COORDONATELE PSIHOLOGICE

ALE RECUNOASTERII

COMITERII FAPTELOR – DE LA

REFUZUL RECUNOASTERII LA

MARTURISIRE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP I-CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA PSIHOLOGIA INTEROGATORIULUI

JUDICIAR

1.1. Notiunea interogatoriului judiciar – coordonate psihologice ale activitatii de interogare.

1.2. Caracteristicile interogatoriului.

1.3. Planurile situationale.

1.4. Etapele ascultarii invinuitului sau inculpatului.

1.5. Procedee tactice de interogare a invinuitului sau inculpatului.

CAP II ASPECTE DEFINITORII ASUPRA COMPORTAMENTULUI SIMULAT

2.1. Notiuni si definitii ale comportamentului simulat.

2.1.1. Indicatori verbali, motori si fiziologici ai conduitei simulate in expresia aparenta.

2.2. Matricea infractionala (culpabilizatoare) – repere orientative

2.2.1. Dinamica secventelor comportamentale.

2.2.2. Etiologia suportului psihologic (mobilul, trebuinta, motivul, idealul, conceptia, scopul).

2.3. Matricea morala

CAP III REPERE ORIENTATIVE ASUPRA SENTIMENTULUI DE VINOVATIE DIN

PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI JUDICIARE

3.1. Rolul si importanta psihologiei judiciare in detectarea vinovatiei ca atitudine psihica si realitate

juridica.

3.2. Investigarea sentimentului de vinovatie.

3.3. Consideratii psihologice asupra aspectelor comportamentului post-infractional al delincventilor.

3.4. Stabilirea sentimentului de vinovatie din perspectiva elementelor psihologice ale marturisirii

infractiunii

1

CAP IV PROBLEMATICA PSIHOLOGICA A RELATIEI ANCHETATOR - ANCHETAT

A. INFRACTORUL – PSIHOLOGIE SI PORTRET –

4.1. Notiuni caracteristice ale personalitatii infractorului

4.1.1. Disfunctii criminogene ale personalitatii.

4.1.2. Particularitati tipologice la infractori.

4.1.3. Caracteristici psihologice ale diferitelor categorii de infractori.

B. ANCHETATORUL – PSIHOLOGIE SI PORTRET –

4.2. Caracteristici esentiale ale personalitatii anchetatorului.

4.2.1. Aspectele psihologice cu privire la calitatile anchetatorului.

4.2.2. Calitati psiho-intelectuale si moral-afective ale anchetatorului.

4.2.3. Intima convingere si eroarea judiciara.

4.2.4. Tipuri de anchetatori.

4.3. Aspectele psihologice ale comportamentului infractorului in biroul de ancheta judiciara –

analizarea comportamentului expresiv.

4.4. Contracararea atitudinilor de rezistenta la interogatoriu – reguli tactice de opozabilitate si

confruntare.

4.5. Coordonate psihologice ale recunoasterii comiterii faptei.

CAP V STUDIU APLICATIV

Speta nr. 1/ Speta nr. 2/ Speta nr. 3/ Speta nr. 4/ Speta nr. 5

CONCLUZII BIBLIOGRAFIE CONSULTATIVA

INTRODUCERE

Modul în care se desfaşoara ancheta judiciara, se administrează probele existente şi se

interoghează martorii şi persoanele bănuite, este esenţial pentru descoperirea şi pedepsirea

făptuitorului. De aceea, procedeele utilizate de anchetator cu scopul determinării infractorului sa

recunoască şi sa mărturisească fapta ilicita comisa prezintă o deosebita importanta.

Practica judiciara releva o serie de cazuri, situaţii şi posibilitatea de abordare a

infractorului în raport de gravitatea faptei săvârşite, de gradul de pericol al făptuitorului pentru

societate şi de rezistenta manifestata de acesta în timpul audierilor. Necesitatea deţinerii unor

cunoştinţe de psihologie temeinice rezida din importanta stabilirii procedeului tactic optim folosit de

anchetator pentru a obţine informatii pertinente referitor la cauza instrumentata.

Prin urmare, psihologia judiciara este mai mult decat un ansamblu de reguli de care

anchetatorii trebuie sa tina seama. Constituie posibilitatea existenta la indemana omului de a patrunde

în mintea infractorului, sondandu-i amintirile, sentimentele şi mai ales trairile în incercarea de a

descoperi date şi probe în scopul descoperirii adevarului şi aplicarii legii.

CAP. I CONSIDERATII INTRODUCTIV-GENERALE CU PRIVIRE LA

2

PSIHOLOGIA INTEROGATORIULUI JUDICIAR

1.1. Notiunea interogatoriului judiciar - coordonate psihologice ale activitatii de interogare.

Termenul de ancheta judiciara nu isi gaseste consacrarea în Codul de procedura penala, insa în

literatura de specialitate şi în limbajul curent, termenul este utilizat pentru a desemna ceea ce Codul de procedura penala

denumeste urmarire penala. În tratatele de procedura penala, urmarirea penala este considerata o faza distincta a

procesului penal, precizandu-se ca “urmarirea penala se identifica cu un comportament procesual cu un rol bine definit în

procesul penal, deoarece, în cadrul ei, se realizeaza anumite activitati specifice prin care se dovedeste existenta sau

inexistenta infractiunilor, stiut fiind ca marea majoritate a faptelor penale nu pot fi dovedite prin probe preconstituite. De

asemenea, în codul urmaririi penale sunt desfasurate activitati specifice pentru identificarea autorilor infractiunilor, initial

necunoscute”.1

Din perspectiva psihologica, urmarirea penala este o suma de relatii interpersonale ale unui subiect

constant, reprezentantul organului de urmarire penala şi ceilalti participanti, parti sau subiecti ai precesului.

Potrivit art. 200 din Codul de procedura penala “urmarirea penala are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire

la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor şi la stabilirea raspunderii acestora, pentru a se constata dacă este

sau nu cazul sa se dispuna trimiterea în judecata”.

Din punct de vedere tehnico-tactic prin strangerea probelor se intelege atat operatia de adunare a

probelor, cat şi examinarea şi evaluarea lor pentru a se constata dacă sunt suficiente, în vederea luarii hotararii privind

trimiterea sau netrimiterea cauzei în judecata.

Prin identificarea faptuitorilor, legiuitorul a vrut sa precizeze ca în codul urmaririi penale, probele

adunate trebuie sa ajute la depistarea celor care au (1. Neagu I., Drept procesual penal, Ed. Academiei Romane,

Bucuresti,1988 pag. 372.) savarsit fapta penala, intelegandu-se atat stabilirea faptului ca urmarea socialmente periculoasa

se datoreaza unei activitati umane, cat şi aflarea datelor de identitate ale celui care a savarsit fapta penala. Prin stabilirea

raspunderii se intelege ca probele adunate trebuie sa contribuie nu numai la lamurirea aspectelor privind fapta penala, ci

trebuie sa elucideze şi aspectele legate de vinovatia faptuitorului.1

În obiectul urmaririi penale, de asemenea, se inscrie şi identificarea victimei infractiunii, desi acest

lucru nu este prevazut în art. 200. Aceasta activitate este necesara pentru rezolvarea laturii penale şi laturii civile a cauzei

penale. Deoarece marea majoritate a infractiunilor se savarsesc sub semnul clandestinitatii, descoperirea şi administrarea

probelor presupune o munca de inalta calificare şi maiestrie profesionala adaptata la “particularitatile fiecarui caz în

parte”.2

Una din modalitatile de abordare a persoanei de-a lungul procesului penal este ascultarea perceputa ca

fiind “desfasurarea procesului penal, atat în cursul urmaririi penale cat şi al judecatii este de neconceput fara ascultarea

celui în jurul caruia se va concretiza intreaga activitate a organelor judiciare şi a partilor, purtatorul celor mai ample şi

utile informatii - invinuitul sau inculpatul”.3 Ascultarea reprezinta actul procedural prin care anumite persoane, invinuitul

sau inculpatul, celelalte parti, martorii, care detin informatii în legatura cu infractiunea sau faptuitorul acesteia, sunt

chemate sa ofere explicatii în fata organelor judiciare penale. Alaturi de termenul de ascultare este utilizat şi termenul de

audiere, iar atunci cand cel audiat este invinuitul sau inculpatul, aceasta activitate este denumita interogatoriu.

Principala modalitate de obtinere a informatiilor în cadrul procesului penal este reproducerea orala care

are doua forme : relatarea libera a faptelor percepute şi raspunsurile la intrebarile adresate de anchetator.

3

În literatura de specialitate termenul de interogatoriu este impropriu folosit, fiindu-i redusa aria de

activitate. Astfel, termenul cuprinde doar momentul adresarii intrebarilor şi al primirii raspunsurilor, neacoperind în

totalitate sensul acestui act procedural.

Cu toate acestea, interogatoriul poate fi definit ca fiind “contactul interpersonal verbal, relativ

tensionat emotional, desfasurat sistematic şi organizat stiintific, pe care il poarta reprezentantul organului de stat cu

persoana banuita, în scopul culegerii de date şi informatii despre o fapta infractionala în vederea prelucrarii şi lamuririi

imprejurarilor în care s-a comis fapta, a identifica faptuitorul şi în functie de adevar a stabili raspunderile”.1

Teoria în materie, dar mai ales practica, contureaza o serie de strategii şi tactici de interogare :

1. Fie se pleaca de la faptuitor spre “scena crimei” şi de aici la probatiune, (probele sunt obtinute de la faptuitor sub

presiuni);

2. Fie se pleaca de la identificarea, recoltarea şi exploatarea urmelor scenei crimei, constructul probatoriu fiind elaborat

exclusiv de psihologul criminalist;

3. Fie se exploateaza constructul dinamic de identificare şi exploatare atat nevoilor interne (determinari motivationale) cat

şi a presiunilor externe apte sa conduca la marturisire;

4. Fie se exploateaza incapacitatea de riposta psihica şi fizica a faptuitorului de a se apara;

5. Fie se recurge la constrangeri generatoare de marturisiri prin utilizarea unor proceduri de tortura, rele tratamente,

provocare de dureri fizice şi psihice, abuzuri (incatusari, amenintari, infometari, epuizari, agresiuni sonore, luminoase)-

actualmente unanim aprobate de legislatia statelor democratice.

Prin urmare, este clara sublinierea unei pregatiri corespunzatoare inainte de interogatoriu şi a

corectitudinii şi integritatii profesionale în timpul acestuia.

Modelul recomandat consta intr-o serie de operatii codificate sub denumirea de PEACE din practica

anglo-saxona.

P - pregatire şi planificare (proceduri premergatoare interogatoriului).

E - angajarea şi explicarea (la inceputul interogatoriului se incearca o stabilire a raportului şi

asigurarea unei schite a motivelor interogatoriului).

A - contabilizarea (stadiul în care a ajuns declaratia).

C - closure (interogatului i se da posibilitatea de a pune intrebari, este informat în legatura cu

ceea ce se va intampla la urmatoarea sedinta).

E - evaluare (dupa fiecare interogatoriu, informatia obtinuta este corelata cu contextul spetei).

Pentru planificarea interogatoriului sunt recomandate urmatoarele principii :

1. Intelegerea scopului interogatoriului.

2. Schita obiectivelor interogatoriului.

3. Recunoasterea şi intelegerea aspectelor legale ale probei.

4. Evaluarea necesitatii unei probe şi de unde poate fi obtinuta.

5. Analiza probei care deja este la indemana.

6. Intelegerea Codului de Procedura.

7.Abordarea flexibila a interogatoriului

Principalul scop al interogatoriului judiciar este de a obtine informatii şi relatari faptice de la cei

intervievati. Scopul şi natura interviului va depinde de cazul investigat, de circumstantele şi particularitatile sale. Unele

interogatorii, care sunt cele referitoare la cazuri simple implica numai descrierea directa a evenimentului, iar persoana

4

face o prezentare libera a ceea ce a observat. Interogatoriile sunt mai extinse atunci cand informatia implica descrieri ale

unor evenimente de anvergura, cand descrierea emotiilor, gandurilor şi intentiilor devin foarte importante.1.

Surse de eroare în cadrul interogatoriului.

Exista mai multe moduri în care un interogatoriu poate implica erori :

1. Relatarea obtinuta este incompleta sau falsa.

2. Cand circumstantele şi natura interogatoriului fac ca declaratia obtinuta sa nu fie admisa de instanta.

3. Cand o serie de erori judiciare submineaza increderea cetatenilor în sistemul justitiei penale.

4. Cand oamenii reactioneaza la interogatoriu cu ostilitate, deoarece au convingerea ca au fost presati sa

dea o declaratie.

5. Cand anchetatorul nu reuseste sa obtina declaratii de la cei care refuza sa coopereze.

6. Cand interogatul sufera tulburari de stres post-traumatic, în urma interogatoriului.

1.2. Caracteristicile interogatoriului conform practicii judiciare.

Caracteristicile esentiale ale interogatoriului judiciar sunt :

1. opozabilitatea intereselor.

2. inegalitatea statului.

3. tensiunea comportamentului expresiv.

4. demers rectiliniu, neuniform.

6. intimitatea, stresul şi riscul.

1. Opozabilitatea intereselor - spre deosebire de anchetator care este motivat de prestigiul profesional, de aflarea

adevarului cu privire la fapta şi faptuitor, infractorul este motivat de apararea libertatii şi diminuarea responsabilitatii sale

în cauza respectiva..

2. Inegalitatea statutului - inculpatul apare în pozitia celui care a savarsit infractiunea, în pozitia celui care incalcand

legea trebuie sa suporte consecintele. Organul judiciar este investit cu autoritatea de stat, cu prerogativele proprii functiei pe

care o exercita. Are posibilitatea de a tine sub un permanent control pe cel interogat, de a observa indicii psihologice

caracteristice starilor de emotivitate, de a observa modul de comportament în vederea identificarii momentelor psihologice

de alternare şi diversificare a procedeelor tactice de ascultare. De asemenea, organul judiciar se poate folosi şi de “elementul

surpriza” atunci cand detine informatii şi date, zdruncinand rezistenta opusa. Aspectul de inegalitate şi avantaj pentru

faptuitor consta şi în aceea ca în timp ce organul de urmarire penala foloseste în exclusivitate mijloace legale, inculpatul se

poate folosi de orice mijloace, chiar şi ilegale fara a fi sanctionat în mod expres.

3. Tensiunea comportamentului expresiv - în timpul interogatoriului, invinuitul isi dirijeaza comportamentul în mod

constient, tinand seama de situatia prezenta şi de consecintele faptelor sale.

În timpul interogatoriului, anchetatorul trebuie sa tina seama de anumite categorii de manifestari :

a) trasaturile de comportament ale invinuitului în momentul cand este introdus în cabinet;

5

b) expresiile emotionale (modificari de paloare, spasm glotic);

c) gandirea (rationamentele şi judecatile pe care le face invinuitul, argumentatia logica);

d) atitudinea sociala a invinuitului este pusa în evidenta de comportamentul pe care il are fata de anchetator şi modul în care

raspunde la intrebari.1

4. Demers rectiliniu, neuniform

De obicei infractorii, şi mai ales infractorii ocazionali, ajung sa marturiseasca faptele comise, insa , de cele mai multe

ori revin asupra celor declarate, negand cu inversunare sau facand recunoasteri incomplete mai ales atunci cand il

percep pe anchetator ca fiindu-le inferior, fie ca posibilitate de gandire, fie în raport cu datele şi dovezile pe care le detine.

5. Intimitatea, stresul şi riscul.

În cabinetul de interogare nu trebuie sa patrunda alte persoane, camerele trebuie sa fie izolate fonic, sa aiba

luminozitate şi confort minim. Anchetatorul trebuie sa castige increderea invinuitului astfel incat acesta sa treaca peste

sentimentul de rusine, peste starea de teama.

Riscul profesional este o realitate pe care anchetatorul şi-l asuma în mod constient din perspectiva profesionistului.1

1.3. Planurile situationale

Tensiunea anchetei judiciare este esentiala pentru aflarea adevarului, desfasurandu-se pe mai multe planuri care reflecta

confruntarea dintre anchetator, tehnic şi plin de imaginatie şi infractor, care speculeaza orice amanunt. În literatura de

specialitate, sunt mentionate mai multe planuri situationale :

1. Un prim plan situational este acela în care datele despre infractiune sunt cunoscute atat de

infractori cat şi de anchetator. Acesta este un plan situational deschis(exemplu : infractiunile flagrante).În aceasta

situatie pot exista unele capcane psihologice determinate de faptul ca infractorul, cunoscand datele pe care le detine

anchetatorul despre infractiunea comisa, le poate nega, considerand ca nu sunt puse suficiente date impotriva sa, sau,

dimpotriva, le poate recunoaste cu usurinta, incercand sa ascunda infractiuni mult mai grave pe care le-a comis şi de care

anchetatorul nu are cunostinta.

2. Un al doilea plan situational este acela în care unele date despre infractiune sunt cunoscute

doar de anchetator, infractorul nestiind ca ele se afla la dispozitia anchetatorului (ex . denunturile). Acesta este un plan

situational orb care ofera anchetatorului posibilitati şi variante multiple de abordare a infractorului. În aceasta situatie

anchetatorul nu trebuie sa-l determine pe infractor sa recunoasca faptele, punandu-i probele direct în fata prin procedeul

frontal, deoarece este posibil sa mai existe şi alte date despre care anchetatorul nu stie. Interogatoriul trebuie sa decurga

lent, probele sa fie administrate de la cele mai simple la cele complexe, urmarindu-se reactia infractorului.

3. Un al treilea plan situational este acela în care datele despre infractiune sunt conoscute doar

de infractor. Acesta este un plan situational ascuns, frecvent în cauzele penale, cu infractiuni grave şi deosebit de grave

în care autorii raman mult timp neidentificati, iar alte ori cauzele intra în prescriptie.2 Planurile situationale ascunse

sunt, prin utilizarea biotedectiei judiciare, tot mai mult solutionate, autorii fiind demascati prin identificarea matricei

infractionale

4. Al patrulea plan situational este acela în care nici infractorul şi nici anhetatorul nu

cunosc date despre infractiune, acestea fiind detinute de o terta persoana de care nu are cunostinta nici infractorul şi nici

6

anchetatorul. Acesta este un plan situational necunoscut (ex. suspectii cercetati cu ocazia unor razii, filtre de

circulatie). În aceasta situatie, convorbirea dintre anchetator şi infractor este lipsita de temei infractional, iar respectarea

prezumtiei de nevinovatie stopeaza orice dialog constructiv pentru ancheta.

Uneori apar situatii neprevazute care pot conduce intamplator la descoperirea faptelor

în cauza, anchetatorul dand dovada de rabdare, calm, tact, perseverenta în discutiile purtate cu suspectii.

1.4. Etapele ascultarii invinuitului sau inculpatului

Audierea invinuitului sau inculpatului presupune mai multe etape 2 :

1. Verificarea identitatii civile a invinuitului sau inculpatului :

Aceasta etapa presupune adresarea unor intrebari de catre anchetatori cu privire la nume, prenume, porecla, data şi

locul nasterii, numele şi prenumele parintilor, cetatenia, studii, situatia militara, locul de munca, ocupatie, domiciliul,

antecedente penale, pentru a se putea contura situatia civila a invinuitului sau inculpatului, astfel incat sa se preintampine

erorile judiciare.

Invinuitului i se aduce la cunostinta fapta care face obiectul cauzei, fiind instiintat ca trebuie sa declare tot ceea ce stie

cu privire la fapta şi invinuirea care i se aduce în legatura cu aceasta. Prima etapa, a ascultarii, este extrem de importanta,

determinand modul cum se va desfasura activitatea organului judiciar.

De asemenea, verificarea identitatii constituie o modalitate prin care anchetatorul poate analiza comportamentul

invinuitului fata de situatia în care se afla, modul în care reactioneaza la intrebari, starea de tensiune sau calmul pe care il

afiseaza.

2. Ascultarea relatarii libere .

Incepe cu adresarea unor intrebari cu caracter general, invinuitul fiind solicitat sa declare tot ceea ce stie în legatura cu

invinuirea ce i se aduce. “Sunteti invinuit ca ati savarsit infractiunea de talharie, fapta prevazuta şi pedepsita de art. 211

c.p., constand în aceea ca în ziua de ... ati amenintat-o pe numita A. M. pentru a-i sustrage banii pe care ii avea asupra ei.

Ce aveti de declarat cu privire la acesta invinuire.”. În aceasta situatie, invinuitul prezinta faptele în succesiunea lor

fireasca, iar anchetatorul are posibilitatea sa-l studieze şi sa sesizeze ezitarile şi contrazicerile din declaratia acestuia, fara

sa-l intrerupa, sa-l aprobe sau sa-l dezaprobe, dandu-i posibilitatea de a se exprima în mod liber.

3. Adresarea de intrebari şi ascultarea raspunsurilor invinuitului sau inculpatului.

Dupa relatarea invinuitului cu privire la invinuirea ce i se aduce, anchetatorul ii adreseaza o serie de intrebari referitor

la fapta ce constituie obiectul cauzei şi invinuirii.

Exista mai multe conditii pe care intrebarile trebuie sa le indeplineasca :

- sa fie clare şi concise;

- sa fie formulate în raport cu nivelul de intelegere al invinuitului;

- sa nu sugereze raspunsul asteptat de anchetator;

- sa nu presupuna acordarea unui raspuns scurt precum “da” sau “nu”;

- sa nu-l incurce pe invinuit, mai ales atunci cand acesta este interesat sa afle adevarul.

Alegerea intrebarilor depinde de pozitia pe care invinuitul o adopta cu privire la invinuirea care i se aduce şi care poate

consta în recunoasterea faptei, negarea, diminuarea invinuirii prin recunoasterea partiala sau refuzul de a face declaratii.

Intrebarile pot fi clasificate în :

- intrebari “tema” care au un caracter general cu privire la fapta în ansamblul ei;

7

- intrebari “problema” care vizeaza lamurirea anumitelor aspecte ale faptei savarsite;

- intrebari “detaliu” care au un caracter limitat la anumite amanunte ce pot fi verificate.

În functie de atitudinea invinuitului intrebarile pot fi de control, de completare, de precizie sau de detaliu, cu ajutorul

carora anchetatorul incearca sa obtina cat mai multe amanunte cu privire la fapta comisa sau sa verifice anumite informatii

pe care le detine.1

1.5. Strategii psiho- tactice de ascultare a invinuitului sau inculpatului

Cunoscand conditiile în care a fost savarsita infractiunea şi identitatea persoanei invinuite anchetatorul poate sa

stabileasca strategii tactice de ascultare, tinand seama de personalitatea şi de pozitia celui ascultat precum şi de

complexitatea dosarului.

Conform practicii judiciare, exista mai multe strategii tactice de ascultare a invinuitului :

1). Folosirea intrebarilor de detaliu

Aceste intrebari au drept scop demonstrarea netemeiniciei declaratiei invinuitului şi obtinerea anumitor date cu privire

la imprejurarile comiterii faptelor ce pot fi verificate. În practica, acest procedeu este utilizat mai ales în cazul

recidivistilor care desi isi pregatesc cu atentie declaratiile, comit erori. Astfel, acest procedeu este folosit atunci cand

invinuitul face declaratii contradictorii.

2). Ascultarea repetata

Pleaca de la ideea ca oricat de ticluite ar fi apararile unei persoane, deoarece sunt constructii mincinoase nu vor putea

fi repetate identic. În aceasta situatie, invinuitul este interogat cu privire la aceleasi fapte şi imprejurari la perioade diferite

de timp. Deoarece apar fenomenele de uitare, în constructul mincinos vor exista contraziceri, nepotriviri determinate fie

de adaugari, fie de omisiuni.

3). Ascultarea sistematica

Se utilizeaza atat în situatia invinuitului sincer, pentru a-l ajuta sa-şi aminteasca detalii cu privire la fapta savarsita,

cat şi în situatia invinuitului nesincer care refuza sa marturiseasca fapta comisa.

Ascultarea sistematica presupune adresarea unor intrebari problema invinuitului, solicitandu-i-se sa relateze detalii asupra

unor activitati ce-i apartin lui sau altor participanti cu privire la semnalmente sau descrieri ale modului în care au actionat.

În situatia în care cel invinuit a savarsit mai multe infractiuni, anchetatorul este cel care se decide dacă ascultarea incepe

cu infractiunea cea mai usoara sau cea mai grava. Atunci cand exista mai multi participanti la aceeasi infractiune, fiecare

va fi ascultat asupra propriei sale activitati şi asupra activitatii celorlalti participanti.1

4). Ascultarea incrucisata

Acest procedeu are ca scop infrangerea sistemului de aparare al invinuitului nesincer care neaga fapta savarsita şi

consta în ascultarea aceluiasi invinuit de doi sau mai multi anchetatori. Ascultarea incrucisata presupune indeplinirea

aumitor conditii : anchetatorii sa se conoasca foarte bine intre ei, dosarul sa fie foarte bine cunoscut vis-a-vis de

algoritmul probator iar imprejurarile cauzei sa fie bine lamurite. Acest procedeu are atat avantaje cat şi dezavantaje.

Avantajul este acela ca invinuitul sau inculpatul nu mai are posibilitatea sa-şi construiasca raspunsul, intrebarile fiind

adresate alternativ de catre anchetatori. Dezavantajul este acela ca inculpatul avand o structura psihica slaba, poate fi

incurcat şi chiar şi anchetatorii se pot incurca reciproc atunci cand nu toti cunosc imprejurarile cauzei.

5). Tactica complexului de vinovatie

18

Este utilizata în special în cazul persoanelor sensibile şi presupune adresarea alternativa a unor intrebari ce nu au legatura

directa cu cauza şi a unor intrebari critice.

În aceasta abordare, initial, se poarta o discutie introductiva, anchetatorul analizand spontaneitatea raspunsurilor, gradul

de participare şi initiativa, expresiile mimico-gesticulare, tragand o concluzie asupra comportamentului expresiv pe

tematica neutra. Dupa ce anchetatorul epuizeaza aceasta etapa, se abordeaza o problematica fictiva de aceeasi natura cu

problematica critica relevanta în speta cu scopul interiorizarii de aceasta data a tabloului psiho comportamental în raport

cu tematica fictiva. Dupa epuizarea acestei etape se abordeaza direct problematica critica. Dacă se constata modificari

comportamentale, inhibitii, evitarea privirii, modificari de paloare, perioade de latenta în raspunsuri, tremurul vocii, fiind

evidenta diferenta dintre problematica fictiva neutra şi cea relevanta, atunci se contureaza puternici indici orientativi

asupra culpabilitatii şi simularii invinuitului1

6). Folosirea probelor din dosar

Pentru a se obtine rezultate bune în urma folosirii acestui procedeu trebuie sa se indeplineasca mai multe cerinte :

- anchetatorul trebuie sa cunoasca bine probele din dosar şi legaturile dintre acestea şi fapta savarsita de invinuit;

- sa cunoasca valoarea fiecarei probe existente;

- determinarea momentului potrivit pentru prezentarea probelor.

