II.5. Analiza comparativă şi calculul previzional - instrumente în fundamentarea deciziei

Încadrate în categoria sintezelor contabilităţii de către unii autori de renume în domeniul contabil1, analiza comparativă şi calculul previzional pot fi considerate, mai curând, instrumente în fundamentarea deciziei, acestea nefiind un scop în sine, ci un mijloc care ajută utilizatorii să ia deciziile ' cele mai corecte.

Când vorbim despre analiza comparativă, avem în vedere relaţiile cauză-efect. Măsura eficienţei ne este dată întotdeauna de raportul efecte/ eforturi. Analiza comparativă presupune ca fiecare din aceşti factori să fie cercetat în detaliu, să se sesizeze cauzele care afectează obiectivele şi să se ia măsurile corespunzătoare. Nu putem să ne raportăm la o singură componentă a situaţiilor financiare atunci când avem în vedere analiza comparativă. Aceasta este utilizată ca instrument în fundamentarea deciziilor pentru toate componentele situaţiilor financiare: bilanţ, cont de rezultate, situaţia capitalurilor proprii, situaţia fluxurilor de trezorerie etc. Comparabilitatea informaţiilor contabile poate fi făcută în timp, dar şi în spaţiu, între întreprinderi. Aceasta din urmă are nevoie de asigurarea premiselor pentru a putea fi realizată. Aşa cum afirmă şi unii autori2, „un set de standarde contabile internaţionale va permite noi orizonturi de evoluţie datorită faptului că analiza comparativă a ratelor de rentabilitate determinate pe baza bilanţului şi contului de profit şi pierdere între companii aflate în competiţie devine relevantă”. Despre analiza comparativă putem vorbi mult, dar ceea ce prezintă importanţă este utilitatea practică a acesteia. Ultimele două capitole sunt rezervate valorificării situaţiilor financiare, analiza financiară (comparativă) fiind instrumentul folosit.

Utilitatea analizei comparative se regăseşte şi în cercetarea calculului previzional. Dacă o importanţă deosebită o prezintă studierea trecutului şi prezentului unei entităţi, semnificativă este şi prevederea viitorului curs al activităţilor acesteia. În acest caz, facem trimitere la previziunea contabilă. În ultima perioadă se pune din ce în ce mai mult accent pe predicţie, dacă ne gândim la toate metodele contabile care utilizează actualizarea viitoarelor fluxuri de trezorerie, dacă avem în vedere elementele necorporale care îi vor da valoare firmei în viitor etc. Acestea sunt cazuri particulare, dar previziunea contabilă poate fi utilizată pentru toate componentele situaţiilor financiare, văzute ca modele. Cursul acţiunilor unei firme poate creşte, dacă se estimează o creştere a profitului entităţii, după cum rezultate nesatisfăcătoare, sub pragul previziunilor, pot genera scăderi ale cursului acţiunilor, aspect de nedorit de către companii.

Bugetarea este o activitate complexă, dar foarte utilă unei entităţi, deoarece, prin stabilirea unor obiective de atins, managementul este obligat să adopte strategii şi tactici înainte ca activităţile să fie derulate. În plus, fiind stabilită ţinta, întotdeauna se vor evalua rezultatele prin compararea estimărilor cu realizările. Activitatea de raportare a datelor operaţionale privind cheltuielile şi veniturile cade în sarcina contabilităţii funcţionale. Accepţiunea care se dă contabilităţii funcţionale în contabilitatea americană este de maniera următoare3: „Contabilitatea funcţională reprezintă un sistem de raportare a informaţiilor care clasifică datele financiare în funcţie de ariile de responsabilitate dintr-o organizaţie şi raportează activităţile managerilor, incluzând numai categoriile de venituri şi cheltuieli pe care le controlează un anumit manager”. Am pornit de la contabilitatea funcţională, pentru a arăta că reţeaua de comunicare stabilită printr-un sistem contabil funcţional reprezintă cadrul pentru elaborarea bugetelor entităţilor.

Documentele privind bugetarea nu au formate prestabilite, cum sunt cele referitoare la bilanţ şi la contul de profit şi pierdere, pot conţine date financiare, dar şi nefinanciare, iar ca şi conţinut, pot avea în vedere planificarea cheltuielilor şi a veniturilor, numai planificarea cheltuielilor, după cum pot fi previzionate componentele situaţiilor financiare: bilanţul, tabloul fluxurilor de trezorerie, contul de rezultate etc, aspecte asupra cărora ne vom opri în continuare. Pentru a ajunge la

1 *** vezi Dumitru Voina, Dumitru Rusu etc.2 Diaconu, P., Adoptarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate - un proces evolutiv, în Revista „Contabilitatea, expertiza şi auditul afacerilor” nr. 1/2007, p. 13 (după Andersen, 2003).3 Needles, B. E., Anderson, H. R., Caldwell, J. C, Principiile de bază ale contabilităţii, Editura Arc, 2000, p. 1.041 (traducere de ec. Rodica Leviţchi).

elaborarea situaţiilor financiare previzionate, trebuie întocmite o serie de bugete parţiale, care mai sunt numite bugete periodice. În lucrarea „Principiile de bază ale contabilităţii” este redat întreg procesul bugetar. Pentru realizarea acestuia se parcurg o serie de etape, în ordinea menţionată în continuare, şi anume:

întocmirea bugetului activităţii de comercializare, atât în unităţi fizice, cât şi monetare, când se programează nivelul viitor al vânzărilor;

stabilirea bugetului cheltuielilor de comercializare, care vizează toate cheltuielile anticipate legate de funcţia de vânzări a entităţii pe perioada viitoare;

după planificarea vânzărilor, pot fi determinate unităţile pe care trebuie să le furnizeze compartimentul de producţie, aspect care ţine de bugetul activităţii de producţie;

întocmirea bugetului achiziţiilor sau consumurilor de materii şi materiale, care trebuie să răspundă necesităţilor procesului de producţie;

după stabilirea necesarului de produse, se procedează la întocmirea bugetului resurselor umane, pentru a planifica cheltuielile cu forţa de muncă;

pe lângă aceste bugete periodice, se mai întocmeşte: bugetul cheltuielilor generale privind producţia, bugetul cheltuielilor generale şi administrative şi bugetul cheltuielilor de capital.

După ce au fost elaborate bugetele parţiale, poate fi întocmit contul de profit şi pierdere previzionat şi bilanţul previzionat. Aşadar, prima etapă în elaborarea procesului bugetar are în vedere previzionarea vânzărilor. In funcţie de acestea se vor anticipa cheltuielile directe şi indirecte, iar prin compararea costului bunurilor vândute cu veniturile estimate, rezultate din bugetul activităţii de comercializare, se va putea întocmi contul de rezultate previzional. Pentru a ajunge la ultimul pas al procesului bugetar, respectiv întocmirea bilanţului previzionat, este necesară şi previzionarea fluxurilor de trezorerie. Concret, pentru previzionarea bilanţului, din tabloul fluxurilor de trezorerie previzionat se va prelua soldul mijloacelor băneşti, rezultatul net va fi preluat din contul de profit şi pierdere, iar eventualele investiţii programate sunt extrase din bugetul cheltuielilor de capital. Aspecte detaliate privind previzionarea fluxurilor de trezorerie vom regăsi într-un capitol viitor.

În consecinţă, rezultatul final al procesului bugetar îl constituie întocmirea rapoartelor financiare previzionate. După efectuarea studiului de caz asupra firmei analizate, vom prezenta şi un caz practic privind previzionarea rapoartelor financiare, pe exemplul avut în vedere.

II.6. Limitele informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare şi căile de perfecţionare a conţinutului acestora

Am prezentat în cuprinsul acestui capitol care este conţinutul situaţiilor financiare puse la dispoziţia utilizatorilor de către întreprinderi. Ne întrebăm, oare sunt utile informaţiile contabile prezentate într-o asemenea manieră sau se mai poate face ceva pentru îmbunătăţirea lor? In cele ce urmează încercăm să clarificăm aceste probleme.

Deşi s-a îmbunătăţit conţinutul situaţiilor financiare, ca set de documente contabile, în sensul că acestea cuprind (pentru unele întreprinderi) şi un tablou al fluxurilor de trezorerie şi o situaţie a modificărilor capitalurilor proprii, totuşi nu putem afirma că aceasta este componenţa optimă a setului de situaţii financiare. Apoi, utilitatea informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare face trimitere, mai ales, la calitatea acestora, şi nu doar la cantitatea lor. Cert este că situaţiile financiare sunt rezultatul interacţiunii a trei părţi4: firmele, ca subiecţi ale căror activităţi fac obiectul informării financiare, utilizatorii de informaţii contabile şi profesioniştii contabili sau profesia contabilă, în general. Dintre toate aceste părţi, rolul de îmbunătăţire a conţinutului situaţiilor financiare şi de ameliorare a credibilităţii informaţiilor contabile este atribuit profesiei contabile. Chiar dacă firmele ar fi tentate să facă publice doar anumite informaţii, decizia în această privinţă este condiţionată de aşteptările utilizatorilor de informaţii contabile. Aceştia trebuie să

4 Malciu, L., Cererea şi oferta de informaţii contabile, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 47.

poată determina corect, pe baza informaţiilor primite, indicatorii care se referă la profitabilitatea, lichiditatea şi solvabilitatea firmei.

Determinarea profitabilităţii unei firme presupune analiza mărimilor din contul de profit şi pierdere. Dar nu toţi indicatorii din această situaţie răspund necesităţilor utilizatorilor, în sensul că sunt şi valori estimate, chiar dacă se referă la evenimente care au avut deja loc. Asemenea mărimi estimate sunt cele care se referă la amortizări şi provizioane şi care influenţează profitul contabil al firmei. Aşadar, profitul evidenţiat în contul de rezultate sau o creştere a acestuia nu oferă o informaţie neapărat favorabilă utilizatorilor. Este posibil ca această creştere să fie determinată de utilizarea unei anumite opţiuni contabile sau de schimbarea metodelor contabile. Pentru a fi informaţi în legătură cu acest aspect, utilizatorii mai pot consulta notele la situaţiile financiare, numai că nici aici nu se regăsesc toate informaţiile de care aceştia ar avea nevoie (de exemplu, care ar fi fost situaţia dacă se opta pentru o altă prelucrare contabilă?). Pentru a analiza profitabi litatea unei firme, utilizatorii ar avea nevoie şi de informaţii care să le permită efectuarea de comparaţii cu alte întreprinderi, nu numai comparaţii în timp pentru aceeaşi firmă. Comparaţiile spaţiale sunt uneori irelevante, în sensul că firmele pot utiliza politici contabile diferite, încât informaţiile contabile ale diferitelor întreprinderi nu sunt comparabile. De exemplu, în cazul cheltuielilor cu amortizarea înregistrate de diferite firme, mărimea acestora depinde de mai multe variabile: durata de viaţă utilă, valoarea reziduală, metoda de amortizare aleasă etc. Astfel că orice comparaţie relativă la cheltuielile cu amortizarea ar fi nesemnificativă.

Pe lângă profitabilitatea unei firme, utilizatorii sunt interesaţi, în aceeaşi măsură, şi de lichiditatea şi solvabilitatea acesteia. Gradul de lichiditate al unei firme are în vedere activele şi datoriile curente. La o primă privire asupra situaţiilor financiare, utilizatorii ar putea sesiza care este raportul dintre activele şi datoriile curente şi dacă firma dispune de lichidităţi sau nu. Numai că lichiditatea firmei este interpretabilă, după cum şi conceptele de „active şi datorii curente” sunt interpretabile, în sensul că sunt curente acele elemente care vor fi realizate în termen de 12 luni de la data bilanţului. Pentru a analiza corect gradul de lichiditate, trebuie să se facă apel la sistemul de rate. Apoi, utilizatorii informaţiilor contabile sunt interesaţi de capacitatea firmei de a genera profit, pe de o parte, şi de riscul financiar la care ar putea să fie supusă aceasta, pe de altă parte. Nici bilanţul şi nici contul de profit şi pierdere nu sunt în măsură să clarifice pe deplin aceste aspecte. Calculul de sinteză în care sunt redate fluxurile de trezorerie şi modalităţile de formare ale acestora şi care vine în sprijinul utilizatorilor este tabloul fluxurilor de trezorerie. Despre această componentă a situaţiilor financiare s-a discutat într-un subcapitol anterior.

Neajunsurile la care sunt supuşi utilizatorii, generate de limitele informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare, ar putea fi sintetizate astfel5:

■ documentele de sinteză conţin informaţii care vizează trecutul, iar deciziile pe care le vor lua utilizatorii de informaţii au în vedere viitorul;

■ baza de evaluare a mărimilor din situaţiile financiare este de cele mai multe ori costul istoric;

■ unele informaţii cuprinse în situaţiile financiare au la bază estimări ale diferitelor mărimi, ceea ce determină ca acestea să aibă un caracter subiectiv;

■ informaţii importante pentru utilizatori nu sunt cuprinse în situaţiile financiare, deoarece acestea nu pot fi exprimate în bani (cum sunt, de exemplu, informaţiile care se referă la capitalul uman şi „valoarea” acestuia);

■ chiar dacă trăsătura definitorie pentru atragerea fondurilor ar trebui să fie transparenţa, unele informaţii nu pot fi publicate de către firme în situaţiile lor financiare, pentru că acestea ar genera dezavantaje competitive;

■ interdependenţa sau interacţiunea fiscalităţii cu contabilitatea generează deformări ale informaţiilor din situaţiile financiare;

■ libertatea în aplicarea principiilor şi regulilor contabile poate genera rezultate voite de profesioniştii contabili, şi nu informaţii reale.

5 Malciu, L., Op. cit., pp. 53-54 şi Feleagă, N., Controverse contabile, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pp. 128-133.

Cu toate aceste limite, totuşi, informaţiile cuprinse în situaţiile financiare sunt cele care fundamentează deciziile economice ale utilizatorilor, în plus, acestea mai pot fi îmbunătăţite sau ameliorate în vederea creşterii credibilităţii lor. Prezentăm în continuare câteva modalităţi de perfecţionare a conţinutului şi calităţii informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare.

În primul rând, este absolut necesar ca utilizatorii informaţiilor contabile să beneficieze şi de informaţii previzionale, având în vedere că informaţiile conţinute în situaţiile financiare se referă la trecut, iar deciziile utilizatorilor au în vedere viitorul. Informaţiile previzionale pot fi prezentate sub forma bugetelor sau a previziunilor. Prin bugetare, firma îşi planifică activitatea viitoare, iar previziunile se referă la estimările pe care le face firma vizavi de ceea ce este cel mai probabil să aibă loc. Întrebarea care se pune este dacă furnizarea unor informaţii previzionale ar trebui normalizată sau poate să fie facultativă? Obligativitatea furnizării informaţiilor previzionale ar asigura comparabilitatea între firme, dar în acelaşi timp ar comporta şi o serie de riscuri, în sensul că ar putea afecta confidenţialitatea unor informaţii, generând dezavantaje competitive sau, uneori, având în vedere perioada pentru care se face previziunea, aceasta ar putea fi afectată de o lipsă de acurateţe, care conduce implicit la o informaţie mai puţin credibilă. Chiar dacă am combătut normalizarea furnizării informaţiilor previzionale, aceasta rămâne o cale de îmbunătăţire a ofertei de informaţii contabile, care trebuie să aibă la bază profesionalismul şi responsabilitatea emitenţilor. În Franţa6, întreprinderile care au mai mult de 300 de angajaţi sau o cifră de afaceri mai mare de 20 milioane euro sunt obligate să furnizeze şi informaţii previzionale.

Deşi şi-a făcut simţită prezenţa în cazul grupurilor de întreprinderi, întocmirea unui tablou al fluxurilor de trezorerie este tot mai mult necesară. Rezultatul contabil furnizat de contul de profit şi pierdere nu satisface nevoile informaţionale ale utilizatorilor, având în vedere subiectivismul în determinarea acestuia. În acest context, este nevoie de un indicator care să reflecte în mod clar cash flow-ul firmei, indicator obiectiv şi care nu ţine cont de anumite deformări, cum sunt cele la care este supus rezultatul contabil. Dacă întocmirea tabloului fluxurilor de trezorerie este obligatorie pentru întreprinderile care îndeplinesc anumite condiţii (depăşesc două din trei criterii sau aplică normele internaţionale de contabilitate), pentru celelalte categorii de întreprinderi este opţională (această menţiune apărea în OMFP nr. 1.752/2005, iar în prezent apare în OMFP nr. 3.055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene).

Rapoartele financiare ar trebui să conţină şi informaţii speciale pentru salariaţi, care să fie conţinute într-un aşa-numit bilanţ social. Sunt ţări în care se cere întocmirea unui bilanţ social de către anumite întreprinderi (de exemplu, în Franţa, legea din 12 iulie 1977 cere întocmirea unui bilanţ social de către întreprinderile care au mai mult de 300 de salariaţi7), după cum sunt ţări în care accesul sindicatelor la rapoartele firmei este liber. În afară de informaţii cantitative, salariaţii au nevoie şi de informaţii care să vizeze educaţia şi experienţa forţei de muncă, relaţiile de colectiv, siguranţa locurilor de muncă etc; toate aceste nevoi şi-au făcut simţită prezenţa odată cu evoluţia societăţii în ansamblul ei.

Pentru ameliorarea calităţii informaţiilor contabile furnizate de către întreprinderi, este necesar ca utilizatorii să cunoască şi riscurile care planează asupra acesteia. Interesant ar fi ca firma să fie cea care prezintă o situaţie a riscurilor pe care le-ar putea întâmpina şi a măsurilor de gestionare a acestora, situaţie anexată la rapoartele financiare.

Pe lângă aceste căi de îmbunătăţire a calităţii informaţiilor contabile, şi nu în ultimul rând, orice firmă ar trebui să prezinte o situaţie generală a acesteia, adică să furnizeze informaţii despre profilul activităţii, locul deţinut în sectorul de activitate respectiv, poziţia pe piaţă, responsabilităţile privind mediul înconjurător etc, toate aceste informaţii fiind absolut necesare utilizatorilor de informaţii contabile.

În contextul celor prezentate anterior, se simte tot mai acut nevoia unei contabilităţi multiple, adică o contabilitate care să răspundă, prin seturi diferite de situaţii financiare, la nevoile informaţionale eterogene ale utilizatorilor.

6 Manon, A., Analyse financière. Concepts et méthodes, 2e édition, Dunod, Paris, 2001, p. 11.7 Marion, A., Op. cit., p. 11.

În consecinţă, informaţia contabilă furnizată terţilor ar trebui să răspundă la următoarea întrebare: Care este valoarea reală a activelor întreprinderii? Dacă ne raportăm la costul istoric, răspunsul este dificil de dat, dar dacă luăm în calcul valoarea justă, lucrurile se mai pot schimba.

