strauss, 1979). Dar

Andrew, un prizonier care ispăşea patru sentinţe pe viaţă pentru crimă, arată că violenţa

parentală poate fi imitată chiar si atunci când părintele este respins „Nu mi-am iubit tatal, era

prea dependent de curea. Întotdeauna mă lovea cu cureaua”. Copiii care au fost neglijaţi pot să

nu ştie cum să facă faţă solicitărilor gospodăreşti. Victimele abuzului sexual îşi pot proteja

imaginea de sine convingându-se că nu este nimic rău în relaţiile dintre adulţi şi copii. Scriind

despre anumiţi bărbaţi care au violat copii, Wyre (1986) comenta „Mulţi bărbaţi din aceasta

categorie au fost abuzaţi sexual ca şi copii şi au încorporat experienţa abuzului în sexualitatea

lor”.

Unele persoane abuzate ca şi copii devin atât de prinşi în situaţie încât trebuie sa-şi

croiască exploziv drumul de ieşire. Adesea persoane liniştite, introverte, ei colecţionează arme

ca modalităţi de a avea putere şi controla de care au avut cu atâta disperare nevoie ca şi copii

vulnerabili, maltrataţi. Vine ziua când folosesc arma pentru a-li lua felia de libertate,

întorcându-se împotriva familiei, a unor inocenţi trecători sau a lor înşişi. Nu este poate o

surpriză că tatăl lui Hitler a fost:

„un beţiv şi un tiran.... în cazul lui Hitler, dragostea pentru tânăra lui mamă şi ura pentru

bătrânul tată a luat proporţii morbide... care l-au condus la dragoste şi ură şi l-au obligat să

salveze sau distrugă oameni şi pe cei care „stăteau în locul” mamei sau tatălui lui.” (Erikson,

1965).

111

Copiii care se descurcăCopiii care se descurcă

Dar nu toţi copiii abuzaţi ajung să fie periculoşi. Deşi unii pot avea unele dificultăţi

sociale şi probleme intime, alţii ajung indivizi bine-adaptaţi, fericiţi care le oferă urmaşilor lor

o îngrijire bună.

Examinând efectele pe termen lung ale abuzului sexual al copiilor, Beezley şi Mrazek

(1981) citează patru studii care nu au descoperit efecte negative la vârsta adultă. Într-un studiu

follow-up pe copiii abuzaţi şi fraţii lor, Lynch şi Roberts (1982) au observat că 37% din

eşantionul lor nu aveau probleme speciale. Ei se puteau simţi bine şi aveau încredere în ei

înşişi. Erau sănătoşi, intacţi dpdv neurologic, bine crescuţi, normali intelectual şi nu aveau

tulburări de comportament observabile. Puteau lega relaţii bune atât cu adulţii, cât şi cu copiii.

Lynch şi Roberts au căutat să identifice un număr de factori care ar putea contribui la o

perspectivă pozitivă asupra copiilor abuzaţi. Absenţa problemelor perinatale şi intervenţia

timpurie, înainte ca problemele de dezvoltare şi comportamentale să apară, au fost importante.

Deşi mulţi tineri fuseseră subiectul unor cercetări legale acestea nu au fost de lungă durată sau

repetate şi schimbările de plasament au fost puţine. Inteligenţa superioară a fost identificată ca

posibil factor protectiv. Fraţii care păreau să facă faţă au fost cei care erau născuţi după

identificarea abuzului, lucru care întăreşte ideea că a fi martor la abuz poate fi la fel de

dăunător ca a-l experimenta – singurii fraţi cu adevărat neabuzaţi sunt cei care nu se aflau în

gospodărie în perioada abuzului. Copiii care au făcut faţă au achiziţionat cu succes primul

stadiu de dezvoltare şi au fost capabili să-şi formeze o încredere de bază în ei înşişi şi în

ceilalţi (vezi Erikson, 1965). Aceasta le-a permis să stabilească relaţii bune şi acest lucru a

crescut simţul de autonomie şi valoare al acestora.

Un alt factor important descoperit de cercetările recente (Doyle, 1996) este prezenţa

unei persoane care-i poate oferi copilului consideraţie necondiţionată, pozitivă aşa cum

susţine Carl Rogers (1980). În studiul lui Dozle, mătuşile (biologice sau prieteni de familie

adoptaţi) s-au dovedit a fi foarte importante. Alte persoane care au jucat un rol suportiv au

fost fraţii, cei mai buni prieteni şi profesorii. Acest sprijin s-a adăugat altor surse de acceptare

necondiţionată, ca animalele de casă, jucăriile de pluş sau însoţitorii imaginari. Se pare că

dacă adulţii fac efortul de a iubi şi valoriza copiii abuzaţi, ei pot fi capabili să-i ajute să

restabilească sentimentul de valoare al tinerei persoane.

