+ All Categories
Home > Documents > Cooperare judiciara spete

Cooperare judiciara spete

Date post: 22-Jun-2015
Category:
Upload: istvan946
View: 63 times
Download: 4 times
Share this document with a friend
Description:
sinteze
49
CAPITOLUL II – NOŢIUNEA DE „DECIZIE DEFINITIVĂ” SURPRINSĂ ÎN CAUZELE CONEXATE PRIVIND PE HÜSEYIN GÖZÜTOK ŞI KLAUS BRÜGGE Secţiunea 1: Cadrul juridic Faptele descrise în sesizarea preliminară se bazează pe două cauze care îi implică, pe de o parte, pe domnul Gözütok (de origine turcă, cu reşedinţa în Olanda) şi, pe de altă parte, pe domnul Brugge (un rezident german). Faptele supuse aprecierii Curţii au luat naştere în urma a două procese penale începute împotriva inculpaţilor: în primul caz, în Germania, în ceea ce priveşte o infracţiune săvârşită în Olanda şi, în cel din urmă caz, în Belgia, cu privire la o infracţiune săvârşită pe teritoriul belgian. Ele au fost conexate de către Curte datorită similitudinilor legate de situaţia de fapt şi de întrebările adresate Curţii de către jurisdicţiile naţionale 1 . În conformitate cu articolul 54 din CIAS: „O persoană împotriva căreia a fost pronunţată o hotărâre definitivă de către o parte contractantă nu poate face obiectul urmăririi penale într-o altă parte contractantă pentru aceleaşi fapte, cu condiţia ca, în situaţia în care a fost aplicată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legislaţiei părţii contractante care a pronunţat hotărârea.” 2 Articolul 55 prevede că: „1. O parte contractantă poate, atunci când ratifică, acceptă sau aprobă prezenta Convenţie, să declare că nu i se aplică articolul 54 într-unul sau mai multe dintre următoarele cazuri: (a) când faptele la care se referă hotărârea judecătorească străină au fost săvârşite în tot sau în parte pe teritoriul său; în acest din urmă caz, totuşi, această excepţie nu se aplică în cazul în care faptele au fost săvârşite în parte pe teritoriul părţii contractante în care hotărârea a fost dată; (b) când faptele la care se referă hotărârea judecătorească străină constituie o infracţiune împotriva securităţii naţionale sau a altor interese la fel de importante ale acelei părţi contractante; (c) când faptele la care se referă hotărârea judecătorească străină au fost comise de către funcţionari ai acelei părţi contractante, cu încălcarea atribuţiilor funcţiei lor. 2. O parte contractantă care a 1 Pentru o analiză a acestui caz, a se vedea Nadine Thwaites, Încredere reciprocă în materie penală: CEJ oferă o primă interpretare dintr-o dispoziţie din Convenţia de Implementare a Acordului Schengen. Hotărârea din 11 februarie 2003 în cauzele conexate C-187/01 a. C-385/01 Hüseyin Gözütok şi Klaus Brugge, 4 Jurnalul Oficial German nr. 3 (1 martie 2003), 253-262; Maria Fletcher, Unele evoluţii ale principiului non bis in idem în Uniunea Europeană: procesul penal împotriva lui Hüseyin Gözütok şi Klaus Brugge , Revista Legea Modernă 2003, v.66, n.5, 769-780. 2 Articolul 54 CIAS constituie principala bază juridică pentru toate cazurile analizate de mai jos. Din motive de operativitate, nu voi repeta acest articol în continuare în studiu.
Transcript
Page 1: Cooperare judiciara spete

CAPITOLUL II – NOŢIUNEA DE „DECIZIE DEFINITIVĂ” SURPRINSĂ ÎN CAUZELE CONEXATE PRIVIND PE HÜSEYIN GÖZÜTOK ŞI KLAUS BRÜGGE

Secţiunea 1: Cadrul juridic

Faptele descrise în sesizarea preliminară se bazează pe două cauze care îi implică, pe de o parte, pe domnul Gözütok (de origine turcă, cu reşedinţa în Olanda) şi, pe de altă parte, pe domnul Brugge (un rezident german). Faptele supuse aprecierii Curții au luat naştere în urma a două procese penale începute împotriva inculpaţilor: în primul caz, în Germania, în ceea ce priveşte o infracţiune săvârşită în Olanda şi, în cel din urmă caz, în Belgia, cu privire la o infracţiune săvârşită pe teritoriul belgian. Ele au fost conexate de către Curte datorită similitudinilor legate de situația de fapt și de întrebările adresate Curții de către jurisdicţiile naţionale1.

În conformitate cu articolul 54 din CIAS: „O persoană împotriva căreia a fost pronunţată o hotărâre definitivă de către o parte contractantă nu poate face obiectul urmăririi penale într-o altă parte contractantă pentru aceleaşi fapte, cu condiţia ca, în situaţia în care a fost aplicată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legislaţiei părţii contractante care a pronunţat hotărârea.”2

Articolul 55 prevede că: „1. O parte contractantă poate, atunci când ratifică, acceptă sau aprobă prezenta Convenţie, să declare că nu i se aplică articolul 54 într-unul sau mai multe dintre următoarele cazuri: (a) când faptele la care se referă hotărârea judecătorească străină au fost săvârşite în tot sau în parte pe teritoriul său; în acest din urmă caz, totuşi, această excepţie nu se aplică în cazul în care faptele au fost săvârşite în parte pe teritoriul părţii contractante în care hotărârea a fost dată; (b) când faptele la care se referă hotărârea judecătorească străină constituie o infracţiune împotriva securităţii naţionale sau a altor interese la fel de importante ale acelei părţi contractante; (c) când faptele la care se referă hotărârea judecătorească străină au fost comise de către funcţionari ai acelei părţi contractante, cu încălcarea atribuţiilor funcţiei lor. 2. O parte contractantă care a făcut o declaraţie în ceea ce priveşte excepţia menţionată la alineatul 1 litera (b) trebuie să specifice categoriile de infracţiuni pentru care această excepţie poate opera. 3. O parte contractantă poate retrage în orice moment o declaraţie referitoare la una sau mai multe din excepţiile menţionate la alineatul 1. 4. Excepţiile care au făcut obiectul unei declaraţii în conformitate cu alineatul 1 nu se aplică atunci când partea contractantă în cauză a solicitat celeilalte părţi contractante, în legătură cu aceleaşi fapte, să înceapă procesul penal sau a aprobat extrădarea persoanei în cauză.”

Articolul 58 prevede: „Dispoziţiile de mai sus nu împiedică aplicarea dispoziţiilor naţionale mai extinse în ceea ce privește principiul non bis in idem, referitor la deciziile judecătoreşti pronunţate în străinătate.”

Secţiunea a 2-a: Situaţia de fapt

Domnul Gözütok este un resortisant turc care a trăit pentru o perioadă în Olanda, unde a condus o cafenea în oraşul Heerlen, fără autorizaţia administrativă obligatorie. La 12

1 Pentru o analiză a acestui caz, a se vedea Nadine Thwaites, Încredere reciprocă în materie penală: CEJ oferă o primă interpretare dintr-o dispoziţie din Convenţia de Implementare a Acordului Schengen. Hotărârea din 11 februarie 2003 în cauzele conexate C-187/01 a. C-385/01 Hüseyin Gözütok şi Klaus Brugge , 4 Jurnalul Oficial German nr. 3 (1 martie 2003), 253-262; Maria Fletcher, Unele evoluţii ale principiului non bis in idem în Uniunea Europeană: procesul penal împotriva lui Hüseyin Gözütok şi Klaus Brugge , Revista Legea Modernă 2003, v.66, n.5, 769-780. 2 Articolul 54 CIAS constituie principala bază juridică pentru toate cazurile analizate de mai jos. Din motive de operativitate, nu voi repeta acest articol în continuare în studiu.

Page 2: Cooperare judiciara spete

ianuarie şi 11 februarie 1996, poliţia olandeză a percheziţionat sediile şi a confiscat anumite cantităţi de haşiş si marijuana3.

Investigaţiile efectuate în urma evenimentelor de mai sus s-au încheiat la 28 mai şi 18 iunie 1996, ca urmare a unei tranzacții încheiate între procuror și domnul Gözütok. Prin această tranzacție, Ministerul public olandez renunța la , în urma căreia procedurile în Olanda s-au finalizat cu plataa acceptat posibilitatea de soluţionare făcută de către Ministerul Public olandez şi a plătit amenzile de trei mii şi de şapte sute cincizeci de guldeni olandezi (NLG).

La 31 ianuarie 1996, o bancă germană, la care domnul Gözütok avea un cont, a alertat autorităţile de urmărire penală din Republica Federală Germania despre faptul că el manipula sume mari de bani. La 1 iulie 1996, procurorul din Aachen l-a acuzat pe domnul Gözütok că a traficat în Olanda droguri în cantităţi importante cu cel puţin două ocazii în perioada dintre 12 ianuarie şi 11 februarie 1996. La 13 ianuarie 1997, Amtsgericht (Tribunalul Districtual) Aachen, a condamnat inculpatul pentru trafic de narcotice în cantităţi semnificative la o pedeapsă de un an şi cinci luni închisoare, cu suspendare în perioada de probă.

Domnul Gözütok şi procurorul au declarat apel împotriva hotărârii. Prin decizia din 27 august 1997, Landgericht (Curtea de Apel) Aachen, a întrerupt procedurile pe motiv că, în conformitate cu articolul 54 al Convenţiei, decizia luată de către autorităţile olandeze de a înceta urmărirea penală a avut autoritate de lucru judecat şi, în conformitate cu această dispoziţie şi cu articolul 103 alineatul (3) din Grundgesetz (Constituţia Germaniei), au constituit un obstacol pentru judecarea faptelor în Republica Federală.

Decizia de mai sus a fost contestată de către Ministerul Public, înainte de Oberlandesgericht Köln (Tribunalul Superior Regional din Köln), pe motivul că, printre altele, articolul 54 al Convenţiei, în stabilirea încetării celui de-al doilea proces penal, se referea numai la hotărârile finale acordate de una dintre părţile contractante.

Domnul Brugge, cetăţean german, a cauzat doamnei Leliaert vătămări corporale care i-au provocat o invaliditate incompatibilă cu munca pe care o desfăşura. Procurorul din Bonn a efectuat o investigaţie în ceea ce priveşte aceste fapte şi i-a oferit o soluţie pe cale amiabilă pentru a împiedica începerea unui proces penal împotriva lui, să plătească o amendă de 1000 DEM4. La data de 13 august 1998, inculpatul a achitat amenda şi procurorul a dispus desfiinţarea cauzei.

Domnul Brügge a fost acuzat cu privire la aceleaşi fapte, înainte de Rechtbank van de Eerste te Veurne Aanleg, în care victima a depus plangere pretinzând daune morale pentru afecţiunile psihice provocate în timpul săvârşirii faptei5.

Secţiunea a 3-a: Întrebări

1. Prima întrebare este dacă principiul non bis in idem, consacrat în articolul 54 din Convenţie, se aplică şi atunci când într-unul dintre statele semnatare o acţiune penală se stinge ca urmare a unei decizii luate de către Ministerul Public de a desfiinţa cauza, de îndată ce inculpatul a îndeplinit condiţiile impuse de către acesta.

2. Dacă răspunsul la întrebarea de mai sus este pozitiv, instanţa germană se întreabă dacă este necesar ca decizia luată de către Parchet să fie aprobată de către o instanţă de judecată.

Secţiunea a 4-a: Constatări6

3 1 kg de haşiş, 41 de ţigări haşiş (jointuri) şi 1.5 kg de marijuana la prima căutare şi 56 grame de haşiş, 10 jointuri şi 200 de grame de marijuana la cea de-a doua.4 Baza legislativă pentru această posibilitate o găsim în articolul 153a din Strafprozeßordnung (Codul de procedură penală german). 5 Concluziile avocatului general în cauzele conexate C-187/01 şi C-385/01 Hüseyn Gözütok şi Klaus Brugge, emise la 19 septembrie 2002, punctele 15-25.6 Voi expune punctele cele mai importante din hotărârile preliminare ale Curţii.

Page 3: Cooperare judiciara spete

Curtea a declarat că prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană stabileşte obiectivul de a menţine şi dezvolta Uniunea ca un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în care libera circulaţie a persoanelor este garantată7. De asemenea, integrarea acquis-ului Schengen (care include articolul 54 din CIAS), în cadrul Uniunii Europene, urmăreşte înlesnirea integrării europeane şi, în special, permiterea Uniunii să devină mai rapid spaţiul de libertate, securitate şi justiţie care reprezintă chiar obiectivul său, de a menţine şi dezvolta8.

Articolul 54 din CIAS, al cărui obiectiv este de a asigura că nimeni nu este urmărit în mai multe state membre pentru aceleaşi fapte, având dreptul la libertatea de mişcare, poate juca un rol util în a aduce la îndeplinire cu succes acest obiectiv doar dacă se aplică şi pentru deciziile de întrerupere definitivă a urmăririi penale într-un stat membru, chiar şi în cazul în care astfel de decizii sunt luate fără implicarea unei instanţe şi nu iau forma unei hotărâri judecătoreşti9.

Este clar din textul articolului 54 din CIAS că o persoană nu poate fi urmărită într-un stat membru pentru aceleaşi fapte ca şi cele pentru care s-a luat „o hotărâre definitivă” într-un alt stat membru. O procedură prin care continuarea urmăririi penale este interzisă este procedura prin care autoritatea de urmărire, a cărei putere în acest scop îi este conferită de către dreptul intern, decide să înceteze urmărirea penală împotriva unui acuzat, odată ce şi-a îndeplinit anumite obligaţii şi, mai ales dacă a plătit o amendă stabilită de către autoritatea de urmărire. În astfel de proceduri, urmărirea este întreruptă prin decizia unei autorităţi care trebuie să joace un rol în administrarea justiţiei penale din sistemul juridic naţional în cauză. De asemenea, o procedură de acest gen, ale cărei efecte stabilite de legislaţia naţională în vigoare sunt dependente de îndeplinirea de către acuzat a anumitor obligaţii stabilite de către procuror, sancţionează fapta ilicită pe care acuzatul se presupune că a comis-o.

Curtea a concluzionat că, în urma unei astfel de proceduri, continuarea urmăririi penale este interzisă iar persoana în cauză trebuie considerată ca cineva al cărui caz a fost „definitiv soluţionat” în sensul articolului 54 din CIAS în legătură cu faptele pe care aceasta se presupune că le-a comis. În plus, în momentul în care acuzatul şi-a îndeplinit obligaţiile, pedeapsa ocazionată de procedura prin care continuarea urmăririi penale este interzisă, trebuie considerată ca fiind „executată” în sensul articolului 54.

Curtea a respins argumentarea părţilor că nicio instanţă nu este implicată într-o astfel de procedură şi că, decizia cu care procedura culminează, nu ia forma unei hotărâri judecătoreşti, spunând că, în lipsa unei prevederi exprese în sens contrar în articolul 54 din CIAS, procedura trebuie considerată ca fiind suficientă pentru a permite principiului non bis in idem, prevăzut de această dispoziţie, să se aplice.

În plus, nicăieri în titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (articolele 34 şi 31 despre care s-a declarat că sunt baza legală pentru articolele 54 - 58 din CIAS), sau în Acordul Schengen sau în CIAS în sine, nu este condiţionată aplicarea articolului 54 din CIAS de armonizarea sau cel puţin de apropierea legislaţiei penale ale statelor membre cu privire la procedura prin care continuarea urmăririi penale este interzisă10.

