CONSIDERAŢII PRIVIND DISTRIBUŢIA RÂSULUI
EURASIATIC ŞI EVOLUŢIA POPULAŢIEI SPECIEI ÎN
ROMÂNIA
Dr. ing. Neculai Şelaru
Distribuţia istorică şi actuală
Râsul eurasiatic (Lynx lynx L.) a fost una dintre speciile cu cea mai mare
răspândire în lume, ocupând întreaga Europă, cu excepţia Peninsulei Iberice, şi zona
centrală şi nordică a Asiei, de la Urali până la Pacific.
Fig.1 Distribuția actuală a râsului eurasiatic
Fiind o specie sensibilă la schimbările intervenite în habitat, râsul şi-a restrâns
treptat arealul, în general sub presiunea factorului antropic, ajungând în prezent să fie
distribuit cu continuitate doar în ţările nordice ale Europei şi în Rusia Siberiană. În
Europa centrală, de sud şi de vest au rămas doar câteva nuclee populaţionale viabile,
dar izolate. Fig. 2.
Conform statisticilor recente, populaţia din Nordul Europei (Norvegia,
Suedia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania şi nordul Poloniei) este stabilă sau în
uşoară creştere, fiind conectată la populaţia din Siberia Europeană şi Asiatică. În zona
Munţilor Carpaţi, din ţările central şi sud-est europene (Slovacia, Polonia, Ucraina şi
România), există populaţie de râs izolată, dar relativ numeroasă şi, cu certitudine,
viabilă.
Doar în restul Europei, populaţiile sunt mai mici şi împrăştiate, motiv pentru
care trebuie considerate ca potenţial ameninţate (în munţii Vosgi şi Jura din Elveţia şi
Franţa, în munţii Alpi din Elveţia, Franţa şi Italia, în Munţii Dinarici din Slovenia,
Croaţia şi Bosnia Herţegovina şi în Pădurea Boemia din Cehia).
Fig 2: Distribuția râsului Eurasiatic în Europa
Mărimea populaţiilor europene
Mărimea populaţiilor europene ale râsului eurasiatic, habitatul ocupat în
diverse ţări şi tendinţa evolutivă – preluate după „Planul de acţiune pentru
conservarea râsului eurasiatic în Europa” – sunt prezentate în tabelul nr. 1:
Distribuţia râsului eurasiatic în România
Despre distribuţia spaţială a râsului în România, avem mai puţine informaţii
din trecut decât în cazul speciilor pradă şi a celorlalţi mari prădători. Nu se poate însă,
ca distribuţia istorică a râsului să nu fi urmat îndeaproape evoluţia populaţiilor
principalelor specii pradă (căprior, cerb, mistreţ, capră neagră) şi a populaţiilor
celorlalţi mari prădători cu care a cohabitat dintotdeauna (urs şi lup).
Ne confirmă o astfel de situaţie scrierile istorice din vechime şi literatura de
specialitate mai nouă.
Tab. 1 Mărimea populaţiilor râsului eurasiatic, arealul ocupat
şi tendinţa evolutivă
Este deci, cât se poate de clar că arealul râsului, s-a restrâns şi în România şi
continuă să se restrângă sub presiunea factorului antropic, ajungând în zilele noastre
să vieţuiască doar în zona Munţilor Carpaţi, mai exact din zona dealurilor subcarpatice
înalte (de la 500-600 m altitudine) până sub crestele cele mai ridicate ale munţilor
noştri (1700-1800 m altitudine). În acest perimetru, râsul ocupă în prezent o suprafaţă
totală de cel puţin 50.000 km (5.000.000 ha), în densitate cuprinse între 1 şi 20 de
râşi/100 km2.
Distribuţia şi densitatea râsului în România se prezintă – după lucrarea „Râsul –
Biologie, ecologie şi management”, de Barbara Promberger şi col., Edit. Haco, 200, în figura 3.