Oricum, există dovezi că şi ca adulţi, victimele pot fi ajutate, în ciuda abuzului repetat

din copilărie şi în ciuda lipsei unei figuri protectoare în primii ani de viaţă. Phil Quinn a găsit

„salvarea” în forma de acceptare oferită de un grup de motociclişti, „Îngerii lui Satan” (Quinn,

1988), iar Tom O Neill a găsit îngrijire generoasă în personalul unei instituţii de reeducare. (O

112

Neill, 1981). În următoarea povestire se va vedea cum Marie, Lloyd, Helen, Sarah şi Roy au

primit ajutor semnificativ în viaţa de adult.

Povestea lui Marie continuăPovestea lui Marie continuă

Marie s-a căsătorit timpuriu cu un bărbat violent şi abuziv sexual. S-a întors la casa

părinţilor ei pentru a fi molestată de tată. A realizat cât de nepotrivită era atitudinea tatălui ei

faţă de copiii ei când în această perioadă a încercat să o sărute cu forţa. Întâlnind rezistenţa lui

Marie, el a strigat „Care este problema? Tu eşti femeie, iar eu sunt bărbat”, iar Marie i-a

răspuns „Nu, tu eşti tatăl meu, iar eu sunt fiica ta.”

În perioada în care se întorsese la părinţii ei, Marie a început o relaţie cu Glen, un

prieten mai tânăr al tatălui ei. Era blând şi de încredere, nearătând niciodată furie sau înjurând.

Se simţea impotent sexual, aşa că era doar o prietenie platonică. Marie putea primi o

îmbrăţişare a lui, fără să se simtă murdară şi înjosită. Glen i-a arătat că nu toţi bărbaţii sunt

violenţi şi vor ceva de la ea ca tatăl şi primul ei soţ.

Marie îl plăcea pe Glen, dar nu l-a iubit niciodată. După un timp a reuşit să-şi formeze o

altă relaţie care cerea mai multă implicare. Al doilea soţ, Luke, era blând şi protector ca Glen;

dar l-a iubit, îl considera fizic atrăgător şi putea avea relaţii sexuale satisfăcătoare cu el. Glen

a rămas în umbră pentru un timp şi i-a spus „Te voi sprijini tot timpul emoţional”. Marie a

realizat că era acum destul de puternică să-şi ajute soţul când avea nevoie de sprijinul ei.

Cuplul a avut câţiva copii, iar când unul dintre ei a fost molestat, Marie a căutat imediat

ajutor pentru el. Nici unul dintre părinţi nu era responsabil de incident şi copilul le-a putut

spune ce s-a întâmplat. Au luat toate măsurile pentru a se asigura că pe viitor copiii vor fi

protejaţi. Evenimentele au fost stresante pentru întreaga familie, dar mai ales pentru Marie,

care nu numai că a simţit că ea este de vine, dar a trebuit să îndure din nou durerea de a şti că

un membru al familiei era abuzat, aşa cum fusese şi ea şi suferise de mizeria aruncată asupra

mamei şi a fraţilor săi.

Pe atunci, Marie participa la grupuri de auto-ajutorare pentru adulţii care fuseseră

abuzaţi în timpul copilăriei. Simţea că sprijinul acestora era foarte important pentru ea şi că o

ajutau să dea o perspectivă evenimentelor. A primit ajutor şi de-a lungul perioadei critice de la

un asistent social foarte blând şi grijuliu care a recomandat-o unui psihoterapeut. A beneficiat

de pe urma consilierii, dar nu a avut nevoie de ajutor intensiv mult timp. În final, a devenit

„un membru cu vechime” a grupurilor de autoajutorare, oferind sprijin noilor membri care se

aflau într-un stadiu mai vulnerabil şi dureros al procesului de vindecare.

Marie îşi priveşte tatăl cu un amestec de mânie şi milă. Este un bătrân acum. Când

merge cu familia în vizită la părinţi, are grijă ca nici un copil să nu rămână singur cu el.

113

Pauline, sora ei mai mare, are încă dificultăţi emoţionale şi nu poate comunica cu soţul ei; îl

atacă chiar şi atunci când bea un singur pahar. Linda s-a căsătorit cu un bărbat violent care i-a

rupt mâna şi a găsit consolare în relaţiile cu femei. Fratele lui Marie, Barry, a urmat drumul

tatălui în armată, dar a fost condamnat pentru rănire corporală gravă şi a fost eliberat din

funcţie. Este încă foarte violent şi, în cuvintele lui Marie, „confuz şi nu face faţă vieţii de

adult”.

Şi Marie este uneori afectată de experienţele ei. Recunoaşte că este o „îngrijorată”. Îşi

face griji pentru alţii şi devine anxioasă legat de potenţiale probleme înainte ca acestea să

apară. Dar totuşi a hotărât că dacă tatăl ei i-a distrus copilăria, nu-i va distruge şi viitorul. Este

o femeie înaltă, elegantă care se îmbracă cu inteligenţă şi are un aer de încredere amestecat cu

un stil cald, generos. Întrebată ce a ajutat-o să supravieţuiască acelor ani nefericiţi, Marie a

replicat că salvarea ei a fost umorul; întotdeauna a încearcat să vadă partea amuzantă a unei

situaţii.