În aceste condiţii, dacă principiul non bis in idem, consacrat de articolul 54 din CIAS este aplicat în cazul procedurilor prin care continuarea urmăririi penale este interzisă (indiferent dacă este vorba de o instanţă) sau în cazul hotărârilor judecătoreşti, este necesar ca statele membre să aibă încredere reciprocă în sistemele lor de justiţie penală şi ca fiecare dintre ele să recunoască dreptul penal în vigoare în alte state membre, chiar şi atunci când rezultatul ar fi diferit în cazul în care s-ar aplica dreptul naţional.

7 Articolul 2 din UE. 8 După cum se arată în primul paragraf din preambulul protocolui. 9 Cauzele conexate C-187/01 şi C-385/01 Hüseyn Gözütok şi Klaus Brugge, [2003] ECR I-1345, punctele 36-38 (de acum înainte, Gözütok şi Brügge).10 A se vedea, de asemenea, pentru o analiză a hotărârii Curţii Francois Julien-Laferriere, Les effets de la communautarisation de l'aquis de Schengen sur la regle „non bis in idem”, Le Dalloz 2003, annee 179, 1er cahier (rouge), n.22/7119, 1458-1460.

Page 4: Cooperare judiciara spete

Din aceleaşi motive, aplicarea de către un stat membru a principiului non bis in idem, astfel cum este prevăzut în articolul 54 din CIAS, procedurii prin care continuarea urmăririi penale este interzisă, care a avut loc într-un alt stat membru, fără implicarea vreunei instanţe, nu poate fi obiectul unei condiţii că nici sistemul juridic al primului stat nu cere o asemenea implicare judiciară.

Înclinaţia acestei interpretări a articolului 54 din CIAS este confirmată de faptul că este singura interpretare care să dea prioritate obiectului şi scopului prevederii, mai degrabă decât chestiunilor procedurale sau pur formale, care, până la urmă, variază între statele membre în cauză, şi pentru a asigura că principiul produce efectele scontate11.

În concluzie, principiul non bis in idem se aplică şi în cazul procedurilor prin care continuarea urmăririi penale este interzisă, prin care Ministerul Public al unui stat membru încetează urmărirea penală faţă de un acuzat, fără implicarea unei instanţe, în momentul în care acesta a îndeplinit anumite obligaţii şi mai ales când a plătit o amendă stabilită de către procuror.

11 Gözütok şi Brugge, punctele 26-35.

Page 5: Cooperare judiciara spete

CAPITOLUL III – CONDIŢIA EXAMINĂRII FONDULUI CAUZEI: HOTĂRÂREA PRIVIND PE FILOMENO MARIO MIRAGLIA

Secţiunea 1: Cadrul juridic

Sesizarea Curţii Europene de Justiţie s-a făcut în cadrul acţiunii penale împotriva domnului Miraglia, acuzat de comiterea infracţiunii de organizare, împreună cu alte persoane, a transportului de stupefiante de tip heroină, în Bologna.12.Prevederile legii olandeze

În conformitate cu articolul 36 din Codul de procedură penală olandez: „1. Atunci când procedurile penale nu sunt iniţiate, instanţa de judecată în faţa căreia a fost adus ultima dată cazul respectiv poate declara cazul închis, la cererea inculpatului. 2. Instanţa îşi poate rezerva decizia privind cererea în orice moment pe o anumită perioadă de timp, în cazul în care autorităţile judiciare aduc dovezi ce demonstrează faptul că este posibilă urmărirea penală în cauză. 3. Înainte ca instanţa să pronunţe o decizie, aceasta va notifica persoana în cauză direct pentru a fi audiată şi a-şi expune punctul de vedere cu privire la cererea inculpatului. 4. Decizia va fi comunicată de îndată inculpatului.”

Articolul 255 din acelaşi cod prevede: „1. Atunci când o cauză nu ajunge în etapa de judecată, după ce decizia prin care se declară cazul ca fiind închis a fost comunicată inculpatului sau după ce i s-a comunicat acestuia că nu mai este iniţiată nicio acţiune împotriva sa, fără a aduce atingere în acest din urmă caz prevederilor articolelor 12 lit. i sau art. 246, nu mai poate fi iniţiată urmărirea penală împotriva inculpatului pentru comiterea aceloraşi fapte, decât dacă sunt aduse noi dovezi în sprijinul acestei acţiuni. 2. Pot reprezenta noi dovezi numai declaraţiile martorilor sau ale inculpatului sau documente, acte sau înregistrări oficiale, care au apărut ulterior şi nu au fost examinate. 3. Într-un astfel de caz, inculpatul poate fi citat pentru a se prezenta în faţa Rechtbank numai după efectuarea unei investigaţii judiciare preliminare cu privire la noile dovezi …”.

În final, în ceea ce priveşte cererile de asistenţă reciprocă în materie penală, articolul 552-l din Codul de procedură penală olandez prevede: „1. Cererea nu va fi admisă: (b) în măsura în care, dacă este admisă, ar servi la colaborări în cadrul procedurilor sau la acţiuni incompatibile cu principiul care stă la baza articolului 68 din Codul penal şi al articolului 255 alin. 1 din prezentul Cod; (c) în măsura în care aceasta este înaintată în scopul unei investigaţii referitoare la fapte pentru care inculpatul este urmărit penal în Olanda. …”.

Secţiunea a 2-a: Situaţia de fapt

Sesizarea a fost făcută în cursul urmăririi penale împotriva domnului Miraglia, care a fost acuzat că a organizat, împreună cu alţii, transportarea de heroină la Bologna. În conexitate cu o investigaţie efectuată de către autorităţile italiene şi olandeze în colaborare, domnul Miraglia a fost arestat în Italia la 1 februarie 2001 în baza unui mandat de arestarea preventivă emis de către magistratul examinator al Tribunale di Bologna. Dl. Miraglia a fost acuzat de organizarea transportului către Bologna, împreună cu alte persoane, a unei cantităţi de 20.16 kg de heroină, infracţiune prevăzută şi sancţionată de articolul 110 din Codul penal italian şi articolul 80 din Decretul prezidenţial nr. 309/90.

În data de 22 ianuarie 2002, magistratul examinator al Tribunale di Bologna a decis ca dl. Miraglia să fie adus în faţa instanţei pentru comiterea acestei infracţiuni şi a decis, totodată, să înlocuiască măsura arestului preventiv cu măsura arestului la domiciliu. Tribunale di Bologna a înlocuit mai târziu măsura arestului la domiciliu cu obligaţia de a locui în Mondragone (Italia), pentru ca ulterior să revoce toate măsurile de detenţie, astfel încât în prezent inculpatul se află în libertate.

12 Pentru o analiză a acestui caz, a se vedea Lionel Rinuy, Cour de Justice, 10 mars 2005, Filomeno Maria Miraglia, Revue des affaires europeenes v.14, n.2, 327-331.

Page 6: Cooperare judiciara spete

Proceduri penale privind comiterea aceloraşi infracţiuni au fost iniţiate în mod concurent şi de către autorităţile judiciare din Olanda, dl. Miraglia fiind acuzate de transportarea a unei cantităţi de 30 kg de heroină din Olanda către Italia. Inculpatul a fost arestat în baza acestei acuzaţii în data de 18 decembrie 2000 şi eliberat în data de 28 decembrie 2000. În data de 17 ianuarie 2001, Gerechtshof te Amsterdam (Olanda) a respins apelul înaintat de către Ministerul Public împotriva deciziei Rechtbank te Amsterdam (Olanda), respingând cererea prin care se solicita ca inculpatul să fie reţinut în custodie.

Procedurile penale împotriva dlui. Miraglia au fost încheiate în data de 13 februarie 2001, fără a fi impusă nicio pedeapsă sau un alt tip de sancţiune. În procedurile desfăşurate în Olanda, procurorul nu a iniţiat urmărirea penală a inculpatului. Rezultă din dosarul Curţii că această decizie a fost luată în baza faptului că a fost iniţiată urmărirea penală pentru comiterea aceloraşi infracţiuni în Italia. Prin decizia din data de 9 noiembrie 2001, Rechtbank te Amsterdam a acordat despăgubiri inculpatului pentru daunele suferite pe perioada cât a fost reţinut şi, de asemenea, pentru acoperirea costurilor avocaţilor angajaţi.

Prin adresa din data de 7 noiembrie 2002, Parchetul de pe lângă Rechtbank te Amsterdam a refuzat cererea de asistenţă judiciară înaintată de către Parchetul de pe lângă Tribunale di Bologna, în baza rezervei formulate de către Regatul Olandei cu privire la articolul 2 lit. b din Convenţia europeană privind asistenţa reciprocă în materie penală, având în vedere faptul că Rechtbank a „închis cazul fără a impune nicio sancţiune”.

În data de 10 aprilie 2003, procurorul italian a solicitat autorităţilor judiciare olandeze informaţii cu privire la rezultatul procedurilor penale împotriva dlui. Miraglia şi cu privire la modul în care acţiunea a fost soluţionată în vederea evaluării semnificaţiei acestora în sensul articolului 54 din CIAS. Printr-o notă din data de 18 aprilie 2003, procurorul din Olanda l-a informat pe omologul italian că procedurile penale împotriva dlui. Miraglia au fost încetate, dar nu a furnizat suficiente informaţii, aşa cum a considerat instanţa italiană, cu privire la decizia pronunţată şi la conţinutul acesteia. Procurorul din Olanda a declarat că a fost „o decizie finală a instanţei” împiedicând, conform articolului 225 din Codul de procedură penală olandez, orice acţiune de urmărire penală pentru aceleaşi fapte şi orice cooperare judiciară cu autorităţile străine. Urmărirea penală este permisă numai în urma aducerii de noi dovezi împotriva dlui. Miraglia. Autorităţile judiciare din Olanda au adăugat că orice cerere de asistenţă înaintată de către statul italian va fi desconsiderată conform articolului 54 din CIAS.

În conformitate cu instanţa italiană, autorităţile din Olanda au decis să încheie urmărirea penală împotriva dlui. Miraglia, în baza faptului că împotriva acestui inculpat a fost deja iniţiată urmărirea penală pentru comiterea aceloraşi fapte. Aceste raţiuni sunt atribuite aplicării „preventive” a principiului non bis in idem13.

Secţiunea a 3-a: Întrebări

Acestea au fost circumstanţele în care Tribunale di Bologna a decis să suspende procedurile şi să adreseze următoarea întrebare Curţii de Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare: „Este necesară aplicarea articolului 54 din CIAS atunci când decizia unei instanţe din primul stat rezultă în încetarea urmăririi penale fără evaluarea în fond a cauzei numai în baza faptului că a fost iniţiată în acelaşi timp acţiunea penală într-un alt stat?”

Secţiunea a 4-a: Constatări14

Capacitatea de interpretare a articolului 54 din CIAS rezultă din faptul că este singura interpretare care poate da un precedent obiectului şi scopului dispoziţiei mai degrabă decât chestiunilor procedurale sau pur formare, care în cele din urmă diferă de la stat la stat si, totodată asigură punerea în aplicare a articolului într-un mod adecvat.

13 Cauza C-469/03 Filomeno Mario Miraglia, [2005] ECR I-2009, punctele 13-23 (de acum înainte, Miraglia).14 Voi expune punctele cele mai importante ale hotărârii preliminare date de Curte.

Page 7: Cooperare judiciara spete

Decizia de încetare a urmăririi penale a fost adoptată de către autorităţile judiciare ale unui stat membru, în situaţia în care nu s-a făcut niciun fel de evaluare a cauzei în fond cu privire la faptele de comiterea cărora este acuzat inculpatul. Astfel, continuarea urmăririi penale într-un alt stat membru cu privire la aceleaşi fapte ar reprezenta o dublă inculpare, chiar dacă este vorba de aceleaşi proceduri care au justificat în primul rând decizia luată de către procurorul din primul stat membru cu privire la încetarea urmăririi penale. Continuarea unei astfel de acţiuni ar fi în mod clar contrară scopului dispoziţiilor cuprinse în Titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană, aşa cum se prevede în cel de-al doilea indice al primului sub-paragraf din articolul 2 din TUE, şi anume: „de a menţine şi de a dezvolta Uniunea ca un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în care să fie asigurată libera circulaţie a persoanelor în raport cu măsurile adecvate în ceea ce priveşte ... prevenirea şi combaterea criminalităţii”.

Acesta este motivul pentru care Curtea a concluzionat că:Principiul non bis in idem nu poate fi aplicat cu privire la o decizie a autorităţilor judiciare dintr-un stat membru care declară închiderea unui caz, după ce procurorul public a decis încetarea urmăririi penale în baza faptului că proceduri similare au fost iniţiate într-un alt stat membru, împotriva aceluiaşi inculpat şi pentru aceleaşi fapte, fără pronunţarea unei hotărâri în fond cu privire la prezentul caz.

Page 8: Cooperare judiciara spete

CAPITOLUL IV - CRITERIUL RELEVANT, ÎN SCOPUL PUNERII ÎN APLICARE A CONCEPTULUI DE „ACELEAŞI FAPTE” ÎN SENSUL ARTICOLULUI 54 DIN CIAS:

CAUZA PRIVIND PE VAN LEOPOLD HENRI ESBROECK

Secţiunea I: Cadrul juridic

Sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare a fost făcută în cadrul unei proceduri penale iniţiate în Belgia împotriva domnului Van Esbroeck pentru trafic de stupefiante15.

În conformitate cu articolul 36 din Convenţia unică privind stupefiantele din 1961, astfel cum a fost modificată prin Protocolul din 1972 ( „Convenţia unică”): „Dispoziţii penale: 1. (a) Sub rezerva limitărilor sale constituţionale, fiecare stat parte va adopta măsurile necesare astfel încât să asigure că sunt infracţiuni pedepsibile atunci când sunt săvârşite cu intenţie cultivarea, producerea, fabricarea, extragerea, prepararea, deţinerea, oferirea, oferirea spre vânzare, distribuirea, cumpărarea, vânzarea, livrarea în orice condiţii, expedierea, expedierea în tranzit, transportul, importul şi exportul de droguri în contradicţie cu dispoziţiile prezentei convenţii, precum şi orice alte acţiuni care, în opinia statului parte pot fi contrare dispoziţiilor prezentei convenţii, şi că aceste infracţiuni grave sunt pasibile de pedeapsă adecvată, în special de pedeapsa cu închisoarea sau de alte pedepse privative de libertate. (b)... 2. Sub rezerva limitărilor constituţionale ale unui stat parte, ale sistemululi său juridic şi ale dreptului intern, (a) fiecare din infracţiunile enumerate la alineatul 1, dacă a fost săvârşită în ţări diferite, este considerată o infracţiune distinctă.”

Secţiunea a 2-a: Situaţia de fapt

Dl Van Esbroeck, de naţionalitate belgiană, a fost condamnat, prin hotărârea din 2 octombrie 2000, în primă instanţă, de Tribunalului Bergen (Norvegia) la cinci ani închisoare, pentru importul ilegal de stupefiante (amfetamine, canabis , MDMA şi diazepam) în Norvegia la data de 1 iunie 1999. După ce a executat o parte din pedeapsă, domnul Van Esbroeck a fost eliberat condiţionat la 8 februarie 2002 şi escortat înapoi în Belgia.

La 27 noiembrie 2002, domnul Van Esbroeck a fost trimis în judecată în Belgia, acesta fiind condamnat, prin hotărârea din 19 martie 2003 de către Rechtbank Correctionele te Antwerpen (Curtea Penală Anvers, Belgia), la pedeapsa de 1 an închisoarea, pentru exportul ilegal din Belgia a produselor enumerate mai sus, la 31 mai 1999. Această hotărâre a fost menţinută prin hotărârea din 9 ianuarie 2004, a Hof van Beroep te Antwerpen (Curtea de Apel Anvers). Ambele instanţe au aplicat articolul 36 alineatul (2) lit. (a) din Convenţia unică, în conformitate cu care fiecare din infracţiunile enumerate în articolul respectiv, care includ importul şi exportul de substanţe narcotice, trebuie să fie considerată o infracţiune distinctă dacă este comisă în ţări diferite.

