ConsiliulSuperioralMagistraturii InstitutulNa … conferintelor NCC...constituitori transferă...

Consiliul Superior al Magistraturii

Institutul Naţional al Magistraturii

Această publicație a fost elaborată în cadrul proiectului „Asistență pentru consolidarea capacitățiiinstituționale în domeniul formării judecătorilor și procurorilor pentru aplicarea noilor coduri”implementat de Consiliul Superior al Magistraturii, în parteneriat cu Institutul Național al Magistraturii, încadrul Fondului Tematic Securitate aferent Programului de Cooperare Elveţiano - Român pentrureducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentrureducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

ConferinţeleNOUL COD CIVIL


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiConferinţele Noul Cod civil: material realizat în cadrul

proiectului româno-elveţian "Asistenţă pentru consolidareacapacităţii instituţionale în domeniul formării judecătorilorşi procurorilor pentru aplicarea noilor coduri" / ConsiliulSuperior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii. –Bucureşti: Patru Ace, 2015ISBN 978-606-93968-0-3

347


ABREVIERI :

VCC – Vechiul Cod CivilNCC – Noul Cod CivilLPA – Legea de punere în aplicare a Noului Cod CivilC. pr. civ – Codul de procedură civilăC. civ. – Codul civilC. com. – Codul comercialC. fam. – Codul familieiOUG – Ordonanţă de urgenţă


Prelegerile au fost consemnate şi rezumate de experţii Institutului Naţional al Magistraturii:- Ruxandra ANA- Oana BOBOC- Georgiana Diana CARPEN- Florentina DEACONU- Maria DRAGU- Răzvan MIHĂILĂ- Maria SCARLAT

Rezumatele au fost verificate şi corectate de autorii prelegerilor, cărora le mulţumim şi pe această calepentru efortul depus şi pentru seriozitatea cu care au sprijinit iniţiativa noastră.

Redactare şi tehnoredactare: Răzvan MIHĂILĂ


CUPRINSBunurile (prof. univ. dr. Valeriu Stoica) 13

Despre patrimoniu 13Despre proprietate 16Modurile de dobândire a proprietăţii 17

Aplicarea în timp a noului Cod civil (prof. univ. dr. Gabriel Boroi) 19Aplicarea în timp a legii civile 19Simulaţia 20Contractul de întreţinere 20Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată 20Prescripţia extinctivă 21Instituţia căsătoriei 22Înscrierea în cartea funciară 22Partajul 23Dreptul de superficie 23

Moştenirea (conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu) 24Locul deschiderii moştenirii 24Capacitatea de a moşteni 24Nedemnitatea succesorală 25

Nedemnitatea de drept 25Nedemnităţile judiciare 26Efectele nedemnităţii 27

Moştenirea legală 28Reprezentarea succesorală 28Noţiunea de tulpină 28Efectul particular al reprezentării succesorale 28

Reducţiunea liberalităţilor excesive (conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu) 30Reconstituirea patrimoniului defunctului 30Moduri de realizare a reducţiunii 32

Raportul donaţiilor 32Imputarea liberalităţilor 33

Dreptul de opţiune succesorală 33Retransmiterea dreptului de opţiune succesorală 34Renunţarea la moştenire 34Reducerea termenului de opţiune 35Acceptarea tacită a moştenirii 35Acceptarea forţată a moştenirii 36

Certificatul de moştenitor. Efecte 36Raportul donaţiilor 36

Modul de efectuare a raportului 37Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului (conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu) 38Liberalităţile (conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu) 40


Incapacităţi speciale 40Substituţia fideicomisară 40Liberalităţile reziduale 43Revizuirea condiţiilor şi sarcinilor 44Donaţia 45

Promisiunea de donaţie 46Revocarea donaţiilor 47Donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea căsătoriei şi donaţiile între soţi 48

Rezerva succesorală 49Bunurile (prof. univ. dr. Gabriel Boroi) 51

Acţiunea în revendicare 51Efectele admiterii acţiunii în revendicare 53

Acţiunea în revendicare mobiliară 55Modalităţi juridice ale dreptului de proprietate 56

Proprietatea comună 56Coproprietatea forţată 59Proprietatea în devălmăşie 59Partajul 60Proprietatea periodică 61

Dezmembrămintele dreptului de proprietate 61Dreptul de superficie 61Dreptul de uzufruct 61Dreptul de servitute 62

Teoria generală a contractului (prof. univ. dr. Gabriel Boroi) 63Condiţii de valabilitate ale contractului 63

Viciile de consimţământ 63Forma contractului 66

Obligaţiile (conf. univ. dr. Flavius Baias) 67Încheierea contractelor 67Etapele încheierii contractului 69

Oferta de a contracta 69Condiţiile ofertei 70Răspunderea pentru revocarea ofertei 71Încetarea valabilităţii ofertei 71Acceptarea ofertei 72Locul şi momentul încheierii contractului 73

Efectele contractului în reglementarea Noului Cod civil (Bogdan Dumitrache) 75Consacrarea principiului obligativităţii contractului 75„Cauze autorizate” general aplicabile 76

Impreviziunea (art.1271 NCC) 76Denunţarea unilaterală (art.1276-1277 NCC) 77Îndeplinirea condiţiei rezolutorii 78Neîndeplinirea condiţiei suspensive 79Expirarea termenului (extinctiv) 79


Imposibilitatea fortuită de executare 79„Cauze autorizate de lege” (art.1270 alin.2 NCC) în materii specifice 79

Contractele sinalagmatice: rezoluţiunea şi rezilierea 79Aspecte specifice ale efectelor contractului 82

Efectul constitutiv şi translativ de drepturi 82Riscul contractului translativ de proprietate 83

Sfera de aplicare a forţei obligatorii a contractului 83Promisiunea faptei altuia 83

Stipulaţia pentru altul 83Simulaţia 83

Contractele civile speciale (conf. univ. dr. Radu-Romeo Popescu) 84Contractul de vânzare 84Drepturi litigioase 84

Vânzarea bunului altuia 87Garanţia contra evicţiunii (Evicţiunea parţială) 90Efectele garanţiei contra viciilor 91Dreptul de preempţiune 91Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii 93

Contractul de locaţiune 93Tacita relocaţiune 93Sublocaţiunea şi cesiunea 93

Contractul de arendare 94Persoana fizică (judecător drd. Liviu Zidaru) 96

Capacitatea de folosinţă 96Începutul capacitaţii de folosinţă 99Încetarea capacităţii de folosinţă 99

Capacitatea de exerciţiu 100Capacitatea de exerciţiu restrânsă 101

Sancţiuni pentru ipotezele în care regulile referitoare la capacitate nu sunt îndeplinite 102Sancţiunea anulabilităţii 102Limitele obligaţiei de restituire a incapabilului 102

Noutăţi introduse în Cartea a II-a - Despre familie 103Instanţa competentă să soluţioneze toate măsurile şi toate litigiile din Cartea a II-a „Despre familie” 103Consiliul de familie 103Tutorele poate fi desemnat în avans de către parinte 104

Identificarea persoanei fizice. Impactul procedural. Dispoziţii noi în materia domiciliului 104Unicitatea domiciliului şi a reşedinţei 104Noua definiţie a domiciliului 104Dovada domiciliului 105Alte tipuri de domicilii 105

Drepturi ale personalităţii 105Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice 106Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane 107Mijloacele de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale 109

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru reducereadisparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

Persoana juridică (judecător drd. Liviu Zidaru) 110Definiţie 110Tipuri de persoane juridice şi condiţii pentru existenţa personalităţii juridice 110Norme generale şi norme speciale referitoare la persoana juridică 113Nulitatea persoanei juridice 113Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice 114Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice 114Răspunderea statului şi a persoanelor juridice de drept public 115Încetarea persoanei juridice 116

Raporturile juridice de familie (conf. univ. dr. Marieta Avram) 118Precizări prealabile 118Convenţia matrimonială 118

Condiţii de validitate ale convenţiei matrimoniale 119Nulitatea şi caducitatea convenţiei matrimoniale 121Publicitatea convenţiei matrimoniale 121

Regimul primar imperativ 123Interdependenţa patrimoniilor soţilor 123Independenţa economico-socială a soţilor 126Regimul primar imperativ în situaţia de criza conjugală 128

Regimul comunităţii legale de bunuri 129Bunurile comune şi bunurile proprii ale soţilor 129Pasivul patrimonial 131Regimul juridic al datoriilor comune şi proprii 132Funcţionarea regimului comunităţii de bunuri 132Împărţeala bunurilor comune în timpul căsătoriei 134Încetarea şi lichidarea comunităţii de bunuri 135

Regimurile matrimoniale convenţionale 135Clauza de preciput 136Regimul separaţiei de bunuri 138Modificarea regimului matrimonial 140

Raporturile juridice de familie (notar public Virginia Beldea) 142Convenţiile matrimoniale 142

Modificarea convenţiei matrimoniale 142Simulaţia în materia convenţiilor matrimoniale 143Clauza de preciput 143Publicitatea convenţiei matrimoniale 144

Modalităţile convenţiei matrimoniale 144Actele de înstrăinare şi de grevare în regimul comunităţii legale 144

Divorţul 144Divorţul din culpă 145Divorţul prin acord 145Divorţul din cauza sănătăţii unui soţ 146Procedura divorţului prin acord pe cale notarială 146Efectele divorţului 148


Elemente de drept internaţional privat privind divorţul 151Ocrotirea persoanei fizice 152

Mandatul de incapacitate şi desemnarea tutorelui prin act unilateral 152Procedura de numire a tutorelui 153

Mandatul de incapacitate 154Sancţiunile în dreptul civil. Nulitatea contractului (avocat Gheorghe Florea) 155Sancţiunile (prof. univ. dr. Gabriel Boroi) 159

Prescripţia 160Domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive 161

Sancţiunile în dreptul civil. Prescripţia. Decăderea (jud. drd. Liviu Zidaru) 165Cursul prescripţiei extinctive 165

Începutul prescripţiei 165Cauzele de suspendare a prescripţiei 169Întreruperea prescripţiei extinctive 170

Decăderea 171Apărarea prin mijloace de drept civil a drepturilor nepatrimoniale, cu speciala privire asupra apărării libertăţii deexprimare, a vieţii private, a demnităţii şi a propriei imagini (prof. univ. dr. Lucian Mihai) 172

Sediul principal al materiei 172Abrogări explicite 172Sursele NCC în privinţa materiei analizate 172Categorii de norme în cuprinsul sediului materiei analizate 172Apărarea drepturilor nepatrimoniale reglementate prin Cartea I, Ttiltlul II, Capitolul II 173Mijloace tehnice de apărare 173Măsuri provizorii 174Dreptul la replica şi la rectificare 175

Dispoziţii perene în cuprinsul Legii de punere în aplicare a NCC (prof. univ. dr. Lucian Mihai) 177Structura NCC 177Structura LPA 177Categorii de masuri de punere în aplicare a NCC 177

Reglementarea raporturilor juridice între profesionişti (prof. univ. dr. Smaranda Angheni) 180Cadrul conceptual al termenilor de „profesionist”,„comerciant”, „întreprindere” 180Subiectele raporturilor de drept comercial – profesioniştii comercianţi – persoane fizice 184Contractul izvor de obligaţii 186

Contractul de adeziune 186Contractul-cadru 187Contractul încheiat cu consumatorii 187Încheierea contractului 188Buna credinţă în negocieri 188Obligaţia de confidenţialitate în negocierile contractuale 188Clauze standard 189Clauzele neuzuale 189Preţul 189

Dispoziţii preluate din Codul comercial 190Daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face 191


Clauza penală 191Reducerea cuantumului penalităţii 192

Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor 192Cesiunea de creanţă 192Contractele speciale 192Contractul de furnizare 193Contractul de report 193Contractul de locaţiune 193Contractul de arendă 193Contractul de antrepriză 193Contractul de societate 193Contractul de transport 193Contractul de asigurare 193Contractul de mandat 194Contractul de comision 194Contractul de intermediere (contractul de curtaj) 194Contractul de consignaţie 194Contractul de expediţie 194Contractul de agenţie 194Contractul de depozit 194Contractul de cont curent 194Contul bancar curent şi alte contracte bancare 194

Profesioniştii şi întreprinderea în lumina Noului Cod civil (avocat Radu Rizoiu) 196Noţiunea de profesionist – criteriul subiectiv 197Noţiunea de întreprindere – criteriul obiectiv 198

Sistemul garantării obligaţiilor în Noul Cod civil (avocat Radu Rizoiu) 200Teoria patrimoniului 200Consecinţele pe care textele din Noul Cod civil le aduc în materia garantării obligaţiilor 201Sistemul garanţiilor 202

Garanţii personale 202Garanţii reale 203Privilegiile 203Normele de aplicare în timp în materia garanţiilor 204

Garanţiile personale 205Fidejusiunea 205Fidejusiunea asimilată 209Raporturile generate de fidejusiune 210

Garanţiile autonome 211Scrisoarea de confort 211Scrisoarea de garanţie 211

Privilegiile 213Garanţiile reale 215

Caracteristicile dreptului de ipotecă mobiliară şi imobiliară 216Mecanismul ipotecii mobiliare 222


Executarea garanţiilor reale 222Ipoteca asupra creanţelor 223Ipoteca asupra conturilor bancare, specie de ipotecă asupra creanţelor 224

Dispoziţii noi ale legii de punere în aplicare a NCC 224



13

Bunurile

Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Valeriu STOICA

Frica de Noul Cod Civil (NCC). S-a sesizat că există o aprehensiune: oare Noul Cod Civil nu va creafoarte mari dificultăţi în aplicarea lui? Răspuns: nu trebuie să ne fie teamă. Siguranţa acestui Răspuns estejustificată de comparaţia dintre situaţia noului Cod Civil şi situaţia vechiului Cod Civil; în urma cu 150 de ani,România nu era mai pregătită decât acum pentru un cod civil ale cărui reglementari erau în mare măsură străineromânilor. De asemenea, în VCC, sintaxa este foarte alambicată, vocabularul este abscons, se regăsesc multearhaisme. Sunt stângăciile unei limbi care nu era formată pentru rafinamentul Codului civil francez de atunci. La1864 nu exista un limbaj juridic român format. Cultura juridică s-a format treptat, ajungând ca astăzi să corespundăexigenţelor unui NCC, prin rigoarea conceptelor, calitatea teoriilor. În plus, pentru a aplica NCC avem nevoie depracticieni. Azi există în România numeroşi magistraţi, avocaţi, absolvenţi de drept în general, care pot furnizainterpretări ale legii. Cât priveşte diversitatea de opinii, nu trebuie să sperie acest lucru. NCC are norme judicioase,fie în sensul că restrâng aria de interpretare, fie în sensul că tranşează vechi controverse.

Concluzie: nu trebuie să ne fie frică de NCC. Un cod civil are menirea să construiască spaţiul de libertateal individului, să-l consolideze şi să-l lărgească.

Adevărata patrie este spaţiul juridic în care trăim. Dacă acesta este solid, puternic, poate preîntâmpinaprimejdiile, ne poate acorda protecţie, siguranţă.

Despre patrimoniu- au fost preluate foarte multe prevederi din VCC în NCCNoţiunea de patrimoniu nu era reglementată ca atare în VCC (existau doar câteva texte care utilizau sau

sugerau aceasta noţiune). NCC tine cont de realităţi şi încearcă să ofere o imagine cât mai clară a noţiunii depatrimoniu, plecând de la teoria persona-listă a patrimoniului, de inspiraţie franceză, şi de la teoria patrimoniuluide afectaţiune. Rezultă o teorie modernă, care sintetizează cele două teorii în ceea ce priveşte noţiunea depatrimoniu. Rezultatul: în NCC, în cartea despre persoane - art. 31, 32, 33 – există dispoziţii foarte clare desprenoţiunea de patrimoniu. Aici este definită noţiunea de patrimoniu, apar elementele care compun noţiunea depatrimoniu (art. 31. - „(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toatedrepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia)”. Discuţia s-a impus, deoarece unii autori afirmă căîn patrimoniu intră şi bunurile ca atare. În patrimoniu intră NUMAI drepturile şi obligaţiile evaluabile în bani. Practic, estefoarte importantă aceasta distincţie, deoarece:

- în caz contrar se poate ajunge la o dublare a activului sau a pasivului;- sunt bunuri asupra cărora se pot exercita mai multe drepturi, respectiv se pot asuma mai multe obligaţii.Teoria modernă a patrimoniului se caracterizează prin faptul ca preia din teoria clasică ideea unicităţii

patrimoniului, ceea ce este firesc având în vedere unicitatea persoanei. Fără a imagina unicitatea persoanei, fie ea


fizică sau juridică, nu se poate imagina unicitatea patrimoniului. În teoria germană există ideea multiplicăriipatrimoniului, ceea ce duce la ideea multiplicării persoanei, privită ca mai multe persoane, idee greu de acceptat.În aceasta situaţie, s-a preluat ideea unicităţii patrimoniului din vechea doctrină a patrimoniului, în schimb s-aucompatibilizat nevoile practice cu ideea de divizibilitate a patrimoniului. Aşadar, avem un patrimoniu unitar, dardivizibil în mai multe mase de drepturi şi obligaţii înţelese ca universalităţi.

Prin NCC s-a clarificat distincţia dintre ideea de universalitate juridică şi ideea de universalitate de fapt (art.541 “Universalitatea de fapt: (1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşipersoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege. (2) Bunurile care alcătuiescuniversalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte”).Distincţia există în doctrină, însă până acum ea nu fusese prevăzută explicit. Ea a fost preluată pentru ca eranecesară, cele două concepte fiind importante din punct de vedere practic.

Două idei diferenţiază net cele două universalităţi:- Când se vorbeşte de patrimoniu/masă patrimonială, ca universalitate juridică, se are în vedere o

universalitate intelectuală, nu materială; ea cuprinde numai drepturi şi obligaţii;- Pentru a avea o universalitate juridică este nevoie de o prevedere legală expresă; masele patrimoniale,

pentru a putea exista ca universalităţi juridice, trebuie să fie prevăzute ca atare de legiuitor, voinţa legiuitoruluifiind indispensabilă, singură voinţa persoanei nefiind suficientă; ea se poate adăuga voinţei legiuitorului, dar nupoate exista singură.

În cadrul universalităţii juridice funcţionează subrogaţia reală generală. Consistenţa şi continuitateapatrimoniului ca universalitate sunt legate de unicitatea persoanei, el subzistând cât timp există persoana. Dacănu piere patrimoniul, este pentru că permanent există un schimb de valori, o înlocuire a unor bunuri cu altele.

Când e vorba de o universalitate de fapt, se au în vedere elementele materiale, nu intelectuale.Universalitatea de fapt poate fi creată prin simpla voinţă a persoanei, independent de voinţa legiuitorului; aceastanu mai este continuă, perenă în timp, ci efemeră; pe măsură ce elementele ies din cuprinsul ei, ea piere(exemple clasice: biblioteca, turma de oi etc.).

Art. 31 alin. (2) din NCC: ce justifică divizarea patrimoniului? Ideea unui scop şi a unei activităţi afectate,există drepturi şi obligaţii afectate acelui patrimoniu. Astfel se ajunge la discuţia despre diviziunea patrimoniuluişi afectaţiunea patrimoniului. S-ar putea naşte o confuzie, respectiv că acestea ar fi două noţiuni diferite, dar,de fapt, sunt două perspective asupra aceluiaşi fenomen. Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau uneiafectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Afectaţiunea este scopul divizării, iar diviziunea estemijlocul, rezultatul acestei afectaţiuni.

Noţiunea de patrimoniu este foarte importantă din punct de vedere practic. Trebuie observat dacă întremasele patrimoniale există o anumită comunicare, sub aspectul executării datoriilor.Dacă patrimoniul nu este divizat, înseamnă ca nu există decât creditori personali. Ce se întâmplă cândpatrimoniul este divizat în mai multe mase de bunuri (de exemplu divizarea rezultată din căsătorie sau cea

14


15

rezultată din divizarea patrimoniului în patrimoniu profesional şi patrimoniu personal)? Indiferent de tipul dedivizare, funcţionează regula potrivit căreia creditorii ale căror drepturi se nasc în legătură cu o masăpatrimonială urmăresc mai întâi acele bunuri şi numai dacă drepturile lor nu sunt satisfăcute pot urmări şi bunuridin alta masa patrimoniala. De exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 2324 alin. 3 din NCC, „creditorii ale căror creanţes-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâibunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacereacreanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului”.

Există şi o excepţie de la regula prezentată mai înainte: art. 2324 alin. 4: „Bunurile care fac obiectul uneidiviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii alecăror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuriale debitorului”. Dacă există creditori ale căror creanţe s-au născut în legătură cu patrimoniul profesional,aceştia nu-şi pot extinde urmărirea asupra altor bunuri. Dacă se au în vedere creditorii personali, aceştia nu-şi potextinde urmărirea asupra patrimoniului profesional. Există regula, există şi excepţia. Se justifică oare excepţia? Ces-a avut în vedere de către cei care au redactat această prevedere?Întrebare: S-a urmărit protejarea patrimoniului profesional?Profesiile libere, autorizate în orice ţară, sunt coloana vertebrală a structurii de servicii dintr-o ţară. Existenţa uneicategorii puternice de profesii libere dă seama despre forţa economiei ţării respective, despre modernitatea aceleiţări. Protejarea patrimoniului profesional este exprimarea unei necesităţi în acest sens.Art. 32 alin. 1 din NCC: „În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masăpatrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără aprejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale”. Se pune problema dacă este posibilătransferarea dintr-o masă patrimonială în alta în cadrul patrimoniului aceleiaşi persoane. Transferulintrapatrimonial este posibil, deoarece nu este vorba de o înstrăinare propriu-zisă. Până acum, MinisterulFinanţelor taxa aceste transferuri în cadrul patrimoniului aceleiaşi persoane ca şi cum ar fi vorba despre înstrăinări.Este o anomalie, pentru că o persoană are un singur patrimoniu. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. 2: „În toatecazurile prevăzute la alin. (1), transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie oînstrăinare”. Nu este vorba, aşadar, de o înstrăinare.Întrebare: Dacă debitorul obligaţiei va oscila tot timpul între patrimoniul personal şi cel profesional după propria voinţă,pentru a-şi muta bunurile (în caz de infracţiune de prejudiciu, de exemplu) nu se va mai putea lua nicio măsură.Se pune în discuţie posibilitatea utilizării, în această situaţie, a acţiunii pauliene.Întrebare: Ce act se urmăreşte să se anuleze prin acţiunea pauliană, pentru că aici există două mase ale aceluiaşipatrimoniu. Noţiunea de transfer este aidoma cu cea de înstrăinare?Cele două mase patrimoniale se comportă ca două patrimonii şi atunci se atacă actul de transfer între cele douămase patrimoniale.

Intervenţie. Se poate stabili/dovedi uşor frauda prin stabilirea afectaţiunii bunului, pentru a se stabili dacă


transferul era necesar şi este real. Lipsa publicităţii este iar un indiciu de fraudă.Frauda nu este prejudiciu, este aspectul subiectiv, acoperă latura subiectivă.

Întrebare. S-a păstrat din VCC, în cazul acţiunii pauliene, sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi?S-a păstrat sancţiunea inopozabilităţii, acţiunea profitând, în măsura prejudiciului suferit, doar creditorului care apornit-o şi creditorilor care au intervenit în proces.

Fiducia - este o instituţie preluată din Codul civil francez. Reglementarea este una restrictivă, mai ales în ceea cepriveşte calitatea de fiduciar (vezi art. 773 NCC: „Fiducia este operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţiconstituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu deasemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le exercită cu un scop determinat,în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă decelelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor”). Se pune întrebarea de ce este această reglementarerestrictivă? Poate ar fi trebuit să se dea mai mult spaţiu de manifestare şi ideii de încredere, şi celei de discreţie,după modelul anglo-saxon.Şi în cazul fiduciei se are în vedere o diviziune a patrimoniului. Masa fiduciară va avea un regim juridic distinct.Când este vorba de bunuri imobile ipotecate, bunurile pot fi urmărite de creditorii constitutorului chiar înpatrimonial fiduciar.În ceea ce priveşte publicitatea: fiducia se înregistrează la organul fiscal, a doua înregistrare la compartimentuladministrativ-teritorial şi apoi, pentru opozabilitate, în cartea funciară.Primele două înregistrări sunt şi condiţii de fond, pentru valabilitatea actului juridic al fiduciei.

Despre proprietateLimitele exercitării dreptului de proprietate privată (limite voluntare).Clauza de inalienabilitate. În vechiul cod civil nu este reglementată, la modul general, clauza de

inalienabilitate. Este reglementată la contractul de vânzare, la materia executării silite.La această materie se au în vedere dispoziţiile art. 627-629, art. 2376 şi art. 2384. Potrivit dispoziţiilor art. 2376

din NCC „Actele de dispoziţie asupra bunului ipotecat sunt valabile chiar dacă dobânditorul bunului cunoaştestipulaţia din contractul de ipotecă ce interzice transferul sau declară că acest transfer este echivalent cu neîndeplinireaobligaţiei garantate”. Art. 2384 alin. 1 dispune că „actele de dispoziţie asupra imobilului ipotecat sunt valabile chiardacă cel care a dobândit bunul cunoaşte stipulaţia din contractul de ipotecă ce interzice asemenea acte sau declarăcă încheierea lor este echivalentă cu neîndeplinirea obligaţiei”. Rezultă că dacă este vorba de un contract deipotecă, chiar dacă acesta ar conţine o clauză în sensul că bunul ipotecat este inalienabil, clauza nu ar produceefecte. Aşadar, într-un contract de ipotecă nu poate fi stipulată o clauză de inalienabilitate. Există şi o excepţie: dacălegiuitorul însuşi spune ca ipoteca este compatibilă cu clauza de inalienabilitate, cum este în materie de creditipotecar. S-a discutat chestiunea admisibilităţii unei astfel de clauze, cu două condiţii:

- justificarea existenţei clauzei (trebuie să fie justificată de un interes serios şi legitim) şi- durata clauzei (să aibă o durată maximă de 49 de ani).

Sancţiuni în caz de nerespectare a clauzei de inalienabilitate (2 categorii):

16

17Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentrureducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

- din perspectiva contractului iniţial, dacă are caracter sinalagmatic, nerespectarea de către o parte a uneiobligaţii atrage rezoluţiunea sau rezilierea (art. 629 alin. 1), după caz, la cererea celeilalte părţi. Sancţiuneapriveşte contractul în care a fost stipulată clauza.

- sancţiunea nulităţii relative (art. 629 alin. 2) a contractului subsecvent.

Modurile de dobândire a proprietăţiiA. Instituţia accesiunii imobiliare a suscitat numeroase discuţii.

S-a pus problema de când dobândeşte proprietarul terenului dreptul de proprietate asupra construcţiei/lucrăriiîncorporate terenului?

Într-o teorie se spune că pe măsură ce materialele se încorporează în teren, proprietarul terenuluidobândeşte dreptul de proprietate asupra construcţiei. Această teorie are multe inconveniente practice (de exemplu,în caz de expropriere).

A doua teorie: în momentul în care proprietarul terenului îşi manifesta dorinţa să intre în posesia construcţiei.Din acest moment, proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei, elaborându-se aşa-numita teorie aproprietăţii rezolubile. În acest caz, accesiunea imobiliară nu operează de drept. E nevoie de manifestarea devoinţă a proprietarului terenului (cerere de chemare în judecată, de obicei). Proprietarul terenului are un dreptpotestativ. Prin manifestarea sa de voinţă, proprietarul terenului stinge dreptul de proprietate - sub condiţiarezolutorie a constructorului asupra construcţiei - şi dreptul său de proprietate - sub condiţia suspensivă cu privirela aceeaşi construcţie - se transformă în drept de proprietate pur şi simplu (exemplul tipic de drept potestativ îndreptul civil: dreptul de a accepta succesiunea).

În NCC există o regulă şi o excepţie. Regula: art. 577 alin. 2: „Când lucrarea este realizată de proprietarulimobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoareaproprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu seprevede altfel”. Şi excepţia: „Când se construieşte pe terenul altei persoane, proprietarul terenului dobândeştedreptul de proprietate asupra construcţiei numai dacă face înscrierea în cartea funciară”. Aşadar, e nevoie demanifestarea de voinţă a proprietarului. (Art. 581 lit. a): „În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracterdurabil asupra imobilului altuia este de bună-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegereasa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarealucrării”. Efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară nu va opera de la 1 octombrie 2011, nefiind definitivatelucrările de cadastru în toată ţara.

În concepţia NCC, noţiunea de accesiune poate avea mai multe sensuri. Astfel, există accesiune şi cândproprietarul terenului construieşte pe terenul său. Dobândirea dreptului de proprietate se face pe măsură celucrarea se încorporează terenului.

În acelaşi timp, accesiunea este o prezumţie de proprietate: se prezumă că tot ce se află pe teren este înproprietatea celui care este proprietar al terenului.

B. Uzucapiunea a suferit modificări importante în concepţia NCC. Prin Legea nr. 7 din 1996 s-a extinsregimul uzucapiunii din vechiul Cod civil pe întreg teritoriul României. Prin NCC, în ceea ce priveşte uzucapiunea,


s-a revenit la regimul din Decretul-lege nr. 115/1938:- uzucapiunea extratabulară, pentru care, prin NCC, s-a redus termenul de 20 de ani la 10 ani;- uzucapiunea tabulară pentru care, prin NCC, s-a redus termenul de 10 ani la 5 ani.

Definiţie. Uzucapiunea se defineşte ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Se bazează pe unfapt juridic - posesia de lungă durată - şi, totodată, este nevoie ca cel care a posedat să-şi manifeste voinţa de auzucapa, de a deveni proprietar. Acesta, uzucapantul, are un drept potestativ de a deveni proprietar.

Sfera de aplicare a uzucapiunii extratabulare astfel cum este reglementată prin NCC este mult mai restrânsădecât cazurile de uzucapiune astfel cum sunt reglementate prin VCC.

Chiar sub incidenţa NCC, s-a acceptat că, în situaţii excepţionale, uzucapiunea se aplică şi bunurilor mobile,şi anume ori de câte ori nu sunt îndeplinite condiţiile pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilormobile prin efectul posesiei de bună-credinţă. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 939 Dobândirea bunului mobil întemeiul uzucapiunii din NCC: “Acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiţii decât cele prevăzuteîn prezenta secţiune, poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispoziţiile art. 932 alin. (2), art.933 şi 934 se aplică în mod corespunzător”.

Aplicarea legii în timp în materie de uzucapiuneSe aplică reglementarea în vigoare la data începerii posesiei, potrivit dispoziţiilor art. 82 din Legea nr.

71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil („Dispoziţiile art. 930-934 din Codulcivil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrăriiîn vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată, sunt aplicabile dispoziţiilereferitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. În cazul imobilelor pentru care, la data începeriiposesiei, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din1864”).

18


Aplicarea în timp a Noului Cod civil

Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Gabriel BOROI

Sediul materiei: Titlul preliminar, Capitolul II „Aplicarea legii civile”, Art. 6Se enunţă principiul neretroactivităţii Codului Civil.Art. 6. - (1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.Se observă astfel consacrarea, în NCC, a principiului constituţional al neretroactivităţii Noului Cod civil.În continuare sunt prezentate câteva dispoziţii noi din NCC, precum şi unele aspecte care ar putea generadezbateri.

Aplicarea în timp a legii civileNoutăţi intervin în această materie în cazul art. 6 alin. 6:“Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior

intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţialegală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile devecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi “.

Astfel, din enumerarea cazurilor în care sunt aplicabile dispoziţiile NCC, lipseşte instituţia actului juridic.În soluţiile pronunţate până în prezent, dispoziţiile legii noi se aplicau şi efectelor actelor juridice născute

înainte de intrarea în vigoare a noii legi.

Trebuie însă lecturate şi dispoziţiile Legii nr. 71/2011 pentru aplicarea Noului Cod Civil pentru a observa dacănu există contradicţii între prevederile acesteia şi prevederile NCC.

Astfel, art. 121 din Legea nr. 71/2011 prevede că: „Dispoziţiile art. 1.710, 1.711, art. 1.712 alin. (2) şi art.1.713 din Codul civil se aplică şi în cazurile în care viciile ascunse au fost descoperite după data intrării în vigoarea Codului civil”.

Aşadar, este permisă aplicarea Noului Cod Civil viciilor ascunse descoperite după intrarea în vigoare aNCC, astfel că este necesară şi consultarea Legii de aplicare a NCC la stabilirea legii aplicabile.

Ca regulă generală, legiuitorul a exclus în mod consecvent aplicarea legii noi în materia reglementăriiefectelor contractelor.

Cu toate acestea, art. 134 din Legea de punere în aplicare a NCC aduce o derogare de la principiilestatuate în art. 6, alin 2 şi 6, după cum urmează:“Dispoziţiile art. 1.834 din Codul civil se aplică şi contractelor aflate în curs de executare la data intrării în vigoarea Codului civil”.

Multe dispoziţii ale Noului Cod civil nu fac altceva decât să soluţioneze controversele din practica judiciarăîn anumite materii unde unitatea de jurisprudenţă se constituia într-un deziderat.


SimulaţiaEste reglementată sumar în Codul civil actual, la secţiunea privind actul autentic art. 1171 şi urm.Simulaţia a creat controverse cu privire la validarea/imposibilitatea validării actului juridic secret, ca urmare

a admiterii unei acţiuni în simulaţie. S-a pus problema dacă actul juridic secret trebuia să îndeplinească toatecondiţiile de validitate. Opinia doctrinară a fost în sensul că trebuie îndeplinite atât condiţiile de fond, cât şi cele deformă, dacă este cazul.

La un moment dat a existat însă o practică judecătorească relativ constantă, confirmată mai târziu de osoluţie dată de Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a ICCJ, în sensul că actul secret trebuie să îndeplineascădoar condiţiile de fond, nu şi pe cele de formă; în sens contrar, o serie de instituţii ar fi fost lipsite de conţinut (deexemplu, donaţiile deghizate).

În Noul Cod civil, legiuitorul a soluţionat această controversă, reglementând instituţia simulaţiei la art. 1289:

„(1) Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţiapărţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal.(2) Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile defond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă“.

Legiuitorul stabileşte astfel că actul secret trebuie să îndeplinească doar condiţiile de fond, interpretând pera contrario alin. 2 al art. 1289.

Dispoziţiile art. 1289 trebuie coroborate cu prevederile art. 109 al lg. 71/2011, care statuează faptul cădispoziţiile art. 1.289-1.294 din Codul civil “se aplică numai în cazul în care contractul secret este încheiat dupăintrarea în vigoare a Codului civil”.

Astfel, în privinţa simulaţiilor încheiate anterior NCC, soluţiile nu pot fi motivate pe dispoziţiile Noului Codcivil, art. 1289, alin 2, însă, la soluţionare, pot fi avute în vedere prevederile Codului civil în vigoare la data încheieriilor, în lumina soluţiilor arătate în Noul Cod civil.

Aşadar, în cazul în care Noul Cod civil introduce o instituţie nouă şi optează - în reglementare - pentru unadintre soluţiile date de practica judiciară, iar părţile încheie anterior intrării lui în vigoare un act similar instituţieireglementate de Noul Cod civil, se preia, în mod firesc, soluţia din Noul Cod Civil, dar motivată având în vederedispoziţiile legislaţiei în vigoare la data încheierii acestuia.

Contractul de întreţinereÎn lumina actualului Cod Civil, contractul de întreţinere este un contract nenumit, însă după intrarea în

vigoare a Noului Cod civil va fi un contract numit.

Limitele juridice ale dreptului de proprietate privatăUn alt exemplu de dispoziţii derogatorii de la principiul enunţat în art. 6 al Noului Cod Civil este art. 59 din Legeanr. 71/2011, care prevede că: „Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născuteanterior intrării în vigoare a acestuia”.

20


Art. 602-625 fac referire la servituţile naturale şi legale care s-au născut anterior intrării în vigoare a Noului Cod.Art. 6 alin. 4 din NCC prevede: „Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data

intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.Se observă că domeniul de aplicare al uzucapiunii, în lumina NCC, se restrânge foarte mult, comparativ cu

reglementarea anterioară din Legea 115/1938 privind unificarea dispoziţiilor cărţii funciare.Diferenţele dintre vechea reglementare şi cea din NCC vizează reducerea termenelor de uzucapiune la

cinci şi zece ani, astfel încât se ridică problema soluţiilor care trebuie adoptate de instanţe. În acest caz, se va aplicalegea în vigoare la momentul la care a început posesia, însă nimeni nu împiedică partea să nu se prevaleze de oposesie începută anterior, aceasta având posibilitatea să înceapă o nouă posesie pentru care se prevede untermen mai scurt, în noua reglementare.

Este evident, astfel, că există posibilitatea de a soluţiona o uzucapiune pe actuala reglementare chiar şi peste29 de ani.

Prescripţia extinctivăArt 2.515. – “(1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege.(2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi,

potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi consideratăprescriptibilă.

(3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiupot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixareaînceputului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întreruperea acesteia, după caz.

(4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua duratăa acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani orimai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.

(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi niciacţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

(6) Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate absolută“.Se modifică principiul potrivit căruia prescripţia ar fi o instituţie de ordine publică, astfel încât, în lumina NCC

prescripţia extinctivă devine o instituţie de ordin privat; drept urmare, instanţa nu o va mai putea invoca din oficiu.De asemenea, părţile vor putea modifica, prin acord expres, termenul de prescripţie, acord care, în legislaţiaactuală, prescripţia fiind de ordine publică, ar fi lovit de nulitate absolută.

Dispoziţii derogatorii de la regula stabilită de Noul Cod civil sunt cuprinse în Legea nr. 71/2011.Astfel, în ceea ce priveşte prescripţiile începute şi al căror termen nu s-a împlinit, art. 201, legea 71/2011

prevede: „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supusedispoziţiilor legale care le-au instituit”.

Art. 201, legea 71/2011 statuează că: „Dispoziţiile art. 2.515 din Codul civil nu validează convenţiile avândca obiect modificarea regimului legal al prescripţiei încheiate anterior intrării în vigoare a Codului civil”.

Art. 2515 NCC permite părţilor ca prin acord expres să modifice termenul de prescripţie. Aşadar, pentru


prescripţiile împlinite după data intrării în vigoare a NCC sunt posibile convenţii anterioare intrării în vigoare aNoului Cod civil; acestea vor fi însă lovite de nulitate absolută, fiind guvernate de reglementarea anterioară, carestabilea caracterul de ordine publică al prescripţiei. Asemenea convenţii ale părţilor pot fi încheiate numai dupăintrarea în vigoare a NCC.

Art. 203 şi art. 204 din Legea 71/2011 prevăd derogări de la regulile stabilite în domeniul prescripţiei extinctiveşi care consacră principiul potrivit căruia în materia prescripţiei începute dar neîmplinite la momentul intrării învigoare a NCC se aplică dispoziţiile legii anterioare. Astfel:

Art. 203 - “Dispoziţiile art. 2.532 pct. 6 şi 7 din Codul civil privitoare la suspendarea cursului prescripţiei seaplică şi în cazul prescripţiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, dacă împrejurările care atragsuspendarea s-au produs după această din urmă dată.

Art. 204 - Dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplică şi în cazul cererii de chemare înjudecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil“.

Instituţia căsătorieiEste amintit art. 25 alin 2 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil ca o derogare de la regulile

stabilite în ceea ce priveşte aplicarea în timp a Noului Cod Civil.„(2) Cu toate acestea, în cazul în care, după intrarea în vigoare a Codului civil, a intervenit un fapt care,potrivit dispoziţiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poatefi anulată după intrarea în vigoare a Codului civil”.În această materie a existat o practică neunitară în anii ’90, cu privire la acele convenţii încheiate şi care

presupun nu numai forma autentică, ci şi autorizaţie administrativă de înstrăinare, existând soluţii potrivit căroradupă abrogarea Legii 59/1969 s-ar fi validat retroactiv acele convenţii prin decretul de abrogare. Aceste soluţii nuau rămas totuşi definitive, având în vedere că principiul constituţional al neretroactivităţii obligă la neaplicarea legiinoi, convenţia fiind încheiată sub imperiul legii vechi.

Înscrierea în cartea funciarăO altă noutate de impact menţionată este aceea că prin dispoziţiile tranzitorii se revine la caracterul

constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară. Cu toate acestea, trebuie avute în vedere dispoziţiiletranzitorii ale art. 56 din lg. de aplicare a NCC.

Astfel, înscrierea în cartea funciară nu va fi o condiţie de validitate în unităţile administrative-teritoriale în carenu s-au finalizat lucrările de cadastru. Astfel, art. 56 din Legea nr. 71/2011 prevede:„(1) Dispoziţiile art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 alin. (1) şi art. 886 din Codul civil se aplică numai după finalizarealucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilorfunciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.(2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi

reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop deopozabilitate faţă de terţi“.

22


PartajulEste citat art. 66 din legea de punere în aplicare 71/2011:„(1) Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor de partaj încheiate după intrarea în vigoarea Codului civil.

(2) De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi partajului judiciar, atunci când cererea dechemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil“.

Astfel, după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, partajul va avea efect constitutiv de drepturi, şi nudeclarativ.

Trebuie precizat că, de la 1 octombrie, convenţiile de partaj vor avea efect constitutiv (alin. 1), însă foarteutilă este prevederea alin 2, în ceea ce priveşte partajul judiciar, având în vedere că nu va intra în vigoare şi NoulCod de procedură civilă de la aceeaşi dată.

Dreptul de superficieÎn Noul Cod civil este reglementat pentru prima oară dreptul de superficie, la art. 551, NCC.Dispoziţii tranzitorii cu privire la superficie avem la art. 68 din legea de punere în aplicare: „Dispoziţiile art.

693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Codului civil”.Cu toate acestea, în privinţa altor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, (problemă care va fi întâlnită maiales în practica notarială), legiuitorul se abate de la principiul neretroactivităţii prevăzute de art. 6, NCC, efecteleviitoare putând fi, în anumite condiţii, guvernate de legea nouă.


Moştenirea

Prelegere susţinută de conf. univ. dr. Radu-Romeo POPESCU

Cartea a IV-a. Despre moştenire şi liberalităţiS-a preferat termenul de moştenire, şi nu acela de succesiune, considerându-se că este un cuvânt tradiţional

românesc; s-a avut în vedere şi textul constituţional, care vorbeşte despre dreptul la moştenire.

Locul deschiderii moşteniriiSe păstrează regula ultimului domiciliu al defunctului, însă intervin noutăţi în ceea ce priveşte modul în care

se face dovada ultimului domiciliu.S-a propus de către Comisie ca dovada ultimului domiciliu al defunctului să se facă prin orice mijloc de

probă. A fost însă aleasă de către Parlament soluţia ca dovada ultimului domiciliu al defunctului să se facă princertificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă, întrucâts-a apreciat că această soluţie e mai sigură.

Noua prevedere va crea avantaje, dar şi dezavantaje, în măsura în care între localitatea în care defunctula avut domiciliul înscris în certificatul de deces şi cea în care a existat ultimul domiciliu de fapt al defunctului esteo distanţă mare; vor apărea probleme legate de modul de derulare a litigiilor (administrarea probelor, deplasareapărţilor interesate etc.).

Când ultimul domiciliu al defunctului nu este pe teritoriul României, soluţia aleasă de Noul Cod Civil esteurmătoarea:

Art. 954 alin (3): „Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României,moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia caîn această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care înpatrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului publiccelui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea.Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este încircumscripţia notarului public celui dintâi sesizat”.

O altă soluţie posibilă era cea existentă în prezent în art. 68 alin.2 din Legea nr. 36/1995, respectiv aceeaca locul deschiderii moştenirii să fie locul din ţară unde se află bunurile cele mai importante ca valoare aledefunctului.

S-a considerat însă că această soluţie nu este corespunzătoare, întrucât dovada celor mai importante bunuridin punct de vedere valoric ar fi fost destul de greu de făcut. Astfel, atunci când defunctul ar fi lăsat, de exemplu,mai multe apartamente situate în localităţi diferite, ar fi trebuit să se administreze proba cu expertiză pentru a sestabili valoarea acestor apartamente. În aceste condiţii, s-a preferat prima soluţie, pentru simplificarea procedurii.

Capacitatea de a moşteniÎn Noul Cod Civil nu se mai face distincţia între comorienţi şi codecedaţi.

24


Nedemnitatea succesoralăÎn prezent, pentru a veni la moştenire ca moştenitor legal, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:- să aibă capacitate succesorală- să aibă vocaţie succesorală- să nu fie nedemnă de a moşteni- să nu fie dezmoştenită- să exercite dreptul de opţiune succesorală în termenul prevăzut de lege.În Codul Civil de la 1864, nedemn de a moşteni este „cel condamnat pentru ca a omorât sau a încercat să

omoare pe defunct”. Este nefiresc ca persoana care săvârşeşte o faptă de omor sau tentativă de omor şi nu estecondamnată să nu fie nedemnă de a moşteni. Întrucât legislaţia românească a fost prea restrictivă, România a fostcondamnată printr-o hotărâre CEDO (a se vedea Velcea şi Mazăre împotriva României).

Nedemnitatea de dreptÎn Noul Cod Civil, această situaţie a fost remediată. Astfel, în art. 958 se prevede:(1) Este de drept nedemnă de a moşteni:„a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă

moştenirea;b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu

intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fiînlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

(2) În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este împiedicată prin decesul autoruluifaptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fostconstatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă”.

Luând în considerare prevederile art. 958 alin.1 lit. b) nu mai vorbim de efectele relative ale nedemnităţii,din moment ce comiterea unei fapte împotriva unei persoane atrage după sine pierderea dreptului la moştenireaaltei persoane.

Art. 960 alin. 3: „Actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care profitămoştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titluoneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însăaplicabile“.

S-a intenţionat astfel soluţionarea problemelor care ţin de siguranţa circuitului civil şi protecţia terţului debună-credinţă; se menţin actele încheiate de nedemn cu terţul de bună-credinţă, fiind aplicabile regulile din materiacărţii funciare.

O problemă ridicată în sală a fost aceea de a şti ce se va întâmpla în următoarea situaţie: într-un proces departaj, una dintre părţi cunoştea că cealaltă parte este nedemnă, nu invocă însă nedemnitatea; se pronunţăhotărârea de partaj; aceasta rămâne definitivă şi se înscrie în Cartea funciară. Va fi aceasta o cauză pentrurevizuire?


Răspunsul dat a fost acela că este greu de crezut că o asemenea situaţie se va întâlni în practică. Parteacare cunoştea nedemnitatea celeilalte părţi nu ar avea niciun interes să nu invoce acest lucru, având în vedere cănedemnul va fi înlăturat de la moştenire.

Un alt participant a pus în discuţie art. 958 alin. 2 („În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionatela alin. (1) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale,nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă”).Aceste dispoziţii trimit la o acţiune în constatare; se pune întrebarea ce ar trebui să constate instanţa civilă.

Răspunsul a fost acela că ar trebui să se constate că partea este nedemnă de a moşteni, ca urmare afaptului ca a săvârşit infracţiunea de omor. S-a arătat că nu ar trebui să fim ţinuţi de cum este reglementată acţiuneaîn constatare în prezent (se constată existenţa sau inexistenţa unui drept, potrivit art. 111 C. proc. civ.). Şi în alteacte normative există reglementări similare. De exemplu, în art. 54 lit. d) din Legea nr. 64/1991 privind brevetelede invenţie se prevede că „Un brevet de invenţie acordat de OSIM, precum şi un brevet european cu efecte înRomânia pot fi anulate, la cerere, dacă se constată că protecţia conferită de brevet a fost extinsă”. În privinţanedemnităţii, instanţa poate constata inexistenţa dreptului la moştenire ca urmare a săvârşirii unei fapte denedemnitate.

O altă părere a fost aceea că se confundă faptele cu starea de drept; instanţele pot constata starea denedemnitate, dar nu faptele care duc la această stare; nedemnitatea este o stare de drept, cu implicaţii în drept.Se arată că instanţele nu pot constata fapta (că a ucis, de exemplu).

Răspunsul dat a fost acela că în Noul Cod Civil au fost situaţii în care s-au inserat chestiuni de dreptprocedural, însă momentan ar trebui să ne intereseze chestiunile de drept substanţial; haina procedurală prin carevor fi puse în practică aceste dispoziţii se vor identifica de la caz la caz. Şi în prezent, atunci când acţiunea publicăs-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă prin orice mijloace de dovadă (art.184 C. proc.civ.).

O altă întrebare a vizat faptul că textul de lege vorbeşte de o hotărâre judecătorească definitivă; s-a pusproblema dacă textul se referă la momentul la care s-a soluţionat apelul.

S-a arătat că, potrivit Noului Cod de procedură civilă, care nu a intrat încă în vigoare, nu vor mai existăhotărâri irevocabile, ci doar hotărâri definitive.

Nedemnităţile judiciareArt. 959:„(1) Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unorfapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moarteavictimei;b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, sămodifice sau să revoce testamentul”.

În ceea ce priveşte ipoteza prevăzută la art. a, s-a pus problema ce se întâmplă în cazul în care o persoană

26


săvârşeşte o infracţiune din culpă, care absoarbe o infracţiune săvârşită cu intenţie (de exemplu, uciderea dinculpă, care absoarbe infracţiunea de conducere sub influenţa băuturilor alcoolice având o îmbibaţie alcoolică cedepăşeşte limita legală). O astfel de speţă s-a soluţionat cu ani în urmă în materia asigurărilor.

O altă problemă care s-ar putea ivi este aceea a noţiunii de „fapte grave de violenţă fizică”. Este sigur că însfera acestei noţiuni intră vătămarea corporală gravă şi că nu intră infracţiunea de loviri sau alte violenţe. Se puneproblema dacă vătămarea corporală simplă intră în categoria faptelor grave de violenţă fizică; răspunsul dat a fostcă acest lucru depinde de numărul de zile de îngrijiri medicale.

Sunt exemple de fapte grave de violenţă morală: denunţarea calomnioasă, mărturia mincinoasă, şantaj,lipsire de libertate în mod ilegal.

Celelalte ipoteze (lit. b şi c) pornesc de la ideea că persoana trebuie să fie liberă să dispună asupra maseisuccesorale prin testament.

Testamentul dobândeşte o „greutate” mai mare, chiar şi în ipoteza existenţei moştenitorilor rezervatari. ÎnNoul Cod Civil nu va exista rezervă mai mare de ½ din moştenire.

În ceea ce priveşte termenul de constatare a nedemnităţii, condiţiile la nedemnitatea judiciară sunt puţindiferite faţă de cele prevăzute pentru nedemnitatea de drept. Astfel, art. 959 prevede:

„(2) Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitateaîn termen de un an de la data deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită amoştenirii de către succesibilul reclamant.

(3) Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se pronunţă ulterior dateideschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

(4) Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a) este împiedicată prin decesulautorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acelefapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge dela apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii“.

Noutăţi intervin şi în cazul în care nu există niciun succesibil: în Noul Cod Civil, succesiunile vacante, bunurileabandonate revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la datadeschiderii moştenirii; drept urmare, şi aceste unităţi administrativ-teritoriale pot avea interes în constatareanedemnităţii.

Efectele nedemnităţiiPot apărea acte juridice încheiate între nedemn şi terţ. Actele juridice de conservare şi administrare care

profită moştenitorilor rămân valabile; în cazul în care acestea nu profită moştenitorilor, nu vor fi valabile.În ceea ce priveşte actele de dispoziţie, terţul de bună-credinţă poate invoca dobândirea proprietăţii prin

posesia bunurilor mobile sau, în cazul bunurilor imobile, regimul Cărţii funciare.O altă modificare prevăzută de Noul Cod Civil este aceea că pot fi înlăturate efectele nedemnităţii prin

iertare. Art. 961 alin.1 prevede: „Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testamentsau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie expresă, nu constituieînlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea”.


Aşadar, iertarea trebuie să intervină în deplină cunoştinţă de cauză; testamentul sau actul autentic trebuiesă cuprindă o clauză expresă de iertare.

Unul dintre participanţi a pus problema iertării în zonele cu un nivel de civilizaţie redus: dacă iertarea aintervenit în fapt, însă fără să existe un act expres, care va fi soluţia? Se va considera că a intervenit iertarea?Răspunsul dat a fost acela că este o instituţie nouă şi, fiind o situaţie excepţională privitoare la nedemnitateasuccesorală, înlăturarea efectelor nedemnităţii a fost reglementată în mod intenţionat într-un mod rigid, dar justificat;s-a preferat soluţia rigidă, pentru a exista siguranţa deplină că iertarea s-a produs în deplină cunoştinţă de cauză.

S-a subliniat faptul că efectele nedemnităţii pot fi înlăturate chiar în cazul nedemnităţii de drept.

Moştenirea legalăModul în care este reglementată moştenirea legală a fost considerat uşor depăşit, apreciindu-se că soluţia

este prea conservatoare. Pentru aceste considerente au existat propuneri de modificare a sistemului actual, însensul înlăturării clasei a IV-a de moştenitori şi al creşterii cotelor pentru soţul supravieţuitor.

S-a optat însă pentru menţinerea sistemului actual al moştenirii legale, întrucât s-a considerat că soţulsupravieţuitor dobândeşte şi alte drepturi accesorii (dreptul de abitaţie, dreptul special asupra mobilelor şi obiecteloraparţinând gospodăriei casnice); în ceea ce priveşte clasa a IV-a de moştenitori, au existat discuţii cu reprezentanţiiprofesiilor juridice (în special cu notarii publici), din care a rezultat utilitatea menţinerii acestei clase.

Reprezentarea succesoralăÎn actualul Cod Civil, numai persoanele decedate pot fi reprezentate.În Noul Cod Civil, şi nedemnul, decedat sau nu, poate fi reprezentat. Această soluţie a avut în vedere

ca descendenţii nedemnului să nu aibă de suferit.Au existat propuneri şi cu privire la posibilitatea reprezentării renunţătorului, însă s-a preferat menţinerea

situaţiei actuale: renunţătorul nu poate fi reprezentat. S-a avut în vedere, pentru menţinerea acestei soluţii, faptulcă în cazul nedemnului există voinţa, dorinţa de a veni la moştenire; în cazul renunţătorului nu există aceastăvoinţă.

Noţiunea de tulpinăÎn Noul Cod Civil este definită pentru prima data această noţiune, specifică reprezentării succesorale.Această noţiune a fost reglementată pentru a soluţiona o situaţie nefirească, respectiv situaţia decesului

copiilor înaintea părinţilor. În aceste situaţii, reprezentarea are menirea de a corecta ceea ce s-a petrecut împotrivalegilor fireşti ale firii, moştenirea urmând a se împărţi pe tulpini şi, eventual, pe sub-tulpini.

Efectul particular al reprezentării succesorale.Art. 969:„(1) Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus vor

raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vinla moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat

28


nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentareanedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare areprezentării.

(2) Raportul se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în secţiunea a 2-a a cap. IV din titlul IV al prezentei cărţi“.

Ipoteza avută în vedere de acest text este următoarea:De cuius (D) are 2 copii: C1 şi C2. Intervine decesul lui D. C2 este nedemn.Drept urmare, vin la moştenire C1 şi N1-copil al lui C2.Ulterior, se naşte un alt copil al lui C2: N2. Pentru a înlătura inechitatea ce s-ar naşte între N1 şi N2, s-a

prevăzut obligativitatea pentru N1 de a raporta ce a primit de la D prin reprezentarea lui C2, dar acest raport seva face la data decesului lui C2. Raportul se va face la fel ca la materia raportului donaţiilor.

Este o reglementare inspirată din Codul civil francez.O întrebare din sală a vizat situaţia în care N1 renunţă la moştenirea lui C2.Răspunsul dat a fost că se aplică aceeaşi soluţie precum în cazul în care N1 ar fi fost beneficiar al unei donaţii

raportabile pe care i-a făcut-o C2.În Noul Cod Civil există însă o nuanţă. Pentru a ilustra acest fapt, s-a prezentat următoarea speţă:Să presupunem că o persoana (D) are 3 copii: C1, C2 şi C3.Masa de calcul este de 400 de lei.C1 primeşte o donaţie de 200 de lei de la D; această donaţie reprezintă, de fapt, un avans din moştenire.

Intervine decesul lui D.C1 vrea să renunţe la moştenire, pentru a păstra donaţia în limitele cotităţii disponibile (rezerva lui C2+C3

ar fi de 200 de lei, adică ½ din moştenire).Cotitatea disponibilă pentru C1 este de 200 de lei.Se pune problema echităţii acestei soluţii, în condiţiile în care raţiunea raportului donaţiilor este asigurarea

egalităţii între descendenţii defunctului.După intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, va exista posibilitatea evitării unor astfel de soluţii inechitabile.

Astfel, potrivit art. 1147:„(1)În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de

raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile.(2) Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul

renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea bunului donat caredepăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal”.


Reducţiunea liberalităţilor excesive


Reconstituirea patrimoniului defunctuluiArt. 1.091:„(1) Valoarea masei succesorale, în funcţie de care se determină rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă,se stabileşte astfel:a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoralla data deschiderii moştenirii;b) determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut;c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute de cel care lasă moştenirea”.

Masa succesorală se stabileşte, aşadar, prin următoarele operaţii:1. Determinarea activului brut;2. Scăderea pasivului succesoral (datoriile şi sarcinile moştenirii) pentru a obţine activul net;3. Se reunesc fictiv donaţiile consimţite de cel care lasă moştenirea, indiferent de persoana donatarilor şi

de momentul la care au fost consimţite donaţiile.Pot apărea însă dificultăţi în ceea ce priveşte contabilizarea donaţiilor. Pentru a facilita acest demers, au

apărut câteva modificări legislative: s-a stabilit o anumită limită a darurilor manuale, se pot obţine informaţii privinddepunerile la bănci.

Prin aceste operaţiuni se stabileşte masa de calcul şi cotitatea disponibilă.

Modificări în Noul Cod Civil apar chiar la operaţiunea prevăzută la punctul 3. Dacă s-ar fi menţinut soluţiaprevăzută de actualul Cod Civil, s-ar fi putut ajunge la crearea unor situaţii inechitabile.

Astfel, donaţiile făcute de o persoană sunt consimţite, uneori, la un interval de timp foarte mare în raport cudata deschiderii moştenirii, iar bunurile care formează obiect al donaţiilor pot suferi fluctuaţii de valoare.

Dacă adoptăm soluţia actualului Cod Civil, vom avea în vedere starea bunului la momentul la care s-a făcutdonaţia şi valoarea bunului de la data deschiderii moştenirii.

Sunt însă situaţii când utilizând acest text nu ajungem la o soluţie echitabilă. De exemplu, în cazul în careobiectul donaţiei ar fi fost un pachet de acţiuni la o anumită societate comercială, iar donatorul a înstrăinat acesteacţiuni intr-un moment în care valoarea lor s-a dublat; în ipoteza în care valoarea acestor acţiuni a continuat însăsă crească, iar ulterior a intervenit decesul donatorului, dacă se va lua în considerare valoarea bunurilor, înspeţă a acţiunilor, de la data deschiderii succesiunii, s-ar putea ajunge la situaţii dramatice pentru donatar, întrucâtvaloarea acţiunilor la data deschiderii succesiunii era mult mai mare decât valoarea acestora la data la care elefuseseră înstrăinate de către donator; donatarul va fi supus astfel reducţiunii liberalităţii excesive, ajungându-sela situaţia în care va răspunde cu bunurile sale.

Pentru a înlătura aceste inechităţi, în Noul Cod Civil au fost făcute anumite nuanţări ale acestei soluţii.

30


Astfel, alin. 2 prevede: „În vederea aplicării alin. (1) lit. c), se ia în considerare valoarea la data deschideriimoştenirii a bunurilor donate, ţinându-se însă cont de starea lor în momentul donaţiei, din care se scade valoareasarcinilor asumate prin contractele de donaţie. Dacă bunurile au fost înstrăinate de donatar, se ţine seama devaloarea lor la data înstrăinării. Dacă bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se ţine cont de valoarea, la datadeschiderii moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii. Totuşi, dacădevalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor, înlocuireabunurilor nu este luată în considerare. În măsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a pieritfortuit, indiferent de data pieirii, donaţia nu se va supune reunirii fictive. Sumele de bani sunt supuse indexării înraport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi datadeschiderii moştenirii”.

Astfel, au apărut în practică situaţii care necesită o reglementare detaliată din acest punct de vedere, şianume acele ipoteze în care un bun a fost donat, acesta a fost valorificat, dar suma de bani care a fost obţinută afost investită în procurarea unui alt bun. Sunt situaţii destul de des întâlnite în care se donează de către părinţi saude către o persoană apropiată un apartament cu două camere, bunul respectiv este valorificat şi, după aceea, cubanii obţinuţi se cumpără un alt bun, de exemplu un apartament cu trei camere. Într-o asemenea situaţie, deci, estevorba de ipoteza în care bunurile donate au fost înlocuite cu altele, pentru ca moştenitorii rezervatari să fie protejaţişi să fie o soluţie cât se poate de apropiată de realitate, se va ţine seama de valoarea la data deschiderii moşteniriia bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii. Deci fluctuaţiile care se vor produce se vorraporta la acest bun, care-l va înlocui pe cel iniţial donat.

Ca la orice regulă, aici există o excepţie, pentru că nu tot timpul trebuie să ne gândim doar la apartamente,doar la terenuri, deoarece cu banii obţinuţi ca urmare a valorificării bunului donat se pot cumpăra şi alte tipuri debunuri. De exemplu, acele bunuri în privinţa cărora devalorizarea, ţinând cont de natura lor, era inevitabilă, şi aicitrebuie să avem în vedere autoturismele, bunurile care se folosesc în gospodăria casnică (televizoare, frigidere,aspiratoare etc.), alte bunuri pe care persoanele le pot procura şi care în momentul în care apar ca fiind noi, maiales dacă sunt rezultatul unei invenţii, au o valoare foarte mare. De exemplu, televizoarele cu ecrane cu cristalelichide costau, la momentul apariţiei, lor circa 10 000 de lei, după care preţurile au scăzut foarte mult, televizoarecomparabile cu acelea nu depăşesc 2 000 - 3 000 de lei. La fel se întâmplă şi în privinţa autoturismelor, diferenţede 10, 20, 30 de mii de euro de la o perioadă la alta, în condiţiile în care, desigur, piaţa îi obligă pe producătorisă-şi reducă preţurile. În situaţia acestor bunuri a căror devalorizare este inevitabilă nu se ţine seama de bunurilecare le-au înlocuit pe cele care au fost donate, ci se va aplica regula iniţială, adică se va lua în considerare valoareaobţinută ca urmare a înstrăinării acelui bun.

O altă modificare însemnată vizează reconfigurarea art. 845 din actualul Cod Civil - prezumţia de donaţie:situaţia unei înstrăinări cu rezerva uzufructului sau situaţia încheierii unei înstrăinări în schimbul unei rente viagere;în acest caz, legiuitorul prezumă că ne aflăm în cazul unui contract de donaţie, urmând să se aplice regimul juridical donaţiei.

Art. 845: “Valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei rendite viagere saucu rezerva de uzufruct va fi socotită în porţiunea disponibilă şi excedentele, de este, se va trece în masa succesiunii.Imputaţia şi raportul nu pot fi cerute de succesibilul în linie dreaptă care a consimţit la aceste înstrăinări”.


Au existat discuţii referitoare la faptul dacă uzufructului urmează să i se asocieze uzul şi abitaţia, iar în cazulîn care se prevede doar renta viageră, trebuie să avem în vedere şi întreţinerea.

S-a observat că, la noi, contractul de întreţinere este mai des întâlnit decât contractul de rentă viageră.S-a pus întrebarea de ce se întâlneşte atât de des contractul de întreţinere. Răspunsul dat a fost că se încearcăastfel eludarea normelor din materia rezervei succesorale.

În Noul Cod Civil, în art. 1091, alin. 4 se prevede:„Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către

soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţieisau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor,ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare”.

Este vorba de o prezumţie relativă. În cazul în care debitorul întreţinerii ar dori să facă dovada că s-a încheiatun veritabil contract de întreţinere, este evident faptul că este mai uşor pentru debitorul întreţinerii să facă dovadaîntreţinerii decât dovada rentei viagere.

În Noul Cod Civil, întreţinerea pe viaţă nu este un pleonasm, întrucât se recunoaşte posibilitatea întreţineriipe o perioadă determinată de timp.

Moduri de realizare a reducţiuniiS-a preferat ca această materie să fie tratată în acest capitol pentru a exista o reglementare unitară, chiar

dacă sunt chestiuni de ordin procedural.Nu au existat discuţii în ceea ce priveşte modul de invocare a reducţiunii: acţiunea în reducţiune sau excepţia

în reducţiune.Una dintre problemele ridicate în cadrul acestei teme a fost următoarea: dacă moştenitorul rezervatar

este chemat în judecată de către beneficiarul unui legat, de exemplu, pentru a preda bunul-obiect al legatului,moştenitorul rezervatar ar trebui să invoce excepţia în reducţiune sau să formuleze cerere reconvenţională prin caresă ceară constatarea ineficacităţii legatului pentru că i se încalcă rezerva succesorală?

În literatura de specialitate există opinia (prof. Dan Chirică, în cursul din 1996) potrivit căreia moştenitorulrezervatar ar trebui să utilizeze calea cererii reconvenţionale. Această soluţie a fost propusă ca alternativă la soluţiainvocării excepţiei în reducţiune.