Povestea lui Lloyd continuăPovestea lui Lloyd continuă

Lloyd era pe o spirală descendenţă cu băutură şi droguri când, la vârsta de 21 de ani, a

întâlnit un grup de Creştini „înviaţi”. A rămas cu ei cam cinci ani. A găsit acolo acceptare

totală; „oricât de rău eram am fost acceptat ca un membru al familiei”. A realizat faptul că

băutura şi drogurile sunt dăunătoare. A primit consiliere şi consilierul i-a sugerat că

experienţele trecute au avut un sens. De asemenea, l-a ajutat să înţeleagă experienţa abuzului

sexual, de ce s-a întâmplat şi că nu fusese vina lui. A realizat că poate folosi experienţa

proprie pentru a consilia alte persoane abandonate sau în situaţie grea. Acceptarea grupului şi

sentimentul de valoare pentru ceilalţi i-au crescut stima de sine. În final, a părăsit grupul

religios deoarece voia să-şi extindă muncă de consiliere şi este acum un profesionist calificat.

Este căsătorit şi are trei copii vitregi. A ales conştient să nu fie abuziv. Se consultă cu

soţia despre cum să le răspundă copiilor, deoarece nu este sigur cum să fie un tată bun; de

exemplu, nu realiza când copii cădeau că aveau nevoie să fie ridicaţi şi alinaţi.

Ocazional, Lloyd îşi vizitează familia de origine. Fraţii lui nu au reuşit atât de bine. Nu

au reuşit să-şi găsească o slujbă şi au devenit implicaţi în traficul de droguri. În timp ce Lloyd

este foarte optimist în legătură cu propriul viitor, este uimit de efectul mărturiei abuzului

asupra fraţilor lui, deşi ei nu fuseseră direct abuzaţi.

Povestea lui Helen continuăPovestea lui Helen continuă

În anii adolescenţei, Helen s-a concentrat asupra studiilor. Dorea să devină doctor, dar

se îndoia de abilitatea de a atinge acest scop şi nu putea crede că o şcoală medicală ar fi

114

primit-o. Era înspăimântată de eşec. Astfel că a optat pentru o carieră ca asistent medical.

Problemele de alimentaţiei o afectau, astfel că deşi găsea munca academică foarte uşoară,

efortul fizic aproape o dobora, deoarece avea atât de puţină forţă. A reuşit însă să termine

studiile.

În timp ce lucra ca asistentă începătoare l-a întâlnit pe Hugh. El lucra la o universitate

din apropiere. Era implicat în cercetarea academică, un idealist implicat în strângerea de

fonduri pentru ţările din lumea a treia. Şi-a exprimat dragostea pentru Helen, care crede acum

că apariţia ei pe jumătate înflămânzită, obosită a fost pentru el dovada unui stil de viaţă

ascetic; respingea orice formă de plăcere sau lux. Nu avea solicitări sexuale, ceea ce i se

potrivea ei; i-a spus că vor aştepta până la căsătorie. Helen a început însă să simtă că răceala

lui, incapacitatea de a o îmbrăţişa sau de a-şi exprima orice afecţiune mai profundă,

criticismul lui crescând semănau cu modul în care mama ei relaţionase cu ea. Deşi era atrasă

de el ca un magnet, a refuzat să meargă cu el când s-a mutat la un alt job la o altă universitate.

Logodna se terminase, iar Helen a rămas cu sentimente de singurătate, dar sigură că a făcut o

alegere bună.

Anii au trecut şi a devenit implicată în sănătatea copiilor la domiciuâliu, fiind interesată

mai ales de neglijarea lor. Deşi mulţumită la locul de muncă, continua să aibă o perioadă

tulbure în viaţa personală. Era incapabilă se relaţioneze sexual cu vreun partener şi era

permanent informată de tipul de bărbaţi dispreţuitori, dezamăgiţi că este „frigidă”.

L-a întâlnit pe Jack. Spre deosebire de Hugh era deschis, distractiv şi gusta plăcerile

vieţii. O atrăgea fizic. A ajutat-o să simtă că poate fi atractivă. A reuşit să se îngraşe puţin şi

să-şi cumpere haine moderne. Era un amant bun şi a introdus-o cu blândeţe în actul sexual.

Pentru prima dată în viaţă a savurat o relaţie sexuală. S-a căsătorit cu el, dar imediat după a

descoperit că mai fusese căsătorit de două ori. A mai descoperit că era un risipitor în care nu

puteai avea încredere şi cu un temperament violent. Solicitările lui sexuale au devenit mai

mult decât putea suporta. A plecat într-o zi şi, spre uşurarea ei, căsătoria a luat sfârşit.

Puţin după aceasta Helen a început să-şi reamintească abuzul sexual suferit în copilărie.

Până atunci uitase de activităţile lui Frank. Deodată, noapte de noapte şi zi de zi amintirile au

început s-o năvălească. Începea să plângă de câte ori era singură. Ocazional chiar şi în

compania altora şi trebuia să se prefacă răcită sau că are o infecţie la ochi. Până la urma i-a

spus unei colege, care iniţial a încercat s-o ajute, apoi a devenit intolerantă cu toanele ei. Asta

a făcut-o pe Helen să se simtă şi mai nedorită, lipsită de valoare, o persoană de nimic cu un

trecut jalnic şi un viitor tulbure, singuratic. Nu vedea nici un motiv să nu se sinucidă.

