Coniferele

Pădurea de conifere este cel mai întins habitat terestru din lume, ocupând o fâşie lată de aproximativ 1.300 km în emisfera nordică. Arborii veşnic verzi de pe această arie întinsă cresc acolo unde este prea frig pentru pădurile de foioase, dar prea cald pentru tundră. Pădurile de conifere care apar în mod natural se găsesc în emisfera nordică. Nu există păduri de conifere în emisfera sudică deoarece continentele sudice nu se extind îndeajuns de departe spre sud. Din această cauză acolo nu există o vegetaţie comparabilă. Pădurile din Noua Zeelandă, Tasmania şi sudul Americii de Sud sunt păduri tropicale temperate, care includ şi conifere. Pentru ca o pădure sau un ţinut împădurit să fie considerat pădure de conifere, trebuie să conţină conifere în proporţie de cel puţin 80 %.

Pădurile de conifere sunt legate în nord de tundra alpină şi de deşerturile de gheaţă, iar în sud, în Asia, de stepă şi de deşert. Taigaua are diferite semnificaţii. Cuvântul „taiga” adesea denumeşte pădure de conifere. Pentru unii taigaua este însăşi pădurea de conifere. Pentru alţii ea reprezintă graniţa nordică dintre pădure şi tundră, numită şi pădure de licheni, reprezentată de genuri de licheni precum Cladonia, Romalina şi Xanthoria. Această graniţă nordică a pădurilor este deschisă, adesea ca un parc, având copaci izolaţi şi tundră pe marginea pădurii. Acest tip de teren este un habitat ideal pentru viaţa sălbatică. În Europa de Nord vegetaţia naturală originală de conifere se întinde dinspre est spre vest, în cea mai mare parte spre nord de linia de latitudine 40° şi spre sud de golful Hudson, dar ajungând doar puţin la nord de Cercul Polar de Nord în Teritoriile de Nord-Vest şi în Alaska. Se mai întâlnesc întinderi semnificative de vegetaţie de conifere în sud de-a lungul Munţilor Stâncoşi de pe Coasta de Vest şi spre vest de preriile centrale.

   Face parte din familia pinaceelor.    Pot fi întâlnite doua specii de brad: bradul cumun (Abies

pectinata) şi bradul alb (Abies alba).    Este un conifer masiv, crescând până la 40-50m înălţime, cu

diametrul trunchiului de până la 1,5m. Este verde tot timpul anului, iar frunzele aciculare au 2-3cm

lungime.    La bradul alb frunzele sunt de un verde închis pe faţa superioară

şi cu două benzi albe pe dedesupt. Acele verzi sunt dispuse de o parte şi de cealaltă a ramurii.

   Conurile au 10-15cm lungime, cu 150-200 de solzi, fiecare solz având 2 seminţe înaripate.

    1. BRADUL

   În România bradul este al doilea conifer ca pondere, după molid, ocupând 5 la suta din suprafaţa silvică a ţării.

   Este bine reprezentat în Carpaţii Orientali (mai ales pe clina estică) la altitudini de 400-1200m, prezentându-se în amestec cu fagul şi molidul, ori în arborete pure.

   Prezent în mitologia şi ritualurile româneşti (naştere, nuntă, moarte), bradul reprezintă un autentic document al istoriei şi culturii poporului nostru.

   Totuşi, renunţarea la împodobirea bradului de Crăciun ar salva peste 2 mil. De exemplare anual.

   Mai există o specie de brad, bradul argintiu, acesta avand mai mult valenţe de arbore decorativ. În perioada sovietică bradul argintiu putea fi întâlnit numai in preajma instituţiilor de partid şi de stat.

 2.  MOLIDUL (Picea abies) Molizii maturi, care cresc în desişul codrilor, îşi pierd crengile de la

bază, coroana urcând spre vârful tulpinii, în efortul de a ajunge la lumina soarelui.

   Florile molidului sunt unisexuat-monoice, cele mascule producând

mult polen, adevăraţi nori galbeni în bătaia vântului, primăvara.Arealul general al molidului este exclusiv european.   În România molidul ocupă 22 la sută din suprafaţa

fondului forestier( peste 1 mil. ha) şi apare în întreg lanţul carpatic, exeptând masivele Semenic, Almăjului şi Locvei.

În Carpaţii Orientali limita superioară de altitudine este 1500-1550m, iar in Meridionali este de 1700-1800m.

  

Ca arbore izolat (de multe ori sub formă de drapel), molidul urca până la 2000m în Munţii Rodnei şi Căliman.

   Limita inferioară a altitudinii de răspândire a molidului este de 900-1000m in Carpaţii Meridionali şi numai 600-800m în Orientali. Aceasta este cauza pentru care în Obcinile Bucovinei întâlnim peisaje cu poieni şi pâlcuri de molizi la altitudini joase.

Deosebirile dintre brad şi molid.

   Deosebirile principale între brad şi molid constau în culoarea scoarţei (alburie la brad, roşietică la molid), în aspectul coroanei arborilor maturi ( rotunjită la vârf şi cu ramurile orizontale la brad, ascuţită la vârf şi cu ramurile lăsate în jos la moli

şi morfologia frunzelor (turtite pe doua laturi şi colorate în alb pe spate la brad şi patrumuchiate şi verzi-închis la molid).

