Condeie Didactice Nr 4

-revistă dedicată cadrelor didactice-

Nr.4/ Martie 2014

ISSN 2344 – 5246

ISSN-L 2344 -5246

2

-revistă dedicată cadrelor didactice-

3

COLECTIVUL DE REDACŢIE

REFERENT ŞTIINŢIFIC:

Prof.univ.dr. Bârsilă Mircea –Universitatea de Stat din Piteşti,

Facultatea de Litere

COORDONATORI:

Sanda Ana-Maria – profesor de limba şi literatura română (Şcoala Gimnazială “ Mircea Nedelciu “ , Fundulea, Călăraşi)

Drăguț Violeta-profesor de istorie

(Liceul Tehnologic Costești, Argeș)

COLABORATORI:

Vişan Ştefania –profesor pentru învăţământul primar și preșcolar

(Şcoala Gimnazială Surduleşti, Argeş)

Mihai Oana-Georgiana- învățător

(Școala Gimnazială ”Nicolae Crețulescu” Leordeni, Argeș)

Andrei Diana-învățător

(Școala Gimnazială Rătești, Argeș)

4

CUPRINS

Cu drag despre primăvară…

ROLUL METODELOR ACTIV-PARTICIPATIVE ÎN

STIMULAREA INTERESULUI PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL

ȘCOLAR

Mihai Oana-Georgiana……………………………………….…7

POLITICA EXTERNĂ A DOMNITORULUI MIHAI VITEAZUL

Drăguț Violeta………………………………………………………....13

DIFERENȚIEREA ȘI INDIVIDUALIZAREA ÎN ACTIVITĂȚILE

MATEMATICE DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

Vișan Ștefania………………………………………...……………...20

INSTITUȚII CENTRALE MEDIEVALE ÎN MOLDOVA ȘI ȚARA

ROMÂNEASCĂ

Drăguț Violeta…………………………………….……………...…..28

ROLUL STUDIERII LIMBII ROMÂNE ÎN CICLUL PRIMAR

Andrei Diana………………………………………….…………….....36

CREȘTINISMUL ÎNTRE EDICTUL DE LA MILANO ȘI AL

DOILEA CONCILIU DE LA NICEEA

Drăguţ Violeta………………………………………………………....39

DISCURSUL NARATIV ÎN OPERA LUI ION CREANGĂ-O

PERSPECTIVĂ TRANZACȚIONALĂ

Sanda Ana-Maria..……………………………………………………47

AȘEZĂRILE ȘI OBȘTEA SĂTEASCĂ ÎN ISTORIA

ROMÂNILOR

Drăguţ Violeta…………………...………………………………….…50

5

TIPOLOGIA SATELOR ROMÂNEȘTI

Drăguț Violeta………………………………………………………..61

În loc de încheiere

6

Cu drag despre primăvară...

Vine când îi este timpul și pleacă când știe

că nu mai poate sta, ca să nu încurce pe nimeni.

Se așează cu drag peste lume, căci știe că o să fie

primită cu brațele deschise.

Chiar dacă uneori închide soarele în nori

pentru câteva zile bune, ne dă la schimb culoare

și parfum, de flori…de zâmbete, de bucurie.

Dragi colaboratori…și dragi cititori,

haideți să celebrăm frumosul anotimp căruia i-

am deschis poarta sufletului nostru printr-o

selecție specială de articole și studii dedicate

diverselor discipline studiate în școală, atât la

ciclul primar, cât și la cel gimnazial.

Primăvara a venit, natura a renăscut, iar

sufletele ne sunt invadate de bucurie, de poftă de

viață, de iubire și de dorința de a face lucruri

care pot schimba regulile ”amare” după care se

ghidează educația AZI.

Aşadar, vă aşteptăm cu drag!