Apoi de undeva a apărut o voce micuţă care i-a spus că merită să fie ajutată. A căutat

ajutor la un consilier femeie care a făcut multe pentru restabilirea auto-stimei. A beneficiat şi

115

de psihoterapie cu un bărbat psihoterapeut. El a ajutat-o să facă legătura între experienţele,

comportamentul şi relaţiile ei. A trecut printr-o perioadă de extremă furie şi amărăciune, dar

în acelaşi timp a început să-şi valorizeze trăsăturile pozitive.

Mai târziu Helen l-a întâlnit pe Bill, un bărbat blând şi bun la inimă care, ca şi tatăl ei,

era om de afaceri. Nu avut probleme să aibă relaţii sexuale cu el şi au avut copii. Helen a

hotărât că aceştia vor avea o mamă care îi îmbrăţişează, petrece timp cu ei şi este interesată de

ce fac. Ocazional se observă adoptând maniera de a fi a mamei ei şi deşi schimbă asta repede,

trebuie să fie mereu atentă să nu fie la fel de rece, mai ales când copiii ei sunt bolnavi. În

acelaşi timp, este surprinsă de cât de afecţioasă este cu copiii ei şi autentic interesată şi

preocupată de aceştia.

Reflectând asupra abilităţii ei de a fi o mamă iubitoare, Helen simte că îi datorează mult

unei vecine, Dna Stevens. Ca adolescentă, Helen obişnuia să viziteze această familie şi să aibă

grijă de copiii ei. Părinţii aveau încredere să lase copiii în grija ei şi să îi lase la plimbare cu

ea. Dna Stevens era o femeie caldă, blândă care arăta afecţiune fizică copiilor ei. Ea a fost un

model pentru Helen care descoperă încă gesturi şi fraze preluate de la ea.

Privind-o pe Helen ayzi, este o femeie atractivă cu o stimă de sine pe linia de plutire.

Mai sunt, oricum, momente în care faţa ei arată tristă şi plină de griji. Este fericită acum, dar

cumva simte că nu merită fericirea, crezând că într-o zi totul i se va lua. Pe de altă parte,

recunoaşte că acest sentiment de lipsă de merit e o moştenire a copilăriei ei. Astfel, ea

continuă lupta cu sentimentele de dezastru iminent şi încearcă să le înlocuiască cu o

perspectivă optimistă asupra viitorului.

Povestea lui Sarah continuăPovestea lui Sarah continuă

După ce a plecat de acasă, Sarah a venit să locuiască cu mătuşa şi unchiul ei până când

s-a simţi pregătită pentru o independenţă mai mare. Ei nu au încercat să o oprească – au

apreciat faptul că simţea nevoia să meargă mai departe. A întâlnit o femeie care a acceptat-o şi

care auzind experienţele ei a comentat: „Nu este corect, de ce ţi s-a întâmplat asta tocmai ţie?”

Acest lucru a ajutat-o pe Sarah să realizeze că nu era ea de vină pentru ce se întâmplase, că nu

era nimic rău la ea şi că nu meritase un asemenea tratament. A învăţat despre prietenie de la

acea femeie şi prin ea a putut să-şi facă alţi prieteni. Sarah a explicat „Am mers un pic mai

departe, am muncit deci am ajuns un pic mai departe”.

Sarah s-a măritat apoi cu Mark, un om blând, temperat. Îşi aminteşte că aproape se

măritase cu un bărbat că tatăl ei – un prieten cu care se logodise la 17 ani. A realizat când şi-a

revenit după logodna ruptă că nu voia să se căsătorească cu o persoană violentă. Mark este

foarte asemănător bunicului ei care, aşa cum îl descrie Sarah, a fost „singurul om care putea

116

iubi într-o manieră dăruitoare, care mă iubea pentru ce eram şi împreuna cu soţia lui, mi-a

oferit o familie sigură”. Bunicii lui Sarah se iubeau reciproc, deci i-au dat încredere într-o

relaţie iubitoare.

Sarah ştie că i-a luat mult timp să-şi depăşească sentimentele de lipsă de valoare. A

început să lucreze. Şi-a crescut propria familie şi a absolvit un curs de profesoare. A atins o

poziţie de putere, dar recunoştea că putea deveni nepotrivit de furioasă. Îi venea greu să

accepte moartea celor de care era apropiată. Avea un sentiment profund de pierdere şi era

blocată în mânia acelei pierderi; în cuvintele ei „începea să explodeze”. A realizat că furia ei

era exagerată şi a cerut ajutor de la un consilier.

Avea încă probleme cu imaginea corporală şi sentimentul de valoare. În terapie, a retrăit

durerea intensă din incidentul în care tatăl ei a numit-o „o vacă însărcinată”. Consilierul a

ajutat-o să realizeze c ă ceea ce tatăl ei a strigat pe plajă în acea zi nu era adevărat, subliniind

„Era o minciună, o minciună nenorocită”. Sarah s-a bucurat de faptul că tatăl ei nu avea

întotdeauna dreptate şi a fost capabilă să renunţe la povara mâniei.