În altă ordine de idei, dacă avem în vedere situaţiile financiare consolidate şi referenţialul contabil la care se raportează întocmirea acestora, constatăm o serie de limite, dar şi inadvertenţe care apar între reglementările contabile (ne referim la cazul ţării noastre). Trebuie să reamintim că, în ţara noastră, întocmirea situaţiilor financiare consolidate (ale grupurilor de întreprinderi) respectă reglementările contabile conforme cu directivele europene, mai exact cu Directiva a VII-a a CEE, transpusă în OMFP nr. 1.752/2005 şi preluată în OMFP nr. 3.055/2009. În plus, într-o altă reglementare contabilă, din anul 20068, se precizează că societăţile comerciale ale căror valori mobiliare la data bilanţului sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată şi care întocmesc situaţii financiare consolidate au obligaţia ca, începând cu exerciţiul financiar al anului 2007, să aplice Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS). Înţelegem din cele prezentate că grupurile de întreprinderi necotate respectă doar directivele europene transpuse în legislaţia naţională atunci când întocmesc situaţii financiare consolidate, iar cele cotate îşi întocmesc situaţiile financiare consolidate cu respectarea IFRS. Lucrurile par destul de clare, dacă s-ar opri aici. Dar aceeaşi reglementare (OMFP nr. 1.121/ 2006) menţionează că în relaţia cu instituţiile statului, toate entităţile, inclusiv cele care aplică Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, întocmesc situaţii financiare anuale conforme cu directivele europene. Rezultă de aici că grupurile cotate vor întocmi două seturi de situaţii financiare consolidate, unul în conformitate cu IFRS şi altul în conformitate cu directivele europene. În aceste condiţii, dorim să evidenţiem o serie de in-compatibilităţi (care se constituie în limite) între directivele europene (a IV-a şi a VII-a) şi între acestea şi IFRS. Mai exact, este vorba despre o serie de lacune ale directivelor sau imprecizii în exprimarea unor structuri ale situaţiilor financiare.

În primul rând, dacă analizăm componenţa situaţiilor financiare consolidate prezentată în Directiva a VII-a, transpusă în legislaţia naţională, constatăm că sunt cuprinse doar trei componente în structura situaţiilor financiare: bilanţ consolidat, cont de profit şi pierdere consolidat şi note ex-plicative la situaţiile financiare consolidate. Celelalte componente - situaţia fluxurilor de trezorerie şi situaţia capitalurilor proprii - care apar atât în Directiva a IV-a transpusă în reglementările naţionale, cât şi în IFRS nu sunt nici măcar menţionate. Rezultă, aşadar, că în relaţia cu statul mai importante sunt bilanţul şi contul de profit şi pierdere, celelalte componente ale situaţiilor financiare fiind întocmite sau nu (în funcţie de situaţia grupului, cotat sau necotat). Bineînţeles că reglementarea naţională (OMFP nr. 1.121/2006) extinde conţinutul situaţiilor financiare, precizând că, pentru necesităţile proprii de informare, entităţile de interes public (definite în OMFP nr. 907/2005) pot întocmi situaţiile financiare individuale sau consolidate conform IFRS. În concluzie, ne întrebăm, vizavi de aceste aspecte: de ce în reglementările naţionale, pentru situaţiile financiare individuale sunt precizate cinci componente (unele, opţionale), iar pentru situaţiile financiare consolidate numai trei?

În al doilea rând, în legătură cu prevederile referitoare la forma şi conţinutul situaţiilor financiare consolidate, dacă bilanţul respectă întru totul Directiva a VII-a, pentru contul de profit şi pierdere s-a optat doar pentru formatul listă, cu clasificarea cheltuielilor după natură. Alte precizări nu apar în mod expres. Putem considera că notele la situaţiile financiare, fiind întocmite după cerinţele conforme cu Directiva a IV-a, vor conţine şi o clasificare a cheltuielilor după funcţii în cadrul Notei 4 „Analiza rezultatului de exploatare”. Apoi, remarcăm denumiri confuze ale unor elemente din situaţiile financiare consolidate. De exemplu, apare în contul de profit şi pierdere, la poziţia 21, elementul: „Profitul sau pierderea exerciţiului financiar aferent(ă) întreprinderilor asociate”. Trebuie să avem în vedere faptul că nu se regăseşte aici tot profitul societăţilor asociate, ci doar partea din rezultatul întreprinderilor asociate care revine grupului, denumire care ar fi mai adecvată. În IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare acest element este prezentat cu denumirea corectă.

8 *** OMFP nr. 1.121/2006privind aplicarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară, art. 1 alin. (3).

Ca o concluzie generală la această secţiune, putem afirma că inadvertenţele şi impreciziile din reglementările contabile naţionale determină profesioniştii contabili să recurgă la raţionamentul profesional, cu condiţia ca informaţiile furnizate terţilor să reflecte cât mai corect realitatea din întreprindere, astfel încât să fundamenteze deciziile acestora.

II.7. Direcţii de valorificare a informaţiilor financiar-contabile şi factori de influenţă

Orice act decizional are ca atribute esenţiale informarea şi cunoaşterea. Contabilitatea poate fi considerată o bază de date care serveşte ca suport în fundamentarea deciziilor. Calitatea informaţiei contabile constituie „unul din elementele-cheie care condiţionează eficienţa procesului decizional”9. Pe piaţa informaţiilor contabile oferta informaţională trebuie să se înscrie într-un proces continuu de adaptare la cererea informaţională, atât de diversă. În studiul de faţă avem în vedere, în primul rând, marile întreprinderi, deoarece întreprinderile mici nu au o influenţă semnificativă pe piaţă şi atunci sunt interesate mai puţin de elaborarea unei strategii de comunicare, în schimb, întreprinderile mari trebuie să dispună de un sistem informaţional şi de o strategie de comunicare bine puse la punct, ştiut fiind că informaţiile furnizate vor servi utilizatorilor, ca bază pentru fundamentarea deciziilor.

Dacă oferta de informaţii contabile a fost analizată din diferite puncte de vedere în subcapitolele precedente, în continuare vom dezbate necesităţile informaţionale ale diferitelor grupuri de utilizatori.

II.7.1. Utilizatorii informaţiei contabile şi necesităţile lor informaţionaleUtilitatea informaţiei contabile este apreciată în funcţie de modul în care aceasta satisface

nevoile utilizatorilor. Calea de comunicare a întreprinderii cu utilizatorii externi o reprezintă, în principal, informaţiile publicate în situaţiile financiare anuale. întregul proces de normalizare asigură şi un instrument de comunicare între o anumită entitate şi diversele categorii de utilizatori. În demersul nostru avem în vedere, în principal, companiile mari şi utilizatorii acestora, deoarece în cazul întreprinderilor mici sfera utilizatorilor este mult mai restrânsă, iar de multe ori proprietarii au şi atribuţii manageriale, astfel că neutralitatea informaţiei financiare poate suferi anumite abateri.

Dar să vedem care sunt cerinţele utilizatorilor şi cum trebuie adaptată oferta de informaţii contabile în funcţie de acestea.

II.7.1.1. Cerinţele informaţionale ale utilizatorilor şi obiectivele urmăriteRolul contabilităţii este, indiscutabil, cel de satisfacere a cerinţelor informaţionale ale

utilizatorilor. Raportul de forţe dintre oferta şi cererea de informaţii a utilizatorilor este mediat de către contabilitate. În momentul în care corporaţiile au început să domine viaţa economică a naţiunilor, s-a impus cu necesitate ca sistemul contabil să servească interesele diverselor grupuri. Deducem de aici că necesităţile informaţionale ale utilizatorilor informaţiei contabile antrenează sistemul contabil în căutarea de noi soluţii, mergând până la armonizarea practicilor şi procedurilor contabile la nivel internaţional. Altfel spus, toate aceste cerinţe şi necesităţi stau la baza dezvoltării contabilităţii; ca limbaj al afacerilor; importantă este optimizarea raportului dintre cererea şi oferta de informaţii financiar-contabile, cererea, sub forma necesităţilor informaţionale, condiţionând, de cele mai multe ori, oferta. În ţara noastră, primul autor care a făcut trimitere la utilizatorii informaţiilor contabile a fost C. G. Demetrescu10, care afirma: „Contabilitatea este utilă prin serviciile pe care le aduce unei varietăţi de subiecte interesate”.

Trebuie să menţionăm că informaţiile contabile nu constituie unica sursă de informaţii disponibilă pentru diferitele grupuri de utilizatori, există şi alte modalităţi de monitorizare a activităţii entităţilor, cum sunt informaţiile nefinanciare, rapoartele privind producţia fizică, detaliile

9 Nicolescu, O., Verboncu, I„ Management, Editura Economică, ediţia a III-a, revizuită, Bucureşti, 2000, p. 294 (după Horomnea, E., Tratat de contabilitate, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p. 47).10 Demetrescu, C. G., Contabilitatea este sau nu ştiinţă, Bucureşti, 1947, p. 26.

privind piaţa acţiunilor; informaţii furnizate, de obicei, la cerere. însă sunt câteva argumente care susţin avantajele informaţiilor contabile în raport cu celelalte surse, şi anume:

informaţiile contabile sunt inteligibile pentru utilizatorii care posedă cunoştinţe financiar-contabile, deoarece au la bază principii şi reguli relativ omogene;

costul informaţiilor contabile făcute publice este scăzut în raport cu alte surse de informare; credibilitatea informaţiilor contabile este mai mare decât a altor surse de informare, având în

vedere intervenţia persoanelor abilitate în certificarea acestora.În funcţie de stadiul în care se află progresul contabilităţii într-o ţară sau alta, remarcăm

existenţa unei ierarhii de priorităţi vizavi de satisfacerea cerinţelor informaţionale ale utilizatorilor. Astfel, în ţările anglo-saxone, investitorii reprezintă categoria prioritară de utilizatori ai informaţiei contabile, iar în ţările Europei continentale, contabilitatea, ca sistem de informaţii, serveşte unei game largi de utilizatori, creditorii fiind categoria principală şi, îndeosebi, statul. Această departajare a ierarhiilor utilizatorilor este „armonizată” odată cu adoptarea normelor internaţionale de contabilitate de majoritatea ţărilor.

Cadrul general al IASB11 prezintă o viziune extinsă a utilizatorilor, reţinând în acest sens următoarele categorii: investitorii actuali şi potenţiali, personalul angajat, creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi publicul. Din rândul acestora, dacă vom lua în calcul poziţia faţă de entitate, putem crea o categorie a utilizatorilor interni şi o altă categorie a utilizatorilor externi. Utilizatorii interni, fiind responsabilii sistemului de informare, au acces la informaţii suplimentare, dar au şi obligaţia de a asigura o anumită coerenţă între informaţia externă şi informaţia suplimentară de care dispun. Utilizatorii externi reprezintă, aşa cum se observă, categorii eterogene, care pot impune natura informaţiilor ce le sunt furnizate, în funcţie de puterea acestora (băncile, organele fiscale, furnizorii importanţi) sau care nu dispun de o asemenea putere.

Un alt mod de grupare a utilizatorilor poate fi prezentat astfel12: managementul întreprinderii, partenerii sociali (sindicate, personal), partenerii financiari (acţionari actuali sau potenţiali investitori, bănci), partenerii comerciali (furnizori şi clienţi) şi alţi parteneri (administraţia centrală).

În tabelul următor vom sintetiza categoriile de utilizatori ai informaţiei contabile şi obiectivele urmărite de fiecare în vederea fundamentării deciziilor.

Tabelul nr. II.8. Utilizatorii informaţiei contabile şi obiectivele urmărite

UTILIZATORI OBIECTIVELE URMĂRITECategoria Subcategoria1. Furnizorii de capital

• Acţionarii - performanţele investiţiei realizate;- rentabilitatea viitoare şi profitul pe acţiune;- monitorizarea modului în care managementul controlează şi orientează resursele întreprinderii în interesul acţionarilor;- nivelul lichidităţii şi solvabilităţii, ca elemente direct legate de nivelul profiturilor;- riscul la care este expus capitalul investit etc.

• Investitorii în obligaţiuni

- nivelul lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii, respectiv adecvarea fluxului de lichidităţi la nivelul îndatorării;- estimarea riscului investiţiei în obligaţiuni;- capacitatea întreprinderii de a genera

11 Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, traducere CECCAR, Bucureşti, 2009, Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, Introducere, par. 9 (aceste aspecte au fost preluate şi în OMFP nr. 3.055/2009, Secţiunea 2: „Utilizatorii şi caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare anuale”).12 Georgescu, N., Analiza bilanţului contabil, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 248.

UTILIZATORI OBIECTIVELE URMĂRITECategoria Subcategoria

disponibilităţi pe termen lung;- profitabilitatea, care oferă informaţii referitoare la stabilitatea nivelului profitului în timp.

• Băncile - monitorizarea capacităţii de plată şi a gradului de îndatorare al firmei;- analiza valorii întreprinderii, a lichidităţii şi solvabilităţii acesteia (analizează echilibrul financiar din punct de vedere patrimonial);- riscul de a nu-şi putea recupera sumele împrumutate;- posibilitatea firmei de a-şi achita obligaţiile, chiar în absenţa profiturilor.

2. Partenerii de afaceri şi sociali

• Furnizorii - securitatea financiară a clienţilor lor, prin aprecierea structurii financiare, a solvabilităţii întreprinderii;- dezvoltarea viitoare a afacerilor cu partenerii comerciali, cercetarea debuşeelor.

• Clienţii - aspectele şi problemele financiare, deoarece acestea au influenţă asupra calităţii produselor/lucrărilor/serviciilor sau pot crea discontinuităţi în aprovizionare, mai ales atunci când sunt încheiate contracte pe termen lung.

• Angajaţii şi organizaţiile sindicale

- securitatea locurilor de muncă;- negocierea şi mărimea salariilor (pentru aceasta, salariaţii au nevoie atât de informaţii la nivelul firmei, cât şi la nivelul ramurii de activitate, având în vedere negocierea);- cât le revine din valoarea adăugată!

3. Statul • Fiscul - determinarea masei profitului impozabil, a impozitului pe profit, a TVA, a altor impozite şi taxe;- controlul informaţiilor furnizate prin sintezele contabilităţii.

• Guvernul şi alte organizaţii guvernamentale

- ratele financiare ale industriilor şi analiza acestora;- evaluarea performanţelor sectoarelor economice şi aprecierea feedback-ului politicilor promovate;- stabilirea subvenţiilor de acordat pentru diverse activităţi economice.

• Autorităţile locale - utilizarea pârghiilor de care dispun (emisiunea de obligaţiuni, acordarea de facilităţi, atragerea investitorilor).

4. Alţi utilizatori • Managementul firmei

- fundamentarea politicilor de cercetare-dezvoltare, de marketing-promovare, de achiziţii şi fuziuni, pe baza diagnosticului strategic al firmei;- determinarea poziţiei firmei în cadrul ramurii de activitate;- pe termen scurt, urmăreşte creşterea profitului, iar pe termen lung, creşterea valorii firmei;- determinarea structurii financiare corespunzătoare, atât pentru scopurile urmărite de

UTILIZATORI OBIECTIVELE URMĂRITECategoria Subcategoria

acţionari, cât şi de creditori;- analizează echilibrul financiar, din punct de vedere funcţional.

• Organizaţiile profesionale

- reducerea implicării statului în activităţile profesionale;- adoptarea de norme contabile şi urmărirea aplicării corespunzătoare a acestora.

• Analiştii şi consultanţii (seregăsesc şi în categoriile prezentate anterior)

- urmăresc obiectivele stabilite de beneficiarii analizei (sunt firme de consultanţă pentru furnizorii de capital sau agenţii de rating care furnizează informaţii economico-financiare).

• Auditorii - aprecierea continuităţii exploatării;- auditarea şi certificarea situaţiilor financiare.

• Organele de urmărire sau instanţele de judecată

- expertiza contabilă judiciară pentru soluţionarea eventualelor litigii;- evaluarea posibilităţilor de redresare a unei întreprinderi aflată în dificultate.

• Publicul - interesul publicului este, oarecum, modest, mai ales că îi este limitat accesul din cauza limbajului specific;- capacitatea de absorbţie a forţei de muncă;- care sunt efectele ecologice ale derulării activităţii de către o anumită unitate.

Analizând categoriile de utilizatori şi interesele acestora prezentate în tabelul anterior, constatăm că obiectivele urmărite pot fi convergente, dar cu siguranţă pot fi şi divergente sau chiar opuse. Apoi, şi sistemul contabil privilegiază o categorie de utilizatori sau alta. Susţinem această afirmaţie amintind că sistemul anglo-saxon de contabilitate consideră că cea mai importantă categorie de utilizatori o reprezintă investitorii, deoarece finanţarea se realizează, îndeosebi, prin intermediul acestora, iar din rândul situaţiilor financiare, accentul se pune pe contul de profit şi pierdere care reflectă rezultatul (cel mai important pentru acţionari). Aşa cum afirmă Michel Capron13, modelul contabil care răspunde cu predilecţie acţionarilor este unul monist acţionarial aflat în contradicţie cu practicile manageriale care pun accentul pe contribuţia întreprinderilor la dezvoltarea durabilă şi pe responsabilitatea socială a acestora.

În schimb, în sistemul contabil continental, privilegiaţi sunt creditorii, firmele finanţându-se, în general, prin sistemul de credite. Aceştia sunt interesaţi mai mult de bilanţ şi de structura financiară a firmei decât de rezultat. Investitorii solicită informaţii detaliate, iar creditorii au nevoie de informaţii mai concise în vederea încheierii contractului de împrumut. Prezentam într-un subcapitol anterior caracteristicile calitative ale informaţiei contabile, între care şi neutralitatea sau obiectivitatea informaţiei contabile. Trebuie să admitem că atâta timp cât este privilegiată o anumită categorie de utilizatori, se nasc îndoieli în ceea ce priveşte obiectivitatea informaţiei contabile furnizate, îndreptându-ne mai degrabă spre o informaţie subiectivă. Chiar dacă este privilegiată o categorie sau alta de utilizatori în cadrul diferitelor sisteme contabile, totuşi cadrele contabile conceptuale - internaţional, american, britanic - recunosc pluralitatea finalităţii informaţiilor financiare, în sensul că acestea servesc şi altor utilizatori interesaţi.

13 Capron, M., Chiapello, È., Colasee, B., Mangenot, M., Richard, J., Les normes comptables internationales, instruments du capitalisme financier, Editions La Découverte, Paris, 2005, p. 24 (în articolul: Les enjeux de la mise en iuvre des normes comptables internationales, de Michel Capron).