În Noul Cod Civil a prevalat soluţia invocării excepţiei în reducţiune, care se poate invoca şi verbal, în faţainstanţei. S-a optat pentru această soluţie pentru a proteja moştenitorii rezervatari, care este posibil să nu deţinămijloacele necesare formulării unei cereri reconvenţionale (este necesară timbrarea acesteia, redactarea curespectarea exigenţelor procedurale etc.).

Raportul donaţiilorArt. 1.152:„(1) Raportul se realizează în cadrul partajului, prin bună învoială sau pe cale judecătorească.(2) Raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să solicite raportul, cu

excepţia celor care au renunţat în mod expres la raport“.

32


Textul nu a fost de la început aşa. Într-o variantă iniţială, Noul Cod Civil prevedea ca raportul donaţiilor săpoată fi solicitat atât în cadrul partajului, cât şi pe cale separată, avându-se în vedere practica judecătoreascăîndelungată a ICCJ, precum şi doctrina.

În forma finală, Noul Cod Civil prevede că raportul donaţiilor se realizează numai în cadrul partajului.Se consideră că dispoziţiile din materia raportului şi din materia reducţiunii trebuie interpretate cât

mai suplu.

Imputarea liberalităţilorÎn această materie s-au respectat principiile prevăzute în literatura de specialitate.Se face diferenţa între liberalităţile raportabile (doar donaţiile făcute descendenţilor sau donaţiile făcute

soţului supravieţuitor - în cazul în care acesta vine în concurs cu descendenţii) şi cele neraportabile (legatul esteneraportabil, donaţiile neraportabile sau donaţiile din care se deduce că s-a urmărit în mod clar avantajareabeneficiarului acelei donaţii-exemplu: în cazul unei donaţii deghizate sub forma unei înstrăinări cu titlu oneros esteclar că cel ce lasă moştenirea a urmărit să facă o donaţie scutită de raport).

Dreptul de opţiune succesoralăArt. 1.103:„(1) Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.(2) Termenul de opţiune curge:a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea moştenirii;b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri

judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptulmorţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmădată;

c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă testamentul cuprinzândacest legat este descoperit după deschiderea moştenirii;

d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe care seîntemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.

(3) Termenului prevăzut la alin. (1) i se aplică prevederile cuprinse în cartea a VI-a referitoare la suspendareaşi repunerea în termenul de prescripţie“.

O primă modificare este aceea privind creşterea termenului în care poate fi exercitat dreptul de opţiunesuccesorală de la şase luni la un an.

O altă modificare prevăzută de Noul Cod Civil priveşte natura juridică a termenului în care poate fi exercitatdreptul de opţiune succesorală.

În literatura de specialitate s-a spus că ar fi un termen de prescripţie extinctivă, întrucât i se aplică prevederilereferitoare la suspendare şi repunere în termen. Întrucât prin neexercitarea dreptului de opţiune succesorală întermen se stinge dreptul subiectiv la moştenire, s-a pus problema de ce acest termen nu ar fi unul de decădere.


Dacă termenul în care poate fi exercitat dreptul de opţiune succesorală ar fi fost considerat unul de decădere,s-ar fi ajuns însă la soluţii inechitabile, întrucât nu ar mai fi putut opera instituţiile specifice prescripţiei: suspendareaşi repunerea în termen.

În Noul Cod Civil nu se spune că este vorba de un termen de prescripţie; este un termen în care urmeazăsă se exercite un drept potestativ.

Retransmiterea dreptului de opţiune succesoralăArt. 1.105:„(1) Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl exercită separat,

fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor.(2) În cazul prevăzut la alin. (1), partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai autorului său”.

În această materie a apărut o modificare prin care s-a încercat repararea unor inechităţi.Astfel, în actualul Cod Civil se prevedea că moştenitorii celui decedat fără a exercita dreptul de opţiune

succesorală pot exercita acest drept în timpul rămas până la expirarea termenului de opţiune succesorală prevăzutpentru autorul lor. Acest lucru pare nefiresc, întrucât era posibil ca moştenitorii să aibă la dispoziţie foarte puţin timppână la expirarea termenului de şase luni.

O altă soluţie inechitabilă la care se poate ajunge aplicând prevederile actualului Cod Civil este aceea că,în cazul în care moştenitorii nu se înţeleg cu privire la dreptul de opţiune succesorală, se prezumă că acceptămoştenirea sub beneficiu de inventar, deşi poate unul dintre moştenitori ar fi vrut să renunţe la moştenire. Estefiresc, aşadar, ca dreptul de opţiune succesorală să poată fi exercitat separat.

În Noul Cod Civil au fost înlăturate aceste inechităţi.Una dintre cele mai importante modificări prevăzute de Noul Cod Civil este aceea că în urma exercitării

dreptului de opţiune succesorală nu se mai pune problema suportării pasivului moştenirii: dispare diferenţa dintreacceptarea pură şi simplă şi acceptarea sub beneficiu de inventar.

Renunţarea la moştenireArt. 1.112:„(1) Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea

deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în condiţiile legii, nu acceptă moştenireaîn termenul prevăzut la art. 1.103. Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementeleprevăzute de Codul de procedură civilă, şi precizarea că, dacă succesibilul nu îşi exercită dreptul de a acceptamoştenirea în termenul prevăzut la art. 1.103, va fi prezumat că renunţă la moştenire.

(2) Prezumţia de renunţare operează numai dacă citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel puţin 30de zile înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală”.

Au apărut unele modificări, ca urmare a problemelor întâlnite în practică.Astfel, se întâlneşte des în practică situaţia în care unul dintre moştenitori se prezintă la notar pentru

declanşarea procedurii succesorale notariale; este de bună-credinţă şi prezintă datele de identitate ale celorlalţi

34


moştenitori; notarul citează toţi moştenitorii, însă nu se prezintă decât o parte dintre ei. S-a pus întrebarea ce vaface notarul în această situaţie; răspunsul unanim a fost acela că moştenitorii trebuie citaţi încă o dată; în cazul încare nici de această dată nu se vor prezenţa toţi moştenitorii, unii dintre autori au considerat că procedurasuccesorală notarială ar trebui suspendată, întrucât nu s-a realizat un acord al moştenitorilor; alţi autori auconsiderat că ar trebui eliberat certificatul de moştenitor doar celor care se prezintă la notar, considerându-se căceilalţi moştenitori nu sunt interesaţi de moştenire.

Pentru a ajunge la reglementarea prevăzută de art. 1112 din Noul Cod Civil s-a pornit de la art. 13 din NoulCod Civil, care prevede că renunţarea la un drept nu se prezumă, urmărindu-se în acelaşi timp mobilizarea celorlalţimoştenitori pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală.Această soluţie nu va rezolva toate problemele, dar lucrurile se vor schimba în bine în raport cu situaţia actuală.

Reducerea termenului de opţiuneArt. 1.113:„(1) Pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat, cu

aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite dreptul de opţiune succesoralăînăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, mai scurt decât cel prevăzut la art. 1.103.

(2) Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a renunţatla moştenire”.

Este o instituţie construită pentru protejarea creditorilor.

Acceptarea tacită a moşteniriiArt. 1.110:„(1) Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea

tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii;b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi;c) renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor

subsecvenţi.(2) De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie, administrare

definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire.(3) Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din

împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor.(4) Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară

pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii”.

Nu există modificări spectaculoase.Este introdusă ca noutate definirea actelor de administrare provizorie, care nu reprezintă acte de acceptare

a moştenirii.


Neexistând modificări spectaculoase, poate fi valorificată practica judiciară bogată în materia dreptului deopţiune succesorală.

Acceptarea forţată a moşteniriiArt. 1.119:„(1) Succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns

o donaţie supusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţasela ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat săraporteze ori să reducă donaţia ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat.

(2) Moştenitorul aflat în situaţia prevăzută la alin. (1) este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moşteniriiproporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri”.

Este singura situaţie în care moştenitorul răspunde cu propriile bunuri pentru pasivul moştenirii.Este introdus în categoria celor consideraţi că acceptă moştenirea forţat cel care a ascuns o donaţie

supusă raportului ori reducţiunii.S-a pus problema cum ar fi trebuit să ştie cel în cauză că respectiva donaţie este supusă raportului sau

reducţiunii. Răspunsul dat a fost acela că ar trebui urmărit dacă persoana în cauză a acţionat cu rea-credinţă.

Certificatul de moştenitor. EfecteArt. 1.133:„(1) Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada

dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvinefiecăruia”.

Ultima parte a acestui articol, referitoare la faptul că certificatul de moştenitor face dovada dreptului deproprietate, a fost introdusă la insistenţele reprezentanţilor notarilor publici.

Probleme vor interveni pentru că nu se va putea stabili dacă bunurile care fac obiectul masei succesoraleau fost în proprietatea celui care lasă moştenirea.

Raportul donaţiilorArt. 1.147:„(1) În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de

raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile.(2) Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul

renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea bunului donat caredepăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal”.

Art. 1147 alin. 1 este echivalentul art. 752 din actualul Cod Civil. Aceste prevederi pot duce în practică la

36


apariţia unor situaţii inechitabile, or scopul raportului donaţiilor este de a asigura egalitatea între moştenitori.Alin. 2 al art. 1147 corectează inechităţile care ar putea apărea.

Modul de efectuare a raportuluiArt. 1.151:„Raportul se face prin echivalent. Este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul

în natură.(2) Cu toate acestea, donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data cererii de raport este încă

proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune pentru o perioadă mai mare de3 ani”.

În actualul Cod Civil se prevede că raportul donaţiilor cu privire la imobile se face în natură. Această dispoziţieîl pune în dificultate pe donatar. Pentru a înlătura aceste greutăţi, Noul Cod Civil prevede că raportul se face prinechivalent.


Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului


Sediul materiei: Capitolul III „Moştenitorii legali”, Secţiunea 1 „Soţul supravieţuitor”, Art. 970-974În această materie nu au fost aduse mari modificări faţă de prevederile actuale ale Decretului - Lege nr.

319/1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor.Astfel, nu s-au adus modificări în ceea ce priveşte condiţiile cerute soţului supravieţuitor pentru a moşteni

(art. 970, NCC), vocaţia la moştenire a acestuia (art. 971 NCC) şi cota succesorală a soţului supravieţuitor (art.972 NCC).

Se observă însă o nuanţare a drepturilor soţului supravieţuitor în ceea ce priveşte dreptul de abitaţie, art.973.

Art. 973„Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor(1) Soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare

nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii,dacă această casă face parte din bunurile moştenirii.

(2) Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil.(3) Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară înîntregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor oaltă locuinţă corespunzătoare.

(4) Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii moştenirii.Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire a soţului supravieţuitor.

(5) Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin prezentul articol se soluţionează de cătreinstanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu”.

Art. 973 NCC consacră, deci, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor, cu condiţia ca acesta să nu fie titularal niciunui drept real asupra unei locuinţe corespunzătoare nevoilor sale.

Se păstrează caracterul gratuit, inalienabil şi insesizabil al dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor.Se observă însă o dispoziţie cu caracter de noutate, recunoscându-se, la alin 3 al art. 973, dreptul

moştenitorilor de a pune la dispoziţia soţului supravieţuitor un alt spaţiu corespunzător de locuit, însă asupraacestui spaţiu, soţul supravieţuitor va avea tot un drept de abitaţie. În acest caz se va modifica doar obiectuldreptului de abitaţie.

Noţiunea de „locuinţă corespunzătoare” trebuie observată în lumina reglementărilor din Legea locuinţei nr.114/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

Legiuitorul introduce o normă de procedură civilă la finalul articolului 973, care consacră dreptul de abitaţie:

38


„(5) Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin prezentul articol se soluţionează de către instanţacompetentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu”.

Raţiunea menţinerii unei astfel de norme procedurale în cuprinsul Noului Cod civil, existentă, de altfel, şi înLegea 319/1944, se justifică prin necesitatea soluţionării cu celeritate a situaţiei locative a soţului supravieţuitor pânăla ieşirea din indiviziune.

De asemenea, în enumerarea art. 974 NCC, cu privire la alte drepturi speciale de moştenire ale soţuluisupravieţuitor, nu se mai recunoaşte un drept special asupra darurilor de nuntă, care este în prezentrecunoscut de art. 5 din Legea 319/1944, alături de dreptul special asupra mobilelor şi obiectelor de uz casnicafectate folosinţei comune a soţilor. S-a considerat că reglementarea unui drept special asupra darurilor de nuntănu îşi mai găseşte utilitatea, de vreme ce aplicabilitatea practică a unei astfel de prevederi legale a fost extrem deredusă.

Art. 974„Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor

Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivitart. 972, mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor”.


Liberalităţile


Incapacităţi specialeSediul materiei: Capitolul 1 “Dispoziţii comune”, Secţiunea a 2-a “Capacitatea în materie de liberalităţi”, Art. 990

Art. 990„Incapacităţile speciale(1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod directsau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului.(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi;b) liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţşi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţăreligioasă în timpul bolii care este cauză a decesului.(4) Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curgede la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa liberalităţii.(5) În cazul în care dispunătorul s-a restabilit, legatul devine valabil, iar acţiunea în anularea donaţiei poate fiintrodusă în termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit”.

Alin. 1 al art. 990 NCC aduce un element de noutate faţă de prevederile art. 810 din C. civil în vigoare laacest moment. Astfel, Noul Cod civil introduce o categorie suplimentară de persoane care nu pot primi liberalităţi,şi anume „alte persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitatedispunătorului pentru boala care este cauză a decesului”. În cadrul acestei categorii, Comisia de elaborare a NCCa avut în vedere identificarea acelor persoane care, prin poziţia deţinută în raport cu medicul curant sau cufarmacistul care l-a tratat pe dispunător de boala care a fost cauză a morţii, pot influenţa voinţa dispunătorului, cumar fi directorul spitalului, proprietarul spitalului, asociatul sau administratorul stabilimentului unde s-a tratatdispunătorul decedat etc.

În procesul de elaborare a incapacităţii speciale prevăzute la alin. 1 al art. 990 NCC, nu s-a avut în vedereşi personalul nespecializat, care nu poate acorda, prin natura atribuţiilor, îngrijiri de specialitate (de exemplu,portarul sau grădinarul spitalului sau al stabilimentului).

Substituţia fideicomisarăSediul materiei: Capitolul 1 “Dispoziţii comune”, Secţiunea a 3-a “Substituţiile fideicomisare”, Art. 993-1000

În reglementarea în vigoare până la 1 octombrie 2011, substituţiile fideicomisare sunt lovite de nulitateabsolută, cele două (sau mai multe) liberalităţi succesive contravenind principiului liberei circulaţii a bunurilor (art.1310 C.civ.), prin limitarea dreptului instituitului de a dispune asupra bunurilor primite cu obligaţia de a le transmite,la moartea sa, către substituit.

40


S-a considerat, până în prezent, că substituţiile fideicomisare aduc atingere caracterului strict personal altestamentului şi, în plus, că se indisponibilizează bunuri care, pe cale de consecinţă, nu mai sunt pusecorespunzător în valoare. În aceste condiţii, este justificată sancţiunea severă a nulităţii absolute, care afecteazăambele liberalităţi.

Aceleaşi reglementări le-a cunoscut în trecut şi Codul civil francez, însă doctrina şi practica franceză aucăutat crearea unor figuri juridice adiacente pentru atenuarea acestei sancţiuni, cum ar fi fideicomisul fără obligaţie,legatul rămăşiţei, dublul legat condiţional, dispoziţii care nu erau afectate de nulitate.

În timp, societatea franceză a simţit nevoia întoarcerii la anumite valori, cu observarea situaţiilor în cares-au aplicat aceste substituţii, des întâlnite până la Revoluţia franceză de la 1789.

Astfel, în situaţia clasică a unei familii cu mai multe proprietăţi, acţiuni la societăţi comerciale, obligaţiuni sausume de bani, titularul acestui patrimoniu îşi punea problema asigurării bunăstării familiei sale şi în ceea ce priveştegeneraţiile viitoare. Pentru ca patrimoniul familiei să nu fie afectat şi diminuat de urmaşii titularului, din cauzesubiective (deprinderi nepotrivite) sau obiective (afaceri păguboase implicând bunurile patrimoniului), proprietarulstabilea ca – de regulă - cele mai importante bunuri să revină primului său urmaş băiat. Acesta devenea titularulpatrimoniului familiei, cu obligaţia de a conserva bunurile familiei şi de a le transmite, la rândul său, primului săucopil, băiat, pentru două sau mai multe generaţii. În asemenea situaţii, posibilitatea celui care primea bunurile dea dispune cu privire la acestea era foarte redusă.

Dreptul succesoral francez a cunoscut mai multe modificări începând cu anul 1971, ulterior în 2000 şi apoi,după numai şase ani (în 2006, cu intrare în vigoare în 2007), a fost din nou modificat substanţial, întorcându-se lavalorile tradiţionale, în mare parte, şi reglementarea substituţiei fideicomisare, nu însă în forma sa clasică.Explicând raţiunea existenţei unei astfel de instituţii, legiuitorul francez a urmărit armonizarea relaţiilor de familie,având în vedere trei situaţii sociale cu caracter general:

- nevoia de transmitere a bunurilor peste generaţii, nu neapărat celei imediat următoare;- protejarea atât a intereselor copiilor şi urmaşilor acestora, cât şi a intereselor soţului din a doua căsătorie

(de exemplu, unei persoane îi decedează soţia, şi din prima căsătorie are unul sau mai mulţi copii; aceastăpersoană se recăsătoreşte, însă doreşte să nu îi dezavantajeze nici pe copiii din prima căsătorie, dar nici pe soţuldin cea de-a doua căsătorie; astfel, această persoană poate lăsa bunuri celei de-a doua soţii, cu obligaţia – pentruaceasta - de a le administra şi de a le transmite, la decesul său, copiilor din prima căsătorie);

- asigurarea unui trai cât mai confortabil copiilor cu anumite dizabilităţi şi menţinerea unui echilibru în ceeace priveşte drepturile succesorale ale urmaşilor; astfel, bunurile sunt lăsate de către dispunător unuia dintre copiiisăi - bolnav - pentru a avea un trai cât mai confortabil, dar cu sarcina ca acesta să conserve şi să administrezebunurile şi, la decesul acestuia, bunurile să fie transmise copiilor celorlalţi fraţi.

Pe parcursul redactării prevederilor referitoare la substituţia fideicomisară din Noul Cod civil au existat multediscuţii cu privire la avantajele şi dezavantajele diferitelor modele de reglementare. S-a preferat preluarea modeluluifrancez .

Este evident că reglementarea acestei noi instituţii răspunde unor necesităţi sociale de conservare abunăstării generaţiilor care vor veni şi de protejare a patrimoniului în faţa unor planuri de afaceri /a unei administrări


ineficiente sau în faţa unor situaţii economice defavorabile (de exemplu, efervescenţa imobiliară înainte de crizaeconomică). Dezavantajul acestei noi instituţii este acela că bunurile care fac obiectul substituţiei fideicomisare nupot fi înstrăinate. Nu înseamnă însă că ele sunt scoase din circuitul civil, dimpotrivă, bunurile rămân în circuitul civil,instituitul putând efectua acte de administrare şi, în consecinţă, să încheie contracte de locaţiune, comodat etc.

Astfel, având în vedere modelul francez, Noul Cod civil creează o nouă filozofie, reglementând instituţiasubstituţiei fideicomisare.

Art. 993„NoţiuneDispoziţia prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care

constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită unui terţ, denumit substituit, desemnat de dispunător, nu produceefecte decât în cazul în care este permisă de lege”.

Art. 994„Substituţia fideicomisară(1) O liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatar sau legatar, de a

administra bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnatde dispunător.

(2) Instituitului i se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din prezentul cod referitoare la fiduciar.(3) Incapacităţile de a dispune se apreciază în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul

şi cu substituitul”.

Astfel, art. 993 prevede posibilitatea ca o persoană, numită dispunător, să lase unul sau mai multe bunuriunei alte persoane, numită instituit, cu obligaţia de administrare a bunurilor şi, la data decesului său, de a letransmite altei persoane, numită substituit, pe care tot dispunătorul o desemnează.Substituţia fideicomisară este supusă unor limitări şi condiţii:

- substituitul nu poate fi obligat ca, la rândul său, să administreze şi să transmită bunurile primite; acest lucruar constitui o limitare a dreptului său (art. 996 alin. 3: „Substituitul nu poate fi, la rândul său, supus obligaţiei deadministrare şi de transmitere a bunurilor”);

- trebuie respectat dreptul la rezerva succesorală care aparţine substituitului; nu i se poate anihila acest dreptprin substituţia fideicomisară (art. 998: „Dacă instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina nupoate încălca rezerva sa succesorală”)

- dispunătorul poate stabili obligaţia pentru instituit de a constitui garanţii sau de a încheia contracte deasigurare a bunurilor transmise (art. 997: „În vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituituluiconstituirea de garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare”). Instituitului i se aplica în mod corespunzătordispoziţiile legale cu privire la fiduciar.

42


Întrebări:

Art. 993 face vorbire despre liberalitatea care nu produce efecte decât în cazul în care este permisă delege. La ce se referă această prevedere?

R: trebuie respectate prevederile consacrate în întreg capitolul privitor la substituţiile fideicomisare. Dinpunct de vedere al tehnicii legislative, acest capitol ar fi trebuit să se numească „Substituţiile”, pentru că nu estefiresc ca un capitol să primească numele unuia dintre articolele subsecvente (art. 994). Pe cale de consecinţă, lastabilirea legalităţii liberalităţii trebuie avute în vedere şi constrângerile şi condiţiile prevăzute în articolele996-998.

Contractul de fiducie prin care se realizează o liberalitate şi substituţia fideicomisară.Noul Cod civil, în art.773, defineşte fiducia ca fiind ,,operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi

constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu deasemenea drepturi, prezente şi viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le administrează cu un scopdeterminat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari’’.

Prin această reglementare s-a urmărit evitarea utilizării acestei modalităţi juridice pentru a face liberalităţi(donaţie sau legat), eludând normele liberalităţilor, acestea din urmă având o reglementare mult mai riguroasă.În cazul reglementării substituţiei fideicomisare s-a pus problema statutului instituitului, avându-se în vedere căsuntem în faţa unui caz atipic. Astfel, instituitul e restricţionat în dreptul de proprietate în privinţa anumitor bunuri(o proprietate incompletă), însă nu poate fi doar un paznic al bunurilor, întrucât nu i se răpeşte dreptul de a constituigaranţii sau de a încheia contracte de asigurare (în anumite situaţii este chiar obligat să încheie astfel de contracte,pentru că bunurile trebuie îngrijite, reparate, protejate contra cutremurelor, inundaţiilor etc.), aşa încât statutulacestuia a fost asimilat cu cel al unui fiduciar (art. 994 alin. 2).

Fiducia este totuşi o instituţie mai complexă, beneficiarul fiduciei putând fi chiar cel care a constituit fiducia,constituitorul.

Bunul care formează obiectul substituţiei fideicomisare e insesizabil? Poate fi urmărit de creditorii instituitului?R: Nu poate fi urmărit. Prin reglementarea instituţiei substituţiei fideicomisare nu se doreşte doar conservarea

bunului, acesta poate fi folosit, închiriat, pot fi culese fructele, dar în mod categoric nu poate fi înstrăinat.

Liberalităţile rezidualeSediul materiei: Capitolul 1 „Dispoziţii comune”, Secţiunea a 4-a „Liberalităţile reziduale”, Art. 1001-1005

Urmând modelul francez a fost adoptată şi instituţia liberalităţilor reziduale.În cazul liberalităţii reziduale, instituitul poate dispune după cum doreşte de bunurile sale, cu titlu oneros,

dispunătorul stipulând ca substituitul să beneficieze doar de bunurile care rămân la data decesului instituitului dindonaţiile sau legatele făcute de către dispunător.


Art. 1001„NoţiuneDispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului,

din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă”.Art. 1002„Dreptul de dispoziţie al instituituluiLiberalitatea reziduală nu îl împiedică pe instituit să încheie acte cu titlu oneros şi nici să reţină bunurile ori

sumele obţinute în urma încheierii acestora”.

Per a contrario, în art. 1003 se prevede interdicţia, pentru instituit, de a dispune cu titlu gratuit asuprabunurilor care constituie obiectul liberalităţii reziduale. Instituitul este supus, deci, unor constrângeri: acesta nupoate dispune prin testament în favoarea unor terţe persoane (alin. 1) sau, dacă dispunătorul a prevăzut în modexpres, instituitul nu poate dispune nici prin donaţie de aceste bunuri (alin. 2).

Art. 1003„Interdicţia de a dispune cu titlu gratuit(1) Instituitul nu poate dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul unei liberalităţi reziduale.(2) Dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donaţie. Cu toate acestea, atunci când

este moştenitor rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii saupentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale”.

Astfel, în cazul liberalităţii reziduale, instituitul nu dă socoteală nici substituitului şi nici dispunătorului, asupramodului cum dispune, cu titlu oneros, asupra bunurilor primite.

Art. 1004„Independenţa patrimonială a instituituluiInstituitul nu este ţinut să dea socoteală dispunătorului ori moştenitorilor acestuia”.

Dispoziţiile prevăzute la art. 995, art. 996 alin. (2), art. 997, 999 şi 1.000 pentru substituţia fideicomisară suntaplicabile şi liberalităţilor reziduale (art. 1005).

Revizuirea condiţiilor şi sarcinilorSediul materiei: Capitolul 1 „Dispoziţii comune”, Secţiunea a 5-a „Revizuirea condiţiilor şi sarcinilor”, Art.1006-1008Exemplu:

În anul 1941, profesorul Constantin Stoicescu a făcut un testament prin care, printre altele, a lăsat în favoareaFacultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti 3/8 din averea sa. Acest legat cu titlu universal a fost un legat cusarcină. Sarcina constă în acordarea de ajutoare studenţilor merituoşi şi lipsiţi de mijloace, premii pentru studenţiicare prezintă cele mai valoroase lucrări în cadrul conferinţelor ştiinţifice organizate de Facultatea de Drept şi o bursăde merit pentru cel mai bun elev de la Liceul „Matei Basarab”. Aceste ajutoare şi burse se acordă din veniturilerealizate în urma valorificării bunurilor moştenite.

44


Bunul moştenit era o moşie de 203 ha, arendată. Facultatea de Drept, împreună cu ceilalţi moştenitoripersoane fizice, avea sarcina de a arenda în continuare moşia, veniturile realizate astfel urmând să fie utilizate înscopul acordării acestor ajutoare şi burse.

În anul 1946 a avut loc reforma agrară, naţionalizându-se şi această moşie.Începând cu anul 1999 s-au recuperat circa 10% din bunurile moştenite.Terenurile nu au mai putut fi arendate, astfel încât moştenitorii s-au înţeles asupra sarcinilor care au fost

stabilite iniţial în legatul cu titlu universal. Bunurile au fost valorificate potrivit preţului pieţei, şi cu banii obţinuţis-au constituit depozite bancare, urmând ca dobânzile (fructele) să fie valorificate conform sarcinii legatului,respectiv acordarea de burse studenţilor care îndeplinesc anumite condiţii.

Se poate observa astfel că există cazuri în care condiţiile de stabilire a sarcinilor pe care le-a avut în vederedispunătorul la momentul întocmirii testamentului să se schimbe. În măsura în care se poate realiza o înţelegereîntre gratificat şi cei interesaţi să revoce liberalitatea, se pot găsi soluţii pentru îndeplinirea sarcinii. În ipoteza încare există disensiuni între beneficiarul liberalităţii şi cei interesaţi în a revoca liberalitatea pentru neîndeplinireasarcinii, se poate ajunge la revocarea donaţiei.

Pentru a evita această ultimă situaţie, Noul Cod civil a preluat, din sistemul francez, instituţia revizuiriisarcinilor şi condiţiilor, la articolul 1006:

Art. 1006„Domeniul de aplicareDacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite acceptării liberalităţii,

îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesivde oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor”.

Sunt multe situaţii în care îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor devine dificilă sau chiar imposibilde îndeplinit/executat ori excesiv de oneroasă.

Exemple: o persoană a făcut un testament în favoarea bisericii, cu sarcina ca imobilul transmis să aibădestinaţia de casă parohială sau să fie folosit ca şcoală. Se poate întâmpla ca ulterior, localităţile respective să fiedepopulate sau ca parohia să fie mutată. În aceste cazuri nu are sens interpretarea mecanică a sarcinilor şicondiţiilor şi păstrarea destinaţiei iniţiale a imobilului, avându-se în vedere că nu mai pot fi folosite în scopul pentrucare au fost stipulate sarcinile sau condiţiile. Ele trebuie astfel adaptate. Sunt, de asemenea, situaţii în care seimpun modificări cantităţive ale sarcinilor; un exemplu în acest sens îl constituie o situaţie din Franţa, în care s-asolicitat revizuirea sarcinii de a acorda cinci burse studenţilor merituoşi. Din cauza devalorizării monetare, la unmoment dat sumele deveniseră mult prea mici. Sarcina a fost revizuită în sensul de a se acorda o singură bursă,în cuantum mai mare, pentru a-şi produce rolul economic şi social avut în vedere de către testator.

DonaţiaSediul materiei: Capitolul II „Donaţia”, Secţiunile 1-4, Art. 1011-1033

În materia donaţiei se observă menţinerea, prin reglementarea art. 1011 alin. 1, a caracterului solemn pentrudonaţia propriu-zisă – sub sancţiunea nulităţii absolute.

Art. 1011 alin. 2 tranşează problema donaţiilor indirecte sau deghizate şi a darurilor manuale. Donaţiile


deghizate nu au caracter solemn, fiind suficient să se respecte forma prevăzută de lege pentru actul public. Deasemenea, donaţiile indirecte nu sunt donaţii veritabile, trebuind să fie respectată forma actului prin care s-a făcutdonaţia.Un alt element de noutate este adus de alin. 3 al art. 1011, care reglementează în mod expres necesitatea estimăriiobiectului donaţiei, care trebuie identificat, prin enumerare şi evaluare, sub sancţiunea nulităţii absolute. Suntautori care susţin chiar şi în cadrul reglementării actuale sancţiunea nulităţii absolute a contractului de donaţie înlipsa statului estimativ. Dacă în corpul contractului de donaţie nu se precizează exact bunurile donate, acest lucrutrebuie făcut printr-un act separat.Noţiunea de obiect al darului manual a fost reglementată de Noul Cod civil ca fiind bunurile mobile corporale cuvaloare de până la 25 000 de lei (art. 1011 alin. 4). Această valoare poate fi indexată periodic prin hotărâre aGuvernului.

Art. 1011„Forma donaţiei(1) Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute.(2) Nu sunt supuse dispoziţiei alin. (1) donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale.(3) Bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate intr-un înscris, chiar sub

semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei.(4) Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25 000 de lei pot face obiectul unui dar manual, cu

excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit detradiţiunea bunului”.

Un alt aspect de noutate în materia reglementării donaţiilor îl reprezintă modificarea termenului de„reîntoarcere convenţională” a bunului către donator după decesul donatarului. Astfel, art. 1016 consacră nouaterminologie de „întoarcere convenţională”, ce înlocuieşte expresia de reîntoarcere convenţională.

Promisiunea de donaţieSediul materiei: Capitolul II „Donaţia”, Secţiunea 1 „Încheierea contractului”, art. 1014; Secţiunea a 4-a „Revocareadonaţiilor”, art. 1022

Este o instituţie nouă, reglementată de Noul Cod civil la art. 1014 şi 1022.Art. 1014„Promisiunea de donaţie(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, promisiunea de donaţie este supusă formei autentice.(2) În caz de neexecutare din partea promitentului, promisiunea de donaţie nu conferă beneficiarului decât

dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a făcut şi avantajele pe care le-a acordatterţilor în considerarea promisiunii”.

Art. 1022„Revocarea promisiunii de donaţie(1) Promisiunea de donaţie se revocă de drept dacă anterior executării sale se iveşte unul dintre cazurile

46


de revocare pentru ingratitudine prevăzute la art. 1.023.(2) De asemenea, promisiunea de donaţie se revocă de drept şi atunci când, anterior executării sale, situaţia

materială a promitentului s-a deteriorat intr-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv deoneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil”.

Promisiunea de donaţie trebuie încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Aceastăinstituţie nou creată are o fizionomie diferită faţă de alte promisiuni de a contracta, în acest caz fiind vorba de unantecontract care precede un contract cu titlu gratuit.

Pe cale de consecinţă, dacă promitentul nu îşi aduce la îndeplinire promisiunea, beneficiarul are doar dreptulla solicitarea de daune-interese pentru cheltuielile ocazionate şi avantajele pentru terţi acordate în luminapromisiunii (de exemplu, taxele notariale, onorariile avocaţilor, avansul plătit pentru încheierea unui contract devânzare şi pe care promitentul-cumpărător îl pierde ca urmare a neîncheierii contractului pentru că promitentul-cumpărător nu primeşte de la promitentul-donator restul de preţ).

Art. 1022 consacră revocarea promisiunii de donaţie, aceasta revocându-se de drept în caz de ingratitudine(art. 1022 alin. 1) şi în cazul în care promitentul a devenit insolvabil sau situaţia sa materială s-a deteriorat într-oasemenea măsură în care executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă.

Revocarea donaţiilor

Sediul materiei: Capitolul II „Donaţia”,Secţiunea a 3-a „Revocarea donaţiilor”, Art. 1020-1029Noul Cod civil aduce modificări în materia revocării pentru ingratitudine, cu privire la cauzele acesteia: se consacră

astfel revocarea donaţiei pentru atentarea la viaţa donatorului sau a unei alte persoane apropiate lui (art. 1023 lit. a).Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine se prescrie în termen de 1 an (art. 1024 alin. 1). Termenul

de prescripţie de un an curge de la data când donatorul a aflat de fapta de ingratitudine a donatarului. Şi moştenitoriidonatorului pot introduce acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii donatorului, dacă acesta adecedat fără să fi cunoscut cauza ingratitudinii (art. 1024 alin. 3).

Un alt element de noutate este introdus în art. 1024 alin. 2, care prevede că acţiunea în revocare pentruingratitudine poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Totuşi, dacă donatarul moare după introducereaacţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor.

Art. 1023„CazuriDonaţia se revocă pentru ingratitudine în următoarele cazuri:a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează

să atenteze, nu l-a înştiinţat;b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator;c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii

actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul donaţiei”.


Art. 1024„Cererea de revocare(1) Dreptul la acţiunea prin care se solicită revocarea pentru ingratitudine se prescrie în termen de un an

din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine.(2) Acţiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Dacă donatarul

moare după introducerea acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor.(3) Cererea de revocare nu poate fi introdusă de moştenitorii donatorului, cu excepţia cazului în care

donatorul a decedat în termenul prevăzut la alin. (1) fără să îl fi iertat pe donatar. De asemenea, moştenitorii potintroduce acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii donatorului, dacă acesta a decedat fără să ficunoscut cauza de revocare.

(4) Acţiunea pornită de donator poate fi continuată de moştenitorii acestuia”.În ceea ce priveşte reglementarea efectelor generale ale revocării donaţiilor (art. 1025), se consacră

principiul restituirii în natură a bunului donat sau, în măsura în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, donatarulva fi obligat să plătească valoarea bunului la momentul soluţionării cauzei (art. 1025 alin. 1). Astfel, din momentulsăvârşirii faptei de ingratitudine, donatarul trebuie considerat a fi de rea - credinţă. Cu toate acestea, acest principiunu este în totalitate profitabil pentru circuitul civil, donatarul urmând cel mai probabil a se dezinteresa de soartabunului în cadrul termenului de prescripţie de un an de la data săvârşirii faptei, aşa încât art. 1025 alin. 2 prevedecă, până la momentul introducerii acţiunii în revocarea donaţiei, donatarul va putea culege fructele bunului.

Art. 1025„Efectele generale ale revocării(1) În caz de revocare pentru ingratitudine, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă,

donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluţionării cauzei.(2) În urma revocării donaţiei pentru ingratitudine, donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care le-a

perceput începând cu data introducerii cererii de revocare a donaţiei”.

Donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea căsătoriei şi donaţiile între soţiSediul materiei: Capitolul II „Donaţia”, Secţiunea a 4-a „Donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea căsătoriei şi donaţiileîntre soţi”, Art. 1030-1033

Noul Cod civil aduce elemente de noutate şi în materia donaţiei între soţi, art. 1031 statuând principiulpotrivit căruia orice donaţie între soţi poate fi revocată pe timpul căsătoriei. Pe cale de consecinţă, după rămânereadefinitivă a hotărârii judecătoreşti de divorţ, donaţia nu mai poate fi revocată.

În prezent, se admite că donaţia poate fi revocată şi după desfacerea căsătoriei, până la decesul soţuluidonator. Se ridică astfel problema menţinerii unei stări de incertitudine cu privire la bunul donat, soţul donatarrămânând proprietarul bunului pe care ar trebui să îl administreze în mod corespunzător, chiar şi divorţat fiind.

Prin consacrarea legislativă a principiului revocării donaţiei numai în timpul căsătoriei se tranşează aceastăproblemă, această reglementare profitând siguranţei circuitului civil.

48


Art. 1031„Revocabilitatea donaţiei între soţiOrice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei”.

Rezerva succesoralăSediul materiei: Capitolul IV „Rezerva succesorală, cotitatea disponibilă şi reducţiunea liberalităţilor excesive”,Secţiunea 1 „Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă”, Art. 1086-1090

Noul Cod civil aduce un important element de noutate prin reglementarea instituţiei rezervei succesoraledupă un model clar - sistemul german. Astfel, art. 1088 consacră principiul potrivit căruia rezerva succesorală estede jumătate din cota succesorală.

Art. 1088„Întinderea rezervei succesoraleRezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în absenţaliberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal”.Se observă menţinerea aceloraşi categorii de moştenitori rezervatari.Art. 1087Moştenitorii rezervatari„Sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului”.

De asemenea, se păstrează cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor (art. 1090, alin. 1), daraceastă cotitate trebuie să respecte aceleaşi limite statuate şi în prezent de art. 939 C. civ., şi anume:

- limita fixă de ¼ din moştenire;- limita variabilă reprezentând cota descendentului care a primit cel mai puţin (de cele mai multe ori, partea

descendentului care a primit cel mai puţin reprezintă rezerva succesorală a acestuia).Astfel, trebuie văzut de la caz la caz cât anume din cotitatea disponibilă ordinară poate reveni soţului

supravieţuitor, legatar universal, cu respectarea celor două limite.Art. 1090„Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor(1) Liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu alţi

descendenţi decât cei comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici partea descendentului care a primitcel mai puţin.

(2) Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de diferenţa dintre cotitatea disponibilă stabilită potrivit art.1.089 şi cotitatea disponibilă specială, atunci această diferenţă revine descendenţilor.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când descendentul menţionat la alin. (1)a fost dezmoştenit direct, iar de această dezmoştenire ar beneficia soţul supravieţuitor”.

În privinţa calculului concret, se va proceda astfel:


50

a) În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu un descendent dintr-o căsătorie anterioară adefunctului şi soţul supravieţuitor a fost instituit legatar universal, rezerva soţului este de 1/8, rezerva copilului estede 3/8, iar cotitatea disponibilă ordinară este de 1/2. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor va fi de1/4 (se va raporta la limita fixă, adică aceea ca liberalitatea să nu depăşească 1/4 din moştenire). Diferenţa dintrecotitatea disponibilă ordinară şi cea specială este de 1/4 şi va reveni descendentului. Rezultă că, în final, soţulsupravieţuitor va primi 3/8 din moştenire, iar descendentul va primi 5/8 din moştenire.

b) În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu doi descendenţi ai defunctului, dintre care celpuţin unul provine dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, iar soţul supravieţuitor a fost instituit legatar universal,rezerva soţului este de 1/8, rezerva celor doi copii este de 3/8 (cate 3/16 fiecare), iar cotitatea disponibilă ordinarăeste de 1/2. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor va fi de 1/4 (se va raporta tot la limita fixă, adicăaceea ca liberalitatea să nu depăşească 1/4 din moştenire). Diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară şi ceaspecială este de 1/4 şi va reveni, în cote egale, celor doi descendenţi. Rezultă că, în final, soţul supravieţuitor vaprimi 3/8 din moştenire, iar descendenţii vor primi fiecare câte 5/16 din moştenire.

c) În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu trei descendenţi ai defunctului, dintre care celpuţin unul provine dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, iar soţul supravieţuitor a fost instituit legatar universal,rezerva soţului este de 1/8, rezerva celor trei copii este de 3/8 (câte 1/8 fiecare), iar cotitatea disponibilă ordinarăeste de 1/2. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor se va calcula după următoarea formulă:

S= 1/8+(1/2-1/8): 4=7/32.Practic, ca legatar, soţul supravieţuitor va primi 1/8 (adică atât cât este rezerva descendentului), la care se

adaugă ceea ce rămâne din cotitatea disponibilă ordinară de 1/2 după ce se scade aceasta parte care se cuvinesoţului supravieţuitor, pentru ca acesta din urmă să primească ceea ce deja a primit descendentul (adică rezervade 1/8), iar aceasta diferenţă se împarte la 4 (3 descendenţi şi soţul supravieţuitor). Aşadar, soţul supravieţuitorva primi 7/32 ca legatar, la fel ca şi descendenţii, care vor primi fiecare câte 7/32. Rezultă că, în final, soţulsupravieţuitor va primi 11/32 din moştenire (rezerva de 1/8 la care se adaugă cotitatea disponibilă specială de7/32), iar descendenţii vor primi fiecare câte 7/32 din moştenire.

În continuare se va aplica aceeaşi formulă, respectiv cotitatea disponibilă specială = partea descendentuluicare a primit mai puţin (parte care, de regulă, coincide cu rezerva descendentului) + cotitatea disponibilă ordinarăde 1/2 (partea descendentului care a primit mai puţin): la numărul total al descendenţilor la care se adaugă ounitate (soţul supravieţuitor). În acest mod, se creează condiţiile ca soţul supravieţuitor să nu primească în calitatede beneficiar al liberalităţii mai mult decât descendentul dintr-o căsătorie anterioară.

De exemplu, dacă soţul supravieţuitor gratificat vine în concurs cu patru descendenţi, dintre care cel puţinunul provine dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, cotitatea disponibilă specială a S = 3/32 + (1/2 – 3/32) : 5= 7/40. În final, S va primi 12/40 (1/8 + 7/40), adică 3/10, iar descendenţii vor primi câte 7/40 fiecare.


Bunurile

Prelegere susţinută de prof. univ. dr. GabrieBOROI

Acţiunea în revendicare- beneficiază, pentru prima dată, de o reglementare expresă, respectiv art. 563 NCC:„(1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine

fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.(2) Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune

altfel.(3) Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut.(4) Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare introdusă împotriva posesorului

este opozabilă şi celui care deţine bunul pentru posesor, putând fi executată direct împotriva acestuia. Hotărâreajudecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare împotriva celui care deţine lucrul pentru posesor nueste opozabilă posesorului, dacă acesta nu a fost introdus în cauză”.

Potrivit alineatului 1, soluţia legislativă este în sensul că acţiunea în revendicare poate fi exercitată nunumai împotriva posesorului, ci şi împotriva detentorului, problemă deja cristalizată în practica judiciară (înspecial în ipoteza în care, iniţial, între proprietarul - reclamant şi pârât au existat raporturi contractuale, iar ulterioracestea au încetat, astfel încât persoana care deţine bunul dobândeşte calitatea de detentor) – „Acţiunea înrevendicare urmăreşte bunul, iar nu persoana care îl deţine”.

Alineatul 2 consacră regula caracterului imprescriptibil al acţiunii în revendicare, atât mobiliare cât şiimobiliare.

Alineatul 3 reprezintă o dispoziţie de recunoaştere a protecţiei juridice a dreptului de proprietate dobânditîn mod legal şi nu reprezintă o consacrare a principiului Error communis facit jus.

Acest principiu este reglementat de art. 17 alineatul 2 din Titlul preliminar al Noului Cod Civil, care consacrăexcepţia de la regula potrivit căreia nimeni nu poate constitui sau transmite mai multe drepturi decât are el însuşi,şi anume: „când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumitdrept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî căactul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afarăde cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”.

Se observă că sfera de aplicabilitate a alineatului 2 este foarte restrânsă, fiind avută în vedere numaipersoana aflată în eroare.

Alineatul 4 reprezintă un element de reformă şi consacră caracterul opozabil al hotărârii judecătoreşti prin cares-a admis acţiunea în revendicare introdusă împotriva posesorului şi în ceea ce priveşte alte persoane care deţin bunul.

În situaţia terţilor dobânditori, textul de lege este indubitabil aplicabil în ceea ce priveşte pe dobânditorululterior obţinerii titlului executoriu (subdobânditorul).


52

Ce soluţie s-ar putea adopta însă în ipoteza în care terţul dobândeşte bunul anterior obţinerii titluluiexecutoriu?

Exemplu pus în discuţie de prof. Gabriel Boroi:Pârâtul posesor înstrăinează bunul unui terţ, fără a se proceda la predarea bunului, reclamantul-adevărat proprietarnu a cunoscut această împrejurare, iar în cadrul procesului nu s-a apelat la instituţia arătării titularului dreptului (art.64 cod procedură civilă); dacă s-ar fi recurs la aplicarea art. 64 cod procedură civilă, efectul opozabilităţii hotărâriijudecătoreşti era condiţionat de efectele procesuale prevăzute de lege în cazul aplicării instituţiei arătării titularuluidreptului.

Opinia 1: litigiul trebuia notat în cartea funciară, pentru efectul de opozabilitate a acestei înscrieri;Opinia 2: reclamantul este obligat să indice persoanele care au calitate procesuală pasivă, astfel că ar trebui

chemat în judecată dobânditorul ulterior, iar nu înstrăinătorul bunului;Opinia 3: pretinsul proprietar (reclamantul) este protejat împotriva oricărei persoane şi ar putea invoca titlul

executoriu – hotărâre opozabilă şi executorie - şi împotriva dobânditorului ulterior;Opinia 4: proiectul codului de procedură civilă reglementează în materia supusă discuţiei numai ipoteza

înstrăinării în timpul procesului, astfel că, interpretând per a contrario, rezultă că nu se poate recunoaşte caracterulopozabil al hotărârii judecătoreşti pentru dobânditorii anteriori;

Opinia 5: se poate vorbi de o lipsă de interes a discuţiei, întrucât înstrăinarea imobilelor presupune încheiereaactului juridic în formă ad validitatem, iar procedura notarială se încheie întotdeauna cu trimiterea actelor în vedereaînscrierii în cartea funciară.

Opinia prof. Gabriel Boroi: Este evident că, în continuare, opozabilitatea hotărârii judecătoreşti în materiaacţiunilor reale imobiliare trebuie să fie analizată în contextul notării litigiului în cartea funciară, întrucât art. 563 nuse poate aplica făcând abstracţie de prevederile Legii 7/1996.

Cât despre calitatea procesuală pasivă a înstrăinătorului, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 563 alineat1 NCC, şi acesta poate fi chemat în judecată, deoarece, după înstrăinare, are calitatea de detentor; desigur că arecalitate procesuală pasivă şi dobânditorul, care exercită o posesie corpore alieno, în acest caz al nepredării bunului.

Cu referire la dispoziţiile proiectului codului de procedură civilă, trebuie avut în vedere că acesta va fi onormă cu caracter general, iar codul civil va avea caracterul de lege specială, astfel că nu se poate spune că, încazul unui conflict de norme, va prevala codul de procedură civilă.

Pentru rezolvarea aspectelor controversate, prof. Gabriel Boroi a propus analizarea următoarelor ipoteze:I. dobânditorul anterior procedase la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară la data

introducerii acţiunii în revendicareÎn această situaţie, reclamantul putea şi trebuia să cunoască faptul că bunul a fost înstrăinat, astfel că nu

se poate face aplicarea alineatului 4 al art. 563 NCC;II. dobânditorul anterior nu procedase la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară la data

introducerii acţiunii în revendicare1. dacă reclamantul a notat litigiul în cartea funciară, din acel moment acţiunea în revendicare devine

opozabilă terţilor, care ar fi putut interveni în proces, astfel că există suficiente premise pentru aplicarea alineatului 4;2. dacă reclamantul nu a notat litigiul în cartea funciară, nu se poate aplica alineatul 4, pentru că nu


se poate prevala de caracterul opozabil al demersului său, nefiind îndeplinite cerinţele Legii 7/1996.

Art. 565 - „În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasulde carte funciară”.

Textul instituie o restricţie în materie de probaţiune, însă, până la finalizarea lucrărilor de carte funciară,trebuie permisă dovada dreptului de proprietate şi prin alte mijloace de probă.

Efectele admiterii acţiunii în revendicareArt. 566„(1) Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost

înstrăinat. În aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toatecazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.

(2) Posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produsede bun până la înapoierea acestuia către proprietar.

(3) Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut.(4) Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel.(5) De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru

producerea şi culegerea fructelor sau a productelor.(6) Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru

producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţieîndestulătoare.

(7) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer sau când intrarea înstăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când produsele sunt bunuri perisabile ori suntsupuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor.

(8) Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptuare. Posesorul are dreptul de a-şi însuşi lucrărileefectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează.

(9) Dispoziţiile alin. (3), (4) şi (8) se aplică numai în acele situaţii în care cheltuielile nu se concretizează într-o lucrare nouă, caz în care sunt incidente dispoziţiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale”.

Soluţia legislativă preia soluţia jurisprudenţială mai veche, potrivit căreia admiterea acţiunii în revendicaregenera obligarea pârâtului la restituirea bunului sau a contravalorii acestuia.

În plan practic, reglementarea reprezintă un progres şi se înscrie în spiritul jurisprudenţei CEDO, care permiteinstituirea obligaţiei alternative de restituire a unui bun sau plata contravalorii; se evită astfel al doilea proces în cazulîn care se constată ca nu mai există bunul. În continuare trebuie să prevaleze restituirea bunului, însă prevedereaalternativei conduce la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care opreşte un al doilea proces.

Este necesară lămurirea împrejurării dacă, pentru obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, trebuie careclamantul să transforme acţiunea în revendicare în acţiune personală.

Opinia 1: Nu este necesară o asemenea transformare, obligarea pârâtului la despăgubiri fiind consecinţa directăa admiterii acţiunii în revendicare, în lumina art. 566 NCC; în caz contrar, dispoziţia legală ar rămâne fără efect;


54

Opinia 2: Nu este nevoie de transformarea acţiunii în revendicare, pentru că Noul Cod Civil reglementeazăexpres efectele admiterii acţiunii;

Opinia 3: Instanţa este ţinută de cadrul procesual, potrivit principiului disponibilităţii, iar în ipoteza în carereclamantul nu solicită decât restituirea bunului, procesul este foarte dificil de administrat; în special cu privire laevaluarea bunului, se pune problema stabilirii părţii obligate la plata onorariului expertizei de evaluare.

Opinia prof. Gabriel Boroi: Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, instanţa poate decide directobligarea pârâtului la plata despăgubirilor; acordarea despăgubirilor reprezintă un efect legal, în temeiul art. 566alineat 1 NCC. Or, noile norme trebuie să producă efecte noi; cu alte cuvinte, în lumina regulilor generale deinterpretare, art. 566 alineat 1 trebuie interpretat în sensul în care acesta are un efect juridic, iar nu în sensul încare nu produce niciunul.

Cât despre dificultăţile eventuale în cadrul unui proces, trebuie menţionat că soluţia nu poate fi stabilită înfuncţie de atitudinea procesuală a părţilor (în situaţia în care reclamantul solicită exclusiv predarea bunului, sau încare pârâtul solicită obligarea sa la despăgubiri, dorind să păstreze bunul).

De asemenea, nu este întotdeauna necesară administrarea probei cu expertiză pentru evaluarea bunului:valoarea bunului, indicată de reclamant în cererea de chemare în judecată, în măsura în care nu este contestată, vareprezenta contravaloarea bunului, ceea ce face inutil a administra proba cu expertiză. Reclamantul nu va puteainvoca împrejurarea că a declarat o valoare mai mică a bunului pentru a achita o taxă judiciară de timbru redusă.

Ipotezele alineatului 1:I. pârâtul va fi obligat la plata despăgubirilor dacă bunul a pierit din culpa saDupă cum se observă, legea nu reglementează situaţia în care bunul a pierit din culpa unui terţ.

În ipoteza în care pârâtul a încasat despăgubiri (de exemplu, de la o societate de asigurări), acesta trebuie să lerestituie, pentru că acestea constituie o plată nedatorată.

Cu referire la terţul culpabil, reclamantul din acţiunea în revendicare are interes să îl cheme în judecată,pentru rezolvarea integrală a litigiului.

Mijlocul procesual eficient este acela al formulării, de către reclamant, a unei cereri de chemare în garanţiea terţului culpabil, pentru ca, în ipoteza în care se va respinge acţiunea în revendicare, să se dea curs dreptuluide regres împotriva terţului.

În situaţia în care bunul piere ulterior admiterii acţiunii în revendicare, soluţia legislativă este aceeaşi cusoluţia actuală, în sensul că reclamantul trebuie să obţină un nou titlu executoriu, fie prin utilizarea căii de atacextraordinare a revizuirii, fie prin aplicarea dispoziţiilor art. 574 cod procedură civilă, care permit instanţei deexecutare să stabilească suma cu titlu de echivalent al valorii lucrului, în cazul imposibilităţii de predare a acestuia.

II. pârâtul va fi obligat la plata despăgubirilor dacă bunul a fost înstrăinatAceastă ipoteză trebuie analizată în corelaţie cu art. 563 alineat 4 NCC, aspect care a fost deja pus în

discuţie.

La alineatul 1, ultima teză, se precizează că despăgubirile trebuie calculate în raport cu „momentul restituirii”,care este momentul executării.


Alineatul 6 instituie în mod expres dreptul de retenţie al pârâtului asupra produselor până la restituireacheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora.

Pentru valorificarea dreptului de retenţie, din punct de vedere procesual, este necesar ca pârâtul săformuleze cerere reconvenţională.

Alineatul 9 este important întrucât introduce o noţiune juridică nouă, aceea a lucrărilor noi.Trebuie semnalat un aspect de jurisprudenţă neunitară, referitor la distincţia dintre acţiunea în revendicare

şi acţiunea în evacuare, cu atât mai mult cu cât noua reglementare a lărgit sfera efectelor admiterii acţiunii înrevendicare.

Problema nu apare atunci când este vorba de acţiunea în evacuare întemeiată pe un raport locativ, ci numaiîn privinţa acţiunii în evacuare lato sensu.

Opinia 1: acţiunea în evacuare ar trebui limitată exclusiv la situaţia în care există un raport locativ;Opinia 2: acţiunea în evacuare trebuie permisă şi în situaţia persoanelor tolerate, obligarea reclamantului

de a recurge numai la acţiunea în revendicare pentru apărarea dreptului său de proprietate constituind o sarcinăexcesivă;

Opinia 3: trebuie păstrată distincţia care se face în prezent, în sensul că acţiunea în revendicare va fi utilizatăatunci când pârâtul contestă titlul reclamantului, iar în caz contrar, reclamantul poate să se prevaleze de acţiuneaîn evacuare, care reprezintă o procedură mai rapidă şi mai simplă;

Opinia 4: acţiunea în revendicare este necesară numai atunci când posesia pârâtului este apărată juridic,iar în situaţia în care posesia nu îndeplineşte condiţiile legii, este suficient să se recurgă la acţiunea în evacuare.

Opinia prof. Gabriel Boroi: Este inexactă calificarea acţiunii în funcţie de atitudinea procesuală a pârâtului(după cum acesta contestă sau nu titlul reclamantului-proprietar) sau după cum şi pârâtul se prevalează de un titlu.

Sfera acţiunii în evacuare ar trebui restrânsă, în lumina noii reglementări, însă nu poate fi limitată la situaţiaîn care există un raport locativ, ci trebuie avută în vedere şi situaţia în care o persoană ocupă în mod samavolnicimobilul.

Acţiunea în revendicare mobiliarăArt. 937 NCC

Alineatul 1: „persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cutitlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”.

Reglementează soluţia stabilită în practica judiciară, în sensul că persoana care se prevalează de acest modde dobândire a dreptului de proprietate trebuie să probeze condiţiile bunei-credinţe şi ale existenţei unui acttranslativ de proprietate cu titlu oneros.

Alineatul 2: „bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiuneaeste intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de trei ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânireamaterială a bunului”.

Este clarificată natura juridică a termenului de trei ani, în sensul că acesta este un termen de decădere.


56

Modalităţi juridice ale dreptului de proprietate

Proprietatea comună- Art. 631 şi următoarele

Ca aspect general, dispar din terminologia juridică noţiunea de „indiviziune” şi derivatele ei (cotă indiviză,coindivizari, indiviziune succesorală).

Se păstrează toate formele de proprietate comună.

Articolul 634, alineatul 2 prezintă deosebit interes în situaţia coachiziţiei.Teza I instituie prezumţia egalităţii cotelor-părţi, până la proba contrară.Teza a II-a introduce o restricţie, în sensul că, în situaţia în care bunul a fost dobândit prin act juridic, proba

contrară nu poate fi făcută decât prin înscris.Această reglementare restrictivă este aplicabilă doar în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, nu şi în

cazul devălmăşiei.Articolul 637, referitor la regimul fructelor, prevede că acestea se cuvin tuturor coproprietarilor, proporţional

cu cota lor parte din drept, fără a mai exista distincţia între fructele civile, pe de o parte, şi fructele industriale saunaturale, pe de altă parte.

Articolul 638, alineatul 1 reglementează situaţia suportării cheltuielilor efectuate de un singur coproprietarcu producerea fructelor, în sensul că regresul împotriva celorlalţi coproprietari este divizibil, în proporţie cu cotelelor părţi, iar nu solidar.

Articolul 638, alineatul 2: „Fructele naturale sau fructele industriale ale bunului comun însuşite de uncoproprietar fac parte din masa partajabilă cât timp ele nu au fost consumate ori înstrăinate sau nu au pierit şi potfi identificate distinct. În caz contrar, coproprietarul interesat are dreptul la despăgubiri, cu excepţiacazului în carefructele au pierit în mod fortuit. Dreptul la acţiunea în despăgubiri este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun”.

Este rezolvată astfel o problemă controversată în practica judiciară, în sensul că despăgubirea pentrufructele naturale sau industriale se realizează pe calea unei acţiuni patrimoniale prescriptibile, fără a mai putea fiasociată cu caracterul imprescriptibil al partajului, aşa cum se susţinea în unele opinii, în reglementarea actuală.

Alineatul 3, referitor la fructele civile, nu aduce elemente de noutate.O soluţie constantă în practica judiciară primeşte consacrare legislativă prin art. 639 teza a II-a NCC, şi

anume partajul judiciar al folosinţei.Modificări semnificative trebuie semnalate în ceea ce priveşte „regula unanimităţii” care, în prezent,

guvernează problema actelor încheiate de coproprietari:1. pentru actele de conservare, articolul 640 NCC păstrează soluţia actuală, în sensul că acestea, având

întotdeauna caracter util, pot fi făcute de oricare dintre coproprietari;2. pentru actele de administrare, articolul 641 alineatul 1 NCC instituie regula majorităţii cotelor-părţi (iar

nu a coproprietarilor); sunt menţionate ca fiind acte de administrare, cu titlu exemplificativ, încheierea saudenunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare.

În reglementarea actuală, dacă nu este respectată regula unanimităţii la încheierea actelor de administrare,


se admite că actul poate fi păstrat, dacă se dovedeşte caracterul util al acestuia, în temeiul gestiunii intereseloraltei persoane.

În condiţiile noii reglementări se mai poate menţine o soluţie similară (de exemplu, în cazul în care un spaţiucomun este închiriat de unii dintre coproprietari)?

Opinia 1: Tăcerea celorlalţi coproprietari poate valora ratificare şi ar trebui dovedită condiţia interesuluipentru desfiinţarea actului al coproprietarilor care nu şi-au exprimat acordul;

Opinia 2: Dacă actul este profitabil, ar putea fi menţinut, mai ales că regula majorităţii semnifică intenţialegiuitorului de a proteja interesele coproprietarilor care urmăresc încheierea unor acte de administrare, în condiţiileîn care alţi coproprietari nu îşi exprimă acordul;

Opinia prof. Gabriel Boroi: Soluţia trebuie să aibă în vedere nu numai art. 641 alineat 1, ci şi art. 641alineat 3 NCC, care prevede că, în situaţia încheierii actelor administrative indispensabile menţinerii utilităţii sauvalorii bunului, coproprietarul sau coproprietarii interesaţi pot cere instanţei să suplinească acordul coproprietaruluiaflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv.

Prin urmare, pentru celelalte tipuri de acte de administrare, coproprietarul interesat nu are obligaţia de a seadresa instanţei, urmând ca, după verificarea condiţiei majorităţii, să se păstreze soluţia deja conturată în practică,în sensul că actul va fi menţinut dacă este util.

Extinderea soluţiei de la alineatul 3 şi în cazurile prevăzute de alineatul 1 al articolului 641 apare ca fiind ointerpretare excesivă.

Alineatul 2 introduce o măsură de protecţie a coproprietarului care nu deţine majoritatea cotelor-părţi, însensul că, pentru actele de administrare care limitează în mod substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosibunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa partesau la cheltuielile suportate de către ceilalţi coproprietari, este necesar acordul său.

3. pentru actele de dispoziţie, articolul 641 alineatul 4 NCC păstrează regula unanimităţii din actualareglementare; se prevede expres că este considerat act de dispoziţie orice act juridic cu titlu gratuit (liberalităţile,precum şi actele dezinteresate).

Articolul 642 alineatul 1 - Un element de noutate îl reprezintă sancţiunea care intervine în cazulnerespectării regulilor mai sus enunţate, şi anume inopozabilitatea actului faţă de coproprietarul care nu a consimţit,în mod expres sau tacit (acest din urmă fapt trebuie să rezulte din împrejurări neîndoielnice), la încheierea actului.Soluţia este semnificativ diferită faţă de reglementarea actuală, care prevede nulitatea relativă ca sancţiune înacest caz.

Articolul 642 alineatul 2 : „Coproprietarului vătămat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de partaj, să exerciteacţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului. În acestcaz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul,în sarcina celor care au participat la încheierea actului”.

Nu mai interesează soarta partajului, motivaţia fiind aceea că, în Noul Cod Civil, partajul nu mai are efectdeclarativ, ci efect constitutiv.


58

O dispoziţie nouă şi extrem de utilă pentru exercitarea acţiunilor în justiţie o reprezintă articolul 643 NCC:„(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune

privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.(2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile

judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.(3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată

introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în Codulde procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane“.

Potrivit alineatului 1, coproprietarul poate sta singur în justiţie, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare,concluzie care a fost, în mod evident, determinată de jurisprudenţa CEDO.

Foarte importante sunt şi alineatele următoare, care se referă la efectele hotărârii judecătoreşti faţă deceilalţi coproprietari şi la câteva aspecte procesuale.

Apar însă câteva probleme care trebuie aduse în discuţie: chemarea în judecată a altor persoane (art. 57din actualul cod de procedură civilă) formulată de pârât este supusă unui termen (odată cu întâmpinarea sau,atunci când aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare); în acest sens, trebuie analizatăsituaţia în care pârâtul nu este în măsură să cunoască pe ceilalţi coproprietari până la acest moment procesual.

De asemenea, în cazul introducerii succesive a mai multor acţiuni în revendicare de câte unul dintrecoproprietari, dat fiind caracterul inopozabil al hotărârii de respingere a acţiunii pentru ceilalţi coproprietari, nupoate exista autoritatea de lucru judecat, iar pârâtul poate pierde oricare dintre acţiunile în revendicare îndreptateîmpotriva sa.

Opinia 1: Ar trebui să se prevadă un alt termen pentru introducerea cererii de chemare în judecată a altorpersoane;

Opinia 2: Soluţia legislativă este surprinzătoare în cazul hotărârilor judecătoreşti succesive, prin transpunereaîn mod nenuanţat a hotărârii CEDO Lupaş c. România; dacă, de exemplu, există cinci coproprietari care exercită,pe rând, acţiunea în revendicare şi doar cea din urmă cerere este admisă, coproprietarii se vor prevala faţă de terţinumai de hotărârea favorabilă, iar pârâtul (acelaşi în cele cinci procese) pierde, deşi a câştigat în primele patruproceduri.

Opinia prof. Gabriel Boroi: Era oportun să nu se renunţe la regula unanimităţii în cazul exercitării acţiuniiîn revendicare, admiţându-se derogări pentru imposibilitatea reală de respectare a acestei reguli, determinate decircumstanţele concrete ale speţei.

De asemenea, era util a se păstra şi caracterul opozabil al hotărârii judecătoreşti, pentru ca aceasta să aibăputere de lucru judecat.

Rămâne de văzut în ce măsură aceste dispoziţii se vor corela cu dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă.Trebuie remarcate dispoziţiile tranzitorii relative la aceste dispoziţii, prevăzute de art. 63 din Legea nr.

71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:„Dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi (2) din Codul civil se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească

nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică şi însituaţiile în care pricina nu a fost soluţionată în primă instanţă până la data intrării în vigoare a Codului civil”.


Coproprietatea forţată- Art. 646 şi următoareleÎn linii mari, se păstrează concepţia legislativă actuală.

Articolul 650, alineatul 1 reglementează atribuirea în folosinţă exclusivă a spaţiilor comune şi foloseştenoţiunea de „lezare” a dreptului celorlalţi coproprietari, care este generală şi a cărei sferă va reprezenta o chestiunede apreciere pentru instanţele judecătoreşti.