Sarah a trebuit să facă faţă unei perioade dificile când noul director al departamentului

ei de la şcoala unde preda, Dna A, a început să o antipatizeze şi îi făcea numai neplăceri.

Sarah a realizat că această femeie se simţea ameninţată de aparenta ei putere şi eficienţă,

astfel că i-a povestit despre copilăria ei într-o încercare de a-şi demonstra vulnerabilitatea.

După această dezvăluire, Dna A a devenit şi mai răzbunătoare. Uimită, Sarah a mers la o

colegă pentru ajutor. Colega a observat că Dna A era probabil şi mai ameninţată acum ştiind

că Sarah avusese puterea de a supravieţui unei asemenea încercate copilării.

În ciuda influenţei Dnei A, abilităţile de predare ale lui Sarah ua fost recunoscute şi este

acum pe drumul spre o carieră de succes. Barbara locuieşte în străinătate şi între cele două

surori este doar o relaţie distantă, superficială. Părinţii lor au divorţat şi tatăl a emigrat. Sarah

nu are nici un contact cu el. În timp ce erau căsătorită, mama ei a încercat să se arunce de la o

fereastră, dar o dată divorţată nu a putut face faţă singurătăţii şi a început să bea tot mai mult.

Până la urmă a murit şi a durat ceva timp până ce corpul i-a fost descoperit.

Sarah este o femeie vivace, atractivă, cu o căsătorie fericită, copii mari şi carieră

înfloritoare. Poate fi descrisă ca o persoană caldă, cu o expresie luminoasă, veselă în ochi.

Când a fost întrebată ce a ajutat-o să supravieţuiască ea, ca şi Marie, a menţionat umorul. Şi-a

amintit cât de stupid arăta tatăl ei având erecţie în pijamaua sa. Şi-a menţinut simţul umorului.

Sarah avea şi un căţel mult iubit şi putea să scape de acasă mergând cu el în plimbări lungi.

Peisajul din jur era foarte frumos şi o susţinea. Simţea că munţii îi aparţin şi obişnuia „să se

umple de frumuseţea munţilor”. A descoperit că era şi este creativă cu considerabile talente

artistice. A câştigat un premiu şi ştia că acesta este un talent pe care tatăl ei nu i-l putea nega.

117

Sarah este acum eliberată de povara abuzului. A arătat o dată o fotografie cu ea ca fetiţă

zicând „Cum a putut tata să-mi facă asta, eram un copil adorabil”. Este conştientă că unii din

copiii la care predă sunt abuzaţi. Nu îi pare rău că a fost abuzată, deoarece îşi poate folosi

experienţele pentru a-i ajuta pe alţii.

Povestea lui Roy continuăPovestea lui Roy continuă

Roy şi-a început viaţa de adult luptându-se cu anorexia nervoasă. Continua să mănânce

foarte puţin şi ar fi făcut totul pentru a-şi cheltui energia, de exemplu alergând în jurul unul

parc uriaş de 6 ori pe zi. Oricum, ajutorul primit de la staff şi ceilalţi pacienţi din centrul de zi

a făcut multe pentru restabilirea stimei de sine. În timp ce îşi revenea din anorexie, şi-a

întâlnit soţia, lucru care i-a crescut în continuare sentimentul de valoare. Soacra sa care este

asistent social i-a înţeles nevoile şi a fost, şi încă este, foarte suportivă. Spre bucuria lui, are

trei copii.

Tatăl lui Roy nu l-a lăsat pe acesta sau familia lui în pace. Dar datorită violenţei trecute

şi atracţiei pentru fete tinere nu l-au lăsat să aibă contact cu nepoţii. A continuat să nu-i lase în

pace şi într-o zi a atacat-o pe soţia lui Roy în faţa copiilor într-un centru de cumpărături

deoarece nu-l lăsa să-şi vadă nepoţii. Nu a fost condamnat pentru molestare deoarece nu

existau lovituri vizibile, dar o hotărâre judecătorească i-a interzis să mai intre în contact cu

familia. Se pare că a funcţionat deoarece acest lucru l-a oprit să-i mai deranjeze.

Roy este înalt şi subţire, dar nu slab şi este fericit să mănânce împreună cu familia. Nu

mai există nici un semn de anorexie. Este optimist în legătură cu viitorul şi simte că a găsit loc

potrivit în viaţă lucrând cu tinerii. Deşi jobul lui este prost plătit şi se luptă cu problemele

financiare, casa este confortabilă. Roy crede că mai are de lucru la căsnicia lui, deoarece nu

este întotdeauna sigur de modul potrivit de a face faţă problemelor. Oricum, nu se pune

problema violenţei domestice sau emoţionale asupra soţiei sau copiilor. Este o persoană

atractivă, atentă care este dedicată familiei.