- determinarea intrebarilor care vor insoti prezentarea probelor

În functie de atitudinea invinuitului, anchetatorul poate sa utilizeze prezentarea frontala sau prezentarea progresiva.

Astfel, dacă infractorul e primar(aflat la prima infatisare) se recomanda utilizarea probelor de la cele mai putin importante

pana la probele cele mai doveditoare, cu impact asupra invinuitului. Dacă infractorul este recidivist, se utilizeaza

procedeul prezentarii frontale a probelor, deoarece, considerand ca nu exista dovada impotriva sa, va refuza sa

marturiseasca fapta comisa.

7.) Ascultarea unui invinuit sau inculpat despre activitatea celorlalti participanti la savarsirea infractiunii.

În aceasta situatie, ascultarea incepe cu “veriga cea mai slaba” (în mod gresit unii teoreticieni în materie interpreteaza ca

fiind “veriga slaba” minorii sau femeile) careia i se induce ideea ca activitatea intereseaza cel mai putin organul de

urmarire penala. Prin “veriga cea mai slaba” se intelege invinuitul care are motive personale sa vorbeasca.

Acest procedeu are şi dezavantaje, şi anume cel ascultat nu este dispus intotdeauna sa colaboreze cu anchetatorul, existand

intelegeri stabilite inainte cu privire la comportamentul invinuitilor dacă vor fi descoperiti. Insa, nestiind dacă ceilalti

participanti au marturisit, fiecare va incerca sa afle din ancheta care este pozitia celorlalti invinuiti. În functie de

competenta anchetatorului, acestea vor putea sa faca unele declaratii care vor fi ulterior confruntate, stabilindu-se astfel

gradul de sinceritate a celor implicati în cauza şi, implicit, obtinerea unor rezulate pozitive.

8). Procedeul justificarii timpului critic

Timpul critic presupune durata activitatilor care au precedat savarsirea infractiunii, a actiunilor care caracterizeaza

savarsirea infractiunii şi perioada imediat post-infractionala. Acest procedeu este utilizat în cazul invinuitilor nesinceri sau

în cazul celor care refuza sa faca declaratii, carora li se cere sa declare unde se aflau în momentul comiterii faptei, sursa

mijloacelor de existenta, provenienta bunurilor gasite în urma perchezitiilor. În urma verificarii datelor obtinute,

anchetatorul va stabili gradul de sinceritate al invinuitilor.

Prin alibi se intelege “un construct mental cognitiv-demonstrativ, partial acoperit faptic, prin care persoana banuita

urmareste :

a) în timp, sa ramana cat mai aproape de timpul comiterii faptei;

b) in spatiu - sa se plaseze cat mai departe de locul comiterii faptei;

9

c) sa-şi faca simtita prezenta.1

De fiecare data cand invinuitii se vor apara pe spatii de timp critic indepartate în timp, prezentand martori, bilete de

tren, chitante, procese-verbale, note de cazare, se va ridica suspiciunea cu privire la pastrarea acestora, justificarea

timpului critic şi cu privire la precizia detaliilor atata timp cat la omul normal procesele memoriei nesemnificative sunt

erodate şi deformate de factorul timp.2

9). Interogatoriul psihanalitic

Respecta “integral demnitatea, drepturile şi libertatile cetateanului din perspectiva prezumtiei de nevinovatie, este un joc

al inteligentei prilejuit preponderent de o simpla discutie asupra cazului şi care da posibilitatea individului de a se apara cu

toate mijloacele - legale sau ilegale”.1

Interogatoriul psihanalitic presupune identificarea comportamentului duplicitar, inteles ca “efort constient intreprins

cu perseverenta de catre subiectul interogat în timpul interogarilor pentru a masca, a tainui unele stari sufletesti, intentii,

actiuni, fapte, date şi probe cu scopul de a induce ancheta judiciara pe piste gresite”.

Conform lui Freud, anumite insuficiente ale factorilor psihice exprimate, prin acte în aparenta neintentionate, se

dovedesc a fi motivate şi determinate de ratiuni care scapa constiintei umane.2

Procesele psihice care preced şi insotesc savarsirea infractiunii, precum şi cele care succed sunt integrate structurii

Eu-lui persoanei interogate, sub forma unui pattern infractional implementat în scoarta cerebrala sub forma matricei

infractionale. Astfel, în forme clare sau prin acte simptomatice care scapa cenzurii constientului, impotriva vointei sale,

faptasul se va demasca.

Demersul psihanalitic este o necesitate a viitorului nu doar din perspectiva necesitatii de a nu brutaliza fizic şi

psihic persoana interogata, fiind respectate drepturile şi libertatile dar şi datorita eficientei.

Potrivit parerilor specialistilor, conditia interogatoriului psihanalitic consta în realizarea atmosferei de intimitate din

care se poate obtine starea de confianta, permitand Eu-lui social, matricei morale, sa se armonizeze cu tensiunile rezultate

prin actul marturisirii, acceptarii comiterii faptei şi pedepsei.3

Interogatoriul psihanalitic presupune existenta a mai multor categorii de factori ce pun în evidenta conduita duplicitara :

a) lasarea obiectelor nu este o intamplatoare ci reprezinta dorinta confuz exprimata a eu-lui de

autodenuntare, de revenire la locul crimei fiind veritabili indici orientativi ce permit identificarea faptuitorului;

b) revenirea la locul faptei este determinata de dorinta faptuitorului de a retrai mental, sub

forma reveriei cele intamplate;

c) lapsus-ul apare de obicei fara legatura directa cu crima, fiind determinat de existenta unui

gand ascuns sau din cauza unei stari generale contradictorie celei afirmate verbal.

d) uitarea cuvintelor şi a numelor proprii ce au legatura directa cu cauza, este important sa fie

analizata.

Anchetatorul poate initia urmatorul mecanism : gasind un nume care este familiar acuzatului şi care sa fie în legatura -

chiar şi numai o asemanare de sunete cu numele pe care acesta incearca sa-l ascunda, se impune ca inculpatul sa fie

intrebat dacă isi aminteste numele respectiv. În cazul unei ezitari, sau a unei deformari se dovedeste existenta unui

indiciu.1

e) erorile de lectura şi de scris sunt determinate ca şi în cazul lapsus-ului de existenta unui

gand ascuns. În aceasta situatie este de apreciat practica unor anchetatori de a-i face pe acuzati sa-şi citeasca propriile

declaratii, interpretandu-le erorile de lectura.

10

f) actele simptomatice sunt marturisiri involuntare ale unor ganduri ce scapa de sub controlul

Eu-lui constient, existand o diferenta semnificativa intre ceea ce dorim şi ceea ce trebuie sa facem.

g) asociatiile de idei.2

Practica judiciara atrage atentia ca modul cum invinuitul reactioneaza fata de un cuvant oarecare, arata

care este starea sa sufleteasca şi permite anchetatorului sa patrunda indirect în subconstientul lui.

CAP.II

ASPECTE DEFINITORII ASUPRA COMPORTAMENTULUI SIMULAT

2.1. Notiuni şi definitii ale comportamentului simulat

Duplicitatea sau simularea evidentiaza caracterul unei persoane care adopta în mod constient doua atitudini , joaca

premeditat doua roluri, afiseaza sentimente şi ganduri diferite de cele pe care le simte cu adevarat şi pe care incearca sa

le ascunda. Astfel, omul prin natura sa este capabil sa-şi ascunda (disimuleze) actiunile sale. El poate simula fie în plan

actional (simularea propriu-zisa), fie în plan verbal (minciuna).

Minciuna, una dintre formele de simulare, se caracterizeaza prin intentionalitate, nefiind o simpla

eroare. În conceptia lui Rousseau, “a minti inseamna a ascunde un adevar ce trebuie dat în vileag, minciuna reprezentand

o incercare de a se falsifica raspunsul just la o intrebare. Prin urmare, minciuna apare ca un construct strategic de aparare

pe care, din perspectiva Psihologiei judiciare, vinovatul il indreapta impotriva celui care-l interogheaza, adoptand un

comportament voit contrafactual.

O alta forma de simulare este refuzul de a marturisi şi de a recunoaste fapta comisa.

Inducerea în eroare, un alt procedeu caracteristic comportamentului simulat, se realizeaza în mai multe situatii :

- atunci cand un individ incearca prin argumente şi ratiuni cat mai plauzibile sa-şi justifice

comportamentul pe care-l percepe a fi condamnabil;

- atunci cand proiecteaza atitudini personale în contul altor persoane;

- atunci cand un individ isi atribuie în mod constient atitudini ale altor persoane.

Comportamentul simulat presupune o succesiune de etape, pe parcursul carora se remarca existenta a doua elemente :

- primul element este reprezentat de momentul în care stimulului I se stabileste o anumita

semnificatie pentru subiect, care poate fi cu totul alta decat cea unanim stabilita;

- al doilea element, evaluarea tipurilor de raspunsuri şi actiuni, este semnificativ în evidentierea

comportamentului simulat.

Cunoasterea mecanismelor psihologice ale simularii şi disimularii de catre anchetatori este importanta. Numai cunoscand

aceste mecanisme vor reusi sa stabileasca, pe de o parte discrepanta dintre intentiile ascunse şi cele deschise ale omului şi

pe de alta parte, dintre actiunile şi vorbele sale.

2.1.1. Indicatori verbali, motori şi fiziologici ai conduitei simulate în expresie aparenta.

În cazul invinuitului care incearca sa ascunda adevarul apar o serie de stari de tensiune psihica ce determina anumite

modificari fiziologice : raguseala, crisparea, dereglarea ritmului respiratiei şi a celui cardiac, scaderea salivatiei. Pornind

11

de la aceste stari de tensiune Le Clere a stabilit unele reguli pe baza carora se poate detecta minciuna, vinovatia sau

inocenta :

a) raspunsul vinovatului este mai lent şi mai ezitant spre deosebire de cel al inocentului care

este spontan şi de cele mai multe ori indignat;

b) vinovatul suporta mai mult privirea, inocentul roseste mai usor;

c) inocentul incearca sa-l convinga pe anchetator de corectitudinea sa;

d) inocentul ofera mai greu explicatii cu privire la modul în care şi-a petrecut timpul critic;

e) inocentul este inconsecvent în declaratii.1

În momentul analizarii comportamentului invinuitului, anchetatorul trebuie sa tina seama de doua

elemente :

- comportamentul celui care incearca sa ascunda adevarul se caracterizeaza prin manifestari

emotionale;

- invinuitul nu poate sa ascunda aceste manifestari emotionale.

La invinuiti, starile emotionale de mai lunga durata sunt insotite intotdeauna de unele manifestari

viscerale şi somatice. Astfel, bataile inimii se accelereaza, presiunea sangvina se mareste, apar fenomene vaso-dilatatorii,

respiratia devine mai rapida şi mai sacadata, se deregleaza fonatia şi emisiunea de sunete (tremurul vocii), salivatia se

diminueaza, muschii scheletici se contracta sau se relaxeaza subit, modificarea rezistentei electrice a pielii. Se constata

diferite semne de criza, de dereglare, care se manifesta concomitent, dar deosebit la diversele niveluri de activitate.

Tulburarile vegetative se manifesta în exterior prin schimbarea mimicii, a pantomimicii, printr-o vizibila stare de

agitatie (tremurul la extremitati, maini, picioare) sau printr-o brusca blocare a unor functii motorii. Unii autori sustin ca

dintre indicatorii vegetativi, EDG are o mare eficienta în detectarea raspunsurilor simulate. Specialistii care lucreaza în

criminalistica considera ca în timpul anchetei, EDG are o eficienta buna, dar mai scazuta comparativ cu alti factori,

precum presiunea sangvina.

Dereglarea timpului de latenta sau a timpului de reactie este un important indicator tipologic. Este esential de retinut

faptul ca timpul de latenta variaza de la individ la individ, ca el ramane stabil mai tot cursul vietii şi se modifica în

urmatoarele conditii1 :

a) în cazul unor stari emotive;

b) în starile fazice;

c) în starea de oboseala;

d) în unele stari patologice.

Pentru determinarea timpului de latenta au fost realizate o serie de teste, printre care metoda asociatilor de idei de catre

Al. Rosca care se realizeaza2 astfel :

se dau subiectilor, dupa o lista prealabil intocmita, circa 100 de cuvinte (stimuli verbali), dintre care multe sunt “ neutre”,

altele “afectogene” şi li se solicita ca la fiecare stimul sa raspunda prin primul cuvant care le vine în minte. Asociatia

facuta poate sa para, atat pentru experimentator, cat şi pentru subiectul insusi, ca fiind intamplatoare. Insa, utilizarea

metodei asocierilor verbale pentru a se detecta un anumit continut de idei, legat de o stare momentana, constituie un

instrument investigator important.

Se observa ca la cuvintele “neutre” reactia este prompta, logica şi variaza intre 1 pana la 3 secunde în cazul aplicarii

acestei tehnici la invinuiti.Cuvintele “afectogene” sunt constituite din stimuli care au legatura directa sau indirecta cu

infractiunea, precum cuvintele cinste, libertate. S-a constatat ca în cazul acestor cuvinte reactia intarzie, are loc la 4

12

secunde sau mai mult, ca de obicei asociatia este nelogica şi ca subiectul repeta de cele mai multe ori stimului afectogen

pentru a castiga timp. În situatia în care experimentul se repeta şi invinuitului i se solicita sa repete raspunsurile date

anterior, se observa ca la cuvintele afectogene persista lungirea timpului de latenta iar raspunsul initial este inlocuit.

De asemenea, se constata ca aceste dereglari nu apar, în cazul invinuitului, doar la cuvintele critice ci şi la cuvintele

post-critice (acele cuvinte-stimul neutre care, în cadrul probei, sunt date subiectului dupa cuvintele afectogene). explicatia

este aceea ca, emotia produsa de cuvantul afectogen nu dispare imediat, subiectul mentinand starea de alerta.

Desi tehnica este relativ simpla, pot exista şi unele erori în sensul ca anumite cuvinte considerate de anchetator ca fiind

“neutre” pot fi percepute de subiect ca fiind afectogene.

Cercetarile privind detectarea nesinceritatii (omiterea unui adevar faptic important sau afirmarea unui adevar) au relevat

ca invinuitii nesinceri, prin incercarea de a se apara, au stari emotionale puternice provocate de teama de a fi demascati.

Totodata, s-a constatat ca declararea unor fapte neadevarate solicita un efort nervos care accentueaza şi mareste efectele

vegetative mentionate.

Dintre aparatele utilizate în detectarea comportamentului simulat, poligraful, cunoscut şi sub denumirea de “detector de

minciuni”, poate fi considerat ca finnd cel mai important.

Este un instrument care inregistreaza sub forma grafica trei indicatori de baza ai modificarilor fiziologice tipice

starilor de stres psihologic :

- tensiunea arteriala şi pulsul;

- dereglarile respiratiei;

- rezistenta electrodermica.1

La aparatele mai noi se inregistreaza un al patrulea indicator : presiunea musculara exercitata de mainile şi picioarele celui

ascultat, care se modifica în momentele de stres-tensiune. Ca anexe ale poligrafului sunt:

- detectorul de stres emotional folosit pentru detectarea tensiunii psihice din vocea subiectului;

- detectorul de stres emotional în scris care inregistreaza sub forma grafica caracteristicile

scrisului determinate de starile de tensiune psihica :

- timpul de latenta;

- durata scrierii raspunsului;

- presiunea scrisului.

Intocmirea testelor presupune mai multe etape :

a) informarea asupra tuturor aspectelor cauzei;

b) intocmirea testului de baza (testul A);

c) intocmirea testului de provocare (cu o carte de joc sau o cifra, testul B);

d) repetarea testului de baza (testul C);

e) intocmirea testului intrebarilor amestecate (testul D).

Exista anumite categorii de intrebari ce compun lista :

- intrebari neutre, care nu au legatura cu cauza şi care au drept scop diminuarea tensiunii emotionale;

- intrebari cu incarcatura care au legatura directa cu cauza;

- intrebari de control care constituie un criteriu de comparatie cu intrebarile relevante

La baza folosirii tehnicii poligrafului stau urmatoarele criterii :

13

1) functionarea acestor aparate se bazeaza pe faptul ca o minciuna spusa constient, pe langa

efortul mental pe care-l necesita, produce şi o anumita stare de tensiune emotionala (teama de a nu i se descoperi

minciuna);

2) producerea tensiunii emotionale isi are originea în declansarile involuntare ale sistemului

neurovegetativ concomitent constientizarii pericolului şi trezirea instinctului de conservare;

3) prin folosirea poligrafului nu se lezeaza integritatea sau demnitatea individului;

4) folosirea poligrafului se face doar cu acordul subiectului şi consimtamantul apararii;

5) metodologia de testare nu este interzisa de lege;

6) testarea la poligraf isi aduce aportul nu doar la dovedirea vinovatiei ci şi la stabilirea

nevinovatiei persoanei incluse în cercurile de suspecti.1

În practica, stabilirea subiectului purtator de matrice infractionala este un proces complex ce cuprinde doua faze :

a) faza inferentei operative caracterizata prin desfasurarea unor activitati în vederea determinarii persoanelor suspecte;

b) faza testarii la poligraf, careia ii sunt specifice activitatile procesului de biodetectie cu componentele sale : psihologica,

cibernetica, fiziologica, logica şi juridica.

Biodetectia judiciara se materializeaza în biodiagramele pe care le produc reactiile functiilor testate ale subiectilor

conectati la detector, ce alterneaza cu manifestari de calm sau de stres emotional pentru intrebarile critice în comparatie cu

intrebarile de control. Sindromul relevant (algoritmul din care se deduce comportamentul simulat) este constituit din

starile de stres emotional provocate de intrebari incriminatorii (Ai ucis? Ai delapidat? Ai furat?) şi intrebari conexe

(Ai ascuns cadavrul în fantana? L-ai ars? L-ai aruncat în apa? L-ai inhumat în gradina?)

În biodetectia judiciara stimulii adresati succesiv nu inseamna adresarea de intrebari una dupa alta ci alternarea

intrebarilor neutre, critice şi de control astfel incat sa fie evidenta diferenta intre modificarile produse de efectele acestora.

Importanta este etapa finala, denumita puntea conversiunii, în care se realizeaza premisele metodologice de transfer

a sindromului relevant în proba judiciara. În acest sens, prin intrebari conexe (vizand locul de ascundere al corpurilor

delicte, existenta complicilor, detalii ale modului de operare, existenta urmelor) se stabileste legatura probatorie clasica

intre indicii orientativi oferiti de biodetectie şi conversiunea sindromului relevant în mijloace de proba.1

Oricat de perfectionate ar fi aceste aparate şi oricate precautii s-ar lua, ele nu pun în evidenta decat o emotivitate crescuta

în momentul aplicarii stimulului afectogen şi nu reprezinta decat un indiciu al probabilei nesinceritati. Totodata, s-a

constatat ca unii invinuiti, cei nevinovati, care sunt emotivi din fire, pot avea şi ei reactii similare.

De asemenea, autorii arata ca exista posibilitatea de “evaziune” de sub controlul aparatului, prin modificarea voita a

respiratiei (subiectul respira foarte adanc şi la intrebarile relevante) sau prin eforturi musculare ce se depun la nivelul altor

organe decat acelea care sunt conectate la aparat (miscarea degetelor de la picioare). Au existat şi subiecti care au reusit sa

induca în eroare aparatul pe cale psihologica, facand eforturi ca în momentul aplicarii intrebarilor relevante sa se

gandeasca la fenomene neutre.

Desi exista atat argumente contra cat şi argumente pro privind valoarea probanta a testarii tip poligraf în activitatea

organelor de urmarire penala, aceasta tehnica nu poate fi considerata ca fiind o procedura care incalca prezumtia de

nevinovatie şi mijloacele legale de cautare a probelor ci, dimpotriva ca fiind o metoda integral umana.

2.2. Matricea infractionala (culpabilizatoare) - repere orientative

14

Potrivit art. 17 Codul penal, “infractiunea este fapta prevazuta de legea penala, prezinta pericol social şi este savarsita cu

vinovatie”.

Studiul activitatii infractionale atesta existenta în desfasurarea acesteia, a doua etape pe care le parcurge şi anume o

perioada interna sau psihica, de conceptie şi decizie, şi o perioada externa sau de executie a deciziei de a savarsi

infractiunea.2

Perioada interna cuprinde intervalul în care au loc în constiinta faptuitorului procesele psihice care caracterizeaza

atitudinea lui psihica fata de savarsirea faptei şi fata de urmarile acesteia. În aceasta perioada, se formeaza latura

subiectiva a infractiunii. Aceasta perioada este constituita din mai multe faze :

a) conceperea activitatii infractionale , adica aparitia şi conturarea ideii de a comite fapta prevazuta de legea penala;

b) deliberarea, adica analizarea avantajelor şi dezavantajelor comiterii faptei;

c) decizia sau rezolutia infractionala, adica hotararea de a savarsi infractiunea.

Perioada externa sau de executare cuprinde toate actiunile şi actele efectuate în vederea realizarii

hotararii de a savarsi infractiunea. În aceasta perioada, desfasurarea activitatii infractionale parcurge asa numitul drum al

infractiunii (ITER CRIMINUS ), de la prima manifestare externa în executarea rezolutiei infractionale pana la

producerea rezultatului socialmente periculos şi pana la ultima evolutie eventuala a acestui rezultat. Prin aceste actiuni şi

acte se realizeaza latura obiectiva a infractiunii. În aceasta perioada exista urmatoarele faze :

a) faza actelor pregatitoare este caracterizata prin savarsirea de acte care pregatesc comiterea actiunii ce constituie

elementul material al infractiunii. Specificul acestor acte consta în procurarea de instrumente şi materiale necesare pentru

actele de executare a infractiunii, contactarea de complici, culegerea informatiilor despre victima, despre locul

infractiunii, supravegherea obiectivului şi studiul acestuia, posibilitati de acoperire în caz de surprindere.

b) faza actelor de executare se caracterizeaza prin savarsirea de acte de natura sa realizeze insasi actiunea, care constituie

elementul material al infractiunii. În aceasta faza se trece de la pregatirea savarsirii faptei la savarsirea efectiva a acesteia.

c) faza urmarilor se caracterizeaza prin producerea rezultatului care este necesar pentru realizarea laturii obiective a

infractiunii.

Dacă “campul faptei” - expresie consacrata în criminalistica clasica - conduce catre materialitatea

obiectuala a urmelor clasice apte sa permita conturarea probatiunii şi identificarea autorilor, noile concepte intre care

“scena crimei”, “scena del crimen” sau în alt sens “profiling crime”, provoaca în directia acceptarii unei realitati

dinamice în derulare, a secventelor comportamentale, fortand componenta psihologica a omului legii sa interpreteze

motivatiile, intentiile, habitudinile, rationamentele, logica, sensul, organizarea conduitelor criminogene în ideea

conturarii profilului psihologic, “amprenta comportamentala” apta schitarii unei galerii de potentiale portrete ale

personalitatii pretabililor inclusi în cercurile de banuiti.1

Actul infractional ca expresie dinamica a comportamentelor criminogene determina impactul interpretarii sale din

perspectiva psihoexploratorie.

Astfel, expertul psiholog are o serie de atributii :

1. - sa reproduca prin propria sa imaginatie imprejurarile savarsirii faptei.

2. - sa-şi imagineze profilul faptuitorului, punand la dispozitia organelor de urmarire penala

“amprenta sa psihocomportamentala”.

3. - sa prevada comportamentul viitor al faptuitorului.

15

Prin urmare, cercetarea fenomentului infractional, sub toate aspectele sale, ofera perspective asupra explicatiei

stiintifice a mecanismelor şi factorilor favorizanti, oferind o imagine realista a masurilor generale şi speciale necesare în

prevenirea şi combaterea actelor antisociale.

Savarsirea oricarei infractiuni implica intreaga fiinta a infractorilor, potentialul sau cognitiv-afectiv şi volitiv. Dupa

savarsirea faptei infractionale, în memoria infractorului raman implementate datele modului de operare, amintiri despre

campul faptei, despre comportamentul victimei, detalii asupra corpurilor delicte, analiza posibilitatilor de actiune,

evaluarea avantajelor şi dezavantajelor, a riscurilor actiunilor ilicite, a masurilor de impiedicare a identificarii.

Procesele psihice ce preced şi insotesc savarsirea infractiunii, precum şi cele postume infractiunii sunt integrate

constiintei infractorului sub forma unei structuri cu continut şi incarcatura afectiv-emotionala specifica şi cu o

caracteristica fundamentala - psihosensibilitatea. Aceasta structura poarta numele de pattern infractional stabil şi

reprezinta matricea intiparita în mentalul faptuitorului, filmul netrucat şi netrucabil al realitatii psihologice care

este consumarea actului infractional.1

În virturea psihosensibilitatii latente aceste date pot fi reactivate şi analizate în biodiagramele specifice cercetarii

conduitelor simulate sub impactul stimulilor de natura psihologica.

Cu prilejul intrebarilor care i se adreseaza banuitului, se realizeaza un camp bioinformational, avand drept obiectiv

stimularea matricei infractionale cu intrebari sau imagini, apte sa realizeze legaturile dintre infractori, fapta şi victima.

Prin urmare, matricea infractionala (culpabilizatoare) este o realitate a constiintei infractorului, amintirea derularii

infractiunii, autoimplementata secventa cu secventa în memoria infractorului.

2.2.1. Dinamica secventelor comportamentale

Procesul de formare a matricei infractionale parcurge patru etape (faze) psihologice care se diferentiaza în intensitate şi se

delimiteaza în timp :

a) Etapa primara cuprinde procesele psihologice care se produc pana la luarea hotararii de a comite

infractiunea (aparitia trebuintelor şi a mobilului, profilarea intentiei ilicite).

b) Etapa secundara insumeaza procesele psihologice care au loc din momentul hotararii pana la savarsirea

faptei.

c) Etapa tertiara cuprinde actiunile şi starile psihologice care apar în timpul savarsirii infractiunii (în faza

tentativei şi a consumarii faptei).

d) Etapa a patra cuprinde acele actiuni care se produc dupa savarsirea infractiunii, în intentia sustragerii de

la raspunderea penala.