Prof. coordonator, Sanda Ana-Maria

7

Rolul metodelor activ-participative în stimularea

interesului pentru învățământul școlar

-studiu de specialitate-

Înv.Mihai Oana-Georgiana

Școala ”Nicolae Crețulescu” Leordeni, Argeș

Învăţământul actual cunoaşte o perioadă de tranziţie, spre

un nivel european ce are ca nucleu „elevul” şi dezvoltarea

competenţelor acestuia. Pentru ca elevii noştri să se integreze cu

succes în societate trebuie orientaţi spre activităţi de învăţare care

să presupună colaborare, informare, cooperare, acţiune,investigare.

Toate acestea se pot realiza cu ajutorul unei serii de factori

implicaţi în procesul instructiv-educativ, printre care se numără şi

metodele şi procedeele didactice. Pornind de la cele menţionate

mai sus, putem afirma faptul că rolul educatorului este de a găsi

cele mai potrivite căi de acces spre un învăţământ de calitate, care

are în vedere dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale elevilor, a

celor de creaţie şi de integrare într-o societate ce tinde din ce în ce

mai mult spre standarde performante.

Metodele activ- participative sunt modalităţi moderne de

stimulare a invăţări şi dezvoltării personale încă de la vârstele

timpurii, sunt instrumente didactice care favorizează interschimbul

de idei, de experiente, de cunostinte. Interactivitatea presupune o

învăţare prin comunicare, prin colaborare ,produce o confruntare

de idei, opinii şi argument, creează situaţii de învăţare centrate pe

8

disponibilitatea si dorinţa de cooperare a copiilor, pe implicarea lor

directă şi activă.

În practica şcolară s-au îmbunătaţit metodele şi tehnicile de

evaluare în scopul realizării unei corelaţii eficiente între predare,

învăţare, evaluare şi pentru a atinge dezideratele propuse în

vederea formării unei personalitaţi autonome, creatoare.

Metodele de învăţământ reprezintă căile folosite în şcoală

pentru a-i sprijini pe elevi să descopere viaţa, natura, lumea,

lucrurile, ştiinţa. Ele sunt totodată mijloace prin care se formeaza

priceperile, deprinderile şi capacităţile elevilor de a acţiona asupra

naturii, de a folosi roadele cunoaşterii transformând exteriorul în

facilităţi interioare, dezvoltând personalitatea şi formând

caracterul.

,,Calitatea pedagogică a metodei didactice presupune

transformarea acesteia dintr-o cale de cunoaştere propusă de

profesor într-o cale de cunoaştere realizată efectiv de şcolar, în

cadrul instruirii formale şi nonformale, cu deschideri spre educaţia

permanentă.”(Sorin Cristea, 1998) .

Rolul metodelor activ- participative este acela de a crea

un context situaţional, astfel încât cel care învaţă să fie angajat şi

să participe în mod activ la realizarea obiectivelor predării, să

asigure transformarea lui în subiect al propriei formări; aceste

metode se caracterizează printr-o permanentă deschidere la

înnoire, la inovaţie.

Avantajele metodelor active sunt:

9

• transformă elevul din obiect în subiect al învăţării;

• elevul este coparticipant la propria formare;

• angajează intens toate forţele psihice de cunoaştere;

• asigură elevului condiţii optime de a se afirma individual şi în

echipă;

• dezvoltă gândirea critică;

• dezvoltă motivaţia pentru învăţare;

• permite evaluarea propriei activităţi.

Învăţarea şcolară constituIe o activitate umană

fundamentală, definită şi analizată în mod special de ştiinţele

psihologice, dar şi de cele ale educaţiei.I. Neacşu consideră că

învăţarea este “o activitate cu valoare psihologică şi pedagogocă,

fiind condusă şi evaluată în mod direct sau indirect de educator,

care constă în însuşirea, transformarea, acomodarea, ameliorarea,

reconstrucţia, fizarea şi reproducerea conştientă, progresivă,

voluntară şi relativ independentă a cunoştinţelor, priceperilor,

deprinderilor şi atitudinilor.”

Tinca Creţu (2004, p. 67- 68) propune următoarea definiţie:

“învăţarea şcolară are un conţinut în raport cu nivelul de dezvoltare

a ştiinţei şi cu posibilităţile celui care învaţă şi cu cerinţele sociale;

presupune realizarea unităţii dintre actul de predare al profeorului

şi cel de învăţare al elevului, este guvernată de legile motivaţiei,

autocontrolului şi autoreglării, implicând relaţionări diferite,

interpersonale şi de grup.”