Ajutarea supravieţuitorilor adulţiAjutarea supravieţuitorilor adulţi

Fraza „supravieţuitori adulţi” este folosită în această secţiune cu referire la acei copii

abuzaţi care au ajuns la independenţa adultă. Nu toţi reuşesc; unii sunt ucişi, unii se sinucid,

unii mor de boli ce ar fi putut fi prevenite: cu transmitere sexuală sau rezultate din neglijenţă.

Alţii sunt permanent afectaţi, în aşa măsură încât, mental şi emoţional, rămân ca nişte copii

dependenţi.

După cum ilustrează poveştile lui Marie, Lloyd, Helen, Sarah şi Roy nu este niciodată

prea târziu să încerci să eliberezi un adult supravieţuitor de sentimentele negative şi

118

perspectivele urâte care îi ţin prizonieri. Bărbaţi şi femei care au fost abuzaţi cu peste 50 de

ani în urmă au căutat şi primit asistenţă. Dacă persoanele abuzate nu sunt ajutate în timpul

copilăriei, este posibil să trăiască cu multă durere, dar nici unul nu poate fi condamnat la

nefericire pe viaţă. Cei implicaţi în îngrijirea copiilor pot avea abilităţi care ar fi de ajutor şi în

„creşterea” copiilor abuzaţi.

Ajutarea individuluiAjutarea individului

Adulţii poartă uneori o greutate mai mare decât copiii, deoarece sentimentele negative

care rezultă din abuz au fost reîntărite de-a lungul timpului. Vor avea un număr crescut de

incidente dureroase să-şi amintească dacă, aşa cum s-a întâmplat cu Marie şi Sarah, abuzul a

continuat în adolescenţa târzie, până la 20 şi ceva de ani. Unul dintre paşii iniţiali cei mai

constructivi este încurajarea supravieţuitorului să-şi reamintească multe detalii despre primii

ani de viaţă. Este adesea un proces foarte dureros şi poate dura câteva luni, mai ales dacă

persoana care este ajutată a suprimat cele mai dificile incidente. În orice caz, este în multe

cazuri o călătorie necesară. Odată ce evenimentele au fost descrise, este mult mai uşor să le

priveşti dintr-o perspectivă corectă. Sarah descrie cum în timpul consilierii a fost capabilă să

recunoască faptul că tatăl său minţise despre ea. Fiind exprimate şi reevaluate, asemenea

incidente pot fi lăsate în urmă, iar supravieţuitorul poate trece mai departe.

Pe cealaltă parte, nimeni nu ar trebui forţat să-şi reamintească evenimente stresante.

Titlul unei cărţi de Kathy Evert care a suferit abuz sexual şi fizic din partea mamei ei, scrisă

împreună cu terapeutul ei, Inie Bijkerk, comunică un lucru important prin titlu „Când eşti

gata” (Evert şi Bijkerk, 1987). Dacă cineva preferă să nu vorbească niciodată despre trecut,

dar se confruntă cu sentimentele în prezent, sunt îndreptăţiţi să o facă şi nu există eşec nici

pentru persoană, nici pentru cel care o asistă dacă evenimentele din trecut nu sunt discutate.

După cum Sarah a recunoscut, mânia este un lucru cu care trebuie sa te confrunţi.

Adesea o dată cu amintirile apare şi mânia mult timp suprimată. Frecvent este direcţionată

către supravieţuitorul insuşi. Uneori este orientată către societate în general sau către un

anumit grup din societate ca bărbaţii sau figurile cu autoritate, cum este poliţia. Ocazional este

întoarsă împotriva terapeutului – „Nu ai de unde să ştii cum este”; „Sunt sigură că îţi face

plăcere să auzi asemenea detalii picante”. Supravieţuitorii au nevoie să fie ajutaţi să-şi

exprime mânia împotriva perpetuatorilor abuzului şi a celor care nu au reuşit să-i protejeze.

Apoi trebuie să meargă mai departe pentru a da un sens evenimentelor, direcţionându-şi

mânia pe canale constructive, mai degrabă decât distructive. Mânia i-a făcut pe Marie, Roy şi

Sarah hotărâţi că deşi tatăl lor le-a ruinat copilăria, nu aveau să-şi strice viitorul. Mânia i-a

119

orientat către ajutorarea copiilor abuzaţi, elaborarea unor scheme de prevenire a abuzului sau

sprijinul altor adulţi abuzaţi în copilărie.

Ca adulţi, împărtăşesc un sentiment de pierdere. Şi-au pierdut singura oportunitate de a

fi copii fără griji şi îngrijiţi. Au nevoie să lucreze cu pierderea lor în acelaşi mod în care

oamenii care au suferit pierderi importante au nevoie să-şi finalizeze doliul. Ei, întocmai ca

cei care jelesc, pot fi ajutaţi să se împace cu ceea ce s-a întâmplat. Trebuie să recunoască

faptul că pierderea a avut loc, să accepte că nu au de ce să îndure vreo vinovăţie şi să-şi

exprime sentimentele, dubiile şi temerile.