Infractorii pot adopta strategii şi scenarii în incercarea de a ascunde fapta comisa. Astfel, unii dintre ei isi procura alibiuri

false pentru a convinge anchetatorii ca era imposibil sa fi savarsit fapta, în timp ce altii apar în preajma locului unde se

defasoara cercetarile, fie pentru a afla date referitor la stadiul anchetei, fie pentru a oferi informatii false anchetatorilor, în

scopul inducerii acestora în eroare.

Studierea explicita a acestor etape are o mare importanta pentru fiecare caz mai grav în parte, deoarece ne dezvaluie

aspecte ale personalitatii delicventului şi dezvaluie dacă actul comis a fost un simplu accident în viata lui sau respectivul

act se incadreaza organic în personalitatea sa. Prin urmare, dacă aceste faze sunt analizate sub raportul duratei şi a

modului de organizare, se va putea determina o imagine clara asupra structurii psihice a individului din perspectiva

16

matricei infractionale. O atentie deosebita trebuie acordata proceselor psihice care caracterizeaza mustrarile de constiinta

intalnite la anumite categorii de infractori.1

2.2.2. Etiologia suportului psihologic (mobilul, trebuinta, motivul, idealul, conceptia, scopul)

Stimularile care vin din mediul extern şi intern sunt multiple, simultane, complexe sau succesive.

Situatiile în care individul este expus unor stimulari incompatibile (motivatii) poarta numele de situatii conflictuale. În

aceasta situatie conflictuala, modul în care individul analizeaza castigul imediat fata de pierderea pe termen lung,

reprezinta o caracteristica a actiunilor sale şi a comportamentului sau.1

Fenomenele subiectiv-motivationale şi actional-comportamentale se raporteaza la cauzalitate din cel putin trei puncte de

vedere :

1. al conditiilor :

Cand se vorbeste despre conditii, este important de amintit ca motivatia este rezultatul actiunii cauzelor externe, prin

intermediul conditiilor interne. Acestea sunt reprezentate ca elemente şi relatii de natura biologico-ereditara şi psiho-

socio-culturala, dobandite sub influenta factorilor de mediu, educatie şi autoeducatie.2

Tinand seama de relatia interior-exterior în rolul fundamental al conditiilor interne variate de la un individ la altul, se

intelege de ce persoanele supuse acelorasi influente exterioare, reactioneaza diferit, în functie de natura conditiilor

interne.3

2. al lantului cauzal :

Dacă asupra unei persoane actioneaza o cauza externa, în functie de conditiile externe, ea va determina un anumit efect

subiectiv, care din perspectiva lantului cauzal, poate deveni cauza interna.

3. al rolului activ al efectului :

Atunci cand cauzele interne şi externe actioneaza în directia realizarii mobilurilor interne ale persoanei, acestea contribuie

la orientarea efectelor în directia dinamizarii actiunii cauzelor, iar atunci cand cauzele actioneaza în sens opus în raport cu

mobilurile interne, acestea determina o actiune preventorie. Astfel, motivatia, ca sistem de mobiluri interne, realizeaza o

functie selectiva asupra cauzelor. Motivatia actiunii/inactiunii este declansata de trebuinte, interese, convingeri, idealuri,

conceptii care dezechilibreaza bio-psiho-social infractorul şi inceteaza prin satisfacerea acestora.

Trebuinta infractorului poate avea o natura diferita : sociala, biologica, materiala. Impune stari şi imbolduri actionale

tensionate, astfel incat comportamentul individului este orientat fie spre reducerea tensiunii prin satisfacerea acestora, fie

spre amplificarea tensiunii din cauza neimplinirii lor.

Trebuintele şi interesele infractorului se identifica uneori cu unele convingeri traite afectiv, fiind implicate

în sentimentele, pasiunile, emotiile şi dorintele sale.

Convingerile exprima propriile aprecieri asupra unor fenomene şi situatii psihosociale.

Idealul reprezinta în conceptia infractorului telul suprem al actiunii sau inactiunii.

Vinovatia exprima raportul dintre conduita individului şi relatiile sociale ocrotite de lege. Vinovatia exista cand fapta care

prezinta pericol social este savarsita cu intentie, cu buna-stiinta sau din greseala. Fapta este savarsita cu intentie fie cand

faptuitorul prevede rezultatul şi urmareste producerea lui, fie cand prevede rezultatul şi desi nu-l urmareste accepta

posibilitatea producerii lui. În ceea ce priveste fapta savarsita din culpa (din greseala), faptuitorul prevede rezultatul faptei,

dar considera ca aceasta nu se va produce sau nu-l prevede, desi putea sau trebuia sa-l prevada.

17

Discernamantul este o functie psihica de sinteza care se reflecta în capacitatea subiectului de a concepe planul unei

actiuni, scopul acesteia, rezultatul ei, ordinea etapelor actiunii şi este conditionata de structura personalitatii individuale şi

de structura constiintei acestuia în momentul comiterii faptei.

Expertiza medico-legala psihiatrica poate oferi criterii care sa ajute la aprecierea vinovatiei prin stabilirea legaturii intre

trasaturile personalitatii subiectului şi elementele constitutive ale actului anti-social comis.

Mobilul (motivul) actiunii sau inactiunii infractionale constituie elementul subiectiv al continutului infractiunii şi

reprezinta acel impuls intern, acea dorinta care face sa se nasca în mintea faptuitorului ideea savarsirii unei anumite

activitati constient orientata intr-o anumita directie şi în vederea satisfacerii acelei dorinte.1

Mobilul sau motivul infractiunii este denumit şi cauza interna a actului de conduita şi contribuie la luarea deciziei.

Ca şi mobiluri ale infractiunii, pot fi dorinta de a obtine bunuri sau avantaje, impulsuri de ura, gelozie, razbunare,

fanatism, sacrilegiu. În functie de continutul mobilului actional, în comportamentul infractorului se regasesc elemente

esentiale ale temperamentului, obisnuintelor, experientei şi adaptarii la un anumit tip de viata, ale tulburarilor mentale

(frustrari, nevroze, obsesii, maladii mentale) şi ale gradului de periculozitate ale acestuia.

Desi mobilul este prezent, de regula, la latura deciziei infractionale, numai în anumite cazuri legea considera necesar, pe

langa elementul subiectiv (intentia) şi existenta unui anumit mobil sau motiv. O astfel de cerinta este prevazuta pentru

existenta infractiunii de abuz în serviciu prin ingradirea unor drepturi, pe temei de rasa, nationalitate, religie ( art. 247

C.pen.).

Alteori, mobilul constituie un element circumstantial de ordin subiectiv care califica infractiunea.

Astfel, omorul este calificat cand este savarsit din interes material (art.175, lit “b”, C.pen.).

Scopul ca şi mobilul, este caracteristic, în general, activitatii voluntare şi tot ca şi mobilul, nu face parte din continutul

laturii subiective decat în anumite situatii pe care legea le prevede expres.

Scopul reprezinta finalitatea urmarita prin savarsirea faptei, obiectivul propus şi reprezentat de autor.

În acest sens, cerinta esentiala este indeplinita atunci cand faptuitorul a urmarit realizarea scopului cerut de lege, indiferent

dacă acest scop a fost atins sau nu prin savarsirea faptei. Astfel, pentru existenta infractiunii de tradare (art. 155 C.pen.) se

cere ca intrarea în legatura a faptuitorului cu o putere sau organizatie straina ori cu agenti ai acestora sa se faca în scopul

de a suprima unitatea, suveranitatea sau independenta statului.

Exista şi cazuri în care urmarirea unui anumit scop reprezinta un element circumstantial în continutul calificat al unor

infractiuni (ex: savarsirea omorului pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmarire, arestarea sau

executarea pedepsei sau pentru a inlesni sau ascunde savarsirea altei infractiuni - art.175 lit. “g” “h” C.pen.).1

Prin urmare, scopul este rezultatul unui proces psihic, al unei deliberari prin care faptuitorul anticipeaza satisfacerea unor

interese şi isi fundamenteaza modul de actiune concreta pentru finalizarea rezultatului propus. În sens restrans, scopul

constituie reflectarea subiectiva, constienta a unui rezultat infractional viitor, realizat şi acceptat de infractor. În sens larg,

scopul reprezinta deliberarea şi adoptarea unei strategii de a actiona, adecvata modului şi conditiilor concrete de savarsire

a faptei pentru obtinerea rezultatului anticipat.2

2.3. Matricea morala

Inainte de a fi un concept, matricea morala este o realitate usor identificabila la fiecare individ sub forma achizitiilor

faptuitorului în plan etic, estetic, educativ, instinctiv, juridic sau religios, existand în mentalul sau sub forma atitudinilor şi

exercitand rol de frana în savarsirea actelor infractionale.

18

“Morala poate fi definita din diferite puncte de vedere, ea poate fi comparata şi echivalenta cu

diferite alte notiuni. Ea poate fi definita ca stiinta binelui şi a fericirii. Morala este stiinta profilaxiei şi a terapeuticii

raului. Ea este filozofia şi igiena fizica şi psihica a vietii sociale, constiinta echilibrului social, stiinta moralitatii şi

imoralitatii, a drepturilor, a indatoririlor, a viciilor şi virtutilor. Morala este stiinta moravurilor, a ansamblului

regulilor care guverneaza raporturile dintre oameni. Ea este stiinta acordului sau a consonantei intre interesele

indivizilor sau intre interesele individului şi interesele societatii. Stiinta reactiilor intre indivizi şi arta de a le evita,

stiinta prudentei şi a prevederii, stiinta estimarii propriei slabiciuni (actuale sau viitoare, apropiate sau indepartate)”.1

Existenta matricei morale este demonstrata de o serie de experimente. Astfel, în cadrul testelor de credibilitate, la o crima

marturisita, în biodiagrama nu apar starile de stres emotional, pentru ca exista consonanta intre matricea morala şi

comportamentul sincer al autorului crimei, echivalent cu regretul şi confesiunea.2

Astfel, matricea morala este o constelatie de exigente moral-etice structurata la nivel mental intr-un

construct cu rol de filtru selectiv, aflata în raporturi de excludere cu matricea infractionala, vis-a-vis de care dezvolta la

faptuitori sentimentul culpabilitatii (vinovatiei) de fiecare data cand exigentele sale sunt incalcate.

CAP III

REPERE ORIENTATIVE ASUPRA SENTIMENTULUI DE

VINOVATIE DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI JUDICIARE

3.1. Rolul şi importanta Psihologiei judiciare în detectarea vinovatiei ca atitudine psihica şi

realitate juridica

Fundamentarea psihologiei judiciare pe taramul dreptului este determinata de faptul ca inainte de a fi existat raporturile de

drept, în societate au existat raporturi interumane, cu continut şi motivatie psihologica, bazate pe motivatiile şi scopurile

partilor şi precedate de procese mai mult sau mai putin complexe, de deliberare în ceea ce priveste prevederea şi

anticiparea urmarilor.

Conform legii, infractiunea prezinta o trasatura de natura morala, subiectiva, constand în vinovatia faptuitorului, şi anume

fapta sa fie expresia unei anumite atitudini psihice a faptuitorului în ceea ce priveste vointa de a savarsi fapta şi

constientizarea urmarilor acesteia.

Astfel, vointa constituie o facultate psihica prin care o persoana isi mobilizeaza energiile de care dispune în vederea

comiterii actului de conduita exterioara.Atunci cand acesta prezinta caracter infractional, vointa reprezinta, alaturi de

constiinta, factor obligatoriu al vinovatiei. Pentru ca raspunderea penala sa poata fi angajata se impune ca fapta imputabila

sa fie rodul vointei libere a faptuitorului şi nu al unei vointe viciate în orice fel. În acest din urma caz se va constata ca

fapta nu a fost comisa cu vinovatie, intrucat lipseste unul dintre factorii acesteia, drept pentru care comportamentul studiat

nu va avea un caracter penal concret.1

În ceea ce priveste vinovatia, aceasta se refera la latura subiectiva a infractiunii, latura ce cuprinde doua componente, doi

factori : unul de constiinta şi altul de vointa. Fapta şi urmarile ei sunt concepute, mediate şi orientate de constiinta : în

constiinta apare ideea de a se savarsi o fapta şi tot în constiinta apare reprezentarea urmarilor ei. Odata terminat procesul

19

psihic de luare a unei hotarari, se produce o trecere de la manifestarea de constiinta la manifestarea de vointa în vederea

punerii în executare a hotararii luate.

Aceasta rasfrangere a factorului constiinta asupra factorului vointa şi, prin intermediul acestuia din urma, asupra faptei,

constituie aspectul caracteristic al laturii subiective care în cazul faptelor penale, este vinovatia.

Vinovatia este, asadar, expresia sintetica a aspectului subiectiv, fiindca priveste manifestarile psihice care sunt caracterizante

pentru latura subiectiva a infractiunii.

Vinovatia implica un act de constiinta, o atitudine a constiintei în raport cu urmarile faptei şi nu un act de vointa, sub

impulsiunea caruia este realizata fapta.

Constiinta creeaza cauzalitatea psihica, iar vointa declanseaza cauzalitatea fizica a faptei, astfel incat, intre factorul de

constiinta şi factorul de vointa exista o legatura de interdependenta.1

Potrivit celor mentionate, vinovatia consta în atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta

socialmente periculoasa savarsita de el şi fata de consecintele acelei fapte, adica atitudinea psihica pe care autorul a

avut-o la momentul savasirii faptei ilicite, mai exact, la momentul imediat anterior savarsirii acesteia, fata de fapta şi

urmarile ei.2

Potrivit dispozitiei din alin. (1) al art. 19 C.pen. exista vinovatie cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu

intentie sau din culpa. Vor exista astfel fapte savarsite cu intentie, fapte savarsite din culpa şi fapte savarsite cu forma

mixta intentie şi culpa (praeterintentie).

Asadar, vinovatia, potrivit primei parti din art. 19 C.pen., în ambele ei forme, priveste fapta în intregul ei (actiune sau

inactiune şi urmari) şi se stabileste prin raportarea manifestarii de constiinta la urmarile actiunii sau inactiunii.

A). Intentia şi modalitatile ei. Potrivit legii fapta este savarsita cu intentie cand infractorul a prevazut rezultatul faptei pe

care şi-a propus sa o savarseasca şi a urmarit sau a acceptat producerea lui. Vinovatia prezinta, deci, doua modalitati : una

în care rezultatul faptei este anume urmarit şi una în care rezultatul, fara a fi urmarit, eventualitatea producerii lui este

acceptata.

Conditii comune : Art. 19 C.pen. arata ca ambele modalitati ale intentiei au ca factor comun “ prevederea rezultatului”.

a) Prin a “prevedea rezultatul” se intelege, asadar, a avea reprezentarea acestuia, a stabili ca rezultatul

se va produce dacă va fi efectuata o anumita actiune sau inactiune. Prevederea este, deci, o anticipare, a ceea ce se va

intampla ulterior. Asadar, cel care pune cu stiinta otrava în mancarea altuia, din insasi aceasta actiune prevede care va fi

urmarea actiunii sale. Cand faptuitorul nu cunoaste sau cunoaste gresit actiunea sau inactiunea pe care o efectueaza,

implicit el nu mai prevede ceea ce va urma, deci, datorita erorii de fapt privind actiunea sau inactiune nu va exista

vinovatie în forma intentiei.

b) Ceea ce faptuitorul trebuie sa fi prevazut, pentru a exista vinovatia în forma intentiei, este “rezultatul

faptei”. Prin “rezultatul faptei” se intelege urmarea imediata, adica modificarea produsa în lumea externa de actiunea

sau inactiunea efectuata de catre faptuitor. În exemplul anterior (cu punerea otravii) rezultatul pe care faptuitorul l-a

prevazut este moartea victimei.

Prin existenta vinovatiei în forma intentiei nu este suficient sa se prevada un rezultat oarecare, ci acel

rezultat socialmente periculos pe care fapta il prezinta intr-o atingere concreta adusa valorilor sociale ocrotite de legea

penala.

20

Cel care, din cauza cunoasterii gresite a imprejurarilor în care efectueaza actiunea sau inactiunea (eroarea de fapt) sau din

cauza survenirii unor intamplari ce nu puteau fi cunoscute (caz fortuit) nu a prevazut rezultatul faptei ci un alt rezultat

inofensiv, nu poate fi socotit ca a lucrat cu intentie, putandu-i-se atribui cel mult o cupla.

Conditii speciale :

a) intentia directa prevede ca rezultatul faptei sa fie insotit de hotararea faptuitorului de a realiza acel rezultat.

Pentru existenta intentiei directe se cere ca rezultatul urmarit sa corespunda rezultatului firesc al faptei care prezinta

pericol social şi acel rezultat sa fi fost prevazut de faptuitor, indiferent de particularitatile în care acesta l-a conceput.

Astfel, exista intentie directa chiar dacă faptuitorul a ucis pe o alta persoana decat cea vizata de el, sau cand a furat un

obiect care apartine altei persoane decat cea presupusa de el.1

b) intentia indirecta în care rezultatul desi nu a fost urmarit de faptuitor prevede ca acesta totusi sa accepte eventuala

lui producere.

Intentia indirecta este posibila numai în cazul actiunilor sau inactiunilor care, datorita modului în care sunt efectuate, sunt

susceptibile de a produce mai multe rezultate.

A accepta eventualitatea producerii unui rezultat prevazut, dar neurmarit, inseamna adoptarea unei atitudini de indiferenta

fata de eventualitatea producerii acelui rezultat.

Pentru stabilirea intentiei indirecte este necesar sa fie facute trei constatari : cel care a savarsit o fapta ce prezinta pericol

social a prevazut ca rezultat posibil al faptei sale şi un alt rezultat decat cel urmarit de el, ca totusi a savarsit acea fapta,

acceptand producerea eventuala a rezultatului neurmarit şi ca acel rezultat prevazut ca posibil s-a produs efectiv.

Alte modalitati ale intentiei. Se face distinctie intre intentia simpla cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi

urmareste producerea lui şi intentia calificata, cand faptuitorul urmareste producerea rezultatului în vederea realizarii unui

scop prevazut în norma incriminatorie (la tradarea de patrie se indica scopul) sau intentia initiala cand infractorul a

prevazut rezultatul chiar în momentul savarsirii faptei şi intentia supravenita cand infractorul, în timpul executarii faptei

are reprezentarea unui alt rezultat decat cel prevazut initial şi se hotaraste sa-l realizeze şi pe acesta (hotul care, fiind

surprins, ucide). Se face deosebire intre intentia spontana, cand fapta a urmat imediat momentului luarii hotararii (cineva,

aflandu-se intr-o casa, se hotaraste sa fure un obiect şi executa hotararea imediat) şi intentia premeditata, cand infractorul

a luat hotararea de a savarsi infractiunea mai inainte de inceperea executarii, luand masurile necesare, sau intre intentia

unica, cand infractorul a luat hotararea de a savarsi o singura fapta şi intentia complexa, cand infractorul a hotarat sa

comita mai multe fapte.1

B).Culpa şi modalitatile ei. Infractiunea din culpa exista atunci cand fapta care prezinta pericol social a fost savarsit în

vederea altui rezultat decat cel care s-a produs, dar care ar fi putut fi evitat, dacă faptuitorul ar fi fost mai prevazator.

Vinovatia sub forma culpei prezinta doua modalitati : una în care rezultatul neurmarit a fost prevazut dar în mod gresit şi

alta în care acel rezultat nu a fost prevazut desi ar fi trebuit şi putut sa fie prevazut.

a ) Culpa cu prevedere (usurinta) exista atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu urmareste

producerea lui şi crede, fara temei, ca acest rezultat nu se va produce.

Conditii de existenta :

- faptuitorul sa fi prevazut rezultatul faptei sale, sa fi avut reprezentarea rezultatului. Exista astfel, sub raportul conditiei

privitoare la prevederea efectiva, o asemanare intre intentie şi culpa;

21

- faptuitorul sa nu fi urmarit producerea rezultatului prevazut. Din acest punct de vedere, culpa cu prevedere se aseamana

cu intentia indirecta, deoarece, în ambele cazuri rezultatul este prevazut dar nu se urmareste producerea lui. Deosebirea

consta în atitudinea de constiinta diferita pe care faptuitorul o are fata de rezultatul prevazut;

- faptuitorul sa fi socotit fara temei ca acel rezultat nu se va produce.

Ceea ce deosebeste culpa cu prevedere de intentia indirecta, este ca în primul caz faptuitorul a crezut sincer, dar gresit, ca

rezultatul nu se va produce, pe cand, în al doilea faptuitorul şi-a dat seama ca producerea rezultatului e posibila, dar a

acceptat riscul, actionand la intamplare.

b) Culpa simpla (greseala) exista cand faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei sale. desi el trebuia şi putea sa-l prevada.

Conditii de existenta :

- faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei sale.

- faptuitorul trebuia şi putea sa prevada rezultatul care s-a produs.

Posibilitatea de prevedere se verifica în raport cu felul activitatii în cadrul careia s-a savarsit fapta din culpa şi în raport cu

persoana celui care a comis-o.

Dacă se constata ca faptuitorul nu numai ca nu a prevazut, dar nici nu putea sa prevada producerea rezultatului, nu mai

exista culpa şi prin urmare vinovatie, ci un caz fortuit.

Alte modalitati ale culpei :

În raport cu cauza care a determinat atitudinea culpabila se face deosebire intre imprudenta sau nesocotinta (comportare

nechibzuita), nebagare de seama (neatentie ), neglijenta(comportare fara grija necesara), nepricepere (lipsa cunostintelor

necesare efectuarii activitatii), nedibacie (lipsa aptitudinilor sau deprinderilor necesare).

În raport cu natura comportarii se face distinctie intre culpa în agendo şi culpa în omitendo, dupa cum

aceasta s-a manifestat în cadrul unei actiuni sau al unei inactiuni.1

c). Intentia depasita (praeterintentia) este o forma mixta care reuneste atat intentia cat şi culpa.

Consta în savarsirea unei fapte cu intentie şi producerea unui rezultat mai grav decat cel urmarit şi acceptat de faptuitor

prin savarsirea faptei, rezultat ce i se imputa acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevazut, desi trebuia şi putea sa-l

prevada. Esentiala este imprejurarea ca faptuitorul savarseste o fapta urmarind un anumit rezultat, dar care rezultat se

amplifica devenind mai grav şi realizand continutul unei alte infractiuni (ex: lovituri cauzatoare de moarte, art. 183

C.pen.) ori o varianta agravanta a infractiunii initiale (ex: talharia cu moartea victimei, art. 211C.pen.).

Vinovatia, trasatura esentiala a infractiunii nu trebuie confundata cu elementul subiectiv din continutul infractiunii. Se

poate ca în concret sa existe una din formele şi modalitatile de vinovatie aratate în art. 19 C.pen. şi totusi sa lipseasca

elementul subiectiv al infractiunii şi invers, se poate ca în concret sa existe elementul subiectiv şi totusi sa nu existe

vinovatie.

Vinovatia ca atitudine a constiintei fata de rezultatul faptei nu se reduce la un proces psihologic limitat ca obiect, la

prevederea sau neprevederea şi urmarirea sau neurmarirea rezultatului deoarece dovedesc ca este vorba de persoane care

prezinta o anumita periculozitate sociala. Din acest punct de vedere, vinovatia, devine o trasatura caracterizanta a

conduitei antisociale.

Desi priveste procese subiective, atitudini de constiinta, vinovatia are totusi o existenta obiectiva. De exemplu cel care sta

la panda şi apoi ucide, exteriorizeaza prin aceste manifestari procesele psihice care le-au precedat sau care le insotesc.1

Teoria normativa a vinovatiei

22

Frank Reinhard a conceput vinovatia ca fiind o judecata de valoare asupra continutului psihic al faptei şi exprimand un

raport de contrarietate intre vointa subiectului şi norma de drept, resimtit ca un sentiment de culpabilitate.

Cu privire la cele doua forme sub care se exprima vinovatia, intentia şi culpa, s-a considerat ca faptul intentionat este un

fapt involuntar ce nu trebuia produs, astfel incat se reproseaza vointei ca nu a impiedicat producerea faptei.

Aceasta teorie evidentiaza dubla pozitie a intentiei : pe de o parte, intentia este un proces psihic care exprima finalitatea şi

caracterul actiunii volitive, iar pe de alta parte, este un factor care subliniaza atitudinea interioara a agentului fata de

ordinea juridica. Caracteristic acestei teorii este faptul ca accentul analizei este pus pe procesele psihice care explica

comportamentul faptuitorului, atitudinea sa interna fata de ordinea de drept.

Teoria psihologica a vinovatiei

Conform acestei teorii, vinovatia nu poate fi analizata decat în raport cu o persoana capabila sa-şi dea seama de conditiile

în care actioneaza şi de consecintele faptei.

Potrivit prof.univ.dr.G. Antoniu, vinovatia are doua ipostaze : aceea de element al conceptului de infractiune şi aceea de

proces psihic descris în norma de incriminare.

3.2. Investigarea sentimentului de vinovatie

În functie de caracteristicile cauzei şi de particularitatile psihice ale persoanelor aflate în ancheta judiciara anchetatorul

determina procedeele de audiere a banuitului, invinuitului sau inculpatului.1 Intotdeauna, anchetatorul trebuie sa tina

seama de :

Problema de a sti ce sentimente se afla la originea simptomelor constatate. Simptomele pun în evidenta

acele urme lasate în psihicul nostru de faptul produs, la faptuitor aceste simptome determina sentimentul de culpabilitate

care desemneaza participarea la comiterea infractiunii.

Dificultatile care apar :

- simptomele pot fi contrafacute;

- simptomele pot constitui expresia mai multor sentimente;

- simptomele pot fi mai mult sau mai putin exteriorizate;

- invinuitul sau inculpatul poate incerca un sentiment de culpabilitate pentru o

infractiune ce a fost savarsita anterior, ramasa nedescoperita, în timp ce în legatura cu infractiunea pentru care e cercetat,

el afirma adevarul.

Metoda : Se refera la utilizarea simptomelor psihologice în scopul aflarii adevarului atunci cand invinuitul

sau inculpatul neaga savarsirea faptei. Consta în determinarea simptomelor care pot releva sentimentele celui ascultat.

Finalitatea presupune manifestarea simptomelor

Pasi :

- un anumit interval de timp, invinuitul sau inculpatul este audiat cu privire la fapta savarsita;

- interogatoriul e indreptat pe un alt plan;

- anchetatorul adopta fie o atitudine concilianta, fie o atitudine severa.

Scopul :- determinarea invinuitului sau inculpatului sa-şi exprime adevaratele sentimente.

23

Solutii :

- adoptarea unor procedee în vederea interpretarii, investigarii simptomelor de culpabilitate sau

inocenta.

1. Interpretarea :

Este necesar : - sa se identifice cauza care determina simptomele.