Oricare ar fi situaţia, „bilanţul contabil nu răspunde integral la întrebările utilizatorilor, deoarece el nu reflectă decât informaţii cuantificabile. Aspectele strategice şi sociale sunt absente”14. Utilizatorii sunt interesaţi şi de alte aspecte, şi anume: de sectorul de activitate şi de perspectivele acestuia, de politicile strategice ale firmei, de calitatea gestiunii resurselor umane, de gestiunea tehnologiei etc. întrebarea la care căutăm răspuns este: poate un singur set de situaţii financiare să răspundă necesităţilor informaţionale divergente ale utilizatorilor? Răspunsul afirmativ sau nu îl regăsim în subcapitolul următor.

II.7.1.2. Principiul unicităţii bilanţului versus normalizarea multidimensionalăPolitica de comunicare financiară15 printr-un raport anual este foarte importantă, în sensul că

aceasta trebuie să răspundă cu precizie aşteptărilor interlocutorilor financiari. Pe lângă analiza informaţiilor din conturile individuale, analiza informaţiilor publicate în conturile consolidate ale grupurilor de întreprinderi este indispensabilă pentru înţelegerea realităţii economice. După cum se observă, există o gamă largă de utilizatori ai informaţiei oferite prin intermediul rapoartelor financiare, în stare brută, şi îndeosebi a informaţiei obţinute în urma interpretărilor efectuate. Se pune în acest caz problema adaptabilităţii ofertei de informaţii la cerinţele diverşilor utilizatori. De aici s-a născut ideea unei contabilităţi multiple care să răspundă nevoilor particulare ale diferitelor categorii de utilizatori. Dar principiul unicităţii bilanţului îngrădeşte furnizarea unor informaţii diferenţiate pe categorii de utilizatori. Profesorul Niculae Feleagă, în lucrarea îmblânzirea junglei contabilităţii, susţine acest principiu, făcând următoarea precizare: Informaţia pregătită în vederea unor scopuri particulare nu poate, cu adevărat, să servească altor necesităţi. Mai mult, a ţine cont de necesităţile specifice unui număr mare de utilizatori, costul acestei alternative, confuzia care ar putea să rezulte din diseminarea mai multor documente (pentru aceeaşi întreprindere), militează împotriva tentativei de a satisface mai multe necesităţi, prin mai multe documente specializate”. Aşa cum se întâmplă de obicei, există susţinători, dar şi contestatari ai unui punct de vedere. În acest sens, într-o lucrare de specialitate16 se menţionează că „teoria contabilă este, pe de o parte, o teorie normativă conform căreia enunţă ceea ce practicile trebuie să fie, căutând să uniformizeze practicile, iar pe de altă parte vizează satisfacerea variatelor cerinţe informaţionale ale utilizatorilor, informaţia contabilă neavând sens dacă nu satisface diferite categorii de utilizatori”.

De-a lungul timpului, principiul unicităţii bilanţului a fost mai mult contestat decât susţinut. Cei mai mulţi autori au propus să fie întocmite documente de sinteză diferite pentru nevoi diferite. În acest sens, Gerald Augustin17 pledează în favoarea existenţei mai multor seturi de documente de sinteză, în funcţie de nevoile utilizatorilor, şi anume: un document de tip juridic, patrimonial, destinat comunicării externe; un document contabil de tip economic, decizional, necesar, îndeosebi, managementului şi un document de tip fiscal, destinat puterii publice.

Întocmirea unor seturi de documente diferite pentru necesităţi informaţionale diverse conduce la ceea ce se numeşte normalizare multidimensională, după cum apreciază acelaşi autor. În subcapitolele rezervate cercetării modelelor şi conţinutului situaţiilor financiare, am prezentat punctele de vedere diferite din perspectiva directivelor europene, a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară şi a reglementărilor naţionale. Reamintim că este vorba despre opţiuni diverse în cadrul aceluiaşi referenţial contabil, ceea ce ne determină să afirmăm că principiul unicităţii bilanţului este repus în cauză. Directivele europene propun mai multe modele de situaţii financiare care pot fi întocmite de aceeaşi întreprindere. De exemplu, contul de rezultate poate fi întocmit cu clasificarea cheltuielilor şi veniturilor aferente exploatării, fie după natura acestora, fie după funcţie. O întrebare foarte interesantă legată de principiul unicităţii bilanţului versus normalizare multidimensională o regăsim în cuvântul introductiv al lucrării „Politici şi opţiuni contabile”, unde profesorul Niculae Feleagă citează după un alt autor: „... Unii manageri răspundeau când erau

14 Ginglinger, E., Turq, F., Les sept lectures du bilan, Editions Nathan, Paris, 1993, p. 107.15 Colectiv de autori, membri în Consiliile Cabinetelor de audit, Saint-Pierre, Ph., Godet, B., Viaud, R., ş.a., 100 groupes industriels et commerciaux, InterEditions, Paris, 1994, p. 8.

16

17 Augustin, G, Le principe de l'unicité du bilan. Histoire de la remise en cause dans la littérature anglo-americane le cas français, Revue de droit comptable nr. 942 (după Ionescu, C, Op. cit., p. 36).? Epuran, M., ş.a., Teoria contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 228.

întrebaţi despre bilanţul lor: care dintre ele ? Bilanţul pentru bănci, cel pentru fiscalitate sau al meu ?”. Şi normele internaţionale de contabilitate fac trimitere la încălcarea principiului unicităţii bilanţului. În acest sens, IAS 29 Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste solicită retratarea elementelor nemonetare ale situaţiilor financiare cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor şi întocmirea unui set distinct de situaţii financiare ajustate la inflaţie. Este doar un caz, dar exemplele pot continua. La nivel naţional, cel mai bun exemplu legat de încălcarea principiului unicităţii bilanţului vine dintr-o reglementare18 recentă care precizează: „In relaţia cu instituţiile statului, toate entităţile, inclusiv cele care aplică Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, întocmesc situaţii financiare anuale conforme cu directivele europene”. Adică entităţile care aplică IFRS începând din anul 2007 trebuie să întocmească şi situaţii financiare conform OMFP nr. 1.752/2005 (preluat şi modificat de OMFP nr. 3.055/2009) pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

În România19, deşi în ultimii ani s-au conturat grupurile de utilizatori, situaţia cererii de informaţii nu s-a schimbat semnificativ, în sensul că cerinţele pe linia comunicării financiar-contabile sunt destul de reduse. Statul rămâne principalul utilizator extern de informaţii contabile. Motivele sunt oarecum „clare”, şi anume: sectorul public deţine o pondere însemnată, încât colectarea impozitelor este esenţială pentru alimentarea resurselor statului şi, în plus, ponderea cea mai mare în economie o deţin întreprinderile mici şi mijlocii, iar utilizatorul principal al informaţiilor publicate de acestea este statul. În ordine firească, după organismele statului, băncile conştientizează şi utilizează dreptul la informare, poate şi din cauza faptului că piaţa financiară deţine încă o pondere redusă, ceea ce face ca finanţarea bancară să rămână în continuare un important mijloc de finanţare. Investitorii nu au puterea şi nici educaţia necesare pentru a solicita anumite informaţii de care au nevoie în vederea luării deciziilor. Partenerii comerciali iau în calcul, de cele mai multe ori, reputaţia pe care o are firma pe linia respectării obligaţiilor contractuale şi se interesează mai puţin de informaţia contabilă. Revendicările salariaţilor au la bază, mai degrabă, creşterea preţurilor decât analizele financiar-contabile pe baza informaţiilor publicate. Analiştii financiari sunt cei care într-adevăr valorifică informaţiile contabilităţii, dar trebuie să menţionăm că existenţa acestora depinde de existenţa categoriilor de utilizatori cărora le oferă consultanţă. Din rândul utilizatorilor informaţiilor contabile, managerii sunt cei care îşi fundamentează deciziile pe baza informaţiilor contabile, dar situaţia lor este diferită faţă de cea a altor utilizatori, în sensul că aceştia sunt şi responsabilii politicii de comunicare financiară.

Cu toate că am evidenţiat cerinţele reduse pe linia comunicării financiar-contabile la nivel naţional, trebuie totuşi să remarcăm că informaţia contabilă de calitate îşi găseşte utilitatea, fiind de multe ori „asul” din mâneca diferitelor categorii de utilizatori.

Politicile contabile puse în aplicare de către manageri şi asimetria informaţională ce se manifestă în cazul celorlalţi utilizatori sugerează că nu întotdeauna comunicarea financiară externă stă sub influenţa hotărâtoare a celor care cer informaţia contabilă, ci, în mod paradoxal, noţiunea de utilizator apare ca un argument ce permite legitimarea alegerilor contabile20. Totuşi, trebuie să menţionăm că odată ce companiile multinaţionale domină viaţa economică la nivel mondial, utilizatorii dintr-o anumită ţară sau dintr-o anumită regiune geografică n-ar trebui să fie privilegiaţi. Acest aspect este evident, din moment ce vorbim despre Philips, şi nu despre Olanda, sau de Volkswagen, şi nu despre Germania. Se impune să analizăm asimetria informaţională care se manifestă între diferite categorii de utilizatori, generată de multiple cauze.

II.7.2. Asimetria informaţională. Conflictele de interese între utilizatorii informaţiei financiar-contabile

18 OMFP nr. 1.121/2006 privind aplicarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară, M. Of. nr. 602/12.07.2006, art. 4.19 prelucrare după Bădiţă, R., Informaţia contabilă între cerere şi ofertă, în Revista „Tribuna economică” nr. 20/2006.20 Delesalle, F. E., Delesalle, E., Contabilitatea şi cele zece porunci, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 65 (traducere de Albu, N. şi Albu, C).

Producerea şi difuzarea informaţiilor contabile de către o firmă nu constituie altceva decât rezultatul voinţei şi conştiinţei omului, fiind în fapt un fenomen social. Interesele utilizatorilor de informaţii contabile sunt diferite, fapt care-i determină pe unii, cum sunt managerii, să intervină în aplicarea politicilor şi metodelor contabile astfel încât să fie avantajaţi. Apoi, funcţia ocupată de unii utilizatori face ca aceştia să aibă un statut privilegiat în ceea ce priveşte informarea.

În literatura de specialitate21 se vorbeşte despre teoria agenţiei, care studiază conflictele de interese dintre acţionari şi manageri, acţionari şi creanţieri etc. şi care justifică operaţii, câteodată, „complexe”, furnizând explicaţii asupra diverselor mecanisme financiare, asimetria informaţională fiind o consecinţă a acesteia. „O relaţie de agenţie apare atunci când o parte, numită principal, încredinţează parţial sau total gestiunea propriilor sale interese unei alte părţi, numită agent, având în vedere că agentul dispune de competenţe şi cunoştinţe inaccesibile pentru principal”22. Astfel, cum pacienţii (principalii) îşi încredinţează sănătatea medicilor (agenţilor), la fel acţionarii (principalii) încredinţează gestiunea întreprinderilor managerilor (agenţilor). Fiecare dintre părţi doreşte să obţină anumite beneficii sau avantaje, astfel încât, inevitabil, apar conflicte de interese între principali şi agenţi. Apoi, principalul doreşte să-l verifice pe agent, numai că acesta din urmă beneficiază de informaţii suplimentare, devansându-l pe principal şi întotdeauna va exista o situaţie inechitabilă sau de asimetrie informaţională între părţi. într-o lucrare a profesorului Ionaşcu23 sunt prezentate câteva din conflictele de interese care pot să apară între actorii implicaţi pe piaţa informaţiei contabile, în funcţie de interesele lor, şi anume: conflictul de interese dintre acţionari şi creditori; întreprinderile îndatorate vor privilegia metodele contabile care au ca efect creşterea rezultatului; conflictul de interese dintre acţionari şi manageri; managerii, în societăţile comerciale cu o diluare mare a capitalului, vor adopta metode contabile care măresc rezultatul; relaţia cu mediul politic; comportamentul firmelor este cât mai neutru în raport cu clasa politică, ele tinzând spre metodele contabile care micşorează rezultatul.

În ultima perioadă se vehiculează tot mai mult conceptul de guvernare a întreprinderii sau guvernantă corporativă (corporate governance). Mai exact, conceptul „corporate governance” s-a impus la începutul anilor '90, deşi a fost folosit mult mai devreme. În general, acesta se referă la procesul gestiunii întreprinderii, iar obiectivul urmărit are în vedere stabilirea regulilor de interacţiune între manageri şi acţionari, astfel încât să se asigure cadrul pentru protecţia drepturilor acţionarilor. Expresia este interpretată, oarecum, diferit în cele două „lumi contabile”. În lumea anglo-saxonă, guvernarea întreprinderii are în vedere primatul acţionarilor în gestiunea firmei, plecându-se de la ideea că firma aparţine acţionarilor, iar scopul guvernării acesteia este de a servi cât mai bine interesul lor. Alte categorii interesate, cum sunt creanţierii şi salariaţii, de exemplu, au garantate drepturile lor în virtutea unor contracte (contracte comerciale, contracte de muncă etc). Lumea continental-europeană este mai generoasă în această direcţie, în sensul că guvernarea întreprinderii are în vedere interesul tuturor părţilor implicate în funcţionarea întreprinderii, şi nu doar al acţionarilor. Prezentate în această variantă, cele două tipuri de guvernare a întreprinderii se înscriu în două modele24: modelul acţionarial şi modelul întreprinderii văzute ca nod de contracte.

Cu toate că se manifestă asemenea tendinţe, situaţiile conflictuale sunt inevitabile, întreprinderea nefiind altceva decât o coaliţie de interese. Prezentăm în continuare câteva comentarii în legătură cu asimetria informaţională şi generarea conflictelor între acţionari sau între acţionari şi alte părţi implicate, cum sunt managerii şi creditorii.

Conflictele care pot să apară între acţionari nu sunt generate de contabilitate, în sensul că aceasta oferă aceleaşi informaţii pentru toţi acţionarii. Contează, în acest caz, dacă sunt acţionari vechi sau potenţiali, cunoştinţele în domeniu, prelucrarea informaţiilor etc. Fără îndoială, deţinătorii

21 Gensse, P., Topsacalian, P., Ingénierie financière, Economica, Paris, 2004, p. 7.22 Raimbourg, Ph., Asymétrie d'information, théorie de l'agence et gestion de l'entreprise,Encyclopédie de gestion, Economica, 1996 (după Malciu, L., Cererea şi oferta de informaţii contabile, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 71).23 Ionaşcu, I., Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane. Studii privind paradigmele şi practicile contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pp. 78-79.24 Pige, B., Paper, X., Reporting financier et gouvernance des entreprises: le sens des normes IFRS, Editions EMS, Paris, 2005, pp. 17-18.

de acţiuni (potenţialii vânzători) dispun de informaţii suplimentare faţă de acţionarii potenţiali. Drept consecinţă, se poate ajunge ca preţurile unor acţiuni similare să fie diferite, după cum pot fi acţiuni diferite din punct de vedere al riscului şi calităţii şi care se vând pe piaţă la acelaşi preţ.

Asimetria informaţională se manifestă şi între acţionari şi creditori. Acţionarii urmăresc menţinerea sau creşterea rezultatului, astfel că deciziile acestora vizează structura financiară care să-i avantajeze. Sunt situaţii în care firmele nu prezintă creanţierilor toate proiectele de investiţii, ci doar pe cele care vor da un anumit randament, iar după obţinerea creditului, investesc în proiecte mai rentabile. Negocierea a dus la stabilirea unui anumit cost al creditului, iar rentabilitatea superioară va genera un transfer de bogăţie de la creditori la acţionari.

Cea mai întâlnită relaţie de agenţie este cea dintre manageri şi acţionari. Managerii sunt tentaţi să majoreze profitul nejustificat atunci când remuneraţiile lor depind de profitul obţinut. Conflictul de interese dintre manageri şi acţionari ar putea fi diminuat în condiţiile în care remuneraţia managerilor ar depinde de valoarea bursieră a titlurilor. Asimetria informaţională între manageri şi acţionari este evidentă, în sensul că deşi acţionarii sunt principalii care i-au împuternicit pe manageri (agenţi) să lucreze pentru ei, informaţiile suplimentare sunt la dispoziţia managerilor. Conflictul de interese apare din motivul că managerii urmăresc să-şi maximizeze beneficiile în defavoarea acţionarilor prin intermediul unor comportamente necunoscute de acţionari (de exemplu: acordarea de împrumuturi unor firme în care managerii deţin participaţii sau au alte interese personale). Dacă avem în vedere relaţia de putere dintre manageri, acţionari şi creditori, trebuie să remarcăm că managerii sunt mai tentaţi să finanţeze întreprinderea prin îndatorare decât prin creşterea capitalurilor proprii, deoarece, dacă remuneraţia lor depinde de profit, orice creştere a acestuia le oferă avantaje, iar scopul urmărit va fi maximizarea profitului în detrimentul maximizării valorii întreprinderii. Aşadar, relaţiile de putere create între diverse părţi şi calitatea informaţiilor furnizate pot fi explicate şi prin structura de finanţare a întreprinderii.

În această relaţie de asimetrie, o anumită incidenţă asupra calităţii informaţiei contabile o poate avea, pe de o parte, modul de deţinere a capitalului, iar pe de altă parte tipul sau natura acţionariatului25. În cazul în care capitalul este deţinut de un număr restrâns de acţionari, de regulă, managementul firmei cuprinde persoane din rândul acestora şi atunci accesul la informaţii este nelimitat. În plus, nu există niciun interes de a divulga informaţii de o calitate inferioară. Dacă aceşti acţionari nu sunt şi manageri, oricum ei pot să-şi exercite controlul asupra acestora cu mai mare uşurinţă, au acces privilegiat la informaţii şi se implică frecvent în luarea deciziilor şi, din nou, calitatea informaţiilor n-ar trebui să aibă de suferit. O altă situaţie în ceea ce priveşte deţinerea capitalului apare atunci când acesta este distribuit între mai mulţi acţionari. Fiind proprietarii unui procent redus din capitalul firmei, aceşti acţionari nu au nici putere de decizie şi nici de control, în acest caz, managerii sunt mai tentaţi să creeze o asemenea imagine a firmei încât să fie în interesul lor. Celor două categorii de acţionari descrise anterior le putem substitui, de altfel, categoriile de: acţionari majoritari şi acţionari minoritari.