Alineatul 2 precizează că decizia de atribuire trebuie adoptată cu o majoritate de 2/3 din numărulcoproprietarilor şi al cotelor-părţi.

Articolul 652 se referă la stabilirea cotelor-părţi: „În lipsa unei stipulaţii contrare existente în titlurile deproprietate, cotele-părţi se stabilesc prin raportarea suprafeţei utile a fiecărui spaţiu locativ la totalul suprafeţeiutile a spaţiilor locative din clădire”.

Se rezolvă o problemă practică, apărută în special în activitatea notarială, pentru situaţia părţilor comuneale unor imobile vechi, care nu erau menţionate în titlul de proprietate (de exemplu, podul imobilului).

În Noul Cod civil, dacă nu există titlu, suprafaţa se va împărţi la numărul de coproprietari, pentru determinareacotelor-părţi urmând a se folosi regula instituită de art. 652.

Articolul 658 - încetarea destinaţiei de folosinţă comună, pentru clădirile cu mai multe etaje sauapartamente, se poate hotărî motivat, cu o majoritate de 2/3 din numărul proprietarilor.

Textul se aplică numai în cazul spaţiilor care, prin natura lor, sunt susceptibile de a-şi pierde destinaţia defolosinţă comună (podul); sunt spatii pentru care nu se poate înceta coproprietatea (scara).

Devin aplicabile regulile prevăzute pentru coproprietatea obişnuită şi temporară, cu regimul juridic aferent.Actele juridice de dispoziţie (înstrăinarea sau ipotecarea) se pot realiza dacă există o majoritate de 2/3 din

numărul coproprietarilor.Opinia 1: trebuie remarcat că, în cazul atribuirii în folosinţă a spaţiilor comune, condiţiile de vot sunt mai

puternice, fiind necesară majoritatea de 2/3 din numărul coproprietarilor şi al cotelor - părţi , iar în cazul încheieriiactelor de dispoziţie privind spaţiile comune, care au consecinţe mai importante asupra dreptului de coproprietate,decizia se ia numai cu majoritatea de 2/3 din numărul proprietarilor.

Proprietatea în devălmăşie- Art. 667-668

Această formă de proprietate comună îşi poate avea temeiul nu numai în lege, ci şi într-un act juridic, ceeace rezolvă anumite probleme ivite în practica judiciară.

Astfel, în cadrul procedurii de partaj între concubini nu puteau fi aplicate dispoziţiile privind proprietatea îndevălmăşie, ci regulile proprietăţii comune pe cote-părţi, pentru fiecare bun, fiind necesar, de fiecare dată, să sefacă dovada coachiziţiei.

Practica a evoluat în sensul instituirii prezumţiei că partenerii au înţeles să achiziţioneze în coproprietate.În Noul Cod Civil, concubinii pot conveni ca bunurile dobândite să fie supuse regimului juridic al proprietăţii îndevălmăşie.

Opinia 1: instituirea devălmăşiei prin act juridic permite fraudarea intereselor creditorilor, pentru că nu


60

cunoaşte cota exactă de contribuţie la dobândirea bunului.Opinia prof. Gabriel Boroi: art. 668 alin. 2 NCC trimite la regimul comunităţii legale, ceea ce înseamnă că

toţi creditorii coproprietarilor devălmaşi prin act juridic pot pretinde să fie îndeplinite condiţiile de opozabilitate aleacelui act juridic; textul este o dispoziţie de favoare între codevălmaşi, iar nu faţă de terţi.

Partajul- Art. 669 şi următoarele

Articolul 680:„(1) Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au

fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului,în cazul împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

(2) În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formăautentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară”.

Partajul are efect constitutiv, iar nu declarativ, ca în reglementarea actuală.Articolul 681 se referă la opozabilitatea actelor juridice încheiate de un coproprietar cu privire la bunul

comun, în sensul că rămân valabile şi sunt opozabile celui căruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului.Trebuie să se verifice însă dacă, la momentul încheierii, actul îndeplinea condiţiile legale, prin raportare la

dispoziţiile privind coproprietatea.Problemă pusă în discuţie - interpretarea articolului 673:„Instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel mult un an, pentru

a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlăturatînainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, va reveni asupra măsurii”- suspendareapronunţării partajului nu se poate dispune din oficiu, ci numai la cererea unuia dintre coproprietari.

Dispoziţia este nouă şi poate genera dificultăţi în aplicare, mai ales că există situaţii practice faţă de carese întrevede solicitarea părţilor de a se prevala de această soluţie.

Exemplu: În ipoteza partajului unui imobil cu destinaţie de locuinţă, coproprietarul căruia i se atribuie bunulnu are posibilitatea de a plăti contravaloarea cotei-părţi a celorlalţi coproprietari sau scoaterea la vânzare a bunuluinu satisface nevoile patrimoniale ale părţilor.

Opinia 1: sintagma “suspendarea pronunţării” semnifică faptul că procesul se va desfăşura până în etapaînchiderii dezbaterilor şi înainte de pronunţarea hotărârii finale de partaj se va putea dispune suspendarea;

Opinia 2: instituţia este echivocă şi era mai util a se dispune că se poate face aplicarea termenului de graţie,la cererea părţii interesate;

Opinia 3: textul nu are în vedere că prejudiciul părţii nu poate fi apreciat mai înainte de pronunţarea soluţieiasupra partajului;

Opinia 4: suspendarea pronunţării partajului nu se referă neapărat la momentul pronunţării sentinţei, astfelcă această soluţie poate fi dispusă şi în cursul procesului, fiind mai mult un caz de suspendare a judecăţii;

Opinia 5: este un incident procedural care se soluţionează prin încheiere şi care trebuie soluţionat până laînchiderea dezbaterilor.

Problema nu a primit o rezolvare, participanţii constatând că formularea dispoziţiei este inexactă.


Proprietatea periodică- Art. 687 şi următoarele

Reglementarea instituţiei a fost generată de o necesitate practică, în România existând litigii privind acesttip de proprietate, născute ca urmare a unui program al Loteriei Române.

În litigiile deja născute, în lipsa unor dispoziţii exprese, s-a făcut aplicarea regulilor privind proprietateacomună pe cote-părţi, afectată de un partaj de folosinţă, însă criteriul constituindu-l unitatea de timp.

Este de reţinut art. 691, referitor la obligarea proprietarilor la despăgubiri, pentru nerespectarea obligaţiilor,precum şi la sancţiunea excluderii:

„(1) Nerespectarea obligaţiilor prevăzute în prezentul capitol atrage plata de despăgubiri.(2) În cazul în care unul dintre coproprietari tulbură în mod grav exercitarea proprietăţii periodice, acesta va

putea fi exclus, prin hotărâre judecătorească, la cererea coproprietarului vătămat.(3) Excluderea va putea fi dispusă numai dacă unul dintre ceilalţi coproprietari sau un terţ cumpără cota-parte

a celui exclus.(4) În acest scop, se va pronunţa, mai întâi, o încheiere de admitere în principiu a cererii de excludere, prin

care se va stabili că sunt îndeplinite condiţiile excluderii, încheiere care va putea fi atacată cu recurs pe caleseparată.

(5) După rămânerea definitivă a încheierii de admitere în principiu, în absenţa înţelegerii părţilor, se va stabilipreţul vânzării silite pe bază de expertiză. După consemnarea preţului la instituţia de credit stabilită de instanţă,se va pronunţa hotărârea care va ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.

(6) După rămânerea definitivă a acestei hotărâri, dobânditorul îşi va putea înscrie dreptul în cartea funciară,iar transmiţătorul va putea să ridice suma consemnată la instituţia de credit stabilită de instanţă”.

Dezmembrămintele dreptului de proprietateTitlul III, articolul 693 şi următoarele

Dreptul de superficieEste pentru prima oară reglementat.Articolul 694 - spre deosebire de interpretarea actuală, potrivit căreia dreptul de superficie durează cât

timp dăinuie construcţia, durata dreptului de superficie în Noul Cod Civil este de maxim 99 ani, acesta putând fireînnoit, fapt care presupune consimţământul proprietarului terenului.

Celelalte dispoziţii consacră soluţiile actuale.De remarcat articolul 696:„(1) Acţiunea confesorie de superficie poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică

exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului terenului.(2) Dreptul la acţiune este imprescriptibil”.

Dreptul de uzufructArticolul 705 trimite la dispoziţiile art. 696 alineatul 2 NCC, ceea ce înseamnă că acţiunea confesorie poate


62

fi exercitată nu numai împotriva nudului proprietar, ci şi împotriva unui terţ, iar acţiunea negatorie poate fi exercitatănu numai de nudul proprietar, ci şi de orice persoană interesata.

Cu excepţia acţiunii confesorie de superficie, acţiunile confesorii întemeiate pe celelalte dezmembrăminteale dreptului de proprietate sunt supuse prescripţiei, potrivit termenelor prevăzute de lege.

Un element de noutate îl reprezintă reglementarea cesiunii dreptului de uzufruct, potrivit articolului 714NCC (Codul Civil în vigoare nu permite decât transmiterea beneficiului/emolumentului uzufructului).

În viitor se poate înstrăina chiar dreptul de uzufruct, fără să mai fie necesar acordul nudului proprietar(aceeaşi soluţie este adoptată şi în privinţa dreptului de uz şi abitaţie).

Uzufructuarul rămâne dator exclusiv faţă de nudul proprietar numai pentru obligaţiile născute înainte decesiune. Până la notificarea cesiunii, uzufructuarul şi cesionarul răspund solidar pentru îndeplinirea tuturorobligaţiilor faţă de nudul proprietar.

După notificarea cesiunii, cesionarul este dator faţă de nudul proprietar pentru toate obligaţiile născute dupănotificarea cesiunii. În acest caz, uzufructuarului i se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile legale din materiafidejusiunii.

Se instituie astfel un caz de fidejusiune născută direct din efectul legii, fără să mai fie necesară încheiereaunei convenţii.

Dreptul de servituteÎn ceea ce priveşte dobândirea dreptului de servitute, dacă în reglementarea actuală, numai servituţile

continue şi aparente pot fi dobândite prin uzucapiunea de 30 ani, în Noul Cod Civil, potrivit articolului 763, prinuzucapiune tabulară poate fi dobândită orice servitute, iar prin uzucapiunea extratabulară pot fi dobândite numaiservituţile pozitive.

Definiţia legală a servituţii pozitive este dată de art. 762 alineatul 2 NCC: „servituţile pozitive sunt acelea princare proprietarul fondului dominant exercită o parte din prerogativele dreptului de proprietate asupra fonduluiaservit, cum ar fi servitutea de trecere”.

Trebuie remarcată o inadvertenţă în această reglementare, şi anume referirea la servitutea de trecere, încondiţiile în care în Noul Cod Civil nu mai există această servitute, ci este reglementată ca limită legală înexercitarea dreptului de proprietate, sub denumirea de „drept de trecere”.


Teoria generală a contractului


Este de subliniat o soluţie legislativă fundamental diferită de cea actuală pentru interpretarea contractelornenumite, consacrată prin articolul 1168, şi anume aceea că se aplică dispoziţiile prezentului capitol, care secompletează cu regulile speciale prevăzute pentru contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Textul reprezintă o derogare de la principiul interzicerii aplicării legii speciale prin analogie (art. 10 din Titlulpreliminar).

Condiţii de valabilitate ale contractuluia) Capacitatea de a contracta - nu sunt modificări sub acest aspectb) Consimţământul

Articolul 1182:„(2) Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă

lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei altepersoane.

(3) În condiţiile prevăzute la alin. (2), dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare oripersoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea oricăreiadintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor”.

Aşadar, în lipsa acordului părţilor, instanţa se va substitui intenţiei acestora cu privire la elementele secundareale contractului.

Articolul 1186 se referă la momentul şi locul încheierii contractului, aspect care prezintă un interes deosebitpentru activitatea comercială.

Potrivit articolelor 1191, 1993, oferta de a contracta poate fi revocată doar dacă este fără termen deacceptare. Când autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen, oferta este irevocabilă.

Revocarea ofertei determină numai dreptul la despăgubiri, destinatarul ofertei neavând posibilitatea de asolicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc contractului.

Viciile de consimţământ

EroareaArticolul 1207 reglementează eroarea esenţială, ca viciu de consimţământ, care include noţiunile de eroare

obstacol şi eroare gravă din actuala reglementare, sancţiunea fiind aceea a nulităţii relative.Din interpretarea articolelor 1207 alineatul 3 şi 1208 alineatul 2 rezultă că şi eroarea de drept poate

constitui viciu de consimţământ, sub condiţia ca dispoziţia legală să nu fie previzibilă şi accesibilă.Aprecierea acestor criterii se face prin raportare la jurisprudenţa CEDO.


64

Eroarea asumată (indiferentă) nu poate determina anularea actului juridic (articolul 1209).Articolul 1213 introduce o instituţie nouă, adaptarea contractului:„(1) Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte

declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită săinvoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte.

(2) În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitateaa înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 lunide la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare căeste de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată îneroare.

(3) Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul prevăzut la alin. (2) saucontractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea prevăzută la alin. (2) este consideratălipsită de efecte”.

DolulSe constată o îndepărtare de la concepţia din dreptul roman, preluată în reglementarea actuală, deoarece

articolul 1214 alineatul 2 prevede că partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anulareacontractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.

LeziuneaExistă modificări semnificative cu privire la această instituţie juridică.Articolul 1221 alineatul 1 reglementează primul caz de leziune, aplicabil persoanelor majore, în privinţa

tuturor actelor juridice: atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsade cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoareconsiderabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.

Alineatul 2 indică un criteriu de apreciere a leziunii, respectiv natura şi scopul contractului.Alineatul 3 reglementează al II-lea caz, aplicabil persoanelor minore, în privinţa actelor pentru care nu este

necesară capacitatea deplină de exerciţiu, cum sunt actele de administrare, actele de dispoziţie fără încuviinţareprealabilă: atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea lui patrimonială, la avantajelepe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.

Articolul 1222 stabileşte sancţiunea care intervine în caz de leziune, în sensul că partea poate cere, laalegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fiîndreptăţită.

Pentru primul caz de leziune (în privinţa persoanelor majore), acţiunea în anulare este admisibilă numaidacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţiapromisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare.

Alineatul 3 dispune că, în toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, înmod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii. Dispoziţiile art. 1213privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.


În situaţia în care se exercită exclusiv acţiunea în anulare şi nu sunt îndeplinite condiţiile pentru anulareaactului, iar cealaltă parte nu oferă adaptarea contractului, se pune întrebarea dacă instanţa poate menţinecontractul, reducând prestaţia, sau respinge cererea reclamantului.

Opinia 1: dacă partea solicită anularea contractului (cea mai gravă sancţiune în materie), principiuldisponibilităţii nu trebuie să fie interpretat în sens restrictiv, astfel că nu trebuie respinsă acţiunea de plano, ci areposibilitatea de a pronunţa soluţia mai puţin severă, aceea de reducere a prestaţiei;

Opinia 2: în lipsa exprimării manifestării de voinţă a pârâtului, instanţa nu poate face aplicarea dispoziţiilorprivind adaptarea contractului;

Opinia prof. Gabriel Boroi: Din perspectiva principiului disponibilităţii procesului civil, cererea ar trebuirespinsă, pentru că instanţa nu poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată, care este anulareacontractului (leziunea fiind cauza cererii de chemare în judecată).

Articolul 1223 alineatul 2 instituie o excepţie, în materia leziunii, de la imprescriptibilitatea dreptului de ainvoca nulitatea relativă pe cale de excepţie, arătând că anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe calede excepţie când dreptul la acţiune este prescris.

c) ObiectulSunt date câteva definiţii legale:Articolul 1225: Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea,

împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilorcontractuale.

Articolul 1226: Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul.O soluţie diametral opusă celei actuale oferă legiuitorul în privinţa bunurilor care aparţin altuia, în sensul că

bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditoruluisau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciilecauzate. (articolul 1230)

În actuala reglementare, în opinia prof. Gabriel Boroi, sancţiunea nulităţii relative, în situaţia în care obiectulconvenţiei îl constituiau bunurile care aparţin altei peroane decât contractantul, este inadecvată, deoarece problemanu vizează valabilitatea contractului, ci producerea efectelor acestuia. Trebuie avut în vedere că, în cazul obligaţieide a da, transmiterea dreptului nu se realizează întotdeauna instantaneu, astfel că naşterea obligaţiei nu trebuieconfundată cu executarea ei. În considerarea acestor aspecte, neexecutarea obligaţiei de transmitere a proprietăţiiasupra bunului respectiv îndreptăţeşte pe cocontractant la solicitarea rezoluţiunii contractului.

Pe adevăratul proprietar nu îl afectează în niciun fel faptul că bunul care îi aparţine face obiectul unuicontract care nu îi este opozabil şi care nu îşi produce efectele.

d) CauzaNoul Cod Civil redefineşte noţiunea, în sensul că, prin cauza actului juridic se înţelege ceea ce, în

reglementarea actuală, reprezintă scopul mediat (mobilul).Articolul 1238 alineatul 1 precizează că sancţiunea care intervine pentru lipsa cauzei este nulitatea relativă.


66

Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacăcealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Având în vedere şi dispoziţiile art. 1638 NCC (prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicitesau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii), se desprinde concluzia că nu se mai poate face aplicareaprincipiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Forma contractuluiNu prezintă elemente de noutate.

Un aspect care trebuie semnalat este dispoziţia prevăzută de articolul 1247 alineatul 3, referitoare laobligaţia instanţei de a invoca, din oficiu, nulitatea absolută.

Având în vedere noua reglementare, instanţa nu mai este ţinută de temeiul nulităţii arătat de parte, ci instanţava putea schimba acest temei sau va putea constată nulitatea absolută în situaţia în cere s-ar invoca nulitatearelativă prin soluţionarea unei probleme de calificare, potrivit art. 84 din actualul cod de procedură civilă.


Obligaţiile

Prelegere susţinută de conf. univ. dr. Flavius BAIAS

Impactul NCC- Codul civil nu va avea decât un impact imediat limitat, de exemplu, în materia dreptului familiei. În rest,

magistraţii judecători se vor confrunta efectiv cu probleme ridicate pe NCC peste câţiva ani. Din punctul de vedereal profesiilor, cadrele didactice şi notarii se vor confrunta cu problemele ridicate de NCC încă de la 1 octombrie anulacesta.

- NCC este, în mare măsură, vechiul cod civil, în realitate majoritatea instituţiilor din NCC fiind reglementăricare sunt ancorate în mare parte în reglementarea continentală de tradiţie romano-germanică, noutăţile nu suntfoarte spectaculoase şi numeroase.

- Mai ales în materia obligaţiilor se poate constata faptul că o serie dintre texte sunt inspirate din codurilecivile europene în vigoare (Codul civil elveţian, italian sau din Quebec).

- În ceea ce priveşte încheierea contractelor, o serie de texte au fost preluate, respectiv adaptate, din marileproiecte europene de unificare a materiei contractelor.

Încheierea contractelorEste o temă importantă, de aici se naşte raportul juridic contractual, din felul în care se naşte raportul juridic, dinfelul în care se întâlnesc manifestările de voinţă, oferta şi acceptarea ofertei, depinde foarte mult construcţiaulterioară a raporturilor dintre părţi, depinzând mai departe de încheierea contractului şi soluţionarea litigiului.

Încheierea contractelor este guvernată de principiul bunei-credinţe (Art. 1183, alin. 2: „Partea care seangajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sauexcluderea acestei obligaţii” şi alin. 3: „Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii careiniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul”).

O noutate salutară în NCC o reprezintă reglementarea etapei negocierii. De lege lata nu era reglementatăaceasta etapă a negocierilor, era dezbătută doar în doctrină, iar în dreptul francez există o bogată jurisprudenţă.Această etapă interesează pentru că acum se conturează mecanismul încheierii contractului, acum se contureazăcererea şi oferta, mecanismul întâlnirii acestora, şi pentru că încă de acum pot să apară între părţi neînţelegeri caresă ducă la acţiuni în justiţie.

Clasificare:- precontractuale;- postcontractuale.

a) Precontractuale – este o noţiune clasică, guvernată de principii specifice raporturilor contractuale:- principiul libertăţii negocierilor dintre părţi ( Art. 1183, alin. 1: „Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi

ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora”);- principiul bunei-credinţe cu specific pe negocieri (Art. 1183, alin. 2: „Partea care se angajează intr-o negociere

este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii”);


68

- exemple de cazuri de rea-credinţă : (Art. 1183, alin. 3 şi 4: „(3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe,între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul. (4) Partea careiniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi.Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţareade către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare”).

Din punctul de vedere al NCPC se va putea spune despre dovada relei-credinţe că este o chestiune lăsatăla aprecierea suverană a instanţei.

Se poate ridica întrebarea: Care este temeiul unei răspunderi, în cazul răspunderii pentru prejudiciul cauzatuneia dintre părţi, în etapa negocierilor? Este vorba de o răspundere delictuală, extracontractuală, sau de unacontractuală? În practică s-a putut observa faptul că, în lipsa unui text, părţile au simţit nevoia să reglementezeetapa negocierilor. Dacă în mod concret, în momentul debutului negocierilor, părţile încheie un contract carereglementează desfăşurarea negocierilor, încălcarea obligaţiilor asumate de către părţi atrage o răspunderecontractuală, şi nu delictuală. Acest contract va fi unul nenumit.

Dacă se vorbeşte despre răspunderea în timpul negocierilor, trebuie să se facă referiri la obligaţia deconfidenţialitate, reglementată de art. 1184 după norme similare din dreptul european al contractelor: „Când oinformaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu odivulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acesteiobligaţii atrage răspunderea părţii în culpă”.

În situaţia în care o parte are acces la informaţii confidenţiale, devoalarea unor astfel de informaţii poatesă ducă la un prejudiciu şi apoi la angajarea răspunderii. Dacă este întemeiată pe art. 1184 este răspunderedelictuală, iar dacă există un contract, putem vorbi de o răspundere contractuală.

b) Postcontractuale – Potrivit art. 1182, alin. 2: „Este suficient ca părţile să se pună de acord asupraelementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior oriîncredinţează determinarea acestora unei alte persoane” şi alin. 3: „În condiţiile prevăzute la alin. (2), dacă părţilenu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nuia o decizie, instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, dupăîmprejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor”.

Arată în mod clar că legiuitorul a înţeles că se poate încheia un contract fără ca părţile să se fi înţeles asupratuturor elementelor, asupra cărora pot conveni şi ulterior. Dacă părţile nu ajung la nicio înţelegere cu privire laelementele secundare, instanţa va dispune. Este o normă care poate să nască unele controverse, care poate ficontestată. Însă judecătorul poate să intervină şi cu privire la încheierea unui contract. Chiar în doctrina actualăse vorbeşte de posibilitatea judecătorului de a pronunţa o hotărâre prin care să oblige la încheierea contractuluiîn cazul în care ofertantul revocă intempestiv oferta. Această soluţie este inspirată din Codul civil elveţian, iardoctrina elveţiană o comentează în mod favorabil. Alt exemplu este cel din cazul impreviziunii, în care judecătorulpoate adapta contractul.

68


69

Etapele încheierii contractuluiPotrivit art. 1182, alin. 1: „Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără

rezerve a unei oferte de a contracta”.Ideea se regăseşte în art. 35, alin. 1 din Codul comercial. În actualul Cod civil nu există o reglementare a

încheierii contractului, doctrina şi jurisprudenţa translatând reglementarea din Codul comercial, care însă va fiabrogat prin intrarea în vigoare a NCC. Ca urmare a unificării dreptului privat, toate dispoziţiile privind încheiereacontractului sunt reglementate în NCC şi se aplică tuturor raporturilor de drept privat, inclusiv celor care se nascîntre aşa-numiţii profesionişti, acestea acoperind şi categoria comercianţilor.

Este suficient ca oferta şi acceptarea ofertei să poarte asupra elementelor esenţiale ale contractelor.Noţiunea de elemente esenţiale este clasificată în două categorii: obiective şi subiective. Consecinţa imediată

a acestei clasificări este că, în lipsa unui element considerat esenţial de o parte, contractul nu poate fi consideratîncheiat, iar judecătorul va trebui să aprecieze.

Există şi o prezumţie: un element nu este esenţial, dacă nu are această calitate în mod obiectiv. În apreciereaaceasta trebuie avută în vedere şi poziţia părţilor. Relevant în acest sens este art. 1185, text care prevede că:„atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupraunei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea”. De exemplu,forma autentică notarială ad validitatem, la care ţine una dintre părţi, deşi nu este prevăzută de lege astfel.

Oferta de a contractaDeşi Codul civil dă o mulţime de definiţii cu privire la diverse categorii şi instituţii juridice, oferta este definită

în mod indirect, dar aceasta îşi păstrează configuraţia. Definiţiile clasice de până acum îşi păstrează valabilitatea:oferta este manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul că doreşte să încheie un contract. Există o definiţieindirectă în art. 1188, alin. 1: „O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elementepentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar”.

Emitentul ofertei. În general, orice parte poate fi emitentul. Potrivit art. 1188, alin. 2: „Oferta poate provenide la persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul sau, după împrejurări, carepropune ultimul element esenţial al contractului”.

Rezultă că legiuitorul a înţeles că în cursul negocierii unui contract există situaţii complexe, oferte,contraoferte, reveniri, astfel încât oferta poate, în final, să vină de la cel care, în prima fază, avea calitatea dedestinatar al ofertei. Art. 1197, în alin. 1 şi alin. 2, lămureşte asemenea situaţii: „(1)Răspunsul destinatarului nuconstituie acceptare atunci când:

a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;b) nu respectă forma cerută anume de ofertant;c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă”.(2) Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări, ca o

contraofertă.Soluţia este cunoscută şi azi în art. 39 din Codul comercial.


70

Condiţiile oferteiExistă două categorii: condiţii de fond şi condiţii de formă.Condiţiile de fond sunt : cele referitoare la manifestarea de voinţă propriu-zisă – caracterul precis al ofertei

şi intenţia de a se obliga (Art. 1188, alin. 1: „O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţinesuficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptăriiei de către destinatar”) şi cele referitoare la destinatarul ofertei (Art. 1188 alin. 2: „Oferta poate proveni de lapersoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul sau, după împrejurări, care propuneultimul element esenţial al contractului”).

Tot aici, NCC vorbeşte despre propunerea cu caracter public, adică cea adresată unor persoane nedeterminate,care nu este, de fapt, o ofertă, decât în anumite condiţii, excepţiile fiind consemnate de alin. 2, Art. 1189:

„(1) Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă, ci,după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere.

(2) Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanţe ori, înmod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminateproduce efecte numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi sau intr-o modalitate care permite să fiecunoscută în aceeaşi măsură cu aceasta” .)

În cazurile de excepţie, instanţa trebuie să-i recunoască natura juridică de ofertă.

Solicitarea de oferteReprezintă o noţiune nouă, prevăzută de art. 1190 : „Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multorpersoane determinate, nu constituie, prin ea însăşi, ofertă de a contracta”.Condiţiile de formă: se consacră şi în această materie principiul libertăţii formei, în art.1178 : „Contractul seîncheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea savalabilă”.

Caracterul obligatoriu al ofertei este o chestiune arzătoare în mecanismul încheierii contractelor.Clasificare: din perspectiva caracterului obligatoriu al ofertei, oferta poate fi: irevocabilă şi revocabilă.Oferta irevocabilă reprezintă o noutate absolută în NCC, fiind prezentată în art. 1191 :„(1) Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen. Oferta este,

de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al practicilorstatornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor.

(2) Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect”.Aşadar, oferta cu termen este totdeauna irevocabilă. Dar caracterul irevocabil al ofertei mai poate fi impus

în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori aluzanţelor. Altfel spus, în cazul în care ofertantul nu este suficient de atent, încheierea contractului pentru ofertanteste o fatalitate. Nu mai poate să revină asupra manifestării de voinţă.

Posibilitatea emiterii unor oferte revocabile rezultă din existenţa în NCC a art. 1193, alin. 1: „Oferta fărătermen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, dupăîmprejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea”.


Alin. 2 prevede că: „Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatarînainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului ori faptului care, potrivitprevederilor art. 1.186 alin. (2), determină încheierea contractului”.

Art. 1186 prevede că, de asemenea, „contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajungela ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.

(2) De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte unact sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi,al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”.

Răspunderea pentru revocarea oferteiCând e vorba de art. 1193, alin 1, adică în cazul ofertei fără termen, se poate pune problema răspunderii

pentru revocarea ofertei: „Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuiemenţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi săexpedieze acceptarea”.

Ea intervine în cazul în care revocarea se face intempestiv, răspunderea fiind reglementată în alin. 3 al art. 1193:„Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului prevăzut la alin. (1)”.

Noţiunea termenului rezonabil va dobândi probabil un conţinut diferit în interpretarea instanţelor de judecată.Este important ca în acest caz să se stabilească temeiul răspunderii. Răspunderea va fi una delictuală,

putându-se prelua teoria potrivit căreia răspunderea civilă delictuală este bazată pe faptul ilicit al revocării ofertei,revocare cu caracter intempestiv, pe exercitarea abuzivă a dreptului de a revoca oferta.

Încetarea valabilităţii ofertei- se realizează atunci când aceasta ajunge la termen, este retrasă, devine caducă.Retragerea ofertei este prevăzută de art. 1199: „Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea

ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea”.Această reglementare separă, conceptual, noţiunile de revocare de cea de retragere. Revocarea se referă

la un act juridic care s-a născut, manifestarea de voinţă a ajuns la destinatarul ofertei, în persoana acestuia s-anăscut dreptul de a încheia contractul, după cum s-a născut în persoana ofertantului obligaţia de a menţine ofertapănă la încheierea efectivă a contractului. În ceea ce priveşte retragerea, oferta nu a ajuns la destinatar, emitentulofertei nu are obligaţia de a menţine oferta. Retragerea, deşi implică şi o manifestare de voinţă, pare să fie ooperaţiune materială. În orice caz, retragerea ofertei valorează retragere numai dacă ajunge la cealaltă persoanăanterior sau concomitent cu oferta.

Caducitatea este reglementată expres în art. 1195:„(1) Oferta devine caducă dacă:a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut la art. 1.193 alin. (1);b) destinatarul o refuză.(2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura

afacerii sau împrejurările o impun”.


7272

Modelele pentru acest text au fost Codul civil italian şi cel din Quebec. Textul oferă suficiente elementepentru a fi interpretat. Dacă oferta este revocabilă, cazurile de caducitate sunt cele prevăzute doar de alin. 1. Înceea ce priveşte cazurile prevăzute de alin. 2, judecătorii vor determina, în mod concret, dacă se impunecaducitatea ofertei.

Acceptarea oferteiReprezintă manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei în sensul încheierii contractului (Art. 1196, alin.1:

„Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire laofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1.186 rămânaplicabile…”.

Adică, potrivit art. 1186:„(1) Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta

nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.(2) De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un

act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi,al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”.

- clasificare: după modul de exprimare, poate fi expresă sau tacită;- valoarea tăcerii (Art. 1196, alin. 2: „Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât

atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe saudin alte împrejurări”).

- condiţiile acceptării: de fond şi de formă;- să fie neîndoielnică;- acord de voinţă consonant cu voinţa autorului ofertei, în caz contrar vorbindu-se despre o contraofertă;- să ajungă la timp, în termen, la autorul ofertei;- să emane de la destinatar, în cazul în care a fost adresată unei anumite persoane.Art. 1196 acordă efecte şi unei acceptări tardive, cu îndeplinirea unor condiţii:„(1) Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant

despre încheierea contractului.(2) Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile

acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată”.Răspunsul destinatarului ofertei nu constituie acceptarea acesteia în cazurile enumerate de alin. 1 al art. 1197:

„a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;b) nu respectă forma cerută anume de ofertant;c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.(2) Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări, ca o

contraofertă”.


73

Locul şi momentul încheierii contractuluiÎn sistemul actual, în această materie se discută despre sistemul informării, despre care doctrina susţine că

este potenţial generator de abuzuri, deoarece în momentul receptării acceptării se creează împotriva ofertatului oprezumţie de informare, de luare la cunoştinţă. NCC reglementează în mod clar sistemul recepţiei, conform art.1186, alin. 1: „Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacăacesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile”.

Avantajul acestui sistem constă în desfăşurarea cu celeritate şi în siguranţă a raporturilor din circuitul civil.Acest sistem a fost consacrat şi în dreptul european al contractelor. El este luat în discuţie şi în art. 1200: „(1) Oferta,acceptarea, precum şi revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacăacesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile. (2) Comunicarea acceptării trebuie făcută prinmijloace cel puţin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părţilor, din practicilestatornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul”.

Retragerea ofertei sau a acceptării. Art. 1199 prevede: „Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacăretragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea”.

O noutate absolută prezentă în NCC o constituie reglementările referitoare la clauzele externe, standardşi cele neuzuale.

Clauzele externe: Art. 1201: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, părţile sunt ţinute de clauzele extrinsecila care contractul face trimitere”.

Clauzele standard: Art. 1202:„(1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi

atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.(2) Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general

şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.(4) Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea, con-

tractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţa lor, cu ex-cepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fieulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract”.

Clauzele neuzuale (exorbitante): Art. 1203: „Clauzele standard care prevăd în folosul celui care lepropune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor saucare prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptuluide a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legeaaplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelorjudecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte”.

Intervenţii şi întrebări:1. Potrivit art. 1168, „contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol –


74

reglementările referitoare la contract, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare lacontractul cu care se aseamănă cel mai mult”. Care au fost criteriile gândite de legiuitor după care se poateidentifica contractul cu conexiunea cea mai apropiată?Răspuns: De fapt, art. 1168 face trimitere, în primul rând, la aplicarea prevederilor din materia contractelor,mai exact, din materia obligaţiilor, şi abia apoi, când aceste prevederi nu sunt suficient de lămuritoare, lacontractul cel mai asemănător sub aspect calitativ.

2. În concret, în cazul clauzelor neuzuale, cum ar trebui să se facă acceptarea acestora pentru aîndeplini condiţiile de în mod expres şi în scris?Răspuns: Prin semnarea acestora, în mod special, şi dacă este cazul, pe fiecare pagină.

3. Discuţie: să fi fost introdusă răspunderea precontractuală în etapa negocierilor, în locul celeidelictuale tradiţionale. Dacă totuşi contractul se încheie, se poate ca părţile să se prevaleze, în vedereaanulării contractului deja încheiat, de inexistenţa formei ofertei sau a acceptării ofertei?Răspuns: Nu, deoarece, dacă s-a încheiat contractul, s-au acoperit orice defecte anterioare încheieriicontractului.


Efectele contractului în reglementarea Noului Cod civil

Prelegere susţinută de Bogdan DUMITRACHE

NCC este şi nu este VCC, pentru că, dincolo de diferenţele de cantitate (în loc de 1914 articole sunt 2664de articole), există şi elemente de natură calitativă, datorită introducerii unor texte relativ noi, dedicate încheieriicontractelor. Este vorba şi de VCC, pentru că au fost texte care au fost reiterate aproape cuvânt cu cuvânt înNCC; o miză a NCC, destul de transparentă, o reprezintă restabilirea unor soluţii care au fost parţial abrogate dejurisprudenţa şi doctrina actuală, sunt formulări în NCC care ar putea să surprindă, dar cărora legiuitorul n-a doritdecât să le restabilească litera şi spiritul reglementării iniţiale. Rămâne de văzut dacă aceste soluţii sunt soluţiisuperioare sau dimpotrivă. Referirile la dreptul comparat reprezintă o tehnică, în principiu, corectă atât pentrupracticieni, cât şi pentru teoreticieni. Unele dintre sursele NCC, şi vorbim în particular în materia contractuală, seclasează în zona unor documente neverificate practic, cum ar fi proiectele europene la nivel de unificarecontractuală. Lipsa unor verificări practice nu poate decât să creeze anumite dificultăţi.

De exemplu, în ceea ce priveşte ce aplicăm la contractele nenumite, nici acolo stadiul actual al gândiriijuridice nu este consecvent, pentru că în realitate, pentru a justifica de ce aplicăm rezoluţiunea în materiacontractului de întreţinere ca soluţie care, în principiu, nu este aplicabilă rentei viagere, uzăm de argumentul cănu ne ducem la reglementarea rentei viagere, ci la dreptul comun, adică la teoria generală a obligaţiilor.Rezoluţiunea nu este o problemă de teoria generală a contractului, ci este un efect specific contractuluisinalagmatic. Or, nu toate contractele sunt contracte sinalagmatice.

Sediul (principal) al materiei: Capitolul I – Contractul, Secţiunea a 6-a, art.1270-1296 NCC- precizare „metodologică” prealabilă: vor fi texte din această parte compactă care vor fi „sacrificate”, dar, în acelaşitimp, vor fi avute în vedere aspecte care ţin de efectele contractului, de anumite particularităţi ale contractelor, carenu se regăsesc în acest interval de text. Abordarea va fi, însă, una de sinteză, cu privire inclusiv asupra unorcontracte speciale.

Consacrarea principiului obligativităţii contractuluiArt. 1270 NCC (corespondentul art. 969 C. civ.)

- contractul este „legea părţilor” (art. 1270 alin. 1 NCC – actualul art. 969 alin. 1 C. civ.) – se păstreazămetaforele consacrate în această materie: „(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţilecontractante”.

- „conţinutul” legii părţilor se completează cu (art. 1272 alin.1 NCC: „(1) Contractul valabil încheiat obligănu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele,legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”, replica actualului art. 970 alin. 2 C. civ.) urmările datecontractului, în raport cu natura sa.a) practici statornicite între părţi (deci primatul „precedentului raporturilor contractuale”, dacă există un asemeneaistoric, ce făceau ele de obicei înainte de încheierea contractului);


76

b) uzanţele – atenţie la art.1 NCC (Titlul preliminar); a se vedea şi „tensiunea” dintre art. 1 alin. 2 NCC şi art. 1168NCC);c) legea (se va avea în vedere, cu prioritate, celelalte dispoziţii legale din materia contractului respectiv);d) echitatea.

Concluzie: comparaţie între art. 1272 alin. 1 şi actualul art. 970 alin. 2 C. civ.: parametrii uşor modificaţi- o altă ordine de clasare (echitatea, obiceiul, legea);- un alt reper al determinării urmărilor/efectelor: în NCC natura contractului, în VCC natura obligaţiei.

Consecinţa principiului obligativităţii contractului şi a abordării contractului ca lege a părţilor ( Art. 1270 (2)„Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”):modificarea/încetarea contractului se poate face numai :a) prin acordul părţilor = mutuus consenssus, mutuus dissensus;b) în lipsa acordului părţilor, prin „cauze autorizate de lege”.

„Cauze autorizate” general aplicabile

Impreviziunea (art.1271 NCC)Reglementare nouă, VCC nu o recunoaşte, instituţie spectaculoasă, foarte uzitată în viitor, deoarece perioada pecare o traversăm este una caracterizată de posibilitatea unor modificări contractuale indiferent că sorgintea loreste direct internă sau este una internaţională.

Art. 1271.„(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită

creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări

excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poatesă dispună:

a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă dinschimbarea împrejurărilor;

b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vederede către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că

şi-ar fi asumat acest risc;d) debitorul a încercat, intr-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi

echitabile a contractului – introdus cu prilejul LPANCC”.


1. Premisele intervenţiei în forţă a judecătorului (condiţiile revizuirii contractului pe motiv de impreviziune)A. executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă – plecând de la un raport de expertiză ce se va administraîn cauză, care va proba existenţa unor schimbări neprevăzute, neimputabile părţilor; judecătorul care face aplicareacorelaţiei dintre cele două alineate, 1 şi 2, intră intr-o zonă discutabilă sub aspectul legalităţii prin hotărârea pe careo pronunţă.

a) cauza acestei „deveniri” este o schimbare excepţională a împrejurărilor care:- a intervenit după încheierea contractului;- excepţională = nu putea fi avută în vedere, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului (în mod„rezonabil”, concept juridic de inspiraţie anglo-saxonă, dar cu un conţinut juridic propriu – rezonabil trimitela o diligenţă medie);- nu este asumată de debitor;- nu este exclusă de lege (cazul antreprizei în care preţul este stabilit forfetar – art.1867 NCC);b) debitorul a încercat, intr-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi

echitabile a contractului.Judecătorul, când va observa că este în faţa unei rupturi capitale, în faţa unei obligaţii care a devenit excesiv

de oneroasă, nu va regla lucrurile spre zona de oneros, ci va fi fi obligat să adapteze contractul, făcând o distribuireechitabilă a obligaţiilor. Prin efectul unei evoluţii de piaţă, de context economic, judecătorul va trebui să realizezeechilibrul, obligând debitorul şi creditorul la concesii succesive şi reciproce. Terenul de aplicare a acestor normeva fi constituit din acele contracte cu executare succesivă, întinse pe perioade îndelungate de timp.

2. Conţinutul intervenţiei judecătorului (variante)- adaptarea contractului, adică distribuirea în mod echitabil între părţi a pierderilor şi beneficiilor ce rezultă

din schimbarea împrejurărilor;- încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile stabilite de instanţă.

Denunţarea unilaterală (art.1276-1277 NCC)Noutatea constă în faptul că problema este reglementată cadru.Doctrina şi jurisprudenţa au demonstrat faptul că se pot se pot stipula în contracte clauze de denunţare unilaterală.

A) în cazul contractelor încheiate pe o durată determinatăArt. 1.276:„(1) Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât

timp cât executarea contractului nu a început.(2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui

termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecteîn privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare.

(3) Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţiaeste executată.


78

(4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenţie contrară”.

- Condiţii:a) existenţa unei clauze care:- să recunoască posibilitatea denunţării unilaterale şi- să reglementeze modul în care operează denunţarea; în lipsa unor asemenea reguli, denunţarea operează astfel:b) în cazul contractelor cu executare dintr-o dată, nu a început executarea contractului (textul nu distinge după cumau fost, parţial, efectuate prestaţii caracteristice ori, cel puţin, principale sau orice fel de prestaţii, indiferent deponderea cantitativă ori de natura lor accesorie);c) în cazul contractelor cu executare succesivă, ce s-a executat rămâne bun executat, dar,- termen rezonabil de preaviz şi- ca o consecinţă: prestaţiile executate nu se restituie;d) în toate cazurile, denunţarea nu operează în lipsa executării prestaţiei stipulate pentru exercitarea dreptului dedenunţare (deci preţul nu este de esenţa mecanismului de denunţare „dacă s-a stipulat o contraprestaţie...”).Întrebare: atenţie la art. 1276 alin. 4 NCC!: Părţile pot să prevadă posibilitatea denunţării, cu titlu gratuit, a unuicontract cu executare dintr-o dată, deja executat ori, după caz, neexecutat deloc? Care este relaţia dintre art.1270alin. 4 NCC şi art. 1403 NCC? - Condiţia pur protestativă: Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă cedepinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect.

B) în cazul contractelor încheiate pe durată nedeterminatăArt. 1.277 - „Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi curespectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbuldenunţării contractului se consideră nescrisă”.

Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisăSituaţie de nulitate parţială : clauza dispare în neant, însă contractul îşi păstrează efectele.Condiţii de operare a denunţării:a) independent de vreo clauză de denunţare şi, mai mult, chiar împotriva unei clauze contrare;b) termen rezonabil de preaviz (oricum, sancţiunea nu ar fi ineficacitatea denunţării unilaterale, ci, eventual,daune-interese);c) sferă de aplicare: orice contract încheiat pe durată nedeterminată, nu doar locaţiunile.

Îndeplinirea condiţiei rezolutoriiArt.1407, alin. 1, 2 şi 4 NCC raportat la art. 1321 NCC

Consecinţă: restituirea prestaţiilor executate (excepţie de la regulă în cazul contractelor cu executarecontinuă sau succesivă – alin. 2.


Neîndeplinirea condiţiei suspensiveArt. 1405 alin. 2 raportat la art. 1321 NCC)

Expirarea termenului (extinctiv)Art. 1412 alin. 2 NCC

Imposibilitatea fortuită de executareArt. 1557 alin. 1 NCC - Imposibilitatea de executareArt. 1.557:„(1) Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă,contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit.Dispoziţiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilorobligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii suntaplicabile în mod corespunzător”).

Condiţii:a) imposibilitatea este totală;b) imposibilitatea este definitivă; dacă este temporară, creditorul optează între:- excepţia de neexecutare, şi- desfiinţarea contractului, cu aplicarea „corespunzătoare” a regulilor în materie de rezoluţiune (deci o rezoluţiune independentăde culpă; rezoluţiunea este atrasă de lipsa unei cauze justificate de neexecutare – art. 1516 alin. 2 pct. 2 NCC);c) imposibilitatea este rezultatul unui „eveniment fortuit” (deci caz fortuit sau forţă majoră);d) priveşte o obligaţie contractuală „importantă”.

Efecte:

Regulă: desfiinţarea de plin drept, fără vreo notificare, din momentul producerii evenimentului fortuit.

Excepţie: cazul contractului sinalagmatic translativ de proprietate când creditorul obligaţiei imposibil de executata fost pus în întârziere (art. 1510 NCC) înainte de producerea evenimentului fortuit; în acest caz, contractul, înpartea privitoare la obligaţia care incumbă acestui creditor, subzistă.

„Cauze autorizate de lege” (art. 1270 alin. 2 NCC) în materii specifice

Contractele sinalagmatice : rezoluţiunea şi reziliereaArt. 1549 -1554 NCCReglementarea sancţiunii în NCC este mai „sofisticată”: (art. 1550 NCC).


80

Art. 1.550:„(1) Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de

către partea îndreptăţită.(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea

poate opera de plin drept”).

Rezoluţiunea/rezilierea poate fi:a) judiciară („actualul” art. 1020-1021 C. civ.)b) unilaterală, adică prin notificare scrisă (art. 1552 NCC - corespondentul aproximativ al pactelor comisorii degradul 2) şi 3), când mecanismul rezoluţiunii/rezilierii ca efect al simplei notificări:- a fost convenit de părţi;- debitorul se află de drept în întârziere (pentru cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere a se vedeaart.1523 NCC).

Întârzierea de drept - Art. 1523 NCC:„(1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentruexecutare produce un asemenea efect.(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când:a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă, saucând nu a executat-o imediat, deşi există urgenţă;b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de anu face;c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiindvorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat;d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi;e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dacă obligaţia devine scadentă după decesul debitorului, moştenitoriiacestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la data la care creditorul i-a notificat sau, după caz,de la data notificării curatorului desemnat în condiţiile art. 1.136.(4) Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice declaraţie sau stipulaţiecontrară se consideră nescrisă”.Cazuri, mai mult sau mai puţin, clasice şi recunoscute:- acordul de voinţă al părţilor (art. 1523 alin. 1 NCC)- termenul esenţial (art. 1523 alin. 2 lit. a NCC)- debitorul face imposibilă executarea, în natură, a obligaţiei de a face (art. 1523 alin. 2 lit.b NCC)- debitorul încalcă o obligaţie de a nu face (art. 1523 alin. 2 lit. b NCC)- nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi (art.1523 alin. 2 lit. d NCC).Condiţii de aplicare:


- obligaţie contractuală;- debitorul este „profesionist” în sensul art. 3 alin. 3 NCC;- obligaţia poate fi asumată faţă de un „profesionist” sau un „neprofesionist” (textul nu distinge);- obligaţia extracontractuală (art. 1532 alin. 2 lit. e NCC);- cazuri prevăzute de lege (art. 1725 alin. NCC, succesorul lui art. 1370 C. civ., în materie de vânzare

mobiliară, precum şi art. 1728 NCC în materie de vânzare imobiliară).Cazuri noi de întârziere de drept (art. 1523 alin. 2 lit. c NCC):- noutate parţială: obligaţia asumată de profesionist (este o extensie a regulii întârzierii de drept în cazul obligaţiilorbăneşti în materie comercială art. 43 C. com.)- manifestarea „neîndoielnică” a intenţiei debitorului de a nu executa (art. 1523 alin. 2 lit. c NCC);- refuzul sau neglijarea, repetată, a executării obligaţiei succesive (art.1523 alin. 2 lit. c NCC).- debitorul a fost pus în întârziere şi nu a executat obligaţia în termenul acordat de creditor - Art. 1522 NCC:

„(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executareaobligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată.

(2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executorjudecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.

(3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţieişi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţiaîntr-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.

(4) Până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii,poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art. 1.516, dacă prin lege nu seprevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiileîn termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată.

(5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere,conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fostcomunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului”.Punerea debitorului în întârziere la cererea creditorului (art. 1522 NCC)„Liberalizarea” formei notificării (art. 1522 alin. 2). Părţile au cuvântul decisiv asupra formei notificării şi, chiar înlipsa unui acord al părţilor cu privire la forma notificării, executorul judecătoresc nu apare ca fiind singura soluţie.- debitorul are la dispoziţie un termen de executare, şi anume:- termenul acordat prin notificare;

- în lipsă, termenul „rezonabil” (şi atunci când prin notificare creditorul menţionează termenul, el trebuiesă fie „rezonabil”);- sancţiunea depunerii cererii în justiţie în lipsa punerii în întârziere: debitorul are dreptul de a executa obligaţiaintr-un termen rezonabil (nu neapărat până la primul termen de judecată!), cu suportarea cheltuielilor de judecatăde către creditor.c) de plin drept (art. 1550 alin. 2 NCC)- în cazurile anume prevăzute de lege (de exemplu, cazul de la art. 1725, corespondentul aproximativ al art. 1370C. civ., cu posibilă confuzie indusă de art. 1552 alin. 1 NCC faţă de formularea de la art. 1725 care face referire


82

nu la o rezoluţiune de drept, ci la o punere de drept în întârziere...);- în cazul în care părţile au convenit ca rezoluţiunea să opereze de plin drept (art. 1553 alin. 2 partea finală NCC,raportat la art. 1550 alin. 2 NCC - corespondentul actualului pact comisoriu de ultim grad).

Întrebări în loc de concluzii:- aprecierea judecătorului, în sensul inoportunităţii rezoluţiunii-rezilierii pe motiv de mică însemnătate a părţii deobligaţie neexecutată, este aplicabilă tuturor speciilor de rezoluţiune sau numai rezoluţiunii judiciare? Întrebareaeste născută de plasarea art. 1551 NCC după enumerarea celor trei forme de rezoluţiune;- rezoluţiunea de plin drept, în cazul contractelor care au ca obiect bunuri supuse unor regimuri de publicitate(cartea funciară, arhiva, registrul comerţului ş.a.), se manifestă cu adevărat... de plin drept exclusiv în raporturiledintre părţile contractante, partea interesată în a face opozabilă terţilor interesaţi incidenţa acestui caz de încetarea contractului urmând a promova acţiuni/capete de cerere specifice (exemplul acţiunii în rectificarea cărţii funciareîn sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al cumpărătorului – a se vedea cazul prevăzut la art. 1729raportat la art. 909-910 NCC).

Aspecte specifice ale efectelor contractului

Efectul constitutiv şi translativ de drepturiArt. 1273 NCC:

„(1) Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu aufost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacăacordul poartă asupra unor bunuri de gen.

(2) Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului proprietăţii bunuluiori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin voinţa părţilor se dispune altfel.

(3) Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile speciale referitoare la transferul anumitorcategorii de bunuri mobile rămân aplicabile”.

Principiul consensualismului, criteriu al efectului constitutiv/translativ (art. 1273 alin. 1 NCC, consecinţă alin. 2).Excepţii de la principiul consensualismului:a) decalajul între acordul de voinţă şi translaţia dreptului (art.1273 alin. 3 NCC). De observat cazul particular altransmiterii proprietăţii imobiliare înscrise în cartea funciară (art. 885 alin. 1 NCC, care trebuie însă citit prin prisma„normei tranzitorii” cuprinse la art. 56 LPA NCC);b) cazul transmisiunilor succesive mobiliare (art. 1275 NCC), cu includerea unei norme pentru situaţia exotică aneobţinerii posesiei efective de către niciunul dintre achizitorii succesivi.

Riscul contractului translativ de proprietateArt. 1274 NCC – noutate majoră: res perit debitoriArt. 1274 NCC:„(1) În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului


obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului,debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.(2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacăar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp”.

Sfera de aplicare a forţei obligatorii a contractuluiÎntre părţi - relativitatea efectelor contractului. Noutate de reglementare: art.1282 alin.2 NCC ( „(2) Drepturile,precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odatăcu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor”), generatoare de dificultăţi în practică: ce înseamnă „obligaţiicontractuale în strânsă legătură cu un bun”?Pasul se face de la acreditarea doctrinară la reglementarea cu titlu de principiu (atenţie, doctrina ajunsese la oconcluzie-principiu prin inducţie, adică pornind de la cazuri reglementate!)Faţă de terţi – cumul de noutăţi. Sunt aduse în planul reglementării explicite, cu valoare de generalitate:

a) promisiunea faptei altuiaArt. 1283 NCC„comparaţie între conceptul normativ şi abordarea doctrinară: obligaţia promitentului este de rezultat, cu condiţiaasumării unei obligaţii inechivoce sub acest aspect” (art. 1283 alin. 3 NCC Intenţia promitentului de a se angajapersonal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fostîncheiat).

b) stipulaţia pentru altulArt. 1284 -1287 NCC„comparaţie între conceptul normativ şi abordarea doctrinară: stipulaţia nu este o simplă ofertă de a contractainclusă într-un contract-premisă şi autonomă faţă de acesta din urmă” (art. 1286 alin. 2 NCC şi art. 1287 alin. 1teza a doua NCC).

c) simulaţia- art. 1289-1294 NCC„Tranşarea unor soluţii:- posibilitatea deghizării unei donaţii sau a oricărui act solemn (forma autentică) – art. 1289 alin. 2 NCC; lipseştecerinţa întrunirii condiţiei de formă;- nu orice terţi care se întemeiază pe contractul public (mincinos) câştigă faţă de terţi care se întemeiază pecontractul secret (art. 1291 NCC schimbă soluţiile vehiculate intr-o anumită parte a doctrinei: (2) Dacă există unconflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazulîn care creanţa lor este anterioară contractului secret”). În sfârşit, creditorii dobânditorului aparent sunt „dezbrăcaţi”de haina, nemeritată, de creditori „cvasiipotecari”....


84

Contractele civile speciale


Contractul de vânzareVânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigiosAceste instituţii nu se regăsesc în Noul Cod Civil. Pentru a se ajunge la această soluţie s-a avut în vedere faptulcă aplicând prevederile referitoare la retractul litigios se poate ajunge practic la exproprierea unei persoane de undrept al său în interes privat, respectiv în interesul retractantului. Analizând în mod serios situaţia retractantului,se observă că acesta nu merită să fie protejat de legiuitor prin instituirea posibilităţii exercitării retractului litigios.

Drepturi litigioaseArt. 1.653:

„(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici,consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioasecare sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.

(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la comoştenitori sau

coproprietari, după caz;b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să

fi devenit litigios;c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care există

dreptul litigios.(3) Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa”.Dreptul litigios – nu a fost avut în vedere dreptul asupra căruia există probabilitatea de a se declanşa un

litigiu.Noutăţi în acest domeniu intervin la alin. 2, unde sunt prevăzute ipotezele în care, deşi persoanele enumerate

la alin. 1 cumpără drepturi litigioase, aceste contracte rămân valabile.Ipoteza prevăzută la lit. a a avut în vedere crearea tuturor condiţiilor pentru lichidarea stării de coproprietate

sau indiviziune.Ipotezele prevăzute la literele b şi c sunt justificate de faptul că, în acest caz, cumpărătorul nu ar putea

urmări scopuri speculative, ci protejarea unor drepturi ale sale.

Art. 1654:„(1) Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică:a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă; excepţia prevăzută la art. 1.304 alin. (1)

rămâne aplicabilă;b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;


c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemeneapersoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pecare le administrează ori a căror administrare o supraveghează.

(2) Încălcarea interdicţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se sancţionează cu nulitatea relativă, iar a celeiprevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută”.

Se poate observa că vânzarea între soţi nu mai este interzisă; acest lucru este firesc, având în vedere căîn Noul Cod Civil sunt reglementate regimurile matrimoniale.

Art. 1662 Determinarea preţului de către un terţ„(1) Preţul poate fi determinat şi de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor.(2) Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi sau, în lipsă, în termende 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii interesate, preşedintele judecătoriei de la locul încheieriicontractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, un expert pentru determinareapreţului. Remuneraţia expertului se plăteşte în cote egale de către părţi.(3) Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, vânzarea este nulă, afarăde cazul în care părţile au convenit un alt mod de determinare a preţului”.

În materia stabilirii preţului există câteva noutăţi.S-a pus problema ce se întâmplă în situaţia în care terţul nu stabileşte preţul. S-a optat pentru soluţia ca acest

contract să se încheie, să producă efecte juridice, urmând ca preţul să fie stabilit de expertul desemnat depreşedintele judecătoriei.

A fost ridicată problema preţului determinat sau determinabil al contractului de antrepriză, aşa cumeste reglementat în Noul Cod Civil. Astfel, pornind de la prevederile art. 1854 din Noul Cod civil, ar părea că existăo contradicţie între dispoziţiile alin. 2 şi 3 ale textului de lege precizat. Astfel, art. 1.854 alin. 2 din Noul Cod civilprevede că „Preţul trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabi”, iar alin. 3 al aceluiaşi articolprevede că: „Atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preţ, beneficiarul datorează preţul prevăzutde lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, preţul stabilit în raport cu muncadepusă şi cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere şi uzanţeleexistente”.

Răspunsul care poate fi dat la această problemă constă în faptul că situaţia-regulă este ca preţul să fiedeterminat sau determinabil, după cum prevede alin. 2 al art. 1.854 alin. 2 din Noul Cod civil, textul legal aducândapoi o nuanţare în următorul alineat. Astfel, de cele mai multe ori preţul este determinat, de mai puţine ori apareca determinabil şi de cele mai puţine ori este incidentă situaţia de la art. 1.854 alin. 3 din Noul Cod civil.

Justificarea reglementării la care am făcut referire anterior constă în faptul că este preferabil să se găseascăsoluţii în vederea „salvării” contractului. În acest sens, trebuie precizat faptul că preţul este un element esenţial alcontractului de antrepriză, lipsa lui fiind sancţionată cu nulitatea contractului.

Tot cu privire la preţul contractului în materie de antrepriză trebuie menţionat faptul că legiuitorul detaliazăaceste reglementări de la art. 1865 şi culminând cu art. 1867, acesta din urmă putând fi considerat cel mai importantarticol care reglementează contractul de antrepriză. Acest articol protejează atât interesele clientului, cât şi pe


86

cele ale antreprenorului, însă cu precădere este în favoarea clientului, avându-se în vedere faptul că acesta estemai vulnerabil. Astfel, conform art. 1867 din Noul Cod civil, referitor la Preţul forfetar, „(1) Atunci când contractuleste încheiat pentru un preţ global, beneficiarul trebuie să plătească preţul convenit şi nu poate cere o diminuarea acestuia, motivând că lucrarea sau serviciul a necesitat mai puţină muncă ori a costat mai puţin decât s-aprevăzut. (2) Tot astfel, antreprenorul nu poate pretinde o creştere a preţului pentru motive opuse celor menţionatela alin. (1). (3) Preţul forfetar rămâne neschimbat, cu toate că s-au adus modificări cu privire la condiţiile deexecutare iniţial prevăzute, dacă părţile nu au convenit altfel”.

O problemă importantă în materia vânzării o constituie pactul de opţiune privind contractul de vânzarereglementat de art. 1.668. – „(1) În cazul pactului de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui bunindividual determinat, între data încheierii pactului şi data exercitării opţiunii sau, după caz, aceea a expirăriitermenului de opţiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului. (2) Atunci când pactul areca obiect drepturi tabulare, dreptul de opţiune se notează în cartea funciară. (3) Dreptul de opţiune se radiază dinoficiu dacă până la expirarea termenului de opţiune nu s-a înscris o declaraţie de exercitare a opţiunii, însoţită dedovada comunicării sale către cealaltă parte”.

Acest text de lege trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 1278 din Noul Cod Civil privind pactul de opţiune(Art. 1.278. – „(1) Atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declaraţie de voinţă, iarcealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă şi produce efecteleprevăzute la art. 1.191. (2) Dacă părţile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit deinstanţă prin ordonanţă preşedinţială, cu citarea părţilor. (3) Pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementelecontractului pe care părţile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare abeneficiarului opţiunii. (4) Contractul se încheie prin exercitarea opţiunii în sensul acceptării de către beneficiar adeclaraţiei de voinţă a celeilalte părţi, în condiţiile convenite prin pact. (5) Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţiade acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie”.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi art. 1279 din Noul Cod Civil privind promisiunea de a contracta -art. 1.279. – „(1) Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsacărora părţile nu ar putea executa promisiunea. (2) În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptulla daune-interese. (3) De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţiicare şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când naturacontractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineatnu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.(4) Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituiepromisiune de a contracta”.

Referitor la aceasta ultimă instituţie, observăm că pot exista doua figuri juridice, şi anume promisiuneaunilaterală de vânzare, respectiv promisiunea unilaterală de cumpărare.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare sauantecontractul de vânzare-cumpărare, care este cea mai des întâlnit. În toate situaţiile, părţile se obligă ca înviitor să încheie un contract de vânzare, consimţământul iniţial nefiind suficient pentru a se ajunge la încheiereacontractului. Deci, promitentul-vânzător îşi asumă o obligaţie de a face care este corelativă unui drept de creanţă


al celuilalt, dar pentru a se ajunge la încheierea contractului de vânzare este necesar ca promitentul-vânzător fiesă-şi dea consimţământul, fie consimţământul să îi fie suplinit printr-o hotărâre judecătorească. Altfel, nu se poateîncheia contractul de vânzare-cumpărare.

Promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare sunt reglementate în Art. 1.669 din Noul CodCivil, care prevede următoarele: „(1) Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzarerefuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţinăloc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite. (2) Dreptul la acţiune se prescrie întermen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în modcorespunzător în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, după caz. (4) În cazul promisiuniiunilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost executată,creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia promitentului se considerăstinsă”.

În ceea ce priveşte pactul de opţiune, acesta nu este doar o ofertă de a contracta, ci constituie un contract,o convenţie care implică acordul de voinţă al părţilor, cu precizarea că prin acesta nu are loc încheierea vânzării.Spre deosebire de promitentul vânzător, care ar trebui să-şi mai dea consimţământul pentru încheierea contractului sauconsimţământul să îi fie suplinit de către instanţa de judecată, în acest caz, simpla acceptare, simpla declaraţie abeneficiarului pactului în sensul că este de acord cu încheierea contractului determină încheierea valabilă a contractului,dacă şi celelalte condiţii sunt îndeplinite. Aşadar, nu va fi nevoie de un nou consimţământ din partea promitentului.

Dacă s-a făcut o ofertă irevocabilă, aplicabilă aşadar şi pactului de opţiune, chiar dacă s-a revenit asupraei nu mai are nicio importanţă. Simpla exercitare a acelui drept potestativ de către beneficiarul pactului determinăîncheierea contractului.

În situaţia în care contractul la care ne raportăm trebuie încheiat în formă autentică, atât manifestarea devoinţă a promitentului, cât şi cea beneficiarului trebuie date în formă autentică. În acest sens, art. 1278 alin. 5 dinNoul Cod Civil prevede că „Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie încheiate în formaprevăzută de lege pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie”. Pactul de opţiune este o operaţiunecare se notează în cartea funciară.

Cu privire la preţul plătit în schimbul promisiunii de vânzare sau de cumpărare, trebuie menţionat faptul căaceste sume reprezintă un avans din preţul convenit, astfel încât a fost necesar ca şi această dispoziţie să fieprevăzută în mod expres.

Referitor la termenul de şase luni, acesta este un termen de prescripţie susceptibil de întrerupere,suspendare, repunere în termen. Acesta a fost prevăzut din dorinţa de a determina părţile să se mobilizeze astfelîncât starea de incertitudine să înceteze cât mai repede.

Vânzarea bunului altuiaÎn această materie, sub imperiul Codului civil de la 1864 s-a recurs adesea la soluţii aflate la limita rigorilor

principiilor de drept, făcându-se uz în acest sens de reglementări din materia erorii. Soluţia considerată a ficorespunzătoare a fost preluată din Codul civil italian, care de altfel a venit cu multe soluţii privind „latura comercială”a contractului de vânzare.


Dacă la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietateaunui terţ, actul este valabil, însă nu trebuie confundată valabilitatea contractului cu transmiterea proprietăţii.

Referitor la această instituţie, precizăm că un astfel de contract este perfect valabil, cu precizarea căvânzătorul îşi asumă obligaţia de a asigura transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său la cumpărător.

Potrivit art. 1683 alin. 2 din Noul Cod Civil, „obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prindobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, directori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului”. Observăm că modalităţile de executare aobligaţiei vânzătorului nu sunt prevăzute limitativ de lege, nefiind excluse şi alte mijloace directe sau indirecte,cum ar fi un contract de schimb, o întreţinere dublată de un alt contract etc.

Referitor la momentul în care urmează să se transfere proprietatea, potrivit art. 1683 alin. 3 din Noul CodCivil, „dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătoruluidin momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar”, faptce presupune că din acest moment nu mai este necesară o altă formalitate pentru ca respectivul cumpărător sădevină proprietar.

În alin. 4 al aceluiaşi articol este reglementată sancţiunea care intervine în cazul în care vânzătorul nu-şiexecută obligaţiile şi care a fost promovată şi în doctrina actuală: „în cazul în care vânzătorul nu asigurătransmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului,restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese”.