Se recomanda : - incercarea de a se atenua simptomele manifestate.

Exemplu : - fata de cel care plange, anchetatorul va face o prima remarca de natura a spori increderea şi a doua de natura a

intensifica nelinistea.

Dacă : - intensitatea simptomelor se diminueaza în primul caz, rezulta un sentiment de verocitate.

- continua în cel de-al doilea caz, rezulta un sentiment de culpabilitate.

2. Investigarea : - se incearca sa se determine dacă simptomele manifestate au legatura cu obiectul interogatoriului.

Se impune : - cunoasterea trasaturilor caracteriale ale subiectului.

Se recomanda : - modificarea obiectului interogatoriului prin adaptarea unui subiect neutru

pentru indepartarea sentimentului de culpabilitate.

Verificarea concluziei : - pe neasteptate, interogatoriul este readus la obiectul cauzei, fiind analizate simptomele manifestate de

invinuit sau inculpat.

3. Elucidarea :- se utilizeaza pentru a pune în evidenta simptomele slab exprimate.

Precautii : - anchetatorul sa se abtina de la orice interventie, de la orice intrerupere a invinuitului sau inculpatului;

- dupa depunerea juramantului, martorilor ce prezinta importanta deosebita sa li se adreseze un avertisment

de natura a da nastere unui conflict de constiinta dacă ar avea intentia sa ascunda adevarul;

- eficienta interogatoriului este sporita de confruntarea invinuitului sau inculpatului cu alti participanti la

procesul penal.

3.3. Consideratii psihologice asupra aspectelor comportamentului post-infractional al delicventilor.

Etapa post-infractionala se afla în legatura cu momentul ascultarii invinuitului sau inculpatului şi se caracterizeaza prin

aparitia procesului psihic determinat de teama, de incercarea faptuitorului de a evita raspunderea penala.

Dacă în primele doua etape exista o succesiune de momente intrapsihice : reprezentarea şi tendinta de infaptuire a actului,

deliberarea şi ezitarea, continuarea intentiei, punerea în act a rezolutiei infractionale, în ceea ce priveste psihologia

infractorului dupa savarsirea faptei se observa tendinta de aparare, de sustragere de la identificarea invinuirii sau

sanctiunii.1

Dupa comiterea actului infractional, delicventul se afla sub stapanirea dominantei defensive. În orice manifestare, fie ca e

vorba de infractor prin obisnuinta, fie ca e vorba de infractor ocazional, comportamentul lui poarta amprenta unei continue

preocupari de a se disimula, de a se ascunde, spre a scapa de urmarire, de a scapa de consecintele actului.

24

Prima manifestare normala a infractorului, dupa savarsirea infractiunii, este de a parasi cat mai repede locul infractiunii.

În acest caz, fac exceptie doar acei infractori a caror transgrediere a legii se consuma în timp mai indelungat, cum ar fi

delapidatorii sau sabotorii politici, care vor incerca sa fuga doar dupa actul final, considerat “ultimul” de ei.

Indepartarea de la locul infractiunii şi aparitia intr-un loc indepartat în mod ostentativ, are ca scop procurarea artificiala

de “alibi” care il va ajuta pe infractor de a se eschiva de sub urmarire.

Se stie ca oamenii doar în cazuri extrem de rare isi amintesc exact de ziua şi ora la care s-a intamplat un anumit eveniment

fara importanta pentru ei. Acest lucru e cunoscut şi de infractori şi de aceea ei utilizeaza toate mijloacele posibile de a

produce confuzie sub acest aspect la toti cei care ar putea eventual servi drept martori în cauza lor.

Actiunea dominantei defensive determina o serie de manifestari : confuzii, uitarea unor lucruri elementare, o stare de

distrare, astfel ca infractorul în acesta perioada va comite greseli fortate, care mai tarziu vor contribui la descoperirea lui.

Fuga de la locul unde s-a produs o infractiune şi procurarea unor alibi nu este intotdeauna un indiciu al culpabilitatii.

Exista cazuri cand cineva a asistat la o infractiune sau a descoperit o infractiune şi incearca sa se salveze. Asemenea

comportament este specific la fostii infractori condamnati.

Dupa asigurarea alibiului, infractorul, de cele mai multe ori, face confesiuni extrajudiciare directe sau indirecte,

recunoaste sau povesteste intr-un anumit fel fapta unor persoane pe care le considera de incredere, urmareste cu atentie

presa pentru a-şi lua noi masuri de precautie sau se lauda cu crima comisa pentru a obtine un loc superior în ierarhia

criminalilor.

Uneori, recunoasterile extrajudiciare urmaresc derutarea justitiei prin furnizarea indirecta de date false pentru ca

adevaratii faptasi sa castige timp. Asa procedeaza infractorii prin obisnuinta.

În ceea ce priveste infractorii ocazionali nedescoperiti, se remarca fenomene psihologice complexe care, în baza unor

procese fiziologice, provoaca deznodamantul extrajudiciar. Asemenea procese au loc atunci cand infractorul nu poseda

suficient curaj de a se prezenta singur în fata justitiei şi alege o cale indirecta spre a se autodenunta.

Aceleasi procese au loc uneori cu ocazia anchetei, cand infractorul fiind în preventie este supus interogatoriului pentru a

se facilita rezolvarea situatiei conflictuale.1

Situatia în care infractorul,reapare la locul desfasurarii anchetei, incercand sa obtina informatii despre evolutia

investigatiilor, se poate explica prin fenomenul de amnezie post-infractionala. În stare de neliniste generala marita datorita

lacunelor memoriale, infractorul nu se simte în siguranta, nu-şi poate aminti dacă totul a fost pus la punct. Din acest motiv

nu poate rezista impulsului de a se intoarece la locul faptei, intoarcere fatala în cele mai multe cazuri.

Scoala freudista atribuie lapsusurilor în gandire şi actiune manifestarii “dorintei inconstiente de a ispasi”. Ei afirma ca

situatia conflictuala şi tensiunea nervoasa care se nasc sunt determinate de actiunea supra-eului social care pedepseste “eul

constient” şi “eul inconstient” pentru fapta comisa. Freudistii atribuie acestor factori visele şi cosmarurile infractorilor din

perioada dinaintea recunoasterii.

Situatiile conflictuale nu sunt caracteristice pentru orice infractor şi pentru orice infractiune.

Asemenea stari psihice nu sunt specifice decat infractorilor ocazionali şi la unii habitudinali în cazul

cand faptele comise sunt de o mare gravitate (asasinat, inalta tradare) şi specifice pentru ei.

25

3.4. Stabilirea sentimentului de vinovatie din perspectiva elementelor psihologice ale marturisirii

infractorului.

Atitudinea defensiva a infractorului este resimtita şi dupa arestare, în timpul cercetarilor, a dezbaterilor şi chiar în timpul

ispasirii pedepsei.

Interogatoriul de ancheta are ca scop stabilirea faptelor şi a relatiei existente intre fapte şi invinuit.

Stabilirea faptelor se face cu ajutorul probelor materiale şi testimoniale, cel mai important martor fiind chiar infractorul.

Relatarile lui în mod obiectiv desemneaza stabilirea exacta a faptelor, în mod subiectiv desemneaza marturisirea comiterii

faptelor.

Unii teoreticieni considera recunoasterea invinuitului drept “regina probelor” şi de aceea marturisirea infractorului este

considerata ca circumstanta atenuanta.

Insa, practica arata ca depozitia infractorului cuprinde elemente care doar în lumina unei critici severe pot fi acceptate ca

valabile.

Din punct de vedere psihologic, orice depozitie este relatarea verbala ce se refera la un continut reflectoriu

acumulat dinainte. În cazul infractorului sunt de considerat perceptiile şi procesele sale memoriale şi posibilitatile de a fi

transmise verbal.

În primul rand, în conditiile unui interes marit pentru obiectele infractiunii şi pentru orice amanunt legat de acestea,

intreaga forta psihica se indreapta în acest sens.

În al doilea rand, în functie de tipul de activitate nervoasa infractorul va inregistra exact, mai putin exact sau deloc

amanuntele actelor. Acestea se pot intampla şi atunci cand infractorul, de buna credinta relateaza complet fals faptele

savarsite.

Asemenea cazuri de relatari eronate se intalnesc mai frecvent la infractorii ocazionali care comit infractiuni grave (omor

sau tentativa de omor) la care mobilul declansator este o puternica stare emotiva (infractorii pasionali).

Relatarile perfecte se pot intalni la unii infractori politici (spioni, anarhisti) şi la unii criminali din obisnuinta care

povestesc actiunile lor cu multa precizie.

Deoarece momentul savarsirii infractiunii e bine studiat dinainte, nu mai provoaca o stare emotiva inhibanta.

Cu toate aceste, este important de mentionat teoria lui Stern, în conceptia caruia exactitatea amintirilor nu este o regula, ci

o exceptie. Uneori, unele amanunte omise, altele atenuate sau exagerate fac ca relatarea sa aiba un aspect favorabil pentru

infractor, cu toate ca el e sincer în relatarea pe care o face.

Este rolul anchetatorului, bine informat de a confirma sau infirma elementele relatarii infractorului cu alte probe valabile

declaratiile lui.

Este necesar sa se faca distinctie intre emotiile soc şi starile emotive. În timp ce primele caracterizeaza doar o parte din

infractiuni, afectand uneori chiar şi responsibilitatea nu doar memoria ulterioara, starile emotive insotesc în mod normal

orice act, favorizand posibilitatile perceptive prin marirea potentialului atentiei.1

Pe langa aceste conditii care se refera la faptul infractional, inexactitatea memoriei şi a relatarii este determinata şi de

emotiile cauzate de arestare şi de cele pricinuite de situatia creata din cabinetul de ancheta, avand un efect negativ asupra

exactitatii şi valabilitatii depozitiilor. Din acest motiv, trebuie privit cu precautie orice afirma infractorul şi în special ce

afirma şi-i este defavorabil.

Expresiile emotionale coroborate cu date şi fapte obiective pot sublinia, pot confirma sau infirma un fapt, insa nu

constituie în sine indicii, pentru ca se stie ca expresiile emotionale pot fi stapanite.

26

Inexactitatea relatarilor infractorului mai poate avea şi alte surse. De exemplu, în cazul delictelor contra pesoanei, raportul

existent anterior dintre infractor şi victima denatureaza în mod pozitiv sau negativ actele perceptive şi relatarea.

Denaturarile mai provin, în cazul delictelor contra proprietatii din modul subiectiv cum infractorul isi analizeaza situatia

materiala din perioada dinainte de comiterea faptului infractional.

Din punct de vedere juridic, marturisirea infractorului este cel mult o proba necesara, nu insa şi suficienta.

De asemenea, este important ca cei care marturisesc foarte usor sa fie priviti cu mult scepticism şi foarte sever verificati pe

de o parte pentru a se afla mobilul unui asemenea comportament şi pe de alta parte pentru a se evita eroarea judiciara.

Exista autori care contesta valoarea probatorie a marturisirii, aratand ca ea contine elemente de autoacuzare, ceea ce este

potrivnic instinctului de aparare. Insa, în opinia altor autori marturisirea infractiunii este primul pas pe care-l face

infractorul spre revenirea în societate, spre reinceperea perioadei de reeducare.

Dintre infractori, delicventii pasionali sunt cei care marturisesc cel mai usor, în timp de delicventii ocazionali se apara

pana la un anumit punct şi cand se vad demascati, cedeaza şi marturisesc. Totul depinde de abilitatea anchetatorului, de

maiestria lui.

Delicventul ocazional, cand comite o infractiune datorita unei puternice tentatii nu poate face o justa evaluare a

actiunii datorita pierderii pentru moment a posibilitatii de critica. Aceasta stare permite comiterea infractiunii cu o

aparenta de sange rece (care poate duce pe anchetator la concluzii false asupra personalitatii infractorului). Recastigandu-

şi judecata, actul ii apare în toata nuditatea lui criminala, fapta este judecata cu severitate. Memoria faptului revine cu

insistenta şi intregul proces asociativ nu face decat sa caute legaturi cu actul comis. De aici apare necesitatea imperioasa

de a vorbi, de a se descarca, de a recunoaste.1

În concluzie :

- comportamentul post-infractional al delicventilor se caracterizeaza printr-o atitudine defensiva neta, care merge de la

micile “denaturari involuntare” pana la incercari sistematice de a-şi imbunatati situatia procesuala, toate constituind

manifestari ale dominantei defensive.

- aceasta atitudine defensiva, sub diverse aspecte, ramane caracteristica şi în faza ispasirii pedepsei şi chiar dupa

intoarcerea în societate.

În raport de nivelul de constiinta sociala, avuta sau dobandita în cursul incarcerarii, el va incerca sa-şi justifice actiunea

trecuta, urmarind de aceasta data o “reabilitare morala ulterioara”.1

27

CAP IV

PROBLEMATICA PSIHOLOGICA A RELATIEI

ANCHETATOR - ANCHETAT

A- Infractorul

- psihologie şi portret -

4.1. Notiuni caracteristici ale personalitatii infractorului

Personalitatea infractorului este studiata de o serie de discipline nejudiciare (ex: sociologia, psihologia, psihiatria) sau

judiciare (ex: dreptul penal). Nici una dintre acestea nu-şi propune studierea din toate punctele de vedere a

personalitatii criminale. Prin urmare, psihologia şi psihiatria studiaza totalitatea trasaturilor psihice, anomaliile şi bolile

psihice iar dreptul penal anumite aspecte ale personalitatii individului delicvent : starea de responsabilitate sau de

iresponsabilitate, indeplinirea conditiilor necesare pentru a putea fi considerat subiect special al infractiunii.

Nici una dintre aceste discipline nu studiaza toate aspectele personalitatii şi totalitatea trasaturilor de natura sociala ale

individului, formarea acestora şi implicatiile pe care le au în evolutia comportamentului infractional.

Psihologia juridica se caracterizeaza şi prin faptul ca, spre deosebire de celelalte stiinte şi discipline,

naturale şi sociale, juridice sau nejuridice, isi propune studierea şi cunoasterea multilaterala, cat mai completa a

personalitatii criminale. Acest studiu se refera atat la procesul de formare a personalitatii şi la trasaturile care o

caracterizeaza în momentul în care a demonstrat, prin fapte ca este o personalitate marcata de un comportament

infractional cat şi la caile şi mijloacele cele mai adecvate, prin care individul respectiv poate fi reeducat şi reintegrat în

randul cetatenilor onesti.1

Studierea personalitatii criminale, activitate care include intregul complex de factori ce au contribuit la formarea

personalitatii individului în cauza, permite sa se faca unele distinctii nu doar intre delincventi şi nondelincventi, ci şi intre

diferitele categorii de infractori.

Determinarea cauzelor şi conditiilor infractiunii concrete pe de o parte şi a infractionalitatii în ansamblu pe de alta parte,

este esentiala pentru a se identifica caile şi mijloacele adecvate în vederea combaterii fenomenului criminalitatii.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala, cu deficiente de integrare

sociala, care intra în conflict cu cerintele sistemului valorico-normativ şi cultural al societatii în care traieste.

Studierea diferitelor categorii de infractori poate duce la stabilirea unor caracteristici psihologice ale celor care incalca

prevederile legale.

1). În primul rand, orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social.

Inadaptatii, din randul carora se recruteaza intotdeauna infractorii, sunt produse ale societatii, sunt elemente a caror

educatie s-a efectuat în conditii neprielnice. Astfel, anamnezele facute la infractori arata ca în majoritatea cazurilor,

infractorii sunt proveniti din familii dezorganizate (orfani, semi-orfani, parinti divortati, parinti infractori, parinti alcoolici)

unde nu exista conditii sau preocupare serioasa pentru educatia copiilor.

Educarea proceselor de cunoastere la copil, concomitenta cu elaborarea unor forme de conduita adecvate convietuirii

sociale, presupune formarea unor deprinderi care sa-i permita incadrarea în viata sociala.

28

Intr-o etapa mai avansata, cand copilul depaseste faza exclusiva a necesitatilor imediat biologice şi se directioneaza spre

mediul uman nemijlocit, raporturile care se stabilesc intre el şi anturaj (format din parinti, frati, vecini, prieteni) constituie

factori esentiali ce-i influenteaza personalitatea şi comportamentul.

Lipsa influentarii educative se mai manifesta şi prin neasigurarea stabilitatii şi continuitatii în indrumare. Dacă în perioada

prescolara şi cea scolara copilul are posibilitatea sa vagabondeze sau chiar sa devina vagabond, atunci i se ofera

posibilitatea de a parcurge evolutia infractionala de la micile hotii necesare sustinerii acestei vieti şi pana la crime mai

violente, agresive.

Referitor la aceasta problema, G. Guilherment preciza : “Numarul tinerilor criminali şi delincventi creste în mod

inspaimantator... În sufletele fragede ale tinerilor se gasesc fermentii coruptiei, pe care mediul social le favorizeaza... Cei

în fata carora se deschide viitorul, cei care trebuie sa posede iluziile reconfortante ale sperantei, nu ar trebui sa cunoasca

dezamagirea urii. Şi totusi, exista crime comise de copii, exista sinucideri în randul copiilor”.1

Datorita experientei negative, a educatiei deficitare, a deprinderilor antisociale, infractorul este un individ

instabil din punct de vedere emotiv - actional. În acest sens reactiile sale tradeaza discontinuitate, salturi nemotivate de la

o extrema la alta, inconstanta în reactii, slaba dezvoltare a emotiilor, fapt ce determina lipsa unei capacitati de

autoevaluare şi de evaluare adecvata, lipsa de obiectivitate fata de sine şi fata de altii.

2). Cautarea satisfactiei materiale sau morale în infractiune

Actul infractional, pe langa faptul ca reprezinta un pericol pentru societate, constituind un simptom de

inadaptare din punct de vedere etiologic pe de o parte şi o reactie atipica pe de alta parte, se mai caracterizeaza şi prin

aceea ca sub toate formele aduce un folos infractorului, il favorizeaza intr-o anumita masura, material sau moral. În

practica judiciara, de la micile infractiuni pana la marile escrocherii, delapidari, se pot vedea mobilele de interes imediat

sau indepartat, la fel de bine ca şi în crimele de mare violenta (asasinatele din gelozie sau razbunare) 1. Rezultatul nu

trebuie sa fie numaidecat unul material şi imediat, el poate fi un folos de ordin moral cu efecte mai indepartate în timp.

Prin urmare, caracteristice pentru orice infractor moral (doar alienatii comit infractiuni “dezinteresate”) sunt influentele

din mediul ambiant care exercita asupra lor o stimulare spre actiune cu mult mai mare ca în cazul omului obisnuit, ceea ce

determina caracterul atipic al reactiilor.

Aceasta stimulare excesiva provine atat din sensibilitatea deosebita a infractorului, cat şi din lipsa unor forme de conduita

adecvata.

3). A treia caracteristica a comportamentului infractorului este duplicitatea. Fiind constient de caracterul socialmente

periculos al actului, infractorul observa, planuieste şi executa pe ascuns infractiunea.

În ceea ce priveste cele doua manifestari ciudate ale comportamentului infractorului, lacunele tradatoare în planul de

executie şi reintoarcerea la locul faptei, acestea sunt determinate de frica de a nu fi descoperit, infractorul nu se simte în

siguranta, nu-şi poate aminti dacă totul a fost pus la punct, dacă nu cumva a comis o greseala. Din acest motiv nu poate

rezista impulsului de a se reintoarce la locul infractiunii, intoarecere care ii este fatala în cele mai multe cazuri.

Duplicitatea infractorului este o trasatura esentiala a comportamentului sau. El nu-şi dirijeaza atitudinea doar în

perioada în care comite fapta infractionala, ci tot timpul. El joaca rolul omului cinstit, cu preocupari cat mai diversificate.

Necesitatea tainuirii, a vietii duble, incepand cu utilizarea timpului şi pana la limbaj, evidentiaza o serie de caracteristici

specifice ce deosebesc infractorul de omul obisnuit.

Referitor la limbajul infractorilor, Damon Runyen arata ca nu se foloseste un alt timp decat prezentul şi ca plurarul este

intotdeauna inlocuit cu singularul.

29

4). Frustrarea este o stare emotionala resimtita de infractor în momentul în care este privat de unele drepturi şi

recompense atunci cand considera ca i se cuvin sau cand în calea obtinerii acestor drepturi se interpun obstacole.

Infractorii reactioneaza în mod diferit la situatiile frustrante, de la obtinerea şi amanarea satisfactiei pana la un

comportament agresiv. Cei puternic frustrati au tendinta sa-şi piarda autocontrolul actionand atipic, agresiv, inconstant şi

violent.1

5).Imaturitatea afectiva consta în faptul ca se recurge la comportamente infantile (accese de plans, crize) pentru obtinerea

unor placeri imediate, minore şi uneori nesemnificative.

6).Complexul de inferioritate este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficienta, de incapacitate

personala.

J.Pinatel are o ampla teorie asupra personalitatii criminale. El preia din conceptia lui Freud viziunea dinamica a

personalitatii - cele trei instante ale personalitatii : eul, supraeul şi sinele. Eul (Ego) sau constiinta de sine reprezinta

nucleul personalitatii şi este constituit din cunostintele şi imaginile despre sine, precum şi din atitudinile constiente sau

inconstiente fata de cele mai importante interese şi valori; Supraeul (Super-Ego) sau constiinta morala constituie expresia

existentei individului în mediul social; Sinele (Id) reprezinta un complex de instincte şi de tendinte refulate.

O alta influenta în constituirea teoriei personalitatii criminale o constituie procesul criminogen al trecerii la act preluat de

la de Greef conform caruia evolutia psihica a individului care comite o infractiune grava, cuprinde trei faze :

a) faza asentimentului temperat : în aceasta faza individul sufera o degradare progresiva a

personalitatii sale ca urmare a unor experiente esuate. Fiind convins de injustitia mediului social în care traieste nu mai

gaseste nici o motivatie de a respecta regulile sociale.

b) faza sentimentului formulat caracterizata prin faptul ca individul accepta comiterea crimei.

c) faza de criza în cursul careia este acceptata eliminarea victimei, cautand ocazia favorabila

pentru trecerea la atac.2

Pinatel accepta ideea existentei unei diferente de grad intre personalitatea infractorului şi personalitatea noninfractorului.

Pentru a evidentia aceasta diferenta Pinatel stabileste acele trasaturi psihologice care determina transformarea

asentimentului temperat în asentiment tolerat şi apoi trecerea la act.

J. Pinatel considera ca niciuna din trasaturile frecvent intalnite la infractori nu este suficienta sa

determine o anumita orientarea antisociala a personalitatii. Nici egocentrismul, nici labilitatea, nici agresivitatea şi nici

indiferenta afectiva, luate izolat, nu sunt specifice infractorului. Doar reunirea lor intr-o constelatie confera personalitatii

un caracter specific şi ii imprima o anumita orientare. Pinatel mentioneaza unele forme de evolutie psihica şi sociala, în

sensul ca persoana uneori parcurge un proces care duce la deplina maturizare.

La unii infractori se observa o stare de imaturizare sociala care se manifesta prin : neintelegerea şi

necunoasterea raspunderii sale fata de alti oameni, prin neluarea în seama a intereselor celorlalti; hotul, agresivul,

violatorul, nu inteleg, nu admit ca şi victima are anumite drepturi;

Pinatel sustine ca exista anumite componente psihice comune la infractori : nesuportarea vreunei

constrangeri, lipsa de autocontrol, impulsuri puternice, egoism, nerecunoasterea faptei comise. La acestea se mai adauga

instabilitatea afectiva şi posibilitatile intelectuale limitate.

30

Pinatel avanseaza ideea ca “în circumstante exceptionale orice om poate deveni delincvent”.Diferenta dintre delincventi

şi nondelincventi este pusa în evidenta de pragul delincventional, în sensul ca unii dintre nondelincventi au nevoie de

presiuni grave pentru a le provoca o reactie delincventionala, altii trec la actiunea de incitatie exterioara foarte usor. Spre

deosebire de acestia, delincventii nu asteapta ivirea unei ocazii ci şi-o procura, şi-o formeaza singuri.

Prin urmare, prin personalitate se intelege un camp larg de investigatii asupra fiintei umane concepute ca un

intreg.Personalitatea prezinta urmatoarele trasaturi : unitatea şi identitatea sa, vitalitatea, constientizarea, raporturile

individului cu mediul. În psihologie, sunt luate în calcul şi studiate temperamentul, aptitudinile şi caracterul, deoarece

sunt considerate ca adevarate unitati de baza ale personalitatii unui infractor, pot contribui la explicarea şi intelegerea

faptei concret savarsite şi stabilirea cat mai corect a masurilor de corectare adecvate.

Temperamentul exprima dinamica generala a persoanei, disponibilul sau energetic, care se

manifesta şi imprima o nota dominanta tuturor trasaturilor şi comportarii sale.

Pornind de la ideea ca temperamentul este componenta de baza a personalitatii, Hipocrit determina existenta a patru tipuri

temperamentale : sangvinic, melancolic, coleric şi flegmatic. Psihologia moderna a completat aceasta clasificare iar din

imbinarea tipurilor amintite, a dedus existenta mai multor tipuri de comportament : amorf, nervos, sangvin, coleric,

apatic, sentimental, flegmativ, pasionat.

Colericul - nelinistit, uneori impulsiv, miscari rapide, trairi afective intense, dar inegale, reactii

explozive, stapanirea de sine lasa de dorit, doarme agitat, capabil de sentimente puternice şi durabile.

Sangvinicul - nobil, cu o mare capacitate de adaptare la orice fel de imprejurari, vesel, energic, receptiv

la nou, are o vorbire clara, cu intonatii, cu posibilitati de pastrare a calmului.

31

Flegmaticul - linistit, lent în miscari, nu are reactii emotionale vii şi rapide, pare deseori idiferent,

vorbirea este monotona dar egala, isi pastreaza calmul în situatii dificile.

Melancolicul - sensibil, afectiv, timid, inchis, nehotarat, rezistenta scazuta la eforturile

intelectuale, slaba capacitate de concentrare, se adapteaza greu la situatii noi, mai putin prietenos.

În viata, tipurile temperamentale pure apar foarte rar. Cel mai frecvent se intalnesc comportamentele combinate în care

domina trasaturile unui anumit tip. Dupa conceptia lui C.G. Jung, exista doua orientari majore ale personalitatii :

- extravertitul, orientat cu precadere spre lumea externa, lumea obiectiva, are multi prieteni, este sociabil, ii place sa riste,

actioneaza sub inspiratia momentului, este impulsiv.

- introvertitul, este o persoana linistita, retrasa, este foarte rezervat, isi face planuri de viitor şi nu-i place sa actioneze sub

impulsul momentului.