Pe de altă parte, şi natura acţionariatului influenţează calitatea informaţiilor contabile. Literatura de specialitate grupează acţionarii, din acest punct de vedere, în trei categorii: investitorii instituţionalizaţi, statul şi investitorii internaţionali. În rândul investitorilor instituţionalizaţi se cuprind fondurile de investiţii, băncile, societăţile de asigurare şi este cert că pentru a atrage asemenea acţionari calitatea informaţiilor contabile furnizate ar trebui să fie de necontestat. Apoi, aceşti acţionari sunt interesaţi, îndeosebi, de valoarea acţiunilor şi mai puţin de dividendele distribuite, deoarece doresc mai degrabă recuperarea capitalului investit. Studiile făcute au arătat că statul, ca acţionar, ar trebui să conducă la ameliorarea calităţii informaţiilor contabile furnizate. În România, de exemplu, nu s-a întâmplat acest lucru, deoarece statul a rămas cu vechile idei de planificare şi centralizare, noul sistem al economiei de piaţă determinându-l să fie un acţionar dezinteresat de supravieţuirea întreprinderii. întreprinderile care atrag investitori internaţionali

25 *** În lucrarea Contabilitatea ca instrument de putere (autor: Mihaela Minu), care face, la rândul ei, o analiză a unei alte teze de doctorat, regăsim o prezentare detaliată a tuturor factorilor care influenţează calitatea informării financiare, cu opinii pro şi contra.

prezintă o mai mare credibilitate pe piaţa informaţiei contabile. Calitatea informaţiei contabile divulgate este în mod sigur îmbunătăţită, ca urmare a prezenţei unor asemenea investitori.

Cazurile prezentate anterior de ameliorare a calităţii informaţiilor contabile furnizate utilizatorilor conduc, implicit, şi la reducerea asimetriei care se manifestă între manageri şi acţionari. Alinierea interesului managerilor cu cel al acţionarilor se poate face şi prin introducerea unor opţiuni de recompensare a managementului cu acţiunile firmei (management stock options), care reprezintă de fapt un bonus legat direct de deciziile managerului în favoarea acţionarilor. Dacă acest lucru nu se întâmplă, managerii sunt tentaţi să ia decizii mai degrabă în interesul propriu decât pentru maximizarea averii acţionarilor. Procesul de comunicare financiară poate avea atât incidenţe favorabile, cât şi nefavorabile. Astfel, publicarea unei situaţii pozitive a firmei poate genera o creştere a valorii acţiunilor, dar, în acelaşi timp, poate divulga informaţii strategice firmelor concurente. Invers, o situaţie nefavorabilă făcută publică reduce interesul concurenţilor de a pă-trunde pe piaţă, dar implică şi o diminuare a valorii acţiunilor.

Oricare ar fi situaţia, difuzarea voluntară de informaţii de către manageri este necesară atât pentru atragerea capitalurilor, cât şi pentru determinarea unor valori pozitive ale diferiţilor indicatori economico-financiari. Dar divulgarea voluntară de informaţii nu înlătură întru totul asimetria informaţională, având în vedere că, uneori, informaţiile furnizate pot fi supuse unor disimulări înainte de a fi publicate. Este vorba despre ceea ce numim contabilitate creativă, aspect care va fi tratat în paragraful următor. Utilizatorii informaţiei contabile pot trage o serie de concluzii cu privire la valoarea unei firme în urma analizei măsurilor sau politicilor pe care aceasta le adoptă, eliminându-se, oarecum, asimetria informaţională. Este vorba despre ceea ce regăsim în literatura de specialitate cu numele de politici de semnalizare26. O schemă a politicilor de semnalizare poate fi prezentată ca în figura următoare.

Figura nr. II.3. Modele de semnalizare

26 Saada, T., La communication financière de l'entreprise et son impact sur V évaluation par le marché: une synthèse de la littérature, Economies et Sociétés, vol. 5, 1994 (după Malciu, L., Op. cit., p. 80).

Două instrumente stau la baza politicii de semnalizare: pe de o parte, modalităţile de finanţare, iar pe de altă parte, conţinutul şi momentul publicării informaţiilor contabile. In cadrul politicii de finanţare, avem în vedere trei instrumente, respectiv: structura capitalului, gradul de îndatorare şi politica de dividende.

Un semnal pozitiv pentru utilizatori în ceea ce priveşte valoarea firmei apare atunci când se constată că managerii investesc major în firma pe care o administrează. Este clar că un asemenea lucru nu s-ar întâmpla în condiţiile în care afacerea ar fi mai puţin rentabilă. Cum managerii sunt primii care au acces la informaţii referitoare la performanţele întreprinderii, ceilalţi utilizatori pot conta pe deciziile lor.

O altă situaţie care poate genera un semnal pozitiv utilizatorilor vizează politica de îndatorare. S-a constatat că valoarea unei firme creşte odată cu creşterea gradului de îndatorare. Mai concret, firmele rentabile apelează la credite, în general, sau la credite pe termen scurt, în special, şi prezintă un grad al îndatorării ridicat. Explicaţia ar fi aceea că firmele nerentabile nu şi-ar asuma riscul plăţii dobânzilor şi al rambursării ratelor. Numai că situaţia poate lua şi o altă întorsătură, în sensul că firmele cu probleme apelează la credite cu dobânzi mari şi, nemaifăcând faţă datoriilor, ajung în prag de faliment.

În al treilea rând, distribuirea constantă şi în creştere a dividendelor constituie un alt factor ce influenţează favorabil deciziile utilizatorilor. O firmă care nu dispune de lichidităţi nu-şi poate permite, totuşi, să divulge informaţii referitoare la posibilele distribuiri de dividende.

Pe lângă politica de finanţare, utilizatorii informaţiilor contabile pot fi atenţionaţi prin conţinutul şi momentul publicării informaţiilor contabile. În ceea ce priveşte conţinutul informaţiilor contabile, este clar că alegerea politicilor contabile poate influenţa reprezentarea situaţiei economico-financiare a unei firme şi, implicit, evaluările utilizatorilor. Inducerea în eroare a utilizatorilor poate fi generată de firmele care publică informaţii sectoriale şi care alocă o serie de cheltuieli sectoarelor cu riscuri mari, prezentând rezultate favorabile la nivelul sectoarelor cu riscuri scăzute. Pe ansamblu, rezultatul este acelaşi, numai că orientarea spre anumite sectoare de activitate poate fi manipulată. Informaţiile previzionale furnizate de firme au incidenţă asupra valorii de piaţă a întreprinderii. De regulă, firmele care au „veşti proaste” se abţin de la publicarea informaţiilor previzionale.

Alături de aceste elemente legate de conţinutul informaţiilor contabile, momentul publicării acestora poate demarca firmele rentabile de cele mai puţin rentabile. Oricare ar fi situaţia firmelor, publicarea anticipată a informaţiilor determină o creştere a cursului acţiunilor, în timp ce publicarea cu întârziere poate genera o scădere a valorii acţiunilor, fiind interpretată ca un răgaz pentru firme de a manevra rezultatul.

Aşadar, divulgarea voluntară de informaţii ameliorează asimetria informaţională, dar nu o înlătură pe deplin. Alte căi de ameliorare a asimetriei informaţionale au în vedere: normalizarea contabilă, certificarea informaţiilor contabile de către profesionişti contabili independenţi şi, nu în ultimul rând, un sistem de guvernare eficace a întreprinderii. Pentru a se caracteriza prin eficacitate, sistemul de guvernare a întreprinderii trebuie să urmărească rezolvarea conflictelor care pot să apară între diferite părţi interesate şi, în plus, să fie un sistem transparent, care să răspundă necesităţilor de informare ale diverşilor utilizatori şi, în consecinţă, să asigure încrederea pieţelor financiare. Altfel spus, „un sistem eficient de conducere corporativă îi reasigură pe investitori că entităţile vor folosi banii în scopuri lucrative, garantând faptul că activitatea economică desfăşurată va avea succes şi nu va fi afectată în niciun fel de riscul conducerii organizaţiei27”. La nivel internaţional s-a creat o asociaţie privind guvernarea întreprinderilor (Corporate Governance Network), asociaţie care are ca misiune să elaboreze recomandări întreprinderilor privind instaurarea în modul lor de funcţionare a transparenţei şi responsabilităţii.

27 Stoica, V., Murariu, L, Guvernanta corporativă I, în Revista „Tribuna Economică” nr. 2/2006.

II.7.3. Manipularea comportamentului utilizatorilor prin informaţia contabilă. Contabilitatea creativă

Am prezentat la începutul lucrării contabilitatea ca fiind instrumentul de reprezentare a vieţii întreprinderii şi care are la bază principii, norme şi raţionamente profesionale. Finalitatea reprezentării contabile a întreprinderii o constituie întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare anuale, care ar trebui să furnizeze utilizatorilor de informaţii contabile o imagine cât mai corectă a activităţii acesteia. însă sunt destule situaţii în care utilizatorii informaţiilor contabile pot fi influenţaţi într-o direcţie sau alta, prin prezentarea unor imagini contabile denaturate şi astfel comportamentul lor poate fi manipulat. Prezentarea unor imagini contabile artificiale nu face decât să accentueze asimetria informaţională şi să influenţeze funcţionarea pieţelor financiare.

În presa de specialitate au fost prezentate o serie de cazuri de manipulare a comportamentului utilizatorilor prin intermediul unei informaţii contabile disimulate şi care, în cele din urmă, sau finalizat cu mari scandaluri financiare. Ca exemple, amintim: compania energetică Enron, care a falimentat imediat după descoperirea neregulilor, în decembrie 2001 (firma îşi disimulase datoriile cu 27 miliarde de dolari americani); societatea de telecomunicaţii WorldCom, care şi-a umflat cash flow-ul cu aproape 4 miliarde de dolari americani, iar la descoperirea fraudei financiare a falimentat (în iulie 2002); producătorul mondial de copiatoare Xerox şi-a majorat cifra de afaceri, ilegal, cu aproximativ 2 miliarde de dolari americani în perioada 1997-2001. După cercetările efectuate s-a ajuns la concluzia că managementul acestor companii ştia foarte bine cum stau lucrurile şi mai mult decât atât, mari firme de audit, ca Arthur Andersen (preluată acum de KPMG), au auditat situaţiile financiare ale firmelor menţionate. Odată cu aceste scandaluri financiare, este aproape firesc ca încrederea investitorilor şi a altor utilizatori în conturile întreprinderilor să scadă. În plus, criza de încredere îi afectează pe toţi cei care au legătură cu verigile „lanţului informaţional”28, care reuneşte producerea, validarea, certificarea, difuzarea şi interpretarea informaţiilor contabile şi financiare relative la întreprinderi, în general, şi la cele cotate, în special.

Chiar dacă manipulările contabile nu implică întotdeauna falimentul firmei, sigur acestea vor avea incidenţe în viitor, în sensul că o credibilitate scăzută a informaţiilor va antrena costuri suplimentare în perioadele viitoare (împrumuturi cu dobânzi mai mari, de exemplu). Toate aceste lucruri s-au petrecut poate şi din cauza faptului că, în lumea în care trăim, aparenţa a devenit mai importantă decât existenţa, contabilitatea fiind considerată „arta de a vinde performanţa economică a întreprinderii”29.

Manipularea comportamentului utilizatorilor de informaţii contabile prin furnizarea unor imagini dorite de managerii firmei nu presupune neapărat încălcarea normelor şi reglementărilor contabile, ci se poate realiza foarte bine în limitele legii. Este vorba despre aşa-numita contabilitate creativă. Expresia a fost folosită prima dată în contabilitatea anglo-saxonă, introducându-se ulterior şi în lumea contabilă continentală. În literatura de specialitate se regăsesc numeroase definiţii ale contabilităţii creative, însă un enunţ standard nu există. într-o sinteză a diferitelor opinii, prin contabilitatea creativă înţelegem utilizarea unor practici contabile (legale) care să-i permită întreprinderii să furnizeze imaginea dorită. Trebuie să facem distincţie între manipularea prin informaţia contabilă în limitele legii, sub titlul de contabilitate creativă, şi manipularea prin informaţia contabilă care încalcă reglementările contabile, când deja avem de-a face cu frauda con-tabilă. Totuşi, nu putem să admitem practicile contabilităţii creative ca atare. Chiar dacă aceasta respectă litera legii, ea încalcă spiritul acesteia, scopul final fiind distorsionarea poziţiei financiare şi a rezultatelor referitoare la o întreprindere, pentru a induce în eroare investitorii30.

Creativitatea contabilă poate fi determinată de lacunele normelor contabile sau, uneori, profesioniştii contabili sunt orientaţi spre anumite judecăţi profesionale subiective chiar de

28 Cohen, E., Analyse financière, 5e édition, Economica, Paris, 2004, p. 7.29 Pigé, B., Paper, X., Reporting financier et gouvernance des entreprises: le sens des normes IFRS, Editions EMS, Paris, 2005, p. 7.30 Diaconu, P., Cum fac bani contabilii? Evaziune fiscală. Paradisuri fiscale. Contabilitate creativă, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 208.

prevederile normelor contabile. De exemplu, în Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare se prevede că, atunci când aplicarea unei norme nu corespunde imaginii fidele, se poate face derogare de la acea normă pentru reflectarea cât mai corectă a realităţii. La baza acestei judecăţi va sta raţionamentul profesional. Totuşi, nu poate fi făcută o delimitare netă între contabilitatea creativă şi frauda contabilă. „Dezvoltarea contabilităţii creative, în partea ei perversă, favorizată de lacunele normelor contabile, face dificilă sau chiar imposibilă aprecierea situaţiei reale a întreprinderii şi produce o alterare serioasă a adevărului contabil”31. Susţinând aceleaşi idei, într-o lucrare de specialitate32, contabilitatea creativă este prezentată, pe de o parte, ca: procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi informare ce permit transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc, iar pe de altă parte, ca: procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită „producerea” rezultatului contabil dorit.

Cele mai frecvente practici de contabilitate creativă vizează influenţarea nivelului rezultatelor şi modificarea ratei îndatorării. In literatura de specialitate33, acestea sunt grupate în trei categorii: tehnici care influenţează contul de profit şi pierdere; tehnici care influenţează bilanţul şi tehnici care denaturează informaţiile din notele la situaţiile financiare.

Tehnicile contabilităţii creative care influenţează contul de profit şi pierdere, respectiv rezultatul contabil vizează modificarea acestuia, în sensul creşterii, al reducerii sau al menţinerii în anumite limite. In literatura de specialitate se vorbeşte despre managementul rezultatelor34, prezentat ca o manipulare a rezultatelor contabile în scopul creării unei impresii modificate a performanţei companiei.

Majorarea rezultatului contabil poate fi urmărită de către manageri cu scopul de a influenţa piaţa financiară, mai ales atunci când urmează o nouă emisiune de acţiuni, pentru a-şi majora remuneraţia care li se cuvine (aceasta fiind determinată de profit) sau pentru a fi în acord cu previziunile analiştilor financiari în ceea ce priveşte mărimea rezultatului estimat. Apoi, sunt suficiente cazuri când managerii doresc să prezinte un rezultat contabil diminuat, şi anume: atunci când vor să-şi diminueze baza impozabilă pentru a plăti un impozit mai mic, în situaţia în care doresc ei înşişi să cumpere acţiuni, urmăresc diminuarea preţului acestora, în cazul în care nu vor să atragă atenţia sindicatelor care doresc salarii mai mari sau a autorităţilor publice care pot cere anumite sponsorizări. De asemenea, sunt şi întreprinderi care recurg la o politică de „netezire” a rezultatului, având în vedere că fluctuaţiile acestuia sunt interpretate de investitori ca un factor de risc. Acestea sunt exemple de situaţii care determină managerii firmelor să cosmetizeze mărimea rezultatului contabil. În continuare vom face o prezentare concretă a unor tehnici de „aranjare” a rezultatului în direcţia dorită.

Structurarea politicilor de ajustare a rezultatului contabil poate fi făcută de maniera următoare35:

politica cheltuielilor şi veniturilor calculate (amortizări, ajustări şi provizioane); majorarea sau diminuarea subiectivă a veniturilor şi cheltuielilor; politica de supraevaluare sau subevaluare a unor costuri; capitalizarea cheltuielilor privind dobânzile; politica lease-back-ului; practicarea preţurilor de transfer „ajustate” între întreprinderile aceluiaşi grup.

31 Ionaşcu, I., Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane. Studii privind paradigmele şi practicile contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 164.32 Naser, K., Creative financial accounting: its nature and use, Prentince Hali, 1993, p. 59.33 *** diferite lucrări din literatura contabilă străină. În România, Malciu, L., în lucrarea Contabilitatea creativă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, face o prezentare detaliată a tehnicilor de contabilitate creativă.34 Mulford, C, Comiskey, E., Financial Warnings, John Wiley & Sons, New York, 1996, p. 360 (după Răileanu, V., Impactul managementului rezultatelor asupra raportării financiare, în lucrarea Profesia contabilă şi Globalizarea, Congresul al XVI-lea al Profesiei Contabile din România, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006, p. 835).35 Ionescu, C., Informarea financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pp. 108-111.

Cheltuielile şi veniturile calculate, cum sunt cele cu amortizările şi provizioanele, nu antrenează fluxuri de trezorerie, ci doar modifică rezultatul contabil într-o direcţie sau alta. Stabilirea valorii amortizabile a unui activ, determinarea valorii reziduale, alegerea duratei utile de viaţă au la bază judecăţi profesionale, ceea ce le imprimă un caracter subiectiv, generând astfel rezultate diferite. Apoi, sunt cazuri în care amortizarea unui activ este inclusă în valoarea contabilă a altui activ, conform IAS 2 Stocuri, ceea ce modifică mărimea rezultatului contabil la un moment dat. O atenuare a cosmetizării rezultatului relativă la amortizare este generată de aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, respectiv a IAS 12 Impozitul pe profit, care impune înregistrarea unor diferenţe temporare (deductibile sau impozabile) între amortizarea fiscală şi amortizarea contabilă. Pe lângă amortizare, şi provizioanele influenţează mărimea rezultatului, fie prin omisiunea constituirii lor, pe motiv că nu sunt deductibile din punct de vedere fiscal, fie prin constituirea lor excesivă într-o perioadă în scopul creşterii veniturilor într-o perioadă viitoare. De exemplu, în situaţia schimbării managementului, noua conducere apelează la constituirea de provizioane pentru a scoate la iveală o gestiune incorectă a managerului precedent, iar într-o perioadă viitoare, majorarea veniturilor poate imprima utilizatorilor de informaţii contabile o gestiune eficientă (la o analiză mai puţin atentă a situaţiei).