Câteva caracteristici ale râsului din România
Din cercetări concrete efectuate în urmă cu 50 de ani (1963-1964), de dr. G. Vasiliu
şi ing. P. Decei, rezultă că râşii din România au lungimi (cap + trunchi) cuprinse între 70-130
cm la femele şi 92-150 cm la masculi, lungimea cozii de 12-24 cm, înălţimea la greabăn de
45-86 cm şi greutăţi cuprinse între 10-21 kg la femele şi 12-34 kg la masculi, fiind constatate
şi excepţii, precum un râs mascul de 48 kg. În cazul exemplarelor juvenile greutăţile
constatate au fost cu puţin mai mici, de 7,5-18,5 kg la femele şi 10,0-21,0 kg la masculi.
Mărimea craniilor prezentate şi omologate la diverse expoziţii internaţionale de
vânătoare, la care România a participat în decursul timpului, susţine părerea existenţei unui
râs viguros în ţara noastră, 121 de cranii fiind înscrise cu (peste 126 puncte CIC), medalii de
aur din care cel mai mare de 128,05 puncte CIC.
În ceea ce priveşte hrana de bază a râsului din Carpaţii României, aceiaşi cercetători
au ajuns, pe baza analizei gastro-intestinale efectuate asupra conţinutului stomacal a 47 de
Fig. 3. Distribuţia şi densitatea râsului în România
râşi recoltaţi în decursul unui sezon, la concluzia că 50% din hrana râsului din România
provine de la căpriori, iar restul de 50%, în ordine procentuală descrescătoare, de la cerb,
capră neagră, mistreţ, păsări, şoareci şi părţi din plante.
Evoluţia populaţiilor de râs din România în perioada 1950 – 2000.
Din cauza vânării intense, în special cu capcane, efectivele de râşi din România au scăzut
îngrijorător în perioada interbelică, ajungând în anul 1933 la cifra minimă de 100 exemplare
recenzate la nivelul ţării.
Îngrijoraţi de această situaţie, decidenţii activităţii cinegetice din acea vreme au
considerat specia ameninţată şi au declarat râsul „monument al naturii”, interzicându-l total la
vânătoare.
Aşa s-a ajuns ca în anul 1950, efectivul de râşi să atingă 500 exemplare, iar în 1960
să fie recenzaţi 1000 de râşi.
Aceasta nu înseamnă că în perioada la care ne referim nu s-au braconat deloc râşi, nu au
fost înregistrate recolte accidentale de râşi căzuţi la capcane şi la otravă şi au fost împuşcaţi râşii
problemă. Statisticile oficiale reliefează o recoltă de cca. 4-6% din efectivul reale.
Datorită pagubelor produse de râşi în efectivele de căprior şi de cerb, care au devenit
vizibile şi considerate exagerate, râsul a fost scos de sub protecţie totală în anul 1962.
Urmare a acestei situaţii noi, recoltele înregistrate oficial au crescut imediat, aşa
încât, pentru o perioadă relativ scurtă de timp (1963-1968), au afectat evoluţia populaţiilor de
râs din România. Dar numai pentru această perioadă şi doar din cauza unor cote de recoltă
prea ridicate (15-22%) comparativ cu sporul natural mediu multianual (cca. 6%).
Dinamica efectivelor
Dinamica recoltelor
Dinamica sporulrilor naturale
Fig.3: Evoluția efectivelor reale, a cotelor de recoltă și a sporului natural la râs în
perioada 1950 – 2000 (original)
Din compararea evoluţiei efectivelor de râs cu evoluţia efectivelor de lup şi a
principalelor specii pradă ale acestora (căprior, cerb, capră neagră şi mistreţ) – prezentate în fig.
4 – se pot trage concluzii interesante privind dinamica efectivelor de râs, pe perioade mai
scurte şi a principalilor doi factori care au determinat-o.