10

Interesele reprezintă orientări selective, relativ stabile şi

active spre anumite obiecte, persoane sau domenii de activitate,

fără a viza foloase materiale sau alte avantaje. Ele presupun

prezenţa unor cunoştinţe, intrarea în funcţiune a activismului

mintal, trăirea ei ca o stare agreabilă care împinge la acţiune şi care

presupune anumite calităţi ale voinţei – hotărâre, perseverenţă etc.

Între învăţare şi interes există o corelaţie puternică.

Interesele elevilor din clasele a III-a şi a IV-a se încep să se

contureze cu mai multă precizie, dar nu sunt pe deplin obiective.

Preferinţele lor pentru o disciplină şcolară sau alta deplin de

obicei de simpatia pe care o au pentru cel care predă materia

respectivă, sau depind de succesele obţinute în domeniul respectiv.

La această vârstă, prin activităţi specifice, se poate orienta

interesul elevilor spre domeniile ştiinţifice, artistice, sportive sau

practice, chiar dacă motivele sunt la început de ordin exterior.

Luând în considerare criteriul poziţiei motivului în raport

cu activitatea de învăţare se constată că acesta poate ocupa o

poziţie internă sau externă. Se delimitează astfel o motivaţie

intrinsecă, inclusă nemijlocit în schema structurală a activităţii.

Sursa ei se află în nevoile şi trebuinţele elevului, iar satisfacerea ei

se realizează prin îndeplinirea activităţii adecvate ei. Când un elev

citeşte o carte pentru că îl interesează, joacă şah pentru că este

atras de strategia jocului, învăţă pentru a satisface nevoia de

orientare şi investigaţie, rezolvă probleme la matematică pentru că

îi face plăcere spunem că exisă o motivaţie intrinsecă (internă).

11

Când activitatea d învăţare este declanşată de proceduri stimulative

externe – competiţie, încurajare, laudă, recompensă, dojană,

mustrare, pedeapsă etc. – motivaţia este extrinsecă (externă).

Elevul învaţă fără un interes direct pentru ceea ce se predă, ci

pentru a primi direct sau indirect recompense, materiale sau

morale (învaţă pentru a face plăcere familiei, educatorilor, pentru a

fi împreună cu colegii, din teamă de pedeapsă, pentru a fi

recompensat, pentru a satisface ambiţiile personale sau ale

părinţilor, pentru a câştiga un concurs etc. Subiectiv această

motivaţie se exprimă în trăiri emoţionale negative, aversive –

teama de eşec, de pedeapsă – fie în forma unor trăiri pozitive, dar

îngust utilitariste – aşteptarea laudei, notei, recompensa materială

etc. Învăţarea apare în acest caz ca atrăgătoare dar numai în

virtutea a ceea ce urmează după ea.

În ambele cazuri motivaţia poate fi intensă, dar efectele ei

sunt de scurtă durată, întărirea este discontinuă şi instabilă. De

aceea este necesar relevarea întăriri din exterior pentru

compensarea stingerii rapide a efectului ei.

În funcţie de caracterul adaptativ al motivelor învăţării

şcolare motivaţia are fie un aspect pozitiv, produsă de stimulările

premiale (lauda, încurajarea etc.),care mobilizează elevii pentru a

obţine rezultate tot mai bune, fie un caracter negativ, produsă de

folosirea unor stimuli aversivi (ameninţarea, blamul, pedepsirea

etc.), care îi determină pe elevi să înveţe numai pentru a evita

unele consecinţe neplăcute. Primele sunt considerate motive

12

eficiente pentru că se soldează cu efecte benefice asupra activităţii

sau relaţiilor interumane (apropierea activităţilor, angajarea în

ele, preferarea persoanelor etc.), celelalte sun considerate motive

ineficiente deoarece se asociază cu efecte de abţinere, evitare,

refuz.