Majorarea sau diminuarea subiectivă a veniturilor şi cheltuielilor se poate face prin intermediul cheltuielilor şi veniturilor anticipate, a diferitelor moduri de contabilizare a veniturilor aferente contractelor de construcţii, a anticipării livrărilor de produse care vor fi efectuate de abia în exerciţiul financiar următor etc. Un exemplu în acest caz vizează deprecierea creanţelor şi atenuarea pierderilor aferente acestora. O firmă a constatat deprecierea unei creanţe în valoare de 2.000 u.m. În mod normal, ar trebui să înregistreze o ajustare pentru depreciere la nivelul valorii de 2.000 u.m., dar firma încheie un contract de asigurare cu o societate de asigurări căreia îi plăteşte o primă de 100 u.m., aceasta garantându-i valoarea nominală a creanţei. Astfel, mărimea rezultatului firmei va fi influenţată numai cu 100 u.m., şi nu cu 2.000 u.m. (ajustarea pentru depreciere nu se mai înregistrează, riscul fiind înlăturat prin intermediul asigurării). Dar, în realitate, asigurarea permite doar rambursarea a 100 u.m. actualizate. Adică 2.000 u.m. reprezintă tocmai 100 u.m. actualizate având în vedere o rată de actualizare pentru o anumită perioadă.

Supraevaluarea sau subevaluarea unor posturi de activ ale căror valori sunt apreciate în funcţie de costuri se practică de către conducerile întreprinderilor pentru a obţine rezultate diferite, ele putând opta între un cost complet sau un cost parţial în evaluarea activelor. În acest sens, conform IAS 2 Stocuri, cheltuielile ocazionate de achiziţia stocurilor pot afecta sau nu costul acestora, după cum se obţin rezultate diferite în urma aplicării tratamentelor contabile recomandate de IAS 2 pentru evaluarea stocurilor la ieşirea din evidenţă sau la darea acestora în consum. O situaţie asemănătoare, marcată de subiectivism, apare şi în cazul imobilizărilor. Conform IAS 16 Imobilizări corporale, cheltuielile ulterioare măresc valoarea activelor în măsura în care se înlocuiesc anumite părţi ale acestor active. Astfel, rezultatul va fi afectat în funcţie de capitalizarea sau nu a acestor cheltuieli.

Capitalizarea cheltuielilor privind dobânzile este o practică care-i permite întreprinderii să includă cheltuielile în costul activelor, conform IAS 23 Costurile îndatorării. Bineînţeles că în acest caz cheltuielile cu dobânzile nu vor fi imputate rezultatului curent, ci vor fi transferate unor exerciţii financiare viitoare.

Lease-back-ul este operaţiunea prin care un activ este cedat altei părţi, după care este preluat în leasing, operaţional sau financiar. Astfel, firma va constata un venit în momentul vânzării care va majora rezultatul. In timp, acesta este neutralizat de valoarea chiriilor plătite, dar în momentul cedării profitul creşte. Apoi, dacă este vorba despre un leasing operaţional, nu vor fi afectate nici datoriile întreprinderii. Presupunem că o firmă vinde un utilaj la un preţ de vânzare de 6.000 u.m. Valoarea contabilă netă este de 1.500 u.m. După vânzare, acelaşi activ este preluat în leasing operaţional. Dacă vom compara situaţia lease-back-ului cu situaţia recurgerii la un împrumut de 6.000 u.m., efectele asupra bilanţului vor fi diferite.

Bilanţul simplificat al firmei „X”

Activ Finanţare prin lease-back Finanţare prin împrumutImobilizări corporale 0 1.500Disponibilităţi 6.000 6.000Total active 6.000 7.500Datorii 0 6.000Capital social 1.500 1.500Rezultat 4.500* 0Total datorii şi capital propriu

6.000 7.500

* rezultatul de 4.500 u.m. este diferenţa dintre 6.000 u.m. şi 1.500 u.m.

Din exemplul prezentat rezultă că operaţia de lease-back determină o scădere a ratei îndatorării (în cazul finanţării prin împrumut, rata îndatorării este de 6.000 /1.500 = 400%, iar în cazul lease-back-ului este de 0 / 6.000 = 0), o majorare a rezultatului (acest rezultat este, în realitate, neutralizat de efectul chiriilor de plătit); altfel spus, lease-back-ul permite o ameliorare artificială a structurii financiare a firmei.

Preţurile la care sunt cesionate bunurile sau serviciile între întreprinderile care fac parte din acelaşi grup sunt majorate sau diminuate în funcţie de interesul urmărit. De exemplu, pot fi transferate beneficii de către firmele situate în ţări cu o fiscalitate ridicată către firmele cu sediile în ţări cu o fiscalitate scăzută sau chiar în paradisurile fiscale.

Toate aceste practici la care pot recurge conducerile întreprinderilor demonstrează faptul că „rezultatul contabil nu prezintă nicio semnificaţie economică, iar folosirea lui, în special în situaţiile de analiză financiară, trebuie să fie evitată cu grijă”36. Dacă profesioniştii contabili hu sunt atât de interesaţi de mărimea profitului, deoarece oricum este un concept relativ, nu acelaşi lucru îl putem afirma în legătură cu analiştii financiari, care vor pune la îndoială corectitudinea rezultatului luat în calcul în determinarea indicatorilor economico-financiari. O ameliorare a tuturor acestor cosmeti-zări ale rezultatului poate fi obţinută în timp, dacă avem în vedere, aşa cum sublinia şi profesorul Bernard Raffournier37, că „orice rezultat disimulat sfârşeşte să apară mai devreme sau mai târziu, deoarece stocul final al unui exerciţiu devine stoc iniţial al exerciţiului următor, astfel că o întreprindere nu poate la nesfârşit să manipuleze rezultatul”.

Pe lângă ajustarea rezultatului contabil, tehnicile de „fardare” a realităţii economice a unei întreprinderi au în vedere şi bilanţul. Cele mai multe politici referitoare la posturile bilanţiere au în vedere majorarea capitalurilor proprii, pentru a ajusta rata îndatorării. Prezentăm în continuare câteva din tehnicile de ajustare a posturilor bilanţiere.

Reevaluarea imobilizărilor poate fi, uneori, necesară, creşterea preţurilor determinând o prezentare mai puţin reală a situaţiei imobilizărilor. Dar nu puţine sunt cazurile când firmele recurg la reevaluarea activelor imobilizate pentru a-şi majora capitalurile proprii. Apoi, reevaluarea are incidenţă şi asupra bazei de calcul a amortizării, a perioadei de amortizare, aceasta din urmă putând fi revizuită; toate aceste ajustări contribuie la „aranjarea” bilanţului. Apoi, reevaluarea imobilizărilor este o practică des folosită de firmele aflate în dificultate, în scopul ameliorării performanţelor reflectate prin situaţia modificărilor capitalului propriu.

Emisiunea titlurilor hibride, de natura obligaţiunilor convertibile în acţiuni, ridică probleme de clasificare, în sensul că acestea se regăsesc la interferenţa: capitaluri proprii - datorii. În momentul în care asemenea titluri sunt rambursabile doar în momentul lichidării firmei, ele sunt încadrate la capitaluri proprii, şi nu la datorii. Considerăm următorul exemplu: o firmă obţine un împrumut în valoare de 6.000 u.m. În urma emiterii unor obligaţiuni cu durată nedeterminată. O altă firmă se angajează să ramburseze acest împrumut în 13 ani, cu condiţia ca firma care a emis obligaţiunile să-i împrumute 2.100 u.m., care plasate cu o anumită rată a dobânzii vor reprezenta în 13 ani 6.000 u.m. În consecinţă, firma beneficiază de un împrumut efectiv de 3.900 u.m. În tabelul

36 Capron, M., Contabilitatea în perspectivă, traducere şi publicare de Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 25.37 Raffournier, B., Les normes comptables internationales (IFRS/IAS), 2e édition, Economica, Paris, 2005, p. 54.

de mai jos prezentăm, comparativ, două situaţii pentru aceeaşi firmă: situaţia unui împrumut clasic şi situaţia împrumutului obţinut în urma emiterii titlurilor cu durată nedeterminată.

Bilanţul simplificat al firmei „X”Activ împrumut obţinut in urma emitem titlurilor

pe o durată nedeterminatăîmprumut clasic

Creanţe imobilizate Alte active

2.100 15.000

015.000

Total active 17.100 15.000DatoriiCapitaluri proprii, din care: titluri

017.100 6.000

3.900 11.100

0Total datorii şi capitaluri proprii

17.100 15.000

Se observă foarte clar că în cazul titlurilor rambursabile la lichidarea firmei şi încadrate la capitaluri proprii, rata îndatorării este 0 (0 /17.100 u.m.), în timp ce în cazul împrumutului clasic, rata îndatorării este de aproximativ 0,4 (3.900 u.m. / 11.100 u.m.). Aşadar, clasificarea unor titluri ca fiind capitaluri proprii, şi nu datorii, modifică structura financiară a firmei şi, respectiv, echilibrul structural al acesteia.

Conform normelor contabile internaţionale, activele imobilizate pot face obiectul schimbului. Costul activului primit va fi dat de valoarea justă a activului cedat, ajustată cu valoarea oricăror sume transferate. Estimarea valorii juste se poate face în aşa fel încât pentru activul cedat să se contabilizeze o pierdere de valoare care va afecta şi valoarea noului activ.

Manifestarea contabilităţii creative îşi găseşte loc şi în cazul cheltuielilor de dezvoltare. Deşi IAS 38 Imobilizări necorporale precizează clar când sunt capitalizate aceste cheltuieli, totuşi se pot remarca situaţii în practică de imputare a acestor cheltuieli rezultatului exerciţiului, nefăcându-se o delimitare clară între faza de cercetare, care afectează rezultatul, şi faza de dezvoltare, când va fi influenţat bilanţul.

O altă cale de manipulare a cifrelor contabile poate apărea în cazul unor aranjamente financiare, întâlnite în literatura de specialitate sub numele de „dezîndatorarea în fapt”. Această tehnică presupune transferarea unor creanţe altei firme, cu condiţia ca aceasta să preia şi o parte din datorii. Din punct de vedere juridic, firma rămâne în continuare debitorul principal, ea nefiind absolvită de plata datoriilor, care este, de fapt, motivul apelării la această tehnică.

Considerăm următorul exemplu: firma A deţine o creanţă cu o valoare nominală de 20.000 u.m. care se va recupera în doi ani şi o datorie de 22.000 u.m. care trebuie rambursată tot în doi ani, ambele sub forma anuităţilor constante, de 12.000 u.m. Atât creanţa, cât şi datoria sunt cedate firmei B. Pentru a putea observa influenţa acestei operaţiuni asupra situaţiei firmei A, prezentăm bilanţul şi contul de rezultate, înainte şi după dezîndatorarea în fapt.

Bilanţul simplificat al firmei A

Elemente de bilanţ Înaintea „dezîndatorăriiîn fapt”

După „dezîndatorareaîn fapt”

Active 60.000 40.000Disponibil 40.000 40.000Total active 100.000 80.000Datorii 42.000 20.000Capitaluri proprii 58.000 60.000Total datorii şi capitaluri proprii 100.000 80.000

Contul de rezultate simplificat al firmei A

Elemente ale contului de rezultate

Înaintea „dezîndatorăriiîn fapt”

După „dezîndatorareaîn fapt”

Venituri 30.000 32.000Cheltuieli 21.000 21.000Rezultat, din care: 9.000 11.000câştig din „dezîndatorarea în fapt”

- 2.000

Dacă analizăm situaţia prezentată, observăm că apelarea la această tehnică generează, în primul rând, degajarea unui profit de 2.000 u.m. (anularea datoriilor presupune înregistrarea unui venit de 22.000 u.m., iar renunţarea la creanţe presupune înregistrarea unor cheltuieli de 20.000 u.m., diferenţa fiind de 2.000 u.m.), apoi rata îndatorării este modificată artificial,în sensul ameliorării acesteia (20.000 / 60.000 = 0,33) faţă de situaţia iniţială (42.000 / 58.000 = 0,72).

Am menţionat anterior că şi unele modificări ale reglementărilor contabile afectează imaginea unei entităţi. În acest sens, putem menţiona cazul SIF Moldova, care şi-a majorat activele nete la începutul anului 2006 cu 15%, ca urmare a aplicării reglementărilor armonizate cu directivele europene. Preşedintele SIF Moldova a declarat că deoarece impozitul pe profit amânat, recunoscut anterior ca o datorie în tratamentele contabile, se înregistrează în categoria provizioanelor, avem de-a face cu o creştere a activului net cu mărimea acestuia. Reglementările CNVM stabilesc că în activul net se recunosc plusurile de valoare posibil de realizat într-o tranzacţie, deci veniturile viitoare sunt recunoscute, însă impozitul generat de aceste venituri nu este recunoscut ca o datorie38. Observăm aşadar că situaţiile financiare întocmite conform noilor reglementări pot genera confuzii, iar insiderii (persoanele iniţiate din interiorul societăţii) pot avea acces la acest gen de informaţii, fiind afectată astfel transparenţa tranzacţiilor bursiere. Am pre-zentat aici doar un simplu caz întâlnit la nivel naţional, dar cele mai relevante cazuri pe care le-am studiat sunt cele ale marilor grupuri internaţionale. Pentru a nu extinde foarte mult acest subcapitol, am rezervat spaţiu în cadrul anexelor pentru a reda şi interpreta cazuri concrete ale schimbării metodelor contabile.

Figura nr. II.4. Efectele tehnicilor contabilităţii creative

38 *** Actualitate, Reglementările contabile măresc artificial activele SIF, în Revista „Tribuna Economică” nr. 11/2006, p. 3.

(după Diaconu, P., Cum fac bani contabilii? Evaziune fiscală. Paradisuri fiscale. Contabilitate creativă, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 211)

Cert este că o informaţie de o calitate inferioară, furnizată prin rapoartele financiare, se propagă în aşa fel încât ajunge până la creşterea costului capitalului investit. Informaţiile mai puţin credibile sunt o cauză a divergenţelor de opinie între analiştii financiari, divergenţe care generează prime de risc ridicate, care conduc la scăderea cursului acţiunilor şi, de aici, la creşterea costului capitalului investit. Acesta este rezultatul unor studii efectuate de economişti americani39. Costul capitalului depinde de trei factori: rata de remunerare a obligaţiilor fără risc, prima de risc economic şi prima de risc informaţional. Efectele tehnicilor de contabilitate creativă pot fi prezentate sintetic în schema de mai jos.

Am menţionat anterior că cele mai frecvente tehnici de manipulare a informaţiilor contabile se manifestă la nivelul bilanţului şi al contului de profit şi pierdere. Dar nici tabloul fluxurilor de trezorerie nu este complet imun la asemenea manipulări. În acest caz, managerii pot influenţa fluxurile de trezorerie prin accelerarea sau întârzierea plăţilor, astfel încât acestea să se manifeste spre sfârşitul perioadei de raportare.

În consecinţă, având în vedere toate aceste denaturări ale conţinutului situaţiilor financiare prin prisma contabilităţii creative, ne întrebăm care ar fi căile de detectare a ingineriilor contabile, dar şi de prevenire a cosmetizării performanţelor financiare ale firmelor.

O cale eficientă de detectare a ingineriilor contabile presupune compararea fluxurilor de trezorerie rezultate din activitatea de exploatare cu venitul net generat de această activitate. În mod normal, acestea sunt direct proporţionale. Dacă se constată o creştere a câştigurilor asociată cu o scădere a fluxurilor de trezorerie, nu putem afirma cu certitudine că este efectul unor inginerii contabile, dar cu siguranţă cei interesaţi trebuie să se aştepte la o scădere a viitoarelor câştiguri.

Apariţia unui Cadru contabil conceptual s-a considerat că va rezolva problema, dar managerii şi profesioniştii contabili au găsit suficiente „portiţe” de manifestare a contabilităţii creative. Aşadar, nu este suficientă doar existenţa unui Cadru conceptual, oricare ar fi acesta, o soluţie în ceea ce priveşte combaterea creativităţii contabile ar consta în îmbunătăţirea conceptualizării şi normalizării contabilităţii. O cale de ameliorare a normalizării are în vedere reducerea opţiunilor contabile pentru aceeaşi problemă. Totuşi, nu trebuie să se ajungă la o rigiditate excesivă a normelor contabile, astfel încât profesioniştii contabili să nu aibă posibilitatea de a căuta cea mai bună soluţie pentru reflectarea realităţii într-o problemă dată. Mai exact, teoria contabilă, în general, şi nu norma, care se referă la aspecte punctuale, trebuie concepută într-o asemenea manieră încât să răspundă cât mai bine necesităţilor practice. „In absenţa sau în cazul insuficienţei unor norme contabile, o bună teorie contabilă permite reflectarea realităţii cu o doză „rezonabilă” de subiectivitate, pe când emiterea unei soluţii contabile doar pe baza judecăţii profesionale, fără un suport conceptual solid, conduce la o soluţie adesea discutabilă, cu o doză mare de subiectivitate imprimată de experienţa contabilului”40.

Scandalurile internaţionale - Enron, Parmalat, Xerox - au atras atenţia organismelor internaţionale de reglementare contabilă asupra prevenirii cosmetizării performanţelor întreprinderii. Astfel, relativ recent, a fost elaborată o normă internaţională care reglementează introducerea unui nou cost pentru întreprindere, respectiv plata bazată pe acţiuni, şi anume IFRS 2 Plata pe bază de acţiuni. Aceasta reprezintă o tranzacţie în cadrul căreia o entitate primeşte sau achiziţionează bunuri sau servicii ca o contrapartidă pentru instrumentele de capital sau prin contractarea unor datorii pentru sume bazate pe preţul acţiunilor proprii sau al altor instrumente de capital ale companiei. Câteva aspecte referitoare la plăţile bazate pe acţiuni sunt tratate în subca-pitolul: „Ciclul de investiţii”.

O altă soluţie în asigurarea unei imagini reale şi corecte a unei întreprinderi prin combaterea contabilităţii imaginative face trimitere la deontologia profesională, adică la etica aplicată unui

39 *** Garry şi Brown în 1986, Long şi Lundholm în 1996 (prelucrare după Minu, M., Op. cit., p. 168).40 Ionaşcu, I., Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane. Studii privind paradigmele şi practicile contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 170.

domeniu profesional specific; în cazul nostru este vorba atât despre deontologia contabilă (producerea informaţiilor contabile), cât şi despre deontologia auditului (certificarea calităţii informaţiei contabile). Despre aceste aspecte vom discuta într-un capitol viitor. Obiectivul măsurilor de combatere a creativităţii contabile constă în asigurarea unor informaţii de calitate care să fundamenteze cele mai bune decizii ale utilizatorilor acestora.

În concluzie, admitem că opţiunile contabile au efecte asupra structurii situaţiilor financiare, constituie politicile contabile ale întreprinderii şi rămân într-o mare măsură subordonate obiectivelor de comunicare financiară.