Pentru psihologie este important sa se sublinieze ca temperamentul nu constituie decat o particularitate de forma şi nu de

continut a personalitatii şi, prin urmare, sub influenta unor factori exteriori diferiti, pe baza aceluiasi tip de temperament

se pot dezvolta caractere, atitudini şi comportamente cu totul diferite.

Aptitudinile reprezinta acele insusiri ale individului care conditioneaza reusita sau a caror lipsa poate explica nereusita.

Aptitudinile se formeaza sub influenta conditiilor de mediu.

Prin caracter se intelege ansamblul insusirilor psihice şi morale ale individului, manifestate în comportamentul şi

actiunile sale, în atitudinea şi pozitia sa fata de sine, fata de altii, fata de societate şi de valorile unanim recunoscute

ale acesteia.

Caracterul este influentat de temperament şi aptitudini, dar este determinat, în mod decisiv de conditiile şi factorii de

mediu în care traieste şi se formeaza individul.1

Desi din punct de vedere teoretic distinctia dintre temperament şi caracter este destul de precisa-temperamentul fiind

forma nativa de manifestare a continuturilor psihice, iar caracterul o organizatie dobandita a sentimentelor în jurul unui

obiect, persoane sau idei - atunci cand se incearca determinarea trasaturilor de temperament sau de caracter, apar

dificultati. Astfel, inhibitia este considerata ca fiind o trasatura de caracter, deoarece presupune un efort voluntar de a

opri anumite reactii, dar poate fi considerata şi o trasatura de temperament, o caracteristica a firilor introvertite. Aceeasi

problema exista şi în ceea ce priveste perseverenta.1

32

În determinarea personalitatii faptuitorului, trebuie sa se analizeze o serie de elemente precum :

- varsta infractorului : constituie una din trasaturile individuale ale personalitatii şi poate indica nivelul de dezvoltare bio-

psiho-sociala a individului. Luarea în considerare a varstei infractorului, atat a celei criminologice cat şi a celei mentale,

contribuie nu doar la explicarea unui anumit comportament ci şi la stabilirea mijloacelor de corectare. Astfel, cele mai

numeroase infractiuni sunt savarsite de catre persoane aflate la varsta adolescentei şi a tineretii, numarul infractiunilor se

reduce în cazul persoanelor de varsta matura şi scade odata cu inaintarea în varsta.

În ceea ce priveste structura calitativa a criminalitatii, se constata ca primelor perioade ale vietii le sunt specifice

infractiunile a caror savarsire presupune mai multa forta fizica, în timp ce varstei adulte ii este specifica savarsirea de

infractiuni care cer mai multa prudenta şi experienta de viata.

Pentru psihologia judiciara prezinta un interes deosebit infractiunile savarsite de minori.

- infirmitatile şi bolile somatice ale infractorului : fie congenitale, fie dobandite în cursul vietii

sau nu, constituie cauze ale comportamentului criminal şi nu pot explica decat în cazuri rare savarsirea unor infractiuni de

catre persoane aflate în asemenea situatii.

- particularitatile etnice şi rasiale ale infractorului : în general nu explica prin ele insele,

aspectele cantitative şi calitative ale fenomenului infractional.

In crminologia contemporana, dupa Seeling Manheim, Pinatel şi altii, aspectele principale care trebuie sa fie cercetate,

sunt :

a) evolutia ideilor şi teoriilor despe criminal, de la conceptiile antropologice (lombrosiene) pana la cele

biologice (ale lui Kinberg, de Greef), de la cele psihologice (J.Pinatel, Seeling) şi pana la cele sociologice (cum sunt cele

americane ale lui Shuterland).

b) caracteristicile generale ale criminalului, cum sunt trasaturile morfo-fiziologice, trasaturile

psihologice şi cele sociale; asemenea aspecte conduc la cercetari comparative intre criminali şi noncriminali.

c) tipurile de criminali (criminal pervers, criminal caracterial).

d) aspectele diferentiale ale criminalului (dupa varsta).

4.1.1. Disfunctii criminogene ale personalitatii

Orice deficienta, tulburare sau boala psihica poate determina devieri de la normele de conduita normala, devieri care pot

merge pana la cele mai grave incalcari ale legii penale.

Pentru evitarea unor grave erori precum trimiterea în judecata şi condamnarea unei persoane iresponsabile din punct de

vedere penal, trebuie sa se cunoasca cateva date elementare referitor la deficientele, tulburarile şi bolile psihice.

Nevrozele reprezinta un grup de tulburari, relativ usoare şi ireversibile, determinate de tulburari, reactii

variate cu caracter functional. Bolnavii sunt constienti de boala caracterizata prin conflicte intrapsihice la care participa cu

intensitate. De cele mai multe ori, nevrozele sunt insotite de stari de anxietate de diferite grade de intensitate.

Psihopatiile sunt deficiente psihice. Psihopatii isi pastreaza în intregime capacitatea de cunoastere, insa

în manifestarile lor se remarca instabilitatea, nestatornicia exagerata, impulsivitatea, incapatanarea, reactii anormale,

inclinatii spre acte de perversiune, comportari absurde. Faptele comise de psihopati sunt savarsite cu luciditate şi

discernamant, astfel incat din punct de vedere juridic sunt perfect responsabili.

Psihozele sunt categorii de afectiuni psihice variate a caror caracteristica principala o constituie

alterarea profunda a vietii psihice. Bolnavii savarsesc frecvent fapte antisociale dintre cele mai grave (ex: omoruri sadice

33

savarsite de schizofrenici şi epileptici) astfel incat, aceasta categorie de bolnavi trebuie sa se afle sub o permanenta

supraveghere.

4.1.2. Particularitati tipologice la infractori

În practica se constata ca fiecare infractor poate fi considerat ca fiind un caz particular, ca fiecare se

caracterizeaza printr-o serie de trasaturi fiziologice, psihologice şi atitudini sociale care nu se repeta intocmai la ceilalti

infractori. Astfel, unul este dominat de anumite tentatii şi interese materiale ( lacomie, bunuri), altul de tendinte şi interese

de afirmare de sine, de combatere sau supunere fata de altul. Prin urmare, cercetarea stiintifica şi cunoasterea infractorilor

este dificila şi nu se pot trage concluzii generale privind cauzele şi remediile criminalitatii.

Practica şi legea penala au solicitat sa se tina seama de existenta unor tipuri de infractori cum sunt infractorii minori -

infractorii majori, infractorii primari - infractorii recidivisti.

În aceasta situatie, criminologia moderna a recurs la stiinta tipologiei “care se ocupa cu clasificarile în tipuri şi criteriile

dupa care acestea se fac” 1, cu descrierea tipurilor şi metodelor prin care acestia pot fi determinati. Astfel, se

preconizeaza existenta unor grupe de persoane, a unor categorii de infractori, iar persoanele care alcatuiesc un asemenea

grup prezinta trasaturi asemanatoare. Aceste persoane apartin aceluiasi tip.

Prin urmare, tipul este o idee, o schema, un concept care reprezinta pe toti cei care au asemenea trasaturi şi fac parte

din aceasi grupa sau categorie, o totalitate de trasaturi caracteristice, distinctive, ale unui grup social, profesional, etc .

Tipul presupune :

a) o totalitate de trasaturi moral-psihologice;

b) trasaturile sunt caracterizante; cel care le intruneste are un anumit profil

c)trasaturile sunt comune unui grup de oameni.

Exista o tipologie juridica dupa felul infractiunilor juridice. Dupa acest criteriu, cei care savarsesc infractiunii contra vietii

sunt ucigasi, asasini, cei care savarsesc infractiuni contra bunurilor sunt hoti, talhari, delapidatori, cei ce savarsesc

infractiuni de fals sunt falsificatori. Aceasta tipologie juridica penala este utila şi folositoare, insa, din punct de vedere

criminologic este necesara o caracterizare şi o tipologie a criminalilor din interior, dupa datele şi trasaturile caracteristice

ale infractorilor, datorita carora au savarsit anumite infractiuni şi nu altele. Prin urmare, s-a ajuns la anumite feluri de

tipuri de infractori, la o tipologie criminologica.

A. O prima delimitare pune în evidenta diferentele dintre infractorii organizati şi infractorii dezorganizati.

Astfel, infractorii organizati (cei care isi premediteaza actiunea) au, de obicei, inteligenta peste medie, metodic şi

viclean, iar crimele lui sunt bine gandite şi cu atentie planuite. Crima, este de obicei comisa în afara zonei unde locuieste

sau lucreaza, autorul dand dovada de mobilitate şi calatorind mai multi kilometri decat o persoana obisnuita.2

34

PROFILUL PSIHOCOMPORTAMENTAL CARACTERISTIC AL

CRIMINALULUI ORGANIZAT ŞI AL CELUI NEORGANIZAT

Organizat Neorganizat

Scor ridicat al inteligentei Scor scazut al inteligentei

Competenta sociala Inadecvat social

Calificare profesionala Necalificat

Competenta sexuala Incompetent sexual

Statut social ridicat Statut social scazut

Loc de munca stabil (tatal) Fara loc de munca (tatal)

Educatie inconsecventa în

copilarie

Educatie dura în copilarie

Tip controlat în timpul

comiterii faptei

Tip anxios

Consum de alcool Consum minim de alcool

Stres situational (agitatie) Sters situational minim

Traieste cu un partener Traieste singur

Mobilitate mare (masina buna) Traieste sau lucreaza în

apropierea locului crimei

Urmareste crima (în presa) Intderes minim fata de

eveniment

Isi poate schimba locul de

munca/orasul

Schimbare semnificativa de

comportament (abuz de droguri/alcool,

religiozitate)

35

DIFERENTE PSIHOCOMPORTAMENTALE INTRE CRIMINALUL

ORGANIZAT ŞI CEL NEORGANIZAT

(perspectiva modului de operare – ecuatia interpersonala în cuplul penal victima-agresor)

Organizat Neorganizat

Planuieste atacul Atac spontan

Victima/locul este

necunoscut

Victima/locul este cunoscut

Personalizeaza victima Depersonalizeaza victima

Controleaza conversatia Conversatie minima

Locul crimei reflecta

pierderea controlului

Locul crimei este neingrijit,

intamplator

Cauta victime docile Victima este aleasa brusc, intamplator

Constrange victima Constrangere minima

Viol agresiv inainte de

moartea victimei

Actul sexual dupa moartea victimei

Cadavrul este ascuns Cadavrul este lasat la vedere

Arma/urme absente Arma & urme prezente

Transporta cadavrul Cadavrul ramane la locul crimei

Victimele sunt oameni pe care-i poate controla prin manipulare sau dominare, de obicei straini, cu care are

ceva trasaturi comune.

Infractorul este considerat sociabil şi foloseste abilitatile verbale pentru a-şi manipula victimele şi pentru a prelua

controlul asupra lor. Este constient de gravitatea faptei savarsite şi este increzator în abilitatile sale în confruntarea cu

anchetatorii. Urmareste reportajele de stiri privind crima şi frecvent ia un obiect personal al victimei pe care il poate folosi

pentru a retrai evenimentul sau pentru a-şi continua fantezia.

Controlul sexual asupra victimei joaca un rol important în scenariul sau. El evita sa lase dovezi şi, de obicei, isi aduce

propria arma.

Cadavrul este, de cele mai multe ori mutat de la locul crimei pentru a preveni descoperirea prin transportarea intr-un loc

unde poate fi bine ascuns.

Spre deosebire de aceasta prima categorie, infractorii neorganizati (cei care nu-şi premediteaza actiunea) au ,de obicei,

inteligenta sub medie, este singuratic, necasatorit, traieste fie singur, fie cu o ruda, în vecinatatea locului crimei. Are

dificultati în a stabili relatii interpersonale şi este descris ca un inadaptat social.

Infractorul actioneaza impulsiv şi, de obicei, va selecta o victima din propria lui zona geografica. Nu poseda vehicul şi

evita oamenii. De obicei, este descris ca un incompetent din punct de vedere sexual, locul crimei va fi dezorganizat.

Agresorul dezorganizat, de obicei, isi depersonalizeaza victima prin mutilare faciala sau o raneste în exces. Alte acte

sexuale sunt indeplinite dupa moartea victimei.

36

Locul mortii şi locul crimei coincid în general şi, de obicei, nu exista nici o incercare de a ascunde cadavrul. Dacă

cadavrul a fost mutilat, este posibil ca autorul sa pozitioneze victima intr-o maniera speciala, care are semnificatie pentru

el. De cele mai multe ori arma crimei este lasata la locul faptei.

S-a incercat conturarea portretului personalitatii criminale şi în functie de alte criterii :

a) în functie de gradul de constientizare şi control al comportamentului :

- infractori normali;

- infractori anormali.

b) în functie de tendinta de repetare a actiunilor criminale :

- infractori recidivisti;

- infractori nerecidivisti.

c) în functie de gradul de pregatire infractionala :

- infractori ocazionali;

- infractori de cariera.1

B. În functie de modul în care personalitatea infractorului afecteaza comportamentul lui criminal, L.Yablonski

diferentiaza urmatoarele categorii de criminali :

1. Criminali socializati - cei care prezinta tulburari emotionale. Ei devin criminali datorita contextului social în cadrul

caruia invata regulile şi valorile deviante. Acesti criminali apar mai mult drept violatori ai proprietatii decat criminali

violenti.

2. Criminali neurotici - cei care comit fapte infractionale datorita compulsiunilor neurotice. Tipic neuroticilor este faptul

ca sunt constienti ca exista ceva rau în ceea ce priveste gandirea şi comportamentul lor. Principalul simptom al nevrozei

este anxietatea.

3. Criminali psihotici - sunt indivizi cu dezordini severe ale personalitatii care au o perceptie complet distorsionata asupra

societatii. Nu-şi planifica crima şi pot comite cele mai bizare şi lipsite de sens acte criminale.

4. Criminali sociopati - prezinta o personalitate egocentrica; sunt lipsiti de compasiune fata de ceilalti. Ei pot usor

victimiza pe altii cu un minim sentiment de anxietate sau vinovatie.

V. Dragomirescu considera ca structura personalitatii poate sa apartina uneia dintre urmatoarele categorii :

- personalitate matura ;

- personalitate nevrotica - prezinta personalitati de inadaptare prin caracterul instabil sau

contradictoriu şi tendinte de conduita agresive complicate sau disimulate;

- personalitate psihopatica - prototipul comportamentului deviant prin trasaturi ce evidentiaza

inadaptarea în mediul social de origine.

- personalitate psihotica;

- personalitate dementiala - comportament agresiv, impulsiv, instabil.

37

C. În functie de gradul de pregatire infractionala, L. Yablonski diferentiaza doua categorii de infractori :

1. Criminalii situationali - caracterizati prin faptul ca :

- se confrunta cu o problema care solicita actiunea;

- aleg actiunea care constiituie o violare a legii;

- au fost prinsi, arestati, condamnati şi li s-a oferit statutul de criminali;

- pana la comiterea infractiunii s-au supus sistemului normativ al societatii.

2. Criminalii de cariera - se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi :

- crima este mijlocul principal de asigurare a traiului;

- isi formeaza deprinderi tehnice şi modalitati de actiune pentru comiterea infractiunilor asupra

proprietatii;

- isi dezvolta atitudini favorabile pentru infractiune şi nefavorabile pentru societate;

- pentru el inchisoarea este o scoala a crimei;

- din punct de vedere psihologic nu prezinta caracteristici care sa-l diferentieze de noncriminali.

Referitor la crima prin violenta, Yablonski stabileste urmatoarele categorii ale structurilor de violenta :

1. violenta legala, aprobata, rationala (actiunea unor soldati în razboi).

2. violenta ilegala, aprobata, rationala (violenta unui sot inselat asupra concubinului sotiei

tinde sa fie aprobata).

3. violenta ilegala, neaprobata, rationala (infractiunea pentru castiguri materiale).

4. violenta ilegala, neaprobata, irationala (crimele bizare, lipsite de sens).

D. Ion Oancea realizeaza o tipologizare care cuprinde urmatoarele categorii de infractori :

1. Criminalul agresiv (violent) este autorul crimelor violente, brutale şi cu consecinte multiple (ex: omoruri simple sau

calificate, lovituri cauzatoare de moarte, vatamari corporale simple sau grave, incendii intentionate, unele calomnii grave,

unele violente morale continue care imping victima la sinucidere).

Din punct de vedere psihic, se caracterizeaza prin saracia de sentimente, de simpatie fata de alti oameni, prin stari de

manie, printr-un comportament agresiv şi ostil fata de ceilalti.1

2. Criminalii achizitivi comit crime contra proprietatii, contra bunurilor, valorilor banesti. În practica au primit denumiri

dupa unele crime savarsite : hoti (pentru furt), talhari (pentru talharie), sarlatani (pentru inselaciune), delapidatori

(delapidare), falsificatori (pentru fals), mituitori, traficanti (mentru acte de coruptie).

Trasaturile comune ale criminalilor achizitivi sunt :

a) sa efectueze actiuni ce privesc bunurile, valorile materiale;

b) actiunile constau în luarea, insusirea, folosirea acestora;

c) în scop de castig, de apropiere, în folos propriu.

3. Criminalul caracterial prezinta structuri şi tulburari ale vietii afective şi active. Caracteristici :

a) o anumita tendinta sau impulsiune afectiva (ex: agresivitatea) se dezvolta în mod pronuntat şi domina

intreaga personalitate, iar vointa şi controlul de sine nu le pot opri.

38

b) exista o tulburare partiala a psihicului persoanei;

c) din punct de vede mental, omul isi da seama de ceea se face, este lucid şi responsabil.

În literatura de specialitate, criminalii caracteriali sunt de mai multe feluri :

a) Criminali psihopatici :

- tipul orgolios (paranoic) caracterizat prin orgoliu, trufie; comite acte de violenta;

- tipul pervers, nemilos; comite acte infractionale, de cruzime;

- tipul nervos (hiperemotiv) caracterizat prin iritabilitate excesiva; comite acte de conflict;

- tipul oscilant, agitat şi schimbator caracterizat printr-o stare de agitatie; comite acte de violenta sau neglijenta.

- tipul schizoid (introvertit) comite acte de imprudenta;1

b) Criminali psihonevrotici :

- tipul psihostenic caracterizat prin stari de indoiala, teama, inactiune;

- tipul neurostenic, sensibil la oboseala, ipohondru;

- tipul isteric.

4. Criminalul lipsit de frane sexuale

Infractiunile în legatura cu viata sexuala sunt cele mai periculoase şi cu urmari individuale şi sociale la fel de periculoase.

Violul, raportul social de orice natura cu o alta persoana prin constrangerea acesteia sau în imposibilitatea de a se apara ori

de a-şi exprima vointa (art. 197 C.p.), raportul sexual cu o minora, incestul produc indignare.

Aceste fapte sunt savrsite de persoane lipsite de simt moral şi grija fata de victima, de catre persoane brutale.

Exista mai multe categorii de infractori sexuali :

- cei care savarsesc fapta fata de o minora;

- cei care savarsesc fapta fata de persoane aflate în imposibilitatea de a se apara;

- cei care savarsesc fapta fata de rudele apropiate;

- cei care savarsesc fapta fata de un partener de acelasi sex.

Criminalii care utilizeaza procedee şi mijloace anormale şi patologice sunt :

- sadicul;

- masochistul.

5. Criminalul profesional face din infractiune un mijloc de existenta. Criminalii profesionali se impart în doua categorii

a) Criminalul profesional pasiv - este cel care nu munceste şi nu-şi castiga existenta

prin munca, ci din savarsirea de infractiuni. Ceea ce-l caracterizeaza sunt : nivelul scazut de inteligenta, capacitatea redusa

de rezolvare a dificultatilor zilnice;

b) Criminalul profesional activ - isi castiga existenta prin savarsirea de infractiuni

precum : traficul de femei, falsificarea de bani, uz de fals. Ca trasatura de personalitate, acest tip de criminal este cu un

nivel de inteligenta normala sau ridicata.

Caracteristicile pentru infractorii profesionisti sunt :

- incapacitatea psihica de a desfasura o munca sociala sustinuta;

- starea de continua neliniste, irascibilitate (tendinta spre vagabondaj şi aventuri);

- lipsa de cultura;

- uzanta continua a alcoolului;

- traiesc în prezent;

39

- se supraapreciaza;

- se eschiveaza de sub orice coercitie moral-sociala;

- au cutezanta nemasurata;

- insensibili, egoisti;

- lipsa de scopuri sociale superioare şi proiectate în timp.1

6. Criminalul ocazional comite crime sub influenta tentatiilor provocate de mediul exterior. Trasaturi caracteristice :

- conduita buna pana la comitterea faptei;

- comiterea faptei datorita imprejurarilor;

- nu recidiveaza.

7. Criminalul debil mintal:

O trasatura specifica debilului consta în limitele restranse de a tine seama de reactiile celorlalti. Infractorul debil, odata

prins asupra infractiunii neaga realitatea.

O alta caracteristica este lipsa de prevedere a debilului asupra savarsirii şi urmarilor crimei.

Debilul mintal are o gandire infantila, se descurca greu în activitatea sa, este egocentric, vede totul prin prisma proprie,

dar nu se poate transpune în situatia altuia, nu are control de sine şi nu se poate adapta usor la viata sociala.

8. Criminalul recidivist este cel care comite în mod repetat crime.

Caracteristic recidivistului este faptul ca a mai comis infractiuni care se pot dovedi cu actul de condamnare, cu inscrierea

în registrul de cazier judiciar sau cu detinerea la penitenciar.

În cazul acestui tip de criminal nu este vorba de o tendinta ereditara spre crima, ci de o tendinta dobandita, indreptata intr-

o directie criminala.1

Dupa lege, recidivistii sunt de doua feluri : unii, care dupa ce au fost condamnati pentru prima infractiune, savarsesc din

nou alte infractiuni, recidivisti postcondamnatorii şi altii, dupa ce au executat pedepse pentru prime infractiuni, comit din

nou alte infractiuni, recidivisti post executorii.

În materia recidivei sunt interesante ideile dezvoltate de Eysenck.

Problema psihologica pe care Eysenck incearca s-o lamureasca este cea a “paradoxului criminal”. De ce infractorul, şi

mai ales recidivistul, comite actele sale cand stie ca în cele din urma va fi pedepsit?2

Intrebarea este, cu atat mai justificata, cu cat Eysenck considera omul o fiinta eminamente orientata spre hedonism şi, cu

toate acestea, nu evita faptele care duc în ultima analiza la cele mai mari neplaceri.

Pentru a explica acest paradox, Eysenck se refera la “legea secventei temporale”, stabilita de psihologul american O.H.

Mawrer, dupa care : “un anumit act (infractional) uman este determinat nu numai de consecintele lui, cat de aparitia

în timp a respectivelor consecinte”. Astfel, “cand o actiune are doua consecinte, una premiala (pozitiva) şi alta de

sanctiune (negativa), ambele consecinte fiind (teoretic) egale ca pondere (echitabile), atunci situatia (conflictuala) se

rezolva în functie de consecinta probabila cea mai apropiata (ca aparitie în timp).

În cazul unui act infractional, consecinta imediata este premial pozitiva, în sensul ca da o satisfactie imediata morala

sau materiala, cata vreme sanctiunea legala este mai indepartata în timp şi comporta un grad de incertitudine.”

40

Potrivit cercetatorului italian Giacomo Canepa care a facut studii asupra recidivistilor şi altor categorii de infractori

cu tendinte de a comite acte antisociale grave, se observa :

- tendinta de a percepe realitatea intr-un mod neobisnuit şi deformat, în sensul ca toti cei din jur sunt considerati a fi

dusmani.

- prezenta unor manifestari de indecizie şi incertitudine interioara.

- lipsa de capacitate de a se vedea pe sine în mod realist.

- imaturitate intelectuala.

- impulsivitate marita, agresivitate.

- indiferenta afectiva.

- egocentrism.

- tendinta de opozitie.

- scepticism.

- rezistenta scazuta fata de stimuli.

9. Criminalul ideologic (politic) :este persoana care avand anumite idei şi convingeri politice, stiintifice sau religioase,

comite datorita acestor idei fapte care aduc atingere legilor existente intr-un stat.

- mobilul faptelor savarsite este reprezentat de dorinta de schimbare în bine a unui regim

politic; el nu e determinat în faptele sale de mobiluri personale.

- considera ca luptand pentru o idee politica, religioasa, isi face datoria.

10. Criminalul alienat : nu raspunde penal şi nu i se pot aplica pedepse, ci doar unele masuri de siguranta, masuri

medicale prevazute de lege.

Se caracterizeaza prin tulburari grave care cuprind intreaga lor viata psihica. Infractorul alienat nu este stapan pe dorintele

şi emotiile sale, nu are control de sine şi nici constiinta starii lui astfel incat este iresponsabil şi nu raspunde penal.

În functie de cauza, criminalul alienat este de mai multe feluri :

- criminalul paranoic - are la baza psihoza paranoia.

- criminalul schizofrenic - determinat de boala schizofrenica.

- criminalul maniaco-depresiv - urmare a psihozei maniaco-depresive

E. În functie de modul de operare se distinge :

a) infractori de ocazie care savarsesc infractiunea sub presiunea unor nevoi materiale

intamplatoare sau pentru satisfacerea unor dorinte irezistibile. Ei nu cauta ocazia, ci profita de o situatie accidentala

(insusirea lucrului pierdut, furturi ale unor bunuri nepazite, lovirea unei persoane).

Dupa savarsirea faptei, starea de surescitare şi lipsa de experienta le provoaca o stare de emotivitate, nesiguranta şi de

lipsa de rezistenta fata de organele de ancheta ceea ce inlesneste obtinerea declaratiilor care pot duce la descoperirea

adevarului.

b) infractorii de obicei sunt cei la care savarsirea faptelor a intrat în deprinderea lor. Ei cauta

ocazia savarsirii infractiunilor şi-şi creaza conditiile favorabile. În raport cu genul infractiunii în care opereaza, fiecare are

un mod caracteristic, un stil personal (modus operandi).

Vor avea o stare de tensiune psihica mai redusa în timpul savarsirii infractiunii; dupa comiterea faptei insa, teama de

sanctiune este foarte puternica. Folosesc orice mijloace pentru a deruta ancheta şi deseori joaca rolul de invinuiti pe

nedrept.

41

4.1.3. Caracteristici psihologice ale diferitelor categorii de infractori

Cunoasterea cat mai exacta a profilului personalitatii infractorului permite atat organizarea unui

program diferentiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reintegrare în societate, cat şi posibilitatea anchetatorilor

de a stabili adevarul.