Supravieţuitorii pot fi cel mai bine cu ei înşişi dacă ating un stadiu când pot privi înapoi

la ei ca şi copii şi se pot imagina alintând şi îmbrăţişând sinele copil. Vor vrea să-i spună

acelui copil că este demn de a fi iubit, că nu a fost de vină pentru abuz şi că nu are nimic de

care să-i fie ruşine. Un exerciţiu care este util, mai ales către sfârşitul lucrului individual,

presupune ca supravieţuitorii să găsească o fotografie a lor când erau tineri. Se uită la ea şi

descriu ce simt despre copilul pe care îl văd. Odată ce procesul de jelire şi vindecare este

complet, vor fi capabili să exprime doar emoţii pozitive legate de copilul din ei. E posibil ca

unii să nu aibă fotografii din copilăriei; un desen sau o fotografie a unui copil care le seamănă

va avea acelaşi efect.

Un lucru căruia supravieţuitorii ca Roy trebuie să-i facă faţă este cum să-şi protejeze

mai bine copiii de abuzul părinţilor lor. Nu este întotdeauna uşor, aşa cum ilustrează cazul lui

Roy, să-i ţii pe bunici departe de părinţi.

Un alt element căruia supravieţuitorii trebuie să-i facă faţă sunt teoriile despre „ciclul

abuzului” trans-generaţional. Herzberger (1993) a dat naştere acestor idei. Toţi cei cinci

supravieţuitori demonstrează că nu în mod necesar copiii abuzaţi devin adulţi abuzivi. Helen a

reuşit să exprime acest lucru pentru supravieţuitori: „oamenii care nu au suferit abuzul ca şi

copii probabil că nu trebuie să se gândească dacă o vor face şi ei sau nu. Dar noi avem o

alegere de făcut. Putem lua decizia conştientă de a nu fi ca părinţii noşti”.

Terapia de grupTerapia de grup

Grupurile pentru adulţii supravieţuitori pot varia în formă de la proiecte pe termen

relativ scurt conduse de lucrători profesionişti la grupuri de ajutorare fără termen. Adulţii,

spre deosebire de copii, îşi pot asuma responsabilitatea pentru conducerea propriului grup. Un

model este acela al grupului de autoajutor pornit de lucrători experimentaţi în grup care au

deja abilitatea de a asista victimele variatelor situaţii. Aceşti „facilitatori” setează grupul ca

răspuns la o solicitare percepută. Ei fac aranjamentele practice iniţiale cum sunt găsirea sălilor

de întâlnire şi organizarea răcoritoarelor.

120

Facilitatorii ajută şi în procesul de vindecare, prevenind grupul de la a rămâne blocat

într-o stare de disperare sau mânie distructivă. După ce unul sau doi supravieţuitori şi-au

rezolvat problemele, ei preiau responsabilitatea atât pentru aranjamentele practice cât si

pentru asistarea membrilor noi şi mai vulnerabili. În cele din urmă, facilitatorii se retrag din

întâlnirile de grup, rămânând în fundal ca sfătuitori în cazul în care membrii au nevoie de

ghidare. Lucratorii sociali care doresc înfiinţarea unui asemenea grup de autoajutorare trebuie

să fie conştienţi de faptul că se angajează pentru cel puţin un an ca facilitatori şi pentru încă

unul - doi ani în calitate de consultanţi. Este recomandat ca iniţial să fie doi facilitatori şi un

consultant disponibili în grup. Oricum, odată ce facilitatorii s-au retras, este posibil ca unul

singur să rămână implicat ca sfătuitor.

Principalul beneficiu al terapiei de grup este că uşurează sentimentul de izolare pe care

mulţi supravieţuitori îl experimentează. Acest lucru este cu deosebire important pentru

bărbaţii abuzaţi sexual deoarece în general publicitatea este direcţionată către fetele abuzate

fizic şi victimizate sexual. Bruckner şi Johnson (1987), care au condus grupuri pentru

asemenea bărbaţi, scriu „Clienţii bărbaţi care au apelat la grup atinseseră un blocaj în terapia

individuală. Continuau să perceapă abuzul sexual ca pe o experienţă unică pentru ei. Se

vedeau ca ciudăţenii sociale, lucru care le întărea vinovăţia”.

Lucrul în grup cere întotdeauna o pregătire atentă. Facilitatorii au nevoie să gândească şi

vorbească despre toate problemele pe care le pot anticipa. Dacă ei înşişi au fost abuzaţi ca şi

copii, cum vor răspunde când vor fi întrebaţi despre experienţele proprii? Folosesc grupul ca

unealtă terapeutică pentru ei înşişi? Dacă nu au fost abuzaţi, cum vor răspunde acuzaţiei de a

fi eşuat să înţeleagă cum este să fii abuzat? Ce măsură ar trebui să ia facilitatorii (sau trebuie

să ia vreo măsură) dacă află că un membru abuzează un copil? Ce fac dacă un membru pare a

avea tendinţe suicidale?

Ca şi în cazul grupurilor de copii, este important ca unii membrii să sosească pe

neaşteptate la prima întâlnire. De asemenea, este bine să se aranjeze ca unii membrii să

sosească împreună. Este cel mai bine ca întâlnirile să aibă loc cel puţin săptămânal. Adesea

membrii vor simţi nevoia de contacte mai frecvente şi se vor întâlni informal între şedinţe.

