Conștiința și morala medicală

Există cel puțin trei valori supreme aleumanității care merită a fi servite și apărate:arta (căutarea frumosului), știința (căutarea adevărului) și medicina (care se servește de

ambele pentru alinarea suferinței umane).(K. Lorenz)

Medicina vindecă câteodată, ușureazăadesea și consolează întotdeauna.

(Berard)

Legea nescrisă, imperativul moral al medicinii, cere să acorzi bolnavului, oricând și oriunde, ajutor pentru a-l vindeca, iar celui incurabile, ușurare, consolare și încurajare.Problema conștiinței trebuie să fie atât de acută

pentru medic în exercitarea profesiei, încât amatorii de paradoxuri ar putea susține că acei prea conștiincioși nu ar trebui să se facă medici. Se zice că medicul, și mai ales chirurgul, își scade zilele, pentru a le adăuga bolnavului.La un congres de chirurgie, ținut în Paris, P. Valery,

le-a spus participanților, printre altele: „Domnilor, care puteți ceva pozitiv, care gândiți și acționați sub controlul neâncetat al consecințelor actelor voastre, profesiunea voastră e una din cele mai întrehi care există; ea cere existența și consumul omului complet”. Această existență și consumare a omului total se cere oricărui medic.Problemele de conștiință ale profesiunii medicale au

fost uneori atât de dramatice, încât medicul a înțeles să le rezolve autosacrificându-se. Dacă conștiința fără știință este inutilă, știința fără conștiință este periculoasă

pentru bolnav.Medicul nu are contact cu planșeta sau cu rigla de calcul, ca inginerul, ci cu omul

suferind, care așteaptă de la noi ajutor și alinare. Profesiunea medicală cere multă, imensă, omenie. Mulți bolnavi vin la medic așteptând mai mult de la omenia lui, decât de la arta lui.

Medicina este printre puținele profesii, care, încă de la începutul existenței ei, a avut precizate și reunite într-un cod, imperativele ei etice. Perceptele hipocratice au fost considerate, de-a lungul secolellor, drept cele mai desăvârșite norme de eticămedicală și continuă să se bucure de un excpțional prestigiu.

Medicul conștiincios nu poate fi liniștit când este chinuit deghimpele unei îndoieli diagnostice sau de neputința unei terapii. Conștiința îl va împiedica, atunci când pleacă

de la spital spre casă să se deconecteze total, rațional și afectiv de bolnavii lui. El va continua să fie preocupat de cauza neprecizată a unei boli, de o evoluție nefavorabilă, de un tratament ineficace, iar a doua zi va intra pe poarta spitalului cu inima strânsă, la gândul că a pierdut, poate, pe unul din bolnavii lui gravi.

Supremul judecător al faptelor medicului fiind conștiința lui, ori de câte ori nu poate salva un bolnav, el se va întreba dacă a făcut tot ce era posibil pentru aceasta și va fi liniștiti numai dacă nu are nimic să-și reproșeze.

„Nu ești la tine, nu ești la adăpost de capriciile hazardului, nu ești fericit și puternic, decât în incinta conștiinței tale” spunea M. Maeterlinck.

În afară de știință și conștiință, medicului i se mai cere corectitudine, responsabilitate, bunătate și devotament, care pot merge până la abnegație, prețuită cel mai mult de bolnav.

Respectul persoanei bolnavului este un imperativ în practica medicală. Libertatea medicului are limite. Dreptul medical e subordonat moralei. Utiliyarea bolnavului pentru experimentare sau folosirea voluntarilor pentru inocularea de produse patologice (sânge leucemic, țesut canceros etc.) sunt incompatibile cu principiile eticii medicale.

Conștiința medicului trebuie să fie imaculată, ca și albul fără pată a halatului său.

Independența materială a medicului, într-o societate dreaptă care-i răsplătește echitabil munca, are o deosebită importanță, ferindul de tentația lăcomiei.

Într-o societate cu bogați și săraci, medicul riscă să devină doar un furnizor de sănătate” pentru cei care pot să plătească. Or, Virchow spunea că medicul trebuie să fie „avocatul din oficiu” al săracului.

Suferința umană nu poate fi negociată. Codul scris și nescris, jurământul hipocratic cer ca îngrijirea bolnavului să se facă fără nici o discriminare privind condiția lui socială, materială, naționalitatea, religia, crezul și sentimentele sale.

Riscurile profesiunii medicale

În nicio altă profesie, primejdiile nu sunt atât de multiple ca în cea medicală. Să ne gândim la riscurile explorărilor paraclinice sau ale diverșilor agenți terapeutici și la latura conjuncturală a artei medicale, care reprezintă tot atâtea motive pentru a accentua prudența profesională.