Efectul acestor stimulări asupra activităţii de învăţare este

pus în evidenţă de experimentul lui E. B. Hurlock. El a împărţit o

clasă de elevi în trei grupe care aveau sarcina de a rezolva, timp de

cinci zile, probleme simple de aritmetică. Înainte de începerea

activităţii, primului grup i se aduceau elogii pentru modul de

îndeplinire a activităţii din ziua precedentă, celui de-al doilea grup

i se făceau observaţii, iar ultimul grup nu era nici lăudat nici

dojenit. S-a constat că elevii din primul grup au obţinut de

parcursul experimentului rezultate din ce în ce mai bune, cei din

grupul al doilea au obţinut în prima zi rezultate mai bune iar apoi

performanţele au scăzut într-un mod constant, iar cei din al treilea

grup au obţinut performanţe din ce în ce mai slabe încă de la

începutul experimentului.

Putem concluziona că lauda este eficientă deoarece

produce instalarea unor stări afective pozitive, tonifiante, dojana

utilizată continuu produce stări afective negative, neplăcute, iar

ignorarea este ineficientă deoarece în cazul ei lipsesc trăirile

afective.

13

Politica externă a domnitorului Mihai Viteazul

(1593-1600;1601)

Prof. Drăguț Violeta

Liceul Tehnologic Costești, Argeș

Mihai Viteazul sau Mihai Bravu s-a nascut în 1558 la Târgul de

Floci, a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei,

apoi Domn al Țării Românești 1593 – 1601,

1599 – 1600 in Transilvania, in 1600 al Moldovei și, pentru o

perioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei țări

medievale care formează România de astăzi: Țara Românească,

Transilvania și Moldova.

Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse,

de neam grecesc (din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). După

alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar

tatăl lui Mihai era grec. Cronica lui Radu Popescu menționează

că:"Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este

fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un istoric

de-ai noștri sau straiin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia,

fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la

Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep

(negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească și în casa ei

zăbovindu-se câtăva vreme..."

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum

și specificațiile din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai

Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a

Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la

Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi

cununat cu Doamna Stanca.

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino,

înalt dregător la Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia

Cantacuzino.

La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea

Turcitul( septembrie 1577 și iulie 1583 și, din nou, între aprilie 1585 și

mai 1591), iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui

14

Alexandru cel Rău. În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului

Constantinopolului, dar și al otomanilor după ce a plătit o sumă

recordde 1,5 milioane de galbeni, a devenit voievod al Țării

Românești, efectiv de pe 11 octombrie.

Aderă la "Liga Sfântă" creștină, constituită din inițiativa Papei

Clement al VIII-lea, din care inițial făceau parte Statul Papal, Spania,

Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat

rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și

Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a

celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron

Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic

la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai

Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța

antiotomană.

Aderarea Țării Românești la "Liga Sfântă" a condus la

izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu

suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane

staționată în București. Pe acest fundal, Mihai pornește o ofensivă

generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele

părți ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de

victorii împotriva tătarilor și turcilor la Putineiu și pe locul numit

"Padina Șerpătești" de lângă satul Stănești, culminată cu incendierea

Rusciucului.

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie

militară în sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă,

Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova,

Nicopole și Vidin. Călăreții lui Mihai Viteazul au ajuns până la

Adrianopol în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată

cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub

stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a

preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel

încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la

moarte.

După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o

campanie similară. Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund

Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai

trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa

15

diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Nerespectând porunca

domnitorului, delegația de boieri condusă de mitropolitul Eftimie

negociază și semnează la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu

Bathory prin care Mihai devenea de fapt locțiitorul acestuia pe

propriul său tron din Țara Românească. Puterea revenea astfel Sfatului

Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt.

Comandând o armată de cca. 16.000 de ostași, la care se adăugau

cei 7.000 de transilvăneni conduși de Albert Kiraly, Mihai Viteazul

obține contra oștilor otomane invadatoare conduse de Sinan Pașa,

victoria de la Călugăreni din 13/23 august 1595.