Acuzatul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri şi a invocat încălcarea principiului non bis in idem, consacrat de articolul 54 din CIAS 16.

Secţiunea a 3-a: Întrebări

În aceste condiţii, Hof van Cassatie (Curtea de Casaţie) a decis să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii de Justiţie următoarele întrebări pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare:

15 Pentru o analiză a acestui caz şi a influenţei sale în legislaţia naţională, a se vedea Christine Guillain, L'aplication du principe "non bis in idem" au traffic de drogues: analyse de l'arrêt de la Cour de Justice des Communautes europeenes du 9 mars 2006, 126 (6257) Journal des Tribunaux 2007, 144-149.16 Cauza C-436/04 Leopold Henri Van Esbroeck [2006] ECR I-2333, punctele 14-16 (de acum înainte, Van Esbroeck).

Page 9: Cooperare judiciara spete

1. Articolul 54 din CIAS se poate aplica chiar dacă acesta nu a fost implementat şi aplicat în Norvegia, la data la care acuzatul a fost judecat şi condamnat de o instanţă norvegiană, dar a fost implementat şi aplicat ulterior de ambele state, Belgia şi Norvegia, la data la care instanţa belgiană a dat hotărârea? Dacă răspunsul la întrebarea 1 este afirmativ: 2. Exportul şi importul aceloraşi droguri şi substanţe psihotrope, inclusiv canabis, fapte pasibile a fi pedepsite cu închisoarea, care s-au săvârșit pe teritoriul mai multor state trebuie să fie considerate ca „aceleaşi fapte”, în sensul articolului 54 CIAS?

Secţiunea a 4-a: Constatări

La prima întrebare, Curtea a concluzionat că principiul non bis in idem, consacrat de articolul 54 din CIAS, trebuie să se aplice procedurilor penale introduse într-un stat contractant pentru faptele pentru care o persoană a fost deja condamnată într-un alt stat contractant, chiar dacă CIAS nu era încă în vigoare în acest din urmă stat la momentul la care această persoană a fost condamnată, atâta timp cât CIAS era în vigoare în statul contractant în cauză la data evaluării cauzei de către instanţa care a fost sesizată a doua oară, cu privire la condiţiile de aplicare a principiului non bis in idem.

Prin a doua întrebare instanţa naţională întreabă efectiv care este criteriul relevant, în scopul punerii în aplicare a conceptului de „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS şi, mai precis, dacă actele ilicite de a exporta dintr-un stat contractant şi de a importa într-altul aceleaşi droguri care au stat la baza procedurii penale în cele două state în cauză sunt acoperite de acest concept.

Textul articolului 54 din CIAS cu privire la „aceleaşi fapte”, arată că această prevedere se referă doar la natura faptelor ilicite şi nu la încadrarea lor juridică. Termenii utilizaţi în acest articol diferă de cei utilizaţi în alte tratate internaţionale, care consacră principiul non bis in idem. Spre deosebire de articolul 54 din CIAS, articolul 14 alineatul (7) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi articolul 4 din Protocolul numărul 7 al Convenţiei europeane pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale utilizează termenul de „infracţiune”, ceea ce implică faptul că încadrarea juridică a faptelor, ca o condiţie prealabilă, este relevantă pentru aplicarea principiului non bis in idem care este consacrat în aceste tratate.

Folosind aceleaşi argumente ca şi în cazul Gözütok şi Bruge (absenţa obligaţiei de armonizare şi încrederea reciprocă în sistemul de justiţie penală dintr-un alt stat membru)17, Curtea a concluzionat că posibilitatea unei încadrări juridice divergente ale aceloraşi fapte în două ţări diferite nu reprezintă un obstacol pentru aplicarea articolului 54 din CIAS.

Pentru aceleaşi motive, criteriul identităţii interesului legal protejat nu poate fi aplicat din moment ce acest criteriu poate varia de la un stat contractant la altul. Aceste concluzii sunt ulterior confirmate de către obiectivul articolului 54 din CIAS, care este acela de a asigura faptul că nimeni nu este condamnat pentru aceleaşi fapte în mai multe state contractante din considerentul că dreptul la libera circulaţie îi este garantat18.

Dreptul la libera circulaţie este efectiv garantat numai în cazul în care autorul unei fapte ştie că, odată ce el a fost găsit vinovat şi şi-a executat pedepsa, sau, după caz, a fost achitat printr-o hotărâre definitivă într-unul din statele membre, poate călători în spaţiul Schengen fără teama că într-un alt stat membru el poate fi urmărit pe baza faptului că sistemul juridic al statului membru respectiv consideră fapta în cauză o infracţiune separată19.

Pentru că nu există o armonizare a legislaţiei penale naţionale, un criteriu bazat pe încadrarea juridică a faptelor sau pe interesul legitim protejat ar putea crea tot atâtea

17 Astfel cum Curtea a constatat, în Gözütok şi Brugge, punctul 32-33.18 Gözütok şi Brugge, punctul 38, şi Miraglia, punctul 32.19 Astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 45 din concluziile sale emise la 20 octombrie 2005 în Van Esbroeck.

Page 10: Cooperare judiciara spete

obstacole în calea libertăţii de circulaţie pe teritoriul Schengen câte sisteme juridice penale există în statele contractante.

În aceste condiţii, singurul criteriu relevant pentru aplicarea articolului 54 din CIAS este identitatea actelor materiale, înţeleasă în sensul existenţei unui set de circumstanţe concrete, care sunt indisolubil legate între ele.

Curtea a concluzionat că faptele din acţiunea principală pot, în principiu, să constituie un set de circumstanţe care, prin însăşi natura lor, sunt indisolubil legate între ele, subliniind faptul că evaluarea definitivă cu privire la acest lucru aparţine instanţei naţionale competente care este însărcinată să stabilească dacă actele materiale în cauză constituie un set de circumstanţe care sunt indisolubil legate între ele în ceea ce priveşte timpul, spaţiul şi obiectul lor.

Afirmând că principiul non bis in idem este recunoscut în jurisprudenţă ca un principiu fundamental de drept comunitar20, Curtea a formulat următoarele concluzii: - criteriul relevant în scopul aplicării acestui articol al CIAS este identitatea actelor materiale, înţeleasă ca existenţa unui set de circumstanşe care sunt indisolubil legate între ele, indiferent de încadrarea lor juridică sau de interesul legitim protejat; - fapte pedepsibile constând în exportul şi importul aceloraşi substanţe narcotice şi care sunt urmărite în diferite state părţi la CIAS sunt, în principiu, considerate „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 al Convenţiei, evaluarea definitivă în acest sens fiind în sarcina instanţei naţionale competente21.

20 A se vedea, în acest sens, cauzele conexate C-238/99 P, C -244/99 P, C-245/99 P, C-247/99 P, C-250/99 P cu C-252/99 P şi C-254/99 P, Limburgse Vinyl Maatschappij şi alţii v Comisia [2002] , ECR I-8375, punctul 59.21 Van Esbroeck, punctele 24-42.

Page 11: Cooperare judiciara spete

CAPITOLUL V - NOŢIUNEA DE „ACELEAŞI FAPTE” SURPRINSĂ ÎN CAUZA PRIVIND PE JEAN LEON VAN STRAATEN

Secţiunea 1: Cadrul juridic

Sesizarea Curţii a fost făcută în cadrul unui proces între, pe de o parte, domnul Van Straaten şi, de cealaltă parte, Staat der Nederlanden (Statul Olanda) şi Italië Republiek (Republica Italiană) în legătură cu o alertă privind condamnarea domnului Van Straaten în Italia pentru trafic de droguri, faptă pe care autorităţile italiene au introdus-o în Sistemul de Informaţii Schengen (SIS), în scopul extrădării acestuia22.

Articolul 95 alineatul (1) şi (3) din CIAS prevede: „(1). Datele privind persoanele căutate pentru arestare în vederea extrădării se introduc la cererea autorităţii judiciare a părţii contractante solicitante. (2). ... . (3). O parte contractantă solicitată poate adăuga alertei din baza de date a secţiunii sale naţionale ale Sistemului de Informaţii Schengen o menţiune care să interzică arestarea în baza alertei până când menţiunea se şterge. Menţiunea trebuie ştearsă nu mai târziu de 24 de ore după introducerea alertei, cu excepţia cazului în care partea contractantă refuză să facă arestarea solicitată din motive legale sau din motive speciale de oportunitate. În cazuri excepţionale, dacă acest lucru este justificat prin natura complexă a faptelor care stau la baza alertei, termenul limită poate fi extins la o săptămână. Fără a aduce atingere unei menţiuni sau unei decizii de a refuza arestarea, celelalte părţi contractante pot face arestarea solicitată în alertă.”

Articolul 106 alineatul (1) din CIAS prevede: „Numai partea contractantă care a introdus alerta este autorizată să modifice, să adauge, să corecteze sau să şteargă datele pe care le-a introdus.”

Articolul 111 din CIAS prevede: „1. Orice persoană poate introduce, pe teritoriul fiecărei părţi contractante, în faţa instanţelor judecătoreşti sau a autorităţii competente în conformitate cu legislaţia naţională, o acţiune pentru corectarea, ştergerea sau obţinerea de informaţii ori pentru obţinerea de compensaţii în legătură cu o alertă care o priveşte.”

Secţiunea a 2-a: Situaţia de fapt

În jurul datei de 27 martie 1983, domnul Van Straaten a fost acuzat că s-a aflat în posesia unei cantităţi de aproximativ 5 kilograme de heroină în Italia, care a fost transportată din Italia în Olanda. Domnul Van Straaten a avut, de asemenea, o cantitate de 1 000 de grame din această cantitate de heroină la dispoziţia sa în perioada 27 - 30 martie 1983.

Domnul Van Straaten a fost judecat în Olanda pentru importul unei cantităţi de aproximativ 5 500 de grame de heroină din Italia în Olanda la 26 martie 1983 sau în jurul acestei date, împreună cu A. Yilmaz, pentru că a avut la dispoziţia sa o cantitate de aproximativ 1 000 de grame de heroină în Olanda în timpul sau în jurul perioadei 27 - 30 martie 1983 precum şi pentru posesia de arme de foc şi muniţii în Olanda în luna martie a anului 1983. Prin hotărârea din 23 iunie 1983, Rechtbank 's-Hertogenbosch (Tribunalul Districtual, Olanda) domnul Van Straaten a fost achitat pentru una din fapte, constatând că nu sunt suficiente probe care să dovedească săvârşirea infracţiunii de import de heroină, fiind însă condamnat pentru celelalte două fapte la o pedeapsă de 20 de luni închisoare.

În Italia, domnul Van Straaten a fost judecat împreună cu alte persoane, pentru posesia, la data de 27 martie 1983 sau în jurul acestei date, şi exportul în Olanda în mai multe rânduri, împreună cu domnul Karakus Coskun, a unei cantitate semnificative de heroină, în total aproximativ 5 kilograme. Prin hotărârea pronunţată in absentia din data de 22 noiembrie 1999 de către Tribunale ordinario di Milano (Tribunalul Districtual, Milano,

22 Pentru o analiză a hotărârilor Curţii în cazuri non bis in idem, a se vedea Ariane Wiedmann, Principiul „non bis in idem”, în conformitate cu articolul 54 din Convenţia de punere în aplicare Acordul Schengen: începutul unui „corpus juris criminalis”?, Forumul juridic european: Forum iuris communis Europae 2007, V.7, n.5, 230-252.

Page 12: Cooperare judiciara spete

Italia), domnul Van Straaten şi alte două persoane au fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare, la o amendă de 50 000 000 ITL şi la obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.

Acţiunea principală se desfăşoară între, pe de o parte, domnul Van Straaten şi, de cealaltă parte, Statul Olandez şi Republica Italiană. Instanţa naţională se referă la o alertă cu privire la domnul Van Straaten introdusă de statul italian, a cărei legalitate este în discuţie în cadrul acestei proceduri, şi pe care instanţa naţională o examinează în lumina CIAS. Prin decizia din data de 16 iulie 2004, Republica Italiană a fost convocată să apară în cadrul procedurii.

În faţa instanţei naţionale, Republica Italiană a respins plângerea domnului Van Straaten cu privire la faptul că, în temeiul articolului 54 din CIAS, el nu ar fi trebuit să fie judecat de către sau în numele statului italian şi că toate actele în legătură cu acea judecată sunt ilegale. Potrivit Republicii Italiene, nu a fost dată nicio decizie privind vinovăţia domnului Van Straaten prin hotărârea instanței olandeze din 23 iunie 1983, în ceea ce priveşte fapta de import de heroină, deoarece el a fost achitat pentru această faptă datorită lipsei probelor. În urma acestui proces, împotriva domnului Van Straaten nu s-a luat o hotărâre definitivă în sensul articolului 54 din CIAS, în ceea ce priveşte acea faptă. Republica Italiană a susţinut în continuare că nu este ținută să respecte articolul 54 din CIAS, ca rezultat al declaraţiei făcute cu referire la articolul 55 alineatul (1)(a) din CIAS, motiv care a fost respins de către instanţa naţională. Nu au mai fost date informaţii suplimentare cu privire la natura procedurii în decizia de referinţă.

Potrivit guvernului olandez, hotărârea pronunţată de Rechtbank 's-Hertogenbosch din 23 iunie 1983 a fost menţinută printr-o hotărâre dată de Gerechtshof te 's-Hertogenbosch (Curtea de Apel, 's Hertogenbosch), din 3 ianuarie 1984, care a modificat termenii celei de-a doua acuzaţii împotriva domnului Van Straaten. Gerechtshof te 's-Hertogenbosch a descris fapta ca „posesia voluntară a unei cantităţi de aproximativ 1 000 de grame de heroină în Olanda în timpul sau în jurul perioada 27 - 30 March 1983”. Recursul formulat de către domnul Van Straaten împotriva acestei hotărâri a fost respins prin hotărârea dată de către Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Olandei), din 26 februarie 1985. Această hotărâre a rămas definitivă. Domnul Van Straaten a executat pedepsa pronunţată împotriva sa.

Guvernul olandez afirmă apoi că, în 2002, la solicitarea autorităţilor judiciare italiene, o alertă a fost introdusă în SIS pentru arestarea în vederea extrădării a domnului Van Straaten, pe baza unui mandat de arestare a Procuraturii din Milano din 11 septembrie 2001. Regatul Olandei a adăugat o menţiune la alertă, în conformitate cu articolul 95 alineatul (3) din CIAS, care interzicea ca el să poată fi arestat în Olanda.

Domnul Van Straaten a fost informat în anul 2003 despre alerta introdusă, și, în consecință, despre condamnarea sa în Italia, și a solicitat, în zadar, autorităţilor judiciare italiene, ştergerea datelor din SIS care îl privesc. Korps Landelijke Politiediensten (Serviciile naţionale olandeze de Poliţie, „KLPD”), i-au adus la cunoştinţă prin nota din 16 aprilie 2004 că, din moment ce KLPD nu a fost autoritatea care a introdus alerta, în conformitate cu articolul 106 din CIAS, nu este autorizată să o şteargă din SIS.

Guvernul olandez afirmă în continuare că domnul Van Straaten a cerut apoi Rechtbank 's-Hertogenbosch o decizie prin care ministerul de interne şi/sau KLPD să şteargă datele sale personale din baza de date a poliţiei. Instanţa naţională a statuat în decizia din 16 iulie 2004 că, în temeiul articolului 106 alineatul (1) din CIAS, numai Republica Italiană este autorizată să şteargă datele solicitate de către domnul Van Straaten. În virtutea acestui fapt, instanţa a tratat plângerea ca fiind o cerere pentru o decizie prin care Republica Italiană să şteargă datele. Republica Italiană a devenit, prin urmare, parte la acţiunea principală.