În continuare, alin. 5 reglementează situaţia bunurilor aflate în coproprietate sau indiviziune, problemăconexă vânzării lucrului altuia: „Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigurătransmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, laalegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractuluiîn cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun”. În această situaţie,nu se are în vedere vânzarea unei cote-părţi din dreptul de proprietate, ipoteză în care s-ar transmite un dreptasupra căruia există proprietate exclusivă. Dimpotrivă, în acest caz ne referim la situaţia în care vânzătorul adispus asupra bunului proprietate comună în totalitatea, în materialitatea sa.

În prezent există controverse referitoare la modul în care trebuie să se procedeze în acest caz. Potrivit uneiopinii, se va aplica regimul juridic de la partaj, considerându-se această vânzare ca fiind afectată de o condiţierezolutorie, în funcţie de rezultatul partajului. Potrivit altei opinii, se vor aplica regulile specifice vânzării lucrului altuia.

În această situaţie, trebuie să realizăm o corelaţie cu regimul juridic aplicabil în cazul evicţiunii parţiale,soluţia aplicabilă fiind fie reducerea proporţională a preţului cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiuneacontractului, în situaţia în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.

S-a pus problema dacă cel care cumpără nu ştie că achiziţionează un bun care aparţine altuia va mai aveala îndemână o acţiune în anulare. S-ar avea în vedere faptul că, în practică, cumpărătorul poate fi de bună-credinţăşi să creadă că dobândeşte bunul de la proprietar.

Situaţia în care se cere şi se obţine constatarea nulităţii absolute este aceea în care ambele părţi au fostde rea-credinţă. Noţiunea de rea-credinţă a fost interpretată de către instanţele de judecată în special cu privire lacontracte de vânzare care aveau ca obiect imobile preluate de stat. La situaţia bunurilor preluate fără titlu este odiferenţă faţă de situaţia obişnuită pentru că îndoiala există. De aceea s-a nuanţat în sensul că buna-credinţă

88


trebuie să fie întreagă, adică lipsită de orice culpă sau îndoială.Revenind la problematica supusă discuţiei, există două variante, fie cumpărătorul cunoştea că bunul este

al altuia, fie nu cunoştea. Dacă nu cunoştea că bunul nu aparţine vânzătorului, poate să ceară rezoluţiuneacontractului cu daune-interese. Pentru a solicita anularea trebuie să identificăm o cauză de nulitate, dar dacă amavut în vedere ipoteza că acel contract este perfect valabil, vânzătorul asumându-şi obligaţia de a transmite bunulîn patrimoniul cumpărătorului, în cazul în care nu-şi execută această obligaţie, se va putea solicita rezoluţiuneacontractului.

Se poate ridica problema dacă acel cumpărător poate cere anularea pentru eroare asupra calităţiivânzătorului dacă nu a ştiut că vânzătorul este proprietar.

În găsirea răspunsului la această problemă trebuie să avem în vedere atât noul regim al erorii, cât şinecesitatea de a acoperi nulitatea şi de a salva contractul. Referitor la ipotezele în care poate fi incidentă nulitatearelativă, eroarea poate fi de două feluri – eroarea asupra calităţii esenţiale a vânzătorului care a fost considerat înmod greşit de cumpărător ca fiind proprietarul bunului respectiv sau eroare asupra bunului respectiv, care a fostconsiderat eronat ca aparţinând vânzătorului.

Remediul care există independent de orice cauză de nulitate este cel al rezoluţiunii.Conform art. 1683 alin. 6 „În cazurile prevăzute la alin. (4) şi (5), întinderea daunelor-interese se stabileşte,

în mod corespunzător, potrivit art. 1.702 şi 1.703. Cu toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractuluicunoştea că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoarela lucrările autonome sau voluptuare”.

Aşadar, apar nişte noţiuni noi – lucrările autonome, lucrările adăugate şi cele voluptuare, făcute în scop de luxsau de plăcere şi care nu măresc valoarea lucrului respectiv. Referitor la acest ultim aspect, şi doctrina considera căaceste lucrări nu măresc valoarea lucrului, însă acest lucru este pentru prima data reglementat expres în Codul Civil.

Prin urmare, dacă ambele părţi ar fi de rea-credinţă, sancţiunea aplicabilă ar fi nulitatea absolută acontractului în temeiul cauzei ilicite sau fraudei, avându-se în vedere prejudicierea proprietarului.

În acest caz însă, adevăratul proprietar nu este prejudiciat. El poate să ratifice sau nu vânzarea. Ceea cecontează este faptul că între cele două părţi s-a încheiat o convenţie, iar în cazul neexecutării obligaţiilor se poatecere rezoluţiunea.

Subliniind, aşadar, vânzarea bunului altuia extinde partea de doctrină comercială la dreptul civil. Aceastăinstituţie acoperă totodată situaţii reale din practică existente dincolo de orice rea-credinţă pentru că aceasta nueste întotdeauna o operaţie speculativă, făcută în scop de fraudă. De asemenea, proprietarul bunului nu esteprejudiciat, întrucât el este terţ faţă de convenţia încheiată de vânzător şi cumpărător.

S-a ridicat o întrebare referitoare la art. 1683 alin. 5 „Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietatecomună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere,pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu adobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândiproprietatea întregului bun”.

Întrebarea se referă la prima opţiune a cumpărătorului de a cere reducerea preţului proporţional cu cota-partepe care nu a dobândit-o, dacă această ipoteză are în vedere bunul în materialitatea sau cota-parte din dreptul deproprietate. În această situaţie, cumpărătorul primeşte cota-parte respectivă, deşi înţelegerea iniţială viza întregul


90

bun sau o cotă-parte mai mare. Remediul pentru o atare situaţie ar fi acela că poate deveni proprietarul cotei-părţişi poate cere reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care n-a primit-o sau poate cere rezoluţiunea, dacăoperaţiunea este păguboasă pentru cumpărător.

O altă întrebare vizează situaţia în care vânzarea bunului altuia are ca obiect un imobil – cum se va înscriedreptul asupra cotei-părţi în cartea funciară. Ar exista doua posibile răspunsuri, în funcţie de modul în care se vorînţelege părţile: fie situaţia se va soluţiona pe cale amiabilă, fie în baza unei hotărâri judecătoreşti.

O altă problemă supusă dezbaterii se referă la ce este vânzarea în concepţia actualului cod civil – un contracttranslativ de proprietate sau un act constitutiv de obligaţii, printre care acela de a transfera proprietatea şi acesttransfer are loc prin alt act juridic?

După model francez, până acum s-a aplicat principiul consensualismului, conform căruia, prin simplul acordproprietatea trecea de drept la cumpărător, deci ar fi un act translativ de proprietate, şi nu generator de obligaţii.În sistemul german, vânzarea este un contract creator de obligaţii prin care nu se transferă dreptul de proprietate.

În reglementarea art. 1650 din Noul Cod Civil, - (1) „Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmitesau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe carecumpărătorul se obligă să îl plătească”.

Prin această definiţie a vânzării s-au consacrat ambele sisteme prezentate anterior.În privinţa bunurilor mobile s-a păstrat sistemul actual. Astfel, art. 1674 din Noul Cod Civil prevede: „Cu

excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută dedrept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătitîncă”. Aşadar, este consacrat sistemul clasic al vânzării translative de proprietate.

În materia bunurilor imobile, art. 1676 prevede că „În materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietăţiide la vânzător la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară”.

Garanţia contra evicţiunii (Evicţiunea parţială)A intervenit o modificare referitoare la efectele evicţiunii parţiale. În prezent, dacă nu intervine rezoluţiunea

contractului, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului valoarea părţii pierdute, indiferent de creşterea sauscăderea valorii bunului. Conform noii reglementări, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului o parte din preţproporţională cu valoarea părţii de care a fost evins, astfel încât raportarea se va face la preţ.

Potrivit prevederilor art. 1705 „(1) Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturiasupra lucrului vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnatprintr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existaumotive suficiente pentru a se respinge cererea.

(2) Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terţului pierde dreptul degaranţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea”.

În situaţia prevăzută la primul alineat, sarcina probei revine vânzătorului, care poate invoca uzucapiunea,posesia de bună-credinţă etc. Ipoteza de la alineatul 2 nu este reglementată în actualul Cod Civil şi vizează situaţiaîn care cumpărătorul „s-a predat”, nu neapărat fiindcă nu ar avea şanse de a câştiga procesul, existând şiposibilitatea unei înţelegeri a cumpărătorului cu terţul evingător. În acest caz, sarcina probei se inversează, în


sensul că acum cumpărătorului îi revine sarcina probei. Astfel, se împiedică înţelegerile frauduloase între terţulevingător şi cumpărător, protejându-se, aşadar, vânzătorul.

În cazul în care cumpărătorul dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea seva angaja răspunderea vânzătorului, în caz contrar pierzând dreptul de garanţie.

Efectele garanţiei contra viciilorÎn această materie, se impune o precizare foarte importantă din punct de vedere procedural, şi anume

aceea că în art. 1710 sunt menţionate posibilităţile pe care le are cumpărătorul în privinţa garanţiei contra viciilor:“1) În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz:a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;c) reducerea corespunzătoare a preţului;d) rezoluţiunea vânzării.(2) La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care

contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură prevăzută la alin. (1) decâtcea solicitată de cumpărător”.

S-au luat măsuri astfel încât principiul disponibilităţii să nu producă anumite consecinţe nefaste asupracumpărătorului. De exemplu, în cazul în care cumpărătorul cere rezoluţiunea contractului, dar instanţa apreciazăcă în funcţie de gravitatea viciilor, această măsură este excesivă, şi s-ar impune, de exemplu, înlocuirea bunuluivândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii sau înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuialaacestuia. Instanţa, dacă ar fi învestită cu acţiunea în rezoluţiune, ar constata că nu sunt îndeplinite condiţiile şi arrespinge acţiunea; ar fi păguboasă o astfel de soluţie. Prin urmare, instanţa este considerată învestită cu oacţiune în garanţie contra viciilor şi urmează să ia măsura corespunzătoare. Situaţia ar fi incidentă când s-arcere o măsură radicală, cum ar fi rezoluţiunea astfel încât să se aibă în vedere posibilitatea de a se lua o altămăsură.

Trebuie precizat faptul că, din punct de vedere procedural, se poate solicita dispunerea unei anumitemăsuri în principal şi a altora în subsidiar.

Dreptul de preempţiuneCu excepţia situaţiei reglementate de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, dacă dreptul de

preempţiune este încălcat, titularul poate să solicite, după caz, nulitatea relativă sau absolută a contractului. Caefect al admiterii acţiunii, bunul se reîntoarce în patrimoniul vânzătorului, care are două variante: fie nu mai vreasă vândă bunul nimănui, fie îl vinde cu respectarea dreptului de preempţiune, ceea ce va conferi o şansă în plustitularului acestuia. Aşadar, sunt situaţii în care titularul dreptului de preempţiune nu ar obţine niciun folos practic,cum este cazul primei ipoteze. Pe de altă parte, nu este normal să există două sisteme în care se încearcă să secorecteze încălcarea dreptului de preempţiune.

În prezent, este recunoscut pactul de preferinţă în materia contractului de vânzare, care este un fel de „dreptde preempţiune de natură convenţională”. Astfel, s-a apreciat că nu trebuie să existe o asemenea situaţie în care


92

întâlnim un drept de preempţiune de natură legală, iar altul de natură convenţională.Se impune o precizare terminologică, şi anume aceea că drept de preempţiune nu avem decât în materia

vânzării, în alte materii există un drept de preferinţă.Reglementarea acestui drept este făcută în art. 1730 alin. 3 care prevede următoarele: „Titularul dreptului

de preempţiune care a respins o ofertă de vânzare nu îşi mai poate exercita acest drept cu privire la contractul carei-a fost propus. Oferta se consideră respinsă dacă nu a fost acceptată în termen de cel mult 10 zile, în cazulvânzării de bunuri mobile, sau de cel mult 30 de zile, în cazul vânzării de bunuri imobile. În ambele cazuri, termenulcurge de la comunicarea ofertei către preemptor”.

Titularul dreptului de preempţiune care a respins o ofertă de vânzare nu îşi mai poate exercita acest dreptcu privire la contractul ce i-a fost propus. Acest lucru nu înseamnă că a pierdut dreptul de preempţiune în general,ci doar se raportează la un anume contract încheiat în anumite condiţii. Această dispoziţie este valabilă şi în cazulaltor drepturi de preferinţă. Dacă ulterior se încheie contractul cu un terţ în aceleaşi condiţii ca cele propusetitularului dreptului de preempţiune (preemptor), nu s-a încălcat acest drept.

Art. 1730 prevede că „Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sauconvenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiunede către preemptor”.

Dacă vânzătorul a încheiat cu terţul acest contract afectat de o condiţie suspensivă, va trebui să notificepreemptorului cuprinsul contractului, posibilitate recunoscută şi terţului al cărui interes îl constituie limpezirea situaţiei.Preemptorul îşi poate exercita dreptul de preempţiune în acelaşi termen de 10 sau 30 de zile, după caz, de la datacomunicării, care presupune acordul de a încheia contractul şi consemnarea preţului la dispoziţia vânzătorului.

Ce se întâmplă într-o astfel de situaţie este asemănător dreptului de preempţiune reglementat de OUG nr.40/1999. Astfel, contractul este considerat încheiat între preemptor şi vânzător în condiţiile contractului încheiat devânzător cu terţul, iar contractul cu terţul se desfiinţează cu efect retroactiv. Vânzătorul va răspunde pentru evicţiunefaţă de terţul de bună-credinţă care nu a cunoscut dreptul de preempţiune, care poate fi şi convenţional.

Referitor la concursul dintre preemptori, trebuie avut în vedere faptul că poate exista un drept de preempţiunede natură legală sau convenţională. Prioritate se va da dreptului legal de preempţiune, pentru că acesta poate ficunoscut de către oricine. În cazul în care mai multe persoane au calitatea de preemptori legali, se va lăsa lalatitudinea vânzătorului cui va vinde.

Dreptul de preempţiune este indivizibil şi incesibil. În cazul în care intervine decesul, acest drept se vatransmite nefracţionat datorită caracterului indivizibil.

Stingerea acestui drept are loc prin moartea preemptorului, cu excepţia situaţiei în care a fost constituit peun anumit termen, şi în acest caz termenul se reduce la 5 ani de la data constituirii, dacă a fost stipulat un termenmai lung.

Se aplică un drept de preferinţă şi chiriaşului, la încheierea unui nou contract de închiriere, după acelaşimecanism, benefic ambelor părţi.

Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii


Art. 1.757 alin. (2) prevede că „Atunci când s-a convenit ca sumele incasate cu titlu de rate să rămână,în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanţa va putea totuşi reduce aceste sume, aplicându-se în modcorespunzător dispoziţiile referitoare la reducerea de către instanţă a cuantumului clauzei penale.

(3) Prevederile alin. (2) se aplică şi în cazul contractului de leasing, precum şi al celui de locaţiune, dacă,în acest ultim caz, se convine ca la încetarea contractului proprietatea bunului să poată fi dobândită de locatar dupăplata sumelor convenite”.

Această situaţie presupune că respectivul cumpărător nu plăteşte una sau mai multe rate, vânzătorul aredreptul la rezoluţiunea contractului, iar ratele de preţ plătite nu se vor restitui. Nu are loc o repunere în situaţiaanterioară, fiindcă vânzătorul redobândeşte bunul şi păstrează şi ratele plătite. Instanţa va putea reduce acestesume, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la reducerea de către instanţă a cuantumuluiclauzei penale.

Contractul de locaţiuneÎn materia contractului de locaţiune, proprietarul a căpătat anumite puteri în ceea ce priveşte îmbunătăţirile

aduse de chiriaş fără acordul lui. Astfel, proprietarul are două variante: să le însuşească fără a plăti despăgubirisau să solicite chiriaşului să aducă bunul în starea iniţială pe cheltuiala lui.

Tacita relocaţiuneArt. 1810 din Noul Cod Civil: „(1) Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să

îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, încondiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor.(2) Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel”.

Pe lângă cele două condiţii care sunt necesare şi în prezent (locatarul să folosească bunul închiriat şilocatorul să nu se împotrivească), în această materie apar două noutăţi importante:

- locatarul trebuie să îşi execute obligaţiile (plata chiriei, efectuarea reparaţiilor locative etc.);- garanţiile din vechiul contract îl vor însoţi şi pe cel nou prin efectul legii.Cu privire la cea de-a doua situaţie, precizăm că în prezent se consideră că noul contract este unul

independent, iar toate convenţiile accesorii care presupuneau garanţii încetează în momentul în care contractulprincipal a încetat ca urmare a expirării termenului.

S-a introdus o modificare importantă, şi anume: contractul de locaţiune constatat prin act autentic sau prinînscris sub semnătură privată care este înregistrat la organul fiscal competent (prin acest fapt dobândind datăcertă) reprezintă titlu executoriu. Astfel, dacă nu este plătită chiria la termen nu mai este nevoie să se încarceinstanţele cu litigii de acest fel, se poate investi contractul cu formulă executorie şi astfel să fie pus în executaresilită.

Sublocaţiunea şi cesiuneaÎn privinţa cesiunii locaţiunii, în prezent există anumite deficienţe, în sensul că se poate ceda doar dreptul

de folosinţă, având în vedere faptul că actualul Cod civil nu reglementează cesiunea de datorie. Practic, are loc o


„cumpărare” doar a dreptului de folosinţă, ceea ce reprezintă o situaţie anormală.Spre deosebire de reglementarea actuală, conform Noului Cod Civil, cesiunea se face în întregul său.Art. 1.833. prevede: „Chiriaşul poate ceda contractul de închiriere a locuinţei sau subînchiria locuinţa numai

cu acordul scris al locatorului, caz în care, în lipsa unei stipulaţii contrare, cesionarul, respectiv sublocatarulrăspunde solidar cu chiriaşul pentru obligaţiile asumate faţă de locator prin contractul de închiriere”.

În prezent, dacă într-un contract este menţionat faptul că este interzisă sublocaţiunea, s-a exprimat un punctde vedere cu care nu putem fi de acord, potrivit căruia este interzisă sublocaţiunea totală, fiind permisă cea parţială,situaţia fiind aceeaşi şi în cazul cesiunii.

Pentru a înlătura orice dubiu, s-a prevăzut în art. 1.806 alin. 2 din Noul Cod civil, că „Interdicţia de a încheiao sublocaţiune priveşte atât sublocaţiunea totală, cât şi pe cea parţială. Interdicţia de a ceda locaţiunea priveşteatât cesiunea totală, cât şi pe cea parţială”.

Contractul de arendareÎn materia contractului de arendare s-au reglementat problemele referitoare la riscuri.Art. 1.841., intitulat marginal „Reducerea arendei stabilite în bani în cazul pieirii recoltei“ prevede următoarele:„(1) Atunci când, pe durata arendării, întreaga recoltă a unui an sau cel puţin o jumătate din ea a pierit fortuit,

arendaşul poate cere reducerea proporţională a arendei dacă aceasta a fost stabilită intr-o cantitate determinatăde produse agricole, intr-o sumă de bani determinată sau intr-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoareaunei cantităţi determinate de produse agricole.

(2) Dacă arendarea este făcută pe mai mulţi ani, reducerea nu se va stabili decât la sfârşitul arendării, cândse va face o compensare a recoltelor tuturor anilor de folosinţă”.

Arendarea poate fi în schimbul unor fructe sau în schimbul unei sume de bani. Arendarea în bani nuînseamnă doar plata unei sume de bani. Arendarea în bani este reglementată de art. 1841.

Dacă arendarea este stabilită intr-o cantitate determinată de produse agricole, trebuie menţionat faptul căacestea nu trebuie să fie neapărat cele cultivate efectiv pe terenul arendat.

Arenda poate fi stabilită şi într-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei cantităţi determinatede produse agricole (de exemplu, echivalentul în lei la preţul pieţei libere a X kg de grâu).

Arenda în fructe este reglementată de art. 1.843 din Noul Cod civil „(1) Atunci când arenda este stabilită într-o cotă din fructe sau într-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei astfel de cote, pieirea fortuită,în tot sau în parte, a fructelor de împărţit este suportată proporţional şi nu dă niciuneia dintre părţi acţiune îndespăgubire împotriva celeilalte.(2) Dacă însă pieirea s-a produs după culegerea fructelor şi una dintre părţi întârzie în mod culpabil predarea saurecepţia lor, cota cuvenită acesteia se reduce cu fructele pierdute, iar cota celeilalte părţi se consideră ca şi cumnu ar fi survenit nicio pierdere, afară numai dacă fructele ar fi pierit chiar dacă predarea şi recepţia fructelor sefăceau la timp”.

Arenda în fructe se referă la ipoteza în care arenda constă în fructele cultivate pe terenul respectiv – secontractează o cotă din fructe sau o sumă de bani determinată în funcţie de valoarea unei astfel de cote. Sistemulsuportării riscurilor, în acest caz, este împărţirea proporţională, dar raportat la riscuri.

94


Este prevăzută obligativitatea arendaşului de a încheia contracte de asigurare, cu precizarea că societăţilede asigurare nu încheie asigurare pentru orice calamitate. În aceste condiţii, problema suportării riscurilor rămâneuna importantă.


Persoana fizică

Prelegere susţinută de judecător drd. Liviu ZIDARU

Materia persoanelor revine în Codul civil, putându-se vorbi de o revanşă istorică a codului civil. Din 1954,materia persoanelor şi materia dreptului familiei au fost scoase din codul civil prin decretele nr. 31 (priveştepersoanele fizice şi persoanele juridice) şi nr. 32 (act normativ de punere în aplicare a decretului nr. 31), respectivprin Legea nr. 4/1953 (priveşte dreptul familiei).

NCC începe cu dispoziţiile generale şi continuă cu persoana fizică, aceasta fiind definită în cuprinsul art.25 alin 2 („Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile”), iar alin. 3 defineştepersoana juridică („Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, estetitulară de drepturi şi de obligaţii civile”). În ceea ce priveşte persoana, aceasta este privită ca titular de drepturi şiobligaţii.

Capacitatea de folosinţăI. Art. 34 defineşte capacitatea de folosinţă („Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a

avea drepturi şi obligaţii civile”). Spre deosebire de Decretul nr. 31/1954, care se referă la aptitudinea de a aveadrepturi şi obligaţii, NCC face precizarea că este vorba de drepturi şi obligaţii civile. O persoană nu poate aveamai multe capacităţi, dar capacitatea poate îmbrăca mai multe forme raportat la ramura de drept care interesează.Prin definiţia dată, NCC nu face altceva decât să-şi dovedească poziţia de drept comun (consacrata expres în art.2 alin. 2 din NCC: („Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentrutoate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale”).

În diferitele ramuri de drept se pot întâlni şi alte ipostaze ale persoanei fizice: calitatea de rudă, de soţ, decontribuabil, de cetăţean etc., însă niciuna dintre aceste ramuri de drept nu reglementează de o maniera exhaustivăpersoana fizică.

În Titlul I, referitor la dispoziţiile generale, se dă un caracter concret dispoziţiei constituţionale din art. 18, careinstituie protecţia generală a persoanelor străine şi apatrizilor, dispunându-se că cetăţenii străini şi apatrizii suntasimilaţi în condiţiile legii cu cetăţenii români în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile civile.

Anumite trăsături enunţate în doctrină în legătură cu capacitatea sunt prezentate în textul art. 29 din NCC(alin.1: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea deexerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege”, alin. 2: „Nimeni nu poate renunţa, în tot sau înparte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu”). În măsura în care s-ar încheia acte unilateralesau cu caracter convenţional prin care un subiect de drept renunţă la o parte a capacităţii sale de folosinţa, acesteaar fi lovite de nulitate absolută, fiind contrare regimului de drept public al capacităţii. De exemplu, clauza potrivitcăreia o persoană se obligă faţă de alta să nu dobândească niciodată drepturi dintr-o succesiune sau clauzapotrivit căreia printr-un contract de muncă se impune angajatului să nu devină părinte etc., fiind contrare bunelormoravuri (aduc atingere libertăţii persoanei de a dispune de ea însăşi), sunt lovite de nulitate absolută.

Art. 1255 din NCC reglementează regimul nulităţii parţiale. În alin. 2, textul dispune: „Clauzele contrare

96


legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregulsău numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”.Următoarele 2 alineate reglementează două situaţii de nulitate parţială (alin. 2 : “În cazul în care contractul estemenţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile”, alin. 3: „Dispoziţiile alin.(2) se aplică în mod corespunzător şi clauzelor care contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt consideratede lege nescrise”).

Dacă se constată că există o cauză de nulitate care priveşte o clauză dintr-un act complex se pune întrebareadacă nulitatea este parţială - regula sau totală - excepţia. (Doctrina s-a pronunţat în sensul că nulitatea esteparţială.) În măsura în care nulitatea priveşte o clauză esenţială a contractului, potrivit naturii ei, eliminarea acesteiclauze face ca toate celelalte clauze, considerate neesenţiale, să fie eliminate şi ele. Dacă o clauză nu esteesenţială potrivit naturii ei, se pune o problemă de interpretare: dacă potrivit voinţei comune a părţilor, respectivaclauză ar fi avut caracter esenţial. (Ipoteza unui împrumut cu dobândă cămătărească. Pentru împrumutător, clauzareferitoare la dobânda care depăşeşte maximul admis de lege în materie de lege are caracter esenţial, dar pentruîmprumutat nu este esenţială. Nulitatea clauzei referitoare la dobândă poate atrage nulitatea întregului contract?Într-o asemenea ipoteză, numai clauza referitoare la dobânda excesivă este nulă, iar contractul îşi va produceefectele. Noua ordonanţă referitoare la dobânda legală prevede că, într-o asemenea ipoteză, creditorul estedecăzut din dreptul de a primi dobânda).

În legătură cu aceste clauze nescrise, în cuprinsul NCC se regăsesc mai multe dispoziţii referitoare lanulitatea absolută/parţială. Dacă legiuitorul a prevăzut că o anumita clauza este nescrisă, a optat în mod clar canulitatea să privească numai acea clauză. Un exemplu se regăseşte în cuprinsul art. 1246 alin. 4 „Prin acordulpărţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de nulitate. Orice convenţie sau clauză contrară este consideratănescrisă”. În măsura în care părţile ar institui sau suprima clauze de nulitate, aceste clauze sunt consideratenescrise. În cazul nulităţilor de drept, se pare că NCC distinge între nulitatea absolută şi anularea actului, nulitateaabsolută operând de drept (în caz de litigiu este constată de instanţă).

Unicitatea capacitaţii de folosinţă, ca trăsătura abstractă a persoanelor morale, este însoţită şi deunicitatea patrimoniului (vezi art. 31 alin. 1: „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unuipatrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”). Prin urmare, sedă expresie teoriei personaliste a patrimoniului. Pe de altă parte, o persoană poate avea un singur patrimoniu, darpentru a răspunde unor nevoi practice, în condiţiile legii, patrimoniul poate fi supus diviziunii sau afectaţiunii.Diviziunea poate opera numai în condiţiile legii. În alin. 3 al art. 31 se dau ca exemple „masele patrimonialefiduciare, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii”. Sepot da două exemple:

- O.U.G. nr. 44/2008, care priveşte desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale. Art. 20, 26 şi 31 din acest act normativ prevăd că persoanafizica autorizată răspunde pentru obligaţiile contractate în exerciţiul activităţii sale profesionale cu patrimoniul deafectaţiune, dacă acesta a fost constituit în condiţiile legii, şi în completare cu întreg patrimoniul. Există orăspundere privilegiată cu bunurile afectate exerciţiului profesiei, dar în subsidiar există şi răspundere cu toatecelelalte bunuri, care nu sunt afectate profesiei, potrivit regulilor de drept comun, respectiv potrivit art. 2324, careprevede, precum art. 1718 din actualul cod civil, că „cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale


mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi”. Se exceptează bunurileinsesizabile potrivit legii.

- Alte exemple se găsesc şi în NCC. Art. 352 instituie o răspundere subsidiară şi solidară a soţilor pentruobligaţiile comune cu bunurile proprii, în măsura în care bunurile comune nu sunt suficiente pentru satisfacereacreanţelor creditorilor.

În art. 2324 din NCC în alin. 3 se stipulează: „Creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu oanumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectulacelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelaltebunuri ale debitorului” - se consacra situaţia existenţa şi în alte materii.

Alin. 4 dispune că: „Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesiiautorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă.Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.” Putem vorbi de creanţe izvorâte dintr-uncontract încheiat în legătură cu exerciţiul unei profesii sau de creanţe întemeiate pe delicte civile, dintr-un malpraxis,de exemplu. Există o dublă restricţie: pe de o parte, bunurile afectate exercitării profesiei autorizate nu pot fiurmărite de alţi creditori. Pe de altă parte, creditorii ale căror creanţe au legătură cu exerciţiul profesiei nu potsă-şi satisfacă creanţele cu bunuri din alte mase patrimoniale. Marea problemă a acestei reglementari o constituiedistincţia care se face între persoanele autorizate să exercite o profesie şi cele autorizate să desfăşoare o activitatecu caracter economic. Se pune totodată şi problema garanţiei pentru creditori. În cazul formelor de exercitare aprofesiei pentru care nu există o răspundere limitată potrivit legii, nu există dispoziţii legale care să impună existenţaun patrimoniu de afectaţiune minim.

Intervenţie: Riscul este şi pentru creditorii personali şi pentru cei profesionali, pentru ca trecereafăcându-se doar prin act unilateral dintr-o diviziune în cealaltă a patrimoniului, creditorii vor afla abia la momentulexecutării, dacă actul nu a beneficiat de publicitate, în ce diviziune a patrimoniului se află bunul. Se pune problemadacă ei vor fi cei care trebuie să desfiinţeze sau să facă inopozabil actul de transfer sau debitorul urmărit trebuiesă formuleze contestaţie la executare şi să invoce faptul că bunul nu este afectat profesiei. Dacă se începeexecutarea, într-o contestaţie la executare, debitorul ar trebui să dovedească acest transfer cu caracter unilateral.

Art. 32 alin. 1 dispune că „în caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masăpatrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudiciadrepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale”. Se menţionează, ca o condiţie distinctă faptul că trebuie săexiste şi o sancţiune pentru un transfer intrapatrimonial prin care se intenţionează producerea unui prejudiciu.

Art. 193 alin. 1 stipulează că: „Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentruobligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”. Iar în alin. 2 se dispunecă: „Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoanejuridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduseordinii publice”. Ipoteza pe care o priveşte reglementarea: nu se respectă obligaţia separării patrimoniului persoaneijuridice de patrimoniul membrilor organelor de administrare, obligaţie stabilită de art. 214. În acest caz în care nuexistă o separare reală de patrimonii, se poate vorbi de o societate fictivă, sancţionată prin art. 193 alin. 2.

Trebuie stabilit care este temeiul de drept substanţial pentru care se cere inopozabilitatea.

98


Intervenţie: Temeiul inopozabilităţii este dat de regula potrivit căreia bunul trebuie să se afle în patrimoniulcomun. Se aplică drept principiu regula potrivit căreia toate bunurile trebuie considerate ca aflându-se în patrimoniuldebitorului; în măsura în care debitorul invocă faptul că acel bun este afectat unui patrimoniu special de afectaţiuneîn baza unui act, în măsura în care se constată nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la afectaţiune, iar prinacel act s-a urmărit fraudarea creditorului, bunul va fi considerat ca făcând parte din patrimoniul comun şi susceptibilde executare. Nu e nevoie de un alt temei, actul făcut în dauna creditorului se consideră inopozabil după reguliledreptului comun.

Intervenţie: S-a constatat că în practică, încă de la momentul dobândirii bunurilor, patrimoniul în care intrăacel bun este determinat de actul prin care se dobândeşte acel bun, chiar şi în cazul persoanelor fizice autorizate.Problema nu este doar aceea a stabilirii apartenenţei bunurilor la o anumita masă patrimonială, ci ce remediijuridice mai au creditorii unei obligaţii care face parte dintr-o altă masă patrimonială în ipoteza în care bunurile dinacea masă patrimonială nu sunt suficiente.

În ceea ce priveşte persoana fizică autorizată, există o hotărâre a ICCJ – Secţia comercială (probabil ojurisprudenţă izolată) prin care s-a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a persoanei fizice cu motivarea căobligaţia face parte dintr-un alt patrimoniu.

Începutul capacitaţii de folosinţăDe semnalat dispoziţiile art. 36: “Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă

el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepţiunii sunt aplicabile”. Sunt în continuarerecunoscute drepturile copilului de la concepţie numai dacă se naşte viu. Se face trimitere la art. 412, care instituieprezumţia timpului legal al concepţiei (alin. 1: „Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zidinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi”). Această prezumţie a fostprivită în doctrină ca absolută şi irefragabilă, iar în doctrina recentă ca o prezumţie relativă. În alin. 2 al art. 412se arată că poate fi răsturnată doar cu mijloace ştiinţifice de probă (“Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate facedovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afaraacestui interval”).

Încetarea capacităţii de folosinţăAceasta are loc la momentul decesului persoanei. De semnalat ipoteza comorienţilor şi codecedaţilor. În

NCC, în aceasta privinţă, există art. 957 alin. 2, care prevede o condiţie unică, şi anume ca aceste persoane săfi decedat, astfel încât să nu poată fi stabilit că una a supravieţuit alteia, fără a se mai face distincţia dacă decesulacestor persoane a avut loc în aceleaşi împrejurări.

Câteva aspecte legate de încetarea capacităţii de folosinţă prin declararea judecătorească a morţii (de laart. 49 la art. 57 în NCC):

- o scurtare generală a termenelor prevăzute de reglementarea în vigoare: de exemplu, dacă art. 16 dinDecretul nr. 31/1954 stabileşte un termen de 4 ani de la data ultimelor veşti din care rezultă că era în viaţă,art. 49 alin. 1 instituie un termen de 2 ani; dacă dispariţia a avut loc în împrejurări deosebite (cutremur,inundaţie, catastrofă de cale ferată ori aeriană etc.), decesul poate fi declarat dacă au trecut cel puţin 6 luni


de la data împrejurării în care avut loc dispariţia (art. 50 alin. 1 din NCC); dacă este sigur că decesul s-aprodus, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească,fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie (art. 50 alin. 3) (de exemplu, ipoteza prăbuşiriiunui avion în astfel de circumstanţe încât nu se poate accepta că a supravieţuit vreun pasager).- ipoteza anulării hotărârii de declarare a morţii poate fi răsturnată printr-o acţiune în anulare ulterioară, înmăsura în care persoana decedată reapare.- de asemenea, se poate rectifica data morţii. Un certificat de deces eliberat în temeiul constatării fizice amorţii are întotdeauna prioritate faţă de hotărârea declarativă de moarte.- dacă cel declarat mort reapare poate obţine anularea hotărârii prin care i s-a declarat moartea (art. 54 alin.1). După anularea hotărârii declarative de moarte, art. 54 alin. 2 prevede că cel declarat mort şi care esteîn viaţă poate cere înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prinechivalent. Art. 54 alin. 2 îl protejează pe dobânditorul cu titlu oneros, care nu este obligat să înapoiezebunurile decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la datadobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă. De exemplu, dacă este vorbadespre un imobil înscris în cartea funciară, regulile specifice de apreciere a bunei-credinţe şi efectele bunei-credinţe în ceea ce-l priveşte pe dobânditorul dreptului tabular prevalează faţă de reglementarea în discuţie.Astfel, art. 901 alin. 1 din NCC, care priveşte dobândirea cu buna-credinţă a unui drept tabular: „Sub rezervaunor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară,în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, lacererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară”. (Ipoteza: aparentul de cujusera întabulat ca proprietar al imobilului. După deschiderea succesiunii, succesorul se întabulează larândul său pentru a dispune de bunuri şi înstrăinează unui terţ de buna-credinţă. Terţul beneficiază de buna-credinţă numai dacă la data cererii de înscriere au fost îndeplinite următoarele condiţii: a) nu a fost înregistratănicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare; b) din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă niciocauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; şi c) nu a cunoscut, pe altă cale,inexactitatea cuprinsului cărţii funciare (art. 901 alin. 2).- art. 57 reglementează drepturile moştenitorului aparent: „Moştenitorul aparent care află că persoana carea fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă păstrează posesia bunurilor şidobândeşte fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor”.

Capacitatea de exerciţiuCapacitatea de exerciţiu este definită în art. 37: „Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheiasingură acte juridice civile”. Aceasta definiţie relevă două aspecte:

- capacitatea de exerciţiu se circumscrie sferei actelor juridice şi nu faptelor juridice, priveşte posibilitateade a dobândi şi exercita drepturi prin încheierea de acte juridice civile, respectiv de a asuma şi executa obligaţiipe aceeaşi cale;

- aspectul esenţial constă în faptul că existenţa capacităţii de exerciţiu implică posibilitatea de încheia singurşi fără autorizaţie acte juridice. A existat o controversă: în ce măsură minorul, dobândind capacitate deplină de

100


exerciţiu prin căsătorie, păstrează sau nu capacitatea deplină de exerciţiu, în ipoteza anularii căsătoriei. Controversaeste clarificată în NCC (vezi art. 39 alin. 2: „În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost debună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu”). Se dă posibilitatea instanţei detutelă, de a recunoaşte minorului de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu pentru motive temeinice. Un motivtemeinic se regăseşte în cuprinsul art. 42: „1) Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirileartistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectareadispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. 2) În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfelobligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite”.

Capacitatea de exerciţiu restrânsăRegula pentru capacitatea de exerciţiu restrânsă este înscrisă în art. 41 dispune ca „(1) Minorul care a

împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţareapărinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă.Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului”. Există şi o excepţie dela regula prezentată, care dă expresie unor consideraţii doctrinare existente, excepţie prezentată în cuprinsul alin.3 al art. 41: „Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare,acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi carenu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la dataîncheierii lor”.

Din cuprinsul art. 43 alin. 3 se poate observa faptul că, chiar şi persoana lipsită de capacitate de exerciţiupoate să încheie acte juridice de dispoziţie de mică valoare cu caracter curent şi care se execută la momentulîncheierii lor. În această materie trebuie avută în vedere clasificarea actelor juridice după importanţa lor în: actede dispoziţie, de conservare, de administrare. Dacă raportarea se face la un bun ut singuli, orice înstrăinare esteun act de dispoziţie, dacă raportarea se face la patrimoniu în ansamblul său, un act de înstrăinare a unui bun, pentruo normală punere în valoare a patrimoniului, este un act de administrare. Consecinţe: în prima ipoteză, minorul cucapacitate restrânsă de exerciţiu va putea încheia actul de administrare neprejudiciabil singur, în a doua ipoteză,fiind vorba de un act de dispoziţie, minorul va avea nevoie de dublă încuviinţare, a ocrotitorului legal şi a instanţeide tutelă, în lipsa cărora actul este anulabil pentru incapacitate, indiferent dacă actul l-a prejudiciat sau nu peminor.

Art. 144 alin. 2 şi 4 din NCC sunt situate în secţiunea care priveşte exercitarea tutelei cu privire la bunurileminorului. În alin. 2 se stipulează că: „Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţeide tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului,să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşescdreptul de administrare”.


Sancţiuni pentru ipotezele în care regulile referitoare la capacitate nu sunt îndeplinite

Sancţiunea anulabilităţiiPotrivit art. 44 alin. 1 „Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele făcute detutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiarfără dovedirea unui prejudiciu”.

Potrivit art. 44 alin. 2 „Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poateinvoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punereasub interdicţie judecătorească”. Invocarea nulităţii relative pe cale de apărare înseamnă o invocare pe cale excepţiede drept substanţial şi nu presupune formularea unei cereri distincte de anulare. Spre deosebire de reglementareaactuală, unde există o controversă legată de prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea invocării nulităţii relative pecale de excepţie, NCC a oferit o soluţie. Astfel, în cuprinsul art. 1249 alin. 2 din NCC se stipulează că „nulitatearelativă poate fi invocată pe cale acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea, parteacăreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinireatermenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare”. De la această regulă există o excepţie în materie deleziune, potrivit dispoziţiilor art. 1221 alin. 1 („Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea denevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei altepersoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea proprieiprestaţii”).

În cazul leziunii nu se poate opune excepţia de nulitate oricând, ci doar în interiorul termenului de prescripţiepentru acţiunea în anulare pentru leziune (1 an).

În ipoteza în care actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, aceasta va sesiza procurorul învederea exercitării acţiunii în anulare (art. 46 alin. 3). Procurorului i se recunoaşte calitate procesuală activăîntr-o asemenea acţiune.

Limitele obligaţiei de restituire a incapabiluluiÎn ceea ce priveşte limitele obligaţiei de restituire a incapabilului, în art. 47 există o trimitere la art. 1635-

1649, care reglementează de o maniera generală obligaţia de restituire. În cartea a V-a, titlul VIII, art. 1647 dispune„(1) Persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limitafolosului realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri incumbă celui care solicitărestituirea.

(2) Ea poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituireasă fie imposibilă”.

NCC nuanţează principul aplicării imediate a legii noi în materie contractuală şi, în general, în materia actelorjuridice. În schimb, în ceea ce priveşte stările legale extracontractuale, principiul aplicării imediate a legii noiprevalează. Astfel, potrivit art. 5 alin. 2 din Legea de punere în aplicare nr. 71/2011 „Dispoziţiile Codului civil suntaplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea

102


şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile deproprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistădupă intrarea în vigoare a Codului civil”.

Noutăţi introduse în Cartea a II-a - Despre familie1. Instanţa competentă să soluţioneze toate măsurile şi toate litigiile din Cartea a II-a„Despre familie”Este, potrivit art. 265 din NCC, instanţa de tutelă prevăzută la art. 1071.

Art. 265. - „Toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecătoreşti, precum şi toatelitigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi sunt de competenţa instanţei de tutelă prevăzute la art.107”.

- NCC face diferenţa între măsuri - care implică o procedură necontencioasă - şi litigii - care implică o procedurăcontencioasă (în practică, preponderente; vor fi procedurile necontencioase);- competenţa instanţei de tutelă, în viziunea noului Cod Civil, este extrem de extinsă, această instanţă fiindcompetentă cu privire la căsătorie, desfacerea căsătoriei prin divorţ, obligaţia de întreţinere, litigiile cu privire laregimul matrimonial etc., dar şi cu privire la ocrotirea minorului şi persoanei, în general, atribuţii trasate prinprevederile Cărţii I „Despre persoane”;- conform art. 229 alin 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil,organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se stabilesc prin legea privindorganizarea judiciară;- până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, atribuţiile acesteia, prevăzutede Noul Cod civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minorişi familie;- normele Noului Cod civil nu stabilesc competenţa materială a instanţelor, de lege lata, în lipsa unei precizăriexprese, fiind judecătoria; pe viitor, însă, plenitudinea de competenţă va aparţine tribunalului, judecătoria păstrând doarcompetenţele expres prevăzute de art. 92 din noul Cod de procedură civilă, astfel că va trebui reglementat acestaspect prin legea privind organizarea judiciară: care dintre cele două instanţe va primi atribuţiile instanţei de tutelă.

2. Consiliul de familie- o instituţie nou introdusă prin noul Cod civil

Art. 124. - „(1) Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele îşi exercitădrepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului.(2) În cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţiespecială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie”.

- constituirea sa este facultativă- consiliul de familie are un rol de supraveghere a tutorelui, aşa cum reiese din art. 136 NCC

1 Art. 107. - Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei prin tutelă şi curatelă sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivitlegii, denumită în continuare instanţa de tutelă.


Art. 136. - „Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul consiliului de familie, cuexcepţia măsurilor care au caracter curent”.

- consiliul de familie şi tutorele sunt controlaţi efectiv şi continuu de către instanţa de tutelă asupra moduluiîn care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia, conform art.151 NCC.

3. Tutorele poate fi desemnat în avans de către parinteArt. 114. - „(1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formăautentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi;(2) Desemnarea făcută de părintele care în momentul morţii era decăzut din drepturile părinteşti sau pussub interdicţie judecătorească este lipsită de efecte;(3) Desemnarea făcută în condiţiile prezentului articol poate fi revocată oricând de către părinte, chiar şiprintr-un înscris sub semnătură privată”.

- se face prin act unilateral sau prin contract de mandat;- trebuie să îndeplinească condiţia de formă, fiind prevăzută expres forma autentică;- ca să aibă efect desemnarea, părintele trebuie să nu fie decăzut din drepturile părinteşti sau să nu fie pussub interdicţie judecătorească în momentul morţii;- revocarea desemnării tutorelui nu necesită forma autentică a actului, fiind suficient un înscris sub semnăturăprivată.

Identificarea persoanei fizice. Impactul procedural. Dispoziţii noi în materia domiciliului

1. Unicitatea domiciliului şi a reşedinţei- Art. 86 NCC instituie obligaţia persoanei fizice de a avea un singur domiciliu şi o singură reşedinţă

Art. 86. - „(1) Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul saureşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singurdomiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe”.

2. Noua definiţie a domiciliuluiArt. 87. - „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo undeaceasta declară că îşi are locuinţa principală".

- această formă este introdusă prin Legea nr. Lege nr. 71/2011pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009privind Codul civil;- s-a optat pentru o certitudine juridică sporită în definirea noţiunii de domiciliu, atribuind o importanţăprivilegiată declaraţiei pe care persoana fizică o face în faţa organelor de evidenţă a persoanelor;- pentru stabilirea sau schimbarea domiciliului, aşa cum reiese din art. 89 alin. 2 NCC2 , sunt necesare douăelemente constitutive:

104


a. un element faptic - stabilirea efectivă a locuinţei sau mutarea într-un anumit loc;b. un element subiectiv - intenţia persoanei de a-şi stabili locuinţa principală unde a declarat, făcând dinacea aşezare centrul relaţiilor sale cu caracter social şi profesional;

- în lipsa declaraţiei persoanei fizice cu privire la domiciliul său, acesta poate fi stabilit din orice alte împrejurăride fapt, avându-se în vedere cele două elemente constitutive amintite anterior.

3. Dovada domiciliuluiArt. 91. - „(1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.(2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbareadomiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.(3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloacede cel căruia i se opune”.

- se face, ca regulă, cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate;- o prevedere de foarte mare utilitate practică a fost introdusă prin alineatul 2 al art. 91 care prevede că, în lipsaunor astfel de menţiuni stabilirea sau schimbarea domiciliului, nu va putea fi opusă altor persoane debună-credinţă (buna-credinţă fiind prezumată).

4. Alte tipuri de domicilii- domiciliul legal: de exemplu, în art. art. 92 alin.1 NCC se statuează că domiciliul minorului care nu a dobânditcapacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la careel locuieşte în mod statornic.- domiciliul profesional: reglementat în art. 96 NCC („Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la loculacelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acelloc”).- domiciliul ales: art. 97 alin. 1 NCC - „Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercităriidrepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act. Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcutăîn scris”.Domiciliul ales poate avea semnificaţia prorogării convenţionale de competenţă, atunci când legea permite astfelde derogări, respectiv în cazul competenţei teritoriale relative.Alegerea de domiciliu prezintă relevanţă şi în ceea ce priveşte plata. În mod normal, de lege lata, plata se face ladomiciliul debitorului. În noul Cod Civil, plata devine portabilă, în lipsă de prevederi contractuale, uzanţe, naturaprestaţiei sau dispoziţii contrare (art.1494 NCC). În acest caz poate fi vorba de un domiciliu ales al creditorului.

Drepturi ale personalităţiiSe regăsesc în art. 58 şi următoarele din noul Cod civil- ele nu se confundă cu drepturile de creanţă sau drepturile personale (iura în persona aliena), a căror realizareimplică concursul subiectului pasiv, ţinut să procure subiectului activ o prestaţie ori să se abţină de la ceva ceeace ar fi putut să facă, în absenţa angajamentului său juridic; şi nici cu drepturile reale (iura in recorporali) ori


drepturile intelectuale (iura in reincorporali), care conferă titularului lor prerogative care se exercită nemijlocit asupraunor bunuri corporale sau incorporale;- acestea beneficiau de o reglementare incompletă în vechea legislaţie;- nu sunt drepturi instituite de lege, ci sunt recunoscute, garantate de aceasta;- prevederile îşi au originile în dreptul german din (art. 823 din Codul civil german);- drepturile personalităţii poartă asupra unor aspecte sau atribute inerente persoanei (jura în persona ipsa)- sunt dobândite odată cu naşterea;

Art. 58. - „(1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şireputaţie, dreptul la respectarea vieţii private, precum şi dreptul la propria imagine.(2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile”.

a. Dreptul la viaţă;b. Dreptul la integritate fizică şi psihică;c. Dreptul la onoare şi reputaţie;d. Dreptul la respectarea vieţii private;e. Dreptul la propria imagine;f. Dreptul de a dispune de sine însuşi;

Art. 60. - „Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora,ordinea publică sau bunele moravuri”.

- valorile personalităţii umane ocrotite de lege sunt enumerate în art. 252 NCC, intitulat chiar „ocrotirea personalităţii umane”;Art. 252. - „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum suntviaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţifică, artistică, literarăsau tehnică, precum şi a oricăror alte drepturi nepatrimoniale”.

- este posibil ca aceste drepturi ale personalităţii să fie extinse pe cale jurisprudenţială dincolo de situaţiileexpres prevăzute de lege, în măsura în care din necesităţile practice se va simţi nevoia, aşa cum rezultă dininterpretarea textului art. 252 NCC ( „…ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum sunt”);- aceste drepturi sunt structurate în noul Cod civil în două secţiuni:a. Secţiunea a II-a - Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice;b. Secţiunea a III-a - Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane;Sunt reglementate astfel pentru că gradul de protecţie acordat fiecărei categorii este diferit.

1. Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice- legiuitorul este mult mai categoric în ocrotirea drepturilor din Secţiunea a II-a, în ce priveşte viaţa, sănătatea şiintegritatea fizică.- există o serie de dispoziţii care garantează inclusiv integritatea speciei umane în faţa manipulărilor ştiinţifice (deexemplu art. 61 alin. 2 NCC - „Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţiisau al ştiinţei”, art. 62 NCC „Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane. alin (2) Este interzisă orice practicăeugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor”);- se interzice conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale, actele juridice

106


având ca obiect astfel de valori fiind lovite de nulitate absolută;Art. 66. - „Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sauproduselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege”.

- donarea de organe este permisă şi este esenţialmente revocabilă până în momentul prelevării;Art. 68. - „(1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţăse fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al acestoraşi numai după ce au fost informaţi, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, donatorulpoate reveni asupra consimţământului dat, până în momentul prelevării”.(2) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la minori, precum şi de lapersoanele aflate în viaţă, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintalegrave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.

- în art. 69 NCC există o trimitere la procedura specială reglementată de art. 252 -256, în sensul că instanţa poatelua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrităţii corpuluiuman, precum şi pentru a dispune repararea daunelor materiale şi morale suferite. Legiuitorul a fost ferm în sensulprotejării dreptului la viaţă. În schimb, nu la fel stau lucrurile în secţiunea următoare.

2. Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane- a existat o temere accentuata că reglementând aceste materii, legiuitorul ar putea să facă mai mult rău decât bineşi să atingă, de exemplu, libertatea presei;- în art. 70 şi următoarele sunt recunoscute şi protejate drepturi, cu restrângerile prevăzute în art. 75;

- la art. 14 şi următoarele din Legea nr. 71/2011pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civilse regăsesc norme tranzitorii cu privire la drepturile personalităţii.

Dreptul la libera exprimareArt. 70. - „(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75”.

Dreptul la viaţa privatăArt. 71. - „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul,reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altordocumente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia orifără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.Dreptul la demnitateArt. 72. - „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia orifără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.Dreptul la propria imagineArt. 73. - „(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.


108

(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în oricemod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiileart. 75 rămân aplicabile”.Atingeri aduse vieţii private

Art. 74. - „Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care oocupă în mod legal;b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţăde cauză, a unei asemenea interceptări;c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia;d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală saude familie, fără acordul persoanei în cauză;g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală,precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic,tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordulpersoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privinddomiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordulpersoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele”.

LimiteArt. 75. - „(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise delege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilorinternaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune”.- la stabilirea încălcării sau nu a drepturilor prevăzute în art. 70 şi următoarele, instanţa este nevoită să pună înbalanţă cele două drepturi, pentru a vedea în ce măsură exerciţiul unui drept fundamental (cum este, de exemplu,libera exprimare) constituie totodată o ingerinţă într-un alt drept al personalităţii, tot un drept fundamental (cum estede exemplu, dreptul la viaţă privată), realizând un test al proporţionalităţii şi răspunzând la următoarele întrebări:care este interesul care justifică ingerinţa?; care este interesul care trebuie protejat?; cât de gravă este ingerinţa?;care este proporţia între cele două?- acordul se prezumă atunci când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune la dispoziţia uneipersoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informăriipublicului (art. 76 NCC). În acest caz nu mai este necesar acordul scris. Totuşi, pentru cel care oferă informaţiidespre sine presei sau altor organisme similare, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod Civil, acordul nu seprezumă, aşa cum reiese din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil.


3. Mijloacele de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale- art. 252-257 NCC se aplica numai faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a noului Cod civil;- art. 253 - 257 NCC reglementează o procedura foarte amplă pentru mijloacele de apărare a drepturilor personalenepatrimoniale ale persoanelor fizice:Art. 253. - „(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate ori ameninţate poate cere oricândinstanţei:a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul lezării prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţapoate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorulfaptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptuluiatins, cum sunt:a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentruprejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile”.În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.- este vorba de mijloace cu caracter preponderent moral de reparare a unui prejudiciu, în primul rând de reparareîn natură.- în situaţia prevăzută de alin. 3 al art. 253, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive conform regulilorgenerale în materia faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii.- mijloacele de apărare menţionate la alin 1. al art. 253 sunt imprescriptibile.Intervenţie: referitor la art. 255 alin. 3.În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanţa judecătorească nu poate sădispună încetarea, cu titlu provizoriu, a acţiunii prejudiciabile, decât dacă prejudiciile cauzate reclamantului suntgrave, dacă acţiunea nu este în mod evident justificată, potrivit art. 75, şi dacă măsura luată de instanţă nu apareca fiind disproporţionată în raport cu prejudiciile cauzate. Dispoziţiile art. 253 alin. (2) rămân aplicabile.S-a formulat opinia că nu poate fi dispusă o interzicere anticipată a unei acţiuni prejudiciabile ci numai dacă aceastaeste în curs de desfăşurare.Intervenţie: Care sunt mijloacele pe care le are la îndemână o persoană pentru a retrage consimţământulprezumat? Simpla menţionare a sintagmei „off the record” este suficientă? Părerea exprimată a fost în sensul căsimpla menţionare a sintagmei „off the record” nu este suficientă în practică pentru evitarea unor eventualeprejudicii.Intervenţie: Ar fi fost binevenită şi o reglementare a dreptului la replică printre mijloacele de apărare a acestor drepturi,dar, deşi nu este expres prevăzut de lege, acesta poate fi dispus de instanţă în temeiul art. 253 alin.3 lit. b) NCC.Intervenţie: Se poate îndrepta o acţiune împotriva unei persoane nedeterminate? S-a opinat în favoarea posibilităţiiintroducerii unei acţiuni de acest gen, dar rămâne problema de ordin practic, şi anume identificarea pârâtului.


110

Persoana juridică

Prelegere susţinută de judecător drd. Liviu ZIDARU

Definiţie- multe dispoziţii din legi speciale au fost preluate de noul Cod Civil;- art. 18 din Legea nr. 71/2011pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: „DispoziţiileCodului civil privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice se aplică şi persoanelor juridice înfiinţă la data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridicenu se prevede altfel”;- art.187 NCC – definiţia persoanei juridice: „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sinestătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general”;- art. 188 NCC - „Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţatecare, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187”.

Tipuri de persoane juridice şi condiţii pentru existenţa personalităţii juridice- pot, aşadar, exista persoane juridice şi altele decât cele expres recunoscute de lege? Pentru a răspunde, trebuiedistins, în prealabil, între persoanele juridice de drept public şi cele de drept privat (art. 189);- în cazul celor de drept public, art. 191 dispune că ele se înfiinţează prin lege, ori, în cazurile anume prevăzutede lege, prin act al autorităţii administrative centrale sau locale;- art. 194 alin.1 instituie în acest caz obligaţia ca actul de înfiinţare să prevadă expres dacă autoritatea publicăsau instituţia publică are sau nu calitatea de persoană juridică, aceasta fiind o dispoziţie de recomandare;- în cazul persoanelor juridice de drept privat, s-a remarcat just că în cazul aproape tuturor persoanelor juridice seprevede o procedură de înregistrare sau înmatriculare, conform art. 200 NCC şi art. 202 NCC cu privire laconsecinţele neefectuării formalităţilor de publicitate;- art. 188 NCC conţine, de altfel, un indiciu, arătând că organizaţia care ar putea constitui persoană juridică trebuiesă fie „legal înfiinţată”. Trebuie găsit, aşadar, un instrument de drept privat prin care persoanele fizice sau juridicear putea înfiinţa o entitate care să îndeplinească condiţiile din art. 187 NCC, fiind, aşadar, susceptibilă de a ficonsiderată persoană juridică;- în acest sens, în Cartea a V-a: Despre obligaţii – contractul de societate, conform art. 1881 alin.3, societatea poatefi cu sau fără personalitate juridică;- art. 1884 alin.2 prevede că în cazul aportului unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi reale imobiliare,contractul (de societate) se încheie în formă autentică;- şi art. 1889 alin.2 şi 3 NCC: „dacă, potrivit voinţei asociaţilor, societatea urmează să aibă personalitate juridică,indiferent de obiectul de activitate, ea poate fi constituită numai în forma şi condiţiile prevăzute de legeaspecială care îi conferă personalitate juridică”;- „Societatea dobândeşte personalitate juridică prin şi de la data înmatriculării în registrul comerţului, dacă prin legenu se dispune altfel”.


Din textele de mai sus rezultă că societatea cu personalitate juridică se poate constitui numai în formele juridiceexpres prevăzute de lege şi este supusă unor formalităţi privind actul constitutiv, precum şi cerinţeiînmatriculării.Totodată, conform art. 1893 NCC, societatea de fapt, ori societatea rămasă neînmatriculată are regimul juridical societăţii simple, care, potrivit art. 1892 alin.1 NCC, nu are personalitate juridică.Intervenţie: această concluzie rezultă şi din coroborarea cu art. 25 NCC alin. 3: „Persoana juridică este oriceformă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile”.

Norme generale şi norme speciale referitoare la persoana juridică- în ce priveşte regimul aplicabil fiecărei persoane juridice, art. 192 NCC prevede că: „regulile special aplicabilefiecărei categorii şi, în completare, regulile din NCC (aplicaţie a principiului conform căruia norma generalăse aplică în completarea normei speciale, acolo unde aceasta nu dispune)”. Această regulă prezintă interesîn ceea ce priveşte societăţile comerciale pentru care nu există o parte generală bine conturată în legea societăţilorcomerciale care să cuprindă regimul general al societăţilor. Foarte multe dispoziţii în materia societăţii pe acţiunisunt aplicate, mutatis mutandis, şi la alte tipuri de societăţi. Este admisibil să extindem o reglementare prevăzutăpentru alt tip de ipoteză în măsura în care nu avem o normă generală care să acopere respectiva ipoteză.- un efect principal al personalităţii juridice este prevăzut de art. 193 alin.1 NCC: „limitarea răspunderii pentruobligaţiile asumate la bunurile proprii, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Prin acest articol se instituie principiulautonomiei patrimoniale a persoanei juridice care trebuie privit în corelaţie cu art. 214 NCC care instituie obligaţia dea asigura şi a menţine separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi patrimoniul organelor de administrare- totuşi, art. 1889 alin.1 NCC instituie altă regulă în materie de societate: „prin contractul de societate sau printr-un act separat, asociaţii pot conveni constituirea unei societăţi cu personalitate juridică, cu respectarea condiţiilorprevăzute de lege”. În acest caz, răspunderea lor pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată şisolidară, dacă prin lege nu se dispune altfel.- acest text are vocaţia de drept comun pentru toate formele de societate, civilă (profesională) ori comercială,prevăzută de legi speciale, în măsura în care legea specială nu dispune expres altfel (limitarea răspunderii lapatrimoniul social).Exemplu: Societatea civilă profesională cu răspundere limitată prevăzută de art. 6 din Legea nr. 51/1995; potrivitalin. 4, societatea deţine „un patrimoniu de afectaţiune”, iar obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul. Asociaţiirăspund doar în limita aportului social al fiecăruia.

Nulitatea persoanei juridice(art. 196 şi urm. NCC)- cauzele de nulitate sunt expres şi limitativ reglementate, după modelul art. 56 – 59 din Legea nr. 31/1990 privindsocietăţilor comerciale, la rândul lor, rezultatul transcrierii unor reglementări europene (directive în materiasocietăţilor comerciale). Nulitatea virtuală este exclusă- este înlăturat efectul retroactiv al nulităţii, nulitatea prin efectele sale practice se aseamănă cu o dizolvareurmată de lichidare (art. 198 alin.1 NCC).


- actele încheiate cu terţii rămân valabile (art. 199 NCC).Art. 199. - „(1) Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor încheiate anteriorîn numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după caz.(2) Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afară decazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului”.- nulitatea poate fi acoperită până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată (art. 197

alin.2 NCC).

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice- art. 205 alin. 3 NCC reia reglementarea corespunzătoare din Decretul nr. 31/1954 cu privire la capacitatea defolosinţă anticipată (art. 33 alin. 3) şi prevede în terminis că persoana juridică poate nu doar să dobândeascădrepturi, ci şi să-şi asume obligaţii, în măsura necesară constituirii valabile.- noutate: art. 205 alin. 4 NCC instituie răspunderea nelimitată şi solidară a fondatorilor, asociaţilor, reprezentanţilor.

„4) Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridiceîn curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteiacu încălcarea dispoziţiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobânditpersonalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridiceîncă de la data încheierii lor şi produc efecte depline”.

- o noutate foarte importantă este renunţarea la principiul specialităţii capacităţii de folosinţă în privinţapersoanelor juridice cu scop lucrativ (art. 206 alin.1 NCC): deja anticipată în doctrina de drept comercial, princonceptul de scop statutar (art. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţilor comerciale);- principiul se menţine însă în ce priveşte persoanele juridice fără scop lucrativ, din motive bine întemeiate (art. 206alin. 2 NCC: „Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care suntnecesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut)”;- sancţiunea este în continuare nulitatea absolută (art. 206 alin. 3 NCC);- şi art. 1889 alin.2 şi 3 NCC: „dacă, potrivit voinţei asociaţilor, societatea urmează să aibă personalitate juridică,indiferent de obiectul de activitate, ea poate fi constituită numai în forma şi condiţiile prevăzute de legeaspecială care îi conferă personalitate juridică”;- „Societatea dobândeşte personalitate juridică prin şi de la data înmatriculării în registrul comerţului, dacă prin legenu se dispune altfel”.

Din textele de mai sus rezultă că societatea cu personalitate juridică se poate constitui numai în formelejuridice expres prevăzute de lege şi este supusă unor formalităţi privind actul constitutiv, precum şi cerinţeiînmatriculării.- totodată, conform art. 1893 NCC, societatea de fapt, ori societatea rămasă neînmatriculată are regimul juridical societăţii simple, care, potrivit art. 1892 alin.1 NCC, nu are personalitate juridică.Intervenţie: această concluzie rezultă şi din coroborarea cu art. 25 NCC alin. 3: „Persoana juridică este oriceformă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile”.

112


Norme generale şi norme speciale referitoare la persoana juridică- în ce priveşte regimul aplicabil fiecărei persoane juridice, art. 192 NCC prevede că: „regulile special aplicabilefiecărei categorii şi, în completare, regulile din NCC (aplicaţie a principiului conform căruia norma generalăse aplică în completarea normei speciale, acolo unde aceasta nu dispune)”. Această regulă prezintă interesîn ceea ce priveşte societăţile comerciale pentru care nu există o parte generală bine conturată în legea societăţilorcomerciale care să cuprindă regimul general al societăţilor. Foarte multe dispoziţii în materia societăţii pe acţiunisunt aplicate, mutatis mutandis, şi la alte tipuri de societăţi. Este admisibil să extindem o reglementare prevăzutăpentru alt tip de ipoteză în măsura în care nu avem o normă generală care să acopere respectiva ipoteză;- un efect principal al personalităţii juridice este prevăzut de art. 193 alin.1 NCC: „limitarea răspunderii pentruobligaţiile asumate la bunurile proprii, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Prin acest articol se instituie principiulautonomiei patrimoniale a persoanei juridice care trebuie privit în corelaţie cu art. 214 NCC care instituie obligaţiade a asigura şi a menţine separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi patrimoniul organelor deadministrare;- totuşi, art. 1889 alin.1 NCC instituie altă regulă în materie de societate: „prin contractul de societate sau printr-un act separat, asociaţii pot conveni constituirea unei societăţi cu personalitate juridică, cu respectarea condiţiilorprevăzute de lege”. În acest caz, răspunderea lor pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată şisolidară, dacă prin lege nu se dispune altfel;- acest text are vocaţia de drept comun pentru toate formele de societate, civilă (profesională) ori comercială,prevăzută de legi speciale, în măsura în care legea specială nu dispune expres altfel (limitarea răspunderii lapatrimoniul social);Exemplu: Societatea civilă profesională cu răspundere limitată prevăzută de art. 6 din Legea nr. 51/1995; potrivitalin. 4, societatea deţine „un patrimoniu de afectaţiune”, iar obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul. Asociaţiirăspund doar în limita aportului social al fiecăruia.