Cersetorul actioneaza prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimica şi constructie adecvata. Pentru

a atrage atentia utilizeaza metode precum : modularea vocii, invocarea unor mari necazuri. Eventualele infirmitati sunt

subliniate cu grija şi apoi fie etalate ostentativ, fie sugerate discret. Acest tip de infractori profita de orice sentiment sau

interes al publicului, fiind un bun cunoscator empiric în sesizarea şi exploatarea trasaturilor psihologice ale celor de la

care cersesc.

Hotul savarseste cea mai primitiva actiune infractionala. Are un spirit de observatie bine dezvoltat,

mijloacele de operare sunt ingenioase. Sistemul de a actiona intr-o situatie sau alta se imprumuta prin imitatie sau în cazul

elaborarii proprii devide frecvent, şi de multe ori aplicat în situatii inadecvate, ceea ce favorizeaza descoperirea lui.

Inclinatia spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori mizeaza pe elemente cu extrem de putine sanse de

reusita. Reactia tipica este debarasarea de obiectul furat şi fuga.

Spargatorul se caracterizeaza prin operarea în banda şi prin utilizarea fortei ca mijloc de aparare în caz

de surprindere.Utilizand violenta în aparare, spargatorii, se apropie de talhari, iar prin faptul ca tind sa-şi insuseasca

bunuri, de hoti.

Talharul - activitatea sa se caracterizeaza prin violenta şi cruzime, desi recurge la asasinat doar în caz

de nevoie şi de multe ori în scop defensiv.

Infractorul intelectual - escrocul, falsificatorul, santajistul. Principala arma de atac a infractorului

intelectual este minciuna. Se caracterizeaza printr-o elasticitate a gandirii, prin posibilitatea de a descoperi rapid

slabiciunile victimei şi prin solutii rapide care duc la eschivare şi iesirea din incurcatura.

Asasinul - cel mai odios şi mai nociv infractor. Este egocentric, dominator, avand o capacitate de

rationalizare scazuta, instabil, superficial în contactul afectiv. Comiterea infractiunii devine posibila datorita intrarii

individului intr-un mediu care ofera situatii conflictuale de la care el nu stie sau nu poate sa se sustraga.

Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de compasiune fata de ceilalti. Aceasta

insensibilitate nu este innascuta, ci se castiga ca urmare a modului de viata dus.1

Indiferent de categoria de infractori, toti au tendinta de a se sustrage identificarii.

Starea de tensiune psihica provocata de actiunile de savarsire a infractiunii şi teama de a nu fi descoperit şi de a nu

suferi sanctiuni legale, provoaca anumite procese psihice care genereaza o stare de neliniste, de nesiguranta, de lipsa

de control normal asupra comportarii, care explica o serie de greseli în atitudinile şi declaratiile infractoruilui şi care,

de cele mai multe ori, vin în ajutorul justitiei.

Pentru a-şi atinge scopul, infractorul adopta mai multe strategii : fie isi creaza alibiuri care sa dovedeasca ca era

imposibil ca el sa fi savarsit infractiunea, fie inlatura probele care-l incrimineaza, dispare de la domiciliu sau insceneaza

alte infractiuni ori comite infractiuni mai putin grave. Remuscarile sunt specifice la infractorii de ocazie şi uneori la cei

din obisnuinta,iar marturisirile le fac din proprie initiativa,dar de cele mai multe ori se prezinta sub forma de

confesiuni,facute unor persoane apropiate,rude,prieteni.

42

Trebuie subliniat insa ca,psihologia infractorului,care determina comportarea sa,este deseori puternic influentata de

impresia pe care i-o face anchetatorul,care,la randul sau este determinata de comportarea acestuia.Dacă impresia este ca

anchetatorul este un om superior,obiectiv,bine pregatit şi de o inalta moralitate,infractorul va fi convins ca este mai bine sa

spuna adevarul; din contra, dacă impresia este de superficialitate, nepregatire, neseriozitate, neobiectivitate, rezultatul este

contrar.

Astfel,determinarea corecta a tipului de infractor şi cunoasterea carac teristicilor personalitatii acestuia de catre anchetator

este esentiala pentru stabilirea adevarului.

B – Anchetatorul - psihologie şi portret -

4.2. Caracteristici esentiale ale personalitatii anchetatorului

În anchetarea invinuitului sau a inculpatului, ca de altfel, în intreaga activitate de realizare a actului de justitie, un rol

important il are personalitatea magistratului, a celorlalti juristi sau a organelor de cercetare, chemati sa afle adevarul, sa

pronunte o solutie temeinica şi legala intr-o anumita cauza.

Referitor la personalitatea anchetatorului sau a magistratului, în acceptia sa psihologica, trebuie amintite sustinerile unor

importanti specialisti în psihologie judiciara, potrivit carora : “Un bun magistrat ar trebui sa aiba intelepciunea lui

Solomon, logica lui Aristotel, rabdarea lui Hristos, generozitatea stiintifica a lui Pasteur şi inventivitatea lui

Edinson”.1.

Abordand problema personalitatii, în contextul tacticii interogatoriului, trebuie precizat ca nu doar calitatile ca atare ale

magistratului prezinta importanta, ci, mai ales, procesul de autocunoastere şi de adaptare a trasaturilor de personalitate a

comportamentului anchetatorului, la fiecare situatie concreta.

În timpul ascultarii, ca şi în intreaga perioada a cercetarii unei fapte penale, anchetatorul este obligat sa dea dovada de

corectitudine, rabdare, atentie, demnitate, intelegere. El trebuie sa aiba totodata, puterea sa recunoasca şi sa-şi controleze

anumite trasaturi ale personalitatii de natura sa aiba consecinte negative asupra cercetarilor precum : nervozitatea,

superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calitati, tendinta de exagerare, de suspectare a oricarei persoane

audiate, indiferent de calitatea acesteia.2

Dintre multiplele calitati care se cer persoanei chemate sa participe la infaptuirea justitiei, importante sunt :

a) Creativitatea în gandire, în sensul evitarii schemelor fixe, a sabloanelor, nici o fapta,

imprejurare sau persoana nefiind asemanatoare cu alta.

b) Capacitatea de prelucrare cu obiectivitate şi simt critic a tuturor datelor, informatiilor

obtinute în timpul urmaririi penale.

c) Capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultata.

d) Evitarea exagerarilor în interpretarea declaratiilor sau a pozitiei adoptate de persoana

ascultata în calitate de invinuit.

e) Controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie fata de cel ascultat în calitate de

invinuit sau inculpat.

Printre factorii de calitate este importanta capacitatea de evitare a asa- numitei deformari profesionale

care poate conduce la exagerari în interpretarea declaratiei şi a atitudinilor unor persoane de buna credinta care se

manifesta intr-un mod aparent suspect, datorita tensiunii psihice (balbaiala, neclaritate în expunere).

43

Un alt aspect important este cel al controlarii sentimentelor de simpatie sau antipatie fata de invinuit

sau inculpat. Exista, astfel, infractori care trezesc sentimente de mila sau de repulsie cu importante consecinte asupra

subiectivitatii în care se efectueaza ascultarea.

Referitor la permisivitate, prin care se intelege acceptarea constienta sau inconstienta a unui individ de

a fi studiat psihologic de catre interlocutorul sau, trebuie sa se faca unele precizari. Organul judiciar poate influenta

permisivitatea invinuitului nu doar prin prima impresie pe care o produce, ci, şi prin modul în care abordeaza cazul.

Şi cel interogat il studiaza pe anchetator cu o motivatie poate mai puternica decat aceea cu care este

studiat invinuitul de catre anchetator. Astfel, un anchetator competent, perseverent, ferm, cu experienta, face parte din

categoria celor considerati “periculosi” de catre infractori care sunt familiarizati cu ancheta.

Cel care conduce ascultarea trebuie sa se lase cat mai putin studiat de invinuit, acesta, de obicei, fiind atent la reactiile

anchetatorului, urmarind sa vada ce impresie fac declaratiile, sau sa deduca ce informatii detine organul judiciar în

legatura cu obiectul ascultarii.

Prin urmare, pentru realizarea activitatii de solutionare a cauzelor penale, este necesar, pe langa o

serioasa pregatire juridica, constiinciozitate şi perseverenta, abilitate în abordarea tuturor aspectelor în aflarea adevarului.1.

În principal, munca anchetatorului are doua etape fundamentale :

a) stabilirea adevarului prin administrarea probelor materiale şi testimoniale;

b) aprecierea în ansamblu a materialului strans.

Felul în care vede fiecare element al infractiunii, modul în care apreciaza semnificatia fiecarui fapt în

parte, a fiecarei urme sau a fiecarui document, modul în care completeaza lacunele şi intregeste prin activitatea sa mintala

(ipoteza) intregul act evidentiaza calitatile perceptive, observative, imaginative şi cele de gandire ale anchetatorului.

Fiecare din aceste procese psihice se desfasoara diferit de la un anchetator la altul şi reflecta, pe de o parte, apartenenta lui

la un tip de observatie (tipul analitic), iar pe de alta parte experienta anterioara şi capacitatea de a valorifica aceasta

experienta.

Incepand din primul moment al perceperii elementelor cu care va lucra (urme, indicii, documente),

orice anchetator va sesiza diferentiat esentialul de neesential, adaugand la realitatea obiectiva sau omitand din aceasta

realitate fapte şi date în conformitate cu tipul perceptiv, observativ şi asociativ caruia ii apartine. Pornind de la acte şi

fapte, anchetatorul emite o ipoteza sau mai multe ipoteze pe care le verifica, retinand pe cele plauzibile, care apoi devin

premise pentru concluziile finale.2

Pe parcursul acestei etape se remarca perseverenta cu care verifica cu maximum de rigurozitate toate

variantele pentru a putea exclude cu certitudine orice posibilitate de eroare şi mobilitatea în gandire care ii permite, în

orice faza s-ar afla, sa abandoneze unele ipoteze şi sa adopte altele. Perseverenta se refera, astfel, la cautarea neobosita a

adevarului şi nu incapatanarea în a-şi justifica cu orice pret propriile presupuneri.1

Cea de-a doua etapa a muncii anchetatorului consta în aprecierea în ansamblu a materialului strans şi

formularea concluziilor. Claparede arata ca fata de un material ce urmeaza a fi judecat se poate stabili existenta a trei

perechi de tipuri de judecare :

a) tipul decis - tipul ezitant;

b) tipul prudent - tipul pripit - nepasator;

c) tipul obiectiv - tipul subiectiv.

44

Cu privire la raspunsul final Claparede sustine ca exista trei chestiuni fundamentale :

a) Acuzatul a comis în realitate actul incriminat ?

b) Actul incriminat este pedepsit de Cod şi în care din prevederile codului s-ar putea incadra

faptul?

c) Este acuzatul chiar vinovat de a fi comis actul incriminat ?

La prima intrebare, se presupune printr-o judecata temeinica a probelor materiale şi testimoniale ce alcatuiesc dosarul

cauzei.

La cea de-a doua intrebare, raspunde clar codul penal, presupunand ca s-a raspuns la prima intrebare cu maximum de

inteligenta şi corectitudine.

În ceea ce priveste cea de-a treia intrebare, raspunsul depinde în mare masura de atitudinea anchetatorului fata de invinuit

sau inculpat.2

4.2.1. Aspecte psihologice cu privire la calitatile anchetatorului.

Exigentele legale cer anchetatorului cunoasterea temeinica a dispozitiilor legii penale şi procesual

penal, a drepturilor fundamentale ale omului, a modului în care legislatia permite abordarea procedeelor de tactica şi

metodica în efectuarea anchetei judiciare.

Exigentele morale vizeaza raportarea reala şi sincera a anchetatorului la valorile umane cu privire la

adevar, dreptate, justitie, buna-credinta.

Exigenetele de competenta se refera la pregatirea moderna de specialitate, experienta şi abilitatea

anchetatorului de a utiliza tehnologia judiciara în solutionarea cauzelor judiciare.

4.2.2. Calitati psiho-intelectuale şi moral-afective ale anchetatorului

Gandirea este un proces psihic de integrare a informatiei la nivel conceptual prin care subiectul “devine

capabil sa depaseasca limitele hic et nunc ale perceptiei şi sa patrunda mai adanc, nu atat constatativ, cat mai ales

comprehensiv-explicativ în esenta realitatii”.1

Memoria este ceea ce se obtine în urma operatiilor de stocare şi conservare a informatiei despre starile

surselor externe şi despre actiunile şi trairile subiective în raport cu ele. Memoria ocupa un loc distinct şi esential în

procesul de coroborare şi verificare a probelor.

Integritatea sensoriala are în vedere conditia fiziologica normala a analizatorilor anchetatorului, fiind

cunoscut faptul ca “valorile functiei sensibilitatii sunt supuse unor oscilatii ca urmare a fenomenelor de adaptare, depresie,

oboseala, involutie, evolutie, sau a celor de sensibilizare, contrast, invatare.2

Prin urmare, anchetatorul trebuie sa aiba o stare de sanatate corespunzatoare, sa dispuna de o mare capacitate de efort

voluntar şi sa fie lipsit de prejudecati sau de sentimente de dusmanie fata de persoana anchetata.

Buna-credinta trebuie sa conduca la solutii temeinice şi legale atat în activitatea de urmarire penala, cat şi în cea a

instantelor judiciare. Astfel, buna-credinta consta în :

- intentia dreapta : solutionarea cauzelor doar pe baza unor probe certe; obiectivitate.

- diligenta : evitarea abuzurilor; solutionarea cauzelor judiciare în limitele legale.

45

- liceitatea : utilizarea în ancheta judiciara doar a probelor admise de lege; respectarea

garantiilor procesuale, a prezumtiei de nevinovatie, a drepturilor omului.

- abtinerea de la producerea prejudiciilor : sesizarea şi inlaturarea posibilelor vicii în

activitatea de urmarire penala.3

4.2.3. Intima convingere şi eroarea judiciara

Intima convingere reprezinta starea psihologic-intelectuala şi moral-afectiva a persoanelor chemate sa

aplice legea bazata pe buna sa credinta şi în acord cu constiinta lor morala prin utilizarea mijloacelor legale şi în stabilirea

masurilor legale consecutive starilor de fapt stabilite. Intima convingere, ca sursa de eroare, vizeaza atat activitatea

judecatorului, cat şi activitatea organelor de cercetare penala, activitate care se reflecta în actul prin care vor dispune :

rezolutie, proces-verbal, ordonanta, organul de urmarire penala (fie cel de cercetare, fie procurorul) va lua decizii în raport

cu intima sa convingere.

4.2.4. Tipuri de anchetatori

Perspicacitatea, spiritul de observatie, insistenta, subtilitatea deductiilor şi sintezelor, rapiditatea sesizarii unor relatii şi

forta argumentarii logice formeaza intuitia profesionala. Un bun anchetator trebuie sa fie o persoana careia sa-i placa sa

lucreze cu oamenii, sa reuseasca sa castige increderea şi respectul celui ascultat.

De asemenea, trebuie sa aiba capacitatea de a se exprima clar, de a discuta inteligent şi de a adapta atitudinea în raport cu

categoriile de invinuiti : vanitosi, orgoliosi, sensibili la flatare.

Printre calitatile profesionale ale anchetatorului se remarca : obisnuinta de a privi interlocutorii în ochi pe tot parcursul

acultarii, sondandu-le şi interpretandu-le corect comportamentul; deprinderea de a asigura anchetei linistea şi intimitatea

necesara; deprinderea de a avea incredere în capacitatea personala, de a fi calm şi echilibrat, precum şi taria morala de a

mai insista atunci cand s-a ajuns la concluzia ca totul este în zadar.

În urma studierii comportamentului anchetatorilor au fost stabilite principalele tipuri de anchetatori :

Anchetatorul temperat se caracterizeaza printr-un comportament firesc, isi asculta

interlocutorul cu atentie, calm şi rabdator.

Anchetatorul amabil manifesta o oarecare transparenta în relatia cu interlocutorul şi jovialitate.

Creeaza o atmosfera degajata care sa-i permita un studiu psihologic mai adecvat.

Anchetatorul autoritar presupune o atitudine rigida, grava; nu este interesat de studierea

psihologica a anchetatului, mizand mult pe intimidarea acestuia.

Anchetatorul vorbaret este complexat de necesitatea afirmarii; intervine inoportun şi lipsit de

eficienta în relatarile anchetatului, putand compromite ancheta.

Anchetatorul cabotin exagereaza în utilizarea procedeelor actoricesti.

Anchetatorul patern adopta un comportament bland în ancheta ce poate fi speculat de

infractorii recidivisti.

Anchetatorii violenti sau anchetatorii tortionari nu pot fi inclusi în aceasta clasificare, deoarece

în sistemul judiciar modern, utilizarea unor mijloace pentru tortura este interzisa.

46

4.3. Aspecte psihologice ale comportamentului infractorului în biroul de ancheta judiciara -

analizarea comportamentului expresiv.

Ancheta este o forma de interactiune sociala intre indivizi cu roluri sociale bine determinate. Anchetatorul este elementul

moral legal care actioneaza pentru apararea colectivitatii, fiind ingradit de lege în actiunea lui, în timp ce inculpatul

actioneaza liber. Intre cele doua parti se duce o lupta în primul rand pe plan psihologic.1

În aceasta lupta, avantajul de pozitie il are anchetatorul care, prin atributiile sale legale domina initial situatia.

Anchetatorul mai este avantajat de faptul ca are posibilitatea sa-l observe pe invinuit în situatii în care acesta manifesta

diverse tulburari mimice, neuro-vegetative.

Anchetatorul mai este favorizat prin aceea ca el poate uza de arma surprizei - prezentarea neasteptata a unei noi dovezi

sau punerea subita a unei intrebari fara legatura aparenta cu discutia anterioara.

O problema deosebita prezinta acei infractori care pastreaza tacerea pe tot timpul anchetei şi nu pot fi provocati prin nici

un mijloc sa vorbeasca, nici macar pentru a se apara. În unele cazuri singura lor manifestare se rezuma la afirmarea

continua a nevinovatiei lor.

Asemenea cazuri se intalnesc la infractorii politici care adopta aceasta tactica pentru a nu da nici un fel de reper organelor

de ancheta şi pentru a acoperi complicii.

Aceasta atitudine mai este intalnita şi la infractorii de drept comun, cauza constituind-o elementele puternic inhibante

precum povara faptului comis şi emotiile arestarii.

Indicatorii şi motivele comportamentului infractorului în cabinetul de ancheta se cuprind în :

1). Sistemul de legaturi ce alcatuiesc habitudinile sociale, evidentiate în conceptia despre lume

şi viata a persoanei resspective. Acest sistem de legaturi este sinteza tuturor legaturilor stabilite în cursul vietii individuale

intre persoana şi societate :

a) imaginea propriei persoane - sentimentele, idealurile, deprinderile individuale;

b) imaginea societatii.

Atitudinea infractorului în ancheta este o atitudine voluntara, în care persoana ce a savarsit infractiunea isi dirijeaza

comportamentul în mod constient, tinand seama de situatia concreta şi de urmarile actelor sale.

2). Ceea ce este important de remarcat în explicarea atitudinii infractorului este desfasurarea

luptei dintre habitudinile sociale şi dominanta şi atitudinea defensiva.

Atitudinea infractorului în cabinetul de ancheta reprezinta un moment important pentru activitatea post infractionala.

Atitudinea de recunoastere şi de dezvaluire a actului comis este considerata a fi primul pas pe care infractorul il face pe

calea revenirii în societate.

3). Al treilea element determinant este speta infractiunii. Astfel, infractorii pasionali recunosc

mult mai usor ca cei habitudinali şi acestia la randul lor marturisesc mai repede decat cei ce comit infractiuni politice.

4). Nu în ultimul rand, trebuie luat în considerare tipul de activitate nervoasa superioara,

temperamentul şi caracterul infractorului.

Elementele psihologice ale observatiei sunt grupate în patru mari categorii, ele manifestandu-se în tot timpul

interactiunii directe dintre anchetator şi anchetat:

a) primele manifestari sunt anumite trasaturi de temperament care apar din clipa în care

inculpatul este introdus în cabinet (motricitatea, timpul de reactie);

b) expresiile emotionale care pot fi urmarite fie prin libera lor manifestare, fie prin modul

discret de inhibare a lor;

47

c) gandirea infractorului poate constitui obiectul observatiei fie prin limbajul utilizat, fie prin

logica faptelor expuse;

d) atitudinea infractorului fata de anchetator, modul cum rapunde la avansurile şi la serviciile

pe care anchetatorul i le ofera în timpul instructiei.

Observatia consta în concentrarea tuturor mecanismelor senzoriale prin care omul ia act de

structura unui obiect sau de particularitatile desfasurarii unui fenomen, a unei actiuni, a unor acte de conduita.

Observatia se bazeaza pe elementele de suprafata care sunt cel mai usor de deteminat : simptomatica labila (aspectele

dinamice ale corpului), pantonima (tinuta, mersul, gesturile), mimica (expresiile fetei, modificarile vegetative, vorbirea)

(Ceausu, 1978 - citat selectiv).

Observatia are un caracter selectiv, fiind determinant modul de reactie al subiectului intr-o anumita situatie.

Cele mai importante surse de elemente semnificative din cadrul simptomaticii labile sunt :

Pantonima - reprezinta ansamblul reactiilor la care participa tot corpul :

a) Tinuta sau atitudinea exprima reactia individului intr-o situatie fata de efectul unei solicitari. De obicei, pozitia

generala a corpului este esentiala pentru a exprima trairea psihica a individului în momentul respectiv. Astfel, atitudinea

caracterizata prin “umeri cazuti”, capul plecat, mainile intinse de-a lungul corpului denota fie o stare de oboseala, fie o

stare depresiva. Umerii drepti, capul sus, mainile evoluand larg pe langa corp, picioarele usor departate denota, de obicei,

siguranta de sine şi tendinta dominatoare.

b) Mersul furnizeaza anumite indicii asupra particularitatilor psihice ale oamenilor. Viteza, elasticitatea şi fermitatea

determina urmatoarele tipuri de mers : lent şi greoi, nehotarat, timid, rapid, energic, suplu şi ferm.

c) Gesturile reprezinta unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reactiei organismului la o modificare survenita

în mediul exterior sau interior. Gesturile pot fi impartite în trei categorii 1 :

- gesturi instrumentale prin intermediul carora se efectueaza o anumita activitate;

- gesturi retorice care fie insotesc, fie inlocuiesc vorbirea şi au drept scop sa convinga

pe interlocutor sau sa-i provoace o anumita stare emotionala;

- gesturi reactive, constituite din acele miscari ale corpului şi membrelor efectuate ca

raspuns la diferitele solicitari sau situatii neasteptate cu care se confrunta subiectul.

Mimica - reprezinta ansamblul modificarilor expresive la care participa partile mobile ale fetei : ochii, sprancenele,

fruntea, gura, maxilarele, obrajii. Acestea pot semnifica mirare, nedumerire, acceptare, manie, plictiseala, precautie,

nerabdare; nestiinta, absenta sentimentului de culpa sau de teama; tendinta de a ascunde, de a masca propriile ganduri sau

intentii.

Vorbirea poate fi, de asemenea, analizata şi valorificata din punct de vedere psihologic în functie de fluenta (caracterul

continuu sau discontinuu al vorbirii), debitul sau viteza exprimarii, intonatia, pronuntia.

Analiza semantica, şi anume semnificatia termenilor utilizati se bazeaza pe structura vocabularului, cantitatea de

informatie şi nivelul de abstractizare a termenilor, coerenta în judecati şi rationamente, plasticitatea şi expresivitatea

termenilor.

O alta sursa de date cu privire la insusirile psihice ale oamenilor o constituie imbracamintea care poate oferi indicii

asupra starii materiale a individului şi o multitudine de informatii psihologice. Astfel, în baza contractelor initiale,

anchetatorul apreciaza comportamentul expresiv, în special mimica invinuitului care evidentiaza stari, sentimente şi

dispozitii sufletesti a caror interpretare corecta este necesara.

48

Prin urmare, anchetatorul trebuie sa fie atent asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv prin care

invinuitul incearca sa-şi ascunda adevaratele stari sufletesti pe timpul ascultarii. Invinuitul poate simula stapanirea de sine,

calmul, nedumerirea, unele stari de suferinta, atitudinea de revolta sau protest, cu scopul de a impresiona sau de a intimida

pe anchetator.

Literatura de specialitate evidentiaza acele gesturi involuntare care nu pot fi mascate şi provocate intr-un scop anume :

modificari de paloare, cresterea volumului vaselor sanguine, spasmul glotic, tremurul vocii, framantatul mainilor,

perioada de latenta în raspunsuri, evitarea privirii anchetatorului, culegerea unor scame imaginare şi contraintrebari.

Experienta demonstreaza nu greutatea de a surprinde aceste aspecte, ci dificultatea de a fi interpretate corect, deoarece nu

intotdeauna sunt similare cu vinovatia.

În cazul persoanelor sincere dar labile emotional (minorii, femeile, batranii, convalescentii) o conditie

a reusitei o constituie crearea unui climat de siguranta şi incredere reciproca. Ulterior se poate aduce în discutie

problematica critica.

Nerealizarea acestui climat are consecinte nefavorabile, labil emotional, desi nevinovat, putand recunoaste fapte pe care

nu le-a savarsit.

Gesturile de nervozitate, ticurile sau ridicarea tonului, pe langa faptul ca semnifica lipsa de profesionalism a

anchetatorului, pot influenta gandirea şi starile sufletesti ale invinuitului emotiv.

În cazul în care în persoana invinuitului se afla chiar autorul faptei, discutiile introductive nu mai prezinta importanta.

Chiar dacă i se ofera posibilitatea destinderii, e preocupat de ceea ce banuieste ca va urma dupa aceasta.

Lipsa de participare, starea de disconfort psihic, teama şi suspiciunea continua il deosebeste de invinuitul care nu a

savarsit fapta ce i se imputa, a carui atitudine presupune incredere, participare la discutie, spontaneitate. De regula,

persoana sincera isi spune parerea deschis şi chiar dacă nu banuieste pe o persoana anume, ofera totusi, pareri plauzibile,

în timp ce invinuitul care a comis infractiunea nu are puterea de a banui pe cineva.

4.4. Contracararea atitudinilor de resistenta la interogatoriu - reguli tactice de opozabilitate şi

confruntare.

Cunoasterea tipului de personalitate a invinuitului sau inculpatului, prezinta o importanta deosebita

pentru organul judiciar.

În raport cu structura sa de personalitate, invinuitul sau inculpatul se manifesta şi se exteriorizeaza intr-un anumit fel în

timpul confruntarii, manifestand o rezistenta mai mare sau mai mica în fata organelor judiciare pe de o parte, iar pe de alta

parte va avea o anumita atitudine fata de fapta comisa, fiind mai mult sau mai putin afectat de ea sau manifestand chiar

indiferenta fata de aceasta.