Potrivit guvernului olandez, instanţa naţională a constatat atunci că, în conformitate cu articolul 111 alineatul (1) din CIAS, domnul Van Straaten avea dreptul de a introduce o acţiune în faţa instanţei competente în conformitate cu legislaţia naţională care să conteste introducerea de către Republica Italiană în SIS a datelor care îl privesc. În conformitate cu

Page 13: Cooperare judiciara spete

articolul 111 alineatul (2), Republicii Italiene ar trebui să i se ceară să pună în aplicare o hotărâre definitivă dată de către instanţa olandeză cu privire la o astfel de acţiune23.

Secţiunea a 3-a: Întrebări

În aceste condiţii Rechtbank 's-Hertogenbosch a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze următoarele întrebări Curţii pentru luarea unei hotărâri preliminare: 1. Ce trebuie să se înţeleagă prin „aceleaşi fapte”, în sensul articolului 54 din CIAS, având în vedere, în special, faptul că acuzatul a traficat cantități diferite de droguri în cele două state, iar participanții la cele două fapte erau persoane diferite? 2. Este hotărâre definitivă, în sensul articolului 54 din CIAS, o hotărâre de achitare din cauza lipsei probelor?

Secţiunea a 4-a: Constatări

Curtea a declarat că în cazul infracţiunilor legate de droguri, cantităţile de droguri în discuţie în cele două state contractante în cauză, sau persoanele presupuse ca luând parte la săvâşirea faptelor în cele două state nu trebuie să fie identice. Prin urmare, este posibil ca această identitate să lipsească, ceea ce nu împiedică existenţa unei serii de împrejurări care, prin însăşi natura lor, să fie indisolubil legate între ele.

În jurisprudenţă s-a stabilit că articolul 54 din CIAS are obiectivul de a asigura că nimeni nu este urmărit penal pentru aceleaşi fapte în mai multe state contractante, motivarea ținând de exercitarea dreptului la libera circulaţie24. A nu aplica acest articol la o decizie definitivă de achitare a acuzatului din lipsă de probe ar pune în pericol exercitarea acestui drept la libera circulaţie25.

Curtea a hotărât următoarele: - criteriul relevant în sensul aplicării articolului 54 CIAS este identitatea actelor materiale, înţeleasă ca existenţa unui set de fapte care sunt indisolubil legate între ele, indiferent de încadrarea lor juridică sau de interesul legitim protejat; - în cazul infracţiunilor legate de droguri, cantităţile de droguri în discuţie în cele două state contractante în cauză sau persoanele presupuse ca luând parte la săvârşirea faptelor în cele două state nu trebuie să fie identice; - faptele pedepsibile constând în exportul şi importul aceloraşi substanţe narcotice, care sunt urmărite în state contractante diferite, părţi la această convenţie, sunt considerate, în principiu, ca fiind „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 al Convenţiei, evaluarea definitivă în acest sens fiind în sarcina instanţelor naţionale competente.

De asemenea, principiul non bis in idem, consacrat de articolul 54 CIAS, trebuie aplicat şi în ceea ce priveşte o decizie a autorităţilor judiciare ale unui stat contractant prin care inculpatul este achitat definitiv din lipsă de probe.

23 Cazul C 150/05, Van Straaten [2006], ECR I-9327, punctele 19-29 (de acum înainte, Van Straaten).24 A se vedea Gözütok şi Brugge, punctul 38. 25 A se vedea, în acest sens, Van Esbroeck, punctul 34.

Page 14: Cooperare judiciara spete

CAPITOLUL VI – APLICAREA PRINCIPIULUI NON BIS IN IDEM ÎN CAZUL ACHITĂRII CA URMARE A INTERVENIRII PRESCRIPŢIEI: CAUZA PRIVIND PE GIUSEPPE

FRANCESCO GASPARINI

Secţiunea 1: Cadrul juridic

Sesizarea Curţii s-a făcut în cadrul unei proceduri penale declanşate împotriva domnului GF Gasparini, a domnului J. Ma. L.A. Gasparini, a domnului Costa Bozzo, a domnului Lucchi Calcagno, a domnului F.M. Gasparini, a domnului Hormiga Marrero şi Sindicatura Quiebra, care sunt suspectaţi de a fi pus ulei de măsline de contrabandă pe piaţa spaniolă.

Decizia-cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (JO 2002 L 190, p. 1), prevede la articolul 3, intitulat „Cazurile în care executarea mandatului european de arestare nu este obligatorie”: „Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumit în continuare „autoritate judiciară de executare”) va refuza executarea mandatului european de arestare în cazul în care autoritatea judiciară de executare este informată că persoana căutată a fost judecată definitiv de către unul dintre statele membre pentru aceleaşi fapte, cu condiţia ca, în cazul în care a existat o pedeapsă, aceasta să fi fost executată sau este în curs de executare ori nu mai poate fi executată în conformitate cu legislaţia statului membru de condamnare”.

Articolul 4 din decizia-cadru, intitulat „Cazurile în care executarea mandatului european de arestare este facultativă”, prevede: „Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în cazul în care urmărirea penală sau pedeapsa unei persoanei solicitate este prescrisă în conformitate cu legislaţia statului membru de executare şi faptele cad sub incidenţa legii penale a statului membru respectiv”.

Articolul 24 din CE prevede: „Produsele care provin din ţări terţe sunt considerate a fi în liberă circulaţie într-un stat membru în cazul în care formalităţile de import au fost respectate, şi orice taxe vamale sau impozite cu efecte echivalente care sunt de plătit au fost percepute în acest stat membru, precum şi dacă acestea nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impozite.”

Secţiunea a 2-a: Situaţia de fapt

S-a stabilit în fapt ca societatea Minerva SA, stabilită în Malaga (Spania), a fost constituită în 1989 pentru rafinarea și vânzarea en-gros a uleiului de măsline. Această societate comercializa produsele sale atât în Spania, cât și în străinătate. În anul 1997 au fost demarate proceduri penale în Portugalia în ceea ce privește anumiți acționari și administratori ai societății Minerva. În procedura derulată in fața instanțelor protugheze s-a stabilit că acționarii și administratorii au convenit în 1993 să importe, prin portul Setubal (Portugalia), ulei de măsline originar din Turcia și Tunisia, că mai multe transporturi au fost făcute prin portul Setubal, că uleiul nu a fost declarat autorităților vamale, ci a fost transportat cu camioanele la Malaga, Spania, și că un mecanism de facturi false a fost pus la punct pentru a da impresia că uleiul era de proveniență elvețiană.

In cauză a fost începută urmărirea penală împotriva acționarilor și administratorilor societății Minerva in Spania. Rezultă din dosarul cauzei că două dintre persoanele urmărite în Spania au fost puse sub acuzare și în Portugalia.

In decizia de trimitere se mai precizează că, urmare a apelului declarat de ministerul public împotriva hotărârii Tribunalului din Setubal (instanța competentă să judece în primă instanță faptele în Portugalia), în cadrul procedurii portugheze, Tribunalul Suprem de Justiție (Portugalia) a constatat că uleiul de măsline introdus în Portugalia provenea din 10 transporturi din Tunisia și dintr-un transport din Turcia, și că au fost declarate în Portugalia cantități inferioare celor introduse în realitate. Persoanele urmărite au fost achitate datorită

Page 15: Cooperare judiciara spete

faptului că acțiunea penală era prescrisă pentru infracțiunile respective, potrivit codului de procedură penală portughez.

In Spania, s-a declanșat o procedură penală cu privire la introducerea pe teritoriul spaniol de ulei de măsline declarat ca fiind de proveniență elvețiană în 1997, la Malaga. Organul judiciar însărcinat cu urmărirea penală (Juzgado Central de Instrucción) a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale.

Persoanele urmărite în Spania au contestat această soluție în fața instanței, invocând faptul că acuzarea se bazează în principal pe faptele care au format obiectul soluției instanței de judecată din Portugalia. In consecință, în virtutea autorității lucrului judecat, aceste fapte nu ar putea fi supuse din nou judecării în Spania. Se menționează, de asemenea, că toate persoanele urmărite în Spania pentru aceleași fapte ar trebui să beneficieze, prin extindere, de principiul autorității de lucru judecat, independent de faptul că decizia instanțelor portugheze privește numai două din persoanele urmărite in Spania.

Organul judiciar spaniol arată că procedura penală declanșată în Spania nu privește importul ilegal de ulei de măsline (faptă deja judecată în Portugalia), ci punerea în vânzare ulterioară, în Spania, comportament considerat autonom în raport cu importul uleiului. Acesta mai susține că faptul că, dacă nu s-a stabilit în Portugalia natura extracomunitară a mărfii, aceasta nu înseamnă că alte state membre, în care marfa a fost pusă în vânzare, nu pot stabili originea și proveniența mărfii importate și faptul că au fost introduse în mod clandestin, fără achitarea drepturilor aferente tarifului vamal comun.

Persoanele urmărite susțin că infracțiunea de contrabandă presupune un comportament care, în măsura în care bunurile au fost introduse pe teritoriul comunitar în vederea vânzării, importul și vânzarea sunt indisolubil legate între ele și nu pot fi tratate separat, ca fapte distincte26.

Secţiunea a 3-a: Întrebări

În aceste condiţii Audiencia Provincial de Málaga a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze următoarele întrebări Curţii de Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare: „1. În cazul în care se constată că o infracţiune este prescrisă într-un stat membru conform observaţiilor instanţei din acel stat (în cadrul urmăririi penale), prevederile privind prescripţia din acel stat trebuie respectate şi de către instanţele din alte state membre? 2. Achitarea unui inculpat în baza faptului că urmărirea penală a acelei infracţiuni este prescrisă reprezintă un beneficiu, in extenso, şi pentru persoanele urmărite penal într-un alt stat membru, acolo unde infracţiunile comise sunt identice? Cu alte cuvinte, este posibil ca persoanele judecate într-un alt stat membru în baza aceloraşi fapte să beneficieze de prevederile prescripţiei? 3. În cazul în care instanţele penale dintr-un stat membru declară că natura extra-comunitară a bunurilor nu a fost stabilită în scopul comiterii infracţiunii de contrabandă şi achită inculpatul, este posibil ca instanţele dintr-un alt stat membru să continue investigaţia pentru a dovedi că introducerea de bunuri fără plata taxelor vamale a fost efectuată dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene? 4. Atunci când o instanţă dintr-un stat membru a declarat fie că nu a stabilit dacă sau nu bunurile au fost introduse ilicit în Comunitate sau că infracţiunea de contrabandă este prescrisă (din punct de vedere al urmăririi penale): a) este posibil ca bunurile să fie privite ca fiind in liberă circulaţie pe teritoriul celorlalte state membre? b) este posibil ca vânzarea de bunuri într-un alt stat membru ulterior importului în statul membru în care a fost decisă achitarea să fie privită drept o acţiune independentă care poate fi pedepsită sau, în locul acestei măsuri, ca acţiune ce reprezintă parte integrantă din acţiunea de import?”

26 Cazul C 467/04 Gasparini şi alţii, [2006], ECR I-9199, punctele 16-19 (de acum înainte, Gasparini).

Page 16: Cooperare judiciara spete

Secţiunea a 4-a: Constatări

Articolul 54 din CIAS are obiectivul de a asigura că nimeni nu este urmărit penal pentru aceleaşi fapte în mai multe state contractante, ţinând cont de faptul că îşi exercită dreptul la libera circulaţie27. Acest articol asigură faptul că persoanele împotriva cărora s-a luat, în caz de judecată, o hotărâre definitivă, sunt lăsate nederanjate. Acestea trebuie lăsate să se deplaseze liber, fără să se teamă de o nouă judecată pentru aceleaşi fapte într-un alt stat contractant.

Legislaţiile statelor contractante privind termenele de prescripţie nu sunt armonizate. Cu toate acestea, nicăieri în titlul VI din Tratatul UE, cu privire la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (articolele 34 şi 31 care au fost selectate ca temei juridic pentru articolele 54 - 58 de CIAS), sau în Acordul Schengen ori în CIAS în sine aplicarea articolului 54 din CIAS nu este condiţionată de armonizarea sau de apropierea legislaţiilor penale ale statelor membre cu privire la procedurile în care continuarea urmăririi penale este interzisă28 sau, mai general, de armonizarea sau de apropierea legislaţiilor lor penale29.

Există o implicaţie necesară în principiul non bis in idem, astfel încât statele contractante să aibă încredere reciprocă în sistemele lor de justiţie penală şi ca fiecare dintre ele să recunoască dreptul penal în vigoare în alte state contractante, chiar şi atunci când rezultatul ar fi diferit dacă propria legislaţie naţională ar fi aplicată30.

Decizia-cadru nr. 584/2002 nu interzice aplicarea principiului non bis in idem în cazul în care soluţia finală a fost cea de achitare datorită intervenirii prescripţiei. Articolul 4 aliniatul (4) din Decizia-cadru, invocat de guvernul olandez în problemele pe care le-a ridicat in faţa Curţii, permite autorităţilor judiciare de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare, printre altele, în cazul în care a intervenit prescripţia răspunderii penale a persoanei solicitate în conformitate cu legislaţia statului membru de executare şi faptele sunt în competenţa acestui stat, sub incidenţa dreptului său penal. Pentru ca acea putere să fie exercitată, nu trebuie să existe o hotărâre bazată pe intervenirea prescripţiei răspunderii penale. Situaţia în care persoana solicitată a fost judecată definitiv de către un stat membru pentru aceleaşi fapte este reglementat de articolul 3 aliniatul (2) din Decizia-cadru, o dispoziţie care prevede un caz în care executarea unui mandat european de arestare nu este obligatorie.

Curtea Europeană de Justiţie a concluzionat că răspunsul la prima întrebare trebuie să fie că principiul non bis in idem, consacrat de articolul 54 din CIAS, se aplică în ceea ce priveşte o decizie a unei instanţe a unui stat contractant dată după ce s-a luat hotărârea prin care înculpatul a fost achitat definitiv pentru că a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Prin a doua întrebare a sa, instanţa naţională întreabă, în esenţă, cine beneficiază de principiul non bis in idem. Este clar din textul articolului 54 din CIAS că doar persoanele care au fost deja implicate într-un un proces în urma căruia s-a luat o hotărâre definitivă pot profita de principiul non bis in idem. Prin urmare, răspunsul la a doua întrebare trebuie să fie acela că principiul non bis in idem, consacrat în articolul 54 din CIAS, nu se aplică altor persoane decât celor al căror proces s-a încheiat printr-o hotărâre definitivă într-un stat contractant31.

Curtea a refuzat să răspundă la a treia întrebare, considerând-o o întrebare ipotetică ce nu este susţinută de probele prezentate Curţii32.

27 A se vedea şi Gözütok Brugge, punctul 38, şi Van Straaten, punctul 57. 28 Gözütok şi Brugge, punctul 32.29 A se vedea Van Esbroeck, punctul 29.30 Van Esbroeck, punctul 30. 31 Gasparini, punctele 27-37.32 În conformitate cu jurisprudenţa Curţii constante de drept, în timp ce Curtea este, în principiu, obligată să se pronunţe în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului comunitar, aceasta poate, în circumstanţe excepţionale, să examineze condiţiile în care cauza a fost menţionat de către instanţa națională, în scopul de a confirma propria jurisdicţie. Curtea poate refuza să se pronunţe asupra unei întrebări prevăzute pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de către o instanţă naţională numai atunci când este evident că

Page 17: Cooperare judiciara spete

Din aceste motive, a patra întrebare este inadmisibilă în măsura în care aceasta se întemeiază pe premisele achitării inculpaţilor din cauză că nu există probe sau acestea sunt insuficiente. Pe de altă parte, este admisibilă în măsura în care aceasta se referă la situaţia în care o instanţă a unui stat membru a declarat că răspunderea penală pentru infracţiunea de contrabandă este prescrisă.