Un număr de 7.000 de otomani au căzut pe câmpul de luptă, iar

tunurile acestora și un steag verde al profetului au căzut în mâinile

românilor. Prin victoria obținută la Călugăreni, Mihai reușise să atingă

principalele obiective: a provocat pierderi importante dușmanului, l-a

demoralizat și întârziat avansarea turcilor, a câștgat timpul necesar

pentru concentrarea forțelor antiotomane.

Într-un consiliu de război, Mihai Viteazul a hotărât să se retragă

către munți, unde avea să aștepte ajutoare din Transilvania și

Moldova. Replierea s-a executat noaptea, aplicându-se o stratagemă

care a ținut sub tensiune tot timpul armata otomană. O cronică

otomană a consemnat că românii au „aprins focuri ... și au mânat cu

steagurile o cireadă de bivoli cu țipete și zgomote” și de asemenea au

provocat explozii. Dimineată, când marele vizir a vrut să reia atacul, a

văzut că armata română se retrăsese. După ce s-a retras prin

Târgoviște, de unde a luat toate lucrurile de valoare, armata lui Mihai

Viteazul s-a oprit în tabăra de la Stoenești, de lângă pasul Bran-Rucăr,

unde a ocupat o poziție avantajoasă de apărare.

În acest timp s-a produs intervenția militară a Poloniei în

Moldova, domnitorul Ștefan Răzvan, unul dintre cei mai credincioși

aliați ai lui Mihai, a fost alungat de pe tron de Ieremia Movilă. Pe

parcursul întregului an 1595, situația politică din Moldova a rămas

neclară, aici existând de facto doi domnitori: Ieremia Movilă pe tron și

Ștefan Răzvan cu oastea lui, retras mai întâi la Trotuș și mai apoi în

Muntenia.

După înfrângerea suferită la Călugăreni, reorganizându-și oastea,

Sinan Pașa a înaintat prudent către București. Cum intenția lui era să

transforme Țara Românească în pașalâc, Satîrgi Mehmed Pașa a fost

16

numit beilerbei și a primit sub comandă o garnizoană puternică de

10.000 de oameni, care trebuia să construiască șanțuri de apărare și

valuri din pământ întărit cu bârne și cu căptușeală din lemn. După

acest moment, Sinan Pașa s-a îndreptat către Târgoviște, unde a ajuns

în primele zile ale lui septembrie. Și aici a ordonat construirea unor

întăriri din pământ, apărate de 1.500 de oameni și 30 de tunuri. Grosul

armatei turcești s-a îndreptat către Stoenești. Aici otomanii au ocupat o

poziție în fața armatei lui Mihai. Din prudență, dar și datorită altor

factori, (condițiile foarte grele de teren, pierderile mari suferite până în

acel moment, lipsa ajutorului din partea tătarilor, cât și datorită

faptului că numeroși otomani s-au împrăștiat după pradă), Sinan Pașa

nu a atacat.

La sfârșitul lui septembrie, Sigismund Bathory, principele

Transilvaniei, a pornit în ajutorul aliatului său cu 13.200 de mercenari,

8.000 de secui, 1.500 de germani trimiși de arhiducele Maximilian și

300 de călăreți din Toscana.

Aceste forțe reunite au început în octombrie marșul împotriva

otomanilor, care au fost înfrânți la Târgoviște (6-8 octombrie),

București (12 octombrie), și în Bătălia de la Giurgiu (15-20

octombrie).

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și

dezastrele provocate de ostașii sultanului, au adus Țara Românească la

o stare critică din punct de vedere financiar. Cu visteria golită, Mihai

se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală

supraviețuirii statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin

care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) erau siliți să rămână pe

moșia pe care se aflau în acel moment.

După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după

înfrângerea suferită de Sigismund Báthory în Bătălia de la Keresztes,

Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman. În

schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta

Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale

și i-a trimis steag de domnie.

În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu

un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure

subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar

al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.

17

Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică) Mihai a căutat

să compenseze prevederile tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595,

prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei,

Sigismund Báthory.