II.7.4. Interpretări ale situaţiilor financiare în contextul unor referenţiale contabile diferite. Retratări şi reconcilieri

Menţionam în subcapitolele anterioare că şi schimbările de metode contabile conduc la aprecieri diferite ale poziţiei financiare, ale performanţei şi modificărilor poziţiei financiare. În această secţiune nu facem referire la schimbarea metodelor contabile adoptate de un anumit sistem contabil, ci la schimbarea referenţialelor contabile.

Pentru a pătrunde pe pieţele internaţionale de capitaluri, o companie multinaţională ar trebui să întocmească mai multe seturi de situaţii financiare: un set de situaţii financiare, în conformitate cu referenţialul naţional; un alt set de situaţii financiare, conform normelor contabile europene, dacă entitatea face parte dintr-un stat care nu este membru UE; un al treilea set de situaţii financiare, care să corespundă normelor contabile internaţionale; precum şi un set de situaţii financiare, în conformitate cu cerinţele contabile din zona în care este localizată piaţa de capitaluri (de exemplu, conform US-GAAP). În aceste condiţii, comunicarea financiară internaţională are de suferit. De aici rezultă necesitatea aderării tuturor sistemelor contabile la un sistem comun, proces care se realizează prin intermediul normalizării contabile internaţionale sau armonizării contabile pe plan internaţional. O situaţie frecvent întâlnită este cea în care o companie întocmeşte un set de situaţii financiare conform reglementărilor naţionale şi o situaţie privind reconcilierea celor mai importante mărimi de raportat, conform altui referenţial contabil recunoscut. În acest sens, numeroase cazuri de reconciliere s-au adus în discuţie prin discrepanţa înregistrată la nivelul rezultatelor41. De exemplu, Daimler-Benz, prima companie germană înscrisă la Bursa de Valori din New York, în anul 1993, conform normelor germane, raporta un profit de 615 milioane DM, în timp ce, în conformitate cu US-GAAP, pentru acelaşi exerciţiu financiar, în urma reconcilierii, rezultatul se concretiza într-o pierdere de 1.839 milioane DM.

În subcapitolul rezervat controverselor contabile privind adoptarea IFRS la nivel continental, precizam că firmele europene cotate pe pieţele de capital americane s-au văzut nevoite să recurgă, pentru întocmirea situaţiilor financiare, la un sistem contabil recunoscut şi de americani. Dacă la început exista riscul ca normele americane să se impună şi la nivel european - cel puţin, pentru firmele cu vocaţie internaţională - după mai multe revizuiri ale normelor internaţionale (în urma colaborării IOSCO-IASB), acestea au fost recunoscute şi de americani, astfel că Uniunea Europeană s-a îndreptat spre Standardele Internaţionale de Raportare Financiară pentru întocmirea şi prezentarea rapoartelor financiare ale firmelor cotate la bursele de valori.

Aşadar, aplicarea unor norme contabile diferite conduce la rezultate diferite, care, cu siguranţă, vor avea implicaţii asupra interpretării informaţiilor, a calculului indicatorilor economico-financiari şi, în consecinţă, asupra prezentării adevărului contabil. Aşa cum remarca Grégory Heem42, contabilitatea continentală este o contabilitate juridică şi fiscală, caracterizată prin aplicarea costului istoric şi printr-o viziune juridică a afacerilor, în timp ce contabilitatea în IFRS este o contabilitate pentru investitori, ale cărei caracteristici sunt: valoarea justă, prevalenta economicului asupra juridicului şi orientarea spre măsurarea performanţei.

În aceste condiţii, pentru a putea interpreta informaţiile extrase din rapoartele financiare ale unor mari companii, am recurs, mai întâi, la prezentarea unei sinteze43 a diferenţelor existente între

41 Feleagă, N., Sisteme contabile comparate, ediţia a Il-a, voi. I, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 18.42 Heem, G., Lire les états financiers en IFRS, Éditions d'Organisation, Paris, 2004, p. 16.43 *** Sinteza s.a realizat după parcurgerea lucrării profesorului francez Raffournier, B., Les normes comptables

sistemul internaţional de contabilitate impus prin IAS/IFRS şi cele mai reprezentative sisteme contabile, respectiv sistemul american şi sistemul european. Menţiuni cu privire la prevederile normelor internaţionale de contabilitate în ceea ce priveşte raportarea financiară au fost făcute în primul capitol, astfel încât în tabelul de mai jos vom trece în revistă diferenţele în raport cu US GAAP, practica în Europa vizavi de IAS/IFRS, precum şi cele mai importante consecinţe pentru utilizatorii situaţiilor financiare. Pentru susţinerea afirmaţiilor făcute, vom proceda la exemplificarea diferitelor practici contabile prin intermediul extraselor din rapoartele financiare ale unor grupuri, prezentate în spaţiul rezervat anexelor. Deşi toate normele internaţionale, aşa cum rezultă şi din denumirea acestora (norme de raportare financiară), au un impact direct sau indirect asupra structurilor situaţiilor financiare, în sinteza prezentată, aplicând principiul selecţiei, le vom reţine pe cele mai importante din punctul nostru de vedere.

Tabelul nr. II.9. US GAAP, practica în Europa şi consecinţele pentru utilizatorii situaţiilor financiare

Sistemul american (US GAAP) şi diferenţele faţă de IAS/IFRS

Practica în Europa şi consecinţele pentru utilizatorii situaţiilor financiare

Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare- obiectivul situaţiilor financiare este acelaşi cu cel al IASB, cu menţiunea că privilegiază, îndeosebi, nevoile investitorilor,- faţă de IASB, stabileşte o ierarhie a caracteristicilor calitative, cele mai importante fiind relevanţa şi credibilitatea;- conceptele contabile definite au o arie mai mare de cuprindere, incluzând pe lângă active, datorii, capitaluri proprii, venituri, cheltuieli, şi aporturile proprietarilor (investments by owners), distribuţiile către proprietari (distributions to owners), câştiguri, pierderi, rezultat global (comprehensive income);- FASB adaugă la cele patru baze de evaluare recunoscute de IASB (costul istoric, costul curent, valoarea realizabilă, valoarea actuală), evaluarea la valoarea de piaţă (current market value).

Europenii consideră dispoziţiile conţinute în Cadrul general al IASB prea generale; baza de evaluare utilizată - de regulă, costul istoric - este menţionată în anexă. Autorul analizează consecinţele repercusionate asupra utilizatorilor şi constată că deşi obiectivul situaţiilor financiare este de a servi utilizatorii în luarea deciziilor lor şi, îndeosebi, investitorii, totuşi, cele mai multe informaţii oferite se referă la trecut, astfel că utilizatorii, preocupaţi de viitorul firmei, vor avea cu siguranţă nevoie de informaţii suplimentare. Altfel spus, situaţiile financiare nu pot decât parţial să satisfacă necesităţile informaţionale ale utilizatorilor. Apoi, sunt criticate bazele de evaluare subiective, costul istoric fiind singura bază de evaluare obiectivă şi uşor verificabilă de către utilizatori.

IAS1 „Prezentarea situaţiilor financiare”- în contabilitatea americană, cheltuielile în contul de rezultate sunt clasificate, în general, după funcţie; faţă de IAS 1, care cere prezentarea cheltuielilor, fie după funcţie, fie după natură;- elementele extraordinare sunt prezentate separat în contul de rezultate, pe când în IAS 1 nu mai apar elemente extraordinare, toate sunt tratate ca ordinare;- rezultatul global este prezentat separat, fie în situaţia capitalurilor proprii, fie pe un rând distinct în contul de rezultat; în varianta internaţională, rezultatul global (economic) trebuie determinat din situaţia capitalurilor

În Europa, în anii '90 unele firme declarau că aplică normele internaţionale, cu unele excepţii. Acest lucru nu este posibil, deoarece firmele care declară că aplică Standardele Internaţionale de Contabilitate trebuie să aplice integral aceste norme, şi nu doar anumite prevederi. Garanţia conformităţii le este dată utilizatorilor de către auditorii financiari.Recent, elementele extraordinare au fost eliminate din cadrul IFRS, din dorinţa de a evita clasificările abuzive, adică firmele erau tentate să prezinte ca obişnuite elementele favorabile şi ca neobişnuite elementele nefavorabile. În aceste condiţii, doar utilizatorii sunt cei în măsură să

internationales (IFRS/IAS), 2e édition, Economica, Paris, 2005.

Sistemul american (US GAAP) şi diferenţele faţă de IAS/IFRS

Practica în Europa şi consecinţele pentru utilizatorii situaţiilor financiare

proprii. analizeze care venituri şi cheltuieli ar trebui eliminate din calculul rezultatului întreprinderii, pe motiv că nu reprezintă elemente curente.

IAS 2 „Stocuri”Principalele diferenţe între US-GAAP şi IAS 2 au în vedere evaluarea stocurilor, şi anume:- dacă în conformitate cu IAS 2, metoda LIFO a fost eliminată, conform US-GAAP aceasta poate fi utilizată;- conform IAS 2, stocurile sunt evaluate la cea mai mică valoare dintre cost şi valoarea realizabilă netă; dacă un stoc a fost depreciat într-o perioadă anterioară, iar în perioada curentă se modifică circumstanţele care au condus la depreciere, atunci deprecierea trebuie anulată. Conform US-GAAP, această anulare nu este posibilă.

Relativ la stocuri, firmele prezintă, de regulă, în situaţiile financiare (în notele explicative) informaţii destul de restrânse, indicându-se, de obicei, principiile generale de evaluare şi metodele adoptate pentru contabilizarea ieşirilor de stocuri. După cum am menţionat, metoda LIFO a fost eliminată, ca urmare a restrângerii tratamentelor contabile în vederea asigurării convergenţei contabile la nivel internaţional.Oricare ar fi metodele alese, este destul de dificil pentru utilizatori să aprecieze realitatea stocurilor prezentate în bilanţ, deoarece evaluarea acestora prezintă oarece incertitudini (distincţia între cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte; cheltuieli generale de producţie şi cheltuieli generale de administraţie etc).

IAS 7„Situaţia fluxurilor de trezorerie”Principala diferenţă între US-GAAP şi IAS 7 se referă la clasificarea dobânzilor şi dividendelor. Norma americană (FAS 95) încadrează aceste elemente, obligatoriu, în categoria fluxurilor de exploatare. Totuşi, dividendele plătite sunt încadrate în categoria fluxurilor de finanţare. IAS 7 lasă libertatea încadrării dobânzilor şi dividendelor încasate şi plătite fie în categoria fluxurilor de exploatare, fie în categoria fluxurilor de finanţare. În mod clar, comparaţiile în spaţiu vor fi afectate de aceste tratamente diferite.

Companiile europene întocmesc tabloul fluxurilor de trezorerie după modelul IASB, de regulă, conform metodei indirecte (mai uşor de aplicat), deşi IASB încurajează utilizarea metodei directe (prezintă clar încasările şi plăţile). Necesităţile informaţionale ale utilizatorilor sunt satisfăcute odată cu obligativitatea întocmirii acestui document, în ceea ce priveşte variaţia şi cauzele variaţiei trezoreriei, ştiut fiind că este foarte dificil pentru o persoană externă întreprinderii să întocmească un asemenea document (informaţiile din bilanţ şi din contul de profit şi pierdere nu sunt suficiente).

IAS 8 „Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile şi erori”Conform IAS 8, o schimbare de metodă contabilă trebuie aplicată, în principiu, retroactiv. US-GAAP diferă de IAS 8, în sensul că:- de regulă, sunt ajustate capitalurile proprii de deschidere ale exerciţiului curent cu efectul cumulat al exerciţiilor anterioare (conturi pro forma se prezintă totuşi, în anexă);- poate fi afectat rezultatul exerciţiului curent cu efectul cumulat al modificării, în caz că prima variantă nu poate fi aplicată;- doar pentru câteva cazuri concrete se aplică tratamentul retroactiv prevăzut de IAS 8 (abandonul metodei LIFO, modificarea

Practica din Europa arată că cele mai multe firme recurg la schimbarea metodelor contabile atunci când normele impun acest lucru. Firmele care nu aplică IFRS nu fac întotdeauna diferenţa între o schimbare de metodă contabilă şi o schimbare de estimare, importantă de altfel, deoarece tratamentele contabile sunt diferite: schimbarea metodelor contabile se aplică retroactiv, aşa cum am precizat, în timp ce schimbarea de estimare se aplică prospectiv. Se apreciază că schimbările de metode şi estimări contabile constituie instrumentele cele mai eficace de manipulare a informaţiei contabile. Interdicţia acestora ar fi contrară obiectivului

Sistemul american (US GAAP) şi diferenţele faţă de IAS/IFRS

Practica în Europa şi consecinţele pentru utilizatorii situaţiilor financiare

metodelor aferente contractelor de construcţii etc).Pentru corecţia erorilor, US-GAAP reţine prima variantă prezentată anterior pentru schimbarea metodelor contabile.

situaţiilor financiare. Important este ca efectele oricăror schimbări să fie menţionate în notele explicative, pentru ca utilizatorii să poată compara performanţele întreprinderii în timp. În cazul tratamentului retroactiv, comparaţia este simplificată, deoarece noua metodă anulează efectele schimbării.

IAS 10 „Evenimente ulterioare perioadei de raportare”In ceea ce priveşte evenimentele apărute după data închiderii exerciţiului, dar înainte de aprobarea situaţiilor financiare, IAS 10 nu diferă semnificativ de US-GAAP. Adică, pentru a fi reflectat în bilanţ, un eveniment ulterior datei de închidere a exerciţiului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:- să apară înainte ca situaţiile financiare să fie autorizate pentru publicare;- să aducă informaţii noi pentru o situaţie care deja exista la data închiderii exerciţiului.Dacă este îndeplinită doar prima condiţie, menţiunea se face în notele explicative.

Evenimentele survenite după data închiderii exerciţiului şi menţionate în rapoartele financiare sunt foarte diverse, începând de la achiziţii sau cesiuni de participată importante şi până la informaţii mai neobişnuite, de genul numirilor în funcţie a diferitelor persoane în această perioadă. Utilizatorii situaţiilor financiare vor urmări evenimentele ulterioare închiderii exerciţiului financiar, prin consultarea anexei, îndeosebi. Dacă nu se fac menţiuni în acest sens, aceasta nu înseamnă, neapărat, că n-au apărut evenimente importante care ar fi trebuit menţionate în situaţiile financiare, poate fi un act voluntar de ascundere a acestora. Vigilenţa utilizatorilor este pusă, aşadar, la încercare.

IAS14 „Raportarea pe segmente (informarea sectorială)” înlocuit de IFRS 8„Segmente de activitate”

Dacă IAS 14 cere ca informaţiile sectoriale publicate să fie prezentate pe activităţi şi pe zone geografice, FAS 131 (US-GAAP) presupune ca segmentarea să fie făcută pe organizarea internă a entităţii, segmentele de prezentat fiind cele care sunt în mod real utilizate în gestiunea curentă a entităţii. De exemplu, norma americană cere să fie prezentate identitatea şi volumul activităţii realizat cu un client care reprezintă mai mult de 10% din cifra de afaceri.

Practica întâlnită în Europa este de prezentare a informaţiilor pe segmente geografice sau pe activităţi. În acest caz, utilizatorii pot analiza rentabilitatea şi riscurile fiecărui sector în parte. Uneori, informaţiile sectoriale nu se regăsesc în situaţiile financiare, ci în raportul de gestiune. Dar raportarea pe segmente poate avea şi consecinţe negative pentru utilizatori, în sensul că, de multe ori, cifra de afaceri dintr-un anumit sector poate fi umflată prin facturări care privesc un alt sector.

IAS 16 „Imobilizări corporale”Cea mai importantă diferenţă dintre US-GAAP şi IAS 16 se referă la reevaluarea imobilizărilor, care în SUA este interzisă. Alte divergenţe au în vedere următoarele aspecte: schimbarea metodei de amortizare presupune ca amortizările anterioare să fie recalculate, iar diferenţele să fie înregistrate în rezultatul exerciţiului curent; cheltuielile de întreţinere periodice nu se capitalizează, oricare ar fi situaţia.

În Europa cele mai multe companii utilizează pentru amortizarea imobilizărilor metoda liniară. Amortizarea pe baza unităţilor de producţie o regăsim, de regulă, în sectorul petrolier. Evaluarea imobilizărilor apare în rapoartele anuale ale companiilor europene, de regulă, la cost istoric, deşi pot fi întâlnite şi reevaluări. Utilizatorii trebuie să fie atenţi, îndeosebi, la evaluarea imobilizărilor. În funcţie de distincţia care se face între cheltuieli activabile şi neactivabile, rezultatul poate fi diminuat sau majorat. Apoi, nu întotdeauna, reevaluarea imobilizărilor este necesară, uneori poate fi chiar

Sistemul american (US GAAP) şi diferenţele faţă de IAS/IFRS

Practica în Europa şi consecinţele pentru utilizatorii situaţiilor financiare

voită, din dorinţa de a majora capitalurile proprii.

IAS 17„Contracte de leasing”IASB s-a inspirat din practica americană atunci când a emis norma IAS 17. Aşadar, diferenţele sunt minore. Norma americană care tratează problemele leasingului este FAS 13. Recurgerea la înscrierea în bilanţul locatarului a bunului primit în leasing financiar şi a datoriilor aferente este justificată de faptul că altfel datoriile ar apărea subevaluate şi, bineînţeles, gradul de îndatorare ar fi deformat.

Practica în Europa arată că cea mai mare parte a companiilor înscriu în bilanţul consolidat bunurile primite în leasing financiar (a se vedea Air France (Franţa), Nestlé (Suedia), Solvay (Belgia)). Dar sunt şi companii care optează pentru o concepţie juridică şi nu recurg la înscrierea bunurilor primite în leasing în bilanţ. În acest caz, utilizatorii trebuie să procedeze la o retratare a bilanţului pe baza informaţiilor menţionate în anexă. Actualizarea este obligatorie, deoarece ratele de plătit sunt exprimate la valoarea viitoare şi nu la valoarea prezentă.

IAS 18 „Venituri”US-GAAP-urile nu conţin o normă care să se refere expres la venituri. Referinţe la venituri se regăsesc în diverse părţi ale textelor de reglementare, principiul general al recunoaşterii veniturilor fiind cel al înregistrării vânzării, indiferent dacă s-a încasat contravaloarea sau nu. În afara diferenţelor de formulare, regulile americane nu diferă semnificativ de IAS 18. IAS 18 prevede că veniturile din vânzarea mărfurilor sau produselor sunt recunoscute dacă: riscurile şi avantajele aferente proprietăţii au fost transferate utilizatorului şi veniturile sunt evaluate cât mai credibil. Veniturile din prestarea serviciilor sunt contabilizate pe măsura avansării operaţiilor, dacă rezultatul poate fi estimat; în caz contrar, veniturile sunt contabilizate la nivelul cheltuielilor efectuate.Evaluarea veniturilor se face la valoarea justă, iar orice diferenţă apărută între momentul recunoaşterii şi cel al încasării reprezintă un venit financiar.