Prin întrebare 4 litera (a), în esenţă, instanţa naţională întreabă dacă se poate deduce din hotărârea unei instanţe a unui stat contractant care a devenit definitivă, răspunderea penală pentru infracţiunea de contrabandă fiind prescrisă, că bunurile în cauză sunt în liberă circulaţie în celelalte state membre.

În conformitate cu articolul 24 CE, pentru ca produsele care provin dintr-o ţară terţă să fie considerate a fi în liberă circulaţie într-un stat membru trebuie să fie îndeplinite trei condiţii. Produsele sunt considerate astfel dacă formalităţile de import au fost respectate, dacă taxele vamale sau impozitele cu efect echivalent ce trebuie plătite, au fost percepute în statul membru respectiv şi dacă nu s-a beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe sau impozite.

O constatare de către o instanţă a unui stat membru că răspunderea penală a unui inculpat pentru infracţiunea de contrabandă s-a prescris nu modifică încadrarea juridică a produselor în cauză. De asemenea, principiul non bis in idem se aplică instanţelor dintr-un stat contractant numai în măsura în care condamnă un inculpat în a cărui cauză s-a luat deja o hotărâre definitivă de către o instanţă a altui stat contractant pentru aceleaşi fapte.

Răspunsul la întrebarea 4 litera (a) trebuie să fie, prin urmare, că o instanţă penală a unui stat contractant nu poate considera mărfurile ca fiind în liberă circulaţie pe teritoriul naţional numai pentru că o instanţă penală dintr-un alt stat contractant a constatat că răspunderea penală pentru infracţiunea de contrabandă în legătură cu aceleaşi mărfuri s-a prescris.

Prin întrebarea 4 litera (b), instanţa naţională întreabă, în esenţă, dacă comercializarea de bunuri în alt stat membru, după importul acestora în statul membru în care acuzatul a fost achitat pentru că răspunderea penală s-a prescris, face parte din aceleaşi fapte sau constituie un comportament independent de import în statul membru respectiv. Singurul criteriu relevant pentru aplicarea conceptului de „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS este identitatea faptelor materiale, înţeleasă ca existenţa unui set de circumstanţe concrete, care sunt indisolubil legate între ele33.

În concluzie, comercializarea de bunuri în alt stat membru, după importul acestora în statul membru în care acuzatul a fost achitat, constituie un comportament care poate face parte din „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS 34.

Curtea a concluzionat că: 1. Principiului non bis in idem se aplică în ceea ce priveşte o hotărâre a unei instanţe dintr-un stat contractant, pronunţată după ce acuzaţiile au fost făcute, prin care inculpatul este în cele din urmă achitat pentru că a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru acea infracţiune. 2. Acest principiu nu se aplică altor persoane decât celor ale căror proces s-a încheiat cu pronunţarea unei hotărâri definitive într-un stat contractant. 3. O instanţă penală a unui stat contractant nu poate considera mărfurile ca fiind în liberă circulaţie pe teritoriul naţional numai pentru că o instanţă penală dintr-un alt stat contractant a constatat că răspunderea penală pentru infracţiunea de contrabandă în legătură cu aceleaşi mărfuri s-a prescris. 4. Comercializarea de bunuri în alt stat membru, după importul acestora în statul membru în care acuzatul a fost achitat, constituie un comportament ce poate face parte din „aceleaşi fapte”, în sensul articolului 54 al Convenţiei.

interpretarea dreptului comunitar care este solicitată nu are nicio legătură cu realitatea din acţiunea principală sau scopul acesteia, în cazul în care problema este ipotetică, sau atunci când Curtea nu are înainte ei situația de fapt sau de drept necesară pentru a da un răspuns util la întrebările care îi sunt prezentate. A se vedea, printre altele, Cauza C-13/05 Chacón Navas [2006] ECR I-0000, punctele 32 şi 33, precum şi jurisprudenţa citată acolo.33 A se vedea Van Esbroeck, punctul 36. 34 Gasparini, punctele 47-57.

Page 18: Cooperare judiciara spete
Page 19: Cooperare judiciara spete

CAPITOLUL VII – NOŢIUNEA DE „EXECUTARE” ÎN CAUZA PRIVIND PE JURGEN KRETZINGER

Secţiunea 1: Cadrul juridicSesizarea a fost făcută în contextul unui proces penal desfăşurat în Germania, în

care domnul Kretzinger a fost acuzat de contrabandă cu ţigări. Articolul 56 din CIAS prevede că „Dacă împotriva unei persoane s-a pronunţat o

hotărâre definitivă de către o instanţă dintr-un stat membru şi aceasta este judecată ulterior pentru aceleaşi fapte într-un alt stat membru, orice pedeapsă cu privare de libertate executată va fi dedusă din pedeapsa aplicată ulterior în cel de-al doilea stat membru. În funcţie de prevederile legii naţionale, vor putea fi luate în considerare şi pedepsele care nu implică privarea de libertate.”

Articolul 3 din Decizia-cadru35 stabileşte cazurile în care autoritatea judiciară a statului membru de executare trebuie să refuze executarea mandatului european de arestare, inclusiv în cazurile în care „este informat că persoana căutată a fost judecată definitiv de un stat membru în ceea ce priveşte aceleaşi fapte, cu condiţia ca, în caz de condamnare la o pedeapsă, aceasta să fi fost executată sau să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată în conformitate cu legislaţia statului membru de condamnare”.

Articolul 5 din Decizia-cadru, intitulat ”Garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale”, prevede că executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiții:

1. atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță pronunțate printr-o decizie dată în absența uneia dintre părți și în cazul în care persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în alt mod despre data și locul audierii care a dus la decizia dată în absență, predarea poate fi supusă condiției ca autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să solicite o nouă procedură de judecată în statul membru emitent și să fie prezentă la judecată.

Secţiunea a 2-a: Situaţia de fapt

În două rânduri, în luna mai 1999 şi aprilie 2000, domnul Kretzinger a transportat ţigări din ţări care nu erau membre ale Uniunii Europene, care anterior fuseseră transportate ilegal de către terţi în Grecia, cu camionul prin Italia şi Germania, cu destinaţia Regatul Unit. El nu s-a prezentat pentru plata taxelor vamale la niciun punct de trecere a frontierei de stat.

Camionul reprezentând primul transport, ce conţinea 34 500 de baxuri cu ţigări, a fost confiscat de către ofiţerii de la Garda Financiară italiană la 3 mai 1999. Domnul Kretzinger a fost eliberat după interogare la 4 mai 1999.

Prin hotărârea din 22 februarie 2001, Corte d'appello di Venezia (Curtea de Apel, Veneţia, Italia), acceptând apelul declarat de către procuror împotriva deciziei de achitare în primă instanţă, l-a condamnat pe domnul Kretzinger, în lipsă, la o pedeapsă de un an şi opt luni închisoare cu suspendarea executării. Instanța l-a găsit vinovat de săvârşirea infracţiunii de import în Italia şi posesie a 6 900 kilograme de tutun de contrabandă şi a infracţiunii de sustragere de la plata taxelor vamale în ceea ce priveşte tutunul în cauză. Această hotărâre a devenit definitivă în conformitate cu legislaţia italiană. Pedeapsa a fost înregistrată în cazierul judiciar al inculpatului.

Camionul reprezentând cel de-al doilea transport conţinea 14 927 baxuri de ţigări de contrabandă, domnul Kretzinger fiind din nou oprit de către Garda Financiară italiană la data

35 Decizia-cadru nr.584/2002/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, JO 2002 L 190, p. 1.

Page 20: Cooperare judiciara spete

de 12 aprilie 2000. Împotriva lui a fost luată măsura reţinerii de către poliţia italiană, ulterior fiind arestat preventiv în timpul judecăţii, iar după punerea în libertate, acesta s-a întors în Germania.

Prin hotărârea din 25 ianuarie 2001 Tribunale di Ancona (Italia) i-a aplicat, din nou în absenţa inculpatului şi făcând referire la aceleaşi dispoziţii din legea italiană, o pedeapsă de doi ani închisoare cu executare. Această hotărâre a devenit, de asemenea definitivă. Pedeapsa privativă de libertate care nu a fost executată, a fost înregistrată, de asemenea, în cazierul judiciar al inculpatului.

Instanţa de trimitere constată că, în ciuda mai multor încercări de a obţine clarificarea acestor hotărâri, nu a fost posibil să se stabilească cu certitudine ce taxe de import s-au aplicat, şi mai ales dacă cel puţin una dintre hotărâri se referea la trimiterea în judecată sau aplicarea unei pedepse pentru infracțiuni în materie vamală.

Cunoscând aceste hotărâri ale instanţelor italiene, Augsburg Landgericht (instanță germană) a condamnat pe domnul Kretzinger la un an şi zece luni închisoare în ceea ce priveşte primul transport şi un an închisoare în ceea ce priveşte al doilea. În acest sens, Augsburg Landgericht l-a găsit vinovat pe domnul Kretzinger de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (sustragerea de la plata taxelor vamale cu ocazia importului de bunuri de contrabandă în Grecia), faptă prevăzută şi pedepsită de articolul 374 din Codul fiscal german.

Deși s-a susținut faptul că cele două hotărâri definitive pronunţate în Italia nu fuseseră încă executate, Augsburg Landgericht a respins ideea că ar exista vreun impediment de procedură în conformitate cu articolul 54 din CIAS. Potrivit acestei instanţe, deşi aceleaşi două transporturi de ţigări de contrabandă au stat la baza celor două condamnări în Italia şi la baza propriilor hotărâri, acest articol nu era aplicabil.

Domnul Kretzinger a declarat apel în faţa Bundesgerichtshof care a exprimat îndoieli cu privire la compatibilitatea raţionamentului adoptat de către Augsburg Landgericht cu articolul 54 din CIAS.

În primul rând, Bundesgerichtshof are îndoieli cu privire la modul în care ar trebui să fie interpretată noţiunea de „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS.

Apoi, în ceea ce priveşte noţiunea de „executare”, Bundesgerichtshof, care în principiu este de părere că o pedeapsă privativă de libertate, cum ar fi cea referitoare la primul transport, a cărei executare a fost suspendată, cade sub incidenţa articolului 54 din CIAS, doreşte să stabilească dacă o scurtă perioadă de arest preventiv în timpul judecăţii este suficientă pentru a interzice continuarea urmăririi penale (cum este cazul celei de-a doua fapte pentru care a fost condamnat în Italia).

În sfârşit, în ceea ce priveşte existenţa unui impediment de procedură în temeiul articolului 54 din CIAS, Bundesgerichtshof, observând că autorităţile italiene nu au luat măsuri în temeiul deciziei-cadru pentru a pune în aplicare hotărârea privind pe domnul Kretzinger în ceea ce priveşte al doilea transport, se întreabă dacă şi în ce măsură interpretarea acestui articol este afectată de prevederile deciziei-cadru36.

Secţiunea a 3-a: Întrebări

Instanţa de trimitere, prin urmare, a solicitat Curţii să dea o hotărâre preliminară cu privire la următoarele întrebări: 1. Sunt „aceleaşi fapte”, în sensul articolului 54 din CIAS, în cazul în care un inculpat a fost condamnat de către un tribunal italian pentru importul de tutun de contrabandă în Italia şi pentru că a fost în posesia acestuia acolo, precum şi pentru faptul că nu a plătit taxe vamale la import, precum și condamnarea ulterioară de o instanţă germană în legătură cu primirea lui anterioară a aceloraşi bunuri în Grecia, pentru că a fost parte la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală deoarece s-a sustras de la plata taxei de import, faptă comisă atunci când mărfurile au fost importate anterior de către terţi, în măsura în care inculpatul ar fi dorit de la

36 Cazul C 288/05 Kretzinger [2007] ECR I-06441, punctele 14-25 (de acum înainte, Kretzinger).

Page 21: Cooperare judiciara spete

început să transporte mărfurile în Regatul Unit, traversând teritoriul Italiei, după ce le-a primit pe acestea în Grecia? 2. O pedeapsă „a fost executată” sau este „în curs de executare”, în sensul articolului 54 din CIAS: a) în cazul în care inculpatul a primit o pedeapsă privativă de libertate, a cărei executare a fost suspendată în conformitate cu legea statului în care hotărârea a fost pronunţată; b) în cazul în care împotriva inculpatului a fost luată măsura reţinerii de către poliţie şi a fost arestat preventiv în cursul judecăţii, având în vedere că detenţia ar conta faţă de orice executarea ulterioară a pedepsei cu închisoarea în conformitate cu legislaţia statului în care hotărârea a fost pronunţată? 3. Interpretarea noţiunii de „executare”, în sensul articolului 54 din CIAS este afectată de: a) faptul că, transpunând decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (JO 2002 L 190, p. 1) în legislaţia naţională, (primul) stat în care hotărârea a fost pronunţată este într-o poziţie care îi permite ca în orice moment să pună în aplicare hotărârea sa care, în conformitate cu legislaţia naţională, este definitivă şi obligatorie; b) faptul că o cerere de asistenţă judiciară făcută de către statul în care hotărârea a fost pronunţată, cu scopul de a extrăda persoana condamnată sau de a executa hotărârea în interiorul acestui stat, ar putea să nu fie îndeplinită în mod automat pentru că hotărârea a fost pronunţată în lipsă?

Secţiunea a 4-a: Constatări

Prin prima întrebare, Bundesgerichtshof în esenţă, doreşte să stabilească criteriul relevant în scopul aplicării noţiunii de „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS şi, mai exact, dacă faptele ilicite de primire de tutun de contrabandă într-un stat contractant şi importul aceluiaşi tutun într-un alt stat contractant şi de a fi în posesia acestuia sunt incluse în sensul acestei noţiuni, în măsura în care inculpatul, care a fost condamnat în două state contractante, ar fi dorit de la început să transporte tutunul, după ce l-a luat prima dată în primire, la o destinaţie finală, trecând prin mai multe state contractante.

Curtea a reamintit argumentele sale anterioare referitoare la criteriul relevant în scopul aplicării articolului 54 din CIAS (identitatea actelor materiale înţeleasă ca existenţa unui set de circumstanţe care sunt indisolubil legate între ele)37, prevedere care se aplică indiferent de încadrarea juridică dată acelor fapte sau de interesul legitim protejat38, precum şi lipsa obligaţie de armonizare a dreptului penal39.

În consecinţă, Curtea a confirmat că instanţele naţionale competente care sunt chemate să stabilească dacă există identitate de acte materiale trebuie să se limiteze la a examina dacă aceste acte materiale constituie un set de circumstanţe care sunt indisolubil legate între ele în timp, în spaţiu şi în ceea ce priveşte obiectul lor40, iar consideraţiile bazate pe interesul legitim protejat nu sunt considerate a fi relevante.

De asemenea, Curtea a stabilit deja că faptele pedepsibile constând în exportul şi importul aceloraşi mărfuri ilegale şi care sunt judecate în state diferite contractante CIAS constituie un comportament care ar putea fi inclus în sfera înţelesului noţiunii de „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS 41 .

Curtea a concluzionat că răspunsul la prima întrebare este că articolul 54 din CIAS trebuie interpretat în sensul următor:

37 Van Esbroeck, punctul 36.38 A se vedea, de asemenea, Van Straaten, punctele 48 şi 53. 39 A se vedea Van Esbroeck, punctul 35.40 A se vedea, în acest sens, Van Esbroeck, punctul 38. 41 A se vedea, în acest sens, Van Esbroeck, punctul 42, Van Straaten, punctul 51, şi Gasparini, punctul 57.