Nulitatea persoanei juridice(art. 196 şi urm. NCC)- cauzele de nulitate sunt expres şi limitativ reglementate, după modelul art. 56 – 59 din Legea nr. 31/1990 privindsocietăţilor comerciale, la rândul lor, rezultatul transcrierii unor reglementări europene (directive în materiasocietăţilor comerciale). Nulitatea virtuală este exclusă;- este înlăturat efectul retroactiv al nulităţii, nulitatea prin efectele sale practice se aseamănă cu o dizolvareurmată de lichidare (art. 198 alin.1 NCC);- actele încheiate cu terţii rămân valabile (art. 199 NCC).

Art. 199. - „(1) Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor încheiate anteriorîn numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după caz.(2) Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afară decazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului”.- nulitatea poate fi acoperită până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată (art. 197

alin.2 NCC).


Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice- art. 205 alin. 3 NCC reia reglementarea corespunzătoare din Decretul nr. 31/1954 cu privire la capacitatea defolosinţă anticipată (art. 33 alin. 3) şi prevede în terminis că persoana juridică poate nu doar să dobândeascădrepturi, ci şi să-şi asume obligaţii, în măsura necesară constituirii valabile;- noutate: art. 205 alin. 4 NCC instituie răspunderea nelimitată şi solidară a fondatorilor, asociaţilor, reprezentanţilor.

„4) Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridiceîn curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteiacu încălcarea dispoziţiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobânditpersonalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridiceîncă de la data încheierii lor şi produc efecte depline”.

- o noutate foarte importantă este renunţarea la principiul specialităţii capacităţii de folosinţă în privinţapersoanelor juridice cu scop lucrativ (art. 206 alin.1 NCC): deja anticipată în doctrina de drept comercial, princonceptul de scop statutar (art. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţilor comerciale);- principiul se menţine însă în ce priveşte persoanele juridice fără scop lucrativ, din motive bine întemeiate (art. 206alin. 2 NCC: „Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care suntnecesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut)”;- sancţiunea este în continuare nulitatea absolută (art. 206 alin. 3 NCC);- conform art. 207 alin. 2 NCC, „actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite denulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate,independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege”.

Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice- din tehnica normativă prevăzută de legiuitor rezultă că şi în cazul persoanelor juridice trebuie distins întrecapacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu;- art. 209 alin. 3 NCC: raporturile interne sunt supuse prin analogie regulilor mandatului (vezi şi art. 72 din Legeanr. 31/1990 privind societăţilor comerciale – obligaţiile administratorilor: regulile de la mandat şi cele prevăzute deprezenta lege). 213: prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar;- în ce priveşte actele încheiate de fondatori, ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate înacest scop, cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii obligă persoana juridică doar în condiţiile gestiuniide afaceri (art. 210 NCC);- noutate: art. 211 NCC instituie incapacităţi şi incompatibilităţi cu privire la exercitarea administrării şi controluluipersoanei juridice (de exemplu, un magistrat administrator);

Art. 211. - „(1) Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii,cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestororgane, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel defuncţie.(2) Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt lovite de nulitate relativă. Acestea nu pot fi anulatepentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după

114


caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produso vătămare”.

- actele încheiate în condiţiile art. 211 alin. 1 NCC nu pot fi anulate dacă nu a fost produsă o vătămare;- art. 215 NCC: contrarietatea de interese între administratori şi interesele persoanei juridice. În acest caz, actulîncheiat este anulabil, dar numai dacă cealaltă parte a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa conflictului deinterese;- art. 216 NCC reglementează acţiunea în anularea hotărârilor adoptate de organele emise de persoanele juridice,de asemenea similară reglementării din Legea nr. 31/1990 privind societăţilor comerciale cu privire la anulareahotărârilor AGA;- discuţie referitoare la art. 216 alin. 6 NCC: Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiunea înconstatarea nulităţii este imprescriptibil. Efectul acestui alineat este foarte mare cu privire la societăţi în general.Acesta poate fi atenuat, eventual, prin restrângerea motivelor de nulitate absolută.

În art. 1912 NCC „(1) Asociatul nemulţumit de o hotărâre luată cu majoritate o poate contesta la instanţajudecătorească, în termen de 15 zile de la data la care a fost luată, dacă a fost prezent, şi de la data comunicării,dacă a fost lipsă. Dacă hotărârea nu i-a fost comunicată, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de aceasta,dar nu mai târziu de un an de la data la care a fost luată hotărârea. (2) Termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1) estetermen de decădere. În această materie rezultă că termenul de decădere este aplicabil oricărui tip de nulitate”.- art. 218 alin. 2 şi 3 NCC: „Persoana juridică este angajată în raporturile cu terţii chiar dacă actele încheiatedepăşesc puterea de reprezentare conferită” (aplicaţie a mandatului aparent; de asemenea, modelul este Legeanr. 31/1990 privind societăţilor comerciale). Prin acest articol s-a urmărit protejarea terţilor.

Răspunderea statului şi a persoanelor juridice de drept public- art. 221 şi următoarele din NCC: instituie că persoanele juridice de drept public răspund pentru faptele licitesau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat;- art. 223 NCC: statul este reprezentat, de regulă, prin Ministerul Finanţelor Publice;- art. 224 NCC introduce o soluţie nouă în ceea ce priveşte răspunderea statului: sub aparenţa unei formulărineutre, se instituie o răspundere subsidiară a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale pentru obligaţiileorganelor, autorităţilor şi instituţiilor publice;- art. 229 alin. 2 NCC, referitor la domiciliul persoanei juridice, instituie inopozabilitatea stabilirii şi schimbării sediuluicare nu au fost aduse la cunoştinţa altor persoane (similar art. 91 alin.2 în cazul domiciliului persoanei fizice).- art. 41 din Decretul 31/1954: Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de alta ori prin fuziuneamai multor persoane juridice şi constituirea unei persoane juridice noi;

În sistemul Legii nr. 31/1990 privind societăţilor comerciale se vorbeşte despre fuziune prin absorbţie şifuziune prin contopire.

Art. 234 NCC preia această terminologie, vorbind despre fuziune, ca gen, respectiv de absorbţie şi contopire,ca specii.- art. 237 NCC efectele divizării: „O societate comercială se divide dând naştere la 2 societăţi comerciale noi:patrimoniul se împarte în mod egal sau conform cotelor stabilite” (alin.1)


- în cazul divizării parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se transmite uneisingure persoane juridice deja existente sau care se înfiinţează în acest mod, „reducerea patrimoniului persoaneijuridice divizate este proporţională cu partea transmisă”. (art. 237 alin.2 NCC);- în situaţia în care se desprinde capital social dintr-o societate comercială, urmând a fi constituite două societăţicomerciale noi, acestora le va reveni capitalul desprins împărţit în mod egal sau conform proporţiei stabilite (art.237 alin. 3 NCC);- art. 243 NCC, după modelul legii societăţilor comerciale, reglementează opoziţia pusă la îndemâna creditorilorşi a oricăror alte persoane interesate.

Art. 243. - „(1) Actele prin care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate, dacă prin lege nu se dispune altfel,prin opoziţie, de către creditori şi orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de la data când auluat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la data publicării acesteia, sau, dupăcaz, de la data aprobării acesteia de către organul competent, potrivit legii.(2) Opoziţia suspendă executarea faţă de oponenţi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, înafară de cazul în care persoana juridică debitoare face dovada executării obligaţiilor sau oferă garanţiiacceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.(3) Opoziţia se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor, de către instanţa competentă.(4) Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei este supusă numai apelului”.

Încetarea persoanei juridice- în această materie există o legiferare supletivă (Art. 249 NCC), care reglementează destinaţia bunurilor rămasedupă lichidare

Art. 249. - „(1) Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primidestinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilită în hotărârea organului competentluată înainte de dizolvare;(2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri luate încondiţiile alin. (1), precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice,la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanţa competentă, prin hotărâresupusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevedealtfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin 3 persoanejuridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi;(3) În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 245 lit. d), precum şiîn cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase după lichidare încondiţiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în a cărui razăteritorială se află bunurile;(4) În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după lichidare are loc ladata preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel. Procesul-verbal de predare-primireşi hotărârea judecătorească rămasă definitivă, în cazurile prevăzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu deproprietate sau, după caz, pot servi drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciară. În cazul bunurilor

116


imobile, dispoziţiile art. 1.244 şi cele în materie de carte funciară rămân aplicabile”.Intervenţie: în legătură cu opoziţia (art. 243 NCC), s-a preluat reglementarea cu aceleaşi carenţe. Nu existăobiectul cererii. Se formulează opoziţia, dar ce urmăreşte creditorul? Rămâne aceeaşi întrebare.


Raporturile juridice de familie

Prelegere susţinută de conf. univ. dr. Marieta AVRAM

I. Precizări prealabilePrin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil va fi abrogat Codul Familiei, reglementarea relaţiilor de familie

revenind astfel la matca sa firească: Codul Civil.S-a spus că în această materie sunt cele mai spectaculoase modificări, însă trebuie precizat că ceea ce pare

noutate pentru noi nu este o noutate absolută.Cea mai afectată materie este cea a regimurilor matrimoniale; sunt şi modificări ale altor instituţii de dreptul

familiei, însă acestea sunt punctuale.În ceea ce priveşte reglementarea regimurilor matrimoniale, principala noutate o reprezintă o revenire la

principiul libertăţii convenţiilor.În Noul Cod Civil apar concepte noi; astfel, este reglementat regimul matrimonial convenţional, iar în lipsa

unei convenţii matrimoniale se aplică regim matrimonial legal.În ceea ce priveşte regimul matrimonial legal, au existat discuţii cu privire la menţinerea sistemului comunităţii

de bunuri sau introducerea regimului separaţiei de bunuri. S-a ajuns la concluzia că cea mai bună soluţie estemenţinerea regimului comunităţii de bunuri ca regim matrimonial legal.

S-a pus întrebarea cât de extinsă ar trebui să fie libertatea în ceea ce priveşte încheierea convenţiilormatrimoniale, dacă ar trebui să poată fi încheiate orice tipuri de convenţii matrimoniale sau ar trebui să fiereglementate anumite tipuri de regimuri matrimoniale, cu posibilitatea de a opta între acestea. Au existat discuţiaprinse cu privire la acest aspect. Soluţia consacrată de Noul Cod Civil este aceea de a acorda soţilor o libertatelimitată la încheierea convenţiilor matrimoniale: soţii pot opta între regimul separaţiei de bunuri şi regimul comunităţiiconvenţionale de bunuri.

În doctrină au existat critici cu privire la această soluţie; s-a pus întrebarea de ce nu au fost reglementatemai multe regimuri matrimoniale, cum ar fi regimul participării la achiziţii. Într-o variantă mai veche a Noului CodCivil s-a încercat reglementarea acestui regim matrimonial; ideea a fost abandonată ulterior, întrucât este unregim mixt, destul de complicat şi cu o sferă de aplicare foarte restrânsă.

În Noul Cod Civil există însă reglementări care creează o anumită breşă care permite „evadarea” din regimulseparaţiei de bunuri şi trecerea spre regimul participării la achiziţii.

Mai există un concept nou care nu se regăseşte ca atare în Noul Cod Civil, este un concept doctrinar:regimul primar imperativ. Este o noţiune importantă, întrucât reuneşte un set de norme juridice aplicabile tuturorpersoanelor căsătorite, indiferent de regimul matrimonial aplicabil.

Un alt principiu căruia i s-au dat efecte în Noul Cod Civil este cel al mutabilităţii regimurilor matrimoniale:regimurile matrimoniale pot fi modificate pe durata căsătoriei.

II. Convenţia matrimonialăArt. 329. - „Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei

convenţii matrimoniale”.

118


Convenţia matrimonială reprezintă actul prin care viitorii soţi stabilesc regimul juridic aplicabil pe toată duratacăsătoriei.

Reglementările speciale se completează cu dreptul comun.Convenţia matrimonială poate fi privită ca un tipar juridic: ea poate cuprinde clauze referitoare la regimul

matrimonial aplicabil, dar şi alte prevederi: clauze privind donaţiile reciproce între soţi, recunoaşterea unui copil;aceste instituţii îşi păstrează natura lor juridică, nefiind alterate de faptul că sunt cuprinse în convenţii matrimoniale.

A) Condiţii de validitate ale convenţiei matrimonialeCondiţii de fond1. Capacitatea

Convenţia matrimonială reprezintă un contract, aşadar va fi aplicabil principul potrivit căruia cine poateîncheia în mod valabil o căsătorie, poate încheia în mod valabil o convenţie matrimonială.

Art. 272 din Noul Cod Civil are în vedere în ceea ce priveşte căsătoria de capacitate matrimonială, nu decapacitate de exerciţiu.

Art. 272. - „(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz

medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a căreicircumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţade tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.

(3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţareaceluilalt părinte este suficientă.

(4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.(5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea

persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti”.Art. 337. - „(1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie

matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă.(2) În lipsa încuviinţării sau a autorizării prevăzute la alin. (1), convenţia încheiată de minor poate fi anulată

în condiţiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător.(3) Acţiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei”.

2. ConsimţământulArt. 330. - „(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat

de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică,specială şi având conţinut predeterminat.

(2) Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.(3) Convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la

data încheierii ei”.Convenţia matrimonială poate fi încheiată prin mandatar; procura trebuie să aibă însă un conţinut

predeterminat (în cuprinsul procurii trebuie să existe toate clauzele care se vor regăsi în convenţia matrimonială).


3. Obiectul convenţiei matrimonialeObiectul convenţiei matrimoniale este reprezentat de regimul matrimonial ales de cei doi soţi.Cu privire la libertatea de alegere a regimului matrimonial există limite generale şi limite speciale.Limite generale:O primă limită este cea din materia contractelor:Art. 1.169. – „Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele

impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”.Alte limite generale sunt stabilite de art. 332 din Noul Cod Civil:Art. 332. - (1) „Prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la

dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege.(2) De asemenea, convenţia matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti

sau devoluţiunii succesorale legale“.De exemplu, dacă s-ar prevedea că gestiunea bunurilor aparţine numai unui soţ, s-ar încălca principiul

egalităţii între soţi.S-a pus întrebarea de ce nu s-a revenit la regimul dotal. Răspunsul dat a fost acela că dota presupunea o

indisponibilizarea a bunurilor imobile, încălcându-se astfel principiul circulaţiei bunurilor. Se pot face însă donaţii învederea încheierii căsătoriei, iar dacă se doreşte indisponibilizarea bunurilor, care poate fi stipulată clauza deinalienabilitate prevăzută de Noul Cod Civil, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru această clauză.

Limite speciale1. Limita privind libertatea soţilor de a alege un regim matrimonial: soţii au o opţiune limitată, neputând fi

create alte regimuri matrimoniale decât cele prevăzute expres de Noul Cod Civil.Avem în vedere aici şi limitele privind regimul primar imperativ (prin convenţii matrimoniale nu se poate

deroga de la prevederile legale care ţin de regimul primar) şi limitele intrinseci regimului matrimonial ales (princonvenţii matrimoniale nu se poate deroga de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales).

4. Cauza convenţiei matrimonialeEste reprezentată de intenţia viitorilor soţi de a încheia o convenţie matrimonială (affectio conjugalis).5. Data convenţiei matrimonialeConvenţia matrimonială se încheie, de obicei, înaintea celebrării căsătoriei. Ea produce însă efecte de la

data şi sub condiţia încheierii căsătoriei.Convenţia matrimonială poate fi însă încheiată şi în timpul căsătoriei, producând efecte de la data prevăzută

de părţi sau de la data încheierii ei.Dacă nu s-a încheiat convenţia matrimonială la data celebrării căsătoriei, ci ulterior, se aplică regimul

comunităţii legale de bunuri până la data la care se încheie convenţia, urmând ca acest regim să se modificeconform convenţiei încheiate de soţi.

Condiţii de formăArt. 330 prevede forma autentică notarială ad validitatem:Art. 330. - (1) „Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat

120


de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică,specială şi având conţinut predeterminat”.

Dacă nu sunt respectate condiţiile pentru încheierea valabilă a convenţiei matrimoniale se aplică sancţiuneanulităţii acesteia. Efectul nulităţii convenţiei matrimoniale este acela prevăzut de art. 338 din Noul Cod Civil: seaplică regimul comunităţii legale de bunuri.

B) Nulitatea şi caducitatea convenţiei matrimonialeNulitatea convenţiei matrimoniale intervine în cazul în care se încheie cu încălcarea condiţiilor de fond sau

de formă cerute de lege ad validitatem.Art. 338 - „În cazul în care convenţia matrimonială este nulă sau anulată, între soţi se aplică regimul

comunităţii legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă”.O altă sancţiune care poate interveni în cazul convenţiei matrimoniale este caducitatea; aceasta intervine

când ulterior încheierii convenţiei nu se mai încheie căsătoria, precum şi atunci când se constată nulitatea căsătoriei(cu excepţia căsătoriei putative).

C) Publicitatea convenţiei matrimonialeÎn dreptul comparat se cunosc mai multe sisteme de publicitate a căsătoriei. În unele state, publicitatea se

asigură prin menţiunea despre încheierea unei convenţii matrimoniale pe actul de căsătorie. În alte state suntfolosite registre de publicitate a convenţiilor matrimoniale.

În Noul Cod Civil sunt reglementate ambele mecanisme de publicitate, însă determinantă pentru a siguraopozabilitatea faţă de soţi este înscrierea în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale.

Art. 334 - „(1) Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarialal regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii;

(2) După autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actulcăsătoriei, potrivit art. 291, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenţiei la serviciul de stare civilăunde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face menţiune pe actul de căsătorie, la registrul menţionat la alin.(1), precum şi la celelalte registre de publicitate, în condiţiile alin. (4);

(3) Dispoziţiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soţi de a solicita îndeplinirea formalităţilor de publicitate”.Cele două mecanisme de publicitate menţionate anterior reprezintă formalităţi generale de publicitate ale

convenţiei matrimoniale.Pe lângă acestea, Noul Cod Civil prevede formalităţi de publicitate care trebuie îndeplinite ţinând seama fie

de natura unor bunuri (imobile sau mobile), fie de calitatea unor persoane (profesionişti sau neprofesionişti).Art. 334 (4): „Ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se

vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri,neîndeplinirea formalităţilor de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul menţionatla alin. (1);

(5) Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul menţionat la alin. (1) şipoate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate”.


Aceste prevederi trebuie corelate cu art. 902 alin 2 din Noul cod Civil privind notarea în cartea funciară.Din redactarea art. 313 alin. 2 („Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii

formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă cale”), observămcă Noul Cod Civil consacră sistemul publicităţii bazate pe cunoaşterea efectivă, aşa-numita teorie subiectivă.

Sancţiunea pentru neîndeplinirea condiţiilor de publicitate este inopozabilitatea faţă de terţi a convenţieimatrimoniale; drept urmare, soţii sunt consideraţi faţă de terţi ca fiind căsătoriţi sub regimul comunităţii legale debunuri.

În sală s-a ridicat o problemă în legătură cu reglementarea simulaţiei în materia căsătoriei: care va fi soluţiaîn cazul concursului dintre creditorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă. S-a arătat că în literatura de specialitateexistă opinia potrivit căreia în cazul concursului dintre terţi să fie preferaţi cei de bună-credinţă. Noul Cod Civil nureglementează însă această soluţie. Mai mult, art. 1291 rezolvă numai problema concursului dintre creditoriiînstrăinătorului aparent şi cei ai dobânditorului aparent.

Art. 1.291: „(2) Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditoruluiaparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret”.

Răspunsul dat a fost acela că, dincolo de art. 1291, se aplică principul conform căruia actul secret nu poatefi opus terţilor de bună credinţă.

S-au exprimat opinii care au susţinut că ar fi fost poate mai bine dacă Noul Cod Civil nu ar fi reglementatsimulaţia în materia convenţiilor matrimoniale

Răspunsul dat a fost acela că s-a preferat reglementarea simulaţiei, considerându-se că actul secret esteun contract, fiind indicat să se aplice regulile generale din materia contractelor, inclusiv simulaţia.

O altă problemă ridicată în sală a fost aceea privind capacitatea de a încheia convenţii matrimoniale decătre minorul de 16 ani căruia i-a fost recunoscută capacitatea deplină de exerciţiu.

Art. 40 - „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se,când este cazul, şi avizul consiliului de familie”.

Art. 337 - „(1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţiematrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă”.

S-a subliniat ideea potrivit căreia, pentru încheierea unei convenţii matrimoniale, Noul Cod Civil prevedecapacitatea matrimonială, şi nu capacitatea deplină de exerciţiu. De asemenea, s-a exprimat opinia potrivit căreiaminorul nu ar mai avea nevoie de încuviinţarea ocrotitorului legal, având în vedere că minorul emancipat nu maiareocrotitor legal. Tot în sprijinul ideii că minorul emancipat poate încheia singur o convenţie matrimonială s-aarătat că noţiunea de capacitate matrimonială nu ar trebui tratată ca o reglementare distinctă de cea privindcapacitatea de exerciţiu.

O altă întrebare exprimată de către participanţi a vizat necesitatea existenţei avizului medical la încheiereacăsătoriei de către minorul emancipat. Concluzia a fost aceea că avizul medical este necesar, întrucât acestaatestă dezvoltarea sa biologică, capacitatea sa fizică de a consuma căsătoria.

122


III. Regimul primar imperativDispoziţiile comune privind regimurile matrimoniale în general se reunesc sub cupola regimului primar

imperativ, acesta constituind „constituţia” regimurilor matrimoniale.Regimul primar imperativ are rolul de a asigura, în situaţia normală, de „pace conjugală”, pe de o parte o

minimă coeziune, o interdependenţă a patrimoniilor soţilor, iar, pe de altă parte, o minimă independenţăeconomico-socială a soţilor.

În situaţiile de criză conjugală, scopul regimului matrimonial primar este acela de a organiza doua categoriide mecanisme pentru dozarea puterilor celor doi soţi, în sensul extinderii puterilor unuia dintre soţi sau allimitării puterilor celuilalt soţ.

I. Interdependenţa patrimoniilor soţilorÎn situaţia păcii conjugale, regimul primar imperativ reglementează aspectele legate de coeziunea

patrimonială a familiei, şi anume locuinţa comună şi cheltuielile căsătoriei.

1. Locuinţa familieiSediul materiei:Cartea a II-a „Despre familie”Titlul al II-lea „Căsătoria”Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”Secţiunea I „Dispoziţii comune”Subsecţiunea a II-a „Locuinţa familiei”Art. 321-324

Locuinţa familiei beneficiază de o reglementare specială în NCC, ca o noţiune de fapt, şi nu una de drept,reprezentând chiar locuinţa unde familia trăieşte efectiv, aşa cum indică art. 321, alin 1, NCC:

Art. 321 - „(1) Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se aflăcopiii”.

Astfel, locuinţa familiei nu trebuie confundată cu domiciliul comun al soţilor, legea instituind obligaţia soţilorde a locui împreună, şi nu aceea de a avea domiciliul comun. Teza a doua a alin 1, art 321 NCC înlăturădificultăţile practice care s-ar putea ivi, mai ales dacă soţii sunt separaţi în fapt sau au locuinţe separate, stabilindca locuinţă a familiei imobilul în care locuieşte unul dintre soţi împreună cu copiii lor.

Dacă soţii deţin mai multe imobile, intră sub incidenţa regimului matrimonial primar numai locuinţa care,prin afectaţiunea ei, îndeplineşte funcţia de locuinţă a familiei, indiferent de drepturile pe care unul sau altul dintresoţi le are asupra acestui imobil (care poate fi inclusiv un imobil aflat în folosinţă în baza unui contract de închiriere).

Alin. 2 al art. 321 din NCC reglementează formalităţile pentru opozabilitatea faţă de terţi, şi anume notareaîn cartea funciară a imobilului ca locuinţă a familiei.

Art. 321 - „(2) Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară, în condiţiile legii, a unui imobil calocuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului”.


Textul art. 322 alin 1 din NCC, privitor la regimul unor acte juridice, instituie o limită a dreptului unuia saualtuia dintre soţi de a dispune prin acte juridice asupra imobilului cu destinaţia de locuinţă a familiei, indiferentde regimul matrimonial concret aplicabil – comunitate legală sau convenţională sau separaţie de bunuri – fărăconsimţământul celuilalt soţ.

Legea limitează însă doar dreptul unui soţ de a dispune singur de acest imobil, bunul nefiind scos dincircuitul civil. Actele de dispoziţie făcute de unul dintre soţi asupra bunului proprietate exclusivă trebuie făcutenumai cu consimţământul celuilalt soţ. Dacă bunul este comun, în baza comunităţii convenţionale sau legale, textulalin. 1 nu prezintă interes deosebit..

Art. 322 – „(1) Fără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietarexclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectatăfolosinţa acesteia”.

Prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil s-a adus o modificare a art. 322 alin. 1, însensul adăugării unei dispoziţii care prevede că niciunul dintre soţi nu poate încheia acte prin care ar fi afectatăfolosinţa locuinţei familiei. În forma lui iniţială, acest text de lege prevedea condiţia existenţei consimţământului scrisal celuilalt soţ doar pentru a dispune de drepturile asupra locuinţei familiei, chiar dacă soţul care dispune esteproprietar exclusiv al respectivului imobil. În mod evident, intenţia legiuitorului a fost de a extinde sfera actelorîncheiate de oricare dintre soţi doar cu consimţământul celuilalt şi la alte acte decât cele de dispoziţie, respectivacte de administrare sau de folosinţă, dacă acestea afectează folosinţa acestei locuinţe.

Reglementări similare în această materie se regăsesc şi în Codul civil francez şi în alte legislaţii ale cărorcoduri au constituit surse de inspiraţie pentru Noul Cod civil.

Sancţiunea care intervine în cazul în care actul de dispoziţie se încheie fără consimţământul ambilor soţieste, potrivit alin 4, art. 322, NCC, nulitatea relativă.

Art. 322 „(4) Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termende un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimuluimatrimonial”.

Dacă locuinţa este proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi, acordul celuilalt are valoarea unei încuviinţări,a unei autorizări, întrucât soţul neproprietar nu este parte în contract – „consimţământ de neîmpotrivire”.

Dacă însă imobilul care constituie locuinţa conjugală face parte din categoria bunurilor comune îndevălmăşie, consimţământul ambilor soţi este impus chiar de regula cogestiunii din materia comunităţii de bunuri(art. 346 alin. (1), astfel încât ambii soţi trebuie să aibă calitatea de parte în actul juridic. În acest caz,consimţământul cerut ambilor soţi are o dublă semnificaţie, fiind necesar atât pentru că imobilul are destinaţia delocuinţă a familiei, cât şi pentru că imobilul este proprietate comună devălmaşă.

În situaţia în care bunul este proprietate comună pe cote-părţi, se vor aplica prevederile art. 641 alin. (4),NCC, care instituie regula unanimităţii pentru orice acte de dispoziţie asupra bunurilor, astfel că cerinţa prevăzutăla art 322 este dublată de consimţământul cerut de lege coproprietarilor.

În ceea ce priveşte forma sub care trebuie exprimat acest consimţământ, art. 322 alin (1) prevedeexpres că forma este cea scrisă. Noul Cod civil consacră principiul potrivit căruia toate actele de dispoziţie cuprivire la imobile trebuie să se realizeze prin act autentic, ad validitatem (art. 1244 NCC). Astfel, dacă locuinţa

124


este bun comun sau proprietate pe cote părţi, consimţământul ambilor soţi este cerut în calitate de coproprietari,fiind într-adevăr necesară forma autentică ad validitatem.

Cu toate acestea, în situaţia unui consimţământ cerut soţului neproprietar al imobilului, se ridică problemaformei acestui tip de consimţământ, opinia autoarei fiind că acest consimţământ poate fi exprimat valabil şi prinînscris sub semnătură privată, forma autentică fiind necesară ad probationem. Nimic nu împiedică însă pe soţulcare nu devine parte în actul de dispoziţie să îşi exprime consimţământul printr-o declaraţie în formă autentică,soluţie care, cel mai probabil, va fi adoptată şi în practică.

În ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi, legiuitorul a prevăzut expres necesitatea înscrierii în carteafunciară, sancţiunea în caz de nerespectare a acestei prevederi fiind aceea a imposibilităţii obţinerii anulăriiactului din partea soţului care nu şi-a exprimat consimţământul, cu unica posibilitate de a solicita daune-interesede la celalalt soţ, dacă terţul a fost de bună-credinţă şi nu a cunoscut destinaţia imobilului. Se asigură astfeldinamica circuitului civil şi se protejează interesele terţilor de bună credinţă.

Art. 322 - „(5) În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat consimţământul nupoate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditora cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei”.

NCC instituie un regim juridic special şi pentru bunurile mobile care mobilează sau decorează locuinţafamiliei, art. 322, alin 2 prevăzând că acestea nu pot fi deplasate de un singur soţ fără acordul celuilalt soţ şi nicinu pot fi făcute acte de dispoziţie cu privire la acestea de un singur soţ.

Art. 322 - „(2) De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decoreazălocuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ”.

Intervenţie din public: În cazul refuzării în mod nejustificat a exprimării consimţământului, autorizaţia datăde instanţă ţine loc de consimţământ, conform art. 322, alin 3:

Art. 322 - „(3) În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soţ poate săsesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului”.

În această ipoteză, soţul care a refuzat – fără temei - să îşi dea consimţământul, suplinit în consecinţă prinautorizarea instanţei, poate cere, ulterior, în temeiul art 322 alin (4), anularea actului, în ciuda hotărârii judecătoreştiexprimate anterior?

Răspuns M.A.: Dacă există o hotărâre judecătorească prin care s-a cenzurat refuzul nejustificat alconsimţământului celuilalt soţ, considerăm că soluţia atât pe conţinut, cât şi ca logică juridică trebuie văzută însensul că alin. 4 nu îşi mai găseşte, prin ipoteză, aplicare. Ca tehnică legislativă este insă discutabil dacă alin (3)este poziţionat în mod corect înaintea alin. (4).

2. Cheltuielile căsătoriei


Sediul materiei:Cartea a II-a „Despre familie”Titlul al II-lea „Căsătoria”Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”Secţiunea I „Dispoziţii comune”Subsecţiunea a III-a „Cheltuielile căsătoriei”Art. 325-328

În această materie trebuie reţinut faptul că, indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil, soţii suntobligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei pentru asigurarea coeziuniipatrimoniale în raporturile dintre soţi, potrivit art. 325, alin 2, NCC, care statuează că:

„Art. 325 - (2) Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacăprin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel”.

Teza a doua a acestui aliniat instituie posibilitatea ca, prin convenţie matrimonială, soţii să prevadă clauzereferitoare la suportarea contribuţiei fiecăruia dintre soţi la cheltuielile căsătoriei. În lipsa unei astfel de prevederi,se aplică dispoziţia legală care consacră regula proporţionalităţii mijloacelor.

Cu toate acestea, art. 325 alin (3) consacră o aplicare a principiului egalităţii dintre soţi, interzicând convenţiacare prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi, această convenţie fiind consideratăca nescrisă.

Art. 325 - „(3) Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintresoţi este considerată nescrisă”.

II. Independenţa economico-socială a soţilorRegimul primar imperativ stabileşte, în situaţie de normalitate, şi dispoziţii privitoare la o minimă

independenţă profesională şi patrimonială a soţilor, cu obligaţia corelativă a informării celuilalt soţ cu privire labunurile, veniturile şi datoriile sale.

1. Independenţa profesionalăSediul materiei:Cartea a II-a „Despre familie”Titlul al II-lea „Căsătoria”Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”Secţiunea I „Dispoziţii comune”Subsecţiunea a III-a „Cheltuielile căsătoriei”Art. 327-328

Potrivit art. 327, NCC:Art. 327 - „Fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în condiţiile legii, de veniturile încasate,

cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei”.

126


Această libertate are în vedere atât libertatea fiecărui soţ de a-şi alege profesia, cât şi libertatea de a dispunede veniturile obţinute din exercitarea acestei profesii.

Art. 328 NCC statuează dreptul la compensaţie al soţului care a participat efectiv la activitatea profesionalăa celuilalt soţ, în anumite limite:

Art. 328 - „Soţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie,în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi aleobligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei”.

2. Independenţa patrimonialăSediul materiei:Cartea a II-a „Despre familie”Titlul al II-lea „Căsătoria”Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”Secţiunea I „Dispoziţii comune”Subsecţiunea I „Despre regimul matrimonial în general”Art. 317-318

NCC consacră, în art. 317 alin (1), ideea potrivit căreia căsătoria nu îngrădeşte, în principiu, capacitateafiecărui soţ de a încheia acte juridice, atât cu celălalt soţ, cât şi cu terţii, independent de regimul matrimonialaplicabil.

Art. 317 - „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălaltsoţ sau cu terţe persoane”.

Aliniatele 2 şi 3 ale acestui articol prezintă un caracter de noutate legislativă, inspirate fiind din codul civilfrancez. Acestea consacră o independenţă patrimonială a soţilor în raporturile de drept bancar, în ceea cepriveşte depozitele bancare şi alte operaţiuni în legătură cu acestea, de asemenea, indiferent de regimulmatrimonial concret aplicabil.

Art. 317 - „(2) Fiecare soţ poate să facă singur, fără consimţământul celuilalt, depozite bancare, precum şiorice alte operaţiuni în legătură cu acestea;

(3) În raport cu instituţia de credit, soţul titular al contului are, chiar şi după desfacerea sau încetareacăsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decisaltfel”.

Reversul independenţei patrimoniale a soţilor este reglementat în art. 318, NCC, şi anume dreptul lainformare al fiecărui soţ cu privire la bunurile, veniturile şi îndatoririle sale. Acest text complementar este inspiratdin Codul Civil elveţian.

Refuzul abuziv al unuia dintre soţi de a informa celălalt soţ poate fi cenzurat de instanţa de tutelă, în cazulîn care soţul reclamant justifică un interes legitim şi nu acţionează în spirit şicanatoriu.

Art. 318 - „(1) Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriilesale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanţei de tutelă”.


III. Regimul primar imperativ în situaţia de criza conjugalăReglementarea regimului primar imperativ prevede două mecanisme în situaţia de criză conjugală pentru

dozarea puterilor celor doi soţi, în sensul extinderii puterilor unuia dintre soţi sau al limitării puterilor celuilaltsoţ.

1. Extinderea puterilor unuia dintre soţiSediul materiei:Cartea a II-a „Despre familie”Titlul al II-lea „Căsătoria”Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”Secţiunea I „Dispoziţii comune”Subsecţiunea I „Despre regimul matrimonial în general”Art. 315 „Mandatul judiciar”

Potrivit art. 315 alin (1) NCC, unul dintre soţi este abilitat, printr-o hotărâre judecătorească, să exercite, însituaţii excepţionale, drepturile pe care le are celălalt soţ potrivit regimului matrimonial.

Art. 315 - „(1) În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ poatecere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimuluimatrimonial. Prin hotărârea pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat”.

Astfel, prin mandat judiciar, se realizează extinderea puterilor unuia dintre soţi pentru reprezentarea celuilaltsoţ, în ipoteza în care acest din urmă soţ se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa. Nu poate fi consideratîn imposibilitate de a-şi manifesta voinţa soţul care se opune la îndeplinirea unui act de către celălalt, întrucâtacesta nu se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, dimpotrivă, el şi-o exprimă în sens negativ.

Cazurile de imposibilitate a manifestării voinţei pot fi cele care ar conduce la instituirea tutelei sau, după caz,a curatelei. Se consideră că, într-o anume măsură, mandatul judiciar e primul mijloc de protecţie a soţului aflatîntr-o stare specială, de imposibilitate, până la luarea măsurilor de ocrotire sus-menţionate.

Intervenţie din public: În lumina textului art. 314 NCC, se poate considera abrogată dispoziţia legală amandatului tacit între soţi?

Răspuns M.A.: Da, mandatul tacit între soţi se abrogă.

2. Restrângerea puterilor unuia dintre soţiSediul materiei:Cartea a II-a „Despre familie”Titlul al II-lea „Căsătoria”Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”Secţiunea I „Dispoziţii comune”Subsecţiunea I „Despre regimul matrimonial în general”Art. 316 „Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei”

128


Cel de-al doilea mecanism de protecţie a soţilor instituit de regimul primar imperativ – limitarea puterilorunuia dintre soţi - este reglementat la art. 316 NCC care prevede, la alin (1), următoarele:

Art. 316 - „(1) În mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol gravinteresele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispunede anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fiprelungită, fără însă a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuăriformalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz”.

Prin aceste dispoziţii legale se instituie o limitare, cu caracter judiciar, a dreptului unuia dintre soţi de adispune singur de anumite bunuri, chiar şi în situaţia în care regimul matrimonial aplicabil îi conferă aceste drepturi.Pentru a putea fi totuşi dispusă această măsură de către instanţă, este necesară existenţa pericolului grav în caresunt puse interesele familiei prin actele încheiate.

În această situaţie, legea prevede necesitatea existenţei consimţământului celuilalt soţ, extinzând în modexcepţional regula cogestiunii din materia bunurilor comune, indiferent de regimul matrimonial aplicabil. Aceastăreglementare este inspirată din Codul civil francez.

Sancţiunea pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti de limitare a drepturilor este nulitatea relativă,potrivit art. 316 alin 2.

Art. 316 - „(2) Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt anulabile. Dreptul la acţiune seprescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţaactului”.

IV. Regimul comunităţii legale de bunuriSediul materiei:Cartea a II-a „Despre familie”Titlul al II-lea „Căsătoria”Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”Secţiunea a II-a „Regimul comunităţii legale”Art. 339-359

În această materie se menţin, în linii generale, reglementările din actualul Cod al familiei, cu unele modificăricare fac foarte atractiv regimul comunităţii legale de bunuri, concurând regimurile convenţionale.

1. Bunurile comune şi bunurile proprii ale soţilorÎn esenţă, în ceea ce priveşte structura patrimoniilor fiecărui soţ, se menţine diviziunea între bunurile comune

şi bunurile proprii reglementate în prezentul cod al familiei la art. 30-31 şi în NCC la art. 339-340.Art. 339 - „Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data

dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”.Astfel, textul din NCC califică în mod expres proprietatea comună a soţilor ca fiind una în devălmăşie.În acest context, art. 667-668 reglementează regimul proprietăţii comune în devălmăşie, statuând că aceasta


poate fi instituită fie prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic.Art. 667 - „Există proprietate în devălmăşie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic,

dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul uneicote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune”.

În mod firesc, proprietatea devălmaşă a soţilor are drept temei însăşi legea care stabileşte regimul comunităţiilegale ca regim matrimonial.

Mai mult, art. 668 prevede că dispoziţiile cu privire la proprietatea în devălmăşie născute prin efectul legiise completează cu dispoziţiile privitoare la regimul comunităţii legale.

Art. 668 - „(1) Dacă se naşte prin efectul legii, proprietatea în devălmăşie este supusă dispoziţiilor aceleilegi care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunităţii legale;

(2) În cazul în care izvorul proprietăţii în devălmăşie este un act juridic, dispoziţiile privitoare la regimulcomunităţii legale se aplică în mod corespunzător”.

În consecinţă, regimul comunităţii legale de bunuri a soţilor este considerat de NCC ca fiind dreptul comunpentru regimul proprietăţii în devălmăşie.

Dovada bunurilor comune este presupusă de lege prin chiar instituirea comunităţii legale de bunuri.Corespunzător art. 30 alin (3) C. fam., Noul Cod civil a păstrat soluţia prezumţiei de comunitate de bunuri la art.343 alin 1, care prevede:

Art. 343 - „(1) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită”.Prevederile Codului familiei referitoare la categoriile de bunuri proprii (art. 31, C. fam.) se menţin, în

principiu, şi în reglementările Noului Cod civil, la art. 340, privitor la bunurile proprii.Art. 340 - „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a

prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;b) bunurile de uz personal;c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ

care face parte din comunitatea de bunuri;d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe

care le-a înregistrat;e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi

proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi;g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în

schimbul acestora;h) fructele bunurilor proprii”.Se observă astfel că principalele categorii de bunuri proprii se menţin şi în noua reglementare, Noul Cod civil

neaducând noutăţi spectaculoase. Se pot evidenţia următoarele deosebiri faţă de regimul existent în C. fam.:- Nu mai există prevederea expresă a bunurilor dobândite înainte de căsătorie;- Litera a) este similară prevederilor art. 31. lit b), cu menţiunea că în NCC se adaugă condiţia ca dispunătorul

130


să fi prevăzut în mod expres că bunurile vor fi comune;- Litera c) este similară prevederilor art. 31 lit. c) cu precizarea că se adaugă teza a doua, prin care se excepteazăde la categoria de bunuri proprii bunurile comune care reprezintă elemente ale unui fond de comerţ.- Litera d) adaugă o categorie nouă de bunuri proprii, care nu se regăseşte în C. fam. Nu se au aici în vederesumele încasate în baza drepturilor de autor – care urmează un regim asemănător veniturilor salariale - ciacele drepturi patrimoniale de autor, reglementate de art. 12-13 din legea nr. 8/1996 privind dreptul de autorşi drepturile conexe;- Litera h) a reglementat expres ca bunuri proprii fructele bunurilor proprii, soluţie care, de altfel, esteconsacrată în doctrină şi jurisprudenţă.

În ceea ce priveşte veniturile realizate din salarii, sub imperiul Codului familiei, care nu reglementa expresnatura acestora, au fost elaborate mai multe opinii în doctrină cu privire la natura acestora, însă art. 341 NCC, vinesă clarifice această controversă, astfel că:

Art. 341 - „Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale şi alteleasemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferentde data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii”.

Este de remarcat faptul că, în finalul lui, art. 341 condiţionează calitatea de bun comun de data scadenţeicreanţei, care trebuie să se situeze pe perioada funcţionării regimului comunităţii.

Având în vedere că bunurile proprii reprezintă excepţia de la regula comunităţii de bunuri, calitatea de bunpropriu trebuie dovedită, conform art. 343 NCC, prin orice mijloace de probă. Astfel, dovada bunurilor propriimenţine regula stabilită de art. 5 alin. (1) din Decr. 32/1954, alin. 2, cu excepţia situaţiei în care este vorba desprebunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie pentru care dovada se face în condiţiile legii.

Art. 343 - „(1) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită;(2) Dovada că un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la

art. 340 lit. a), dovada se face în condiţiile legii”.Alin 3 al art. 343 NCC instituie o regulă nouă privitoare la dovada bunurilor proprii, în sensul că pentru

bunurile mobile dobândite înainte de căsătorie trebuie întocmit înaintea încheierii acesteia un inventar de cătrenotarul public sau sub semnătură privată. În această privinţă, se remarcă instituirea unei reguli specifice din materiaseparaţiei de bunuri.

Art. 343 - „(3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia seîntocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel. În lipsainventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune”.

2. Pasivul patrimonialÎn materia pasivului patrimonial se menţine distincţia între datoriile comune şi datoriile proprii şi, în mod

corespunzător, soţii au două categorii de creditori – personali şi comuni.De asemenea, tot în această materie se menţine principiul potrivit căruia datoriile sunt prezumate a fi personale,


iar cele comune sunt cele expres prevăzute de lege la art. 351 NCC.Art. 351 - „Soţii răspund cu bunurile comune pentru:a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în

măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor”.Comparativ cu art. 32C. fam., Noul Cod civil aduce următoarele modificări:

- La litera a), textul a fost formulat astfel încât să aibă o arie de cuprindere cât mai largă, avându-se practicîn vedere orice cheltuială făcută în legătură cu conservarea, administrarea şi dobândirea unui bun comun;

- Literele b) şi c) sunt preluări ale textelor din C. fam. (art. 32 lit. b şi c);- Litera d), corespunzătoare art. 32 lit. d. C. fam., face o extindere a conţinutului datoriilor comune, obligaţia

de reparare a prejudiciului cauzat existând indiferent de natura juridică a bunului, asigurându-se astfel oprotecţie unitară proprietăţii publice şi proprietăţii private.

3. Regimul juridic al datoriilor comune şi propriiPotrivit art. 33 C. fam., creditorii personali ai soţilor pot urmări numai bunurile proprii ale soţului debitor. Se

ridica problema urmăririi bunurilor proprii de către creditorii comuni ai soţilor, soluţia găsită de legiuitor în aceastăprivinţă fiind în sensul că răspunderea soţilor este divizibilă, iar creditorul urma să îşi dividă creanţa, urmând a urmăripe fiecare soţ pentru partea sa. În mod corespunzător, art. 353 NCC prevede că bunurile comune nu pot fi urmăritede creditorii personali ai unuia dintre soţi, ei având doar posibilitatea partajării bunurilor comune, în măsuranecesară acoperirii creanţei.

Art. 353 - „(1) În măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune,soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturilecreditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face ladata plăţii datoriei”.

Se observă că, în ceea ce priveşte regimul datoriilor comune, Noul Cod civil aduce elemente de noutate înraport cu reglementarea cuprinsă în Codul familiei. Astfel, potrivit art. 352 NCC, soţii răspund solidar cu bunurileproprii pentru urmărirea bunurilor comune. Teza a doua stabileşte subrogarea în drepturile creditorului a celui carea plătit datoria, pentru ceea ce a suportat peste cota-parte.

4. Funcţionarea regimului comunităţii de bunuriGestiunea bunurilor comune

Pentru asigurarea egalităţii dintre soţi şi pentru dinamica şi flexibilitatea circuitului juridic civil, pot fi conceputetrei mecanisme de gestiune a bunurilor comune ale celor doi soţi.

La prima vedere, cel mai bun mecanism de gestiune pare a fi gestiunea comună – cogestiunea (A+B).Acest sistem asigură coeziunea patrimonială dintre soţi, prin deciziile luate în comun, însă există neajunsul uneidinamici ineficiente a circuitului civil. În anumite sisteme de drept, inclusiv în Codul familiei din prezent, se prevede

132


mecanismul cogestiunii cu mecanismul complementar al mandatului tacit reciproc între soţi.Al doilea mecanism de gestiune a bunurilor comune este gestiunea paralelă sau concurenţa (A sau B).

Acest sistem este adoptat de Codul civil belgian şi acordă fiecăruia dintre soţi rolul de cap al comunităţii de bunuri,având aceleaşi puteri asupra bunurilor comune. Se ridică, în acest context, problema respectării principiului egalităţiidintre soţi, care se traduce în acest tip de gestiune ca o independenţă reciprocă în privinţa gestionării bunurilorcomune, ambii având aceleaşi puteri asupra bunurilor conferite de lege.

Acest din urmă mecanism se regăseşte punctual în Codul familiei numai în ceea ce priveşte actele deconservare care pot fi făcute de unul dintre soţi sau chiar în situaţia în care celălalt soţ se opune (abuziv).

Mecanismul gestiunii paralele presupune deci şi consecinţa ca celalalt soţ să nu poată cere anularea actuluiîncheiat de un soţ, singur, în virtutea gestiunii paralele, menţinându-se astfel stabilitatea circuitului juridic civil.

Există însă şi în acest caz un mecanism complementar de corecţie, prin instituirea răspunderii soţului carea încheiat singur actul, în măsura în care, prin încheierea acestuia, a prejudiciat intereselor celuilalt soţ, care poatecere numai daune interese.

Un al treilea mecanism, cu caracter excepţional, de gestiune a bunurilor comune este gestiunea exclusivă(numai A sau numai B). Acest tip de gestiune stabileşte că numai unul dintre soţi poate încheia anumite acte înanumite cazuri, cum ar fi: legatul, depozitele bancare. Art. 349 alin. 2 teza a II-a NCC reglementează încă o ipotezăîn care se prevede gestiunea exclusivă: situaţia în care unul dintre soţi este acţionar la o societate comercială, iaraportul este bun comun.

Art. 349 - „(2) În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recunoscută soţului care a aportatbunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. Soţul asociat exercită singur drepturile cedecurg din această calitate şi poate realiza singur transferul părţilor sociale ori, după caz, al acţiunilor deţinute”.

Noul Cod civil aduce, în materia gestiunii bunurilor comune, unele modificări faţă de mecanismelereglementate de Codul familiei din prezent (art. 35 alin. 1 şi 2) care consacră sistemul gestiunii comune, cumecanismul complementar al mandatului tacit între soţi şi aplicarea gestiunii paralele în cazul actelor de conservare,gestiunea exclusivă fiind admisă doar în materia legatului sau a depozitelor bancare.

Astfel, art. 345 şi 346 NCC consacră ambele mecanisme principale, cel al cogestiunii şi gestiunea paralelă.Gestiunea paralelă se extinde asupra majorităţii actelor juridice care au ca obiect bunurile comune ale soţilor,renunţându-se la figura juridică a mandatului tacit reciproc consimţit.

Art. 345 – „(1) Fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul expres al celuilalt soţ.Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor”.

Art. 346 - „(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobilecomune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin.(4) rămân aplicabile”.

Ceea ce intra deci în sfera limitelor mandatului tacit reciproc intră acum în sfera gestiunii paralele, cuprincipiul corelativ al responsabilităţii între soţi pentru gestiunea bunurilor comune, potrivit art 345 alin 4 NCC, careprevede că:

Art. 345 - „(4) În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălaltsoţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă”.


Ca excepţie de la principiul gestiunii paralele se menţine şi sistemul cogestiunii, sub condiţia existenţeiconsimţământului expres al ambilor soţi, în sfera gestiunii comune putând intra, potrivit art. 346 alin 1 şi 2 NCC,actele de dispoziţie cu titlu oneros şi actele cu titlu gratuit, prin interpretarea per a contrario a alin 2 al art. 346.

Art. 346 - „(1) Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nupot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi;

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune acăror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămânaplicabile”.

Intervenţie din public: Care este forma ce trebuie să o îmbrace consimţământul celuilalt soţ, când acesta estecerut potrivit legii, de exemplu, art. 347 alin. 1.

Răspuns M.A.: Legiuitorul prevede că acesta trebuie să fie expres, astfel că se aplică regulile generale înmaterie, de regulă consimţământul va fi dat în forma cerută de lege pentru încheierea actului. De exemplu, încazul ipotecii, procura trebuie să îmbrace forma autentică.

Intervenţie din public: Actele de administrare sunt identificate în doctrină şi, de asemenea, pot fi identificatecategoriile de acte de administrare şi prin coroborarea textelor din NCC. Şi în domeniul gestiunii bunurilor soţilortrebuie făcute aceleaşi coroborări, având în vedere că nu există o prevedere expresă care să diferenţieze actulde dispoziţie faţă de actul de administrare (la bunurile perisabile, de exemplu, sunt discuţii în practică)

Răspuns M.A.: Trebuie aplicat dreptul comun în materie, ca şi până în prezent, cu toate problemele pe carele ridica la un moment dat calificarea unui act.

5. Împărţeala bunurilor comune în timpul căsătorieiSpre deosebire de viziunea extrem de restrictivă a prevederilor din Codul familiei, art. 358 din Noul Cod civil

reglementează posibilitatea partajului în timpul regimului comunităţii, flexibilizează astfel regimul comunităţii legalede bunuri şi îl face atractiv, în sensul că permite împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, în tot sau înparte, fără niciun fel de oprelişti, dacă soţii se înţeleg, cu condiţia respectării formei notariale. Dacă soţii nu seînţeleg, partajul poate fi făcut şi pe calea unei acţiuni în instanţă, fără să fie necesară dovada unor motive temeinice,cum este în prezent.

Art. 358 - „(1) În timpul regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite, în tot sau în parte, prin actîncheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere.

(2) Prevederile art. 357 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.(3) Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărţite rămân bunuri comune.(4) Regimul comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost

împărţite potrivit acestui articol”.Alin. (4) al art. 358 NC consacră astfel expres soluţia potrivit căreia regimul comunităţii nu încetează decât

în condiţiile legii, chiar dacă bunurile comune au fost împărţite în timpul căsătoriei; partajul nu are valoarea uneiîncetări sau a unei modificări a regimului matrimonial aplicabil.

134


6. Încetarea şi lichidarea comunităţii de bunuriRegimul matrimonial încetează când există o cauză de disoluţie a căsătoriei (divorţ, nulitate, deces),

respectându-se principiul potrivit căruia regimul matrimonial nu poate supravieţui disoluţiei căsătoriei.Încetarea regimului matrimonial are loc la data producerii cauzei de disoluţie a căsătoriei, în funcţie de

cauzele de încetare, desfacere sau desfiinţare a acesteia, urmând ca şi comunitatea să fie lichidată, potrivit art.355 alin (1) NCC, prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.

Art. 355 - „(1) La încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autenticnotarial”.

Încetarea regimului matrimonial este însă o problemă distinctă de lichidare a comunităţii legale de bunuri,care presupune împărţirea bunurilor şi a obligaţiilor comune ale soţilor. Astfel , alin. 2 al art. 355 reglementeazăo problemă doctrinară, şi anume, până la finalizarea lichidării comunităţii, aceasta subzistă - comunitatea post-matrimonială.

Art. 355 - „(2) Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţaobligaţiilor”.

V. Regimurile matrimoniale convenţionaleSediul materiei:Cartea a II-a „Despre familie”Titlul al II-lea „Căsătoria”Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”Secţiunea a 4-a „Regimul comunităţii convenţionale”Art. 366-368

Noul Cod civil reglementează ca regimuri matrimoniale convenţionale atât regimul separaţiei de bunuri(Secţiunea a 3-a a Capitolului VI din Titlul II, Cartea a II-a), cât şi regimul comunităţii convenţionale (Secţiunea a4-a a Capitolului VI din Titlul II, Cartea a II-a).

Astfel, prin derogare de la regimul comunităţii legale, se poate încheia o convenţie matrimonială între soţisau între viitorii soţi.

Art. 366 - „Regimul comunităţii convenţionale se aplică atunci când, în condiţiile şi limitele prevăzute înprezenta secţiune, se derogă, prin convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale”.

Art. 367 NCC face o prezentare – limitativă - a aspectelor în care se poate deroga de la comunitatea legală,soţii putând opta pentru extinderea sau restrângerea comunităţii în raport cu cea legală, după cum urmează:

Art. 367 - „În cazul în care se adoptă comunitatea convenţională, convenţia matrimonială se poate referi launul sau mai multe dintre următoarele aspecte:

a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainteori după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c)”;

Potrivit art. 367 lit a), convenţia matrimonială este extinsă până la o comunitate universală, soţii convenindsă introducă în comunitatea de bunuri, atât active cât şi pasive patrimoniale, cu excepţia bunurilor prevăzute la art.340 lit. b (bunuri de uz personal) şi c (bunuri destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi).


„b) restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferentdacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor prevăzute laart. 351 lit. c)”;

Acest punct aduce un aspect de noutate legislativă în materia restrângerii comunităţii de bunuri, care, subimperiul Codului familei, este sancţionată cu nulitatea absolută. Astfel, NCC permite în prezent soţilor să introducăo clauză convenţională în vederea restrângerii comunităţii la bunurile determinate în mod expres de convenţie.

„c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacăunul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate săîncheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă”;

În ceea ce priveşte actele de administrare, soţii pot deroga de la regimul comunităţii şi, prin acordul lor devoinţă, pot condiţiona validitatea unor acte de administrare a bunurilor din comunitate de existenţa consimţământuluiexpres al ambilor soţi chiar şi atunci când bunurile se află sub imperiul gestiunii paralele. Teza a doua a acestuipunct vine însă să reglementeze situaţia în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprimaconsimţământul sau se opune în mod abuziv, încuviinţarea, în acest caz, acordată de instanţa de tutelă ţinând locde acord al soţului aflat în imposibilitate sau care se opune în mod abuziv.

„d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucrunu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii“;

„e) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale”.

Clauza de preciputSediul materiei:Cartea a II-a „Despre familie”Titlul al II-lea „Căsătoria”Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”Secţiunea I „Dispoziţii comune”Subsecţiunea 4 „Alegerea regimului matrimonial”Art. 333 „Clauza de preciput”

În această materie, Legea de aplicare a Noului Cod civil nr. 71/2011 aduce o modificare importantă adispoziţiilor Codului.

În esenţă, în ipoteza în care căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, această clauză are scopulde a crea un avantaj soţului supravieţuitor.

Astfel, clauza de preciput este o convenţie a soţilor, care conferă unuia dintre ei, şi anume soţului supravieţuitor,posibilitatea de a prelua unul sau mai multe bunuri comune deţinute în devălmăşie sau coproprietate, cu titlu gratuit,înaintea partajului. În categoria acestor bunuri pot intra locuinţa familiei, bunuri din locuinţa familiei, amintiri de familieetc., urmărindu-se să se confere un avantaj patrimonial soţului supravieţuitor înainte de partajul moştenirii.

Această clauză generează un drept la preciput, care se naşte, în beneficiul soţului supravieţuitor, în momentuldecesului celuilalt soţ.

136


Art. 333 - „(1) Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înaintede partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate.Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei”.

Modificarea reglementată prin Legea nr. 71/2011 vizează introducerea posibilităţii stipulării clauzei de preciputşi în mod unilateral, numai în favoarea unuia dintre soţi, dacă va supravieţui celuilalt. Este soluţia adoptată şi îndreptul francez, de unde s-a inspirat legiuitorul român în reglementarea acestei instituţii juridice.

Textul iniţial al art. 333 N. C. civ. prevedea posibilitatea adoptării clauzei de preciput doar în beneficiul soţuluisupravieţuitor, fără a se prevedea şi varianta stipulării acestei clauze numai în favoarea unuia dintre soţi. În contextulreglementării modificate, pe lângă această posibilitate, clauza poate fi prevăzută şi numai în beneficiul unuiaanume dintre soţi, de exemplu doar în beneficiul soţiei sau doar în beneficiul soţului, cu condiţia ca soţul beneficiarsă supravieţuiască celuilalt.

De asemenea, în noua formă a art. 333 N. C. civ. se precizează dispoziţiile legale aplicabile reducţiuniicăreia îi este supusă clauza de preciput. Regimul juridic al acestei clauze nu este deci cel al unei donaţii ci este oinstituţie sui generis, reglementată de alin. 2 al art. 333.

Art. 333 - „(2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile art.1.096 alin. (1) şi (2)”.

Mai mult, clauza de preciput se execută după satisfacerea creanţelor creditorilor comunitari, neputându-seaduce atingere drepturilor creditorilor comuni, așa cum prevede alin 3 al art. 333.

Art. 333 - „(3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiarînainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei.”

Prin completarea alin. (4) al art. 333 N. C. civ., la situaţiile în care clauza de preciput devine caducă a fostadăugată şi aceea în care soţul beneficiar al clauzei decedează înaintea soţului dispunător, în scopul armonizăriicu noua formă a clauzei introduse prin modificarea alin. (1) al aceluiaşi articol.

Art. 333 - „(4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor,când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori când aceştia au decedat în acelaşi timp sau cândbunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni”.

Întrebare din public: Obiect al clauzei de preciput pot fi bunuri care la data încheierii convenţiei matrimonialenu existau?

Răspuns M.A.: Este posibil, bunurile viitoare pot fi determinabile în cadrul convenţiei matrimoniale, alăturide clauze concrete cu privire la anumite bunuri individual determinate. Rolul convenţiei matrimoniale este acelade a reglementa raporturile patrimoniale dintre soţi, de a stabili reguli privind regimul matrimonial aplicabil.


Regimul separaţiei de bunuriSediul materiei:Cartea a II-a „Despre familie”Titlul al II-lea „Căsătoria”Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”Secţiunea a 3-a „Regimul separaţiei de bunuri”Art. 360-365

Reglementat expres de art. 360 şi urm. din NCC, acest regim este aparent cel mai simplu regim matrimonial,având vocaţia de a realiza o completă disociere a intereselor soţilor, oferindu-le acestora cea mai mareindependenţă patrimonială. Regimul separatist nu conduce la formarea unei mase de bunuri comune, masa debunuri proprii fiecărui soţ dezvoltându-se în mod autonom. Există totuşi şi deosebiri importante faţă de independenţapatrimonială a persoanelor necăsătorite.

Art. 360 - „(1) Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheiereacăsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată”.

În linii mari, fiecare soţ e proprietar exclusiv asupra bunurilor dobândite înainte şi în timpul căsătoriei, datoriileasumate sunt personale, le incumbă soţilor în mod individual şi, în mod corespunzător, soţul care şi le-a asumatrăspunde singur pentru acestea, operând separaţia cât priveşte activul şi pasivul patrimonial.

Potrivit art. 361NCC, la adoptarea acestui regim matrimonial trebuie întocmit un inventar al bunurilor mobileproprii fiecăruia dintre soţi.

Art. 361 - „(1) La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile proprii,indiferent de modul lor de dobândire”.

Gestiunea bunurilor aparţine în mod firesc fiecăruia dintre soţi, asupra bunurilor aflate în proprietatea sa, înaparenţă existând o simplificare evidentă a gestionării bunurilor.

Această perspectivă simplistă cu privire la regimul separaţiei de bunuri nu este întotdeauna realistă, avândîn vedere că într-o comunitate de viaţă există întotdeauna şi o comunitate de interese. Astfel, regimul separaţieide bunuri nu este absolut, acesta neexcluzând posibilitatea dobândirii de bunuri în regim de coproprietate, însănu coproprietate în devălmaşe, ci pe cote părţi.

Art. 362 - „(1) Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părţi, încondiţiile legii.

(2) Dovada coproprietăţii se face în condiţiile art. 361, care se aplică în mod corespunzător”.Se poate observa că în cadrul acestui regim matrimonial nu operează nicio prezumţie de comunitate,

trebuind ca soţii să facă dovada că este o proprietate pe cote părţi.

Alin. 2 al art. 360 NCC, adăugat de Legea pentru punerea în aplicare a NCC, aduce o soluţie ingenioasăpentru a permite trecerea de la regimul separaţiei de bunuri la regimul participării la achiziţii, fără a adăuga osecţiune specială Noului Cod civil.

Introducerea regimului matrimonial al participării la achiziţii sub forma unei modalităţi de lichidare în cadrul

138


regimului separaţiei de bunuri a fost determinată de faptul că, potrivit art. 312 NCC, soţii nu pot alege alt regimmatrimonial în afara comunităţii legale, separaţiei de bunuri sau comunităţii convenţionale.

Astfel, alin. (2) art. 360 NCC prevede că:Art. 360 – „(2) Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim (al

separaţiei de bunuri, n.n.) în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, înbaza căreia se va calcula creanţa de participare. Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de participare reprezintăjumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masăde achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură”.

Reglementarea acestui regim mixt presupune că în timpul căsătoriei soţii sunt consideraţi ca fiind intr-unregim matrimonial al separaţiei de bunuri, astfel încât se asigură deplina independenţă patrimonială a fiecăruiadintre soţi, elementul comunitar apărând în momentul încetării regimului matrimonial şi lichidarea acestuia.

Elementul comunitar are în vedere achiziţiile şi masele de achiziţii, aşa cum sunt ele reglementate de tezaa doua a art. 360 alin 2, fiind vorba despre expresia valorică a sporului pe care l-a înregistrat în timpul căsătorieipatrimoniul fiecăruia dintre soţi.

La lichidarea regimului matrimonial se vor face calcule care vor arăta cu cât „s-a îmbogăţit” sau cu cât „asărăcit” fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei.

Noţiunea de „masă de achiziţii nete” se calculează făcând diferenţa dintre patrimoniul iniţial net şi patrimoniulfinal net de la momentul lichidării, obţinându-se o valoare care reprezintă valoarea masei de achiziţie netă a fiecăruisoţ.

În cadrul lichidării regimului matrimonial se va face diferenţa între cele două mase de achiziţii nete (respectiv,masa de achiziţii nete a soţului şi cea a soţiei), jumătate din diferenţă constituind creanţa de participare. Dintr-unspirit de echitate care caracterizează regimul matrimonial al participării la achiziţii, soţul care obţine o masă deachiziţii nete mai mare va datora celuilalt creanţa de participare. Calculul creanţei de participare se va faceîntotdeauna valoric, însă aceasta va putea fi plătită în bani sau în natură.

Un rol deosebit în reglementarea acestui regim de participare la achiziţii il va avea notarul public care vaîncheia convenţia matrimonială şi care va trebui să explice părţilor contractante condiţiile în care pot adopta oastfel de clauză, ce efecte va avea aceasta şi ce aspecte necesită clarificare prin convenţia încheiată.

Întrebare din public: Sporul de valoare al bunului propriu trebuie luat în considerare în determinarea maseide achiziţii netă descrisă mai sus?

Răspuns M.A.: Art. 360 alin. 2 stabileşte doar reperele generale care permit configurarea acestui tip deregim patrimonial. De subliniat în această materie rolul notarului şi al avocatului care pot crea convenţia, în limitelegeneroase stabilite de art. 360 alin. 2.

Întrebare din public: Nu cumva s-a creat o confuzie în privinţa reglementării regimului separaţiei de bunuri?Acest regim este descris la 360 alin. 1 fără aplicarea alin. 2. Alin. 2 reprezintă o alternativă, o convenţie matrimonialăde separaţie în care pot insera clauze pentru creanţa de participare. De aceea nu ar trebui inserat aici, la regimulseparaţiei de bunuri, ci la secţiunea privind dispoziţiile generale.

Răspuns M.A.: Se poate opta pentru această clauză doar la regimul separaţiei de bunuri.


Modificarea regimului matrimonialSediul materiei:Cartea a II-a „Despre familie”Titlul al II-lea „Căsătoria”Capitolul VI „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”Secţiunea a 5-a „Modificarea regimului matrimonial”Art. 369-372

Noul Cod civil permite modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei, consacrând principiulmutabilităţii, de neconceput, în mod tradiţional, sub imperiul Codului familiei.