De asemenea, în functie de personalitatea invinuitului, organul judiciar poate adopta strategii de influentare a acestuia.

În ceea ce priveste utilitatea cunoasterii structurii psihologice a infractorului se pot determina doua situatii :

-invinuitul sau inculpatul poate manifesta o mare rezistenta la ancheta, fiind calm, linistit, logic,

coerent, cooperant şi sociabil, astfel incat un simplu ascultator poate fi tentat sa-l considere nevinovat;

- invinuitul sau inculpatul manifesta o mica rezistenta la interogatoriu, fiind nelinistit, ilogic,

incoerent, putin cooperant,, astfel incat un simplu ascultator il poate considera în mod cert vinovat.

Pentru a evita erorile judiciare, organul de ancheta trebuie sa dirijeze procesul ascultarii pentru ca factorii de pasibilitate ai

acestuia, emotivitatea, extroversia, introversia, gradul de sociabilitate, stapanirea de sine, sa poata conduce la stabilirea

adevarului.

49

De exemplu, extrovertitul, care este mai mult orientat catre lume şi mai putin orientat catre propria persoana, poate cadea

mai usor în capcanele psihologice fata de introvertit care este mai interesat de propriul Eu, de lumea interioara.1

În fata invinuitului caracterizat prin hipo-emotivitate şi indiferenta afectiva, nu pot fi utilizate mijloace de influentare de

natura psiho-emotionala, ci mijloace logico-emotionale.

În literatura de specialitate exista anumite reguli tactice care pot favoriza stabilirea unui contact verbal intre interlocutori 1:

1). în contactul cu adversarul inainte de a fi ascultati, suntem priviti;

2). exprimarea clara, inteligibila a interlocutorului este obligatorie;

3). inainte de a vorbi, trebuie sa stim sa observam şi sa ascultam. Din primele clipe de contact

cu banuitul trebuie sa-l studiem, initial în ansamblu, şi apoi sa-i analizam miscarile necontrolate în momentul în discutie

este adusa problebatica critica.

4). fata de interlocutor, se recomanda a avea o atitudine deschisa. Acesta trebuie incurajat fie

prin flatare, fie prin indepartarea pericolului;

5). invinuitul sau inculpatul trebuie sa fie convins ca este ascultat cu atentie de catre anchetator;

6). fata de interlocutor se recomanda a avea o atitudine echilibrata, calma şi rabdatoare;

7). intelegerea umana fata de invinuit este esentiala şi se manifesta fie printr-un gest de

prietenie, fie printr-un sfat, proverb, sau istorisirea unei intamplari asemanatoare prin consecinte, fapte care pot conduce la

marturisiri complete.

Prin urmare, comunicarea dintre anchetator şi invinuit sau inculpat, nu se efectueaza doar pe plan verbal, ci şi prin asa

numita comunicare non-verbala. Aceasta se manifesta în primul rand prin controlul din privire şi se efectueaza mai ales în

cabinetul de interogatoriu, atunci cand invinuitul sau inculpatul fie incearca sa-şi dea seama de probele care exista

impotriva sa, fie pentru a constata dacă anchetatorul accepta sau nu informatia falsa pe care a dat-o.

Comunicarea non-verbala reprezinta o modalitate prin care anchetatorul poate obtine informatii pretioase, fie ca este

vorba de un adevar şi atunci se apropie de solutionarea cazului, fie ca este o minciuna, şi atunci poate stabili gradul de

sinceritate sau nesinceritate a banuitului.

La prima audiere, cand banuitului i se cere sa relateze ceea ce stie despre fapta comisa, anchetatorul nu trebuie sa-l

intrerupa, putand doar sa-l incurajeze din priviri sau prin miscarile capului, asteptand ca odata incheiat monologul, sa se

ajunga la dialogul critic. Acest lucru il va ajuta pe anchetator sa elaboreze ulterior o tactica adecvata situatiei.

4.5. Coordonate psihologice ale recunoasterii comiterii faptei

A. În cazul recunoasterii se disting doua situatii :

a) invinuitul sau inculpatul isi recunoaste sincer vinovatia pentru ca el este cel care a savarsit fapta.

Recunoasterea poate fi determinata de diferite motive :

- regretul, cainta, mustrarea de cuget; dorinta de a dobandi linistea sufleteasca.1

- nevoia de usurare interioara, nevoia de a se elibera;

- nevoia de a se confesa, de a se destainui, tendinta proprie celor care au savarsit infractiuni sub

stapanirea unor puternice sentimente; nu rezista tentatiei de a explica mobilul care l-a impins la savarsirea faptei, intr-un

scop defensiv, de scuza;

- convingerea de inutilitatea negarii unor fapte ce pot fi dovedite;

50

- regretul provocat de posibilitatea condamnarii pe nedrept a unei persoane nevinovate.

Marturisirea poate interveni atat în cursul urmaririi penale, cat şi în timpul judecatii cauzei sau dupa pronuntarea hotararii

de condamnare;

- orgoliul nemarginit.

b) invinuitul sau inculpatul recunoaste în tot sau în parte invinuirea care i se aduce, dar declaratiile nu sunt sincere.

Sinceritatea sau nesinceritatea recunoasterii se constata în procesul verificarii declaratiilor, prin confruntarea lor cu

celelalte mijloace de proba existente în cauza. De asemenea, exista primejdia retractarii marturisirii mai ales în cazul

invinuitilor sau inculpatilor de rea-credinta. Invinuitii sau inculpatii abili, cu experienta în viata infractionala, prin

marturisirea faptelor urmaresc sa determine trimiterea lor în judecata fara ca recunoasterea sa fie sprijinita şi de alte

probe, pentru ca în fata instantei de judecata sa retracteze declaratiile în scopul sustragerii de la raspunderea penala.

B. În cazul nerecunoasterii invinuirii aduse se remarca doua situatii :

a) invinuitul sau inculpatul nu recunoaste invinuirea care i se aduce, dar declaratiile sunt de

rea-credinta.

b) invinuitul sau inculpatul nu recunoaste faptele sale, dar declaratiile sale sunt sincere pentru

ca nu el este autorul faptei.

În practica exista situatii în care invinuitul sau inculpatul recunoaste integral sau partial faptele, dar declaratiile nu sunt

sincere - falsele recunoasteri.

Cauzele falselor recunoasteri :

- motive altruiste; devotamentul fata de adevaratul faptuitor;

- situatia în care o persoana recunoaste savarsirea unei infractiuni mai usoare pentru a scapa de

raspundere pentru o infractiune mai grava (ex: recunoaste o infractiune de furt pe care nu a comis-o pentru a scapa de

raspundere pentru o infractiune de omor);

- constrangerea exercitata de catre adevaratul faptuitor sau de catre organul judiciar;

- falsa convingere ca este autorul faptei.

Pentru a dezvalui caracterul fals al marturisirii, anchetatorul are la dispozitie cateva posibilitati :

Atunci cand recunoasterea este integral falsa, constatarea discordantei dintre realitate şi declaratiile date constituie dovada

falsitatii marturisirii.

Recunoasterea falsa, la fel ca şi cea sincera, trebuie sa cuprinda cat mai multe elemente de detaliu pentru a se putea

demonstra caracterul fals al marturisirii.

Cea mai tipica atitudine intalnita în practica este nerecunoasterea invinuirii aduse.

Fata de un invinuit sau inculpat care da dovada de un caracter tenace, de rezistenta la eforturi prelungite, de perseverenta

în minciuna, trebuie adoptata o linie directa, energica, pe masura rezistentei opuse.

Aceeasi metoda se utilizeaza şi atunci cand invinuitul sau inculpatul apartine tipului nervos, echilibrat, care se domina cu

usurinta, precum şi atunci cand invinuitul sau inculpatul este un tip abil, inteligent, care contracareaza cu motive

plauzibile.

Intrebarile adresate de catre organul judiciar în cazul invinuitului sau inculpatului care apartine tipului

neemotional, care nu are mustrari de constiinta, tactica utilizata trebuie sa aiba la baza analiza faptelor, prezentarea

riguroasa a probelor incriminatoare.

51

Organul judiciar trebuie sa stie exact ce anume probe trebuie prezentate, numarul acestora, modalitatea

şi momentul în care vor fi aduse la cunostinta invinuitului.

Extrem de importanta este şi cunoasterea motivelor ce explica rezistenta opusa. Negarea faptelor poate fi determinata de

cauze cum ar fi

- convingerea ca impotriva sa nu sunt probe suficiente;

- dorinta de a nu dezvalui identitatea participantilor la infractiune, dacă printre acestia se afla

persoane apropiate lui.

Modul în care evolueaza ascultarea, starea psihica a invinuitului sau inculpatului, caracterul şi forta probanta a dovezilor

care urmeaza sa fie prezentate reprezinta imprejurari ce trebuie luate în considerare la determinarea momentului potrivit

pentru efectuarea acestei activitati.

Pentru a se aprecia importanta şi eficienta probelor ce vor fi prezentate, ele trebuie raportate la faptele şi imprejurarile a

caror existenta sau inexistenta o dovedesc. Practica recomanda doua procedee principale de prezentare a probelor

incriminatoare atunci cand inculpatul sau invinuitul neaga fapta : procedeul progresiv şi procedeul frontal. Utilizarea

acestora depinde atat de probele existente, cat şi de atitudinea invinuitului.

În cursul audierii, sunt intalnite şi situatii cand prezentarea unor probe este considerata inoportuna, insa din motive ce tin

de ordin tactic este indicat ca invinuitului sa i se sugereze existenta acestora.

Etica profesionala impune o comportare coerenta, corecta, incompatibila cu inducerea în eroare a invinuitului sau

inculpatului şi bazata în totalitate pe respectarea prevederilor legale.

CAP. V. STUDIU APLICATIV

În vederea sustinerii demersului teoretic am recurs, utilizand metoda studiului documentelor şi analizei

de caz, la o incursiune stiintifica în materie. Analiza de caz s-a desfasurat în conformitate cu urmatorul algoritm :

- numarul dosarului;

- scurt istoric;

- datele probatorii esentiale deduse din piesele dosarului (cercetare la fata locului, declaratia martorilor,

rapoarte de constatare tehnico-stiintifica…);

- atitudinea şi pozitia invinuitului fata de fapta rezultate din primele sale declaratii (negarea faptei,

recunoasteri partiale, false recunoasteri…);

- atitudinea şi pozitia faptuitorului rezultate din declaratia finala (ultima declaratie obtinuta în

instrumentarea cauzei);

- atitudinea şi pozitia faptuitorului deduse din ultimul sau cuvant depus în fata instantei.

Concluzii finale – elemente de progres în evolutia probatoriului spet

52

SPETA NR. 1

Dosarul nr. 334/2001 privind infractiunea de omor

1. Scurt istoric

La data de 15.05.2001, în urma sesizarii organelor de politie de numitul Balanescu Ion, în apropierea

cladirii aflata în constructie, “Casa Tineretului” din Giurgiu, se gasesc abandonate intr-o punga din material plastic,

membrele superioare ale unei persoane.

Cu ocazia cercetarii la fata locului s-a constatat ca este vorba de doua membre superioare detasate de trunchi, printr-un depesaj

executat dupa instalarea mortii, de catre un neprofesionist. Pe piele au fost identificate urme de topor, produse post-mortem.

Ulterior, degetele ambelor maini au fost ampretate şi în urma expertizei dactiloscopice s-a stabilit ca membrele superioare

apartin numitului Peiu Mihai, liberat din Penitenciar la 26.04.2001.

A doua zi, 16.05.2001, organele de politie s-au sesizat din oficiu ca pe groapa de gunoi din spatele

Bisericii “Smarda” se gaseste un trunchi de corp uman, ce are amputate membrele superioare, inferioare şi capul. În

aceeasi zona, intr-un sac de rafie s-au gasit doua membre inferioare umane.

La data de 23.05.2001, numitul Batranu Cristache, o cunostinta a victimei, s-a oferit sa acorde ajutor

anchetatorilor în schimbul sumei de 10.000.000 lei.

Astfel, urmare a indicatiilor numitului Batranu Cristache, în structura unui bloc în constructie, intr-o

punga din plastic s-a gasit un cap uman.

În urma investigatiilor s-a stabilit ca victima este Peiu Mihai, liberat de curand din Penitenciar şi care,

neavand unde sa doarma a apelat la Batranu Cristache, în casa caruia a ramas cateva nopti.

Din raportul medico-legal de autopsie a rezultat ca moartea victimei a fost violenta şi s-a datorat lovirii

repetate cu un corp dur a capului victimei, fiind descrise şi multiple plagi vitale la nivelul gatului, dar şi leziuni post-

mortem create cu ocazia dezmembrarii cadavrului.

Dupa stabilirea cercului de suspecti, s-a dispus examinarea acestora pentru detectia comportamentului

simulat (detectorul de minciuni).

2. Date probatorii deduse din piesele dosarului.

În cazul Batranu Cristache, rapoartele de Constatare Tehnico-Stiintifica au aratat ca la intrebarile

relevante ale cauzei, traseele diagramelor obtinute au provocat modificari semnificative ale stresului emotional la

raspunsurile suspectului, ceea ce demonstreaza un comportament simulat.

Datorita raspunsurilor contradictorii pe care suspectul le-a dat organelor de politie, în perioada 24 –

28.05.2001 a fost supravegheat în permanenta.

La data de 25.05.2001 suspectul a plecat de acasa cu o punga din plastic sub brat pe care a abandonat-o.

Ulterior, a fost recuperata de organele de politie, constatandu-se ca în interiorul pungii se aflau o bluza de dama, o pereche

de pantaloni barbatesti şi o bluza de pijama ce prezenta pete mari de sange şi pe pieptul drept doua taieturi, bluza ce a fost

recunoscuta de Batranu Cristache ca apartinand victimei.

53

În urma perchezitiilor repetate efectuate la domiciliul suspectului, au fost ridicate mai multe obiecte

(cearceaf, cuvertura) pe care au fost identificate pete de sange uman, neputandu-se stabili insa, grupa sanguina. De

asemenea, au fost identificate pete de sange apartinand grupei sanguine 0 şi pe pantalonii suspectului.

Faptul ca Batranu Cristache este autorul omorului rezulta din coroborarea urmatoarelor probe :

- grupa de sange 0 identificata atat pe bluza de pijama şi pantalonii gasiti în punga abandonata de Batranu

Cristache, cat şi pe pantalonii acestuia;

- raportul de expertiza care a concluzionat ca bucata de material textil de culoare lila cu care a fost legat

sacul în care se aflau membrele inferioare ale victimei şi bucata de material ridicata de la domiciliul lui Batranu Cristache

fac parte dintr-un intreg.

- raportul de Constatare Tehnico-Stiintifica pentru detectia comportamentului simulat arata ca Batranu

Cristache nu a raspuns sincer la intrebarile relevante;

- faptul ca Batranu Cristache le-a spus anchetatorilor, inainte de a fi gasit capul victimei ca acesta este

“zdrobit”, amanunt pe care nu-l putea cunoaste decat autorul omorului.

La fata locului s-au executat fotografii judiciare, precum şi videofilmarea locului activitatilor

intreprinse.

Martorii asistenti nu au avut de facut observatii cu privire la modul în care s-a efectuat cercetarea şi la

cele consemnate în procesul verbal.

Datele probatorii sunt sustinute şi de declaratiile martorilor.

Astfel, martorul Gerebenes Ludovic declara la 16.05.2001 urmatoarele : “Stiu ca Peiu Mihai a dormit la

Batranu Cristache de cateva ori …. Nu stiu dacă, în noaptea de 14/15.05.2001 Peiu Mihai a dormit la Batranu Cristache.

Nu am auzit certuri în locuinta acestuia”, declaratie pe care şi-o sustine la 08.11.2001.

Faptul ca Peiu Mihai dormea ocazional la Batranu Cristache a fost confirmat şi de martorii Condoi

Stelica, Tiganila Nicu şi Ionescu Marioara.

În ceea ce priveste martorii Gusa Vasile şi Gusa Marian, propusi de Batranu Cristache pentru dovedirea

alibiului sau, acestia au declarat ca nu cunosc nimic despre faptele de care este invinuit inculpatul Batranu Cristache.

3. Atitudinea şi pozitia invinuitului fata de fapta savarsita.

Referitor la atitudinea şi pozitia invinuitului fata de acuzatiile ce i se aduc, Batranu Cristache nu a

recunoscut savarsirea infractiunii nici în cursul urmaririi penale, nici în cursul cercetarii judecatoresti.

Declaratiile inculpatului sunt contradictorii şi uneori neverosimile ori fanteziste, în incercarea de a

induce în eroare organele de urmarire penala şi instanta.

În instanta, inculpatul a confirmat ca a dat o declaratie în care a spus ca stie unde se afla capul victimei,

doar ca, la acea data, organele de politie şi Parchetul stiau unde se afla capul lui Peiu Mihai. Batranu Cristache a precizat

ca detinea aceasta informatie chiar de la organele de politie, care i-au inscenat totul.

Inculpatul a confirmat faptul ca în ziua de 25.05.2001 a abandonat o punga din plastic, dar sustine ca în

punga erau resturi alimentare şi nu capul victimei Peiu Mihai cum precizeaza organele de politie.

În declaratia data la 28.05.2001, Batranu Cristache afirma urmatoarele : “Nu recunosc invinuirea ce mi

se aduce. Peiu Mihai a plecat de la mine în ziua de 14.05.2001 viu şi nevatamat”.

“Am informatia despre locul unde este aruncat capul lui Peiu Mihai din discutiile purtate … de patru

tigani necunoscuti”.

54

“Nu este adevarat ca eu l-am omorat pe Peiu Mihai şi nici ca l-am taiat în bucati”.

La intrebarea “Este adevarat ca în ziua de 25.05.2001 ati abandonat o punga din plastic în care se aflau

o bluza de pijama, o pereche de pantaloni şi o bluza de dama?” Batranu Cristache raspunde : “Nu vreau sa raspund la

aceasta intrebare şi-mi rezerv dreptul de a declara în fata instantei”.

Inculpatul Batranu Cristache isi mentine declaratia la 29.05.2001, 14.06.2001 şi 20.11.2001.

Inculpatul Batranu Cristache, avand ultimul cuvant, sustine ca nu este vinovat.

4. Concluzii finale.

Prin urmare, în baza ansamblului probator administrat, instanta a stabilit situatia de fapt, incadrarea

juridica a faptei şi vinovatia inculpatului, acesta fiind condamnat la 21 ani de inchisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor

prevazute de art. 64 Cod penal lit. “a” şi “b”.

SPETA NR. 2

Dosarul nr. 127/1998 privind infractiunea de omor

1. Scurt istoric.

În noaptea de 02/03.02.1998, Mizdrescu Marinica, în urma diferitelor manevre avortine empirice pentru

intreruperea ilegala a sarcinii, a nascut un copil de sex feminin care a inceput sa planga, sa-şi miste mainile şi picioarele.

La sugestia vecinei Maruntelu Georgeta, care a asistat-o, de a merge la spital, inculpata a refuzat,

afirmand ca nou-nascutul va muri.

Cu toate ca nou-nascutul dadea semne evidente de viata (respira, plangea, isi misca mainile şi

picioarele), Mizdrescu Marinica l-a luat şi l-a introdus intr-o galeata cu apa. De teama ca vecinii sa nu auda zgomotele

produse, inculpata a astupat galeata cu o perna.

A doua zi, a introdus galeata cu nou-nascutul intr-un frigider nefolosit şi s-a deplasat la serviciu.

În ziua de 04.02.1998 a luat legatura cu nasa sa Mitoi Petronela, careia i-a spus ca a avortat, cerandu-i

acesteia permisiunea sa ingroape “produsul de conceptie” în curtea sa. Se face precizarea ca nici Mitoi Petronela şi nici

concubinul acesteia nu au vazut cadavrul nou-nascutului.

Datorita terenului inghetat şi a solului acoperit cu zapada, Mizdrescu Marinica nu a putut sapa o groapa,

motiv pentru care a aruncat în groapa unui wc dezafectat dintr-o locuinta parasita, alaturata imobilului lui Mitoi Petronela,

punga din plastic în care se afla cadavrul copilului, invelit intr-un capot vechi.

2. Date probatorii deduse din piesele dosarului.

Organele de politie s-au sesizat în urma denuntului facut de Mateescu Ioana, vecina lui Mizdrescu

Marinica, conform caruia : “în luna februarie 1998, Mizdrescu Marinica a nascut un copil viu, pe care l-a omorat şi a

plecat sa-l ingroape în curtea locuintei nasei ei”.

În declaratia data de martorul Mateescu Ioana se relateaza urmatoarele : “Am vazut-o personal pe

Mizdrescu Marinica cand isi facea masaj pe burta, ridica tot felul de greutati…..desi era insarcinata în luna a VI-a – aVII-

a”.

55

“Am aflat ca a nascut o fetita vie… ca a pus copilul inca viu intr-o galeata cu apa şi l-a acoperit cu o

perna”.

“… mi-a spus ca o sa-l ia şi o sa-l duca la nasa ei cu care vorbise şi o sa-l ingroape în curte”.

“Precizez ca în baie era o patura şi niste saci plini de sange care se aflasera pe patul pe care a nascut

Mizdrescu Marinica. Aceasta a aruncat sacii şi patura am spalat-o eu”.

Un alt martor, Maruntelu Georgeta, precizeaza ca : “…noul-nascut era o fetita ….. misca din maini şi

picioare şi scancea…”.

“…pana sa nasca Mizdrescu Marinica mi-a spus tot timpul ca o sa omoare copilul”.

“… a luat copilul şi l-a pus intr-o galeata în care se afla apa…. A acoperit galeata cu o perna pentru a nu

se auzi zgomotele”.

“… a luat galeata şi a introdus-o intr-un frigider care nu era în functiune:.

“… a luat punga cu copilul şi a mers la locuinta nasei sale Mitoi Petronela sa-l ingroape”.

“Mentionez ca pe toata aceasta perioada inculpata a fost pe deplin constienta şi lucida”.

Procesul verbal incheiat în data de 21.07.1998 arata ca : “Numita Mizdrescu Marinica ne-a condus în

curtea locuintei numitei Mitoi Petronela, indicand în partea din spate, la aproximativ 12 m de gard, locul unde a vrut

initial sa ingroape copilul”. Acest lucru nu a fost posibil deoarece erau cantitati mari de zapada.

“Lateral dreapta, la aproximativ 20 m a indicat o constructie din lemn, dezafectata, care initial a fost

folosita ca wc”.

Mizdrescu Marinica a indicat faptul ca nou-nascutul a fost aruncat în groapa, declarand verbal ca

inainte de a fi aruncat, noul-nascut a fost introdus intr-o punga din plastic şi invelit intr-un halat din panza de culoare alba

cu nasturi verzi.

Procedandu-se la ridicarea scandurilor au fost gasite urmatoarele :

- o punga din plastic;

- un halat de culoare alba cu nasturi verzi;

- mai multe fragmente de oase umane ce ar putea proveni de la un nou-nascut, toate acestea fiind

ambalate intr-o punga din plastic şi sigilate în vederea expertizarii.

Toate activitatile desfasurate au fost fixate prin fotografii şi filmare.

Atat martorii asistenti cat şi persoana în cauza nu au avut de facut nici un fel de obiectiuni cu privire la

modul de desfasurare a activitatii de cercetare şi a celei de consemnare în procesul-verbal.

Prin raportul de expertiza din data de 07.09.1998 s-a urmarit sa se stabileasca :

- dacă produsele materiale puse la dispozitie reprezinta material osos;

- dacă materialul osos este de origine umana sau animala;

- dacă materialul osos apartine aceluiasi cadavru;

- varsta produsului de conceptie la nastere;

- dacă sunt prezente semne de violenta cu caracter vital;

- care este talia produsului de conceptie;

- care este durata de actiune a factorilor de mediu ambiental asupra materialului cadaveric.

În acest scop s-a avut la dispozitie :

- materialul osos prelevat de la locul descoperirii;

- procesul-verbal de cercetare la fata locului;

56

- plansa fotografica intocmita în cauza;

- caseta video;

- declaratia de invinuit data de numita Mizdrescu Marinica.

Tinand cont de afirmatiile inculpatei referitor la ultimul ciclu menstrual şi la data cand a miscat copilul,

s-au solicitat precizari medicului legist din care rezulta ca Mizdrescu Marinica a nascut la termen.

În urma cercetarilor medico-biocriminalistice efectuate pe fragmentele osoase, s-a concluzionat ca este

vorba de un nou-nascut viabil pe care inculpata l-a ucis.

3. Atitudinea şi pozitia invinuitului fata de fapta savarsita.

Cu privire la atitudinea şi pozitia invinuitului referitor la acuzatiile ce I se aduc, aceasta afirma

urmatoarele :

“… în luna ianuarie 1998, fiind gravida în 6 luni, prin mijloace empirice mi-am intrerupt cursul sarcinii

şi la data de 02.02.1998 am dat nastere unui copil viabil, pe care l-am introdus intr-o galeata în scopul de a-l ucide…”.

“… în primele luni am incercat sa-mi intrerup cursul sarcinii…”.

“… asa cum am mai procedat şi în anii anteriori, am inceput sa-mi fac masaje pe abdomen …. Am

repetat aceste manevre de mai multe ori, facandu-mi şi bai fierbinti…Dupa calculele mele, în luna ianuarie 1998 cand am

efectuat aceste manopere avortine, eram gravida în luna a VI-a – a VII-a”.

“… stiu ca era fetita… auzeam şi eu copilul cand scancea, plangea inabusit… misca din maini şi din

picioare …. Eram pe deplin constienta”.

“…l-am pus intr-o galeata în care era putina apa…fiind noapte şi stiind ca se aud zgomotele foarte

bine…am acoperit galeata cu o perna…”.

“A doua zi am infasurat copilul intr-un capot… şi l-am introdus intr-o punga de plastic….pe gaura de la

scaunul wc-ului am rasturnat în interior punga cu copilul”.

Inculpata şi-a mentinut declaratia, facandu-se precizarea ca se considera vinovata de infractiunea de

provocare ilegala de avort, pentru care dorea sa fie pedepsita.

4. Concluzii finale.

Pe baza materialului probator, sentinta de condamnare ramasa definitiva a fost pedeapsa inchisorii la 15

ani cu aplicarea art. 71-64 Cod Penal şi 10 ani interzicerea drepturilor prevazute de art. 64 Cod Penal dupa executarea

pedepsei principale.