Page 22: Cooperare judiciara spete

- criteriul relevant în scopul aplicării acestui articol este identitatea actelor materiale, înţeleasă ca existenţa unui set de circumstanţe care sunt indisolubil legate între ele, indiferent de încadrarea juridică dată lor sau de interesul legitim protejat; - fapte constând în primirea de tutun de contrabandă într-un stat contractant şi importul acelui tutun într-un alt stat contractant şi de a fi în posesia acestuia acolo, caracterizată prin faptul că inculpatul, care a fost judecat în două state contractante, a intenţionat de la început să transporte tutunul, după luarea în primire a acestuia, la o destinaţie finală, trecând prin mai multe state contractante, constituie un comportament care poate fi inclus în sfera înţelesului noţiunii de „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54. Ține de instanţele naţionale competente să facă evaluarea finală în această privinţă42.

Adresând a doua întrebare, instanţa de trimitere, în esenţă, doreşte să afle dacă este necesar, în sensul articolului 54 din CIAS, să se considere că o pedeapsă impusă de o instanţă a unui stat contractant „a fost executată” sau este „în curs de a fi executată” în cazul în care un inculpat a primit o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării, în conformitate cu legislaţia acelui stat contractant.

Conform articolului 54 din CIAS, interdicţia de a judeca o persoană pentru aceleaşi fapte se aplică, în cazul unei pedepse, aşa cum este cea în cauză în acţiunea principală, numai dacă „aceasta a fost executată, este de fapt în curs de executare sau nu mai poate fi executată în conformitate cu legislaţia părţii contractante de condamnare” (condiţia de executare).

În măsura în care o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării sancţionează comportamentul ilicit al unei persoane condamnate, aceasta constituie o pedeapsă în sensul articolului 54 din CIAS. Acea pedeapsă trebuie să fie considerată ca fiind „în curs de executare” atâta timp cât pedeapsa a devenit executorie şi în timpul perioadei de probă. Ulterior, odată ce perioada de probă s-a sfărşit, pedeapsa trebuie considerată ca fiind „executată” în sensul acestei prevederi.

Ar fi în contradicţie, pe de o parte, să se considere orice măsură privativă de libertate deja executată ca ”executare a unei pedepse” în sensul articolului 54 din CIAS, iar, pe de altă parte, să se excludă posibilitatea ca aplicarea pedepselor cu suspendarea executării, care sunt date în mod normal, în cazul săvârşirii unor infracţiuni mai puţin grave, să îndeplinească condiţia de ”executare” din acest articol, permiţând astfel o nouă judecată în cauză.

Curtea a concluzionat că răspunsul la întrebarea 2 litera (a) este că, în sensul articolului 54 din CIAS, este necesar să se considere că o pedeapsă impusă de o instanţă a unui stat contractant „a fost executată” sau ”este în curs de executare”, în cazul în care inculpatul a primit o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării, în conformitate cu legislaţia acelui stat contractant.

Prin întrebarea 2 litera (b), instanţa de trimitere, în esenţă, doreşte să afle dacă, în sensul articolului 54 din CIAS, o pedeapsă impusă de către o instanţă a unui stat contractant trebuie considerată ca fiind „executată” sau este ”în curs de executare”, în cazul în care împotriva inculpatului a fost luată măsura reţinerii de către poliţie şi/sau a fost arestat preventiv în cursul judecăţii şi acea detenţie ar conta faţă de orice executare ulterioară a vreunei pedepse cu închisoarea în conformitate cu legislaţia statului în care hotărârea a fost pronunţată.

În această privinţă, este necesar să se examineze dacă, în cazul în care celelalte condiţii impuse de articolul 54 din CIAS au fost îndeplinite, o scurtă perioadă de privare de libertate, cum ar fi măsura reţinerii de către poliţie şi/sau arestul preventiv în curs judecăţii, înainte ca acea condamnare din primul stat contractant să devină definitivă (durata acelei perioade înregistrate în acest sens fiind dedusă din pedeapsa definitivă aplicată) ar putea avea efectul îndeplinirii condiţiei de ”executare” şi prin urmare să se opună unei judecăţi ulterioare într-un al doilea stat contractant.

Curtea a concluzionat că articolul 54 din CIAS nu se poate aplica raportat la astfel de perioade de privare de libertate, chiar dacă urmează să fie luate în considerare, în temeiul

42 Kretzinger, punctul 37.

Page 23: Cooperare judiciara spete

legislaţiei naţionale, la executarea ulterioară cu privire la orice pedeapsă privativă de libertate. Scopul arestului preventiv din cursul judecăţii este diferit de ceea ce stă la baza condiţiei de ”executare” prevăzute la articolul 54 din CIAS. Dacă scopul aplicării acestei măsuri în primul caz are un caracter preventiv, în cea de-a doua situaţie, scopul este de a se evita o situaţie în care o persoană împotriva căreia s-a luat o hotărâre definitivă într-un prim stat să nu mai poată fi urmărită penal pentru aceleaşi fapte şi, prin urmare, să rămână nepedepsită dacă statul în care pedeapsa a fost dată mai întâi nu a pus-o în executare.

Prin urmare, răspunsul la întrebarea 2 litera (b) trebuie să fie acela că, în sensul articolului 54 din CIAS, o pedeapsă impusă de o instanţă a unui stat contractant nu este considerată ca fiind „executată” sau „în curs de executare”, dacă împotriva inculpatului a fost luată măsura reţinerii de către poliţie şi/sau a fost arestată preventiv în cursul judecăţii, chiar dacă acea perioadă de detenţie ar conta faţă de orice executare ulterioară a pedepsei cu închisoarea în conformitate cu legislaţia statului în care hotărârea a fost pronunţată43.

Prin a treia întrebare, instanţa de trimitere, în esenţă, doreşte să afle dacă şi în ce măsură dispoziţiile deciziei-cadru au un efect asupra interpretării noţiunii de „executare”, în sensul articolului 54 din CIAS.

Interpretarea articolului 54 din CIAS, în afara existenţei unei condamnări definitive şi obligatorii cu privire la aceleaşi fapte, solicită în mod expres să fie satisfăcută condiţia de executare. Această condiţie de executare nu ar putea fi îndeplinită, prin definiţie, dacă, într-o situaţie precum cea din acţiunea principală, un mandat european de arestare urma să fie emis după proces şi după condamnarea într-un prim stat membru, tocmai pentru a asigura executarea unui pedepse privative de libertate care nu fusese încă executată, în sensul articolului 54 din CIAS 44.

Interpretarea articolului 54 din CIAS nu poate depinde de dispoziţiile deciziei-cadru fără a da naştere la incertitudine juridică care ar rezulta, în primul rând, din faptul că statele membre obligate prin decizia-cadru nu sunt toate obligate prin CIAS care, în plus, se aplică la anumite state care nu sunt membre şi, în al doilea rând, din faptul că domeniul de aplicare a mandatului european de arestare este limitat, ceea ce nu este valabil din perspectiva articolului 54 din CIAS care se aplică pentru toate infracţiunile pedepsite de către statele care au aderat la acest acord.

Curtea a concluzionat că faptul că un stat membru în care o persoană a fost condamnată printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie în temeiul legislaţiei sale naţionale poate emite un mandat european de arestare pe numele acestei persoane în scopul de a executa pedeapsa în temeiul deciziei-cadru, nu poate afecta interpretarea noţiunii de „executare”, în sensul articolului 54 din CIAS.

Prin întrebarea 3 litera (b), instanţa de trimitere, în esenţă, doreşte să afle dacă, în conformitate cu setul de reguli stabilit de articolul 5 alineatul (1) din decizia-cadru, faptul că nu i se cere în mod automat statului membru de executare să execute un mandat european de arestare emis în scopul punerii în aplicare a unei hotărâri pronunţate în lipsă, are vreun efect asupra interpretării noţiunii de „executare”, în sensul articolului 54 din CIAS.

Curtea a răspuns că opţiunea unui stat membru de a emite un mandat european de arestare nu are niciun efect asupra interpretării noţiunii de „executare”, în sensul articolului 54 din CIAS. Faptul că hotărârea a fost invocată în sprijinul unui mandat european de arestare dat în lipsă, nu subminează această concluzie.

43 Kretzinger, punctele 50-52.44 Acest lucru este confirmat de decizia-cadru în sine, care, la articolul 3 alineatul (2), cere statului membru solicitat să refuze executarea unui mandat european de arestare în cazul în care autoritatea judiciară de executare este informată că persoana căutată a fost judecată definitiv de un stat membru în privire la aceleaşi fapte şi că, în cazul în care pedeapsa a existat, condiţia de executare a fost îndeplinită.

Page 24: Cooperare judiciara spete

CAPITOLUL VIII – ÎNŢELESUL NOŢIUNII DE „ACELEAŞI FAPTE” ÎN CAUZA PRIVIND PE NORMA KRAAIJENBRINK

Secţiunea 1: Cadrul juridic

Articolului 65 din Codul penal belgian prevede: „În cazul în care mai multe infracţiuni se întemeiază pe acelaşi comportament, sau când mai multe infracțiuni judecate de aceeași instanţă demonstrează o rezoluţie infracţională succesivă şi continuă, pedeapsa va fi aplicată numai în ceea ce priveşte cea mai gravă infracţiune.

Atunci când o instanţă constată că infracţiunile luate în considerare într-o hotărâre definitivă anterioară şi alt comportament - presupunând că acesta este în fapt dovedit - care este judecat în prezent, este săvârșit anterior şi, împreună cu aceste infracţiuni, demonstrează rezoluţia infracţională succesivă şi continuă, pedeapsă impusă deja va fi luată în considerare la stabilirea pedepsei care urmează să fie impusă. În cazul în care sancţiunea aplicată deja pare adecvată ca o pedeapsă pentru întregul comportament infracțional, instanţa de judecată va constata vinovăţia persoanei şi se va referi în hotărârea sa la sancţiunea impusă deja. Pedeapsa totală impusă în conformitate cu prezentul articol nu poate depăşi pedeapsa maximă pentru infracţiunea cea mai gravă.”

Secţiunea a 2-a: Situaţia de fapt

Doamna Kraaijenbrink, de naţionalitate olandeză, a fost condamnată prin hotărârea din 11 decembrie 1998 de către Arrondissementsrechtbank te Middelburg (Tribunalul Districtual Middelburg, Olanda), la şase luni închisoare cu suspendarea executării pentru mai multe infracţiuni, în conformitate cu articolul 416 din Wetboek van strafrecht (Codul penal olandez) pentru primirea şi gestionarea veniturilor obţinute din traficul de droguri între octombrie 1994 şi mai 1995, în Olanda.

Prin hotărârea din 20 aprilie 2001, Rechtbank van eerste aanleg te Gent (Tribunalul de Primă Instanţă, Gent, Belgia), doamna Kraaijenbrink a fost condamnată la doi ani închisoare pentru săvârşirea mai multor infracţiuni în conformitate cu articolul 505 din Codul penal belgian pentru operațiuni de spălarea banilor provenind din schimb valutar efectuat în Belgia în perioada noiembrie 1994 şi februarie 1996 din venituri obţinute din operaţiuni de trafic de droguri desfăşurate în Olanda. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre din 15 martie 2005, a Gent Hof van beroep te, Kamer correctionele (Curtea de Apel Ghent, Secţiunea Penală).

Referindu-se la articolul 71 din CIAS (privind obligația de sancționare a faptelor de trafic de droguri) şi articolul 36 alineatul (2) literele (a), (i) şi (ii) din Convenţia unică privind stupefiantele (care se referă la incriminarea ca fapte distincte a importului și exportului de droguri, precum și a operațiunilor financiare în legătură cu traficul de droguri), instanţele menţionate au considerat că doamna Kraaijenbrink nu ar putea invoca articolul 54 din CIAS. Ei consideră că infracţiunile de primire şi gestionare a veniturilor obţinute din traficul de droguri comise în Olanda şi infracţiunile de spălare de bani rezultaţi din acel trafic în Belgia trebuie considerate drept infracţiuni distincte, aceasta în pofida rezoluției infracționale unice care a stat la baza infracţiunilor de primire şi gestionare de venituri din droguri în Olanda şi a celor de spălare de bani în Belgia.

Doamna Kraaijenbrink a declarat apel invocând, în special, încălcarea principiului non bis in idem consacrat în articolul 54 din CIAS.

Hof van Cassatie observă mai întâi că, în contradicţie cu afirmaţia doamnei Kraaijenbrink, constatarea că a existat o „rezoluție infracțională unică”, care a stat la baza comportamentului ilicit în Olanda şi infracţiunea de spălare de bani comisă în Belgia, nu implică în mod obligatoriu o constatare că sumele de bani implicate în operaţiunile de spălare a banilor în Belgia au fost obţinute din traficul de droguri în ceea ce priveşte primirea şi manipularea pentru care doamna Kraaijenbrink a fost deja condamnată în Olanda.

Page 25: Cooperare judiciara spete

Pe de altă parte, rezultă din hotărârea pronunţată de Hof van beroep te Gent din 15 martie 2005, împotriva căreia a fost declarat apelul, faptul că deși în cele două state contractante este vorba de fapte diferite, acestea totuşi constituie implementarea succesivă şi continuă a aceleiaşi intenţii criminale, iar dacă toate ar fi fost realizate în Belgia, acestea ar fi fost considerate ca un unic comportament infracțional, în conformitate cu articolul 65 din Codul penal belgian.

În consecinţă, Hof van Cassatie a considerat că trebuie să se stabilească dacă noţiunea de „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS trebuie să fie interpretată ca acoperind fapte diferite care constau, în primul rând, în exploatarea într-un stat contractant a profitului din traficului de droguri şi, în al doilea rând, în schimbul la casele de schimb într-un alt stat contractant a unor sume de bani care au aceeaşi origine45.

Secţiunea a 3-a: Întrebări

În aceste condiţii Hof van Cassatie a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare: 1. Articolul 54 din CIAS, coroborat cu articolul 71 din acest acord trebuie să fie interpretat în sensul că infracţiunile de primire sau deținere în Olanda ori transferare de sume de bani de acolo în valută străină, provenind din comerţul cu stupefiante (infracţiuni care au fost judecate şi cu privire la care a fost obţinută o condamnare în Olanda pentru primire şi gestionare prin încălcarea articolului 416 din Codul penal), care diferă de infracţiunea constând în schimbul la casele de schimb din Belgia a sumelor de bani provenite din comerţul cu narcotice săvârşită în Olanda (judecată în Belgia ca infracţiunea de primire, de gestionare şi de desfăşurare a altor activităţi cu bunurile rezultate din infracţiuni, încălcându-se articolul 505 din Codul penal), trebuie să fie considerate ca „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 menţionat mai sus când instanţele stabilesc că ele sunt săvârșite în realizarea unei rezoluții infracționale unice şi, astfel, din punct de vedere legal, constituie un singur comportament infracțional?2. Dacă răspunsul la întrebarea 1 este afirmativ expresia „nu poate fi urmărită penal ... pentru aceleaşi fapte” din articolul 54 din CIAS trebuie interpretată în sensul că un inculpat nu mai poate fi judecat pentru infracţiunea de spălare de bani în Belgia, odată ce el a fost condamnat definitiv în Olanda pentru săvârşirea altor infracţiuni comise cu aceeaşi rezoluţie infracţională, indiferent de orice alte fapte comise în aceeaşi perioadă, dar care au devenit cunoscute sau în legătură cu care a fost judecat în Belgia numai după data pronunţării hotărârii definitive străine sau, într-un astfel de caz, această expresie trebuie interpretată în sensul că instanţa națională poate da o condamnare în ceea ce priveşte celelalte fapte, luând în considerare pedepsele impuse deja în celălalt stat contractant, cu excepţia cazului în care consideră că celelalte sancţiuni constituie, în opinia sa, o pedeapsă suficientă pentru toate infracţiunile, şi asigurând că totalitatea sancţiunilor impuse nu ar putea să depăşească maximul pedepsei celei mai severe?