Fig.5: Evoluția efectivelor și recoltelor la râs, lup, căprior, mistreț, cerb și capră neagră 1950-2000
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
AN
UL
19
50
19
55
19
56
19
57
19
58
19
59
19
60
19
61
19
62
19
63
19
64
19
65
19
66
19
67
19
68
19
69
19
70
19
71
19
72
19
73
19
74
19
75
19
76
19
77
19
78
19
79
19
80
19
81
19
82
19
83
19
84
19
85
19
86
19
87
19
88
19
89
19
90
19
91
19
92
19
93
19
94
19
95
19
96
19
97
19
98
Evoluţia efectivelor şi recoltelor la lup Evoluţia efectivelor şi recoltelor la râs
Evoluţia efectivelor şi recoltelor la căprior
Evoluţia efectivelor şi recoltelor la capră neagră
Evoluţia efectivelor şi recoltelor la mistreţ
Evoluţia efectivelor şi recoltelor la cerb
Astfel, se poate concluziona că:
1. În perioada la care ne referim (1950-2000), efectivul de râşi a crescut de la 500
exemplare în anul 1950 la 1988 exemplare în anul 2000, cu un maxim în perioada
1978-1985, când au atins cifra, probabil exagerată, de 2750 exemplare (în anul
1979).
2. Din datele statistice oficiale rezultă că, pentru perioada la care ne referim,
efectivul mediu multianual de râşi s-a situat la nivelul a 1368 exemplare, recolta
medie multianuală la 50 exemplare/an (reprezentând 3,65% din efectivul mediu
multianual), iar creşterea reală a efectivelor la 72 râşi/an (reprezentând 2% prin
raportare la efectivul mediu multianual). În concluzie, sporul natural multianual al
râsului din România s-a situat la cel puţin 5,65% din efectiv. Având în vedere
recolta neînregistrată, nu se greşeşte deloc luându-se în considerare un spor
natural mediu multianual de 6%.
3. Pe perioade scurte şi distincte de timp, explicaţia evoluţiei efectivelor reale de
râşi este următoarea:
în perioada de protecţie totală a râsului în România, deci în perioada 1950-
1962, efectivele acestuia au crescut constant, recolta accidentală şi cea
special autorizată, în medie de 5,2% din efectivul real, asigurând o astfel de
evoluţie ascendentă; a contribuit în acest sens şi combaterea accentuată a
lupului, principalul său concurent la hrană, ale căror efective s-au redus, în
aceiaşi perioadă, de la peste 4500 exemplare (în 1950) la sub 3000 exemplare
(în 1962);
în perioada care a urmat deschiderii vânătorii la râşi, mai exact în perioada
1963-1968, când cotele oficiale de recoltă au reprezentat 14-22% din
efectivul real, acesta (efectivul real) a regresat de la 1100 exemplare, în
anul 1962, la 840 exemplare, în anul 1968; această regresie s-a înregistrat în
ciuda reducerii în continuare a efectivelor de lup, situaţie care ar fi trebuit
să favorizeze râsul (prin reducerea concurenţei la hrană);
în perioada 1969-1975, evoluţia efectivelor de râs a redevenit ascendentă, în
condiţiile în care cotele de recoltă s-au menţinut relativ ridicate (8-10%);
explicaţia acestei situaţii de excepţie, în condiţiile în care cotele reale de
recoltă au depăşit sporurile naturale medii calculate pentru această perioadă,
rezidă pe de o parte din scăderea concurenţei la hrană din partea lupului (ale
căror efective au fost diminuate până sub 2000 exemplare), iar pe de altă
parte, din creşterea continuă a bazei trofice, ca urmare a creşterii vizibile a
efectivelor de cervide (căprior şi cerb comun);
în continuare, efectivele de râşi au crescut constant atâta timp cât au crescut
efectivele de căprior, adică până în anul 1979; din anul 1979, odată cu
intrarea în regres a efectivelor de căprior, dar şi capră neagră, au intrat în
regres şi efectivele de râs, cu toate că efectivele de cerb şi de mistreţ au
continuat să crească uşor; de aici concluzia că dinamica efectivelor de râs
din România a fost şi rămâne influenţată în primul rând de evoluţia
efectivelor de căprior, în condiţiile în care căpriorul reprezintă 50% din
hrana consumată de râs; cotele de recoltă înregistrate la râs, în perioada la
care ne referim, au fost situate între 1 şi 10%, mai mari în prima parte a
perioadei (8-10%) şi mai mici, în cea din urmă (1-5%);
Notă: Datele înregistrate anual, referitoare la efectivele de râs recenzate, trebuie privite cu rezerva
necesară, datorită dificultăţii operaţiunii de stabilire cât de cât exacte a numărului de exemplare în cazul unei specii
cu mobilitate şi rază de acţiune foarte mare. Rezerve trebuie să avem şi în privinţa extragerilor de râşi din efectiv,
deoarece cifrele privesc doar extragerea oficială, nu şi extragerile prin braconaj (care ar putea depăşi în anumite
perioade pe cele oficiale). De altfel, inconstanţa sporului natural, calculat ca fiind în medie 6%, susţine cele afirmate.