Medicul trebuie să gândească mult înainte de a întreprinde o investigație sau o terapeutică.

Nu există investigație, act terapeutic – chiar cel mai simplu - care să nu poată dezlănțui accidente imprevizibile. Riscurile lor trebuie cântărite, confruntate, cu avantajele și cu starea bolnavului. În orice caz, avantajele trebuie să depășească riscurile. De aceea, s-a spus că arta medicală constă adesea în a ști să alegi între mari incoveniente.

Responsabilitatea medicului

Respectul vieții și persoanei umane, în orice împrejurare, obligă pe medici la intransigență în privința dreptului lor de a decide. Neutralitatea medicilor, cerută de congresele medicale internaționale, le permite asistența victimelor calamităților și conflictelor, reducerea suferinței umane, exercitarea acțiunii salvatoare a corpului medical.

Responsabilitatea medicală are mai multe fațete:o profesională (tehnică)o moralăo juridică (civilă, penală)o socialăo economică (medicație și concedii nejustificate)

Responsabilitatea morală depășește pe cea juridică, deoarece medicul răspunde în primul rând moral de calitatea diagnosticului și tratamentului, de sfaturile date bolnavului.

Medicul trebuie să-și dea seama de catastrofa de care poate fi responsabil personal când datorită unui diagnostic eronat, incomplet sau tardiv, sau a unei terapii temerare, nejustificate, a cauzat decesul unui cap de familie sau a făcut bolnav un infirm.

Înafară de responsabilități medicale, propriu zise, medicul mai are și unele responsabilități paramedicale, care-l angajează moralmente ( sfatul cerut în caz de mariaj, de sarcină extraconjugală, de alegerea unei profesii etc.)

Esecurile si neputinta medicului

S-a spus că eșecurile au fost treptele progresului pe care, fatal, medicina le-a traversat și pe care, nu rareori, fără vina ei, le-au plătit bolnavii.

Când ai epuizat toate mijloacele și nu ai reușit să salvezi un om, nu poți face altceva decât să-ți pui unele întrebări. „De ce nu ai reușit?”, „Cine este vinovatul?”

Progresul medicinii moderne a făcut pe bolnavi să creadă într-o victorie a ei asupra oricărei boli, suportând cu greu ca să nu fie toate învinse. Când omul a reușit să ajungă pe lună, ei nu pot concepe ca medicina să nu poată găsi remediul cancerului.

Dacă bolnavii ar cunoaște puterea reală și imperfecțiunea mijloacelor medicinii, nu ar mai învinui cu ușurință pe medic pentru insuccesele lui și pretențiile lor față de acestea ar scădea la un nivel rațional.

Îndreptățit de suferința lui, bolnavul se consideră „centrul universului”, iar familia și

anturajul lui adesea cred că, dacă tot ce se întâmplă rău înainte se datora bolii, după venirea medicului numai acesta este de vină.

În fața unui eșec, deși a depus tot devotamentul, priceperea și străduința, orice medic se simte umilit de neputința.

Deși se spune că bolnavul are întotdeauna dreptate, există și excepții. Slujitorii valoroși al medicinii, care au pus la contribuție toată știința și conștiința lor pentru binele celor suferinzi, nu au scăpat totuși de critica lor crudă și nedreaptă și uneori chiar de revendicări nejustificate.

Recunoștința morală a bolnavului este cea mai mare răsplată a medicului.„Dacă medicina ar putea atinge toate țelurile pe care

și le propune sau numai și-ar ține promisiunile pe care și le poate permite, dacă medicii ar fi infailibili, persoana lor ireproșabilă, metodele lor fără defect și dezinteresarea lor evidentă, medicina ar constitui un lucru sacru, aproape divin”, spunea prof. H. Mondor.

Consider că inevstigarea cea mai minuțioasă, cu toate mijloacele avansate puse la îndemână de medicina modernă, nu poate fi exhaustivă, nu reușește să descopere toate resursele organismului bolnav ( această

„ecuație” cu mai multe necunoscute) , care depășesc știința și experiența medicului celui mai savant. Medicul trebuie sa aibă întotdeauna putere, stăpânire de sine, curaj pentru a rezista capcanelor ce se ivesc în fiecare zi, bolnavilor tot mai „deosebiți” care vin să-și revendice drepturile pentru a nu o lua razna într-una din zile. Medicina e o arta iar cel ce poate să-i facă față fără să cadă răvășit e un artist, un geniu.