Secţiunea a 4-a: Constatări

Reamintind criteriul de aplicare a articolului 54 din CIAS 46, punctul de plecare pentru evaluarea noţiunea de „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS este de a lua în considerare comportamentul infracţional specific care a dat naştere la aducerea inculpatului în faţa instanţelor din cele două state contractante, în ansamblul său. Astfel, articolul 54 din CIAS poate deveni aplicabil numai în cazul în care instanţa care se ocupă cu judecarea cauzei în al doilea stat contractant constată că actele materiale, fiind legate în timp, în spaţiu şi prin obiectul lor, formează un întreg inseparabil.

45 Cazul C 367/05 Kraaijenbrink [2007] ECR I-06619, punctele 13-19 (de acum înainte, Kraaijenbrink).46 A se vedea Van Esbroeck, punctul 36, Gasparini, punctul 54, şi Van Straaten, punctul 48.

Page 26: Cooperare judiciara spete

Dacă actele materiale nu constituie un astfel de întreg inseparabil, simplul fapt că instanţa din al doilea stat contractant în faţa căreia este adusă cauza spre judecare constată că presupusul autorul al acestor fapte a acţionat cu aceeaşi rezoluţie infracţională nu este suficient pentru a indica faptul că există o serie de de circumstanţe concrete care sunt indisolubil legate între ele acoperite de noţiunea de „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS.

O legătură subiectivă între fapte care a dat naştere unui proces penal în două state contractante diferite nu înseamnă neapărat că există o legătură obiectivă între actele materialul în cauză, care, în consecinţă, ar putea fi delimitate în timp şi spaţiu şi, prin natura lor47.

În cazul de faţă, Curtea a concluzionat că nu a fost stabilit în mod clar în ce măsură aceste câştiguri financiare derivă din traficul de droguri care stă la baza, în tot sau în parte, a comportamentului ilicit în cele două state contractante în cauză. Prin urmare o astfel de situaţie poate fi acoperită, în principiu, de noţiunea de „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS numai în cazul în care poate fi stabilită o legătură obiectivă între sumele de bani avute în discuţie în cele două procese.

Curtea a răspuns la prima întrebare că: - criteriul relevant în scopul aplicării acestui articol este identitatea actelor materiale, înţeleasă ca existenţa unui set de circumstanţe care sunt indisolubil legate între ele, indiferent de încadrarea juridică dată acestora sau de interesul legitim protejat; - fapte diferite constând, în special, în primul rând, în gestionarea într-un stat contractant a bunurilor obţinute din traficul de droguri şi, pe de altă parte, în schimbul la casele de schimb într-un alt stat contractant a unor sume de bani, de asemenea, care provin dintr-un astfel de trafic nu ar trebui să fie considerate „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS doar pentru că instanţa naţională competentă constată că aceste fapte sunt legate între ele prin aceeaşi rezoluţie infracţională; - instanţei de trimitere îi revine sarcina să aprecieze dacă gradul de identitate şi legătura dintre toate faptele care urmează să fie comparate este de aşa natură încât să fie posibil, în lumina criteriului relevant menţionat, să se constate că acestea sunt „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS.

Răspunsul la a doua întrebare a fost solicitat doar dacă răspunsul la prima întrebare ar fi confirmat faptul că o rezoluţie infracţională comună este în sine o condiţie suficientă care, dacă ar fi îndeplinită, ar permite ca fapte diferite să fie considerate a fi „aceleaşi fapte” în sensul articolului 54 din CIAS, ceea ce nu a fost confirmat de către Curte în răspunsul său la prima întrebare.

47 Kraaijenbrink, punctul 30.

Page 27: Cooperare judiciara spete

CAPITOLUL IX – SENSUL EXPRESIEI „NU MAI POATE FI EXECUTATĂ” SURPRINS ÎN CAUZA PRIVIND PE KLAUS BOURQUAIN

Secţiunea 1: Cadrul juridic

Sesizarea a fost făcută în cadrul unui proces penal declanşat în Germania la 11 decembrie 2002 împotriva domnului Bourquain, de naţionalitate germană, pentru crimă, în timp ce a fost declanşat împotriva sa un alt proces penal în legătură cu aceleaşi fapte de către autorităţile unui alt stat contractant care a condus la condamnarea acestuia în absenţă la 26 ianuarie 1961.

Aliniatele (7), (8) şi (9) din articolul 120 din Codul de justiţie militară pentru armata franceză (Journaux officiels de la République Française – „JORF” - din 15 martie 1928), în versiunea în vigoare la 26 ianuarie 1961, prevăd: „Hotărâre judecătorească pronunţată împotriva unei persoane în lipsă, în forma normală, va ... fi adusă la cunoştinţa persoanei condamnate în lipsă personal sau la locul său de reşedinţă. Persoana condamnată în lipsă poate declara apel în cinci zile de la luarea la cunoştinţă. În cazul în care acest termen expiră fără declararea vreunei căi de atac, hotărârea se consideră că s-a dat într-o procedură contradictorie. Cu toate acestea, dacă acea notificarea nu a fost făcută personal celui în cauză sau dacă nu derivă din măsurile luate pentru a pune în aplicare hotărârea, măsuri ce au fost aduse la cunoştinţa persoanei condamnate, calea de atac va fi admisibilă până la data la care se prescrie executarea hotărârii.”

Articolul 121 din acest cod, aşa cum a fost modificat la data faptelor din acţiunea principală, stabileşte, cu referire la articolul 639 din Codul de procedură penală francez, că, atunci când persoana condamnată în absenţă apare înainte ca executarea hotărârii să se prescrie, pedeapsa nu poate fi executată decât în urma unui nou proces, de această dată desfăşurat în prezenţa inculpatului.

Secţiunea a 2-a: Situaţia de fapt

La 26 ianuarie 1961 în Bône (Algeria), domnul Bourquain, care a făcut parte din Legiunea franceză, a fost condamnat la moarte în absenţă de tribunalul militar permanent pentru zona de est a Constantinopolului pentru săvârşirea infracţiunilor de dezertare şi omor.

Acest tribunal, aplicând Codul de justiţie militară pentru armata franceză, a reţinut că, la 4 mai 1960, domnul Bourquain, în timp ce încerca să dezerteze la frontiera Algeriei cu Tunisia, a împuşcat mortal un alt legionar tot de naţionalitate germană, care a încercat să-l împiedice să dezerteze.

Fiind luat refugiat în Republica Democrată Germană, domnul Bourquain nu a aflat despre notificarea hotărârii pronunţate în absenţă şi nu a fost posibilă executarea pedepsei aplicate prin hotărârea considerată ca fiind dată într-o procedură contradictorie.

Nu au fost declanşate procese penale ulterioare împotriva domnului Bourquain în Algeria sau Franţa. Mai mult decât atât, în Franţa, toate infracţiunile săvârşite în legătură cu războiul din Algeria au fost supuse amnistiei acordate în conformitate cu legile menţionate mai sus. În schimb, în Republica Federală Germania, a fost deschisă o anchetă în legătură cu domnul Bourquain cu privire la aceleaşi fapte şi, în 1962, a fost trimis un mandat de arestare autorităţilor din fosta Republică Democrată Germană, care l-au respins.

La sfârşitul anului 2001, s-a descoperit că domnul Bourquain trăieşte în zona din Regensburg (Germania). La 11 decembrie 2002, Regensburg Staatsanwaltschaft Office (Parchetului Regensburg) l-a acuzat în faţa instanţei de trimitere de săvârşirea infracţiunii de omor, cu privire la aceleaşi fapte, în conformitate cu articolul 211 din Codul penal german.

În aceste condiţii, instanţa de trimitere, prin nota din 17 iulie 2003, a solicitat informaţii de la Ministerul de Justiţie francez în temeiul articolului 57 alineatul (1) din CIAS în scopul stabilirii dacă hotărârea pronunţată de tribunalul militar permanent pentru zona de est a Constantinopolului din 26 martie 1961 a împiedicat declanşarea unui proces penal în

Page 28: Cooperare judiciara spete

Germania cu privire la aceleaşi fapte, ca rezultat al interdicţiei dublului pericol conţinut în articolul 54 din CIAS.

Parchetul de pe lângă Tribunal aux Armées de Paris (Tribunalul Militar Paris) a răspuns la această solicitare de informaţii, subliniind în special, după cum urmează: „Hotărâre în lipsă, pronunţată la data de 26 ianuarie 1961 împotriva domnului Bourquain a devenit definitivă. În 1981, termenul acordat pentru a contesta hotărârea de impunere a pedepsei cu moartea a expirat şi nu mai era posibil să se declare apel împotriva acestei hotărâri. Sancţiunile în cauze penale fiind prescrise după 20 de ani în conformitate cu legislaţia franceză, hotărârea nu mai poate fi executată în Franţa.”

În plus, instanţa de trimitere a solicitat un aviz de la Max-Planck-Institut für ausländisches und internationales strafrecht (Institutul Max Planck pentru Afaceri Externe şi de Drept Penal Internaţional) cu privire la interpretarea articolului 54 din CIAS în ceea ce priveşte faptele cauzei din acţiunea principală. În avizul său din 9 mai 2006, acest institut a ajuns la concluzia că, chiar dacă executarea directă a condamnării în lipsă a fost exclusă ţinând cont de caracteristicile specifice ale sistemului francez de drept procesual penal, condiţiile de aplicare a articolului 54 din CIAS au fost îndeplinite în acţiunea principală şi rezultatul fiind că nicio nouă condamnare penală nu ar putea fi pronunţată împotriva domnului Bourquain. Institutul, ca răspuns la o cerere de observaţii ulterioare, a reafirmat opinia sa, prin nota din 14 februarie 200748.

Secţiunea a 3-a: Întrebări

Landgericht (Curtea de Apel) Regensburg, fiind de părere că articolul 54 din CIAS ar putea fi interpretat în sensul că prima condamnare de către un stat contractant ar fi fost capabilă de executare la un moment dat în trecut pentru a opera ca o barieră pentru o nouă condamnare într-un al doilea stat contractant, a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze următoarea întrebare Curţii de Justiţie pentru o hotărâre preliminară: „O persoană al cărei proces s-a finalizat cu pronunţarea unei hotărâri definitive în una dintre părţile contractante poate fi judecată într-un alt stat contractant pentru aceleaşi fapte, atunci când, în conformitate cu legislaţia părţi contractante de condamnare, pedeapsa aplicată împotriva lui n-ar fi putut fi executată niciodată?”

Secţiunea a 4-a: Constatări

Curtea a declarat că instanţa de trimitere, prin întrebarea sa, doreşte să ştie, în esenţă, dacă principiul non bis in idem, consacrat de articolul 54 din CIAS se poate aplica în cazul unui proces penal declanşat într-un stat contractant împotriva unui inculpat al cărui proces penal având ca temei acelaşi fapte iniţiat într-un alt stat contractant s-a finalizat cu pronunţarea unei hotărâri definitive, chiar dacă, în conformitate cu legislaţia statului în care a fost condamnat, pedeapsa care i-a fost impusă n-ar fi putut fi executată niciodată.

În principiu, o condamnare în lipsă cade de asemenea sub incidenţa domeniului de aplicare al articolului 54 din CIAS şi poate constitui, prin urmare, o barieră de procedură în cazul deschiderii unui nou proces penal. În conformitate cu textul actual al articolului 54 din CIAS, hotărârile pronunţate în lipsă nu sunt excluse din domeniul său de aplicare, singura condiţie fiind să se fi pronunţat o hotărâre definitivă în urma unui proces penal desfăşurat într-o parte contractantă. Având în vedere lipsa obligaţiei de armonizare sau de apropiere a legislaţiilor penale ale statelor membre cu privire la hotărârile pronunţate în absenţă49 şi principiul încrederii reciproce50, problema la care trebuie să se răspundă în continuare este dacă o condamnare în lipsă pronunţată de către tribunalul militar permanent pentru zona de

48 Cauza C-297/07 Bourquain (nyr), punctele 18-25 (de acum înainte, Bourquain).49 A se vedea, în acest sens, în ceea ce priveşte procedura interzicerii condamnării ulterioare, Gözütok şi Brugge, punctul 32. 50 A se vedea, în acest sens, Gözütok şi Brugge, punctul 33.

Page 29: Cooperare judiciara spete

est a Constantinopolului este „definitivă”, în sensul articolului 54 din CIAS, luând în considerare imposibilitatea de executare directă a pedepsei ca urmare a obligaţiei impuse de legislaţia franceză de a organiza un nou proces dacă persoana condamnată în lipsă ar reapărea, de data aceasta în prezenţa acestuia.

În această privinţă, guvernele ceh şi maghiar pune la îndoială dacă hotărârea acelui tribunal permanent constituie o barieră finală în continuarea procesului penal, tocmai din cauza acestei obligaţii de a declanşa un proces nou atunci când persoana condamnată în lipsă este arestată.

Cu toate acestea, numai faptul că procedura în absenţă ar fi necesitat, în temeiul dreptului francez, redeschiderea unui nou proces, dacă domnul Bourquain a fost arestat în timp ce curgea termenul de prescripţie aplicabil în cazul pedepsei, şi înainte ca el să fi beneficiat de amnistie, adică între 26 ianuarie 1961 şi 31 iulie 1968, nu înseamnă, în sine, că o condamnare în lipsă nu poate fi considerată a fi o hotărâre definitivă în sensul articolului 54 din CIAS. Astfel, în scopul respectării obiectivului articolului 54 din CIAS, care este să asigure că nimeni nu este condamnat pentru aceleaşi fapte în mai multe state contractante, deoarece îşi exercită dreptul la liberă circulaţie51, este necesar să se confirme în cadrul Uniunii Europene că o hotărâre, cum ar fi cea pronunţată la data de 26 ianuarie 1961 de către tribunalul militar permanent pentru zona de est a Constantinopolului, este definitivă cu privire la faptele care s-au reţinut în sarcina persoanei în cauză în conformitate cu legislaţia statului contractant care a iniţiat primul proces penal.

Realizarea acestui obiectiv ar fi fost compromisă în cazul în care caracteristicile specifice ale procedurilor naţionale, cum ar fi cele care apar în prevederile articolelor 120 şi 121 din Codul de justiţie militară pentru armata franceză, nu ar fi permis o interpretare a noţiunii de proces finalizat cu pronunţarea unei hotărâri definitive, în sensul articolului 54 din CIAS care include hotărârile pronunţate în absenţă, în conformitate cu legislaţia naţională.

De asemenea, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Paris, fără a se referi deloc la faptul că infracţiunile comise de către domnul Bourquain au fost supuse unei amnistii acordate în 1968, subliniază că toate faptele reţinute în hotărâre s-au prescris în 1981, acest lucru înainte ca în 2002, în Germania să se iniţieze un al doilea proces penal.

În timp ce Legea nr. 697/68 cu privire la acordarea amnistiei are drept consecinţă faptul că, de la intrarea sa în vigoare, infracţiunile săvârşite de domnul Bourquain nu mai sunt supuse niciunei sancţiuni, efectele acestei legi, astfel cum sunt prevăzute în special la articolele 9 şi 15 din Legea nr. 396/66, nu pot fi înţelese în sensul că nu există nicio primă hotărâre în sensul articolului 54 din CIAS.

Din moment ce hotărârea pronunţată în absenţa domnului Bourquain trebuie considerată, în circumstanţele cauzei, ca fiind definitivă, în sensul aplicării articolului 54 din CIAS, ar trebui să se determine dacă acea condiţie referitoare la executarea menţionată în acel articol, acest lucru fiind faptul că pedeapsa nu mai poate fi executată, este, de asemenea îndeplinită atunci când, în niciun moment din trecut, chiar înainte de amnistie sau de intervenirea prescripţiei, sancţiunea impusă ca urmare a primei condamnări ar fi putut fi executată direct.