Majoritatea sistemelor de drept permit astăzi soţilor modificarea regimului matrimonial fie pe caleconvenţională, fie pe cale judecătorească.

Distingem astfel, în reglementarea NCC, două modalităţi de modificare a regimului matrimonial: modificareaconvenţională (art. 369 NCC) şi modificarea judiciară (art. 370 – 372 NCC).

Potrivit art. 369, NCC, modificarea convenţională se poate face ori de câte ori doresc soţii, cu singuracondiţie de a trece cel puţin un an de la încheierea căsătoriei.

Art. 369 - „(1) După cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiascăregimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute delege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.

(2) Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.(3) Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acţiunea

revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, decând au luat cunoştinţă mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale.

(4) Creditorii prevăzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării saulichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor”.

În mod firesc, art. 37 din legea pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil permite aplicarea textului privindmodificarea convenţională a regimului matrimonial şi căsătoriilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a NCC.

Modificarea judiciară reglementată de art. 370 – 372 NCC presupune trecerea forţată, pe baze judiciare, dela comunitatea legală sau convenţională la un regim de separaţie de bunuri.

Art. 370 prevede o condiţie pentru modificarea judiciară, şi anume ca celălalt soţ să încheie acte care săpună în pericol interesele patrimoniale ale familiei, noţiune de fapt al cărei conţinut va fi determinat de practicajudecătorească.

140


Art. 370 - „(1) Dacă regimul matrimonial al soţilor este cel al comunităţii legale sau convenţionale, instanţa,la cererea unuia dintre soţi, poate pronunţa separaţia de bunuri, atunci când celălalt soţ încheie acte care pun înpericol interesele patrimoniale ale familiei”.


Raporturile juridice de familie

Prelegere susţinută de notar public Virginia BELDEA

I. Convenţiile matrimonialeÎn noul Cod civil se prevede forma autentică notarială pentru astfel de convenţii, sub sancţiunea nulităţii absolute.Convenţia matrimonială se poate încheia şi prin mandatar cu procură specială autentică având conţinutpredeterminat, ceea ce înseamnă că în conţinutul procurii trebuie trecut în întregime conţinutul convenţiei careurmează să fie semnată, întrucât convenţia matrimonială este un accesoriu al căsătoriei.Obiectul principal al convenţiilor matrimoniale este alegerea regimului matrimonial, dar prin acestea se potreglementa şi alte elemente care vor stabili raporturile necesare unui trai în comun specific căsătoriei.Nu pot coexista două regimuri matrimoniale.Convenţiile matrimoniale se pot încheia înainte sau după încheierea căsătoriei.Conform art. 281 NCC, soţii trebuie să îşi declare regimul matrimonial ales, în lipsa acestuia aplicându-se regimullegal.

Art. 281 - „(1) În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorieşi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonialales.(2) Odată cu declaraţia de căsătorie ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei”.

În urma încheierii unei convenţii matrimoniale, notarii comunică la starea civilă un exemplar din convenţie.

1. Modificarea convenţiei matrimonialeDe plano, convenţiile matrimoniale se pot încheia între două persoane care se pot căsători (conform noului Codcivil, doar un bărbat şi o femeie);Prin convenţiile matrimoniale se pot prevedea donaţii între soţi, recunoaşterea unui copil etc.Convenţiile matrimoniale au un caracter compozit;Pentru încheierea valabilă a unei convenţii matrimoniale se cere capacitatea de a încheia căsătoria;Capacitatea se apreciază la data încheierii convenţiei matrimoniale, şi nu la data încheierii căsătoriei (în cazul încare convenţia matrimonială este încheiată înainte de căsătorie);Conform noului Cod Civil, prin convenţia matrimonială se poate alege doar un singur regim matrimonial (din celetrei reglementate de acesta) ;În art. 336 NCC este reglementată modificarea convenţiilor matrimoniale;

Art. 336 - „Convenţia matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectareacondiţiilor prevăzute la art. 330 şi 332. Dispoziţiile art. 334 şi 335 sunt aplicabile”.

- prin modificarea convenţiei matrimoniale se poate schimba însuşi regimul matrimonial, sau doar se adaugă o altăclauză în condiţiile în care regimul matrimonial rămâne acelaşi

142


2. Simulaţia în materia convenţiilor matrimonialeArt. 331 - „Actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonialpentru care sunt îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege produce efecte numai între soţi şinu poate fi opus terţilor de bună-credinţă”.

Premisa este neîndeplinirea formelor de publicitate;Actul secret care conţine o convenţie matrimonială, pentru a produce efecte, trebuie să îmbrace forma autenticăsau să fie validat printr-o hotărâre judecătorească;Înainte de căsătorie se poate modifica oricând convenţia matrimonială, prin urmare, în mod normal, nu este nevoiede simulaţie;După căsătorie, convenţia matrimonială se poate modifica doar cu anumite condiţii de publicitate. În acest caz,simulaţia poate fi posibilă pentru cei care o încheie;Hotărârea instanţei prin care se constată că simulaţia va produce efecte faţă de terţi din momentul rămâneriiirevocabile a acesteia (sau rămânerii definitive, conform Noului Cod de procedură civilă).

3. Clauza de preciputEste reglementată în art. 333 NCC;

Art. 333. - „(1) Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înaintede partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate.(2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile legii.(3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de

încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei.(4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor, când aceştiaau decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilorcomuni.(5) Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent”.

Nu este nici donaţie şi nici legat;Nu este supusă raportului donaţiilor ci numai reducţiunii.

Intervenţie: Ce se reduce mai întâi, legatul sau clauza de preciput?Răspuns: Având în vedere că în dreptul francez (de inspiraţie în ceea ce priveşte această instituţie), clauzade preciput este tratată la clauzele privind avantajele matrimoniale între soţi, opinia exprimată este aceea că, încondiţiile în care prin clauza de preciput se încalcă rezerva succesorală, soţul supravieţuitor preia în patrimoniulsău bunurile care au făcut obiectul clauzei de preciput şi apoi se va aplica reducţiunea liberalităţilor în condiţiileprevederilor Codului civil.

Nu poate face obiectul clauzei de preciput un bun propriu, ci numai un bun aflat în proprietate comună pecote părţi sau devălmăşie.


144

4. Publicitatea convenţiei matrimonialeConvenţiile matrimoniale încheiate anterior căsătoriei trebuie să fie comunicate la Registrul naţional notarial alregimurilor matrimoniale, întrucât acestea pot fi modificate oricând;Convenţiile matrimoniale încheiate între soţi se comunică la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimonialeprecum şi, în funcţie de bunurile care formează obiectul convenţiei matrimoniale, Serviciul de Stare Civilă de la loculîncheierii căsătoriei (art. 291 NCC), la Registrul comerţului, Registrul de garanţii mobiliare ori pentru înscriere înCartea funciară.

5. Modalităţile convenţiei matrimonialeDe principiu: convenţiile matrimoniale pot fi afectate de anumite modalităţi:Excepţie:

- întrucât orice căsătorie trebuie să aibă un regim matrimonial efectiv, convenţiile matrimoniale nu pot fiafectate de condiţii suspensive sau rezolutorii care în cazul îndeplinirii/neîndeplinirii ar face ca soţii să nu aibă unregim matrimonial efectiv;

- nu pot fi afectate de termene care prelungesc după căsătorie efectul regimului matrimonial sau extindefectele regimului matrimonial anterior încheierii căsătoriei.

6. Actele de înstrăinare şi de grevare în regimul comunităţii legaleArt. 346 - „(1) Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nupot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune acăror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin.(4) rămân aplicabile.(3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite”.

Spre deosebire de vechiul Cod civil, în noul Cod civil se prevede că inclusiv pentru înstrăinarea lucrurilor mobileeste nevoie de acordul celuilalt soţ, cu excepţia bunurilor mobile a căror înstrăinare nu este supusă unor forme depublicitate.

II. DivorţulPrevăzut de art. 373

Art. 373 - „Divorţul poate avea loc:a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuareacăsătoriei nu mai este posibilă;c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei”.


1. Divorţul din culpăEste prevăzut de art. 373 litera b NCC;Cu privire la posibilitatea pronunţării divorţului din culpa exclusivă a reclamantului există două opinii contradictoriiîn lege care ar trebui modificate într-un sens sau în altul;(Admisibilitate)a) se poate pronunţa - după cum rezultă din art. 42 din Legea nr. 71/2011 şi art. 388 NCC

Art. 42. L 71/2011 - „În cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţade judecată poate să dispună divorţul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) din Codulcivil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorţ subzistă şidupă intrarea în vigoare a Codului civil.Art. 388 NCC. - Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, caresuferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţade tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ”.

(Respingere)b) nu se poate pronunţa – după cum rezultă din art. 617 al Codului de procedură civilă modificat conform art. 219din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

Art. 617 - „Instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice,imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.Instanţa poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcutcerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei.Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantuleste culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată. Dispoziţiile art.6171 sunt aplicabile în mod corespunzător.Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.În cazul divorţului prin acordul soţilor, instanţa va pronunţa divorţul fără a face menţiune cu privire la culpasoţilor".

Este admisibil divorţul chiar dacă se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, aşa cum reiese dininterpretarea art. 379 şi 388 NCC, care vorbesc doar de soţul vinovat, fără a mai face distincţie întrereclamant şi pârât.

2. Divorţul prin acordPe cale judiciară

Art. 374. - „(1) Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de data încheierii căsătoriei şiindiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.

(2) Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.(3) Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ”.

- poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei, indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie;


146

Acest divorţ nu poate fi admis dacă unul dintre soţi se află sub interdicţie judecătorească;

Pe cale extrajudiciară: - administrativă (la starea civilă)- notarială

Art. 375 - „(1) Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi,ofiţerul de stare civilă sau notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poateconstata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.(2) Dispoziţiile art. 374 alin. (2) rămân aplicabile”.

Poate fi pronunţat în cazul în care nu există copii minori rezultaţi din căsătorie;Există o competenţă nouă şi alternativă între ofiţerul de stare civilă şi notarul public de la locul încheierii căsătorieisau ofiţerul de stare civilă şi notarul public de la ultima locuinţă comună pe care au avut-o soţii;În acest caz, soţii trebuie să se înţeleagă cu privire la numele de familie pe care îl vor purta după desfacereacăsătoriei;Nu se admite reprezentarea (excepţie făcând procedura notarială) – doar la depunerea cererii;Căsătoria se consideră desfăcută la datat eliberării certificatului de divorţ;Art. 375 alin. 2 NCC introduce o nouă competenţă, care este exclusiv a notarului public de la locul încheieriicăsătoriei sau de la ultima locuinţă comună pe care au avut-o soţii – aceea de a constata divorţul în cazul în careexistă copii minori rezultaţi sau adoptaţi în timpul căsătoriei doar dacă se realizează acordul asupra tuturoraspectelor: numele de familie pe care îl va purta fiecare după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti în comun,stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şicopii minori, precum şi stabilirea contribuţiei la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesionalăÎn cazul în care, în urma raportului de anchetă psihosocială, se constată că nu este în interesul copiilor minoriacordul soţilor cu privire la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei nu esteîn interesul minorului, soluţia este de respingere de către notar a cererii de divorţ şi îndrumarea soţilor către instanţade judecată.

3. Divorţul din cauza sănătăţii unui soţEste prevăzut de art. 373 lit. d NCC;Doctrina l-a denumit divorţul remediu, în acest caz căsătoria nu mai poate subzista datorită stării de sănătate aunuia dintre soţi;Divorţul se pronunţă la solicitarea soţului bolnav;Instanţa de judecată, analizând starea de sănătate şi existenţa motivelor invocate în cererea de divorţ, pronunţădivorţul fără a se face menţiunea despre culpa soţilor, conform art. 381 NCC;

4. Procedura divorţului prin acord pe cale notarialăArt. 376 - „(1) Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau notarul publicînregistrează cererea şi le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ.(2) La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie


să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.(3) Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul dedivorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.(4) Dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numeluide familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite odispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată, potrivitprevederilor art. 374.(5) Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţainstanţei judecătoreşti.- este admisă reprezentarea doar pentru depunerea cererii- mandatarul trebuie să aibă o procură autentică, care trebuie să conţină expres acordul soţilor pe cele 5capete de cerere”.

Este admisă reprezentarea doar pentru depunerea cererii la procedura notarială;Mandatarul trebuie să aibă procură autentică;Procura trebuie să conţină expres acordul soţilor pentru cele 5 capete de cerere, aşa cum se specifică în art. 376alin. 4, fiind inadmisibilă o procură generală sau una în care nu se constată acordul soţilor pe toate capetele decerere;Notarul dispune efectuarea anchetei psihosociale şi audiază minorul care a împlinit 10 ani (art. 264);Potrivit art. 229 alin. 2 lit. b din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,raportul de anchetă psihosocială se efectuează de autoritatea tutelară;După depunerea cererii de divorţ se acordă un termen de reflecţie de 30 de zile.Pentru efectuarea raportului de anchetă psihosocială şi pentru audierea minorului s-a exprimat opinia că pot fiacordate mai multe termene, în funcţie de particularităţile fiecărui caz, dar soţii trebuie să fie prezenţi la fiecaretermen acordat şi trebuie să insiste în cererea de divorţ;Este necesar acordul soţilor şi cu privire la stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare,învăţătură şi pregătire profesională a copiilor (de regulă, obligaţia de întreţinere trebuie să fie prestată în natură,conf. art. 530 NCC);Părţile pot, prin acord ulterior desfacerii căsătoriei, să stabilească domiciliul copilului, cuantumul contribuţiei etc.cu dispunerea anchetei psihosociale şi audierii minorului care a împlinit vârsta de 10 ani de către instanţă saunotar;Se poate suspenda procedura pendinte la o instanţă judecătorească, divorţul fiind finalizat şi soluţionat de notarprin acord;În privinţa pensiei de întreţinere trebuie emis un titlu executoriu. Pentru a fi titlu executoriu, trebuie să fie un actautentic;Regulamentul 4/2009 al Comisiei Europene cu privire la pensia de întreţinere – un chestionar care trebuie completatcând există un divorţ cu element de extraneitate în care există un copil minor;În art. 2612 NCC se stabileşte legea aplicabilă în cazul obligaţiei de întreţinere atunci când există un element deextraneitate;


148

Art. 2.612 - „Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere se determină potrivit reglementărilor dreptuluicomunitar”.- în cazul în care se constată divorţul prin acord (pe cale notarială) fără respectarea dispoziţiilor legale, potrivit art.100 din Legea nr. 36/1995, actul poate fi atacat cu acţiune în anulare de părţi şi de orice persoană interesată.

5. Efectele divorţuluiDin punct de vedere al subiecţilor de drept implicaţia) efecte între soţib) efecte faţă de terţic) efecte faţă de copiii minori

Din punct de vedere al tipurilor de raporturi juridicea) efecte cu privire la raporturile personal nepatrimonialeb) efecte cu privire la raporturile patrimoniale

Potrivit art. 382 alin.1- căsătoria se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ,excepţie făcând art. 380 NCC, cazul în care căsătoria se consideră desfăcută la data decesului. Excepţia areutilitate practică în condiţiile art. 380 NCC, care prevede că acţiunea de divorţ poate fi continuată de moştenitoriireclamantului, dacă se constată exclusiv culpa pârâtului;- în cazul divorţului pe cale notarială, căsătoria se consideră desfăcută la data eliberării certificatului dedivorţ

Efectele cu privire la raporturile nepatrimonialea) Numele de familie- Potrivit art. 383, soţii pot conveni:Să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei (trebuie să existe acord)Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia din soţi sau în interesul superior al copilului instanţa, chiarîn lipsa înţelegerii dintre soţi, poate să încuviinţeze soţii să păstreze numele din căsătorie.În lipsa acordului sau a încuviinţării instanţei, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.

b) Drepturile soţului „inocent”În cazul divorţului din culpă (art.373 lit. b şi art.373 lit. c), divorţul este considerat împotriva soţului din a cărui culpăexclusivă s-a desfăcut căsătoria.Legiuitorul a stabilit anumite drepturi în favoarea soţului „inocent” stabilind astfel:Art. 324 alin. 1 – la atribuirea beneficiului contractului de închiriere în cazul desfacerii căsătoriei, dacă nu esteposibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul poate fi atribuit unuia din soţiţinând seama, în ordine, de:

- interesul superior al copiilor minori,


- culpa în desfacerea căsătoriei, sau- posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi;- pensia de întreţinere între foştii soţi;- prestaţia compensatorie (art. 390).

Art. 384 alin. 2 – soţul din a cărui culpă exclusivă s-a pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sauconvenţiile încheiate ulterior cu terţii la atribuirea acestuia (spre exemplu, o promisiune bilaterală devânzare-cumpărare, un pact de opţiune etc.).Această sancţiune nu se aplică în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.- pentru prima dată în cazul divorţului din culpă, legiuitorul stabileşte anumite avantaje în ceea ce priveşte soţulinocent.- exemple de drepturi pe care le poate pierde soţul divorţat:

- art. 324 alin. 1 NCC: - „(1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambiisoţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinândseama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi deposibilităţile locative proprii ale foştilor soţi”.- art. 389 alin. 4 NCC: …„(4) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acestanu beneficiază de prevederile alin. (2) şi (3) decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei”.- „poate pierde drepturile născute din convenţii (art. 384 alin. 2)

- art. 397 NCC instituie regula că autoritatea părintească se exercită în comun. Prin excepţie, pentru motivetemeinice, instanţa de tutelă poate stabili ca autoritatea părintească să se exercite doar de unul din părinţi.

Efectele cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţiDistingem categorii de efecte:1. încetarea regimului matrimonial;2. dreptul la despăgubiri (art. 388);3. prestaţia compensatorie (art. 390);4. obligaţia de întreţinere între foştii soţi (art. 389).

1. Conform art. 319 alin. 1 raportat la art. 385 - regimul matrimonial încetează între soţi la data introduceriicererii de divorţ.

Oricare dintre soţi sau amândoi împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constatecă regimul matrimonial a încetat la data separaţiei de fapt.

În cazul divorţului prin acord pe cale administrativă sau cale notarială regimul matrimonial încetează pe dataintroducerii cererii de divorţ sau (acordul lor expres) pe data separaţiei în fapt.- art. 385 NCC prevede că regimul matrimonial încetează la data introducerii cererii de divorţ. Cererea de divorţar trebui înregistrată, indiferent de procedura aleasă de soţi, în Registrul naţional al regimurilor matrimoniale,întrucât, conform art. 386 NCC, „actele menţionate la art. 346 alin. (2), precum şi actele din care se nasc obligaţiiîn sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt lovite de


150

nulitate relativă, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ”.- hotărârea de divorţ şi certificatul de divorţ se comunică la starea civilă de la locul încheierii căsătoriei, la Registrulnaţional al regimurilor matrimoniale, la Cartea funciară, dacă există bunuri imobile, la Registrul comerţului etc.Sancţiunea necomunicării este inopozabilitatea faţă de terţi a hotărârii sau certificatului de divorţ.

2. Dreptul la despăgubiri:- se poate cumula cu prestaţia compensatorie dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 390.Condiţii: - soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate ca soţul vinovat să-ldespăgubească.Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.

Într-o opinie pornindu-se de la acest text şi de la condiţiile cumulative prevăzute de art. 379 alin.1, care, înteza a II-a, stabileşte că „dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388 – s-asusţinut că se poate pronunţa divorţul din culpa exclusivă a reclamantului chiar în cazul prevăzut de art. 373 lit. b,în acest caz reclamantul putând fi obligat la cererea soţului pârât inocent/nevinovat la plata despăgubirilor.

Având în vedere modalitatea adusă prin legea 71/2011 art.617 precum şi viziunea nouă, inovatoare asuprainstituţiei divorţului care nu mai este retrogradă ci adaptată cerinţelor sociale dar în cazul prevăzut la art. 373 lit.b, dacă culpa aparţine exclusiv reclamantului, se pot acorda despăgubiri conform art. 388, dar acţiunea de divorţtrebuie respinsă „cererea reclamantului va fi respinsă ca neîntemeiată”.- art. 388 NCC acordarea despăgubirilor este o noutate pentru legislaţia românească:

Art. 388 - „Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferăun prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţa de tutelăsoluţionează cererea prin hotărârea de divorţ”.

3. Prestaţia compensatorie:Este o instituţie nouă, menită să atenueze efectele nefaste ale unui divorţ în cazul căsătoriilor care au durat

cel puţin 20 de ani şi să compenseze, pe cât posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determinaîn condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.

Pentru ca soţul reclamant să beneficieze de prestaţia compensatorie (care se poate cumula cu dreptul ladespăgubiri), divorţul trebuie să se pronunţe din culpa exclusivă a soţului pârât.Conform art. 391 NCC, prestaţia compensatorie se poate soluţiona doar odată cu cererea de divorţ;Prestaţia compensatorie se poate acorda doar în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani;În acord cu art. 390 NCC, prestaţia compensatorie nu se poate cumula cu obligaţia de întreţinere;La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama de resursele soţului care o solicită, de mijloacele soţului careeste obligat să le presteze, de efectele pe care le-ar putea avea lichidarea regimului matrimonial (unul dintre soţiar putea beneficia de anumite avantaje în urma acestui fapt), precum şi de orice alte împrejurări previzibile, cumar fi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori;Potrivit legii, prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei rente viagere sau pe o perioadădeterminată, sub forma unei sume globale, poate fi stabilită în natură sub forma unui uzufruct etc.;Fiind vorba de o prestaţie succesivă, prestaţia compensatorie poate fi supusă unei revizuiri în faţa instanţei


judecătoreşti;Conform art. 394 alin. 2 NCC, în cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta seindexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei;Încetarea prestaţiei compensatorii:

Art. 395 - „Prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţuluicreditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoarecelor din timpul căsătoriei”.

Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minoriNoul Cod civil nu mai face vorbire de încredinţarea copilului minor spre creştere şi educare, ci despre ocrotireapărintească;Art. 396 NCC instituie regula potrivit căreia ocrotirea părintească se exercită în comun de ambii părinţi;Doar instanţa de tutelă, pentru motive temeinice, poate stabili că doar un părinte exercită autoritatea părintească,dar, chiar în acest caz, soţul care nu mai are exerciţiul drepturilor părinteşti are dreptul de a veghea la creştereaşi educarea copilului şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia;

Art. 398 - „(1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţahotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precumşi dreptul de a consimţi la adopţia sau la căsătoria acestuia”.

- art. 399 NCC exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane:Art. 399 - „(1) În mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la oaltă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercitădrepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului.(2) Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun saude către unul dintre ei”.

- în art. 400 NCC se reglementează modalitatea de stabilire a locuinţei copilului după divorţ. În principiu, aceastase va stabili la unul dintre soţi, prin excepţie locuinţa putând fi stabilită la bunici sau la alte rude sau persoane.

6. Elemente de drept internaţional privat privind divorţulArt. 2597 NCC alegerea legii aplicabile divorţului (se aplică şi căsătoriilor în fiinţă şi cererilor de divorţ formulateanterior intrării în vigoare a noului Cod civil)

Art. 2.597 - „Soţii pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile divorţului:a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data convenţiei de alegere a legiiaplicabile;b) legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, dacă cel puţin unuldintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;c) legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;d) legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;e) legea română”.


152

Legiuitorul a avut în vedere ca punct comun reşedinţa obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre ei maidomiciliază în acel loc la data la care a fost încheiată convenţia;Art. 2598 – convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului se poate încheia sau modifica cel târziu până la datasesizării autorităţii competente să pronunţe divorţul;Instanţa de judecată poate lua act de opţiunea soţilor privind alegerea legii aplicabile divorţului cel mai târziu laprimul termen de judecată la care părţile au fost legal citate;În cazul în care părţile nu stabilesc ce lege să se aplice divorţului, legiuitorul, în art. 2600 NCC, decide regulilestabilirii acesteiaÎn cazul în care legea străină nu prevede divorţul sau dacă îl prevede în condiţii foarte restrictive, în cazul în careunul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în România.

III. Ocrotirea persoanei fizice

1. Mandatul de incapacitate şi desemnarea tutorelui prin act unilateralLa fel ca în vechea legislaţiei se poate institui tutela minoruluiCa element de noutate, toate atribuţiile privind ocrotirea persoanei se realizează de către instanţa de tutelă şi defamilieÎn art. 229 din Legea nr. 71/2011 sunt prevăzute norme tranzitorii privind instanţa de tutelă şi de familie

Art. 229 - „(1) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se stabilesc prin legeaprivind organizarea judiciară.(2) Până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă:a) atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz,completele specializate pentru minori şi familie;b) raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepţiaanchetei prevăzute la art. 508 alin. (2), care se efectuează de direcţia generală de asistenţă socială şiprotecţia copilului;c) autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizicecontinuă să exercite atribuţiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în vigoare a Coduluicivil, cu excepţia celor date în competenţa instanţei de tutelă.(3) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), în vederea îndeplinirii atribuţiilorreferitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau, după caz, cu privire la supraveghereamodului în care tutorele administrează bunurile minorului, instanţa de tutelă poate delega, prin încheiere,îndeplinirea unora dintre acestea autorităţii tutelare.

(4) Cererile în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil rămân să fie soluţionate deinstanţele judecătoreşti sau, după caz, de autorităţile administrative competente potrivit legii în vigoare la datasesizării lor”.

- Desemnarea tutorelui prin act unilateral este o instituţie nouă şi este prevăzută în art. 114 NCC;Art. 114 - „(1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă


autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi.(2) Desemnarea făcută de părintele care în momentul morţii era decăzut din drepturile părinteşti sau pus subinterdicţie judecătorească este lipsită de efecte.(3) Desemnarea făcută în condiţiile prezentului articol poate fi revocată oricând de către părinte, chiar şiprintr-un înscris sub semnătură privată.(4) Înscrisul prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită tutore se va înscrie în registrulprevăzut la art. 1.046 sau la art. 2.033, după caz.(5) Notarul public sau instanţa de tutelă, după caz, are obligaţia să verifice la registrele prevăzute la alin. (4)dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a fost revocată”.

Părinţii pot desemna, nu numai prin testament, ci şi prin act unilateral sau prin contract de mandat încheiate în formăautentică, persoana care urmează a fi numit tutore al copilului lor;Problemă: dacă revocarea desemnării tutorelui prin înscris sub semnătură privată conform alin. 3 din art. 144NCC trebuie înscrisă în registrul prevăzut la art. 1046 sau 2033, după caz, conform alin. 4, având în vedere că înregistrul prevăzut la art. 1046 NCC se înscriu testamentele autentice, iar în cel prevăzut de art. 2033 NCC seînscriu procurile autentice notariale. S-a propus înfiinţarea unui registru naţional privind starea şi capacitateapersoanelor în care să fie trecute actele de desemnare a tutorilor sau revocarea lor;- art. 118 NCC reglementează tutela dativă

Art. 118 - „În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu prioritate ca tutore, dacă nu se opunmotive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească aceastăsarcină, ţinând seama, după caz, de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şide garanţiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă”.

2. Procedura de numire a tutoreluiArt. 119 - „(1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa de tutelă în camera deconsiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de mandat, celdesemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute la art. 120 alin. (2).(2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.(3) În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanţa de tutelă a constituit consiliul de familie, numirea tutoreluise face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie”.(4) Încheierea de numire se comunică în scristutorelui şi se afişează la sediul instanţei de tutelă şi la primăria de la domiciliul minorului.(5) Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire.(6) Între timp, instanţa de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar sănumească un curator special”.

Numirea tutorelui se face de către instanţa de tutelă cu acordul acestuia;Tutorele nu poate refuza tutela decât pentru cazurile expres prevăzute de lege;Instanţa poate numi un curator special pentru măsurile provizorii. Atribuţiile curatorului special sunt asemănătoarecu ale tutorelui, dar sunt limitate. Curatorul special nu poate face decât acte de administrare simplă. Actul deopţiune succesorală, de exemplu, nu poate fi făcut de curatorul special, ci numai de tutore.3. Mandatul de incapacitate


154

În noul Cod civil este reglementată pentru prima oară situaţia în care o persoană care este capabilă poate desemnapersoana care urmează a-i fi tutore în cazul în care ar fi pus sub interdicţie judecătorească;Art. 166 NCC:

Art. 166 - „Orice persoană care are capacitatea deplină de exerciţiu poate desemna prin act unilateral saucontract de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a seîngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicţie judecătorească. Dispoziţiile art.114 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător”.

Revocarea se poate face inclusiv prin înscrisuri sub semnătură privată;Desemnarea tutorelui se face prin hotărâre judecătorească.


Sancţiunile în dreptul civil. Nulitatea contractului

Prelegere susţinută de avocat Gheorghe FLOREA

În Noul Cod Civil, nulitatea nu este reglementată ca o instituţie tehnico-juridică aplicată tuturor izvoarelordrepturilor şi obligaţiilor civile.

Sancţiunea nulităţii este tratată cu privire la cel mai important izvor al obligaţiilor civile, şi anume actul juridic,cu specia sa cea mai semnificativă, contractul.

Acest mod de abordare este consacrat şi în dreptul comparat (a se vedea legislaţia italiană, Codul Civil Quebec,precum şi alte piese de legislaţie care au constituit baza inspiraţiei comisiei de elaborare a Noului Cod Civil).

Prin doctrina juridică au fost făcute eforturi de coagulare a dispoziţiilor legale referitoare la nulitate,constituindu-se, în acest fel, teoria generală a sancţiunii nulităţii.

Noua lege porneşte de la premisa că trebuie dată definiţia legală a nulităţii, astfel că aceasta este consacratăprin articolul 1246 NCC: „Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea savalabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”.

De altfel, aceasta este definiţia doctrinară, acceptată în majoritatea opiniilor exprimate.Din terminologia utilizată în definiţia legală se pot extrage anumite nuanţe: contractul încheiat cu încălcarea

condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, iar nu lovit de nulitate.Legiuitorul a optat pentru conceptul nulităţii – sancţiune, care are şi numeroase valenţe procesuale (a se

vedea distincţia dintre acţiunea în declararea nulităţii sau pronunţarea nulităţii, reglementate în prezentul capitol).În principiu, nulitatea nu se declară din oficiu, ci aceasta nu poate fi declarată/pronunţată decât dacă există

iniţiativa uneia dintre părţi, prin utilizarea acţiunii civile.Excepţia prevăzută la articolul 1247 alineatul 3 („Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea

absolută”) nu schimbă filosofia Noului Cod Civil în această privinţă.Articolul 1246 alineatul 4 NCC consacră principiul legalităţii în materia nulităţii: „Prin acordul părţilor nu pot

fi instituite şi nici suprimate cauze de nulitate. Orice convenţie sau clauză contrară este considerată nescrisă”.Considerarea ca nescrisă a clauzei va crea dificultăţi în practică, pentru ipoteza în care nu există o dispoziţie

legală expresă; judecătorul va avea obligaţia de a motiva temeinic faptul că o clauză trebuie considerată nescrisă,aceasta cu respectarea principiilor generale, consacrate de articolele 10 şi 11 din Noul Cod Civil: interzicereaanalogiei (Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau careprevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege) şi respectarea ordiniipublice şi a bunelor moravuri ( „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile careinteresează ordinea publică sau de la bunele moravuri”).

Principiul legalităţii nulităţii are o conotaţie specială în articolul 1246 alineatul 3 NCC: „Dacă prin lege nuse prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor”, referitor la nulitateaamiabilă (noutate legislativă).

Terminologia folosită - constatată sau declarată - impune concluzia că dispoziţia legală citată se aplică atâtîn cazul nulităţii relative, cât şi în cazul nulităţii absolute.


156

În lipsa reglementării exprese a efectelor acestui tip de nulitate se poate pune în discuţie problema efectelordin perspectiva principiului retroactivităţii nulităţii contractului, în sensul că, în ipoteza prevăzută de art. 1246alineatul 3, nulitatea are efect retroactiv sau constituie un caz tipic de mutuus dissensus, iar efectele se producnumai pentru viitor.

Situaţia trebuie clarificată, deoarece în viitor vor apărea numeroase acte scrise (chiar acte notarialeautentice), prin care părţile vor face aplicarea art. 1246 alineat 3, fără a prevedea, în cuprinsul înscrisului, efectelenulităţii.

Prin articolele 1247 şi 1248 s-a realizat consacrarea legislativă a clasificării nulităţii, în funcţie de criteriulinteresului ocrotit.

Astfel, încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general atrage sancţiuneanulităţii absolute.

De remarcat este dispoziţia prevăzută de art. 1247 alineat 3 NCC, care obligă instanţa să invoce din oficiunulitatea absolută; din această perspectivă, se pune întrebarea dacă instanţa trebuie să şi pronunţe o soluţie însensul nulităţii invocate.

Un alt aspect important este acela al posibilităţii de a confirma actul supus nulităţii absolute.În concepţia clasică, posibilitatea confirmării actului diferenţiază regimul juridic al nulităţii absolute faţă de cel alnulităţii relative, în sensul că, în primul caz, confirmarea nu este permisă.

În Noul Cod Civil, instituţia confirmării este reglementată în privinţa actului anulabil (supus nulităţii relative),potrivit articolului 1262:

„(1) Confirmarea unui contract anulabil rezultă din voinţa, expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de ainvoca nulitatea.

(2) Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă”.Cu referire la nulitatea absolută, noua lege prevede cazuri în care această sancţiune nu se aplică în mod

automat, chiar şi atunci când nulitatea absolută este invocată de instanţă, din oficiu.Un exemplu îl constituie articolul 196 NCC, privind nulitatea persoanei juridice, instituţie consacrată deja

în Legea 31/1990 privind societăţile comerciale şi care dobândeşte aplicabilitate generală (pentru toate persoanelejuridice) prin voinţa legiuitorului.

În materie comercială, de lege lata, nulitatea societăţii comerciale poate fi regularizată în termen de 1 an;posibilitatea regularizării nulităţii absolute nu a mai fost preluată de Noul Cod Civil cu caracter general, ci numaiîn cazul particular al contractului de societate (societatea simplă).

Formularea articolului 197 este foarte clară:„(1) Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la data înregistrării sau

înfiinţării acesteia, după caz.(2) Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea

dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”.În doctrină au apărut deja discuţii referitoare la nulitatea persoanei juridice, exprimându-se opinia că, de fapt,

nu este vorba despre sancţiunea nulităţii, pentru că aceasta nu vizează un act juridic distinct, ci întregul complexde acte care duc la dobândirea personalităţii.

Articolele 1250-1253 reglementează cauzele de nulitate.


Trebuie observată, în primul rând, necesitatea reevaluării concepţiei clasice, potrivit căreia trebuie verificate,cu prioritate, cauzele de nulitate absolută şi în mod subsecvent cele de nulitate relativă.

Potrivit Noului Cod Civil, nulitatea relativă este aceea care trebuie să fie analizată cu prioritate, aşa cumrezultă din articolul 1252, care instituie prezumţia de nulitate relativă: „În cazurile în care natura nulităţii nu estedeterminată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil”.

Sintagma „nu reiese în mod neîndoielnic din lege” are însă un caracter foarte general şi va reclamaaprecierea instanţei la momentul la care se va pune problema aplicării normei.

O formulare similară conţine şi articolul 1250, referitor la nulitatea absolută, cu aceeaşi dificultate deinterpretare.

Articolul 1253 reprezintă reglementarea expresă a nulităţii virtuale; criteriul identificat de legiuitor pentruaplicarea sancţiunii nulităţii relative sau absolute este reprezentat de necesitatea ca scopul dispoziţiei legaleîncălcate să fie atins.

Prin urmare, în permanenţă, practicianul trebuie să facă apel la interpretarea istorico-teleologică, pentruidentificarea scopului normei analizate.

Efectele nulităţii sunt consacrate în cadrul paragrafului 3, articolele 1254-1260 NCC, realizându-se, înaceastă materie, o punere în acord cu realităţile şi dispoziţiile contemporane ale sistemelor legislative din alte ţări.

Articolul 1254:„(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.(2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza

lui.(3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin

echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesivsau au avut un caracter continuu”.

Se observă reglementarea expresă a efectelor nulităţii: retroactivitatea (alineatul 1), desfiinţarea actelorsubsecvente încheiate în baza actului desfiinţat (alineatul 2), precum şi regula restitutio în integrum (alineatul 3);cu referire la cel din urmă efect, norma face trimitere la dispoziţiile articolelor 1639-1647, referitoare la modalităţilede restituire.

Regulile generale consacrate în secţiunea privind modalităţile de restituire, în special cele care valorizeazăpoziţia subiectivă a părţilor - efectele bunei-credinţe, respectiv sancţiunea relei-credinţe - vor crea, pentru ceichemaţi să aplice legea, premisele pentru soluţionarea echitabilă inclusiv a problemelor referitoare la efectelenulităţii.

Articolul 1255 reglementează expres nulitatea parţială, ca expresie a preocupării legiuitorului pentru salv-gardarea dispoziţiilor contractuale concordante cu prevederile legale şi amendarea exclusivă a efectelor contrarelegii, iar nu a întregului act.

“Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atragnulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora,contractul nu s-ar fi încheiat”. Din formularea alineatului 1 se desprind trei condiţii pozitive şi o condiţie negativă,


care trebuie îndeplinite pentru reţinerea nulităţii totale.Atrage atenţia condiţia referitoare la considerarea ca nescrise a clauzelor contractuale, condiţie care trebuie

analizată cu prioritate.Ca principiu, nulitatea trebuie declarată judiciar (cu excepţia nulităţii amiabile), însă, potrivit articolului 1255

alineatele 2 şi 3, clauzele contrare unor dispoziţii imperative şi considerate de lege ca nescrise, sunt înlocuite dedrept cu dispoziţiile legale aplicabile. În acest caz, nu este neapărat necesară intervenţia instanţei de judecată.

Trebuie semnalată reglementarea unei forme speciale de răspundere, prin articolul 1258: “În cazul anulăriisau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultădin însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilorsuferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie”.

Deşi dispoziţia se referă la contractul încheiat în formă autentică în general, prin identificarea subiectuluirăspunderii (notarul public) se desprinde concluzia că legea are în vedere răspunderea pentru întocmirea actelornotariale autentice.

Se pot pune în discuţie unele aspecte referitoare la acest tip de răspundere, ca, de exemplu, dacă aceastaintervine în situaţia în care actul este redactat de părţi sau de alţi profesionişti care asistă părţile şi ulterior actuleste însuşit de notar.

Un element de noutate îl reprezintă instituţia validării contractului, care preia opiniile juridice consacrateîn această materie - articolele 1261-1265 NCC.

158


Sancţiunile


Trebuie clarificate anumite aspecte, pentru mai buna înţelegere a dispoziţiilor privind nulitatea.Astfel, la un moment dat, pe parcursul procesului de elaborare a Noului Cod Civil, a fost îmbrăţişată teoria

potrivit căreia nulitatea absolută operează de drept. Din această cauză, în tot cuprinsul noii legi există formulăriprecum constatarea nulităţii absolute, declararea nulităţii relative.

De asemenea, din acelaşi motiv a fost introdusă prevederea referitoate la invocarea din oficiu a nulităţiiabsolute.

Terminologia utilizată era astfel coerentă.Această teză nu a fost menţinută de legiuitor, însă celelalte texte legale au fost păstrate.Constatarea nulităţii absolute se poate întemeia, în plan procesual, pe articolul 111 din actualul cod de

procedură civilă.

Întrebare formulată de participanţii la conferinţă:Sub ce formă trebuie să se exteriorizeze manifestarea de voinţă a părţilor în aplicarea art. 1246 alineatul 3

NCC, privind nulitatea amiabilă? Care este situaţia terţilor în raport cu actul desfiinţat prin această procedură?Răspunsul prof. Gabriel Boroi:Din însuşi textul evocat, care se referă la acordul părţilor, se desprinde concluzia că este nevoie de

încheierea unui nou act juridic, cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate.În ceea ce priveşte forma actului, trebuie respectat principiul simetriei formelor: dacă acest principiu trebuie

respectat în cazul unui mutuus dissensus, care produce efecte numai pentru viitor, cu atât mai mult această cerinţătrebuie îndeplinită în cazul nulităţii actului.

În privinţa efectelor faţă de terţi, se vor aplica regulile generale privind opozabilitatea, astfel că, dacă estecazul, trebuie îndeplinite formalităţile de opozabilitate (de exemplu, înscrierea în cartea funciară).

Această procedură este aplicabilă numai în situaţia în care obiectul contractului îl constituie drepturie de carepărţile pot dispune.

Exemplu din practica notarială: părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare asupra unui imobil cuelemente de arhitectură care făceau parte din patrimoniul naţional, fără a fi respectat dreptul de preemţiune alstatului; potrivit legislaţiei speciale, nerespectarea dreptului de preemţiune atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Părţile s-au prezentat ulterior la notar şi printr-un act autentic distinct s-a luat act de nulitatea absolută acontractului iniţial.

În final, după parcurgerea procedurii privind dreptul de preemţiune al statului, a fost încheiat din nou actulde înstrăinare.

În acest mod s-a evitat un litigiu, iar textul din Noul Cod Civil permite, în mod expres, o asemenea modalitatede remediere a neregularităţilor unui act juridic.


PrescripţiaDefiniţia legală: articolul 2500 NCC - „Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune,

se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.

Instituţia cunoaşte modificări fundamentale, inclusiv din punctul de vedere al concepţiei referitoare lacaracterul sancţiunii.

Potrivit Decretului-Lege nr.167/1958, prescripţia extinctivă are caracter de ordine publică, în timp ce, înnoua reglementare, prescripţia este instituţie de ordine privată, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

Trebuie supuse atenţiei câteva aspecte legate de articolul 2515:„(1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege.(2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi,

potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi consideratăprescriptibilă.

(3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiupot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixareaînceputului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.

(4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua duratăa acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani orimai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.

(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şinici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţiaconsumatorului.

(6) Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate absolută”.Formularea din alineatul 3 - modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a prescripţiei -

poate însemna că:1. este permisă şi suprimarea unor asemenea cauze legale? (de exemplu, se poate conveni ca forţa majoră

să nu suspende termenul de prescripţie);2. este permisă şi adăugarea altor cauze de întrerupere sau de suspendare?3. este permisă numai extinderea sau restrângerea sferei de aplicare a cauzelor legale de suspendare sau

de întrerupere, fără a recurge la o interpretare extensivă a noţiunii de modificare?

Profesorul Gabriel Boroi apreciază că este oportună cea de-a treia interpretare, părţile neavând posibilitateade a deroga de la lege, sub aspectul suprimării sau adăugării altor cauze de suspendare sau de întrerupere.

Deşi formula introductivă a alineatului 3, „cu toate acestea”, ar putea duce la concluzia că se instituie oexcepţie de la regula consacrată prin alineatul 2, interpretarea de mai sus rămâne valabilă, pentru că trebuie săse aibă în vedere şi alineatul 6.

160


În mod corespunzător trebuie interpretată şi „modificarea cursului prescripţiei prin fixarea începutuluiacesteia”, numai prin raportare la alineatul 2, întrucât intervenţia părţilor în sensul amânării perpetue a curgeriicursului prescripţiei nu poate fi îngăduită deoarece ar determina caracterul imprescriptibil al dreptului la acţiune,atunci când, prin lege, acesta este suspus prescripţiei.

Alineatul 5 instituie derogari de la alineatele 3 şi 4, în anumite materii, când acordul părţilor nu este permisde lege.

Alineatul 6 se referă la o sancţiune cu caracter general.

Articolul 2512, referitor la cei îndreptăţiţi să invoce prescripţia, ilustrează noua concepţie a legiuitorului:„(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără

a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă.(2)Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu”.De remarcat faptul că organul de jurisdicţie nu mai poate aplica prescripţia din oficiu.Articolul 2514 se referă la alte persoane decât părţile raportului juridic principal care pot invoca prescripţia.

Prescripţia trebuie invocată în limine litis, potrivit articolului 2513, respectiv numai în primă instanţă, prinîntâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,sancţiunea nerespectării termenului fiind aceea a decăderii procesuale.

Formularea „primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate” este în concordanţă cu reglementărileviitorului cod de procedură civilă, în cadrul căruia va dispărea instituţia primei zile de înfăţişare.

Un aspect de mare noutate este reprezentat de reglementarea posibilităţii de a renunţa la prescripţiaîmplinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită – articolul 2507

Domeniul de aplicare a prescripţiei extinctiveArticolul 2502„(1) Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura

sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.(2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:(...)4. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie

stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut delege”.

Se poate interpreta, din lectura textului citat, că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului demoştenitor poate interveni numai în cazurile prevăzute la punctul 4? În cazul în care se admite că există şi altecazuri de nulitate absolută a certificatului de moştenitor, care este soluţia cu privire la prescripţiea extinctivă?

Contraversa prezintă importanţă, cu atât mai mult cu cât certificatul de moştenitor devine titlu de proprietate


în noua reglementare.Cu siguranţă există şi alte ipoteze în care există interes pentru constatarea nulităţii absolute a certificatului

de moştenitor, cum este situaţia practică a existenţei a două certificate de moştenitor privind aceeaşi succesiune,dar care menţionează succesibili diferiţi.

Prin urmare, în afara situaţiilor de la punctul 4, există şi alte cazuri de nulitate absolută care trebuie avuteîn vedere.

În ceea ce priveşte soluţia cu privire la prescripţie, prof. Gabriel Boroi apreciază că celelelalte motive denulitate absolută nu trebuie scoase din domeniul de aplicare a prescriptibilităţii, având în vedere că nu se poateface apel la ipoteza de la punctul 3 al alineatului 2 din articolul 2502 (acţiunea în nulitate absolută a unui act juridic).

În lipsa unei reglementări exprese, motivele de nulitate relativă nu vor putea fi invocate decât de persoanacare a participat la dezbaterea succesiunii.

Articolul 2503 alineatul 1: „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şidreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”.

Articolul 2504 alineatul 1: „Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingereadreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doarbunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri”.

Cele două articole reglementează regula accesorium sequitur principale (în primul caz) şi excepţia de laaceastă regulă (în cel de-al doilea caz).

Având în vedere şi articolul 2494 NCC, trebuie reţinut că excepţia se aplică nu numai în privinţa acţiuniicreditorului ipotecar, ci şi în privinţa acţiunii creditorului gajist (în materia gajului cu deposedare).

Teza a II-a a alineatului 1 articolul 2504 atrage atenţia prin două aspecte: în primul rând, este de observatcă în viitor, noţiunea de ipotecă va fi folosită şi cu privire la bunurile mobile, dispărând noţiunea de garanţie realămobiliară, iar în al doilea rând trebuie subliniat faptul că textul fixează o primă limită a valorificării dreptului accesoriu,aceea a valorii bunurilor.

Alineatul 2 din articolul 2504 stabileşte o a doua limită, privind accesoriile creanţei ipotecate: „Dispoziţiilealin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare,care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, abunului grevat”.

Ca exemplu, în ipoteza în care, din vânzarea bunului ipotecat se obţine suma de 6 000 de lei, chiar dacăcreanţa garantată are valoarea de 10 000 de lei, creditorul nu va putea reclama restul sumei, deoarece aceastaar însemna că nu urmăreşte realizarea ipotecii, ci chiar a creanţei prescrise.

De asemenea, pentru cea de-a doua limită, în ipoteza în care, din vânzarea bunului ipotecat s-ar obţine13 000 de lei, creditorul ipotecar nu va putea opri întreaga sumă, ci numai pe aceea care constituie capitalul, fiindexcluse accesoriile creanţei - dobânzi, penalităţi.

Întrebare adresată de participanţii la conferinţă: Care este raţiunea supravieţuirii acţiunii ipotecare, în

162


raport cu acţiunea principală?Răspunsul profesorului Gabriel Boroi: Este opţiunea legiuitorului, care a adoptat concepţia modernă a

titrării ipotecii (a transformării acesteia în titlu de valoare), astfel că există posibilitatea înstrăinării garanţiei sale fărăa înstrăina şi dreptul de creanţă.

Noutatea viziunii este totuşi numai în planul reglementării exprese, întrucât, în situaţii concrete, jurisprudenţaa realizat o astfel de interpretare, în sensul divizării garanţiei de creanţa garantată.

Este cazul ipotecii constituite de un terţ, situaţie în care a trebuit rezolvată problema privind normeleaplicabile: ale ipotecii sau ale fidejusiunii (în acest ultim caz neexistând posibilitatea divizării garanţiei de creanţă).

Jursiprudenţa a stabilit că, întrucât, potrivit Codului civil, fidejusiunile nu pot fi decât exprese, trebuie aplicateregulile din materia ipotecii, creditorul putând urmări, în mod direct, pe terţ, însă numai în limita valorii creanţei.

Opinia 1: Ipoteca este un drept real accesoriu, iar dacă este prescrisă creanţa, este greu de înţeles cumgaranţia mai poate fi realizată. Un argument în acest sens l-ar putea constitui chiar art. 2435 NCC : „În caz deneexecutare, creditorul are dreptul, la alegerea sa:

a) să vândă bunul ipotecat în condiţiile art. 2.445-2.459”;b) să îşi însuşească bunul pentru a stinge creanţa ipotecară în condiţiile art. 2.460-2.463;c) să preia bunul în scop de administrare în condiţiile art. 2.468-2.473.

Prin neexecutarea creanţei am putea înţelege şi creanţa prescrisă.

Opinia 2: Pe de altă parte, se poate invoca art. 2445 NCC, care obligă instanţa să verifice existenţa creanţeila încuviinţarea vânzării bunurilor ipotecate.

Creanţa există şi atunci când acesteia îi corespunde o obligaţie naturală, cum este în cazul împliniriitermenului de prescripţie.

Opinia prof. Gabriel Boroi: Împlinirea prescripţiei nu generează inexistenţa creanţei.Efectul legal, potrivit articolului 2506 alineatul 2 NCC, al împlinirii termenului de prescripţie este acela că

persoana obligată poate să refuze executarea prestaţiei.Prin urmare, creanţa subzistă, însă aceasta nu mai poate fi executată silit.Protecţia suplimentară acordată de lege celui care beneficiază de o garanţie reală este supusă unor limite

(valoarea bunurilor şi cuantumul capitalului garantat cu bunul).

O problemă controversată este aceea a prescripţiei în situaţia în care dreptul se invocă pe cale de excepţie.Noul Cod Civil nu prevede o regulă generală în acest sens, ci instituie numai reglementări particulare:1. În materie de leziune, potrivit art.1223 alineatul 2, excepţia este supusă prescripţiei (anulabilitatea

contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris).2. Pentru instituţia reducţiunii liberalităţilor excesive, norma specială stabileşte contrariul (art.1095 alineatul

3- excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv); se constată schimbarea filosofiei procesuale a reducţiunii,în sensul că nu mai este nevoie de formularea cererii reconvenţionale.

3. Acţiunea în pronunţarea nulităţii relative este prescriptibilă, în timp ce invocarea nulităţii relative pe calede excepţie este imprescriptibilă.


4. În materia compensaţiei şi a dreptului la retenţie, articolul 2505 preia soluţia jurisprudenţială: „Prescripţianu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie, dacă dreptulla acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenţie, dupăcaz”(caracterul imprescriptibil al excepţiei).

Compensaţia cu o creanţă prescrisă la momentul invocării poate opera numai în situaţia compensaţieilegale, ale cărei efecte intervin de drept, astfel că acestea sunt independente de momentul invocării.

Articolul 2505 nu este operabil în cazul compensaţiei judiciare, deoarece este necesar ca, la data formulăriicererii reconvenţionale prin care debitorul opune compensaţia, creanţa să îndeplinească cerinţa de a putea fi pusăîn executare.

Deşi legiuitorul nu a tranşat această problemă, se poate emite concluzia potrivit căreia, cu excepţia situaţiilorexpres prevăzute de lege, prescripţia excepţiei intervine în aceleaşi condiţii ca şi prescripţia valorificării dreptuluipe cale de acţiune.

O reglementare cu caracter de noutate este articolul 2502 alineatul 1: „Dreptul la acţiune este imprescriptibilîn cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiulsău nu poate fi limitat în timp”.

Prin urmare, teza a II-a lasă în aprecierea organului în faţa căruia s-a invocat prescripţia extinctivă săaprecieze asupra caracterului imprescriptibil al acţiunii, prin utilizarea criteriilor legale – natura sau obiectul dreptuluisubiectiv ocrotit.

Dispoziţia nu se aplică numai în cazul drepturilor nepatrimoniale, pentru care există o dispoziţie expresă (art.2502 alineatul 2 punctul 1).

Articolul 2522 aduce, de asemenea, o nouă opţiune legislativă, în sensul că repunerea în termen nu maipoate fi acordată din oficiu:

„(1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cereorganului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.

(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte deîmplinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelorcare au justificat depăşirea termenului de prescripţie”.

164


Sancţiunile în dreptul civil. Prescripţia. Decăderea

Prelegere susţinută de jud. drd. Liviu ZIDARU

Este de reţinut că, potrivit Noului Cod Civil, creanţa prescrisă rămâne în fiinţă şi se stinge strict dreptul dea solicita executarea obligaţiei pe cale silită.

Cursul prescripţiei extinctivearticolul 2523 şi următoarele

Începutul prescripţieiRegula generală în materie este schimbată în raport cu art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958:Articolul 2523 - „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, dupăîmprejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”.

Schimbarea regulii generale rezolvă criticile aduse sistemului actual, în care prescripţia începe să curgă dela data naşterii dreptului la acţiune (de la momentul la care dreptul civil a fost încălcat) şi astfel există posibilitateaca termenul de prescripţie să înceapă să curgă sau chiar să se împlinească mai înainte ca titularul dreptului laacţiune să fie în măsură să acţioneze.

Regula specială de la art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958 în material răspunderii pentru fapta ilicită seregăseşte şi în Noul Cod Civil, articolul 2528:„(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgăde la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţireafără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri”.

Deşi, în planul regulii generale, dreptul la acţiune s-a născut chiar în momentul comiterii faptei ilicite, titularuldreptului la acţiune, chiar dacă a cunoscut existenţa pagubei, nu va fi în măsură să acţioneze decât la momentulcunoaşterii făptuitorului.

Aceasta este justificarea reglementării speciale, însă, este de observat că aceasta a fost instituită ca regulăgenerală pentru prescripţie; în sens similar au evoluat şi reglementările din alte ţări, de exemplu în sistemul francezsau în cel german.

Pentru stabilirea momentului luării la cunoştinţă sau a aceluia la care titularul dreptului la acţiune trebuiasă ia la cunoştinţă pot fi utilizate inclusiv prezumţiile simple.

Şi în situaţiile de lege lata s-a făcut apel la acest tip de probaţiune, de exemplu, în cazul în care titularuldreptului la acţiune era o persoană foarte în vârstă şi care reclama încălcarea drepturilor de autor prin publicareaunor opere, în tiraj mic, într-o localitate foarte îndepărtată de aceea a domiciliului său. S-a apreciat că, în acestecircumstanţe, titularului îi era imposibil să ia la cunoştinţă despre fapta ilicită chiar la momentul publicării sauîntr-un termen foarte scurt.


Noul Cod Civil conţine şi reglementări privind unele cazuri speciale:Art. 2524. „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face

prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute.(2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea

termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.(3) Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a

îndeplinit condiţia”.Din alineatul 1 rezultă că, în acest caz, se produce o întoarcere la dreptul comun din legea în vigoare (de

la data exigibilităţii), deoarece începutul prescripţiei coincide cu naşterea dreptului la acţiune; soluţia este fireascăpentru că, în materia răspunderii contractuale, titularul dreptului la acţiune este în postura de a cunoaşte termeniicontractului).

Textul se corelează şi cu art. 1495 NCC, potrivit căruia, în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinatîn temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.

Art. 2524, alineatul 2Spre deosebire de reglementarea actuală (art. 7 alineatul 2 din Decretul –Lege 167/1958), Noul Cod Civil

rezolvă critica referitoare la începutul prescripţiei în cazul contractelor a căror executare presupune o durată maimare în timp (contractele de împrumut şi cel de depozit).

De exemplu, în ipoteza unui contract de depozit cu un termen de 4 ani, până la expirarea termenului,deponentul lăsa bunul la depozitar, iar la finalul celor 4 ani, acesta din urmă putea invoca prescripţia.

Alineatul 2 din art. 2524 stabileşte expres că termenul este în favoarea creditorului, astfel că acesta poatelăsa termenul să curgă sau poate renunţa anticipat la beneficial termenului.

Şi în această situaţie se impune a se observa corelaţia cu regula generală, stabilită prin art. 1413 alineatul2 NCC: „cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără consimţământul celeilaltepărţi”.

Art. 2525 „Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil oridesfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă ahotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere adevenit irevocabilă”.

Este vorba de ipoteza acţiunii în restituirea prestaţiilor ca urmare a promovării acţiunii în anulabilitate( pentrunulitate relativă).

Întrebare adresată de participanţii la conferinţă:Pentru cazul nulităţii absolute, acţiunea în restituirea prestaţiilor se supune, în materie de prescripţie, regulii

generale de la art. 2523 sau regulii prevăzute de art. 2528 alineatul 2 NCC?Art. 2528: „(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă

ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care

166


răspunde de ea.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe

îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri”.Opinia 1: Nulitatea, atât cea relativă cât şi cea absolută, este o sancţiune şi, prin urmare, operează în

momentul în care aceasta este aplicată (fiind necesară intervenţia instanţei).Opinia lectorului Liviu Zidaru: Având în vedere că efectele nulităţii absolute se produc plenar numai din

momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, pare adecvat ca, în cazul nulităţii absolute, să se facă aplicarea art.2528 alineatul 2, întrucât nu există o justificare pentru ca titularul dreptului la acţiune să se afle într-o situaţie maidezavantajoasă faţă de cel care solicită restituirea prestaţiilor în temeiul unui act anulabil.Se impune clarificarea unor noţiuni: prin noţiunea de hotărâre definitivă din Noul Cod Penal trebuie să se înţeleagăhotărârea irevocabilă din actuala reglementare (s-a intenţionat intrarea în vigoare a noului codului de procedurăcivilă, care foloseşte această terminologie).

De asemenea, trebuie observat că, potrivit Noului Cod Civil, rezoluţiunea va opera şi pe cale de declaraţieunilaterală:

Articolul 1550 - Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declaratăunilateral de către partea îndreptăţită.

Articolul 1552„(1) Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când

părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia întermenul fixat prin punerea în întârziere.

(...)(4) Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor sau, după caz, de la data

expirării termenului prevăzut la alin. (1)”.

Regula privind termenul de prescripţie în situaţia în care raportul obligaţional impune prestaţii succesive esteconsacrată prin articolul 2526: „Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe săcurgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data lacare ultima prestaţie devine exigibilă”.

Articolul 2503 reglementează anumite situaţii de excepţie:„(2) În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre

aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau altadintre prestaţiile datorate.

(3) Dispoziţiile alin. (2) nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor,rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar”.

Aşadar, în acest caz, termenul de prescripţie pentru întreaga obligaţie va curge de la data ultimei scadenţe(de exemplu în situaţia vânzării cu preţul în rate).

Întrebare adresată de participanţii la conferinţă:Ar putea fi extinsă această soluţie şi în cazul contractului de credit? În caz afirmativ, consecinţele pentru


debitor ar putea fi grave, dacă prescripţia ar începe să curgă după împlinirea scadenţei ultimei rate.Opinia 1: Ar trebui ca acest text să nu fie aplicabil cel puţin privinţa ratelor care compun dobânda.Opinia 2: Noţiunea de “tot unitar” nu trebuie interpretată strict în funcţie de modul în care părţile privesc

aspectele din contract.Fracţionarea plăţii preţului presupune, în mod concret, prestaţii succesive, şi numai în plan general poate fi

privit ca un tot unitar.Noţiunea de tot unitar trebuie să cuprindă operaţiuni distincte dar care, prin natura lor, se află în

interdependenţă (de exemplu, în cazul contractului de antrepriză).Opinia 3: Sunt instituţii bancare care includ în primele rate exclusiv dobânda şi numai în ratele finale este

cuprins şi capitalul, fapt care ar fundamenta interpretarea prestaţiilor succesiveOpinia lectorului Liviu Zidaru: Argumentul fracţionării prestaţiilor nu pare suficient pentru că aceasta ar

însemna că în nicio asemenea situaţie nu s-ar putea ajunge la noţiunea de tot unitar. Or, în exemplul antreprizei,deşi prestaţiile sunt fracţionate, este evident că acestea alcătuiesc un tot unitar.

În cazul contractului de credit, ceea ce interesează este durata îndelungată a executării contractului; estedificil a interpreta că 300 de rate constituie un tot unitar şi, pe cale de consecinţă, nu s-ar putea aplica prescripţiaunitară.

Articolul 2529„(1) Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal

ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziude împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.

(2) În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă,dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate”.

Norma aduce mai multe elemente de noutate:- în materie de dol dispare momentul obiectiv al începerii cursului prescripţiei:- în reglementare este introdusă o distincţie suplimentară, şi anume poziţia terţilor (de exemplu, în situaţia

în care titularul dreptului la acţiune este soţul care nu a consimţit la încheierea actului juridic).

O noutate legislativă este reprezentată de articolul 2530:„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri

sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentruasemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, dela data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul verbal de constatare a viciilor, pentruînlăturarea de către debitor a viciilor constatate.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai

168


dacă oricare dintre aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală“.Există elemente de noutate şi în ceea ce priveşte dispoziţiile privind prescripţia în cazul răspunderii pentru

vicii ascunse - Art. 2531.„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să

curgă:a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an

de la data predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit maiînainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;

b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepţiei finale a construcţiei, afarănumai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.

(2) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin. (1) sunt de o lună, în cazul prevăzutla lit. a), respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b).

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori al lipsurilor cantitative, însănumai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

(4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, întoate cazurile, să se ivească.

(5) Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legalesau convenţionale.

(6) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-aprevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţiepentru buna funcţionare”.

Se observă că nu se mai face distincţia între situaţia viciilor ascunse cu sau fără viclenie.Din interpretarea alineatului 4 rezultă că viciile trebuie să se ivească înăuntrul termenelor de garanţie, însă

acestea pot fi descoperite şi ulterior îndeplinirii acestora.Din reglementarea de la alineatul 2 reiese împrejurarea că termenele sunt mai scurte în cazul lucrărilor

curente.Se păstrează natura supletivă a termenelor de garanţie.

Cauzele de suspendare a prescripţieiArticolul 2532Se impune a fi analizate cazurile nou reglementate:Alineatul 5 - „cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia”;Cazul nu se aplică situaţiilor – regulă, ci are ca premisă că titularul nu cunoaşte şi nu are posibilitatea de a

cunoaşte existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia.Justificarea se regăseşte în aceea că debitorul nu trebuie să tragă foloase dintr-o conduită ilicită faţă de

creditorul său.Alineatul 6 - „pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor

dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie”;


Este o soluţie care armonizează legislaţia noastră cu cea europeană.Alineatul 7 - „în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să

folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau alteleasemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen”;

Este vorba de proceduri prealabile fie prevăzute de lege (obligatorii sau facultative), fie prevăzute de părţi.Alineatul 9 - „în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat

de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, cândeste temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înaintede expirarea termenului de prescripţie”;

Cazul de forţă majoră este reglementat în condiţii mai restrictive.De remarcat este introducerea unei dispoziţii speciale privind materia succesorală - articolul 2533 NCCArticolul 2535:„Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de

întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel”.Rezultă că beneficiul suspendării prescripţiei poate fi invocat numai de către creditorul care a fost în

imposibilitatea de a acţiona.

Întreruperea prescripţiei extinctiveArt. 2537 - „Prescripţia se întrerupe:1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune

se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa

credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţicreditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;

3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până laînceperea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începereaurmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;5. în alte cazuri prevăzute de lege”.Alineatul 1 se referă la recunoaşterea expresă, exemplificată prin actul voluntar de executare.Alineatele 2 şi 3 se referă la recunoaşterea tacită.Este important de reţinut, sub acest aspect, că a fost consacrată legislativ valoarea plăţii parţiale de

recunoaştere tacită - art. 2538 alineatul 2 NCC.Articolul 2358 alineatul 3 - „Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii

făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză deineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actuluidesfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală”.

170


Această dispoziţie rezolvă o situaţie inechitabilă, existentă în prezent, întâlnită în practică. Astfel, în cazulunui contract nul de vânzare-cumpărare (de pildă, pentru nerespectarea formei ad validitatem), vânzătorul are ladispoziţie o acţiune reală imprescriptibilă, pentru restituirea bunului, în timp ce acţiunea cumpărătorul în restituireapreţului este prescriptibilă.

Articolul 2359 alineatul 2 : „Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare înjudecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacăcererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacăreclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă,introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau dearbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă”.

Pentru prima dată este reglementat caracterul întreruptiv al cererii de chemare în judecată, dar şi al celorlaltetipuri de cereri declanşează alte proceduri.

Articolul 2359 alineatul 3: „Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitralăşi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se vaputea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucrujudecat”.

Prin urmare, în ipoteza în care dreptul de a pune în executare silită o hotărâre judecătorească s-a prescris,iar dreptul material la acţiune nu s-a prescris, reclamantul poate iniţia un nou proces şi poate obţine un nou titluexecutoriu.

Având în vedere faptul că prin prescrierea dreptului de a obţine executarea se pierde numai formulaexecutorie, reclamantul va beneficia de aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat anterioare.