Companiile europene prezintă informaţii mai succinte sau mai detaliate cu privire la cifra de afaceri. Cele din sectorul serviciilor publică, totuşi, informaţii mai complete referitoare la acest aspect. Recunoaşterea veniturilor fiind un aspect destul de delicat, utilizatorii trebuie să fie atenţi la modificările artificiale ale cifrei de afaceri. În sensul creşterii, pot fi menţionate vânzările cu clauză de răscumpărare şi, în plus, când se întâmplă acest lucru cu instituţii financiare, mijlocul de finanţare nici nu apare în bilanţ. În sectorul serviciilor, întreprinderile pot majora artificial cifra de afaceri prin supraestimarea stadiului de avansare a lucrărilor. În sensul reducerii voite, deoarece conduce la o rentabilitate ridicată (rezultat / CA), cifra de afaceri poate fi manipulată prin: subevaluarea stadiului de avansare a lucrărilor sau chiar tratarea contractelor ca fiind soldate cu pierderi; pesimismul ridicat în ceea ce priveşte returnarea bunurilor vândute cu clauză de răscumpărare, când se constituie provizioane ce se scad direct din cifra de afaceri etc.

IAS 20 „Contabilitatea subvenţiilor guvernamentale şi prezentarea informaţiilor legate de asistenţa guvernamentală”

Ca şi în cazul veniturilor, nu există o normă distinctă care să trateze problema subvenţiilor în contabilitatea americană. Dispoziţiile prevăzute de alte norme referitoare la subvenţii sunt asemănătoare cu cele recomandate de IAS 20. Două diferenţe pot fi totuşi remarcate, respectiv: - subvenţiile aferente activelor pot, în anumite

Cele mai multe companii europene înregistrează subvenţiile aferente activelor ca pasive, care urmează să fie transferate asupra rezultatului în timp. Dar sunt şi companii care deduc subvenţia din costul activelor subvenţionate (vezi, de exemplu, France Télécom (Franţa)). Prima variantă presupune ca activul să fie evidenţiat la valoarea justă a acestuia, iar cea de-a doua, la o

Sistemul american (US GAAP) şi diferenţele faţă de IAS/IFRS

Practica în Europa şi consecinţele pentru utilizatorii situaţiilor financiare

situaţii, să fie contabilizate imediat ca venituri; - subvenţiile nemonetare sunt obligatoriu contabilizate la valoarea justă; înregistrarea pentru o mărime simbolică nu este posibilă. Regula generală este ca subvenţiile aferente activelor să fie înregistrate fie ca pasive, urmând a fi transferate în timp la venituri, fie deduse din valoarea activelor; iar subvenţiile aferente veniturilor să fie înregistrate direct la venituri sau deduse din mărimea cheltuielilor corespondente.

valoare care reprezintă adevăratul cost pentru întreprindere. În ceea ce priveşte prezentarea în bilanţ, subvenţiile nefiind considerate nici datorii, nici capitaluri proprii, sunt deduse din valoarea activelor (apar cu semnul minus).De regulă, subvenţiile aferente activelor se disting uşor de cele aferente veniturilor. Totuşi, unele companii schimbă clasificarea voit (de la active la venituri) pentru a reflecta rezultate superioare. Utilizatorii nu dispun de documentele aferente acordării subvenţiei şi atunci, garanţia pe care le-o dă auditorul este esenţială.

IAS 21 „Efectele variaţiei cursurilor de schimb valutar”US-GAAP-urile, în general, şi FAS 52, care se referă explicit la diferenţe de curs valutar, au inspirat IASB atunci când a procedat la revizuirea unor norme, între care şi IAS 21. In aceste condiţii, diferenţe majore între cele două norme nu există. Principiul general al normei revizuite se bazează pe noţiunea de monedă funcţională, care este moneda ţării de origine a entităţii. Tranzacţiile efectuate în alte monede trebuie convertite în moneda funcţională la cursul zilei. La închiderea exerciţiului financiar, diferenţele de curs valutar aferente creanţelor şi datoriilor figurează în contul de rezultate, cu excepţia celor care reprezintă finanţări cu caracter permanent la societăţi din cadrai grupului, care se contabilizează ca rezerve din conversie. Tot ca rezerve din conversie sunt recunoscute şi diferenţele apărate la conversia situaţiilor financiare ale unei filiale străine în vederea întocmirii conturilor consolidate.

IAS 21 nerevizuit nu utiliza noţiunea de monedă funcţională, astfel încât doar firmele care-şi întocmeau situaţiile financiare conform US-GAAP foloseau această expresie (vezi Siemens (Germania)). Pentru conversia situaţiilor financiare ale filialelor străine, vechea normă utiliza două metode: metoda cursului de închidere sau metoda temporală (elementele monetare - convertite la cursul de închidere; elementele nemonetare - convertite la cursul istoric). Un exemplu pentru metoda temporală (eliminată în norma revizuită) îl regăsim în raportul anual al grupului Nestle (2003). Introducerea monedei Euro a redus, oarecum, importanţa problemelor legate de conversie, deoarece intră sub incidenţa acestora tranzacţiile cu statele care au altă monedă funcţională. înregistrarea diferenţelor de curs valutar, realizate sau nu, direct în rezultat, este de natură să limiteze manipulările contabile. Totuşi, utilizatorii trebuie să fie atenţi la finanţările unei filiale străine, deoarece cu diferenţele aferente se mai poate jongla pentru modificarea rezultatului.

IAS 23 „Costurile îndatorării”Cea mai importantă diferenţă dintre US-GAAP şi IAS 23 are în vedere capitalizarea costurilor îndatorării. Dacă IAS 23 admite încă două tratamente contabile pentru dobânzile aferente împrumuturilor destinate finanţării activelor cu ciclu lung de fabricaţie44, US-GAAP impune ca dobânzile aferente acestor împrumuturi să fie incluse în costul activelor cu o durată lungă de fabricaţie. În plus, conform US-GAAP capitalizarea are în vedere în acest caz doar

Din rapoartele financiare ale firmelor rezultă că cel mai frecvent se procedează la includerea dobânzilor aferente împrumuturilor destinate finanţării imobilizărilor şi mai rar destinate producţiei de stocuri. Capitalizarea costurilor îndatorării ridică o serie de probleme pentru utilizatori. Pot apărea situaţii în care dobânzile să fie capitalizate, deşi ar fi trebuit să afecteze rezultatul. Cu toate acestea, remarcăm faptul că, mai devreme sau mai târziu, dobânzile

44 *** Acest aspect s-a modificat odată cu revizuirea IAS 23 în 2008, în prezent fiind reţinut doar tratamentul contabil care presupune includerea dobânzilor în costul activelor cu ciclu lung de fabricaţie.

Sistemul american (US GAAP) şi diferenţele faţă de IAS/IFRS

Practica în Europa şi consecinţele pentru utilizatorii situaţiilor financiare

dobânda, nu şi alte cheltuieli aferente împrumutului. Şi, o ultimă diferenţă se referă la faptul că dobânzile primite aferente plasamentelor făcute nu diminuează mărimea dobânzilor capitalizate, aşa cum prevede IAS 23.

capitalizate vor fi trecute asupra cheltuielilor (pe măsura amortizării activului sau atunci când este vândut). Atunci când dobânzile sunt capitalizate, rezultatul este majorat, astfel încât utilizatorii informaţiilor contabile riscă să subevalueze ponderea datoriilor în performanţele întreprinderii.

IAS 29 „Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste”În SUA, problemele deprecierii monetare apar în cazul conversiei situaţiilor stabilite într-o asemenea monedă. FAS 52 consideră că o monedă care se depreciază nu poate fi considerată o monedă funcţională. În acest context, situaţiile financiare întocmite în moneda unei economii hiperinflaţioniste trebuie mai întâi să fie convertite în monedă funcţională prin metoda temporală şi apoi în moneda de consolidare prin metoda cursului de închidere. Acest procedeu conduce, de fapt, la o reevaluare a situaţiilor financiare în cauză.IASB cere ca situaţiile financiare să fie întocmite în sistemul costului istoric şi doar companiile care activează în medii hiperinflaţioniste să recurgă la conversia acestora. CG recunoaşte, totuşi, posibilitatea ţinerii unei contabilităţi în valori actuale.

Practica în Europa cu privire la ajustarea la inflaţie are în vedere, de regulă, activele nemonetare. Sunt şi companii care convertesc activele nemonetare la costul istoric şi activele monetare la cursul de închidere.Unii utilizatori pledează pentru adoptarea unei contabilităţi în costuri de înlocuire sau în putere constantă de cumpărare, având în vedere menţinerea capitalului economic. Alţii, în schimb, se opun, deoarece credibilitatea informaţiilor este mai scăzută dacă avem în vedere subiectivitatea reevaluărilor, în acest caz, utilizatorii trebuie să fie suficient de atenţi, deoarece companiile pot recurge la retratarea la inflaţie în măsura în care poziţia monetară netă le este favorabilă (datorii mai mari decât creanţe).

IAS 33 „Rezultatul pe acţiune”Norma americană care reglementează problemele rezultatului pe acţiune nu diferă semnificativ de IAS 33. Regula generală are în vedere determinarea de către societăţile cotate la bursă a unui rezultat pe acţiune de bază (raportul între rezultatul net atribuibil acţiunilor ordinare şi numărul mediu ponderat de acţiuni ordinare în circulaţie în cursul exerciţiului), precum şi a unui rezultat pe acţiune diluat (ia în calcul acţiunile care ar fi create dacă toate drepturile de conversie sau de subscriere existente ar fi exercitate). Calculul rezultatului pe acţiune este util în special pentru analiza financiară, dar şi pentru evaluarea întreprinderii.

Cele mai multe companii publică un rezultat de bază şi un rezultat diluat, în conformitate cu IFRS. Dacă pentru determinarea unui rezultat pe acţiune de bază nu era nevoie neapărat de o normă contabilă, odată cu dezvoltarea instrumentelor financiare derivate (obligaţiuni convertibile în acţiuni, waranturi, stock-options etc.) s-a simţit necesitatea completării rezultatului pe acţiune de bază cu un rezultat diluat şi, totodată, necesitatea normalizării acestora. Pentru utilizatori, în special pentru investitori, ar fi utilă şi determinarea cash flow-ului pe acţiune, ştiut fiind că rezultatul este un indicator care poate fi mai uşor manipulat.

IAS 34 „Raportarea financiară interimară”În SUA, autoritatea bursieră (SEC) reglementează conţinutul şi prezentarea situaţiilor financiare interimare. Dacă IAS 34 cere ca această prezentare să fie semestrială, reglementările americane solicită o prezentare trimestrială. Faţă de IAS 34, în SUA se regăsesc mai multe excepţii în ceea ce priveşte

Utilizatorii informaţiilor contabile doresc informaţii cât mai recente, de unde necesitatea întocmirii şi prezentării rapoartelor interimare. Pot să apară, însă, şi probleme, deoarece aceste rapoarte interimare nu sunt, de regulă, auditate. Acest lucru poate determina întreprinderile să prezinte situaţii care le sunt favorabile, prin

Sistemul american (US GAAP) şi diferenţele faţă de IAS/IFRS

Practica în Europa şi consecinţele pentru utilizatorii situaţiilor financiare

principiul independenţei exerciţiilor, şi anume: cheltuielile de repartizat pe mai multe perioade pot fi repartizate pe baza timpului scurs sau a activităţii realizate; contabilizarea consecinţelor variaţiei costurilor poate fi amânată dacă se aşteaptă că aceste variaţii se resorb în cursul exerciţiului.

anticiparea contabilizării veniturilor sau întârzierea contabilizării unor cheltuieli. Dar „împodobirea” rezultatelor se ajustează la închiderea exerciţiului financiar, realitatea demonstrând că rezultatele ultimului trimestru sau semestru sunt, de regulă, mai scăzute decât precedentele. În concluzie, credibilitatea rapoartelor intermediare este mai scăzută decât a celor de sfârşit de exerciţiu.

IAS 36 „Deprecierea activelor”Ca şi IAS 36, norma americană (SFAS 144) precizează că dacă valoarea recuperabilă a unui activ este inferioară valorii contabile (nete), atunci se consideră că activul este depreciat. Dar conceptul de valoare recuperabilă este diferit de cel prevăzut de IAS 36. Conform IAS 36, valoarea recuperabilă este cea mai mare valoare dintre valoarea de utilizare a activului şi valoarea de piaţă a acestuia, mai puţin cheltuielile cu vânzarea. Conform US-GAAP, valoarea recuperabilă este dată de suma fluxurilor de trezorerie viitoare. Şi, cea mai importantă diferenţă între cele două referenţiale constă în faptul că în conformitate cu normele americane, orice reluare a deprecierii anterioare este interzisă, adică se consideră că orice depreciere a unui activ destinat a fi păstrat este definitivă. Aşadar, valoarea unui activ poate să varieze foarte mult conform celor două referenţiale.

Deprecierile de valoare pot constitui instrumente de manipulare a informaţiei contabile, dacă avem în vedere că estimarea pierderilor de valoare a activelor este subiectivă. Apoi, şi alegerea activelor supuse testului de depreciere este tot subiectivă. În plus, pentru unele active este foarte dificil de determinat valoarea recuperabilă. Teoretic, pare simplu: se determină valoarea de piaţă a activului, dacă există o piaţă activă şi valoarea obţinută ca urmare a utilizării activului. Aceasta din urmă se bazează pe rentabilitatea activului, greu de anticipat uneori. IAS 36 face trimitere la unităţile generatoare de trezorerie, atunci când nu poate fi determinată valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie pentru un activ individual. Cu toate acestea, multe companii se vor mulţumi să considere depreciate activele, dacă valoarea de piaţă este inferioară valorii contabile. Invers, în cazul în care valoarea de piaţă este superioară valorii contabile, nu mai contează mărimea valorii de utilizare.

IAS 37 „Provizioane, datorii contingente şi active contingente”În SUA nu există o normă referitoare la provizioane; de fapt termenul nici nu se foloseşte. Există asemenea „datorii” conţinute în diferite texte, dar comparaţia cu IAS 37nu este simplă. Printre condiţiile prevăzute pentru constituirea acestor elemente se regăseşte, totuşi, ieşirea probabilă de avantaje economice. Dar din comentariile făcute reiese că în conformitate cu IAS 37 se constituie asemenea provizioane dacă există o probabilitate de 50%, în timp ce, conform US-GAAP probabilitatea ar trebui să fie de vreo 70%-80%. Dar acestea sunt presupuneri, nu rezultă din reglementările contabile aceste aspecte. Se ştie că prudenţa este cea care delimitează foarte clar cele două abordări contabile: abordarea continentală şi

Companiile europene prezintă mai detaliat sau mai simplificat precizări cu privire la provizioane. Utilizatorii trebuie să fie atenţi la asemenea provizioane, deoarece şi acestea se constituie în instrumente de manipulare a rezultatului. Prin impunerea de către IASB a condiţiei de existenţă a unei obligaţii actuale care să rezulte din evenimente trecute se reduce oarecum calea de netezire a rezultatului prin constituirea acelor provizioane „de nevoie”. Se întâmplă deseori ca, în cazul achiziţiei unei companii aflate în dificultate, noua echipă de conducere să procedeze la constituirea de provizioane pentru restructurare, care în viitor, prin reluarea lor, vor da naştere la rezultate, aşa-zis, favorabile. Pentru a evita asemenea practici, IASB cere o detaliere a tuturor condiţiilor de

Sistemul american (US GAAP) şi diferenţele faţă de IAS/IFRS

Practica în Europa şi consecinţele pentru utilizatorii situaţiilor financiare

abordarea anglo-saxonă. Dacă în ţările adepte ale sistemului contabil continental, constituirea provizioanelor excesive nu este aspru condamnată, chiar uneori autorizată (a se vedea cazul Suediei), în contabilitatea anglo-saxonă credibilitatea informaţiei este mai importantă, subevaluarea averii companiei fiind la fel de nefastă ca şi supraevaluarea acesteia. La această opinie se raliază şi IASB, care impune condiţii exacte pentru constituirea provizioanelor.

constituire a provizioanelor în vederea detectării de practici nesincere. Pe lângă provizioane, pot să apară şi pasive eventuale care reprezintă obligaţii potenţiale a căror existenţă va depinde de evenimente viitoare asupra cărora firma nu are control. Aceste pasive eventuale trebuie analizate cu atenţie, deoarece pot anunţa dificultăţi viitoare ale firmei. În concluzie, pentru unele riscuri apar doar menţiuni în note, deşi ar trebui constituite provizioane, iar altele nu apar deloc, deşi sunt reale, şi asta, în ciuda preciziei normelor!

IAS 38 „Imobilizări necorporale”US-GAAP-urile nu conţin o normă care să se refere explicit la active necorporale. Dispoziţiile cu privire la acestea se regăsesc dispersate în mai multe norme şi sunt aplicabile unor sectoare particulare de activitate sau se referă la active specifice. Se pot identifica, totuşi, două diferenţe semnificative între US-GAAP şi IAS 38, şi anume:- capitalizarea cheltuielilor de dezvoltare este, de regulă, interzisă;- activele necorporale sunt evaluate doar la costul istoric, reevaluarea fiind interzisă.

Practica în Europa arată că sunt activate cheltuielile de dezvoltare dacă anumite condiţii sunt îndeplinite. Pentru utilizatori, această practică este oarecum riscantă, deoarece compania înscrie în bilanţ active fără valoare reală şi, în plus, poate beneficia de imprecizia normelor pentru a manipula rezultatele contabile. Activele necorporale create de întreprindere, cum sunt: fondul comercial, mărcile, titlurile de publicaţii, listele de clienţi, nu pot fi recunoscute ca active, deoarece nu sunt îndeplinite criteriile de recunoaştere a acestora. În primul rând, costul nu poate fi determinat deoarece nu poate fi separat de ansamblul cheltuielilor întreprinderii.

IAS 40 „Investiţii imobiliare”In SUA nu există o normă expresă care să aibă în vedere investiţiile imobiliare, doar societăţile de investiţii sunt supuse unor reguli specifice. În alte companii, investiţiile imobiliare sunt tratate ca alte imobilizări corporale şi sunt evaluate la cost, mai puţin amortizări şi alte deprecieri, fără posibilitatea reevaluării. Am menţionat anterior că în SUA reevaluările sunt interzise.