Cu toată rezerva manifestată în ceea ce priveşte exactitatea datelor înregistrate pe ani, acestea redau
credibil, pe grupe de ani, tendinţa evolutivă a efectivelor de râs şi ne permite să calculăm un spor natural mediu
multianual, care nu poate fi mai mic de 6% din efectivul real. Acest spor natural nu ar trebui scăpat niciodată din
vedere pentru a putea vorbi de o gestionare şi vânătoare durabile a râsului în România!
a urmat perioada de regres a efectivelor de râs între 1980 şi 1990,
determinată categoric de regresul efectivelor de căprior şi capră neagră,
apoi de cerb;
în continuare, după anul 1991, efectivele de râs par să se fi redresat uşor, în
ciuda faptului că efectivele speciilor pradă au continuat să scadă, până prin
anul 2000; explicaţia rezidă din faptul că în această perioadă mai ales din anul
1996 când prădătorul a intrat din nou sub protecţie, râsul aproape nu a mai fost
vânat, cotele de recolte situate între 1 şi 3%, comparativ cu sporul natural de
cca. 6%, asigurând teoretic creşterea populaţională la care ne referim.
Ca o concluzie generală la comentariile făcute în legătură cu evoluţia, pe perioadele
relativ scurte de timp, a efectivelor de râs din România, putem afirma că aceasta a fost
influenţată în principal de nivelul bazei trofice, în care căpriorul reprezintă 50%, şi doar în
secundar de nivelul recoltelor de râs efectiv realizate, şi de evoluţia efectivelor de lupi, specie
care reprezintă principalul său concurent cohabitant la hrană.
Consideraţii privind managementul populaţiei de râs
În formularea consideraţiilor la care ne referim, plecăm de la premiza că habitatele
marilor carnivore din Europa, inclusiv ale râsului eurasiatic, s-au degradat în timp şi, cu
certitudine, vor continua în acelaşi sens. Această degradare a habitatelor naturale reprezintă
acum şi va rămâne principala ameninţare la adresa râsului, a celorlalte mari carnivore, a
vânatului plantivor, a faunei, a florei şi în cele din urmă a omului. O ameninţare insidioasă la
adresa tuturor, directă şi indirectă, incomparabil mai riscantă decât activităţile de exploatare
durabilă, de către om, a acestor resurse.
Degradarea habitatelor naturale s-a produs în timp, în principal, prin:
reducerea proporţiei fondului forestier din totalitatea fondului funciar;
exploatările forestiere tot mai intense, care au condus la fragmentarea
habitatelor şi la neliniştirea temporară a faunei sălbatice, în mod deosebit a
speciilor mai sensibile, precum marile carnivore;
deschiderea treptată a accesului omului spre cele mai inaccesibile zone de
habitat natural şi dezvoltarea turismului, mai ales motorizat în acestea etc.