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase

practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță.

În Transilvania, Sigismund Báthory l-a chemat din Polonia pe

vărul său Andrei Báthory, care era cardinal. I-a cedat acestuia tronul

principatului Transilvania, iar Dieta Transilvaniei l-a recunoscut pe

cardinal în aprilie 1599 ca principe.

Schimbarea lui Sigismund Báthory era cu totul defavorabilă lui

Mihai, Andrei Báthory fiind inamicul lui Rudolf al II-lea, împăratul

nemaiavând drepturi în Transilvania. Luându-și măsuri de siguranță

spre Dunăre și Moldova, Mihai a început înaintarea spre Transilvania.

În câteva zile, Mihai obținu sprijinul sașilor brașoveni. A continuat

marșul din Prejmer, prin Codlea, Făgăraș și satele din Țara

Făgărașului, ajungând la Tălmaciu la 25 octombrie. Armata sa,

întregită cu grupul secundar condus de Radu Buzescu și Banul Udrea,

înainta spre Sibiu, așezându-și tabăra la Veștem în ziua de 26

octombrie. Sperând tergiversarea bătăliei, pentru a primi întăriri,

cardinalul Báthory își stabili tabăra la nord de cetatea Sibiului, pe

malul stâng al Cibinului. La 28 octombrie, dimineața, Mihai Viteazul

înainta spre Sibiu.

Andrei Báthory, depășit și luat prin surprindere de pregătirile

militare ale lui Mihai, a fost nevoit să-și dispună oastea (circa 16000

de oameni) într-un loc defavorabil, între zonele Lazarett și

Exerzierplatz, având în spate bălțile Cibinului, folosite la apărarea

cetății Sibiului, pe laturile de sud și est.

Bătălia a început la ora nouă cu un schimb intens de focuri de

artilerie. Cele 18 tunuri ale lui Mihai, deși amplasate dominant, au

avut inițial un tir greșit. Artileria cardinalului, superioară numeric

(circa 40-50 de tunuri) a ripostat foarte puternic. În finalul pregătirii

artileriei, un nobil de origine română, Daniel Zalaschi, a trecut de

partea armatei lui Mihai, făcându-i cunoscută poziția dispozitivului

inamic. Atacul l-a dat Mihai Viteazul pe flancul stâng, grupul de oaste

al lui Baba Novac încercând să scindeze oastea cardinalului. În

ciocnire a căzut Ștefan Lazăr, comandantul flancului cardinalului.

18

Gáspár Kornis, comandantul locotenent al oastei cardinalului reuși să-l

respingă pe Baba Novac. Mihai a reluat atacul cu partea centrală a

oștirii sale, formată din mercenari unguri și secui de sub comanda lui

Gheorghe Makó. Aceștia pătrunseră în dispozitivul inamic, lărgind

flancurile spărturii și acționând atât în sprijinul lui Baba Novac, cât și

împotriva lui Moise Székely, reușind să respingă dreapta și centrul

oștirii transilvănene. Profitând de succes, voievodul român își întări

trupele din centru cu escadroane de sârbi, cazaci și moldoveni și l-a

angajat în bătălie și pe aga Lecca. Linia întâi a lui Gáspár Komis a fost

străpunsă, soarta bătăliei înclinându-se de partea lui Mihai Viteazul.

În jurul orei 15, armata principelui cardinal Andrei Báthory,

rămasă fără comandant și atacată din flanc, s-a dezorganizat și a intrat

în derută. Dezastrul fu aproape total. Apărătorii sași ai cetății Sibiu

urmărind cu atenție, de pe creneluri, desfășurarea bătăliei, au salvat

350 de ostași sași care făceau parte din oastea cardinalului, trăgându-i

cu funiile, peste ziduri, în interiorul cetății.