Companiile europene prezintă destul de puţine informaţii cu privire la investiţiile imobiliare, poate şi pentru că nu utilizează tratamente particulare. Sunt, totuşi, companii care utilizează modelul valorii juste pentru evaluarea investiţiilor imobiliare, de exemplu: Bâloise - Suedia. Având în vedere că IAS 40 propune două modele de evaluare a investiţiilor imobiliare, fie la costul istoric, fie la valoarea justă, utilizatorii trebuie să fie atenţi la informaţiile furnizate, deoarece activul net şi rezultatele pot fi influenţate în direcţia dorită.

IFRS 2 „Plata pe bază de acţiuni”US-GAAP şi IFRS 2 cer ca remuneraţiile bazate pe valoarea acţiunilor să fie contabilizate ca şi cheltuieli. Diferenţe apar în ceea ce priveşte evaluarea acestor avantaje. Normele americane oferă două modele de evaluare: evaluarea la valoarea intrinsecă şi evaluarea la valoarea justă. Deşi ultimul model este asemănător cu cel prevăzut de IFRS 2,

Contabilizarea stock-options în cheltuieli este contestabilă din punct de vedere teoretic. Se consideră că fiind instrumente de capital propriu, n-ar trebui să afecteze rezultatul întreprinderii. Emisiunea de stock-options este văzută ca un transfer de bogăţie de la proprietarii actuali către acţionarii potenţiali, care sunt beneficiarii opţiunilor. Din acest

Sistemul american (US GAAP) şi diferenţele faţă de IAS/IFRS

Practica în Europa şi consecinţele pentru utilizatorii situaţiilor financiare

totuşi, în cazul în care beneficiarul alege modul de plată, nu sunt afectate capitalurile proprii, ci numai datoriile.

motiv, până la emiterea normei IFRS 2, se făceau doar precizări în anexă. S-a ajuns la concluzia că dacă n-ar fi înregistrate în cheltuieli, opţiunile pe acţiuni ar conduce la umflarea rezultatului. Se întâmplă deseori la firmele nou-înfiinţate care-şi plătesc salariaţii sub forma opţiunilor pe acţiuni.

IFRS 5 „Active imobilizate deţinute în vederea vânzării şi activităţi întrerupte”IFRS 5 a fost elaborat în colaborare cu FASB, astfel încât nu există diferenţe majore între cele două referenţiale contabile. Conceptul de activitate abandonată este totuşi mai cuprinzător decât cel din IFRS 5. Clasificarea ca active destinate cedării nu are vreo implicaţie asupra rezultatului sau bogăţiei firmei, ci asupra prezentării situaţiilor financiare.

Utilizatorii trebuie să analizeze cu atenţie activele prezentate în situaţiile financiare ca fiind deţinute pentru vânzare, deoarece poate fi vorba despre active nerentabile care n-au nicio şansă să fie cedate într-un termen scurt. Din acest motiv, IFRS 5 a impus condiţii foarte clare pentru această clasificare.

Am prezentat în tabelul anterior comparaţia între IFRS, US GAAP, practicam Europa şi consecinţele asupra utilizatorilor situaţiilor financiare. Ştiind că pentru societăţile europene cotate trecerea la IFRS este obligatorie de la 1 ianuarie 2005, câteva reflecţii se impun asupra acestei schimbări. In primul rând, modificarea politicilor contabile pentru a fi conforme cu IFRS este un proces complex, care presupune un efort considerabil pe linia comunicării financiare. Organismul internaţional de normalizare contabilă s-a gândit şi la acest aspect, iar rezultatul s-a concretizat în emiterea normei IFRS 1 Adoptarea pentru prima dată a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară. Această normă este, într-un fel, rezultatul procesului de convergenţă dintre IFRS şi US GAAP şi înlocuieşte interpretarea SIC 8 referitoare la aplicarea pentru prima dată a IAS. Această normă are ca obiectiv să asigure transparenţa schimbării şi comparabilitatea informaţiilor contabile înainte şi după adoptarea IFRS. Comparabilitatea este asigurată prin faptul că IFRS 1 impune aplicarea retroactivă a IFRS, în general. Adică dacă o firmă nu a aplicat anterior normele internaţionale şi a recurs la adoptarea acestora la termenul impus, respectiv 1 ianuarie 2005, atunci firma trebuia să retrateze situaţiile financiare de deschidere ale exerciţiului precedent, respectiv 1 ianuarie 2004, mai exact erau retratate situaţiile financiare întocmite la 31 decembrie 2003. Primele situaţii financiare stabilite în conformitate cu IFRS trebuie să fie însoţite de o declaraţie de conformitate cu aceste norme. IASB refuză să considere ca fiind conforme cu IFRS situaţiile financiare care nu sunt însoţite de această declaraţie. In plus, este interzisă utilizarea expresiilor de tipul: „normele IFRS sunt aplicate, cu excepţia normelor....” sau „conturile consolidate sunt conforme cu IFRS în toate aspectele semnificative”. Conchidem de aici că aplicarea IFRS înseamnă respectarea tuturor normelor şi interpretărilor aferente, şi nu doar aplicarea parţială a acestora.

Faţă de interpretarea SIC 8, IFRS 1 impune aplicarea ultimei versiuni a normelor internaţionale de contabilitate, precum şi a unor excepţii (opţionale şi obligatorii) de la aplicarea retroactivă a acestor norme. Introducerea acestor excepţii are la bază raportul costuri-avantaje, aplicarea retroactivă generând costuri care pot depăşi beneficiile utilizatorilor situaţiilor financiare. Companiile care au întocmit situaţiile financiare în conformitate cu IFRS şi sunt însoţite de o declaraţie de conformitate nu aplică IFRS 1.

În consecinţă, în sfera de acţiune a IFRS 1 sunt cuprinse acele companii45 care au prezentat cele mai recente situaţii financiare: în conformitate cu reglementările naţionale, care nu sunt conforme cu IFRS din toate punctele de vedere; în conformitate cu IFRS, dar fără să fie însoţite de

45 *** avem în vedere companiile care trebuie să aplice normele internaţionale de contabilitate ca urmare a îndeplinirii anumitor condiţii, care au fost descrise în primul capitol.

o declaraţie de conformitate cu acestea sau care sunt însoţite de o declaraţie de conformitate parţială; în conformitate cu reglementările naţionale, utilizând unele norme internaţionale pentru a trata aspecte nereglementate de normele naţionale; precum şi cele care au întocmit situaţii financiare conforme cu IFRS numai pentru uz intern, fără a fi puse la dispoziţia proprietarilor sau a altor utilizatori externi şi cele care nu au prezentat situaţii financiare pentru perioadele anterioare.

Aşa cum se remarcă într-o lucrare de specialitate dedicată normelor internaţionale de contabilitate46, trecerea la IFRS este o schimbare profundă şi nu se rezumă numai la aspectele tehnice ale contabilităţii. În urma acestei schimbări, contabilitatea devine „mai economică”, fiind necesară implicarea responsabililor strategiilor de comunicare în procesele de elaborare a infor-maţiilor financiare divulgate. În acest sens, Pige şi Paper apreciază că inovaţia cea mai vizibilă a IFRS are în vedere prioritatea informaţiei economice în raport cu informaţia în costuri istorice; termenul recurent care divulgă orientarea economică a IFRS fiind valoare justă47. În consecinţă, normele IFRS se axează, dincolo de schimbările de prezentare, pe producerea unei informaţii financiare transparente, care ar trebui să permită explicarea fluctuaţiilor rezultatului şi aprecierea calităţii actului managerial48. Cu toate acestea, evaluarea impactului normelor IFRS asupra rezultatului firmei nu este la îndemâna oricui. Chiar analiştii financiari se lovesc de o oarecare nesiguranţă generată de volatilitatea pieţelor financiare care se propagă într-o volatilitate a situaţiilor financiare evaluate la valoarea justă. De aceea, strategia de raportare trebuie să fie adoptată în aşa fel încât să permită investitorilor evaluarea calităţii şi susţinerii performanţei corporative, cu implicaţii directe asupra unei volatilităţi mai scăzute a preţului acţiunilor şi asupra costului capitalului.

Companiile care intră în sfera de aplicare a IFRS trebuie să explice modificările survenite asupra poziţiei financiare, a performanţelor şi a fluxurilor de trezorerie. În acest scop, primele situaţii financiare conforme cu IFRS trebuie să cuprindă o reconciliere a capitalurilor proprii prezentate conform referenţialului contabil anterior şi conform IFRS, precum şi o reconciliere a rezultatelor prezentate conform celor două referenţiale contabile în situaţiile financiare comparative. Pentru a edifica aceste aspecte, în spaţiul rezervat anexelor regăsim asemenea reconcilieri şi explicaţiile aferente (Anexele 3-7).

Pentru a demonstra care sunt direcţiile de valorificare a informaţiilor cuprinse în calculele de sinteză ale contabilităţii, în studiul nostru ne-am axat pe situaţiile financiare anuale ale unei întreprinderi româneşti, orientată spre dezvoltarea imobiliară, analizate pentru perioada N - N+6. Entitatea a întocmit situaţiile financiare, începând cu exerciţiul financiar încheiat la 31 decembrie N+l (cu informaţii comparative pentru anul N) şi încheind cu exerciţiul financiar N+5, în conformitate cu OMFP nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE (în vigoare în perioada respectivă) şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, începând de la 1 ianuarie 2006, trebuie să avem în vedere faptul că reglementările contabile s-au modificat, de la această dată situaţiile financiare anuale fiind întocmite în conformitate cu OMFP nr. 1.752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene. De la 1 ianuarie 2010, se aplică o nouă reglementare, care a preluat OMFP nr. 1.752/2005, dar cu unele modificări şi completări, şi anume OMFP nr. 3.055/2009, cu acelaşi titlu. În direcţiile de valorificare a informaţiei contabile pe care le avem în vedere (analiza financiară, evaluarea întreprinderii) includem şi datele pentru exerciţiul financiar încheiat la 31 decembrie N+6, cu retratările efectuate pentru exerciţiul financiar încheiat la 31 decembrie N+5, pentru ca informaţiile să fie comparabile. În cazul nostru, lucrurile nu se complică prea mult, deoarece o parte a modificărilor este efectuată cu ocazia întocmirii bilanţului financiar (în capitolul IV), iar o altă

46 DFCG, Normes IAS/IFRS. Que faut-il faire? Comment s'y prendre?, 2e, Éditions d'Organisation, Paris, 2005, p. 579.47 Pigé, B., Paper, X., Reporting financier et gouvernance des entreprises: le sens des normes IFRS, Editions EMS, Paris, 2005, p. 13.48 Bunea, Ş., Analiza impactului procesului de convergenţă asupra evoluţiei unor sisteme contabile naţionale şi învăţăminte pentru România, în lucrarea Profesia contabilă şi globalizarea, Congresul al XVI-lea al Profesiei Contabile din România, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006, p. 207.

parte nu influenţează comparabilitatea informaţiilor, din motivul că au loc doar modificări în cadrul structurilor situaţiilor financiare (active, datorii, capitaluri proprii), nu şi de la o structură la alta.

În continuare, trecem în revistă impactul schimbării reglementărilor contabile asupra structurilor situaţiilor financiare şi cum afectează acest aspect analiza şi interpretarea informaţiilor contabile. Mai exact, pentru a fi asigurată comparabilitatea informaţiilor, datele comparative pentru N+5 au fost retratate pentru a fi prezentate în acelaşi spirit cu cele ale exerciţiului financiar încheiat la 31 decembrie N+6.

O primă modificare are în vedere o reclasificare a creanţelor imobilizate de la împrumuturi pe termen lung acordate la creanţe pe termen scurt, în sumă de 30.540 ron. Această reclasificare este deja efectuată în studiul nostru, în momentul întocmirii bilanţului financiar, deoarece avem în vedere clasificarea termen lung / termen scurt. În consecinţă, această retratare nu influenţează analiza şi interpretarea corectă a informaţiei.

Entitatea a avut acţiuni proprii răscumpărate în valoare de 441 ron, care erau evidenţiate în categoria investiţiilor financiare pe termen scurt. În momentul retratării, acestea sunt deduse din structura: capitaluri proprii. Bilanţul financiar are în vedere acest aspect, astfel încât nici această retratare nu influenţează interpretarea informaţiei în studiul nostru. În plus, şi mărimea este nesemnificativă.

O altă retratare care a avut loc a vizat un transfer în sumă de 1.828.948 ron de la „Alte datorii mai mici de un an” la categoria: „Sume datorate instituţiilor de credit” încadrate la acelaşi punct D: „Sume care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an”. Fiind tot datorii pe termen scurt, indicatorii calculaţi nu sunt influenţaţi de această modificare.

Impozitele amânate evidenţiate în categoria datoriilor pe termen lung, în valoare de 2.115.940 ron, au fost transferate la provizioane pentru impozite, în toate studiile efectuate în cuprinsul lucrării, am inclus provizioanele în categoria datoriilor pe termen lung, astfel încât ultima retratare nu schimbă cu nimic interpretarea informaţiilor aferente exerciţiului financiar încheiat la 31 decembrie N+5.

Din rezultatul reportat s-a transferat suma de 48.753 ron în categoria rezervelor, mai exact a rezervelor reprezentând surplusul realizat din rezerve din reevaluare. Ambele elemente fac parte din structura capitalurilor proprii, astfel încât în orice analiză este inclus indicatorul - capitaluri proprii -, rezultatele sunt aceleaşi.

În concluzie, schimbarea reglementărilor contabile în perioada luată în calcul pentru studiul nostru nu a afectat semnificativ comparabilitatea informaţiilor, astfel încât există o continuitate în interpretarea acestora. Dar, înainte să recurgem la analiza şi interpretarea informaţiilor contabile, trebuie să ne asigurăm de credibilitatea şi recunoaşterea socială a acestora. Validarea sau nu a informaţiilor conţinute în situaţiile financiare anuale cade în sarcina auditului financiar, problemă pe care o vom trata în capitolul următor.

În loc de concluzii... câteva comentarii privind piaţa informaţiilor contabile în ţara noastră

În acest capitol ne-am îndreptat atenţia asupra pieţei informaţiilor contabile, respectiv asupra cererii (din partea utilizatorilor de informaţii contabile) şi ofertei de informaţii (susţinută de producătorii informaţiei contabile). Valoarea „produsului” schimbat pe această piaţă - informaţia contabilă - ar trebui să fie rezultatul cererii şi ofertei. Numai că nu se întâmplă chiar aşa, în sensul că, uneori, oferta de informaţii contabile pare să nu fie un răspuns la cererea utilizatorilor sau, dacă este un răspuns, poate fi unul manipulat. Discuţiile pe marginea manipulărilor contabile conduc la două seturi de concluzii. Unii consideră că managementul rezultatelor este dăunător utilizatorilor şi, îndeosebi, investitorilor, deoarece: distorsionează performanţa financiară; măreşte artificial preţul acţiunilor, care poate apoi să scadă brusc; încurajează luarea deciziilor pe termen scurt în detrimentul performanţei pe termen lung etc. Alţii sunt de acord într-o oarecare măsură (în limitele GAAP) cu „netezirea” rezultatului, susţinând că reducerea volatilităţii rezultatelor are ca efect creşterea beneficiilor, deoarece piaţa percepe rezultatele ca fiind mai puţin riscante; în plus, poate asigura şi stabilitatea preţului acţiunilor. Noi considerăm că rezultatele sincere şi transparente sunt

binevenite, oricare ar fi utilizatorii informaţiei contabile. În plus, orice manipulare a rezultatelor poate atenua doar veştile proaste pentru o anumită perioadă, dar, cu siguranţă, nu poate continua la infinit.

În ţara noastră, cu toate că piaţa informaţiilor contabile cunoaşte o evoluţie favorabilă, totuşi, nu putem susţine că aceasta funcţionează la parametri optimi. Afirmaţia se bazează pe două considerente principale, şi anume: pe de o parte, statul rămâne încă principalul reprezentant al cererii de informaţie contabilă, urmat de bănci, deoarece predomină încă sistemul bancar de finanţare, care se constituie în utilizatori stabili şi exigenţi ai informaţiei contabile; iar pe de altă parte, ceilalţi utilizatori externi par a fi lipsiţi de conştiinţa dreptului la informare ori nu se încred în relevanţa şi fiabilitatea informaţiei contabile şi, de aici, slaba lor manifestare.

Concluziile studiului nostru ne îndreptăţesc să afirmăm că lipsa de transparenţă a informaţiilor publicate în favoarea uniformităţii şi conservatorismului alimentează asimetria informaţională dintre producătorii şi utilizatorii informaţiilor contabile. În plus, având în vedere care sunt încă utilizatorii privilegiaţi ai informaţiilor contabile în ţara noastră - statul şi băncile - asimetria informaţională „de tip anglo-saxon” (manageri/acţionari) nu se manifestă în adevăratul sens. Şi acest aspect nu ar fi neapărat unul negativ, dar problema o constituie slaba manifestare a acţionarilor, cauzată probabil de cultura economică redusă, de naivitatea cu care se acceptă informaţiile oferite de manageri, precum şi de fenomenul de imitaţie a comportamentului altor utilizatori. În afara acestor cauze, diluarea puterii informaţionale a ofertei de informaţii contabile la nivel naţional este generată, cu siguranţă, de schimbările constante care au avut loc cu privire la normalizarea contabilităţii româneşti în ultimele decenii. Este binevenită în acest domeniu afirmaţia: nimic nu este mai constant decât schimbarea. Metonimic exprimându-ne, buna alegere a unei opţiuni contabile şi aplicarea consecventă a acesteia prezintă aceeaşi importanţă. Desigur, unele schimbări au fost necesare şi ne referim aici la faptul că prezentarea ofertei informaţiilor contabile a cunoscut modificări, în sensul că realitatea economică a luat locul laturii pur juridice, făcându-şi apariţia expresia: „situaţii financiare dereglementate” (întocmite după recomandări).

Ştim că obiectivul situaţiilor financiare este clar enunţat - prezentarea informaţiilor relative la o entitate economică în vederea fundamentării deciziilor utilizatorilor - dar finalitatea acestora poate să difere de la un caz la altul, din cauza neconformităţii cu evenimentele economice pe baza cărora au fost generate, fie pentru că sunt greşit înţelese, fie din cauza varietăţii factorilor care influenţează întocmirea situaţiilor financiare (sociali, economici, juridici), ceea ce va conduce la decizii diferite. In altă ordine de idei, am constatat că şi cerinţele diverse ale utilizatorilor îngreunează posibilităţile de satisfacere a necesităţilor informaţionale ale acestora. Totuşi, riscul de conflict între utilizatorii informaţiilor contabile poate fi diminuat prin intermediul unui referenţial de calitate, precum şi prin auditarea situaţiilor financiare.