În interesul unui management de succes a râsului eurasiatic se impune să luăm în
considerare, în condiţiile degradării habitatelor naturale, în primul rând conservarea bazei de
prădare, prin conservarea efectivelor de ungulate şi, totodată, cointeresarea vânătorilor şi a
populaţiilor locale în acest sens. Această cointeresare se impune în cazul râsului, deoarece
acesta nu prezintă un interes concret nici pentru vânători, din cauza cotelor foarte mici de
recoltă şi nesiguranţei valorificării autorizaţiilor şi nici pentru crescătorii de animale, fiindcă
râsul le produce foarte rar prejudicii.
În contextul prezentat, măsurile manageriale necesare conservării efectivelor de râs
din România pot fi sistematizate, concis după cum urmează:
cunoaşterea şi delimitarea cât mai exactă a arealului ocupat de râs, a
efectivelor şi a densităţii reale a acestuia, pe grupe de fonduri cinegetice şi
gestionari;
delimitarea de arii speciale de conservare a râsului şi eventual a celorlalţi
mari carnivori, în zone favorabile acestora, dar în care nu pot trezi
resentimentul populaţiei locale.
delimitarea de coridoare de circulaţie, inclusiv peste sau pe sub autostrăzi,
pentru asigurarea schimbului de indivizi între nucleele populaţionale
situate de o parte şi de alta a obstacolului intervenit în calea liberei deplasări
a acestuia;
stabilirea de efective şi densităţi normale (optime) pe grupe de fonduri
cinegetice şi gestionari, aşa încât presiunea exercitată de râs asupra
ungulatelor să nu trezească resentimentul vânătorilor împotriva speciei;
conservarea bazei trofice a râsului, printr-un management adecvat al
speciilor pradă, în special al ungulatelor;
vânarea limitată a râsului, sub nivelul sporului natural, în scopul evitării
unor pagube insuportabile şi al cointeresării vânătorilor spre conservarea
unor efective normale ale speciei;
vânarea prin metode şi cu mijloace selective a râsului, urmărindu-se
extragerea cu prioritate a exemplarelor stabilite în apropierea localităţilor,
bolnave sau cu deviaţii evidente de comportament, printre care lipsa de
teamă faţă de om;
extinderea cercetărilor demarate pentru cunoaşterea eco-etologiei râsului din
Carpaţi;
instruirea specială a personalului de vânătoare implicat în activitatea de
conservare a efectivelor de râs şi de alte mari carnivore, pe seama fondurilor
speciale puse la dispoziţie de organizaţiile non-guvernamentale interesate şi de
statul român.
În concluzie, râsul eurasiatic, asemenea marilor carnivore, trebuie ajutat să
supravieţuiască controlat, alături de vânători şi celelalte categorii de oameni. Ca resursă
naturală regenerabilă, râsul se impune a fi protejat, conservat şi exploatat durabil.
Interzicerea vânătorii s-ar dovedi cu certitudine contraproductivă, fiindcă o protecţie
totală ar lipsi de interes vânătorii şi populaţia locală, riscând să fie trezite resentimente,
care ar conduce la indiferenţă ori, ceea ce ar fi mai rău, la dorinţa eliminării lor.
Referinţe bibliografice
1. A. M Camşia – Biologia şi principiile culturii vânatului, Edit. Academiei,
Bucureşti, 1961.
2. V. Cotta şi M. Bodea –Vânatul României, Edit. Agrosilvică, Bucureşti, 1969;
3. B. Promberger şi col. – Râsul/Biologie, ecologie şi management, Edit. Hako,
2000;
4. N. Şelaru şi N. Goicea – Lupul în România, Rev. Vânătorul şi Pescarul Român;
5. G. Vasiliu şi P. Decei – Despre Râsul din Carpaţii României, Bucureşti, 1963;
6. **** - Situaţia statistica a efectivelor de vânat şi a cotelor de recoltă din
perioada 1950-2000;
7. **** - Planul de acţiune pentru conservarea râsului eurasiatic în Europa.