57

SPETA NR. 3

Dosarul nr. 442/2002 privind infractiunea de omor calificat

1. Scurt istoric.

În noaptea de 14/15.08.2002, în jurul orei 23,00, numitul Nicolae Marinica, avand asupra sa o arma de

vanatoare cu doua tevi lira suprapuse, a verificat locul unde se aflau utilajele agricole parcate, dupa care, în jurul orei

23,30, s-a indreptat spre casa. În momentul în care a ajuns în fata portii de acces în curtea locuintei, a fost deranjat de

fumul produs de un foc aprins în curtea SC “GEDIS” SRL şi de zgomotul unei motorete, pe care o testau numitii Petrache

Dumitru şi Dinita Marinica.

Astfel, Nicolae Marinica s-a deplasat catre locul de unde venea fumul şi, în momentul în care a ajuns la

locul respectiv a inceput sa-i injure pe cei doi, pretextand ca il deranjeaza atat fumul produs cat şi zgomotul motoretei.

Din cauza galagiei produse, la locul faptei au venit şi alte persoane, printre care şi numitul Nenciu

Gheorghe.

La scurt timp, s-a auzit un foc de arma, tras de Nicolae Marinica în plan vertical.

Dupa declansarea focului de arma, numitul Nenciu Gheorghe a apucat arma cu amandoua mainile,

astfel incat, atat el cat şi numitul Nicolae Marinica se aflau în posesia armei.

În cadrul discutiilor ce au avut loc, numita Draghici Manda, venita şi ea la fata locului atrasa de

scandal, i-a reprosat lui Nicolae Gheorghe faptul de a se “face stapan pe drum”, la care acesta a indreptat arma spre ea.

Pentru a evita producerea unui lucru, Draghici Manda s-a indreptat cu bratele deschise catre Nicolae

Marinica, incercand sa-l impinga, insa acesta s-a smucit de la stanga spre dreapta şi aproape imediat s-a auzit foc de arma.

În urma celei de-a doua impuscaturi, proiectilul tras a lovit pe victima Petrache Dumitru care, imediat, a

fost transportat la Spitalul Clinic de Urgenta Bucuresti chiar de catre Niculae Marinica cu masina personala.

Cu toate ingrijirile medicale acordate, victima a decedat în ziua de 15.08.2002.

2. Date probatorii deduse din piesele dosarului.

Raportul medico-legal intocmit în cauza a concluzionat ca moartea victimei a fost violenta şi s-a datorat

socului traumatic hemoragic aparut în evolutia unei plagi impuscate transfixiante abdominale cu lezarea intestinului

subtire, intestinului gros şi fractura cominutiva, leziuni ce au necesitat interventie imediata.

Actul medical a facut precizarea ca laziunile de violenta constatate la necropsie s-au putut produce prin

impuscare.

În vederea solutionarii cauzei s-a efectuat expertizarea armei de vanatoare marca ZASTAVA, calibrul

12 mm, serie 64667, apartinand inculpatului, incercand sa se stabileasca :

- dacă pe arma corp delict se pot preleva urme papilare şi care sunt persoanele carora le apartin;

- dacă arma prezinta defectiuni care sa fi putut provoca descarcarea accidentala;

- care a fost distanta de tragere în momentul declansarii impuscaturii;

- dacă era posibil ca Nicolae Marinica sa actioneze tragaciul armei în momentul celei de-a doua

impuscaturi, avand în vedere caracteristicile tehnice ale armei şi pozitia acestuia, asa cum a rezultat din declaratiile

martorilor.

În vederea efectuarii expertizei s-au pus la dispozitie :

58

- arma de vanatoare;

- pantalonii victimei Petrache Dumitru, care poarta urmele impuscaturii;

- 10 cartuse.

Concluzii :

- pe arma de vanatoare nu se mai pot preleva alte urme papilare în afara celor prelevate initial;

- arma nu prezinta defectiuni care ar fi putut provoca descarcarea ei accidentala;

- distanta de tragere a fost de 30 – 80 cm;

- nu se poate stabili cine a apasat pe tragaci în momentul producerii celei de-a doua impuscaturi, avand

în vedere caracteristicile tehnice ale armei şi pozitia inculpatului şi a persoanelor participante la incident.

În vederea solutionarii cauzei, au fost audiati şi martorii Nenciu Gheorghe şi Draghici Manda, ale caror

declaratii au fost consemnate în procese verbale separate şi atasate la dosar.

Astfel, din declaratia martorului Nenciu Gheorghe s-au retinut urmatoarele : “… arma era tinuta în

pozitie verticala în momentul cand s-a tras primul foc. Mama şi sotia numitului Nicolae Marinica au incercat sa-l

tempereze … iar în acea invalmaseala s-a produs cel de-al doilea foc de arma”.

“…nu am vazut ca alte persoane sa fi pus mana pe arma”.

“… inculpatul nu a vrut sa traga cu arma”.

“Mentionez ca inculpatul avea indreptata arma spre Draghici Manda … apoi eu l-am impins cu

mainile”.

În ceea ce priveste declaratia martorului Draghici Manda, au fost retinute urmatoarele : “inculpatul era

foarte nervos şi agitat”.

“inculpatul m-a injurat…atat inainte de a ma apropia de el cat şi dupa aceea”.

“… avea arma indreptata spre mine şi era nervos”.

“… Nenciu Gheorghe l-a impins, punand mainile pe arma şi atunci s-a declansat primul foc, arma fiind

în pozitie verticala…nu am stiut ca arma e incarcata…”.

“La cel de-al doilea foc de arma eu ma aflam la o distanta de circa 2 m de inculpat”.

Cercetarile efectuate de organele de politie s-au desfasurat fara incidente deosebite.

De asemenea, s-a mai stabilit ca inculpatul s-a indreptat în mod special spre victima, fiind inarmat, ca

nu se afla sub influenta bauturilor alcoolice, ca se afla în deplinatatea facultatilor mentale şi ca a avut reprezentarea a ceea

ce face, şi, nu în ultimul rand, ca arma nu a fost asigurata nici la primul foc, nici la al doilea.

3. Atitudinea şi pozitia invinuitului fata de fapta savarsita.

Singurele aspecte esentiale în care au existat contradictii intre declaratiile persoanelor audiate au fost

cele referitoare la momentele celor doua impuscaturi.

Astfel, pozitia inculpatului are o nota de subiectivism, acesta facand tot posibilul de a-şi minimaliza

vinovatia, sustinand ca a tras primul foc fiind atacat de numitul Nenciu Gheorghe, iar a doua impuscatura a fost declansata

fie prin descarcarea accidentala a armei, fie prin atingerea tragaciului de catre agresor.

Inculpatul a declarat în mod constant ca nu a savarsit infractiunea de omor, ca nu este autorul celui de-

al doilea foc de arma, ca a fost provocat şi agresat de martorii acuzarii.

59

Nicolae Marinica exclude orice contributie a sa la declansarea celei de-a doua impuscaturi, în timp ce în

urma expertizei efectuate s-a stabilit ca el este cel care a apasat tragaciul, declansand cartusul, indiferent dacă a fost sau nu

atacat de martorul Nenciu Gheorghe.

Din declaratia inculpatului Nicolae Marinica au fost retinute urmatoarele : “…nu m-am deplasat la

acestia cu intentia de a-I impusca…le-am reprosat ca faceau focul şi ca faceau zgomot…”.

“Nenciu Gheorghe… a apucat arma cu ambele maini”.

“Cand am vazut ca ceilalti se indreapta spre mine amenintandu-ma… am tras un foc în aer pentru a-i

intimida…”

“…arma s-a descarcat, dar eu nu am apasat pe tragaci”.

“nu am vrut sa-l omor pe Petrache Dumitru”

4. Concluzii finale.

Tinandu-se seama de mijloacele de proba existente, şi anume proces-verbal de constatare la fata locului,

planse foto, raport de expertiza medico-legal, declaratiile inculpatului şi declaratiile martorilor, Tribunalul Judetean

Giurgiu l-a condamnat pe Nicolae Marinica la 5 ani inchisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevazute de art. 64 lit. “a”

şi “b” Cod penal, pentru savarsirea infractiunii de omor calificat, prevazuta de art. 174 Cod penal.

Inculpatul a atacat decizia, insa datorita imprejurarilor în care s-a comis fapta, respectiv presiunea

exercitata de grupul de persoane din care facea parte şi victima, constand în amenintari şi injurii la adresa acestuia, la

faptul ca nu are antecedente penale, ca a avut un comportament pozitiv anterior comiterii faptei, dar mai ales o atitudine

pozitiva dupa savarsirea acesteia, constand în transportul victimei imediat la spital pentru a i se acorda ingrijiri medicale,

fapte ce impun acordarea de circumstante atenuante, dar şi faptul ca a avut un comportament violent, injurand şi

amenintand victima, tragand şi un foc de arma pentru intimidare, aceasta a fost mentinuta.

60

SPETA NR. 4

Dosarul nr. 726/2001 privind infractiunile de vatamare corporala şi

tentativa de omor

1. Scurt istoric.

În seara zilei de 19.11.2001, în jurul orelor 18,00, numitii Martin Ion şi Chiran Ionut, care sunt vecini

cu locuintele la doua case unul de celalalt, s-au intalnit pe ulita “Tiganiei” din comuna Baneasa, judetul Giurgiu, în

dreptul locuintei numitei Navala Silvia, în timp ce Martin Ion venea de la serviciu cu bicicleta, iar Chiran Ionut plecase de

acasa sa cumpere un sifon.

La un moment dat, intre cei doi s-a produs o altercatie şi, cu aceasta ocazie, inculpatul – parte vatamata

– Martin Ion i-a aplicat o lovitura de cutit în abdomen, dupa care şi Chiran Ionut i-a aplicat numitului Martin Ion o

lovitura de pumn peste fata, care în cadere s-a intepat în gardul de sarma ghimpata aflat în spatele sau.

Dupa altercatie, inculpatul – parte vatamata – Chiran Ionut, şi-a continuat drumul pana la sifonarie

unde, simtindu-se rau, l-a rugat pe numitul Buinoschi Ioan sa-l transporte cu autoturismul pana la spital. Aici a fost

internat cu diagnosticul “plaga injunghiata” pentru care a avut nevoie de 18 zile ingrijiri medicale pentru vindecare,

conform raportului medico-legal.

În acest timp, inculpatul – parte vatamata – Martin Ion s-a deplasat la Postul de Politie Baneasa unde a

denuntat pe numitul Chiran Ionut, fiind transportat cu ambulanta la acelasi Spital Judetean Giurgiu cu diagnosticul “plaga

injunghiata în regiunea submandibulara dreapta”, pentru care a avut nevoie de 30 zile ingrijire medicala.

S-a sustinut ca plaga a fost produsa în urma caderii numitului Martin Ion în gardul de sarma ghimpata,

desi în raportul medico-legal se arata ca acest lucru este exclus.

2. Date probatorii deduse din piesele dosarului.

Cu privire la fapta savarsita, a fost retinuta declaratia martorului Buinoschi Ioan care a afirmat

urmatoarele :

“… a venit la mine numitul Chiran Ionut şi m-a rugat sa-l duc acasa deoarece avea dureri abdominale.

Cand am trecut cu autoturismul prin dreptul locului unde a avut loc conflictul, acesta mi-a spus ca a avut o altercatie cu

numitul Martin Ion. Nu mi-a spus ca a fost taiat cu cutitul în stomac”.

“… nu prezenta urme de sange pe imbracaminte sau maini”.

Martorul Mihaila Nicusor a relatat urmatoarele : “Nu am fost de fata cand a avut loc conflictul intre

parti…în timp ce asteptam în curte la Vasai Ionel, a venit numitul Chiran Ionut pentru a incarca un sifon…se tinea cu

mana de stomac. L-am intrebat ce s-a intamplat şi mi-a spus ca s-a batut cu numitul Martin Ion”.

61

De asemenea, a fost retinuta şi declaratia martorului Vasai Ionel care a afirmat urmatoarele : “… nu am

observat ca numitul Chiran Ionut sa prezinte semne de oboseala sau leziuni. Ulterior, am aflat ca mai inainte de a veni la

mine acesta avusese un conflict cu Martin Ion”.

Procesul-verbal de cercetare la fata locului şi procesul-verbal de efectuare a perchezitiei domiciliare, în

urma caruia s-a descoperit sange pe ghidonul de la bicicleta numitului Martin Ion, pe geanta şi pe cutitul descoperit în

sertarul dulapului din bucataria acestuia, completeaza datele probatorii ale dosarului.

3. Atitudinea şi pozitia invinuitului fata de fapta savarsita.

a).La interogatoriul luat inculpatului – parte vatamata – Martin Ion, acesta nu a recunoscut faptul ca

avea un cutit asupra lui în momentul altercatiei cu numitul Chiran Ionut şi nici faptul ca l-a lovit pe acesta, ci dimpotriva

ca a fost lovit cu ceva greu de inculpatul – parte vatamata – Chiran Ionut, fapt infirmat de actele medicale de la dosar.

Din declaratia data de numitul Martin Ion, se retin urmatoarele : “Nu recunosc sa fi lovit în seara zilei

de 19.11.2001 pe numitul Chiran Ionut. Nu am avut cutit sau alt obiect taios asupra mea”.

“… mi-a aplicat un pumn în partea stanga şi cu un obiect taios m-a intepat la gat, în partea dreapta. Din

cauza loviturii aplicate am cazut jos, iar el a plecat în sat”.

b).Inculpatul Chiran Ionut, la interogatoriul luat, cat şi în declaratia ce i s-a luat ca parte vatamata a

mentionat urmatoarele : “Recunosc ca în seara zilei de 19.11.2001 am lovit cu pumnul peste fata pe numitul Martin Ion,

dupa ce mai intai acesta mi-a aplicat o lovitura de cutit în abdomen”.

“… dupa ce am lovit cu pumnul pe numitul Martin Ion, acesta a cazut intr-un gardulet de la poarta

numitei Navala Silvia. Garduletul era din sarma ghimpata.”

“Anterior, nu am avut nici o discutie sau altercatie cu el”.

4. Concluzii finale.

a). În raport cu aceasta stare de fapt, tinandu-se seama de circumstantele atenuante, de faptul ca nu are

antecedente penale şi de atitudinea sincera din cursul procesului, inculpatul Chiran Ionut, în baza art. 181 Cod penal, este

condamnat la 3 luni inchisoare pentru infractiunea de vatamare corporala.

b).În ceea ce il priveste pe inculpatul Martin Ion, tinandu-se seama ca nu are antecedente penale, de

faptul ca a fost lovit în altercatia avuta cu numitul Chiran Ionut de catre acesta, instanta il condamna la 5 ani inchisoare şi

2 ani interzicerea drepturilor prevazute de art. 64 lit. “a” şi “b” Cod penal pentru tentativa la infractiunea de omor

calificat.

62

SPETA NR. 5

Dosarul nr. 588/2004 privind infractiunea de talharie

1. Scurt istoric.

În seara zilei de 03.03.2004, Cornea Marin, impreuna cu minorul Sava Marian, în urma intelegerii

prealabile, a patruns în locuinta numitului Popa Alexandru, în varsta de 85 ani pentru a sustrage mai multe bunuri.

În acest scop, au patruns în interiorul locuintei în urma escaladarii unei ferestre, au intrerupt lumina

electrica de la contoar şi, profitand de intuneric au sustras un aparat de pikup, o oglinda de perete, un ceas de mana, un

aparat de radio, un toporas, doua cutite şi alte bunuri. Au mers apoi în camera unde dormea Popa Alexandru pentru a lua o

lada din lemn, considerand ca acolo se afla banii victimei.

În momentul în care Cornea Marian şi Sava Marian au observat ca Popa Alexandru s-a trezit şi i-a

vazut, minorul Sava Marian l-a amenintat ca dacă striga dupa ajutor il omoara.

În continuare, Cornea Marian şi Sava Marian au cautat bani sub salteaua patului, insa, negasind nimic s-

au deplasat în alta camera.

La intrebarea victimei Popa Alexandru “Cine sunteti, taica?”, minorul Sava Marian a imbrancit-o, timp

în care cei doi au parasit locul faptei.

În urma sesizarii facuta de victima Popa Alexandru, organele de Politie s-au deplasat la locul faptei,

constatand savarsirea infractiunii de talharie.

2. Date probatorii deduse din piesele dosarului.

Din declaratia data de Popa Alexandru rezulta urmatoarele : “…m-am trezit cu un individ în camera…

am vrut sa ma ridic din pat, insa acel individ a venit la patul meu şi m-a amenintat ca ma omoara dacă chem ajutoare…

mi-a spus sa stau linistit”.

“Dupa plecarea persoanelor respective, am vrut sa aprind lumina în camera insa am constatat ca aceasta

nu se mai aprindea”.

“Ulterior, am constatat ca persoanele…au intrat pe fereastra unei camere dezafectate, care nu mai era

locuibila…”.

“…am constatat lipsa mai multor bunuri”.

Declaratia victimei Popa Alexandru este sustinuta de martora Macasoi Elena care afirma urmatoarele :

“În dimineata zilei de 04.03.2004, Popa Alexandru mi-a trimis vorba sa ma duc la locuinta sa, iar cand

am ajuns…toata casa era rascolita”.

“Popa Alexandru mi-a spus ca în noaptea zilei de 03/04.03.204 s-a trezit cu doi indivizi peste el”

În continuare, martorul Macasoi Vasile declara urmatoarele : “…un nepot al victimei Popa Alexandru a

venit la mine acasa şi mi-a spus ca a fost sparta casa acestuia”

Prin declaratiile date, martorii au mai aratat ca unul dintre cei doi barbati care intrasera în casa lui Popa

Alexandru i-a pus cutitul la gat, amenintandu-l ca-l taie dacă nu le da banii şi ca în casa victimei toate lucrurile erau

ravasite.

63

3. Atitudinea şi pozitia invinuitului fata de fapta savarsita.

a).În ceea ce priveste invinuitii, acestia au recunoscut fapta comisa. Astfel, Cornea Marian a afirmat

urmatoarele : “ne-am furisat în casa numitului Popa Alexandru cu intentia de a sustrage mai multe bunuri…am intrat în

casa printr-o fereastra care nu avea geam.”

“…în timp ce am intrat a doua oara în casa, victima s-a trezit şi a inceput sa strige, intrebandu-ne cine

suntem”.

“…am luat bunurile şi am plecat sa le impartim”.

“Mentionez ca nu a fost ideea mea sa mergem la victima Popa Alexandru, ci ideea numitului Sava

Marian care mi-a spus ca acesta ii datoreaza niste bani”.

b).Sava Marian a declarat urmatoarele : “Cornea Marian mi-a propus sa mergem la Popa Alexandru”.

“…am intrat în casa pe fereastra, geamul fiind spart, eu primul, dupa mine intrand tot pe fereastra şi

Cornea Marian”.

“Precizez ca nu i-am facut nimic partii vatamate, nici eu, nici invinuitul Cornea Marian”.

“Dupa ce partea vatamata s-a luat dupa noi, am luat-o la fuga şi am iesit în curte pe geamul pe care

patrunsesem…Ulterior am patruns din nou în locuinta partii vatamate”.

“…în momentul în care am vazut partea vatamata venind spre mine, am imbrancit-o pentru a putea iesi

din curte”.

4. Concluzii finale.

Desi inculpatii au sustinut ca lasarea lor în libertate nu prezinta pericol pentru ordinea publica,

Tribunalul Judetului Giurgiu a apreciat ca aceasta sustinere este nefondata, raportat la pericolul deosebit al faptei,

respectiv infractiunea de talharie şi fata de periculozitatea inculpatilor, care profitand de lasarea intunericului, au patruns

în locuinta partii vatamate, stiind ca pe timp de noapte activitatea infractionala poate fi dusa la bun sfarsit.

Deoarece inculpatii au interese contradictorii şi, tinandu-se cont de faptul ca Sava Marian era minor în

momentul savarsirii faptei, acestia au fost aparati de avocati diferiti.

Prin urmare, tinandu-se seama de gradul de pericol social al faptei, de scopul urmarit, de urmarea

produsa precum şi de conduita inculpatilor, instanta l-a condamnat pe Cornea Marian la 8 ani inchisoare şi pe Sava

Marian la 4 ani inchisoare cu suspendarea pedepsei sub supraveghere pe o durata de 6 ani, în conditiile stabilite de art. 82

Cod penal, ambii pentru infractiunea de talharie.

64

CONCLUZII

Abordand tema complexa a culegerii de informatii cu privire la fapta

savarsita în vederea descoperirii faptuitorului, se desprind urmatoarele idei :

a) ancheta judiciara desfasurata de organul de urmarire penala trebuie sa

se bazeze exclusiv pe respectarea reglementarilor existente în vigoare;

b) anchetatorul trebuie sa dea dovada de corectitudine, rabdare, atentie,

perspicacitate şi intelegere pe de o parte, şi pe de alta parte trebuie sa fie capabil sa

evite acele deformari profesionale care pot influenta negativ cercetarile;

c) pentru determinarea comportamentului simulat al invinuitului este

important ca anchetatorul sa detina cunostinte de psihologie;

d) probele existente trebuie sa fie administrate astfel incat sa conduca la

elucidarea nelamuririlor privind fapta ilicita şi la stabilirea vinovatiei faptuitorului;

e) procedeele de audiere a invinuitului trebuie sa fie stabilite în functie de

caracteristicile cauzei şi de particularitatile psihice ale persoanei audiate;

f) în incercarea de a descoperi adevarul şi de a infaptui actul de justitie

este important ca anchetatorul sa valorifice elementele psihologice din declaratiile

invinuitului;

g) doar avand o pregatire corespunzatoare şi acces la cele mai noi tactici de

determinare a invinuitului de a marturisi, anchetatorul va avea capacitatea de a se

folosi de avantajele pe care i le confera statutul sau şi de a preintampina obstacolele

în descoperirea adevarului.

65

BIBLIOGRAFIE CONSULTATIVA

1. Constitutia Romaniei.

2. Codul penal.

3. Codul de procedura penala.

4. Butoi T., Tratat universitar de psihologie judiciara, Ed. Phobos, Bucuresti,2003.

5. Butoi T.,Interogatoriul, Psihologia confruntarii in procesul judiciar, Ed. Pinguin Book, Bucuresti, 2004.

6. Butoi T., Psihanaliza crimei, Ed. Stiintifica si Tehnica, Bucuresti, 1994.

7. Butoi T., Criminali in serie – psihologia crimei, Ed. Phobos, Bucuresti, 2003.

8. Butoi T., Victimologie, perspectiva psihologiei victimale asupra cuplului penal victima-agresor, Ed.

Pinguin Book, Bucuresti, 2004.

9. Mitrofan N., Butoi T, Zdrenghea Gh., Psohologie judiciara, Ed. Sansa, Bucuresti, 1992.

10. Stanoiu R., Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 2003.

11. Stanoiu R., Brezeanu O., Principiile fundamentale ale legislatiei penale si procesul penal, lucrare

realizata in Institutul de Cercetari Juridice in cadrul planului de cercetare pe anul 1978.

12. Diaconescu Gh., Drept penal, partea speciala, Ed. Fundatiei Romania de maine, Bucuresti.

13. Buneci P. Drept procesual penal, Ed. Fundatiei Romania de maine, Bucuresti.

14. Griga I., Drept penal, partea generala, note de curs, Ed. Fundatiei Romania de maine, Bucuresti.

15. Carjan L., Compendiu de criminalistica, Ed. Fundatiei Romania de maine, Bucuresti.

16. Cioclei V., Mobilul si conduita criminala, Ed. All Beck, Bucuresti, 1998.

17. Neagu I., Drept procesual penal, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1988.

18. Neagu I., Tratat de procedura penala, Ed. Pro, Bucuresti, 1994.

19. Stancu E., Criminalistica, Ed. Actomi, Bucuresti, 1995.

20. Ciopraga A., Criminalistica, sondarea sentimentului de vinovatie, Ed. Gamma, Bucuresti, 1996.

21. Bogdan T., Curs de Psihologie judiciara, Tipografia invatamantului, Bucuresti. 1957.

66

22. Bogdan T., Probleme de psihologie judiciara, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1973.

23. Bogdan T., Santea I., Dragan- Cornianu R., Comportamentul uman in procesul judiciar, Ed. M.I.,

Bucuresti 1988.

24. Tucicov, Golu M., Golu P., Dictionar de psihologie sociala, Ed. Enciclopedica si Stiintifica, 1991.

25. Bieltz, Gheorghidiu, Logica judiciara, Ed. Pro Transilvania, Bucuresti, 1998.

26. Rosca Al., Motivele actiunilor umane, Ed. Institutului de psihologie, Cluj, 1943.

27. Rosca Al., Psihologie generala, Ed. Didactica si pedagogica, Cluj, 1975.

28. Rosca Al., Creativitate, modele si programe, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1967.

29. Rosca Al., Metodologie si tehnici experimentale in psihologie, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971.

30. Bulai C., Drept penal, parte generala, vol. I-II, Ed. Sansa, Bucuresti.

31. Boroi Al., Gorunescu M., Popescu M., Dictionar de drept penal, Ed. All Beck, 2004.

32. Dongoroz V., Kahme S., Oancea I., Fodoi I., Iliescu N., Bulai C., Stanoiu R., Explicatii teoretice ale

Codului penal roman, vol. I-IV, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 2003.

33. Antoniu G., Bulai C., Ghivulescu, Dictionar de drept penal, Bucuresti.

34. Altavilla, Psichologia gindizioria.

35. Guiherment, Comment devient on criminel?

36. Popescu-Neveanu P., Dictionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucuresti, 1978.

37. Oancea I., Probleme de criminologie, Ed. All Educational, Bucuresti, 1998.

38. Stefanescu, Goanga, Instabilitatea emotiva.

39. Tactica ascultarii invinuitului, martorilor si minorului, confruntarea si prezentarea pentru recunoastere,

Parchetul General de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

40. Golu M., Principiile psihologiei cibernetice, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975.

41. Minovici Mina, Tratat complet de medicina legala, Bucuresti, 1930.

42. Ciofu I., Comportamentul simulat, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1976.

43. Mircea I., Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1992.

44. Suciu C., Criminalistica, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971.

45. Turai C-tin, Elemente de criminalistica si tehnica criminala – politie stiintifica, Ed. Ministerului

Justitiei, Bucuresti, 1947.

46. Aionitoaie C-tin, Curs de criminalistica, editat de Academia de politie, Bucuresti, 1977.

47. Radulescu-Motru C-tin, Curs de Psihologie, Ed. Cultura Nationala, Bucuresti, 1923.

48. Anghelescu I., Dictionar de criminalistica, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1984.

49. Ionescu G., Psihanaliza si psihoterapia psihanalitica, Ed. Asklepios, 1995.

67