Bilanțul bătăliei a fost impresionant: din rândurile oștirii

transilvănene au căzut peste 3000 de oameni, alții 1000 fiind răniți și

prizonieri. Pierderile armatei lui Mihai Viteazul au fost de asemenea

mari, trupurile celor căzuți, din ambele tabere, fiind adunate de

locuitorii Sibiului și depuse într-o groapă comună. Locul înhumării se

cheamă și astăzi „Movila lui Mihai”.

După victoria asupra lui Andrei Bathory in bătălia de la

Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599 își face intrarea triumfătoare la Alba

Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul

Demetrius Napragy. Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca

guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al

Transilvaniei.

În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe

Ieremia Movilă, învingându-l la Bacău, și realizează astfel, prima

unire a Tărilor române.

Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie

1600) era: "Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara

Moldovei". La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un domn

în Moldova, care ii era subordonat.

Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile

vecine vedeau în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele

19

proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de

menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea

pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu

accepta ideea renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar, uniunea

personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică, capabilă să

schimbe raportul de forțe din regiune. Existau însă și conflicte interne,

cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu

acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas

ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele

și satele lor (Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică,

Cristian, Câlnic etc.).

Stăpânirea lui Mihai Viteazu în Transilvania a fost considerată

nelegitimă de către Dieta de la Turda din 23 august/2 septembrie 1599,

convocată de Ștefan Csáki (cel care dorea el însuși să devină principe

al Transilvaniei), recunoscându-se autoritatea împăratului german

Rudolf al II-lea (1576–1612).

Dieta a cerut ajutorul lui Giorgio Basta, care a răspuns chemării

și a pornit din Ungaria Superioară spre Transilvania, iar cavaleria și

trupele Dietei Transilvaniei l-au părăsit pe Mihai și au trecut de partea

habsburgică. Ajutoarele venite din Muntenia au fost oprite de sașii

brașoveni la 2/12 septembrie și 4/14 septembrie 1599.

În timp ce Mihai Viteazul dispunea de aproximativ 10.000 –

12.000 de oameni, armata nobilimii, împreunată cu cea a lui Basta, era

formată din aproximativ 18.000 de oameni (din care 6.000 de cavaleri

germani și flamanzi, purtători de cuirase, și muschetari valoni și

francezi).

Mihai Viteazul și-a așezat oastea la Mirăslău, într-un loc îngust

între râul Mureș, dealuri, pârâul Lapad și o pădure întărită prin șanțuri.

Lupta a început cu atacurile artileriei, din ambele părți. Giorgio Basta

a simulat retragerea pentru a-l obliga pe Mihai să părăsească poziția,

iar acesta a căzut în cursa întinsă. Cavaleria sa a fost atacată de

muschetari și cuirasați și risipită, tunurile pierdute, în timp ce o mare

parte din mercenarii cazaci l-au părăsit. In batalia de la Mirăslău

18/28 septembrie 1600 Mihai Viteazul pierde Ardealul.

Înfrângerea a fost catastrofală, murind 4.000 dintre oamenii săi,

iar domnul, pentru a se salva, trece Mureșul, pornind spre Alba Iulia.

Cu ajutor muntean reușește să ia tezaurul din capitala Transilvaniei și,

20

în contextul pătrunderii oștilor polone în Moldova și Țara

Românească, a trecut munții pentru a respinge atacul polon din Țara

Românească.

În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți

intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra

Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei

Movileștilor, Simion.

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului

Rudolf al II-lea de Habsburg cu prilejul unei vizite făcute la Praga în

perioada 23 februarie - 5 martie 1601. Împăratul i-a acordat ajutor

atunci când a auzit că generalul Giorgio Basta a pierdut controlul

asupra Transilvaniei în favoarea nobilimii maghiare transilvănene

conduse de Sigismund Báthory, care acceptase protecția Imperiului

Otoman. Între timp, forțele loiale lui Mihai din Țara Românească

conduse de fiul său, Nicolae Pătrașcu, îl alungaseră pe Simion Movilă

din Moldova și se pregăteau să reintre în Transilvania.

Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de

recucerire a teritoriilor românești.