Efectele prescripţiei sunt reglementate de articolul 2541, iar, potrivit alineatului 4, „în cazul în care prescripţiaa fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a obţineexecutarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă”.

În Noul Cod Civil, potrivit art. 2551, calculul prescripţiei se face pe unităţi libere.

DecădereaTrebuie menţionate articolul 2548, referitor la regimul termenelor de decădere, precum şi articolul 2550, din

care rezultă că, în materia raporturilor juridice patrimoniale, invocarea decăderii rămâne la iniţiativa părţilor.


Apărarea prin mijloace de drept civil a drepturilor nepatrimoniale,cu speciala privire asupra apărării libertăţii de

exprimare, a vieţii private, a demnităţii şi a propriei imagini

Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Lucian MIHAI

I. Sediul principal al materieiTitlul IV din Cartea I, art. 252 – 257, precum şi art. 2642 din NCCAdiacent: - Capitolul II din Titlul II al Cărţii I, art. 58 – 81 din NCC, Art. 13 – 15, art. 19, art. 21 din LPA

Pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale există şi alte reglementări în vigoare (în afara celor menţionate)care interesează aceasta materie şi care continuă să rămână valabile după intrarea în vigoare a NCC, fiindreglementări cu caracter special. De exemplu, anumite texte din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţieşi Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

II. Abrogări expliciteArt. 230 lit. n) din LPA a abrogat Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice

(inclusiv Capitolul III, „Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale” - art. 54, 55 şi 56).

III. Sursele NCC în privinţa materiei analizateCodul civil elveţian din 1907: Secţiunea B („Protecţia personalităţii”) din Capitolul I („Despre personalitate”)

al Titlului I („Persoane fizice”) din Cartea I („Dreptul persoanelor”), art. 27 – 29 (reglementări introduse prin Legeafederală din 16.12.1983). Sursa pentru textele din NCC provine dintr-o ţară cu o istorie şi o contemporaneitatedeosebite, reglementările respective sunt recente (au fost adoptate în urma cu 20 şi ceva de ani), dar a existatsuficient timp spre a putea fi verificate în aplicare şi pentru ca viaţa să demonstreze dacă normele respective suntviabile.

În context, amintim şi alte surse importante ale NCC, în general :1. Codul civil al provinciei Quebec, care a fost adoptat în anul 1991 şi a intrat în vigoare în anul 1995;2. Codul civil Italian (1942);3. Codul civil francez;4. Codul civil german.

IV. Categorii de norme în cuprinsul sediului materiei analizateA. Norme de drept substanţial şi Norme de drept procesual. Instituirea de norme procesuale în Codul

civil reprezintă o chestiune de tehnica legislativă şi o chestiune de oportunitate. Totodată, facilitează aplicareainstituţiei respective şi previne săvârşirea de erori în aplicare;

C. Norme cu vocaţie de aplicabilitate generală (se pot aplica oricărei categorii de drepturi nepatrimoniale),

172


dar şi norme de aplicabilitate particulară, care se adresează anumitor drepturi nepatrimoniale;D. Norme de drept conflictual (art. 2642 NCC);E. Norme tranzitorii cuprinse în LPA (de exemplu, art. 19, art. 13 din LPA);F. Norme de principiu. Cel mai important este art. 75 din NCC: „(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor

prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionaleprivitoare la drepturile omului la care România este parte.

(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilorinternaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune”.

În cazul în care diverse reglementari legale intră în contradicţie cu reglementarea diverselor drepturinepatrimoniale, există nişte limite care, dacă vor fi identificate, stabilesc atingerile permise de lege sau de pactelesau tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului. Această formulare generală permite să se aibă în vedereşi jurisprudenţa CEDO ori de câte ori se aplică prevederile NCC.

V. Apărarea drepturilor nepatrimoniale reglementate prin Cartea I, Ttiltlul II, Capitolul IIPrezenta expunere se referă în special la apărarea drepturilor nepatrimoniale reglementate prin Capitolul II(„Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente”) din Titlul II („Persoana fizică”) al Cărţii I („Desprepersoane”), art. 70 – 81.

A. Dreptul la libera exprimare (art. 70 din NCC – art. 30 din Constituţie);B. Dreptul la viaţa privată (art. 71 din NCC – art. 26 din Constituţie);C. Dreptul la demnitate (art. 72 din NCC – art. 30 din Constituţie);D. Dreptul la propria imagine (art. 73 din NCC – art. 30 din Constituţie).

VI. Mijloace tehnice de apărareArt. 253 – 257 din NCCA. Art. 253 din NCC (sursa de inspiraţie a acestui text de lege a fost Codul civil elveţian, cu excepţia alin.

2, care nu a existat în Proiectul tehnic, dar a fost introdus la Parlament). Din cuprinsul textului art. 253 se potextrage diverse categorii de acţiuni care stau la dispoziţia titularilor de drepturi patrimoniale.

- acţiune pentru încetarea încălcării dreptului - alin. 1 lit. b) prima teza „încetarea încălcării (...)”;- acţiune pentru interzicerea pentru viitor a încălcării - alin. 1 lit. b) teza a II-a „(încetarea încălcării) şiinterzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă”.- acţiune în constatarea caracterului ilicit al faptei – alin. 1 lit. c): „constatarea caracterului ilicit al fapteisăvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă”. Reprezintă o dispoziţie speciala în raport de art. 111din CPC.- acţiune pentru interzicerea săvârşirii faptei iminente – alin. 1 lit. a): „interzicerea faptei ilicite, dacăaceasta este iminenta”; nu şi în cazul exercitării dreptului la libera exprimare - alin. 2 al art. 253 din NCC.- acţiune pentru obligarea la publicarea hotărârii judecătoreşti – alin. 3 lit. a) „obligarea autorului, pecheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare”;- alte acţiuni în restabilirea dreptului încălcat – alin. 3 lit. b) „orice alte măsuri necesare pentru încetarea


faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat”. (de exemplu, remiterea către victima a câştiguluirealizat de autorul încălcării);- acţiune în despăgubire – alin. 4: „De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau,după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămareaeste imputabilă autorului faptei prejudiciabile”. Art. 1531 alin. 3 din NCC: „Creditorul are dreptul şi la reparareaprejudiciului nepatrimonial”.B. Art. 254 din NCC: acţiune pentru apărarea dreptului la nume.

VII. Măsuri provizoriiArt. 255 din NCC: „1) Dacă persoana care se consideră lezată face dovada credibilă că drepturile sale

nepatrimoniale fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că această acţiune riscă să îi cauzeze unprejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii.

(2) Instanţa judecătorească poate să dispună în special:a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.(3) În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanţa judecătorească nu

poate să dispună încetarea, cu titlu provizoriu, a acţiunii prejudiciabile decât dacă prejudiciile cauzate reclamantuluisunt grave, dacă acţiunea nu este în mod evident justificată, potrivit art. 75, şi dacă măsura luată de instanţă nuapare ca fiind disproporţionată în raport cu prejudiciile cauzate. Dispoziţiile art. 253 alin. (2) rămân aplicabile.

(4) Instanţa soluţionează cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică înmod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotărâreaprin care s-a dispus măsura provizorie se va fixa şi termenul în care acţiunea în fond trebuie să fie introdusă, subsancţiunea încetării de drept a acelei măsuri. Dispoziţiile alin. (6) sunt aplicabile.

(5) Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părţii adverse, instanţa îl poate obliga pereclamant să dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii dispuse.

(6) Măsurile luate potrivit prezentului articol anterior introducerii acţiunii în justiţie pentru apărarea dreptuluinepatrimonial încălcat încetează de drept, dacă reclamantul nu a sesizat instanţa în termenul fixat de aceasta, darnu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.

(7) Reclamantul este ţinut să repare, la cererea părţii interesate, prejudiciul cauzat prin măsurile provizoriiluate, dacă acţiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată. Cu toate acestea, dacă reclamantul nu a fost în culpăori a avut o culpă uşoară, instanţa, în raport cu circumstanţele concrete, poate fie să refuze obligarea sa ladespăgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună reducerea acestora.

(8) Dacă partea adversă nu solicită daune-interese, instanţa va dispune eliberarea cauţiunii, la cerereareclamantului, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Cererea se judecă potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţapreşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care pârâtul se opune la eliberarea cauţiunii, instanţava fixa un termen în vederea introducerii acţiunii de fond, care nu poate fi mai lung de 30 de zile de la datapronunţării hotărârii, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu titlu decauţiune”.

174


Art. 255 din NCC reglementează diverse masuri provizorii. Sursa acestor reglementari: Codul civil elveţian.Există multe asemănări cu reglementările din materia drepturilor de autor şi a drepturilor de proprietate industrială.

Art. 256 din NCC. Pentru ipoteza în care titularul dreptului nepatrimonial decedează: alin. 1 dispune ca„Acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moarteapersoanei vătămate, de către soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate,precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv”.

VIII. Dreptul la replică şi la rectificareTextele din Proiectul tehnic al NCC referitoare la reglementarea dreptului la replică şi a dreptului la rectificare aufost înlăturate de către Comisia comuna a Senatului şi a Camerei Deputaţilor, ca urmare a presiunilor exercitatede presă. Textele pot fi consultate pe site-ul Ministerului Justiţiei. Aceste texte aveau ca model dispoziţiile art. 28g– 28l din Codul civil elveţian.

Fundamentul constituţional al dreptului la replică şi la rectificare – art. 30 din Constituţie.Documente europene referitoare la dreptul la replică:- Rezoluţia (74) 26 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la Dreptul la Replică – PoziţiaIndividului în Relaţia cu Presa;- Rezoluţia 1165 (1998) „Right to privacy”;- Recomandarea Rec (2004)16 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cuprivire la dreptul la replică în noile forme de presă;- Recomandarea din 20 decembrie 2006 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene cuprivire la protecţia minorilor şi a demnităţii umane şi la dreptul la replică în raport cu competitivitateaaudiovizualului European şi cu industria serviciilor de informare on-line.

Dreptul la replică şi la rectificare în presa scrisă (de lege lata):- Legea presei nr. 3/1974 (modificată prin OUG nr. 53/2000 pentru unele măsuri privind soluţionarea cererilorreferitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale). (Reglementări care, strict tehnic, sunt încăîn vigoare şi care, deşi incomplete şi depăşite, constituie totuşi un mijloc legal de apărare pe care instanţelear putea să îl folosească).

Dreptul la replică şi la rectificare în audiovizual (de lege lata):- Legea audiovizualului nr. 504/2000: art. 17 alin. 1 lit. d) pct. 6 şi 8, art. 40 şi art. 42;- Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului adoptat prin Decizia nr. 220/2011 a Consiliului Naţionalal Audiovizualului: art. 49-63, art. 90 alin. 2 şi art. 144.

În aceste condiţii (de înlăturare din NCC a textelor iniţiale având acest scop), dreptul la replica şi larectificare poate să îşi găsească temeiul legal în diverse dispoziţii de drept comun, care ar putea să fieutilizate de către instanţe.

• De altfel, conform art. 63 din Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului: „Acordarea dreptului


la replică sau la rectificare nu împiedică persoana ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate săse adreseze instanţelor judecătoreşti“.

Următoarele texte din NCC pot fi utilizate, deoarece încălcarea drepturilor nepatrimoniale atragerăspunderea civilă delictuală:

Art. 1349 alin. 1 şi 2 din NCC: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe carelegea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sauintereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiindobligat să le repare integral”.

Art. 1527 alin. 1 şi 2 din NCC: „1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns săexecute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

„(2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului,precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă”. Principiul: repararea în natură a prejudiciului.(Prin urmare, publicarea unei replici a victimei constituie o forma de reparare în natura a prejudiciului.)

Întrebare: Art. 74 lit. h) din NCC: „utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cuo altă persoană”. Se pune problema dacă dispoziţiile cuprinse la lit. h) vor împiedica televiziunile să mai difuzezepe viitor pamflete la adresa persoanelor publice.

Răspuns: Nu, având în vedere ca aplicarea unui text din această secţiune a NCC trebuie să se facă prinraportare la art. 75.

Întrebare: Cu privire la aplicarea art. 75 din NCC: ori de cate ori instanţa are de-a face cu o problemă legatăde sfera drepturilor nepatrimoniale se pune problema dacă în motivare se va pleca de la practicile Curţii Europenea Drepturilor Omului.

Răspuns afirmativ, având în vedere art. 4 din NCC: „(1) În materiile reglementate de prezentul cod,dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia,Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, lacare România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în careprezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.”

176


Dispoziţii perene în cuprinsul Legii de punere în aplicare a NCC

Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Lucian MIHAI

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (LPA)

I. Structura NCCTitlu preliminar: Despre legea civilă (art. 1 – 24);Cartea I: Despre persoane (art. 25 – 257);Cartea a II-a: Despre familie (art. 258 – 534);Cartea a III–a: Despre bunuri (art. 535 – 952);Cartea a IV–a: Despre moştenire şi liberalităţi: (art. 953 – 1163);Cartea a V–a: Despre obligaţii (art. 1164 – 2449);Cartea a VI–a: Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor (art. 2500 – 2556);Cartea a VII–a: Dispoziţii de drept internaţional privat (art. 2557 – 2663);Dispoziţii finale (art. 2664).

Cărţile conţin: titluri, capitole, secţiuni şi subsecţiuni.II. Structura LPA

- 230 articole;- 10 capitole: I – Dispoziţii generale;

II – Dispoziţii cu privire la Titlul preliminar al NCC şi la unele legi;III – IX – Dispoziţii cu privire la Cărţile I-VII din NCC (câte un capitol pentru fiecare din cele7 cărţi);X – Dispoziţii finale;

- Capitolele II-IX conţin, în principiu, câte 3 secţiuni, astfel:1) Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii respective;2) Modificarea şi completarea unor dispoziţii din cartea respectiva a NCC;3) Modificarea şi completarea unor legi speciale având legătură cu cartea respectiva.

III. Categorii de masuri de punere în aplicare a NCCA. În cuprinsul LPA, există texte care se vor consuma instantaneu („efemere”) la 1 octombrie 2011. De exemplu:- art. 220 din LPA se va consuma în ziua de 1 octombrie 2011;- art. 221 din LPA se va consuma în ziua de 1 octombrie 2011;- art. 230 conţine „dicţionarul” abrogărilor explicite;B. În cuprinsul LPA există însă şi texte care vor continua să se aplice şi după 1 octombrie 2011. Acestea

sunt norme perene (vor dăinui atâta vreme cât va dăinui şi Codul civil).(Sub acest aspect, există un precedent: în cuprinsul Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a


178

Codului familiei şi a Decretului nr. 31/1954, există norme care au continuat să se aplice şi după data intrăriiîn vigoare a acestui act normativ. De exemplu, normele referitoare la domeniul leziunii ca viciu deconsimţământ. Sediul materiei pentru leziune este în art. 25 din Decretul nr. 32/1954).

Exemple de norme perene din NCC:a) art. 211 „În sensul Codului civil, precum şi al legislaţiei civile în vigoare, prin expresiile alienaţie mintală

sau debilitate mintală se înţelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică apersoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitareadrepturilor şi obligaţiilor civile”;

b) art. 94 „Plafonul valoric al bunurilor mobile corporale prevăzut la art. 1.011 alin. (4) din Codul civil va fiactualizat periodic, prin hotărâre a Guvernului”; are importanta pentru aplicarea art. 1011 alin. 4 din NCC;

c) art. 95 „Înlăturarea efectelor nedemnităţii prin testament autentic sau printr-un act autentic notarial estesupusă înscrierii în Registrul naţional notarial prevăzut la art. 1.046 din Codul civil”;

d) art. 102 „(1) Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea cepriveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa;

(2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la datamodificării. În privinţa elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1)”;art. 103 „Obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la dataproducerii ori, după caz, a săvârşirii lor”; şiart. 104 „(1) Constituirea, conţinutul şi opozabilitatea drepturilor reale de garanţie sunt supuse dispoziţiilor legii învigoare la data când s-au născut.

(2) Formalităţile de publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi a drepturilor reale de garanţie sunt supusedispoziţiilor legii în vigoare la data efectuării acestora.

(3) Drepturile reale de garanţie îşi păstrează rangul de prioritate dobândit conform legii în vigoare lamomentul realizării formalităţilor de publicitate”;

e) art. 140 „Dispoziţiile actelor internaţionale ratificate de România în domeniul transporturilor prevaleazăasupra dispoziţiilor Codului civil”;

f) art. 149 „(1) Îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale poate fi garantată de către debitor sau de către un terţprin constituirea unei garanţii personale ori a unei garanţii reale;

(2) De asemenea, obligaţiile pot fi garantate prin anumite privilegii, prevăzute de lege”.

Exemple de norme epuizabile în timp:a) art. 2 „Ori de câte ori legi speciale sau complementare Codului civil fac trimitere la "Codicele civil" sau"Codul civil", denumit în continuare Codul civil din 1864, sau la dispoziţii abrogate ori modificate prin prezentalege, trimiterea se consideră a fi făcută la dispoziţiile corespunzătoare care le înlocuiesc”;b) art. 3 „Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea învigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la dataîncheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”;


c) art. 4 „La data intrării în vigoare a Codului civil, actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauzede ineficacitate, prevăzute de Codul civil din 1864, precum şi de alte acte normative, rămân supusedispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit Codului civil saudispoziţiilor prezentei legi”;d) art. 24 „Dispoziţiile privind logodna sunt aplicabile numai în cazul în care aceasta a fost încheiată dupădata intrării în vigoare a Codului civil”.


180

Reglementarea raporturilor juridice între profesionişti

Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Smaranda ANGHENI

Din punct de vedere al reglementărilor aplicabile în privinţa comercianţilor profesionişti, în continuare seaplică legislaţia specială, în principal, pentru societăţile comerciale, Legea societăţilor comerciale, Legea registruluicomerţului, cu unele modificări intervenite prin Legea nr. 71/2011(Legea de punere în aplicare a noului Cod civil),iar în privinţa obligaţiilor, contractelor, se vor aplica dispoziţiile noului Cod civil.

Cadrul conceptual al termenilor de „profesionist”, „comerciant”, „întreprindere”În definirea acestor termeni trebuie să se plece de la conţinutul art. 3/NCC, care se referă la aplicarea

generală a Codului civil: „Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şiraporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”. Din această dispoziţie nu rezultă definiţia„profesionistului”. Alin. 2 al aceluiaşi articol dezvoltă: „Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează oîntreprindere, ca şi alin. 3: Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una saumai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunurisau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.

Din analiza acestui ultim text se observă că legiuitorul defineşte „exploatarea unei întreprinderi”, dar nudefineşte „întreprinderea”. Desigur că în acest text există totuşi câteva elemente definitorii pentru noţiunea de„întreprindere”:

- exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate;Aşadar, întreprinderea, în accepţiunea ei economico-juridică, este o grupare de persoane şi de capitaluri(forţă de muncă şi sume de bani, alte mijloace materiale) care poate îmbrăca forma juridică a unei societăţicomerciale, a unei entităţi cu personalitate juridică sau chiar a unei societăţi profesionale, legiuitorulrenunţând în alte locuri la sintagma „societate civilă” şi utilizând chiar sintagma de „societate profesională”(de exemplu, societate de avocatură, o societate constituită în cadrul profesiei de notar).- această întreprindere este cea care a dobândit personalitate juridică (întreprinderea societară) sau cea fărăpersonalitate juridică, dar care are un patrimoniu de facto cu implicaţii din punct de vedere economic sau dinpunct de vedere financiar, fiscal.- este definitoriu caracterul continuu, nu izolat, al activităţii care se realizează cu titlu de profesie.Referitor la faptul că există acte normative care n-au fost abrogate în mod expres şi despre care se puneproblema abrogării lor în mod tacit, se pot identifica acte normative în care se găsesc definiţii aleîntreprinderii: Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii,art. 2 - „În sensul prezentei legi, prin întreprindere se înţelege orice formă de organizare a unei activităţieconomice şi autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit,în condiţii de concurenţă, respectiv: societăţi comerciale, societăţi cooperative, persoane fizice caredesfăşoară activităţi economice în mod independent şi asociaţii familiale autorizate potrivit dispoziţiilor legaleîn vigoare; Ordonanţa nr. 44/2008, art. 1, lit. f: întreprindere economică - activitatea economică desfăşurată


în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materiiprime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute delege…”Aceste dispoziţii, nefiind abrogate expres, nu pot fi considerate abrogate nici implicit, deoarece ele vin săcompleteze definiţia întreprinderii care nu se regăseşte în noul Cod civil. Rezultă faptul că se aplică încălegislaţia specială neabrogată expres, însă adaptată şi modificată. De exemplu, adaptarea textelor impusăde art. 8, alin. 2 din Legea nr. 71/2011, Legea de punere în aplicare a noului Cod civil (LPANCC): În toateactele normative în vigoare, expresiile „acte de comerţ", respectiv „fapte de comerţ" se înlocuiesc cu expresia„activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii".

Termenul de întreprindere are două conotaţii, iar legiuitorul are în vedere ambele sensuri în conţinutulNCC:

- structură organizatorică ce reuneşte forţă de muncă, capital, pentru desfăşurarea unei activităţi, legiuitorulspunându-i „exploatare” (exemple: întreprinderi societare, întreprinderi individuale, persoane fiziceautorizate, întreprinderi profesionale fără personalitate juridică (de avocatură, societăţi simple reglementateacum de NCC, care, de regulă, nu au personalitate juridică);- (fr. entreprise) – activitate, desfăşurarea unei activităţi; ca argument de text, art. 3, alin.3/NCC : „Constituieexploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a uneiactivităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestareade servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.

Fiecare dintre aceste acţiuni se realizează prin intermediul unor contracte specifice prevăzute în NCC,încadrate în contracte de administrare, înstrăinare etc.Acest ultim sens trebuie coroborat cu cel prevăzut în art.8, alin.2 /LPANCC: În toate actele normative în

vigoare, expresiile „acte de comerţ", respectiv „fapte de comerţ" se înlocuiesc cu expresia „activităţi de producţie,comerţ sau prestări de servicii" şi trebuie înţeles astfel: toate activităţile desfăşurate înainte de comercianţi, respectivfaptele de comerţ, sunt înlocuite de activităţile de producţie, de comerţ sau prestări de servicii, ca fiind activităţispecifice comercianţilor profesionişti, dar şi ca aplicaţii ale celor patru mari categorii prin care se desfăşoarăexploatarea unei întreprinderi: producerea, administrare, înstrăinare de bunuri, prestări de servicii.

Cu privire la activitatea de comerţ, legiuitorul nu se referă, în LPANCC, în mod clar la accepţiunea juridicăa actelor de comerţ, care însemna activitate de intermediere, de interpunere, schimbul de mărfuri sau de altevalori, intermediere organizată sub forma unei întreprinderi, orice activitate conexă, auxiliară primelor. Legiuitorulse referă doar la accepţiunea economică a termenului: potrivit DEX şi Dicţionarului economic, comerţul este definitca negoţ, speculaţiune, adică acea fază intermediară între producţie şi consum, precum şi toate operaţiunile legatede acestea, dar limitate la negoţ, fără referire la alte activităţi considerate de comerţ sau comerciale, în accepţiuneaCodului comercial. Erau considerate fapte de comerţ şi prestările de servicii, de exemplu, exercitate de agentulcomercial permanent.

În prezent, activitatea de comerţ se circumscrie doar sensului economic de negoţ. Celelalte activităţi pot fiîncadrate la prestări de servicii, unde pot fi identificaţi comercianţii profesionişti, fie că sunt comercianţi, fie că nusunt comercianţi în sens clasic (de exemplu, avocaţii, notarii, consultanţii financiari, experţii care fac expertize


182

contabile etc.).Aşadar, comercianţii, ca o categorie de profesionişti, nu se pot limita la activitatea de comerţ aşa cum este

prezentată de legiuitorul Noului cod civil, pentru că aceste persoane desfăşoară şi alte activităţi încadrate fie caprestări de servicii, fie ca activităţi de producţie, fie ca administrări sau înstrăinări de bunuri.

Referitor la noţiunea „comerciant”, ca o categorie de „profesionist”, potrivit art. 8, alin. 1/LPANCC : „Noţiunea„profesionist" prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic,precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum acestenoţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil”.

Legiuitorul, deocamdată, nu poate face abstracţie de aceste categorii de persoane, care au un statut special,a căror activitate este reglementată de legi speciale, astfel încât a simţit nevoia de a dezvolta noţiunea de„profesionist”, la care face referire în art. 3 din Codul civil, incluzând în această categorie pe toţi operatorii de pepiaţa economico-financiară, în sens larg, ca fiind categorii de profesionişti.

De asemenea, acest articol trebuie coroborat cu art. 6, alin. 1/LPANCC : „În cuprinsul actelor normativeaplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la persoanelefizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului, potrivit prevederilor art. 1 dinLegea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cucele aduse prin prezenta lege”.

Adică, referirile la comercianţi se completează cu prevederile din art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrulcomerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Înainte de începerea activităţii economice, auobligaţia să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerţului următoarele persoane fizicesau juridice: persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, societăţile comerciale,şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societăţile cooperative, organizaţiilecooperatiste, societăţile europene, societăţile cooperative europene şi grupurile europene de interes economic cusediul principal în România, precum şi alte persoane fizice şi juridice prevăzute de lege”.

Aşadar, potrivit reglementărilor actuale, legiuitorul îmbrăţişează un criteriu formal, considerându-le dreptcomercianţi pe toate acele persoane fizice şi juridice care au obligaţia de a se înmatricula sau a se înregistra înregistrul comerţului, arătate în mod expres.

Activitatea nu mai este un criteriu pentru definirea comerciantului, deoarece orice profesionist, adică oricepersoană care exploatează o întreprindere este îndrituită să realizeze activităţi stabilite de lege.

Existau printre persoanele enumerate de art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului entităţi carenu erau considerate comercianţi (de exemplu, grupurile de interes economic considerate entităţi civile sau societăţilecooperative din domeniul meşteşugăresc, regiile autonome, care sunt entităţi cu caracter mixt-public şi privat).

Discuţie: Ar fi mai riguros de utilizat, mai ales în contextul conceptualizării, sintagma „profesionistulcomerciant”, şi nu „comerciantul profesionist”, deoarece comerciantul este prin natura sa un profesionist şi pentrua defini diferenţa specifică de genul proxim.

Pentru delimitarea profesionistului comerciant de restul profesioniştilor nu mai poate fi folosit criteriulcaracterului comercial al activităţilor sale, fapte sau acte de comerţ, ci statutul special pe care acesta îl au. Astfel,există activităţi care pot fi desfăşurate de societăţile comerciale şi activităţi care nu pot fi desfăşurate. De exemplu,o societate comercială nu poate avea ca obiect de activitate consultanţa juridică, deoarece această activitate


constituie o profesiune cu un anumit statut, reglementată fiind prin legi speciale.Discuţie: Cum poate fi definit statutul comerciantului?Statutul comerciantului, ca de altfel statutul oricărei categorii de profesionişti, reprezintă totalitatea drepturilor

şi obligaţiilor prevăzute pentru acea categorie de profesionist, funcţionarea, modul de constituire, modul dedesfiinţare, care este amenajat, definit, printr-o lege specială.

Este necesară o lege a societăţilor comerciale, dispoziţiile noului Cod civil nu acoperă toate aspectelefuncţionării societăţilor comerciale. Unele dispoziţii referitoare la societăţile civile există, dar ele nu acoperăparticularităţile societăţilor comerciale. De exemplu, acţiunile şi părţile sociale erau calificate până în prezen, dreptaport în creanţe la capitalul social sau la majorarea acestuia şi nu erau admisibile la societatea cu răspunderelimitată sau la societatea pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică, deoarece legea interzicea în modexpres. În NCC, aceste acţiuni şi părţi sociale sunt calificate drept bunuri mobile incorporale, pentru că atunci cândlegiuitorul se referă la aportul la societate face trimitere la dispoziţiile de la contractul de vânzare-cumpărare.Aşadar, acestea au natura juridică de bun mobil încorporal, deci aport în natură la capitalul social sau la majorareaacestuia.

Teoria nu este uniformă nici în dreptul francez, existând două concepţii referitoare la acţiuni: fie suntconsiderate creanţe, fie sunt considerate veritabile bunuri mobile încorporale, chiar dacă sunt la purtător.

De fapt, modificările intervenite în dreptul comercial se pot explica şi prin faptul că acesta se caracterizeazăprintr-o continuă dinamică, mişcare, transformare, ce nu poate fi specific dreptului civil, care are nevoie, dimpotrivă,de mai multă stabilitate, generalitate.

Continuând explicaţiile termenilor, potrivit alin. 2 al art. 6 din LPANCC : „Dispoziţiile alin. (1) nu se aplicătermenului „comerciant" prevăzut în:

a) Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată;b) Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea

contractelor la distanţă, republicată, cu modificările ulterioare;c) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori,

republicată, cu modificările ulterioare;d) Legea pomiculturii nr. 348/2003, republicată, cu modificările ulterioare;e) Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu modificările ulterioare;f) Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii

şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, cu modificările ulterioare;g) Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă;h) Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, cu modificările şi completările ulterioare;i) orice alte acte normative în care termenul „comerciant" are un înţeles specific dispoziţiilor cuprinse în

aceste din urmă acte normative”.Aşadar, aceste persoane pot fi considerate orice altceva, dar nu comercianţi în sensul Codului comercial:

prestator de servicii, producător, profesionist, orice persoană care exploatează o întreprindere, fiind profesionist,şi care se obligă în orice altă activitate.

Elemente ale fondului de comerţ pot fi aplicate şi altor profesionişti: reputaţia firmei, supravaloarea firmei,emblema ş.a.


184

Subiectele raporturilor de drept comercial – profesioniştii comercianţi – persoane fiziceSedii ale materiei: Se menţine Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice

de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familialeÎn privinţa competenţei instanţelor judecătoreşti, există un singur articol în Ordonanţa de urgenţă nr.

44/2008:Art. 12: „(1) Împotriva rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal se poate

formula plângere în termen de 15 zile de la pronunţare sau de la comunicare, după caz. Plângerea se depune lajudecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al solicitantului şi se judecă în condiţiile dreptului comun.Dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completărileulterioare, se aplică în mod corespunzător.

(2) Aplicarea rezoluţiilor directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal cu privire laînmatriculare şi orice alte înregistrări în registrul comerţului, conform prezentei ordonanţe de urgenţă, nu sesuspendă în cursul judecăţii.

(3) Cererile adresate instanţelor judecătoreşti conform prezentei ordonanţe de urgenţă sunt scutite de taxajudiciară de timbru şi de timbru judiciar”.

În privinţa societăţilor comerciale se aplică Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată şirepublicată, la care se adaugă Legea nr. 71/2011, şi prevederile NCC, cele referitoare la contractul de societate,ca drept comun în materie.

De exemplu, natura juridică a acţiunilor este prevăzută doar în NCC, de asemenea aportul de bunuri comuneşi regimul aporturilor, reglementate de art. 348: „Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăţi, asociaţiisau fundaţii, în condiţiile legii” respectiv de art. 349: „(1) Sub sancţiunea prevăzută la art. 347, niciunul dintre soţinu poate singur, fără consimţământul scris al celuilalt soţ, să dispună de bunurile comune ca aport la o societatesau pentru dobândirea de părţi sociale ori, după caz, de acţiuni. În cazul societăţilor comerciale ale căror acţiunisunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, soţul care nu şi-a dat consimţământul scris la întrebuinţarea bunurilorcomune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţi.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recunoscută soţului care a aportat bunul comun,dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. Soţul asociat exercită singur drepturile ce decurg din aceastăcalitate şi poate realiza singur transferul părţilor sociale ori, după caz, al acţiunilor deţinute.

(3) Calitatea de asociat poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă acesta şi-a exprimat voinţa în acest sens.În acest caz, fiecare dintre soţi are calitatea de asociat pentru părţile sociale sau acţiunile atribuite în schimbul ajumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenţie, soţii nu au stipulat alte cote-părţi. Părţile sociale sau acţiunilece revin fiecăruia dintre soţi sunt bunuri proprii” şi de art.1.883 - „(1) În cazul unei societăţi cu personalitate juridică,aporturile intră în patrimoniul societăţii, iar în cazul unei societăţi fără personalitate juridică, aporturile devincoproprietatea asociaţilor, afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor comună.

(2) În cazul aportului unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi reale imobiliare, contractul seîncheie în formă autentică.

(3) Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de publicitate prevăzute de lege.Dacă înscrierea dreptului în registrele de publicitate a fost făcută înainte de data înmatriculării societăţii, transferuldrepturilor este, în toate cazurile, afectat de condiţia dobândirii personalităţii juridice”.


Există însă situaţii în care NCC a modificat mai multe articole din Legea nr. 31/1990 privind societăţilecomerciale. De exemplu, art. 5 alin. 6, referitor la forma actului constitutiv al societăţii: „Actul constitutiv se încheiesub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori. Formaautentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când: a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul socialse află un imobil…”, în timp ce varianta anterioară era alta : „Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată,se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiveste obligatorie atunci când: a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren…”

Art. 63: „Cererile şi căile de atac prevăzute de prezenta lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti, sesoluţionează de instanţa locului unde societatea îşi are sediul principal…”, în timp ce varianta anterioară era:„Cererile şi căile de atac prevăzute de prezenta lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti, se soluţionează detribunalul în a cărui circumscripţie îşi are societatea sediul principal”.

Art. 99, indice 1: (1) „Constituirea de garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor se face prin înscris subsemnătură privată, în care se vor arăta cuantumul datoriei, valoarea şi categoria acţiunilor cu care se garantează,iar în cazul acţiunilor la purtător şi nominative emise în formă materială, şi prin menţionarea garanţiei pe titlu,semnată de creditor şi debitorul acţionar sau de mandatarii acestora…”, în timp ce varianta anterioară era : „(1)Constituirea de ipoteci mobiliare asupra acţiunilor se face prin înscris sub semnătură privată, în care se vor arătacuantumul datoriei, valoarea şi categoria acţiunilor cu care se garantează, iar în cazul acţiunilor la purtător şinominative emise în formă materială, şi prin menţionarea ipotecii pe titlu, semnată de creditor şi debitorul acţionarsau de mandatarii acestora”.

Art. 204, alin. 2, lit. a: „(2) Forma autentică a actului modificator adoptat de asociaţi este obligatorie atuncicând are ca obiect: a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui imobil…”, în timpce varianta anterioară era : „(2) Forma autentică a actului modificator adoptat de asociaţi este obligatorie atuncicând are ca obiect: a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui teren…”

În ce priveşte forma actului constitutiv al societăţii se aplică art. 1.884: - „(1) Contractul de societate seîncheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovadacontractului.

(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul prin care se înfiinţează o societate cu personalitate juridică trebuieîncheiat în formă scrisă şi trebuie să prevadă asociaţii, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea şi sediul societăţii”.

Discuţie: Doi soţi sunt acţionari la o societate pe acţiuni cu răspundere limitată şi unul dintre ei doreşte săcesioneze, respectiv să vândă, părţile sale sociale celuilalt soţ, dorind să iasă din societate. Este posibil sau nu?

De fapt, este luată în discuţie interdicţia vânzării între soţi, care, în NCC, nu mai există. Nu mai existăaceastă incapacitate specială. Cei doi soţi acţionează ca parteneri de afaceri, nu ca soţi. În momentul în care soţiis-au asociat pentru a forma societatea, ei au dobândit un statut special, separat de cel de soţ. Dacă nu ar puteasă-şi vândă părţile sociale soţului său, ar însemna că cesiunea s-ar putea face doar unui terţ, ceea ce poate nuar corespunde interesului lor, ţinând cont şi de faptul că societatea cu răspundere limitată are, într-o oarecaremăsură, caracter închis.

Reglementările din noul Cod civil care privesc profesioniştii sunt în general aceleaşi ca şi pentru raporturilejuridice în care subiecte sunt nonprofesionişti, cu unele particularităţi care rezultă din faptul că în NCC se regăsesc


186

dispoziţii care existau anterior în Codul comercial şi care marcau particularităţile drepturilor comerciale.

Contractul izvor de obligaţiiCeea ce interesează în mod special în ceea ce priveşte contractul ca izvor de obligaţii în raporturile dintre

profesioniştii comercianţi sau în raporturile dintre un profesionist comerciant şi un non comerciant sunt următoarelearticole:

Art. 1175 – contractul de adeziune„Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de unadintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepteca atare”.Art. 1176 – contractul cadru„(1) Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturicontractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.(2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi,dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare”.Art. 1177 – contractul încheiat cu consumatorii„Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentuluicod”.

Contractul de adeziuneNu de puţine ori, în peisajul dreptului comercial au existat şi există contracte calificate ca fiind de adeziune.Cele mai frecvente tipuri:

- Contractele bancare- Contractele de asigurare- Contractul de transport (în anumite limite)

Clauzele sunt stabilite doar de parte, cealaltă parte încheie contractul prin simpla aderare la contract;Sunt contracte în care una dintre părţi stabileşte conţinutul contractului, celalaltă parte putând încheia sau nucontractul – aici intervenind principiul libertăţii de voinţă;În momentul în care partea s-a hotărât să încheie acel contract, apriori este de acord cu clauzele propuse decealaltă parte/

Clauze abuzive în contractele de adeziune- Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori are în vedereîn primul rând clauzele abuzive în contractele de adeziune, şi la ele se referă legiuitorul în mod expres- chiar în contractele încheiate de comun acord pot exista clauze abuzive, pentru că întotdeauna una dintre părţiare o poziţie mai puternică. Discuţia nu este lipsită de interes, existând şi în doctrina şi practica altor state, deexemplu în dreptul francez;- de la caz la caz, în funcţie de particularităţi, vom putea considera o clauză ca fiind abizivă sau nu. De exemplu,


s-a pus problema dacă clauza penală poate fi considerată abuzivă în raport de cuantumul prejudiciului (încontractele negociate). O asemenea clauză penală poate fi considerată abuzivă în cazul în care penalităţile suntexcesiv de mari în raport cu valoarea prejudiciului sau în raport cu contraprestaţia celeilalte părţi;- în acest sens, în mod just, în Noul Cod civil, legiuitorul a pus problema reductibilităţii clauzei penale;- fundamentul juridic care trebuie conturat de teoreticieni poate fi diferit faţă de cele existente în acest moment;- există opinii potrivit cărora fundamentul judiciar pentru a reduce clauza penală poate fi:

- abuzul de drept;- îmbogăţirea fără just temei;- alterarea principiului egalităţii între prestaţiile părţilor;- o atingere adusă principiilor contractuale

- cea mai mare parte a doctrinei, dar şi a jurisprudenţei motivează soluţia reducerii cuantumului clauzei penalepe ideea abuzului de drept;- ca opinie personală, cu excepţia clauzelor abuzive din contractele de adeziune, în rest toate celelalte clauze, careîn opinia unora sunt abuzive, ar trebui să aibă ca sancţiune nulitatea clauzei şi nu reducerea cuantumuluipenalităţilor, întrucât, dacă se invocă abuzul de drept, fie acea clauză o considerăm ca nescrisă potrivit NCC, fieconsiderăm aceste clauze ca fiind abuzive, iar sancţiunea în acest caz nu ar putea fi decât nulitatea.- clauza penală se poate reduce atât în contractele de adeziune, cât şi în alte contracte;- reducerea clauzei penale este fără soluţie, deocamdată, în privinţa întinderii acestei reduceri. Reducereapenalităţilor trebuie să opereze în aşa fel încât cuantumul clauzei penale să fie superior întinderii prejudiciului,întrucât clauza penală îndeplineşte o funcţie sancţionatorie. În lipsa unor reglementări clare, practica va crea dreptul.- în dreptul altor state, prejudiciul se poate reduce până la dublul valorii prejudiciului sau chiar până la triplulprejudiciului (în dreptul francez). În Noul Cod civil nu se spune exact până la ce cotă se poate reduce clauzapenală, judecătorul trebuind să aprecieze de la caz la caz, dar în considerarea funcţiei sancţionatorii a clauzeipenale;- ca opinie personală, motivarea reducerii clauzei penale ar trebui să aibă la bază ideea de îmbogăţire fără justtemei a celeilalte părţi, care ar încasa o penalitate excesiv de mare- până în prezent au existat judecători care au motivat nulitatea clauzelor abuzive în temeiul abuzului de drept, înspecial în contractele bancare.

Contractul-cadruArt. 1176 NCC;În practică se întâlneşte deseori;Contractul-cadru poate fi detaliat în convenţiile ulterioare.

Contractul încheiat cu consumatoriiEste supus regulilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor NCCÎncheierea contractului


188

Art. 1182 NCC:„(1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte

de a contracta.(2) Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă

lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora uneialte persoane.

(3) În condiţiile prevăzute la alin. (2), dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare oripersoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea oricăreiadintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţiapărţilor”.

Buna credinţă în negocieriArt. 1183 NCC„(1) Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentrueşecul acestora.(2) Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nupot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.(3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocierifără intenţia de a încheia contractul.(4) Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciulcauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vedereanegocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare”.

Obligaţia de confidenţialitate în negocierile contractualeArt. 1184 NCC„Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte esteţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul.Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă”.

Negocierile nu au forţă juridică, de regulă, dar partea care nu încheie contractul ulterior negocierilor poate fi trasăla răspundere pe temeiul răspunderii civile delictuale, dacă sunt dovedite elementele răspunderii delictuale, înspecial vinovăţia - adică nu a încheiat contractul cu scopul de a-i produce celeilalte un prejudiciu;În NCC se vorbeşte de bună credinţă în negocieri, principiu care trebuie să guverneze negocierile;În cazul relei credinţe în negocieri, elementul subiectiv (vinovăţia) este destul de greu de dovedit. Cea mai bunăreparaţie posibilă în cazul acesta este să obligi partea să încheie contractul;

Clauze standard


Art. 1.202 NCC. - „(1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în modcorespunzător şi atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.(2) Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod generalşi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.(4) Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea,contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţalor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheieriicontractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract”.

În alin. 2 se defineşte clauza standard (trebuie coroborat şi cu prevederile referitoare la contractul de adeziune:clauzele standard nu sunt negociate dar în contract sunt incluse şi alte clauze negociate, pe când clauzele dincontractele de adeziune sunt nenegociate în totalitatea lor).

Clauzele neuzualeArt. 1.203 - „Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul dea denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilaltepărţi decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii,restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă,clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreştinu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte”.

Prin acest articol se instituie de fapt un control al clauzelor standard exercitat de instanţă.

PreţulDeterminarea preţului între profesionişti

Art. 1233 NCC - „Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitatepentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniulrespectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţrezonabil”.

Raportarea la un factor de referinţăArt. 1.234 NCC - „Atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă,iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa uneiconvenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat”.

Prevederile celor două articole de mai sus pot fi integrate în categoria clauzelor de menţinere a valorii contractuluiClauzele de menţinere a valorii contractului sunt:

- Clauze de indexare – de exemplu, raportarea la preţul energiei electrice sau referinţa la o monedă străină;- Clauza de monede multiple;- Clauza de revizuire a preţului – se prevede că, dacă în contract s-a prevăzut un preţ, există posibilitatea


190

ca, pe baza clauzei, acest preţ să fie revizuit ulterior, urmând să fie plătit preţul practicat pe piaţă pentru bunulrespectiv la momentul executării contractului sau la un preţ rezonabil (stabilit eventual de un terţ);- Clauza de asigurare a contractului contra riscului valutar sau clauza aur - socotită tot o clauză cu raportarela un factor de referinţă, respectiv cotaţia aurului la momentul efectuării prestaţiei;

Clauze de modificare sau adaptare a contractului:- Clauza ofertei concurente – părţile pot insera o clauză potrivit căreia dacă cumpărătorul primeşte de la oterţă persoană o ofertă cu privire la aceeaşi marfă, dar la un preţ mai bun, contractul care are inserată oasemenea clauză va fi adaptat ofertei concurente;- Clauza clientului cel mai favorizat – pe baza acestei clauze, vânzătorul care oferă unui terţ aceeaşi marfă,dar la un preţ mai mic, este obligat să reducă preţul şi pentru contractul care are inserată această clauză;- Clauza de impreviziune – (hot ship) art. 1271 NCC – această clauză nu se confundă cu o clauză

exoneratoare de răspundere, chiar dacă executarea îl pune pe debitor într-o stare apăsătoare, prestaţiilelui devenind împovărătoare. În cazul impreviziunii trebuie redimensionată valoarea prestaţiilor astfel încâtdebitorul să îşi poată executa obligaţiile (judecătorul, la cererea unei părţi, poate să redimensionezeclauzele);- Clauza primului refuz – părţile se obligă să se prefere faţă de alţii. Potrivit acestei clauze, beneficiarul areun drept de prioritate faţă de alţii. De abia după refuz poate încheia cu un terţ, iar după refuzul terţului,contractantul se poate întoarce la partea beneficiară a pactului de preferinţă;

Ca părere personală, în condiţiile NCC, dacă nu există în contract o clauză de menţinere a valorii contractului, nuar trebui făcută actualizarea valorii acestuia (de exemplu, actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei).

Dispoziţii preluate din Codul comercialPrezumţia de solidaritate (fost art. 42 din Codul comercial)

Art. 1446 NCC - „Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţiiunei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

Ea poate fi răsturnată dacă în contract se prevede altfel, respectiv divizibilitatea, sau ori de câte ori legea considerăcă un debitor trebuie să răspundă personal;Nu mai există în NCC alineatul 2 din art. 42 din Codul comercial (aceeaşi prezumţie există şi contra fidejusorului,chiar necomerciant, care garantează o obligaţie comercială) - cazul contractelor bancare în care pe lângă debitorulprincipal intervine un fidejusor sau terţ ipotecar. Terţul ipotecar nu răspunde solidar decât dacă are şi calitatea defidejusor.Art. 43 din Codul comercial, referitor la datoriile comerciale care produc dobânzi, a fost integrat în art. 1523 alin 2.lit. d. NCC. În acest text, legiuitorul foloseşte din nou noţiunea de întreprindere şi nu cea de profesionist.

Art. 1.523 - „(1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenuluistabilit pentru executare produce un asemenea efect.(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi


atunci când:a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă,sau când nu a executat-o imediat, deşi există urgenţă;b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţiede a nu face;c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când,fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat;d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi;e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dacă obligaţia devine scadentă după decesul debitorului,moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la data la care creditorul i-anotificat sau, după caz, de la data notificării curatorului desemnat în condiţiile art. 1.136.(4) Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice declaraţie saustipulaţie contrară se consideră nescrisă”.

Această normă are caracter dispozitiv;Alături de art. 1523 alin 2. lit. d. NCC se aplică şi prevederile Ordonanţei nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legalepentru obligaţii băneşti;Dobânda contractuală este stabilită de părţi;Care este diferenţa între dobânda contractuală şi clauza penală (ambele îndeplinind aceeaşi funcţie)? Dobândase plăteşte numai când prestaţia constă într-o sumă de bani. Clauza penală se plăteşte indiferent de obiectulcontractului;În cazul în care se datorează şi dobândă, şi clauză penală, creditorul trebuie să aleagă. Părerea unanimă este căele nu se cumulează decât dacă sunt prevăzute pentru prestaţii diferite;Dispoziţie derogatorie de la prevederile art. 1523 alin 2. lit. d. NCC: pentru neachitarea valorii acţiunilor subscrise,societatea are obligaţia să-i someze pe acei acţionari care nu şi-au îndeplinit obligaţia.

Daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a faceArt. 1536 NCC„În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dăîntotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul esteîn întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penalăori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei”.

Clauza penalăArt. 1538 NCC„(1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazulneexecutării obligaţiei principale.(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie


192

clauza penală.(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.(5) Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca,în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acestadin urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la arvună”.

Reducerea cuantumului penalităţiiArt. 1541 NCC„(1) Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţieiprincipale.(3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă”.

- în principiu, clauza penală nu poate fi redusă. Ea poate fi redusă, totuşi, în mod excepţional;- instanţa să stabilească ce înseamnă vădit excesiv, în condiţiile în care este dificil de a stabili beneficiul nerealizatde creditor dacă debitorul şi-ar fi executat obligaţia. De exemplu, se poate pierde reputaţia, şi prejudiciul este cumult mai mare decât se poate aprecia la prima vedere;- dacă părţile au prevăzut o clauză penală, singurele despăgubiri sunt cele datorate prin acea clauză.

Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor

Cesiunea de creanţă- creanţele pot fi aduse aport la capitalul social al unei societăţi comerciale numai unde legea prevede acest lucru(la constituirea unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie simultană);- regulile cesiunii de creanţă se aplică şi în cazul cesiunii de părţi sociale între asociaţi.

Contractele speciale- contractele speciale clasice care se încheie între profesionişti comercianţi sunt:

- Contractul de vânzare-cumpărare- Contractul de mandat- Contractul de leasing- Contractul de agent

- din punct de vedere didactic, unele contracte, chiar dacă erau calificate ca fapte de comerţ, erau predate la dreptcivil;- dificultatea este aceea de a califica contractele speciale şi, implicit, de a stabili normele aplicabile acestora -normele de drept civil sau normele de drept comercial;


- referitor la plata preţului prin decontare bancară potrivit dreptului comercial, în cazul acestui tip de plată, aceastase consideră a fi efectuată în momentul în care suma ajunge în contul creditorului, şi nu din momentul la care adat ordin băncii să efectueze plata.

Contractul de furnizare- art. 1766 NCC şi următoarele;- contractul de furnizare este prevăzut pentru prima dată de noul Cod civil;- prin conţinutul lui, acest contract aparţine comercialului;- în vechiul Cod comercial, furnizarea era prevăzută ca şi faptă de comerţ.

Contractul de reportContractul de report – a figurat în art. 3 şi art. 77-74 din Codul comercial, actual figurează în art. 1772 – 1776 din NCC.

Contractul de locaţiune- art. 1777 NCC şi următoarele;- rămâne sub imperiul dreptului civil;- nu există reguli speciale cu privire la locaţiunea fondului de comerţ, ceea ce reprezintă o omisiune a legiuitorului.

Contractul de arendă- art. 1836 NCC şi următoarele;- este un contract de drept civil.

Contractul de antrepriză- art. 1851 NCC şi următoarele;- un contract comercial.

Contractul de societate- art. 1881 NCC şi următoarele;- cu particularitatea societăţilor comerciale;- reprezintă dreptul comun în măsura în care alte reglementări nu sunt prevăzute în legi speciale.

Contractul de transport- art. 1955 NCC şi următoarele.

Contractul de asigurare- art. 2199 NCC şi următoarele.Contractul de mandat


- art. 2009 NCC şi următoarele;- deşi nu se referă expres la profesionişti, dispoziţiile de la art. 2013 NCC se aplică şi la comercianţi.

Contractul de comision- art. 2043 NCC şi următoarele;- comisionarul este un profesionist.

Contractul de intermediere (contractul de curtaj)- art. 2096 NCC şi următoarele;- se aseamănă cu contractul de comision, dar comisionarul încheie în nume propriu, iar intermediarul doar punefaţă în faţă partenerii de afaceri.

Contractul de consignaţie- art. 2054 NCC şi următoarele;- rămâne obligaţia de asigurare a bunurilor;- această obligaţie de asigurare a bunurilor incumbă tuturor persoanelor care păstrează bunurile altuia.

Contractul de expediţie- art. 2064 NCC şi următoarele;- specific dreptului comercial, dar reglementat de codul civil.

Contractul de agenţie- art. 2072 NCC şi următoarele;- agentul este un intermediar independent care acţionează cu titlu profesional;- obligaţiile de exclusivitate, de confidenţialitate şi de nonconcurenţă sunt obligaţii de esenţa contractului de agent.

Contractul de depozit- art. 2103 NCC şi următoarele;- poate fi încheiat atât de profesionişti, cât şi de neprofesionişti.

Contractul de cont curent- art. 2171 NCC şi următoarele;- aparţine dreptului comercial.

Contul bancar curent şi alte contracte bancare- art. 2184 NCC şi următoarele;- pot fi încheiate numai de profesionişti.

194


- în NCC nu mai există contractul de leasing şi contractul de franciză, care au rămas reglementate în legileexistente.


Profesioniştii şi întreprinderea în lumina noului Cod civil

Prelegere susţinută de avocat Radu RIZOIU

Consecinţele practice ale schimbării de paradigmă cu care operează NCC nu aduc o revoluţie în materie,ci doar o evoluţie în domeniu.

Astfel, art. 2, alin 1, privind obiectul şi conţinutul Noului Cod civil, se constituie într-o dispoziţie umbrelă carereglementează în mod unitar, din punct de vedere al formei, toate raporturile de drept privat privite, prin prismadistincţiei făcute de dreptul roman, în opoziţie cu dreptul public.

Art. 2 - „(1) Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintrepersoane, ca subiecte de drept civil”.

Art. 3, alin. 1,NCC, explică regula din art. 2, alin. 1, statuând că:Art. 3 - „(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor

dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”.Reglementările de până la 1 octombrie 2011 în ceea ce priveşte raporturile de drept privat se regăsesc în

cele două seturi de norme care au guvernat această materie, şi anume Codul civil de la 1864 şi Codul comercialde la 1887. Raţionamentul de comercialitate se făcea, potrivit paradigmei fostului Cod comercial, pornindu-se dela criteriul obiectiv – faptul de comerţ (art. 3 C. com); subsecvent se trecea la criteriul subiectiv arătat la art. 4 C.com., comerciantul. În cazul în care actul este comercial numai pentru una din părţi, potrivit art. 56 C. com, toţicontractanţii sunt supuşi, în ceea priveşte acest act, legii comerciale.

Noul Cod civil aduce o simplificare de aici înainte, aplicându-se raporturilor dintre neprofesionişti, raporturilordintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre profesionişti şi neprofesionişti. Nu există însă o identitate întrenoţiunile de profesionist şi comerciant.

Din punctul de vedere al organizării materiei, dispoziţiile privitoare la profesionişti nu sunt plasate într-osecţiune distinctă a Noului Cod civil, acesta instituind dreptul comun pentru diferitele instituţii reglementate, venindapoi cu detalii privitoare la transformarea acelei instituţii în măsura în care în acel raport juridic intervine unprofesionist.

Astfel, art. 2, alin 2 NCC statuează o regula cunoscută şi până acum, şi anume:Art. 2 - „(2) Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate

domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.”Noul Cod civil conţine un set de norme reziduale pentru reglementarea tuturor problemelor care pot interfera

cu domeniul dreptului privat care oferă atât principiile generale, cât şi raţionamentul juridic adecvat în cazul în carelegea specială nu oferă informaţii suficiente.

Criteriile de distincţie instituite de NCC pentru determinarea raporturilor care fac obiectul art. 2 şi 3 din NCCsunt:

Subiectiv – „profesionist” (art. 3 (2) NCC)– „comerciant, întreprinzător, operator economic” (art. 8 (1) LPA)

– „persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice” (art. 8 (2) LPA)

196


– „persoane autorizate să desfăşoare activităţi (…) profesionale” (art. 8(2) LPA)Obiectiv – „întreprindere” (art. 3 (3) NCC)

– „exercitarea sistematică” (art. 3(3) NCC)–„a unei activităţi organizate” sub forma unei întreprinderi (art. 3 (3) NCC)– „producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri” sau „prestarea de servicii” (art. 3 (3) NCC)– „activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii” (art. 8 (2) LPA)– „indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ” (art. 3 (3) NCC)– „Criteriul obiectiv devine doar un element al celui subiectiv (art. 8 (2) LPA)

Astfel, sub imperiul reglementării NCC, criteriul subiectiv a devenit preponderent, în principiu trebuind verificatdacă în acel raport juridic intervine un profesionist şi în subsidiar se verifică existenţa unei întreprinderi. Acestmecanism pare a aduce o răsturnare de situaţie faţă de reglementările anterioare, care statuau verificarea cuprioritate a criteriului obiectiv, şi apoi a celui subiectiv, în determinarea existentei unui raport juridic comercial. Cutoate acestea, în practică, raţionamentul juridic trecea în multe dintre situaţii la stabilirea regimului raportului juridicîn baza criteriului subiectiv.

Un exemplu relevant în această materie îl reprezintă acţiunea în regres în cazul unui accident de circulaţieîntre doi necomercianţi care au încheiat poliţe RCA şi CASCO. După plata despăgubirilor de către societăţile deasigurare, în faţa instanţei se naşte un litigiu între cele două societăţi de asigurare în baza unei răspunderi civiledelictuale iniţiale între cei doi participanţi la trafic. În această situaţie, reglementările legale nu prevedeau soluţiaclară a schimbării naturii raportului juridic în urma translatării raporturilor juridice dintre participanţii la trafic, prinsubrogaţie, la raportul juridic dintre cele două societăţi de asigurare. Prin admiterea recursului în interesul legii,Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că, în aplicarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind societăţilede asigurare şi supravegherea asigurărilor, natura juridică a acţiunii în regres exercitate de asigurător (societatede asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă (DeciziaXXIII/2007).

Noţiunea de profesionist – criteriul subiectivDe la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, noţiunea de comerciant îşi pierde conţinutul stabilit prin C. com.Astfel, NCC operează cu noţiunea de „profesionist” (art. 3 NCC) definită prin art. 8 al Legii nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a Noului Cod civil, care statuează, la alin 1:Art. 8. – „(1) Noţiunea „profesionist" prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant,

întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economicesau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.”

Teza a II-a alin 1 art. 8 face referire la orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sauprofesionale care reprezintă de fapt ceea ce numim astăzi profesiile liberale. Astfel, în lumina Noului Cod civil, atâtagentul economic care deţine o agenţie imobiliară, cât şi avocatul sunt profesionişti.


Noţiunea de întreprindere – criteriul obiectivNoul Cod civil defineşte întreprinderea la art. 3 alin 3 ca fiind:Art. 3 - „(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe

persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau înprestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.

Similar prevederilor art.7 din Codul comercial, care statuau că:Art. 7 - „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuita, şi

societăţile comerciale”, pentru a considera că suntem în prezenţa unei întreprinderi, trebuie observate mai multeaspecte:

- activitatea trebuie desfăşurată în mod sistematic;- activitatea trebuie desfăşurată de către una sau mai multe persoane;- activitatea trebuie să fie organizată (şi în lumina C. com. şi în lumina NCC, simplul fapt al desfăşurăriisistematice şi organizate a unei activităţi anume, chiar şi fără autorizaţia administrativă necesară, constituieactivitate comercială derulată de un comerciant, în baza C. com., şi de un profesionist, în baza NCC, lipsade autorizare are consecinţe doar în planul dreptului public, şi nu în cel al dreptului privat);- activitatea constă în producerea, administrarea, înstrăinarea de bunuri, prestarea de servicii (aşa-numitulsector terţiar);- potrivit art. 8 alin 2 al Legii de punere în aplicare a Noului Cod civil: „în toate actele normative în vigoare,expresiile „acte de comerţ", respectiv „fapte de comerţ" se înlocuiesc cu expresia „activităţi de producţie,comerţ sau prestări de servicii"”;- teza finală a art. 3 alin 3 NCC, subliniază că activitatea exercitată sistematic este considerată întreprindereindiferent dacă are sau nu un scop lucrativ; astfel vor fi subsumate regimului privind exploatarea uneiîntreprinderi şi activităţile exercitate cu titlu repetat şi sistematic de asociaţii şi fundaţii (Ordonanţa nr. 26/2000cu privire la asociaţii şi fundaţii).Noul Cod civil impune reguli speciale în reglementarea raporturilor juridice în cadrul cărora intervine un

profesionist, şi anume:1. în raporturile juridice cu un neprofesionist trebuie restabilită egalitatea părţilor, în lumina teoriei asimetriei

informaţiei, neprofesionistul are parte de o protecţie suplimentară din partea legii; experienţa profesională explicăagravarea răspunderii;

2. în raporturile juridice cu un alt profesionist, măsurile de protecţie ar fi inutile, aşa încât trebuie înlăturatformalismul necesar unui consimţământ neviciat, pentru a permite o mai rapidă desfăşurare a raporturilorjuridice dintre profesionişti;Din punct de vedere cantitativ, în NCC, normele care folosesc ca punct de legătură criteriul subiectiv sunt

mult mai numeroase decât cele care folosesc drept punct de legătură criteriul obiectiv, de exemplu:– organizarea patrimoniului (art. 31-33, 328, 2172, 2324, 2614, 2368, 2389, 2393, 2468 NCC; art. 151,Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil);– elementele de identificare a persoanei (art. 96, 2570 NCC);– guvernanţa corporativă (art. 741, 1297 NCC);

198


– stabilirea preţului (art. 1233, 1446, 1523, 2010, 2069, 2097 NCC);– agravarea răspunderii profesionale (art. 391, 1358, 1480, 1958, 2107, 2339 NCC);– folosirea unor contracte speciale cu conţinut profesional accentuat (art. 1778, 1785, 1949, 2043, 2069,2072, 2075, 2091 NCC);– prescripţie – norma specială (art. 2520 NCC);– probe (art. 230, litera c) din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil); în ceea ce priveşte probeleîn materie comercială se va păstra reglementarea C. com. pentru perioada de tranziţie, până la intrarea învigoare a noului cod de procedură civilă.

Profesionistul şi normele care sunt edictate în materia raporturilor cu profesioniştii aduc aminte dereglementările din materia protecţiei consumatorilor.

De exemplu, în ceea ce priveşte definiţia dată consumatorului în reglementarea actuală din legile speciale,există o paralelă notabilă între consumator şi neprofesionist şi între persoana împotriva căreia trebuie protejatconsumatorul şi profesionist. Nu trebuie absolutizată această paralelă, în lumina art. 1177 NCC, dreptulconsumatorului e unul special, iar NCC îşi păstrează caracterul de drept comun în această materie.


Sistemul garantării obligaţiilor în Noul Cod civil

Prelegere susţinută de avocat Radu RIZOIU

Pentru prima dată după mulţi ani putem considera că NCC, împreună cu legea de punere în aplicare (LPA)instituie un sistem coerent de garantare a obligaţiilor.

Până în prezent, sistemul de garantare a obligaţiilor a fost descris în lucrarea de doctorat a prof. ZLĂTESCUprivind garanţiile creditorului, în care prof. ZLĂTESCU încerca să facă un inventar al tuturor formelor de garantarea obligaţiilor.

Din punct de vedere legislativ, era nevoie de corelarea unui număr de acte normative pentru a găsi acestegaranţii şi, ceea ce era mai important, nu exista un sediu comun al materiei care să enumere principiile în materiagarantării obligaţiilor.

NCC reuşeşte să aducă o coerenţă în acest domeniu.

Teoria patrimoniului

În lumina NCC, avem reglementată posibilitatea divizării patrimoniului în mase patrimoniale, pentru primadată. De fiecare dată când se produce o sciziune vom avea cel puţin două mase patrimoniale (art. 31, 33 NCC şiart. 151 LPA). Între aceste mase patrimoniale se desprinde o formă specifică – patrimoniul de afectaţiune. Acesttip de reglementare nu este o revoluţie în domeniu, întrucât Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurareaactivităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familialevorbeşte de un astfel de patrimoniu de afectaţiune.

Se încearcă acum o sistematizare a acestui sistem de mase patrimoniale, în art. 31-33, NCC, care stabileşteprincipiul potrivit căruia orice persoană are un patrimoniu unic, însă acesta nu mai este indivizibil. Mai mult, unadintre acele mase patrimoniale rezultate în urma divizării poate avea regimul special al patrimoniului de afectaţiune.Important este că acest patrimoniu de afectaţiune poate aparţine atât unui comerciant, în lumina codului comercial,cât şi unui profesionist, în lumina Noului Cod civil.

Patrimoniul de afectaţiune are o importanţă deosebită, întrucât în anumite condiţii, el se constituie într-unminipatrimoniu care, fiind o universalitate juridică, cuprinde şi drepturi, şi obligaţii. Acesta nu trebuie confundat cuuniversalitatea de fapt – de bunuri, reglementată formal în NCC la art. 541, care spune:

Art. 541 - „Universalitatea de fapt(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie

comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege.(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau

raporturi juridice distincte”.Patrimoniul de afectaţiune poate avea ca activ patrimonial un fond de comerţ, afectat exercitării unei activităţi

comerciale. Regulile pe care le fixează art. 31 - 32 privesc şi mutaţiile intrapatrimoniale, alin. 2 al art.32 aducândconsecinţe juridice importante, transferul intrapatrimonial nu este un act de înstrăinare, condiţiile cerute pentru

200


acţiunile de înstrăinare nefiind aplicabile şi mutaţiei intrapatrimoniale, cu excepţia cazului regimului matrimonial.Art. 32 (2) - „În toate cazurile prevăzute la alin. (1), transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă

patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare”.

Consecinţele pe care textele din Noul Cod civil le aduc în materia garantării obligaţiilorFoarte important în materia garantării obligaţiilor este textul art. 2324 NCC, numit Garanţia comună a

creditorilor. Acest text este o reeditare a art. 1718 C. civ., privind gajul general al creditorilor chirografari. Noul textnu se mai aplică doar creditorilor chirografari, drepturile acestora vor profita, în lumina art. 2324 NCC, tuturorcreditorilor.

Art. 2324 - „Garanţia comună a creditorilor(1) Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servescdrept garanţie comună a creditorilor săi.(2) Nu pot face obiectul garanţiei prevăzute la alin. (1) bunurile insesizabile.(3) Creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege,trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficientepentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.(4) Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege potfi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Aceşti creditori nuvor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului”.