Transportul este mai puţin o problemă decât în cazul grupurilor de copii, deoarece adulţii pot

să conducă, să folosească transportul public, să meargă pe jos sau cu bicicleta sau să aranjeze

să împartă un taxi sau un lift. Oricum, unii potenţiali membri vor fi părinţi şi atunci o creşă

poate fi necesară.

Activităţile pot ajuta evoluţia sau discuţiile directe. Oricum, adulţii, mai mult decât

copiii, vor tinde să vorbească mult pentru că au multe de spus. Bruckner şi Johnson (1987) au

recomandat la început solicitarea unor detalii specifice legate de experienţele abuzive. Dar

121

sunt multe lucruri de făcut în prima şedinţă, inclusiv clarificarea graniţelor, acordul asupra

scopului grupului şi familiarizarea cu numele membrilor. De aceea poate fi mai potrivit ca la

prima întâlnire membrii să se prezinte cu detalii succinte ale experienţelor lor – de exemplu

„Sunt Sarah şi am venit aici deoarece tatăl meu m-a abuzat fizic şi sexual” – lăsând

dezvăluirile mai detaliate pentru mai târziu.

Trebuie să existe puţine reguli, dar este de ajutor ca membrii să fie de acord să termine

rapid. Este o tendinţă de a amâna exprimarea subiectelor dificile până în ultimul moment.

Acest lucru îi poate pune pe alţii care trebuie să plece la timp în dilemă. Nu pot rămâne mai

mult, dar dacă pleacă simt că au pierdut relatarea celui aflat în stres. Trebuie să se clarifice că

dacă participanţii vor să fie ajutaţi trebuie să ridice problemele la timp. În cazul unei probleme

stresante severe, un facilitator va trebui să petreacă un timp după întâlnirea principală asistând

membrul aflat în criză şi ajutându-l să se exprime în grup cu altă ocazie.

Deşi exerciţiile planificate trebuie adesea amânate deoarece membrii doresc să

vorbească, este bine ca uneori să se aplice o presiune blândă pentru a convinge grupul să

meargă mai departe cu ajutorul unui exerciţiu. Tehnicile de relaxare încercate şi testate pot fi

practicate, iar desenul este util. În anumite stadii membrii pot fi rugaţi să deseneze ce a

însemnat abuzul pentru ei şi apoi, sau poate într-o şedinţă mai târzie, să fie rugaţi să deseneze

un perpetuator sau ceva ce simbolizează perpetuarea. Acesta ajută la focalizarea discuţiei.

Scrisori pot fi scrise către perpetuatori, pentru împărtăşirea lor cu alţi membri mai degrabă

decât pentru expedierea lor.

Unii membrii găsesc dificile atât discuţiile, cât şi exerciţiile. Ei nu ar trebui făcuţi să se

simtă jenaţi dacă nu pot să participe integral. Dacă nu reuşesc să deseneze perpetuatorul, pot fi

invitaţi să deseneze un simbol – de exemplu o participantă a desenat fotoliul tatălui ei. De cele

mai multe ori ceilalţi membrii oferă confort celor în dificultate mai degrabă decât facilitatorii.

Oricum, aceştia trebuie să fie sensibili la nevoile diferiţilor membri – încurajându-i pe unii să

vorbească, permiţându-le altora să stea liniştiţi şi să asculte, descurajându-i pe unii de la

„rumegarea” evenimentelor într-un mod neproductiv şi ajutându-i pe alţii să repete ce au spus.

Comentarii finaleComentarii finale

Mulţi lucrători sociali, alţi profesionişti şi voluntari care încearcă să ajute victimele

abuzului copiilor se pot întreba din când în când dacă intervenţia lor este eficientă. Nu este

nepotrivit să credem că oamenii care au fost expuşi la ani de tratament dăunător vor avea

nevoie de cel puţin la fel de mulţi ani de afecţiune consistentă şi grijă pentru a fi eliberaţi de

efectele negative ale abuzului.

122

Totuşi, din relatările lui Marie, Lloyd, Helen, Sarah şi Roy este clar că intervenţia pe

termen scurt poate crea o schimbare pozitivă în cursul vieţii victimelor. Toţi cinci au avut, ca

aduli, consiliere, psihoterapie sau suport din partea unui grup de auto-ajutorare. Mai mult, în

anii adolescenţei sau în jur de 20 de ani au avut pe cineva special care le-a oferit ajutor direct.

Pentru Marie a fost Glen, un bărbat grijuliu, care a făcut-o să vadă că nu toţi bărbaţii sunt

violenţi. Ea a realizat că el i-a dat ceea ce mulţi bărbaţi asistenţi sociali dau clienţilor lor,

arătându-le sensibilitate şi grijă fără să aştepte favoruri sexuale. Pentru Lloyd, au fost membrii

unui grup religios şi un cosilier care i-a dat considerare pozitivă necondiţionată. Echivalentul

unei Dne Stevens,

123