În această privinţă, guvernul ungar a susţinut că exprimarea din articolul 54 din CIAS, referitoare la faptul că pedeapsa „nu mai poate fi executată” în conformitate cu legile părţi contractante de condamnare, trebuie interpretată în sensul că ar fi putut fi executată în conformitate cu legislaţia statului contractant de condamnare, cel puţin la data când a fost impusă.

Totuşi, această condiţie în ceea ce priveşte executarea nu cere ca pedeapsa, în conformitate cu legislaţia statului de condamnare, să fi putut fi executată în mod direct, ci cere doar ca pedeapsa aplicată printr-o hotărâre definitivă „să nu mai poate fi executată”. Cuvintele „nu mai” se referă la momentul în care noul proces începe, în legătură cu care instanţa competentă din al doilea stat contractant trebuie să verifice, prin urmare, dacă acele condiţiile prevăzute la articolul 54 din CIAS sunt îndeplinite.

51 Gözütok şi Brugge, punctul 38.

Page 30: Cooperare judiciara spete

Rezultă că această condiţie în ceea ce priveşte executarea menţionată în articolul respectiv este îndeplinită atunci când se stabileşte că, în momentul în care cel de-al doilea proces penal este intentat împotriva aceleiaşi persoane pentru aceleaşi fapte care au dus la condamnarea acesteia în primul stat contractant, pedeapsa aplicată în primul stat nu mai poate fi executată în conformitate cu legislaţia statului respectiv.

Această interpretare este confirmată de obiectivul articolului 54 din CIAS, acela de a asigura că nimeni nu este condamnat pentru aceleaşi fapte în mai multe state contractante datorită exercitării dreptului său la liberă circulaţie.

Acest drept la liberă circulaţie, este efectiv garantat numai dacă, într-o situaţie precum cea în cauză în acţiunea principală, persoana poate fi sigură că, odată ce a fost condamnată şi când pedeapsa aplicată nu mai poate fi executată în conformitate cu legile statului contractant de condamnare, aceasta poate călători în spaţiul Schengen, fără teama că ar putea fi condamnată într-un alt stat contractant, pe motiv că pedeapsa nu ar fi putut fi executată direct, ţinând cont de caracteristicile specifice ale procedurilor juridice naţionale ale primului stat contractant.

În cazul în care în acţiunea principală, în care s-a convenit că pedeapsa aplicată nu mai putea fi executată în anul 2002, când al doilea proces penal a fost intentat în Germania, ar fi în contradicţie cu aplicarea eficientă a articolului 54 din CIAS să se excludă aplicarea sa numai pe motivul caracteristicilor specifice ale procedurii penale franceze care condiţionează executarea pedepsei de o nouă condamnare pronunţată în prezenţa inculpatului.

Curtea a concluzionat că principiul non bis in idem, consacrat de articolul 54 din CIAS, este aplicabil în cazul unei proces penal intentat într-un stat contractant împotriva unui inculpat al cărui proces penal s-a finalizat cu o hotărâre definitivă pentru săvârşirea aceloraşi fapte ca şi cele pentru care el este urmărit penal într-un alt stat contractant, chiar dacă, în conformitate cu legislaţia statului în care a fost condamnat, sancţiunea impusă nu ar fi putut fi niciodată executată direct52, ţinând cont de caracteristicile specifice de procedură, cum ar fi cele menţionate în acţiunea principală.

52 Bourquain, punctele 34-52.

Page 31: Cooperare judiciara spete

CAPITOLUL X – NOŢIUNEA DE „DECIZIE FINALĂ” ÎN CAUZA PRIVIND PE VLADIMIR TURANSKÝ

Secţiunea 1: Cadrul juridic

Sesizarea a fost făcută în cadrul unui proces penal declanşat în Austria la 23 noiembrie 2000 împotriva domnului Turanský, un naţional slovac suspectat că a săvârşit, împreună cu alţii, o tâlhărie în formă agravată asupra unui cetăţean austriac pe teritoriul Republicii Austria.

În conformitate cu articolul 9 alineatul (1) litera (e) din Codul de procedură penală slovac, în versiunea în vigoare la data la care organele de cercetare penală slovace au adoptat decizia de a înceta urmărirea penală în cauză din acţiunea principală, asemenea procedură nu trebuie să fie instituită sau, dacă deja a fost instituită, nu trebuie continuată „în cazul în care se referă la o persoană împotriva căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă cu privire la aceleaşi fapte într-un proces penal anterior sau în cazul în care acestă procedură de încetare a fost definitivă ...”.

Această dispoziţie transpune articolul 50 alineatul (5) din Constituţia Republicii Slovace, în conformitate cu care o persoană nu poate fi judecată pentru o faptă pentru care a fost deja definitiv condamnată sau achitată.

Articolul 215 alineatul (1) şi (4) din Codul de procedură penală prevede: „1. Parchetul trebuie să înceteze urmărirea penală: a) dacă nu există nicio îndoială că fapta pentru care urmărirea penală a fost incepută nu a existat; b) dacă această faptă nu constituie o infracţiune şi nu există niciun motiv să investigheze cazul ... . 4. Încetarea procedurii prevăzute la alineatul 1 poate fi dispusă şi de către poliţie, în cazul în care nu a fost adusă nicio acuzaţie ...”

Este clar din jurisprudenţa Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă de Justiţie din Republica Slovacă), şi în special din hotărârea din 10 iulie 1980 din cazul TZ 64/80, că articolul 9 alineatul (1) litera (e) din Codul de procedură penală nu se opune ca, în cazul procedurii de încetare a urmăririi penale în conformitate cu articolul 215 alineatul (1) litera (b) din acest Cod, de a se redeschide ulterior cauza cu privire la aceleaşi fapte, dacă procedurile anterioare nu s-au încheiat printr-o hotărâre devenită definitivă.

Secţiunea a 2-a: Situaţia de fapt

Domnul Turanský este suspectat că a tâlhărit o persoană - la 5 octombrie 2000, împreună cu doi cetăţeni polonezi, care sunt anchetaţi separat - sustrăgându-i o sumă de bani din casa situată în Viena (Austria) şi ulterior rănindu-l grav.

La 23 noiembrie 2000, Wien Staatsanwaltschaft (Parchetul Viena) a solicitat mai departe judecătorului competent să judece în primă instanţă să deschidă o anchetă preliminară privind pe domnul Turanský, care este suspectul principal în cazul comiterii tâlhăriei în formă agravată, în conformitate cu Codul penal austriac, precum şi să emită un mandat de arestare şi să introducă o alertă pentru arestarea sa.

La data de 15 aprilie 2003, fiind informat că domnul Turanský ar putea fi găsit în ţara sa de origine, Republica Austria, în conformitate cu articolul 21 din Convenţia europeană privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală, a solicitat Republicii Slovace să îl urmărească pentru fapta săvârșită în Austria.

Din moment ce autorităţile slovace au aprobat această cerere, judecătorul de instrucție de pe lângă instanţa de trimitere austriacă a suspendat procedurile în aşteptarea deciziei finale a autorităţilor slovace.

La 26 iulie 2004, ofiţerul de poliţie din Prievidza (Slovacia), responsabil de anchetă a iniţiat o procedură penală în legătură cu faptele raportate fără însă să aibă în vedere în acelaşi timp o anumită persoană ca suspectă în cauză. În cursul acestei anchete, domnul Turanský a fost audiat în calitate de martor.

Prin nota din 20 decembrie 2006, Procurorul General al Republicii Slovace a adus la cunoştinţa autorităţilor austriece decizia Poliţiei Districtului Prievidza din 14 septembrie 2006, prin care se dispunea încetarea urmăririi penale, în conformitate cu articolul 215 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură penală, cu privire la presupusa tâlhărie. În această decizie, ofiţerul de poliţie din Prievidza însărcinat cu ancheta a scris: „În conformitate cu articolul 215 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură penală, dispun în ceea ce priveşte urmărirea penală cu privire la înfracţiunea de tâlhărie în cauză încetarea urmăririi penale,

Page 32: Cooperare judiciara spete

din moment ce fapta nu constituie infracţiune şi nu există niciun motiv pentru a continua cercetarea cauzei”. Explicaţie cu privire la motive: ”... Aceasta a rezultat şi din declaraţiile victimei ... şi declaraţiile martorilor [Turanský]. Acest lucru înseamnă că fapta domnului Turanský nu constituie infracţiunea de tâlhărie ... Chiar dacă trebuia să se ia în considerare faptul că nu s-a procedat la prevenirea infracţiunii..., nu ar mai fi posibil să se continue procedura ... cu scopul de a se pune în mișcare acțiunea penală, din moment ce tragerea la răspundere penală nu ar fi permisă în cazul de faţă, din cauza intervenirii prescripţiei ...”.

O plângere, având efect suspensiv, ar fi putut fi îndreptată împotriva acestei decizii, în termen de trei zile de la data la care a fost pronunţată. Astfel de plângere nu a fost însă depusă.

Landesgericht für Strafsachen din Viena are îndoieli dacă decizia de încetare a urmăririi penale, luată de către o autoritate de poliţie slovacă într-o anchetă cu privire la aceleaşi fapte ca şi cele pe care se bazează judecata în curs suspendată, poate conduce la aplicarea articolului 54 din CIAS şi, prin urmare, la împiedicarea continuării procedurii în curs53.

Secţiunea a 3-a: Întrebări

Din moment ce trebuie să să se pronunţe cu privire la problema dacă decizia autorităţii poliției slovace din 14 septembrie 2006 este opozabilă judecătorului de instrucţie de a continua procedurile preliminare care au fost suspendate în Republica Austria, instanţa de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze următoarea întrebare Curţii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare: „Constituie o hotărâre definitivă, în sensul art.54 CIAS, care se opune judecării unui suspect în Republica Austria atunci când urmărirea penală începută în Republica Slovacă pentru aceleaşi fapte, după aderarea acesteia la Uniunea Europeană, a fost încetată de către o autoritate de poliţie, ca urmare a examinării fondului cauzei şi fără să se acorde o sancţiune ulterioară?”

Secţiunea a 4-a: Constatări

Curtea de trimitere a întrebat, în esenţă, dacă principiul non bis in idem, consacrat de articolul 54 din CIAS se aplică în cazul unei decizii prin care o autoritate de poliţie, după examinarea cauzei aduse înaintea sa, dispune încetarea urmăririi penale într-o etapă înainte de acuzarea unei persoane suspecte de săvârşirea unei infracţiuni.

Articolul 54 din CIAS interzice urmărirea unei persoane într-un stat contractant pentru aceleaşi fapte ca şi cele pentru care s-a pronunţat o hotărâre „definitivă” într-un alt stat contractant.

În ceea ce priveşte conceptul de hotărâre „definitivă”, Curtea a declarat deja că, atunci când, în urma procedurii penale, judecarea ulterioară nu mai este posibilă, persoana în cauză trebuie considerată ca o persoană în al cărui proces s-a pronunţat o hotărâre „definitivă” în sensul articolului 54 din CIAS în legătură cu faptele pe care acesta este bănuit că le-ar fi comis54. Curtea a mai susţinut că articolul 54 din CIAS se aplică şi în cazul unei decizii a autorităţilor judiciare ale unui stat contractant prin care inculpatul este achitat din lipsă de probe55.

Rezultă că, în principiu, o decizie, pentru a fi considerată ca finală în sensul articolului 54 din CIAS, trebuie să aducă o rezolvare cauzei penale şi să interzică definitiv continuarea urmăririi penale.

Pentru a evalua dacă o decizie este „finală”, în sensul articolului 54 din CIAS, mai întâi de toate este necesar să se asigure că decizia în cauză este considerată definitivă şi cu caracter obligatoriu în conformitate cu legislaţia statului contractant care a adoptat-o, precum şi să se verifice dacă aceasta conduce, în acest stat, la protecţia acordată de principiul non bis in idem.

O decizie care, în temeiul legislaţiei primului stat contractant care a iniţiat procedura penală împotriva unei persoane, nu interzice definitiv continuarea urmăririi penale la nivel naţional, nu poate, în principiu, să constituie un obstacol de procedură în deschiderea sau continuarea unui proces penal în ceea ce priveşte aceleaşi fapte împotriva persoanei respective într-un alt stat contractant.

În această privinţă, reiese clar din observaţiile scrise ale guvernul slovac, în cazul de faţă că o decizie prin care se dispune încetarea urmăririi penale într-o etapă înainte ca o anumită persoană să fie acuzată, luată în conformitate cu articolul 215 alineatul (1) litera (b) din Codul de procedură penală

53 Cauza C-491/07 Turansky (nyr), punctele 18-24 (de acum înainte, Turansky).54 Gözütok şi Brugge, punctul 30. 55 Van Straaten, punctul 61.

Page 33: Cooperare judiciara spete

slovac, nu interzice, în temeiul legislaţiei naţionale, iniţierea unui nou proces penal cu privire la aceleaşi fapte pe teritoriul Republicii Slovace.

Prin urmare, o decizie a unei autorităţi de poliţie, care dispunând încetarea urmăririi penale în conformitate cu legislaţia naţională, nu duce la o rezolvare definitivă a cauzei, nu poate constitui o decizie care ar permite să se concluzioneze că procesul penal al unei persoane a fost „definitiv” soluţionat, în sensul articolului 54 din CIAS.

Această interpretare a articolului 54 din CIAS este compatibilă cu obiectivul articolului, care este de a garanta că o persoană al cărei proces a fost definitiv soluţionat, nu mai poate fi condamnată pentru aceleaşi fapte pe teritoriul altor state contractante, protejându-se astfel exercitarea dreptului său la liberă circulaţie56.

Aplicarea acestui articol la o decizie de a înceta urmărirea penală, ca aceea din cauza în discuție, ar avea efectul de a se opune, într-un alt stat contractant, în care mai multe probe pot fi disponibile, oricărei posibilităţi de a urmări şi poate de a pedepsi o persoană pentru comportamentul său ilegal, chiar dacă o astfel de posibilitate nu este exclusă în primul stat contractant, în care procesul persoanei nu este considerat ca fiind soluţionat definitiv în conformitate cu legislaţia naţională.

Un astfel de rezultat ar fi în contradicţie cu scopul însuşi al dispoziţiilor Tratatului privind Uniunea Europeană, care este acela de a se lua „măsurile adecvate cu privire la prevenirea ... şi combaterea criminalităţii” în timp ce Uniunea se dezvoltă ca un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în care libera circulaţie a persoanelor este asigurată.

În timp ce scopul articolului 54 din CIAS este de a asigura că o persoană, după ce a fost găsită vinovată şi şi-a executat pedeapsa, sau, după caz, a fost achitată printr-o hotărâre definitivă într-un stat membru, poate călători în spaţiul Schengen fără frica de a fi urmărită pentru aceleaşi fapte într-un alt stat contractant57, acesta nu intenţionează să protejeze suspectul de la a se supune unei posibile investigaţii ulterioare, cu privire la aceleaşi fapte, în mai multe state contractante.

Curtea a concluzionat că principiul non bis in idem, consacrat de articolul 54 din CIAS nu poate fi aplicat în cazul unei decizii prin care o autoritate a unui stat contractant, după examinarea unei cauze aduse în faţa sa, hotărăşte, într-o etapă anterioară punerii în mișcare a acțiunii penale, încetarea urmăririi penale, în cazul în care decizia de încetare, în temeiul legislaţiei naţionale a acelui stat, nu interzice definitiv judecarea ulterioară a cauzei şi, prin urmare, nu se opune începerii unei noi proceduri penale cu privire la aceleaşi fapte, în acel stat58.

56 A se vedea, în acest sens, Gözütok şi Brugge, punctul 38.57 A se vedea, în acest sens, Van Esbroeck, punctul 34. 58 Turansky, punctele 30-45.


Recommended