Alin. 1 al art. 2324 stabileşte regula în materia garantării obligaţiilor, iar alin. 3 al aceluiaşi articol stabileşte,cu rang de principiu, o regulă deja prefigurată de Codul familiei şi OUG 44/2008, şi anume excepţia, aparentă, dela regula egalităţii creditorilor, în cazul diviziunii patrimoniului. Astfel, creditorii care au avut în vedere o anumită masăpatrimonială vor urmări cu prioritate activul patrimonial în a cărui masă intră obligaţia garantată şi abia dupălichidarea acestuia se poate trece la bunurile care se află în celelalte mase patrimoniale.

Alin. 4 al art. 2324 stabileşte excepţia reală în cazul sciziunii aproape totale în cadrul patrimoniului, în situaţiamasei patrimoniale afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege. În această situaţie, creditorii pentrudrepturile cărora obligaţiile corelative ale debitorului se încadrează în acel patrimoniu de afectaţiune nu pot executadecât bunurile aflate în acel patrimoniu de afectaţiune. Ei nu se pot îndrepta asupra bunurilor din patrimoniulpersonal al debitorului, făcându-se astfel diferenţierea între patrimoniul personal şi patrimoniul de afectaţiuneprofesional.

Textul operează şi în situaţia inversă, creditorii ale căror creanţe sunt corelative unor creanţe din patrimoniulpersonal nu pot urmări bunurile aflate în patrimoniul de afectaţiune. Dacă patrimoniul de afectaţiune se lichidează,atunci toate drepturile şi obligaţiile se vor transfera în patrimoniul personal, şi abia atunci creditorii personali vorputea urmări şi acele bunuri.

Spre deosebire de patrimoniul pur şi simplu care se naşte odată cu persoana şi dispare o dată cu ea,patrimoniul de afectaţiune nu este peren, nu se naşte odată cu persoana şi nu dispare în mod necesar odată cudispariţia persoanei. Tocmai de aceea drepturile şi obligaţiile cuprinse în patrimoniu de afectaţiune pot aparţine


patrimoniului persoanei, cât timp se află în acel patrimoniu de afectaţiune sunt puse la adăpost de creditoriipersonali.

Acest principiu este unul nou şi care merită reţinut pentru viitor.Aceste reglementări din materia urmăririi creditorilor au şi o serie de limitări:- art. 2325 NCC reglementează posibilitatea creditorului de a fi de acord să îşi limiteze drepturile doar la

garanţia sa reală şi să renunţe la urmărirea bunurilor care nu îi sunt ipotecate.

Art. 2325 - „Limitarea drepturilor creditoruluiDebitorul şi creditorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt

ipotecate”.

- art. 2326 alin 1 NCC aduce clarificări faţă de vechea reglementare şi statuează principiul egalităţiicreditorilor (regula proporţionalităţii). Astfel, regula stabilită de NCC este că în urma lichidării/executăriipatrimoniului debitorului, preţul bunurilor se va împărţi - proporţional cu creanţa lor - între creditorii chirografari(potrivit art. 152 alin 1 LPA), rezultând, deci, că aceştia împart şi pierderile.

- art. 2326 alin 1 teza a doua NCC prevede că, prin convenţie între creditori, se poate deroga de la regulaproporţionalităţii enunţate mai sus, fără ca acest lucru să afecteze drepturile altor creditori. Se pot imagina, deasemenea, convenţii între mai mulţi creditori şi debitor. Art. 2326 alin 1 teza a doua permite cauzele de preferinţăîntre creditori.

ART. 2326 - „Egalitatea creditorilor(1) Preţul bunurilor debitorului se împarte între creditori proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia, afară de

cazul în care există între ei cauze de preferinţă ori convenţii cu privire la ordinea îndestulării lor.(2) Creditorii care au acelaşi rang au deopotrivă drept la plată, proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia

dintre ei”.

Art. 2327 NCC enumeră cauzele de preferinţă indicate la art. 2326. Potrivit acestui text:Art. 2327 - „Cauzele de preferinţăCauzele de preferinţă sunt privilegiile, ipotecile şi gajul.”

Sistemul garanţiilorÎn cuprinsul Legii de aplicare a NCC, art. 149 enunţă sistemul garanţiilor potrivit NCC:Art. 149. - „(1) Îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale poate fi garantată de către debitor sau de către un terţ

prin constituirea unei garanţii personale ori a unei garanţii reale.(2) De asemenea, obligaţiile pot fi garantate prin anumite privilegii, prevăzute de lege“.Astfel, se reglementează trei mari clase de garanţii:

Garanţii personaleAcestea sunt reglementate de Titlul X „Garanţii personale”, Cartea a 5-a, NCC. Art. 2279 NCC enumeră

202


tipurile de garanţii personale astfel:Art. 2279 - „Tipurile de garanţii personaleGaranţiile personale sunt fidejusiunea, garanţiile autonome, precum şi alte garanţii anume prevăzute de

lege”.Astfel, pe lângă fidejusiune apar şi garanţiile autonome. Precizarea este importantă, pentru că, astfel,

garanţiile autonome menite să garanteze un credit bancar vor deveni titluri executorii, de vreme ce garanţiilepersonale accesorii unui contract de credit bancar sunt calificate în corpore drept titluri executorii.

Garanţiile autonome sunt reglementate la Capitolul 3 al Titlului X, NCC, la art. 2321-2322, sub forma scrisoriide garanţie şi a scrisorii de confort.

Garanţii realeAceste garanţii se împart în două grupe: garanţii imobiliare şi garanţii mobiliare, în funcţie de natura bunului

afectat, reglementate în Titlul XI, Cartea a 5-a NCC.Garanţiile imobiliare sunt reprezentate de ipoteca imobiliară, art. 169 LPA.Art. 169 - „Prin "ipoteci imobiliare" în sensul titlului XI al cărţii a V-a a Codului civil se desemnează toate

garanţiile reale imobiliare, indiferent de momentul şi de temeiul juridic al constituirii lor”.Garanţiile reale mobiliare rezultă din reglementarea art. 2327 NCC şi sunt de două feluri:– fără deposedare (se va numi ipoteca mobiliară, în lumina art. 171, LPA);– cu deposedare (gajul, art. 186, LPA);Redenumirea garanţiei reale mobiliare fără deposedare în ipotecă nu schimbă caracterul său juridic,

dimpotrivă, are rolul de a moderniza garanţiile reale imobiliare, întrucât o serie de prevederi moderne din materiagaranţiilor reale mobiliare au fost preluate în materia ipotecii. Se revine astfel la principiile dreptului roman, potrivitcărora natura ipotecii era nedeposedarea, nu natura bunului. Se permite astfel construirea unui sistem normativgeneral privind ipoteca, mobiliară sau imobiliară.

Art. 171 - „Prin <ipoteci mobiliare> în sensul titlului XI al cărţii a V-a a Codului civil se desemnează toategaranţiile reale mobiliare care nu necesită deposedarea debitorului de bunul afectat garanţiei, indiferent demomentul şi de temeiul juridic al constituirii lor.”

Art. 186 - „Prin "gaj" în sensul titlului XI al cărţii a V-a a Codului civil se desemnează toate garanţiile realemobiliare care necesită deposedarea debitorului de bunul afectat garanţiei, indiferent de momentul şi de temeiuljuridic al constituirii lor.”

PrivilegiilePotrivit art. 2333, Capitolul 2, Titlul XI, Cartea a 5-a, NCC,Art. 2333 - „(1) Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale.(2) Privilegiul este indivizibil”.Constituie o preferinţă declarată de legiuitor în beneficiul creditorului unei anumite creanţe, având în vedere

natura creanţei, şi nu persoana creditorului sau a debitorului.În aceeaşi categorie, îşi regăseşte locul şi dreptul de retenţie, care a cunoscut până acum o multitudine de


204

definiţii, art. 2495 NCC, oferindu-i natura unui privilegiu special în favoarea retentorului.Art. 2495 - „(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu

îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeştepentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-acauzat.

(2) Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie”.

Normele de aplicare în timp în materia garanţiilor

1. În ceea ce priveşte constituirea garanţiilor personale, LPA permite ultraactivitatea legii vechi, tempusregit actum (art. 102 LPA), pentru încheierea, interpretarea, efectele, executarea, modificarea şi încetarea acestora.

Art. 102 - „(1) Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea cepriveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

(2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la datamodificării. În privinţa elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1)“.

În ce priveşte valabilitatea şi efectele scrisorii de garanţie, precum şi regresul, se aplică art. 150, LPA:Art. 150 - „(1) Scrisorile de garanţie emise înainte de data intrării în vigoare a Codului civil sunt supuse, în

ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate şi efectele, regulilor aplicabile la data emiterii lor.(2) Regresul va fi supus legii aplicabile obligaţiei principale.”

2. În ce priveşte constituirea de garanţii reale, acestea au o natură duală - în principiu au o naturăcontractuală şi ar fi trebuit să se aplice tot art. 102 LPA, însă, fiind drepturi reale, beneficiază de o reglementarespecială, la art. 104 LPA şi 170 LPA, în ceea ce priveşte constituirea, conţinutul, opozabilitatea şi condiţiile devalabilitate a acestora:

Art. 104 - „(1) Constituirea, conţinutul şi opozabilitatea drepturilor reale de garanţie sunt supuse dispoziţiilorlegii în vigoare la data când s-au născut.

(2) Formalităţile de publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi a drepturilor reale de garanţie sunt supusedispoziţiilor legii în vigoare la data efectuării acestora.

(3) Drepturile reale de garanţie îşi păstrează rangul de prioritate dobândit conform legii în vigoare lamomentul realizării formalităţilor de publicitate“.

Art. 170 - „Ipotecile mobiliare constituite înainte de data intrării în vigoare a Codului civil vor fi supuse, înceea ce priveşte condiţiile de valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data constituirii lor”.

3. Opozabilitatea garanţiei reale - în ceea ce priveşte formalităţile de publicitate, garanţia reală este supusăaceleiaşi reguli, tempus regit actum, şi anume legea de la data realizării formalităţilor de publicitate. Toateformalităţile îndeplinite înainte de 1 octombrie 2011 vor rămâne perfect valabile, potrivit art. 177 LPA:

Art. 177 - „(1) Avizele de garanţie înscrise în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare anterior intrăriiîn vigoare a Codului civil continuă să îşi producă efectele.


(2) După intrarea în vigoare a Codului civil şi până la adoptarea reglementărilor de organizare şi funcţionarea Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare, înscrierea ipotecilor mobiliare şi a operaţiunilor asimilate acestorase realizează prin folosirea formularelor existente, în mod corespunzător”.

4. Rangul garanţiei reale imobiliare va fi dat de legea în vigoare la momentul la care garanţia dobândeşterang. Nu se va putea aplica retroactiv o regulă care stabileşte o prioritate specială potrivit NCC asupra unei regulicare stabileşte o prioritate potrivit codului civil anterior (art. 178 LPA).

Art. 178 - „Dispoziţiile art. 2.426 din Codul civil nu se aplică ipotecilor constituite înainte de data intrării învigoare a Codului civil”.

5. Privilegii – fostele privilegii imobiliare vor deveni ipoteci legale, potrivit art. 78 alin 3 LPA.Art. 78 - „(3) De la data intrării în vigoare a Codului civil, privilegiile speciale imobiliare prevăzute în legi

speciale devin ipoteci legale şi vor fi supuse regimului prevăzut de Codul civil pentru ipoteci legale“.În materia privilegiilor se va aplica acelaşi principiu tempus regit actum, legea aplicabilă fiind determinată demomentul constituirii privilegiului.

Art. 155 - „(1) Constituirea, conţinutul şi opozabilitatea privilegiului sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoarela data când s-au născut.

(2) Formalităţile de publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi a privilegiilor sunt guvernate de dispoziţiilelegii în vigoare la data efectuării acestora.

(3) Privilegiile pentru care formalităţile de publicitate au fost efectuate înainte de intrarea în vigoare a Coduluicivil îşi păstrează rangul de prioritate dobândit conform legii în vigoare la momentul realizării acestora”.

6. Dreptul de retenţie – naşterea lui va fi supusă condiţiilor cuprinse de legea în vigoare la data naşteriidreptului de retenţie, tempus regit actum, potrivit art. 189 LPA, ca şi ordinea de preferinţă, opozabilitatea, efectelefaţă de terţi.

Art. 189 - „(1) Drepturile de retenţie exercitate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil vor fi supuse,în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data exercitării lor.

(2) Drepturile de retenţie înregistrate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil vor fi supuse, în ceeace priveşte ordinea de preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor legale existente la dataînregistrării lor”.

Garanţiile personaleÎn această materie, NCC explicitează anumite principii care se regăseau şi în codul civil anterior, exprimate

arhaic, cu aducerea anumitor elemente cu caracter de noutate.

FidejusiuneaFidejusiunea rămâne un raport accesoriu, astfel că trebuie să aibă la bază o obligaţie valabilă, potrivit art.

2288 alin. 1, însă NCC clarifică faptul că poate face obiect al suportului fidejusiunii inclusiv o obligaţie naturală,


206

viitoare (art. 2316 NCC) sau afectată de o condiţie.Art. 2288 - „Obligaţia principală(1) Fidejusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă.(2) Se pot însă garanta prin fidejusiune obligaţii naturale, precum şi cele de care debitorul principal se poate

libera invocând incapacitatea sa, dacă fidejusorul cunoştea aceste împrejurări.(3) De asemenea, fidejusiunea poate fi constituită pentru o datorie viitoare sau condiţională”.Art. 2316 - „Liberarea fidejusorului pentru obligaţiile viitoare sau nedeterminate(1) Atunci când este dată în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori nedeterminate sau pentru o perioadă

nedeterminată, fidejusiunea poate înceta după 3 ani, prin notificarea făcută debitorului, creditorului şi celorlalţifidejusori, dacă, între timp, creanţa nu a devenit exigibilă.

(2) Această regulă nu se aplică în cazul fidejusiunii judiciare”.

De asemenea, fidejusiunea este întotdeauna limitată la întinderea obligaţiei principale (art. 2289 NCC) şi,potrivit art. 2291 NCC, ea poate fi limitată la o parte a acestor obligaţii. Acest principiu se regăseşte şi în codul civilanterior sau în jurisprudenţa mai veche, regula supletivă fiind cea care reglementează fidejusiunea.

Art. 2289 - „Limitele fidejusiunii(1) Fidejusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată.(2) Fidejusiunea care depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este contractată în

condiţii mai oneroase nu este valabilă decât în limita obligaţiei principale”.Art. 2291 - „Fidejusiunea parţială

Fidejusiunea poate fi contractată pentru o parte din obligaţia principală sau în condiţii mai puţin oneroase”.

Fidejusiunea garantează obligaţia principală cu toate accesoriile sale – art. 2290 NCC.Art. 2290 - „Întinderea fidejusiunii(1) În lipsa unei stipulaţii contrare, fidejusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia,

chiar şi la cheltuielile ulterioare notificării făcute fidejusorului şi la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecatăa acestuia”.

Noul Cod civil aduce o chestiune relativ nouă în materia fidejusiunii, la art. 2280, aceasta poate fi fie cu titlugratuit, fie cu titlu oneros.

Art. 2280 - „NoţiuneFidejusiunea este contractul prin care o parte, fidejusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un

alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţiadebitorului dacă acesta din urmă nu o execută”.

În lumina codului civil anterior, fidejusiunea era cu titlu gratuit, în sensul că în materie de fidejusiune existămereu un raport tripartit, trei seturi de relaţii - raporturile juridice între părţi, luate două câte două - titlul gratuitprivind raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal. Legea civilă nu avea prevederi exprese în acest sens pânăacum, NCC prevede însă expres că fidejusiunea poate fi cu titlu gratuit sau oneros.

În schimbul acceptării calităţii de fidejusor, acesta poate cere ceva la schimb, devenind girant în alt raport,


deci va fi cu titlu oneros. Desigur, între debitor şi creditor sau între fidejusor şi creditor, raportul va fi mereu prinipoteză cu titlu oneros.

Întotdeauna, garanţiile, reale sau personale, accesorii unui raport de credit prin esenţă oneros, vor avea şiele titlu oneros.

Fidejusiunea poate fi convenţională, legală sau judiciară, potrivit art. 2280 şi 2281, NCC.Art. 2281 - „Fidejusiunea obligatorieFidejusiunea poate fi impusă de lege sau dispusă de instanţa judecătorească”.Natura fidejusiunii e întotdeauna convenţională, niciodată nu va fi încheiată împotriva voinţei fidejusorului.

Caracterul legal sau judiciar este corelativ obligaţiei de a face, prin simpla declaraţie a legii sau a instanţei dejudecată se naşte obligaţia de a da o fidejusiune, şi nu fidejusiunea însăşi.

Art. 2282 NCC statuează forma pe care trebuie să o îmbrace fidejusiunea, ad validitatem, şi anume formascrisă.

Art. 2282 - „Forma fidejusiuniiFidejusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură

privată, sub sancţiunea nulităţii absolute”.

De asemenea, Noul Cod civil stabileşte caracterul bilateral al raporturilor dintre fidejusor şi creditor, la art. 2283:Art. 2283 - „Consimţământul debitorului principalFidejusiunea poate fi contractată fără ştiinţa şi chiar împotriva voinţei debitorului principal”.

În cazul fidejusiunii legale sau judecătoreşti, art. 2286 NCC redă o veche maximă latină – plus cautionis inreest quam in personam – potrivit căreia, dacă legea sau hotărârea judecătorească obligă o persoană să acordeo fidejusiune, ea se va elibera de obligaţie şi în situaţia în care va acorda o garanţie reală, garanţia reală fiind maiputernică decât garanţia personală. Aşadar, potrivit art. 2286, fidejusiunea este substituibilă:

Art. 2286 - „Substituirea fidejusiunii legale sau judiciareDebitorul care este ţinut să constituie o fidejusiune legală sau judiciară poate oferi în locul acesteia o altă

garanţie, considerată suficientă”.

În ceea ce priveşte condiţiile de constituire a unei fidejusiuni, art. 2285 NCC prevede ca fidejusorul să fie opersoană capabilă şi cu bunuri suficiente în România.

Art. 2285 - „Condiţiile pentru a deveni fidejusor(1) Debitorul care este obligat să constituie o fidejusiune trebuie să prezinte o persoană capabilă de a se

obliga, care are şi menţine în România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa şi care domiciliază înRomânia. Dacă vreuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, debitorul trebuie să prezinte un alt fidejusor.

(2) Aceste reguli nu se aplică atunci când creditorul a cerut ca fidejusor o anumită persoană”.Aceste condiţii sunt aplicabile fidejusiunii legale şi judiciare. La fidejusiunea convenţională, creditorul a

acceptă fidejusorul aşa cum este, actul încheiat nu poate fi considerat invalid în lipsa întrunirii condiţiilor arătate


mai sus.

Modalităţile de stingere a fidejusiunii sunt reglementate la art. 2314 şi urm. din Noul Cod civil, în cadrulSecţiunii a 3-a din Capitolul II, Titlul X, Cartea a 5-a. Cauzele de încetare a fidejusiunii sunt aceleaşi cu celereglementate de codul civil anterior.

Încetarea prin confuziune, art. 2314 NCC:Art. 2314 - „ConfuziuneaConfuziunea calităţilor de debitor principal şi fidejusor, când devin moştenitori unul faţă de celălalt, nu stinge

acţiunea creditorului nici împotriva debitorului principal, nici împotriva aceluia care a dat fidejusiune pentrufidejusor”.

Încetarea fidejusiunii prin fapta creditorului, reglementată la art. 2315, nu e nici ea o cauză de încetare nouă,instituind în sarcina creditorului o obligaţie de diligenţă, când se dovedeşte că în mod voit, prin fapta proprie,creditorul a agravat starea debitorului principal şi, pe cale accesorie, s-a agravat şi starea fidejusorului, acestaputând spune că nu răspunde pentru acele agravări care se datorează faptei creditorului.

Art. 2315 - „Liberarea fidejusorului prin fapta creditoruluiDacă, urmare a faptei creditorului, subrogaţia nu ar profita fidejusorului, acesta din urmă este liberat în limita

sumei pe care nu ar putea să o recupereze de la debitor”.

Art. 2316 arată că, în cazul obligaţiilor viitoare şi nedeterminate, fidejusorul care a acceptat să garanteze oobligaţie viitoare sau nedeterminată va putea să se elibereze de obligaţia sa dacă la 3 ani după naşterea fidejusiunii,acesta notifică pe creditor şi pe debitor şi pe ceilalţi fidejusori că nu mai acceptă să stea în starea de incertitudine,oricând după cei 3 ani, dar obligaţia să nu fi devenit scadentă.

Art. 2316 - „Liberarea fidejusorului pentru obligaţiile viitoare sau nedeterminate(1) Atunci când este dată în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori nedeterminate sau pentru o perioadă

nedeterminată, fidejusiunea poate înceta după 3 ani, prin notificarea făcută debitorului, creditorului şi celorlalţifidejusori, dacă, între timp, creanţa nu a devenit exigibilă.

(2) Această regulă nu se aplică în cazul fidejusiunii judiciare”.

Fidejusiunea încetează şi prin dare în plată, ca şi astăzi, potrivit art. 1492 (2) şi art. 2317 NCC.Art. 1492 - „Darea în plată(2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut

de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cuexcepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri,garanţiile oferite de terţi nu renasc”.

Art. 2317 - „Stingerea obligaţiei principale prin darea în platăAtunci când creditorul a primit de bunăvoie un imobil sau un bun drept plată a datoriei principale, fidejusorul rămâneliberat chiar şi atunci când creditorul este ulterior evins de acel bun”.

208


Fidejusiunea se stinge şi prin urmărirea debitorului principal, art. 2318 NCC, în 6 luni de la scadenţă – uncorolar al art. 2315 – când debitorul nu se va mai putea îndrepta împotriva fidejusorului, pentru că acela estenumai soluţia de rezervă, întrucât el nu s-a obligat în principal şi nici nu a primit beneficiul creanţei.

Art. 2318 - „Urmărirea debitorului principal(1) Fidejusorul rămâne ţinut şi după împlinirea termenului obligaţiei principale, în cazul în care creditorul a

introdus acţiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţă şi a continuat-o cu diligenţă.(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul în care fidejusorul a limitat în mod expres fidejusiunea la ter-

menul obligaţiei principale. În acest caz, fidejusorul este ţinut doar dacă acţiunea împotriva debitorului principal esteintrodusă în termen de două luni de la scadenţă”.

Fidejusiunea încetează şi în caz de deces al persoanei fizice:Art. 2319 - „Decesul fidejusoruluiFidejusiunea încetează prin decesul fidejusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară”.

În fine, fidejusiunea încetează, potrivit art. 2320 NCC, la încetarea funcţiei fidejusorului. Cu toate acestea,la alin. 2 se prevede că fidejusorul va rămâne ţinut pentru toate faptele săvârşite de debitorul principal până laîncetarea fidejusiunii, chiar dacă consecinţele vor fi observate după ce fidejusorul şi-a pierdut acea funcţie,fidejusiunea rămânând valabilă.

Art. 2320 - „Cazul special(1) Fidejusiunea constituită în considerarea unei anumite funcţii deţinute de debitorul principal se stinge la

încetarea acestei funcţii.(2) Cu toate acestea, fidejusorul rămâne ţinut pentru toate datoriile existente la încetarea fidejusiunii, chiar

dacă acestea sunt supuse unei condiţii sau unui termen”.

Fidejusiunea asimilatăArt. 2292 – „În cazul în care o parte se angajează faţă de o altă parte să acorde un împrumut unui terţ, creditorulacestui angajament este considerat fidejusor al obligaţiei de restituire a împrumutului”.

O ipoteză concretă poate fi imaginată în felul următor:Societatea comercială A convine cu banca B să acorde condiţii speciale de creditare angajaţilor săi, de exemplu X.Astfel, A este debitorul angajamentului, B este creditorul angajamentului şi împrumutător, iar X este terţulîmprumutat.În momentul încheierii angajamentului, se consideră ca A este fidejusor pentru X în vederea garantării obligaţieilui X de a restitui creditul către B.Deşi aparent nu este încheiată o convenţie în sensul instituirii unei garanţii, prin asimilare, aceasta se naşte ca efectal contractului între A şi B.


Raporturile generate de fidejusiune1. Raporturile dintre creditor şi fidejusorArt. 2293 - „Fidejusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât acă acesta nu o execută”.

Caracter subsidiar;Art. 2296 şi 2301 NCC - caracter accesoriu;Beneficiul de discuţiune (art. 2294 NCC);Se poate renunţa (art. 2294 (1) NCC);Nu există la fidejusiunea judiciară (art. 2294 (2) NCC);Obligaţiile fidejusorului (2295 (1) NCC);Răspunderea creditorului (2295 (2) NCC);Beneficiul de diviziune (2298 NCC);Se aplică doar în caz de pluralitate de fidejusori (2297 NCC);Se poate renunţa (2297 NCC);Răspunderea în caz de insolvenţă a unui cofidejusor (2298 (2) NCC);Răspunderea creditorului – electa una via (2299 NCC);Fidejusiunea solidară - art. 2300 NCC: „Atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fidejusorsolidar sau de codebitor solidar, fidejusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune.”

Solidaritatea este incompatibilă cu cele două beneficii.Trebuie remarcat că apare şi denumirea de codebitor solidar. Practica bancară include în contract, de multe

ori, un codebitor, însă, în marea majoritate a contractelor bancare, nu este vorba despre un veritabil codebitor,întrucât acesta se obligă alături de debitor, însă nu beneficiază de credit.

În acelaşi sens, codebitorul prevăzut la art. 2300 NCC este un simplu fidejusor, care acceptă să fie legatalături de debitor, dar lui nu îi profită contraprestaţia creditorului.

Din punct de vedere juridic, distincţia dintre codebitor şi fidejusor este foarte clară, astfel că noţiunile nutrebuia să fie alăturate în materia fidejusiunii, însă textul de lege reglementează anumite situaţii practice.

- fidejusiunea de nivel secund - art. 2304 NCC: „Cel care a dat fidejusiune fidejusorului debitorului principalnu este obligat faţă de creditor decât în cazul când debitorul principal şi toţi fidejusorii săi sunt insolvabili ori suntliberaţi prin efectul unor excepţii personale debitorului principal sau fidejusorilor săi”.Legiuitorul a permis fidejusiunea secundară (girantul să aibă un girant al lui); de asemenea, textul reglementeazăregimul juridic al raportului dintre creditor şi cele două paliere de fidejusori.- limite ( art. 2303 NCC): dreptul de informare şi subrogarea;Modul în care părţile pot conveni să modifice regimul legal al fidejusiunii poate suferi limitări:Creditorul este ţinut să ofere fidejusorului, la cererea acestuia, orice informaţie utilă asupra conţinutului şimodalităţilor obligaţiei principale şi asupra stadiului executării acesteia.(art. 2302).

Fidejusorul nu poate renunţa anticipat la dreptul de informare şi la beneficiul excepţiei subrogaţiei. (2303)

2. Raporturile dintre debitor şi fidejusor- subrogaţia personală ope legis (2305 NCC);

210


- limitele regresului fidejusiunii (ne)consimţite (2306 NCC) sau refuzate (2309 NCC);- pierderea regresului (2310 NCC);- regresul anticipat (2312 NCC).

Garanţiile autonome

1. Scrisoarea de confortArt. 2322 NCC.

Nu a existat până acum o reglementare explicită a acestei instituţii, existau doar referiri în normele BNR sauîn cele privind achiziţiile publice.

Acum, Noul Cod Civil conturează principalele caracteristici ale garanţiilor autonome:- caracter autonom (art. 2322 (1) NCC) - evenimentele care afectează obligaţia principală nu au nicioînrâurire asupra garanţiei autonome, în prima etapă;- caracter irevocabil (art 2322 (1) NCC) – sunt declarate de lege irevocabile, în mod expres, prin excepţiede la principiul revocabilităţii actelor unilaterale.

Raportul obligaţional presupune trei părţi: emitentul - garantul, beneficiarul - creditorul, ordonatorul - debitorulprincipal

Obiectul scrisorii de confort îl poate constitui:- o obligaţie de a face sau de a nu face(art. 2322 (1) NCC);- o obligaţie de rezultat sau de diligenţă (1481 NCC).

În toate cazurile, garanţia este limitată la plata de daune interese - emitentul nu va fi obligat să executeobligaţia de a face sau a nu face, de mijloace sau de rezultat, ci va fi obligat la plata unor daune interese cătrebeneficiar, la simpla cerere a beneficiarului

Emitentul are drept de regres împotriva ordonatorului.

2. Scrisoarea de garanţieArt. 2321 NCC.

În afara caracterelor de autonomie şi irevocabilitate se mai adaugă o caracteristică specifică: potrivit art. 2321alin 2 se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacă nu se prevede altfel – are caracter intuitu personaepentru ordonator, dar nu şi pentru beneficiar.

Acest mecanism are utilitate şi forţă şi de aceea a fost instituit: beneficiarul poate cere efectuarea plăţii şiapoi continuă să se desocotească cu ordonatorul, dar banii se află la el.

Alineatul 3 al art. 2321 atenuează această caracteristică: „Emitentul nu poate opune beneficiarului excepţiileîntemeiate pe raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie şi nu poate fi ţinutsă plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită”.

Abuzul în materia scrisorii de garanţie are o sferă foarte îngustă, fiind situat lângă frauda vădită.Emitentul nu are şi nu trebuie să aibă cunoştinţă de raportul dintre beneficiar şi ordonator şi nici nu răspunde

de ce se întâmplă în acest raport.


Emitentul trebuie să verifice întotdeauna dacă s-au îndeplinit formal cerinţele pentru executare din textulscrisorii sau din simpla cerere formulată.

După aceea, emitentul are regres împotriva ordonatorului care e obligat să returneze suma plătită.Art. 2321 (6) - „Beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata în cadrul scrisorii de garanţie, dacă

în textul acesteia s-a prevăzut în mod expres”.Acest alineat reglementează o chestiune nouă - beneficiarul poate fi înlocuit în executarea garanţiei fie cu

totul, fie doar în ceea ce priveşte creanţa rezultată din plata sumei de bani însă emitentul nu poate fi înlocuit.

Preferinţa acordată statuluiAceastă materie este reglementată de art. 2328 NCC şi legile speciale.Art. 2328 - „Preferinţa acordată statuluiPreferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele lor se reglementează prin

legi speciale. O asemenea preferinţă nu poate afecta drepturile dobândite anterior de către terţi”.Potrivit art. 153 LPA, preferinţa statului nu va fi opozabilă terţilor:Art. 153 - „Preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele lor nu va fi

opozabilă terţilor înainte de momentul la care a fost făcută publică prin înregistrarea în registrele de publicitate. Oasemenea preferinţă va dobândi rang de prioritate de la momentul la care preferinţa a fost făcută publică”.

Astfel, statul va beneficia de o preferinţă, nu privilegiu aşa cum prevedea art. 1725, din vechiul cod civil,numai în măsura în care o lege specială statuează acest lucru. Art. 2328 NCC este astfel o simplă normă detrimitere.

Art. 1725 (vechiul cod civil) - „Privilegiile tezaurului public şi ordinea în care se exercita ele sunt regulateprin legi speciale.

Tezaurul public nu poate obţine un privilegiu în contra drepturilor persoanelor al treilea dobândite mai înainte“.

Între cele două texte există o similitudine extrem de mare, singura diferenţă este că în textul actual sevorbeşte de preferinţă, şi nu de privilegiu. Pe temeiul art. 1725 au existat interpretări care instituiau privilegiul înfavoarea statului. În fapt, nici art. 1725 nu instituie un privilegiu, ci reprezintă tot o normă de trimitere către legispeciale. Diferite legi în materie fiscală au instituit diverse privilegii în favoarea statului, însă, cel puţin din 2003,de la adoptarea Codului de procedură fiscală, acest privilegiu nu mai există.

Prin urmare, când vorbim de privilegiul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale facem doar un abuzde limbaj, acest privilegiu nu există. Există însă preferinţa statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale care semanifestă pe două paliere. Pe un palier general – din punctul de vedere al întinderii (al obiectului), preferinţa sereferă la toate bunurile debitorului creanţei statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, dar nu pentru oricecreanţă, ci doar pentru creanţele bugetare, şi nu în toate situaţiile, ci numai în situaţia în care debitorul face obiectulprocedurii insolvenţei, iar această preferinţă este reglementată de art. 123, pct 4 din legea insolvenţei, nr. 85/2006,care pune creanţele bugetare pe un loc preferat faţă de simplele creanţe chirografare, aflate la pct. 8 al art. 123.

În acelaşi timp însă, există şi un real privilegiu al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, şi anumeprivilegiul fiscului. Codul de procedură fiscală instituie un caz în care fiscul are o situaţie privilegiată, şi anume

212


situaţia în care, în executarea unei creanţe fiscale, executorul fiscal sechestrează anumite bunuri ale debitorului,încheie proces verbal de sechestru. Codul de procedură fiscală asimilează instituirea acestui sechestru cu un gajşi spune că acel gaj are toate caracteristicile gajului de drept comun, în sensul că îi conferă un privilegiu creditoruluigajist, o preferinţă, care urmează aceleaşi reguli juridice stabilite şi pentru gajul de drept comun. Prin urmare, dacăvrea să se bucure de plenitudinea efectelor acestui drept de preferinţă, creditorul fiscal trebuie să înscrie un avizde garanţie în arhiva electronică a garanţiilor reale mobiliare pentru a-şi asigura un rang de prioritate, altfel nu vaputea opune gajul său altor creditori garantaţi cu privire la acelaşi bun (teza finală a art. 2328 NCC), fiind preferatdoar faţă de interesele creditorilor chirografari.

PrivilegiileNoul Cod civil reglementează expres numai privilegiile reale mobiliare, la art. 2333:Art. 2333 - „(1) Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale.(2) Privilegiul este indivizibil”.Există reguli generale cu privire la privilegii, în NCC, în Codul de procedură civilă sau în legi speciale

(privilegiile statului, prima casă).Privilegiile au următoarele caracteristici:- reprezintă un accesoriu al unei creanţe (art. 2333 alin 1 NCC),- este indivizibil, în sensul că nu se stinge cât timp creanţa nu se stinge în totalitate (art. 2333 alin 2 şi 2337

NCC),Art. 2337 - „Stingerea privilegiilorDacă prin lege nu se prevede altfel, privilegiile se sting odată cu obligaţia garantată”.- va fi opozabil terţilor fără să fie necesară publicarea în registru (art. 2334 NCC).Art. 2334 - „Opozabilitatea privilegiilorPrivilegiile sunt opozabile terţilor fără să fie necesară înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege

nu se prevede altfel”.Legea spune că pentru privilegiu există opozabilitate erga omnes ope legis, întrucât privilegiul nu ţine de un

anumit bun, ci de o anumită operaţiune. E iluzoriu să putem considera că toată lumea cunoaşte faptul că bunuleste dat de un terţ şi că finanţatorul este privilegiat.

Faţă de alţi creditori care deţin o garanţie reală asupra aceluiaşi bun, preferinţa privilegiului se opreşte şioperează în raport cu aceşti creditori numai în măsura în care a fost înscris în registrele prevăzute de lege (art.2342 alin 2 NCC).

Art. 2342 - „Concursul cauzelor de preferinţă(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci mobiliare perfecte

dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat estepreferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fifost înscrisă”.

- de asemenea, privilegiul se bucură de superprioritate (art. 2335, 2336, 2342 alin 1 NCCC), iar dacă seîndeplinesc formalităţile de publicitate, privilegiul vine înaintea tuturor. Art. 2342 alin. 2 aduce totuşi o temperare,


214

din nevoia de a asigura o stabilitate a sistemului garantat creditorului doar dacă acesta îşi înscrie privilegiul laarhivă. Dacă un creditor ipotecar îşi face publică ipoteca înainte ca creditorul privilegiat să îşi facă public privilegiul,va fi el preferat.

Art. 2342 - „Concursul cauzelor de preferinţă(1) În caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea următoare:1. creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339;2. creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci mobiliare perfecte

dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat estepreferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fifost înscrisă”.

Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile sunt reglementate, potrivit art. 2338 NCC, încondiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă:

Art. 2338 - „Privilegiile generalePrivilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se exercită în condiţiile

prevăzute de Codul de procedură civilă”.Privilegiile speciale poartă asupra bunurilor mobile, potrivit art. 2339 NCC:Art. 2339 - „Privilegiile speciale(1) Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este privilegiată cu

privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatareaunei întreprinderi;

b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia seexercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.

(2) În caz de concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin. (1). Orice stipulaţie contrară seconsideră nescrisă”.

Dreptul de retenţiePrivilegiul special mobiliar de care se bucură titularul unui drept de retenţie este reglementat la art. 2495 şi

urm. din Capitolul VI, Titlul XI, Cartea a 5-a, NCC.Dreptul de retenţie nu se poate exercita decât cu privire la un bun mobil, corporal, aflat în detenţia unei

persoane. Ne aflăm în situaţia existenţei unui raport patrimonial care implică obligaţia de restituire a bunului carepoate fi reţinut atât timp cât creditorul nu îşi execută obligaţia din acel raport patrimonial.

Art. 2495- „(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nuîşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeştepentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-acauzat.

(2) Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie”.


Opozabilitatea dreptului de retenţie este ope legis erga omnes, dar nu poate înfrânge drepturile speciale alecreditorilor privilegiaţi sau ipotecari şi care şi-au făcut publice aceste privilegii ipoteci, de exemplu dacă un creditorîşi înscrie un aviz de ipotecă, potrivit art 2498 NCC.

Art. 2498 - „Opozabilitatea dreptului de retenţie(1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate.(2) Cu toate acestea, cel care exercită un drept de retenţie nu se poate opune urmăririi silite pornite de un

alt creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea preţului bunului, în condiţiile legii”.

Garanţiile realeNoul Cod civil a facilitat construirea unui sistem normativ general privind garanţiile reale fără deposedare -

ipoteca, mobiliară sau imobiliară – astfel încât permite o abordare paralelă între ipoteca mobiliară şi ipotecaimobiliară.

Ipoteca mobiliară rămâne în continuare un act eminamente convenţional, nu se poate naşte decât princontractul de ipotecă.

Ipoteca imobiliară poate avea atât izvoare convenţionale, cât şi izvoare legale, potrivit art. 2349 NCC.Art. 2349 - „Izvoarele ipotecii(1) Ipoteca poate fi instituită numai în condiţiile legii şi cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege.(2) Ipoteca poate fi convenţională sau legală”.Întrucât regimul privind ipoteca imobiliară s-a contaminat de la regimul juridic al ipotecii mobiliare, sunt

similarităţi importante ale contractelor de ipotecă, astfel încât principalele caracteristici ale celor două tipuri deipoteci pot fi tratate în paralel.

Modul de formare al contractului de ipotecă este, pentru ambele tipuri de ipoteci, forma solemnă potrivitart. 2378 NCC, pentru ipoteca imobiliară, şi art. 2388 NCC pentru ipoteca mobiliară. Dacă pentru ipoteca imobiliarăse prevede înscrisul autentic notarial, pentru ipoteca mobiliară este suficient înscrisul autentic sau sub semnăturăprivată.

Art. 2378 - „Forma contractului(1) Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancţiunea nulităţii

absolute”.Art. 2388 - „Forma contractului de ipotecăContractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură

privată, sub sancţiunea nulităţii absolute”.

În ceea ce priveşte conţinutul contractului de ipotecă, ambele ipoteci sunt contracte unilaterale, în luminaart. 2397 NCC, pentru ipoteca mobiliară şi art. 2384 NCC, pentru ipoteca imobiliară, cu precizarea că în ce priveşteipoteca mobiliară se poate vorbi mai degrabă de un contract sinalagmatic imperfect, întrucât art. 2397, NCC instituieanumite obligaţii şi în sarcina creditorului ipotecar, însă, ca întindere, acestea nu acoperă obligaţia debitoruluiipotecar.


216

Art. 2384 - „Clauzele de inalienabilitate(1) Actele de dispoziţie asupra imobilului ipotecat sunt valabile chiar dacă cel care a dobândit bunul cunoaşte

stipulaţia din contractul de ipotecă ce interzice asemenea acte sau declară că încheierea lor este echivalentă cuneîndeplinirea obligaţiei.

2) Clauzele care impun debitorului plata anticipată şi imediată la cerere a obligaţiei garantate sau platavreunei alte obligaţii prin faptul constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun se consideră nescrise”.

Art. 2397 - „Declaraţiile privitoare la ipotecă(1) Constituitorul are dreptul să adreseze creditorului ipotecar o cerere scrisă prin care să solicite acestuia:a) să emită o declaraţie cu privire la valoarea rămasă din creanţa garantată prin ipotecă;b) să confirme ori, după caz, să rectifice lista bunurilor care, în opinia debitorului, fac obiectul ipotecii;c) să confirme ori, după caz, să rectifice valoarea creanţei care, în opinia debitorului, mai este garantată prin

ipotecă la o anumită dată.(2) Creditorul este obligat să comunice debitorului, în termen de 15 zile de la primirea cererii prevăzute la

alin. (1), după caz:a) o declaraţie scrisă prin care indică suma rămasă a fi garantată prin ipotecă;b) confirmarea sau rectificarea declaraţiei debitorului privitoare la bunurile grevate şi la suma rămasă;c) o declaraţie potrivit căreia nu mai este titularul ipotecii, indicând totodată numele şi adresa succesorului

său în drepturi.(3) Debitorul are dreptul să obţină în mod gratuit o asemenea declaraţie la fiecare 6 luni.(4) Creditorul poate să ceară debitorului rambursarea costurilor rezonabile ocazionate de emiterea declaraţiei

unei solicitări suplimentare faţă de cea prevăzută la alin. (3)”.Având în vedere scopul urmărit de ambele tipuri de ipoteci, contractele sunt cu titlu oneros ambele, este

periculos a se considera că o ipotecă poate fi cu titlu gratuit.În privinţa efectelor produse, ambele contracte sunt constitutive de drepturi reale, potrivit art. 2387 NCC,

în cazul ipotecii mobiliare şi art. 2377 NCC, în cazul ipotecii imobiliare.Art. 2377 - „Înscrierea în cartea funciară(1) Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.(2) Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse în aceasta decât din

momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile”.Art. 2387 - „Constituirea şi eficacitatea ipoteciiIpoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea produce efecte de la data la

care obligaţia garantată ia naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi asupra bunurilor mobile ipotecate”.Ambele contracte de ipotecă sunt cu executare imediată, sunt contracte numite şi au un caracter

accesoriu.

Caracteristicile dreptului de ipotecă mobiliară şi imobiliarăDreptul de ipotecă este un drept real, potrivit art. 2343 NCC, din secţiunea privind dispoziţiile generale ale

ipotecii, corelat cu art. 551 pct. 10, privind enumerarea drepturilor reale.


Art. 2343 - „Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii”.Art. 551 - „Drepturile realeSunt drepturi reale:.....10. drepturile reale de garanţie;....”

Din punct de vedere al caracteristicilor juridice ale dreptului de ipotecă, acesta este, potrivit art. 2344 NCC,un drept accesoriu şi indivizibil.

Art. 2344 - „Caracterele juridiceIpoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă. Ea subzistă cât timp există obligaţia pe care o

garantează şi poartă în întregime asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra fiecărei părţidin acestea, chiar şi în cazurile în care proprietatea este divizibilă sau obligaţiile sunt divizibile”.

Ipoteca este indivizibilă pe două planuri, în ce priveşte obligaţia garantată care se consideră stinsă doar cândeste plătită integral şi în ce priveşte bunurile ipotecate.

Dreptul de ipotecă se naşte în mod diferit, în funcţie de ce tip de ipotecă este în discuţie: ipoteca mobiliarăse naşte ex contractu, potrivit art. 2387 NCC, iar ipoteca imobiliară se naşte prin înscriere în registrul de cartefunciară (art. 2377 NCC), din momentul în care se va considera că înscrierile au efect constitutiv. LPA spune căva avea efect constitutiv înscrierea în CF în momentul în care se vor încheia lucrările de cadastrare în fiecaredintre unităţile administrativ-teritoriale.

Art. 2377 - „Înscrierea în cartea funciară(1) Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.(2) Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse în aceasta decât din

momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile”.Art. 2387 - „Constituirea şi eficacitatea ipoteciiIpoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea produce efecte de la data la

care obligaţia garantată ia naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi asupra bunurilor mobile ipotecate”.

Din punct de vedere al efectivităţii, ambele ipoteci produc efecte de la momentul la care se îndeplinesccumulativ două condiţii:- obligaţia este născută valabil (potrivit art. 2370-2371 NCC);- debitorul dobândeşte drepturi asupra bunurilor ipotecate, de regulă bunuri prezente (art. 2380 şi 2387 NCC);

Cu toate acestea, art. 2380 şi art. 2382 relevă două ipoteze în care chiar şi ipoteca imobiliară poate fiinstituită cu privire la bunuri viitoare - construcţii viitoare sau accesorii ale construcţiilor, înscrise provizoriu în CF.

Art. 2380 - „Ipoteca asupra unei construcţii viitoareIpoteca asupra unor construcţii viitoare nu poate fi intabulată, ci numai înscrisă provizoriu în cartea funciară,

în condiţiile legii”.Art. 2382 - „Extinderea ipotecii asupra amelioraţiunilor


218

Ipoteca se întinde, fără nicio altă formalitate, asupra construcţiilor, îmbunătăţirilor şi accesoriilor imobilului, chiardacă acestea sunt ulterioare constituirii ipotecii”.

Prin urmare, este necesar să existe o ipotecă asupra imobilului principal, ipotecă ce se va extinde prinefectul legii şi asupra tuturor celorlalte imobile încorporate în imobilul ipotecat, inclusiv asupra construcţiilorulterioare.

Sfera de aplicare a art. 2382 NCC e deosebit de importată, întrucât rezolvă o chestiune problematică dintrecut, în ceea ce priveşte terenul pe care se ridica o construcţie. Construcţia va face, prin efectul legii, obiectulextinderii ipotecii asupra terenului. Când în cazul celor două imobile nu există identitate de titular, potrivit art. 2380,superficiarul va putea constitui ipotecă asupra superficiei sale înainte de a edifica construcţia prin înscriereaprovizorie în CF.

În privinţa obiectului dreptului de ipotecă nu sunt modificări notabile, ipoteca mobiliară purtând asuprabunurilor mobile corporale şi incorporale, asupra drepturilor mobiliare sau a bunurilor mobile prin anticipaţie, potrivitart. 2389 NCC, care face o enumerare cu caracter enunţiativ:

Art. 2389 - „Obiectul ipotecii mobiliareSe pot ipoteca:a) creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt act încheiat cu

privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în considerarea asumării unei obligaţiisau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie saualte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii;

b) creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;c) conturi bancare;d) acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;e) drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;f) petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;g) efectivele de animale;h) recoltele care urmează a fi culese;i) pădurile care urmează a fi tăiate;j) bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea vânzării,

închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii, care sunt furnizate în temeiul unui contractde prestări de servicii, precum şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatareaunei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;

k) echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării uneiîntreprinderi;

l) orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale”.În categoria de bunuri mobile intră toate acelea pe care legea nu le prevede ca fiind imobile, potrivit art. 542

alin. 2 NCC:Art. 542 - „Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor(2) Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile

mobile”.


Ipoteca imobiliară poate avea ca obiect bunurile imobile prin natura sau prin destinaţia lor; bunurile imobileprin destinaţie au, în lumina NCC, o sferă de întindere mai mică decât potrivit reglementărilor anterioare (art. 537NCC)

Art. 537 - „Bunurile imobileSunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte

lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarinesituate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cucaracter permanent”.

Art. 538 NCC instituie şi o prezumţie în privinţa materialelor de construcţii când acestea au fost dejaîncorporate în construcţie şi apoi scoase temporar din construcţie, ele rămânând bunuri imobile pentru perioadaîn care sunt scoase din construcţie.

Art. 538 - „Bunurile care rămân sau devin imobile(1) Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou

întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunttemporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.

(2) Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în careau dobândit această destinaţie“.

Sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora, potrivit art. 542 NCC:Art. 542 - „Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor(1) Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra

acestora”.Art. 2379 NCC stabileşte ca obiect al ipotecii imobiliare şi uzufructul imobilelor, cotele părţi şi dreptul de

superficie. Nu toate drepturile reale pot face obiectul unei ipoteci imobiliare, de exemplu, servitutea este unaccesoriu care se va ipoteca împreună cu fondul dominant.

Art. 2379 - „Obiectul ipotecii imobiliare(1) Se pot ipoteca:a) imobilele cu accesoriile lor;b) uzufructul acestor imobile şi accesoriile;c) cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor;d) dreptul de superficie.(2) Ipoteca ce poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare produse de un imobil, precum şi

asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arenzi sesupune regulilor publicităţii imobiliare”.

Din punctul de vedere al descrierii bunului ipotecar, în contractul de ipotecă mobiliară şi imobiliară trebuieprecizată suma obligaţiei ipotecare într-un mod care trebuie să permită identificarea acesteia. Bunurile careconstituie obiectul ipotecii trebuie să aibă o descriere suficient de precisă, potrivit art. 2372 NCC. În ceea cepriveşte ipoteca mobiliară, art. 2391 NCC, bunul ipotecat trebuie să aibă o descriere suficient de precisă, iar dacăeste vorba de un cont bancar, trebuie identificat contul bancar grevat.


220

Art. 2372 - „Conţinutul contractului de ipotecă(1) Ipoteca convenţională nu este valabilă decât dacă suma pentru care este constituită se poate determina

în mod rezonabil în temeiul actului de ipotecă.(2) Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul şi creditorul ipotecar, să

arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de precisă a bunului ipotecat.(3) Stipulaţia potrivit căreia ipoteca poartă asupra tuturor bunurilor debitorului sau asupra tuturor bunurilor

prezente şi viitoare ale acestuia nu constituie o descriere suficient de precisă în sensul alin. (2)”.Art. 2391 - „Descrierea bunului ipotecat(1) Contractul de ipotecă trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a bunului grevat.(2) Descrierea este suficient de precisă, chiar dacă bunul nu este individualizat, în măsura în care permite

în mod rezonabil identificarea acestuia.(3) Descrierea se poate face prin întocmirea unei liste a bunurilor mobile ipotecate, prin determinarea

categoriei din care acestea fac parte, prin indicarea cantităţii, prin stabilirea unei formule de determinare şi prin oricealtă modalitate care permite în mod rezonabil identificarea bunului mobil ipotecat.

(4) Atunci când ipoteca poartă asupra unei universalităţi, contractul trebuie să descrie natura şi conţinutulacesteia.

(5) Stipulaţia potrivit căreia ipoteca grevează toate bunurile mobile sau toate bunurile mobile prezente şiviitoare ale constituitorului nu constituie o descriere suficient de precisă în sensul alin. (1).

(6) Dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, acesta trebuie individualizat în mod distinct în contractulde ipotecă”.

Ambele forme de ipotecă pot face obiectul unei extinderi prin efectul legii sau prin acordul părţilor, asupraproduselor (în materia ipotecii mobiliare, art. 2392 NCC) şi a amelioraţiunilor ori fructelor naturale, industriale saucivile (în materia ipotecii imobiliare, art. 2382 şi 2383 NCC).

Art. 2382 - „Extinderea ipotecii asupra amelioraţiunilorIpoteca se întinde, fără nicio altă formalitate, asupra construcţiilor, îmbunătăţirilor şi accesoriilor imobilului,

chiar dacă acestea sunt ulterioare constituirii ipotecii. „“Art. 2383 - Extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului(1) Ipoteca se extinde asupra fructelor naturale şi industriale ale imobilului ipotecat produse după notarea

începerii urmăririi silite sau, după caz, după notarea deschiderii procedurii insolvenţei.(2) Dreptul de ipotecă se extinde de la aceeaşi dată şi asupra chiriilor şi arenzilor imobilului dat în locaţiune.

Acest drept este opozabil locatarilor numai din momentul comunicării notării începerii urmăririi silite, respectiv alcomunicării notării deschiderii procedurii insolvenţei, în afară de cazul în care acestea au fost cunoscute pe altăcale.

(3) Actele încheiate de proprietar cu privire la veniturile neajunse la scadenţă sau urmărirea acestora de alţicreditori nu sunt opozabile creditorului ipotecar după notarea începerii urmăririi silite, cu excepţia cazului în careaceste acte au fost notate în cartea funciară înainte de notarea începerii urmăririi silite”.

Art. 2392 - „Extinderea ipotecii asupra produselor(1) Ipoteca se extinde asupra fructelor şi productelor bunului mobil ipotecat, precum şi asupra tuturor

bunurilor primite de constituitor în urma unui act de administrare ori de dispoziţie încheiat cu privire la bunul mobil


ipotecat.(2) Se consideră, de asemenea, a fi un produs al bunului mobil ipotecat orice bun care îl înlocuieşte sau în

care trece valoarea acestuia”.La instituirea unei ipoteci imobiliare e importantă valoarea bunului ipotecat, pentru a proteja pe terţi,

descrierea din avizul de ipotecă înscris la arhiva electronică trebuie să fie detaliată suficient, pentru a identifica tipulde produse, cu excepţia situaţiei în care este vorba de o suma de bani.

În ceea ce priveşte formalităţile de opozabilitate, pentru ipoteca imobiliară se prevede cerinţa intabulării înCF şi a înscrierii provizorii pentru construcţii viitoare, chiar pentru valabilitatea constituirii ipotecii (art. 2377 şi 2380NCC).

Pentru ipoteca mobiliară se stabileşte un sistem complex privind formalităţile de opozabilitate, în art. 2409-2411 NCC. Se prevede menţionarea garanţiei în arhivă prin indicarea creditorului, a debitorului şi a bunului afectatgaranţiei. În afară de aceste formalităţi de publicitate mai există şi forme speciale de publicitate: control, andosare,înregistrări specializate. Astfel, art. 2411 vorbeşte despre andosare în materie de titluri, certificate de depozit,conosamente, cambia, cecurile la ordin.

Marea noutate o reprezintă faptul că dispare posesia bunurilor mobile corporale ca formalitate de publicitateîn ce priveşte garanţiile mobiliare, în locul ei apărând „controlul”, în art. 2410. Controlul reprezintă o formă depublicitate alternativă, privind numai un tip special de ipotecă, cea instituită asupra conturilor bancare. Publicitateaipotecii asupra conturilor se face fie prin înscriere la arhivă, fie prin dobândirea controlului asupra conturilor. Uncreditor ipotecar dobândeşte controlul asupra unui cont în trei modalităţi, potrivit art. 2410 alin 2 NCC.

Art. 2410 - „Publicitatea ipotecii asupra conturilor(1) Publicitatea ipotecii asupra conturilor deschise la o instituţie de credit se realizează prin înscrierea ipotecii

la arhivă sau poate fi satisfăcută prin controlul asupra contului.(2) Un creditor ipotecar dobândeşte controlul asupra unui cont dacă:a) creditorul ipotecar este chiar instituţia de credit la care este deschis contul;b) constituitorul, instituţia de credit şi creditorul ipotecar convin în scris că instituţia de credit, fără a solicita

consimţământul constituitorului ipotecii, va urma instrucţiunile prin care creditorul dispune de sumele aflate în cont;sau

c) creditorul ipotecar devine titular al contului.(3) Creditorul ipotecar care îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (2) are controlul asupra contului chiar

dacă cel care a constituit ipoteca păstrează dreptul de a dispune de sumele aflate în cont”.

Ambele tipuri de ipoteci sunt titluri executorii, potrivit art. 2431 NCC, în această materie neschimbându-senimic, indiferent de calitatea creditorului.

Art. 2431 - „Titlurile executoriiContractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii”

Mecanismul ipotecii mobiliare


222

Acesta cunoaşte trei momente-cheie:A) Se constituie – prin simpla încheiere a contractului de ipotecă, chiar dacă încă nu există o obligaţie

principală şi chiar dacă constituitorul ipotecii nu are niciun drept asupra bunului ipotecat.B) Ipoteca devine efectivă în momentul în care obligaţia garantată se naşte şi când creditorul ipotecar

dobândeşte dreptul asupra bunului ipotecat.Orice drept asupra unui bun poate constitui obiectul ipotecii, nu doar dreptul de proprietate, ci şi dreptul de

folosinţă sau dreptul de creanţă.Constituitor al ipotecii este cel care deţine drepturi asupra bunului ipotecar.C) Ipoteca devine perfectă în momentul în care este efectivă şi a fost făcută publică, nu neapărat în această

ordine, însă condiţiile sunt cumulative.

Executarea garanţiilor realeExecutarea garanţiilor reale permite creditorilor ipotecari să se îndestuleze cu prioritate din bunul care face

obiectul garanţiei.Art. 2479 NCC urmărirea silită imobiliară face trimitere la Codul de procedură civilă, astfel încât nu se aduc

modificări cât priveşte executarea ipotecii imobiliare, cu precizarea că art. 2478 vorbeşte de discuţiunea bunuriloripotecare, un drept pentru creditorii chirografari (o instituţie nouă)

Art. 2478 - „Discuţiunea bunurilor ipotecateCreditorul nu poate urmări în acelaşi timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât în cazul când

bunurile care îi sunt ipotecate nu sunt suficiente pentru plata creanţei sale”.Art. 2479 - „Regulile aplicabileUrmărirea silită se face cu respectarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă”.Executarea ipotecii mobiliare se realizează potrivit art. 2435, NCC.Art. 2435 - „Drepturile creditoruluiÎn caz de neexecutare, creditorul are dreptul, la alegerea sa:a) să vândă bunul ipotecat în condiţiile art. 2.445 - 2.459;b) să îşi însuşească bunul pentru a stinge creanţa ipotecară în condiţiile art. 2.460 - 2.463;c) să preia bunul în scop de administrare în condiţiile art. 2.468 - 2.473”.Executarea poate fi făcută în baza titlului executoriu, contractul de ipotecă mobiliară, în condiţiile art. 2431

NCC. De asemenea, se poate alege executarea silită, potrivit dreptului comun, sau se poate face apel la proceduraspecială din NCC.

Una dintre modalităţile de executare o reprezintă preluarea bunului fie în mod silit, fie prin mijloace proprii,potrivit art. 2440 şi 2442:

Art. 2440 - „Preluarea bunului prin mijloace proprii(1) Atunci când contractul de ipotecă mobiliară o permite în mod expres, creditorul poate prelua bunul mobil,

precum şi titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al constituitorului asupra bunului, prin mijloaceproprii, după o prealabilă notificare prin intermediul executorului judecătoresc.

(2) Creditorul nu poate însă tulbura liniştea şi ordinea publică ori recurge, în mod direct sau indirect, la


constrângere, chiar dacă fapta sa nu ar constitui o infracţiune. Orice stipulaţie care limitează această obligaţie seconsideră nescrisă”.“ Art. 2442 - „Preluarea silită a bunului

(1) Creditorul poate solicita concursul executorului judecătoresc pentru a prelua bunul.(2) Cererea creditorului va fi însoţită de o copie de pe contractul de garanţie, de o descriere a bunului ce

urmează a fi preluat şi, dacă este cazul, de o copie certificată de pe înscrierea ipotecii la arhivă.(3) La solicitarea executorului judecătoresc, agenţii forţei publice sunt obligaţi să acorde tot sprijinul pentru

preluarea bunului”.Bunul poate face obiectul unei valorificări prin vânzare, fie vânzare silită, fie vânzarea rezonabilă comercial,

potrivit art. 2445, 2446 şi urm. NCC. Vânzarea bunurilor ipotecate se face doar cu acordul instanţei, care verificăexistenţa unei creanţe şi a unei ipoteci perfectate. După încuviinţarea instanţei, creditorul procedează la vânzareabunurilor. Potrivit art. 2449, acesta trebuie să notifice vânzarea către debitor şi către ceilalţi creditori.

O dată notificaţi, aceştia pot face opoziţie la executare, în condiţiile art. 2452, în termen de 15 zile. Aceastăopoziţie reprezintă o cale specială de atac, instanţa urmând a se pronunţa în termen de 5 zile.

Art. 2452 - „Opoziţia la executare(1) În termen de 15 zile de la comunicarea notificării sau, după caz, de la înscrierea avizului de executare

în arhivă, cei interesaţi sau vătămaţi prin executare pot formula opoziţie la executare.(2) Opoziţia suspendă de drept procedura de vânzare până la soluţionarea definitivă a cauzei. Creditorul

ipotecar care nu a preluat încă bunul va putea să o facă şi pe perioada judecării opoziţiei.(3) Instanţa va soluţiona opoziţia în termen de 5 zile. Hotărârea instanţei poate fi atacată numai cu apel în

termen de 5 zile de la comunicare. În cazul respingerii opoziţiei, apelul nu îl opreşte pe creditor să treacă lavalorificarea bunului. Apelul se soluţionează de urgenţă potrivit regulilor de la ordonanţa preşedinţială.

(4) Instanţa poate dispune încetarea executării pornite de creditor, dacă debitorul a plătit, precum şi restituireabunului de către creditor. Dacă instanţa constată că vânzarea ar urma să se facă cu încălcarea dispoziţiilor prezenteisecţiuni, va stabili condiţiile şi regulile corespunzătoare şi va încuviinţa valorificarea bunului”.

Ipoteca asupra creanţelorValoarea unei creanţe constă în dreptul de a se adresa debitorului acelei creanţe pentru a face plata. Noul

Cod civil acreditează concepţia conform căreia sarcina asupra creanţei nu este o cesiune, ci o veritabilă ipotecă,prevăzând reguli speciale în art. 2400 şi urm., prin instituirea unei proceduri specifice în materia notificării debitoruluicreanţei ipotecate sau cu privire la plata creanţei ipotecate. În această ipoteză, creditorul poate solicita platacreanţei de la începutul constituirii ei, fără a ne găsi în situaţia neexecutării obligaţiilor.

Se reglementează, de asemenea, situaţia în care creditorul poate prelua titlul de creanţă sau o poate cesionaunui terţ, în caz de neexecutare a obligaţiei corelative.

Obiectul ipotecii fiind creanţa, iar nu suma de bani asupra căreia poartă, creditorul are dreptul să acţionezedoar prin intermediul creanţei, executarea având două etape: creditorul execută ipoteca şi devine titularul creanţei,după care se produce transferul titularului asupra acelei creanţe, astfel încât acesta se poate întoarce împotrivadebitorului cedat numai în condiţiile în care s-ar fi putut duce şi constituitorul ipotecii. Debitorul cedat este terţ faţă


de contractul de ipotecă şi trebuie înştiinţat.

Ipoteca asupra conturilor bancare, specie de ipotecă asupra creanţelorAcest tip de ipotecă este identificat la art. 2389 lit. c NCC. Clientul instituţiei bancare nu mai este proprietarul

sumei de bani, ci banca. Deponentul primeşte un drept de creanţă de a solicita băncii restituirea sumei de bani.Titularii de cont sunt întotdeauna titulari ai unui drept de creanţă împotriva băncii.

Obiectul ipotecii îl va constitui acest drept de creanţă de a cere băncii restituirea sumelor. Numai atuncicând contul este creditor există un obiect al creanţei.

Potrivit art. 2391 alin 6, dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, acesta trebuie individualizat în contract.Publicitatea acestei ipoteci se face, conform art. 2410 NCC, fie prin înscrierea la arhivă, fie prin dobândirea

controlului asupra contului.Controlul oferă superioritate, potrivit art. 2426 NCC, fiind o ipotecă privilegiată, care conferă prioritatea

înaintea tuturor creditorilor, chiar garantaţi şi chiar dacă aceştia şi-au făcut publice ipotecile, prin înregistrare laarhivă a creanţelor asupra conturilor. Controlul nu funcţionează retroactiv, astfel încât este necesar ca ipoteca săfie făcută publică după intrarea în vigoare a NCC, potrivit art. 178 LPA.

Art. 178 - „Dispoziţiile art. 2.426 din Codul civil nu se aplică ipotecilor constituite înainte de data intrării învigoare a Codului civil”.

În materia executării, art. 2466 NCC prevede că aceasta se face fie prin compensaţie, dacă creditorul ipoteciieste chiar instituţia la care este deschis contul, iar dacă creditorul ipotecii nu este instituţia la care este deschiscontul, pur şi simplu instituţia va transfera sumele prin ordin de plată către creditorul garantat (urmăritor).

Art. 2466 - „Ipoteca asupra conturilor(1) Atunci când ipoteca ce poartă asupra unui cont este perfectată conform dispoziţiilor art. 2.410 alin. (2)

lit. a), creditorul poate compensa soldul creditor al contului cu creanţa ipotecară.(2) Atunci când ipoteca ce poartă asupra unui cont este perfectată conform dispoziţiilor art. 2.410 alin. (2)

lit. b) sau c), creditorul ipotecar poate ordona instituţiei de credit eliberarea soldului contului în beneficiul său”.

Dispoziţii noi ale legii de punere în aplicare a NCC- Ipoteca asupra unei universalităţi de fapt – art. 159, 160, LPA – în situaţia în care bunurile se află într-o

universalitate, la momentul executării ipotecii.- Cauţiunea reală – art. 163, LPA – în prezent cauţiunea reală a devenit o garanţie reală.- Creditul sindicalizat – art. 164 LPA – mai mulţi creditori pot numi un terţ, numit agentul garanţiei, care va

acţiona pentru aceştia, dar în nume propriu (ca un administrator de societate), iar toate acţiunile sale devinopozabile atât creditorilor, cât şi terţilor. Această ipoteză priveşte numai ipotecile mobiliare.

224

Date post:	20-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	22 times
Download:	0 times

ConsiliulSuperioralMagistraturii InstitutulNa … conferintelor NCC...constituitori transferă...

Documents