   Cele doua specii se deosebesc şi în ceea ce priveşte conurile (femele): ridicate în sus la brad şi aplecate în jos la molid

   Bradul este un arbore mai pretenţios sub aspectul condiţiilor de viaţă, preferând solurile mai umede şi feţele de munte mai încalzite de soare.

 Zada, sau laricea cum se mai numeşte, are două varietăţi europene:

-Larix decidua var. polonica-Larix decidua var. carpatica   Este un arbore răşinos, ce poate creşte până la 50m

înălţime, cu o tulpină dreaptă, bine legată, cu coroana aerisită, luminoasă.

   Frunzele sunt de formă aciculară, moi, de culoare verde deschis, prinse în mai multe fascicule, de forma unei pensule.

   Zada este singura răşinoasă de la noi cu frunze căzătoare.

   3.ZADA (Larix decidua)

Toamna-târziu in jurul arborilor de zada se formează adevărate covoare aurii cu mii de ace cazute.

Conurile se formează eşalonat, maturizându-se la 3-5 ani. Ele sunt ovoidale, mici, brune şi cresc îndreptate în sus.

   Salbatic poate creşte izolat, sau în mici pâlcuri, însoţind molidul sau bradul în zone subalpine şi alpine.

   Rezervaţia forestieră de zadă de la Vidolm, Jud. Alba (la 30km de Turda şi 3km de Ocoliş) se întinde pe 92ha şi e formată din arbori seculari de 35-40m înălţime.

   O altă zonă în care zada poate fi întâlnită sub formă de plantaţie este versantul sudic al Piciorului Câinelui din Munţii Baiului.

Exemplare frumoase de zadă le putem vedea la intarea în Poiana Zănoaga, când coborâm de la Cabana Curmătura.

Face parte din familia pinaceelor.Pe teritoriul ţării noastre se întâlnesc mai multe specii

de pin.

   4.1.Pinul de pădure (Pinus sylvestris)   4.2.Pinul negru (Pinus nigra var. banatica)   4.3.Zâmbrul (Pinus cembra)   4.4.Jneapănul (Pinus mugo)

   4.1. Pinul de pădure poate avea coroana regulat-conică,

 4. PINUL

 Scoarţa arborelui are culoare roşietică şi este răşinoasă.

   Frunzele pinului sunt persistente şi sunt dispuse în mănunchiuride 2-5 bucăţi, învăluite la bază de o teacă comună.

   Florile sunt unisexuat-monoice: cele femele sunt conice, cu două seminţe la baza fiecărui solz, cele mascule se prezintă ca aglomerări de numeroase stamine.

   Pinul negru este o specie exotică bine adaptată in zona de sud-vest a ţării noastre.

   În acest climat cu influenţe mediteraneene el se dovedeşte puţin exigent la condiţii, putând vegeta pe versanţi abrupţi, calcaroşi, expuşi încălzirii excesive şi uscăciunii.

5.TUIAArborele de tuia se întâlneşte la noi sub formă de două

specii:-tuia (Thuja occidentalis)-arborele vieţii (Thuja orientalis)   Sunt arbori răşinoşi şi cresc la noi ca specii ornamentale

cultivate.   Ambele specii au frunze solzoase, cu o gropiţă îngustă şi

alungită pe spate.   Tuia poate atinge înălţimi de până la 30m, iar arborele

vieţii numai 7-8m.   Florile sunt sub forma unor pseudo-bace, persistente, cu

prelungiri în forma de coarne.

 Tisa europeană (Taxus baccata) seamănă cu coniferele prin silueta simetrică a coroanei şi prin forma frunzelor. Acestea sunt sub formă de ace (lucioase pe faţă şi de un verde-mat pe dos.

   Ca şi la majoritatea coniferelor frunzele tisei rămân verzi tot timpul anului.

   Spre deosebire de celelalte răşinoase, nici lemnul şi nici coaja de tisă nu conţin răşină.

   Deasemeni florile arborelui nu se prezintă sub formă de conuri, ci de boabe roşii şi cărnoase.

6. TISA

 La tisă doar boabele de un roşu intens nu sunt toxice. Dulcege şi cu miezul gelatinos, ele pot părea chiar plăcute la gust.

   Pericolul se află în ace, mai ales pe vreme de iarnă, când otrava din ele îşi dublează efectul.

   Lemnul de tisă este rezistent şi foarte elastic, însuşiri ce l-au recomandat din cele mai vechi timpuri pentru confecţionarea arcurilor cu săgeţi.

   Astfel Oetzi, omul din preistorie închis în gheţurile din Tirol vreme de 5000 de ani, avea asupra sa un arc de tisă. (Poate ca a murit încercând arcul nu la tras, ci la gust, neştiind că-i otrăvitor.)

   Şi ca veni vorba de arc... Semnul victoriei, V-ul format cu degetele arătător şi mijlociu, provine de la arcaşii englezi, care atunci când reveneau acasă, ridicau aceste două degete, arătând astfel că ele nu fuseseră tăiate de duşman pentru a-i împiedica să tragă cu arcul.

   Tisa poate deveni un arbore impresionant ca dimensiuni, trunchiul său atingând 30-40m înălţime, iar grosimea bazei putând fi de peste 4m diametru.