Bătălia a avut loc între două armate, cea a lui Mihai Viteazul

(valahi și cazaci) împreună cu Giorgio Basta pe de o parte și cea a lui

Sigismund Báthory pe de altă parte. Bătălia a avut loc la 3 august

1601, între orele 09-19.

Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl

îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera

Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste

condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești,

perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea.

Din ordinul său se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului

român, și la 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul

este ucis de generalul Gheorghe Basta. Capul său este luat de unul

dintre căpitanii domnitorului și înmormântat de Radu Buzescu la

Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște. Pe lespedea sa de piatră de la

Mănăstirea Dealu stă scris: "Aici zace cinstitul și răposatul capu al

creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești

și Ardealului și Moldovei."

Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul,

unele contemporane, altele postume. Într-o ipostază mai tânără este

21

prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi și la Biserica Domnească din

Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime.

Întreaga creștinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar

după moartea sa, în hârtiile găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în

care acești creștini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.

Bibliografie

1. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, volumul II,

Editura Enciclopedică, București, 2000.

2. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român,

Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.

3. Petre P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Editura Corint,

București, 2002.

4. Constantin Rezachevici, Legenda și substratul ei istoric.

Mihai Viteazul "Restitutor Daciae"?, în: Magazin Istoric,

Octombrie 2000.

5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul

6. http://antiqbooks2000.blogspot.com/2009/05/mihai-

viteazu-weywodt-aus-der-walachey.htm

7. Alexandru Atanasiu, Bătălia de la Călugăreni, 1595,

București, 1928.

8. Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-voievod Viteazul,

în Opere, vol. III, București, 1986.

9. Ioan Mărculeț, Gheorghe Popa-Tutoveanu, Călugăreni

(23 august 1595). Moment de glorie în trecutul Țării

Românești, București, 2009.

10. Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia

Traiană, Ed. Cartea Românească, București, 1925.

11. Manole Neagoe, Mihai Viteazul, Ed. Scrisul Românesc,

Craiova, 1976.

http://antiqbooks2000.blogspot.com/2009/05/mihai-viteazu-weywodt-aus-der-walachey.htm

http://antiqbooks2000.blogspot.com/2009/05/mihai-viteazu-weywodt-aus-der-walachey.htm

22

DIFERENŢIEREA ŞI INDIVIDUALIZAREA ÎN

ACTIVITĂŢILE MATEMATICE DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL

PREŞCOLAR


Prof. penru înv. primar şi preşcolar Vișan Ștefania

Școala Gimnazială Surdulești

Contactul nemijlocit cu abordarea matematicii la nivel

preșcolar şi cu modul de concepere a activităţilor de învățare după

modelele propuse de didactica modernă, trebuie să se bazeaze pe o

cunoaştere a noului curriculumul pentru învățământul preșcolar și

a cunoșterii psihofizice a preșcolarilor.

În cadrul activităţilor, fiecare copil reprezintă o

individualitate şi deci în grupul educaţional există o diversitate de

copii, adică o diversitate de personalităţi fizice, psihice şi

emoţionale.

Fiecare cadru didactic didactic este permanent în căutarea

unor soluţii pentru problemele ivite, ori a individualiza în

învăţământul preșcolar, înseamnă a se ţine seama de resursele

autoeducative ale fiecărui copil, adică în fond de individualitatea

sa.

Realizarea obiectivelor reformei curriculare, impune o

23

repoziţionare a metodelor folosite în activităţile matematice şi

cum una dintre multiplele probleme ale învăţământului constă în

aflarea modalităţilor optime de dezvoltare a raţionamentului

matematic, aceste nu se poate dezvolta decât printr-o învăţare

activă şi personalizată.

Derularea activităţilor matematice diferenţiate şi

individualizate solicită extrem de mult creativitatea cadrului

didactic şi deci este necesară o pregătire şi o documentare

ştiinţifică riguroasă.

Continuitatea între grădiniţă şi ciclul primar, reprezintă

cheia succesului micului şcolar, care trebuie să treacă de la jocul

de a învăţa la învăţarea concretă.

Utilizarea jocurilor didactice pentru însuşirea matematicii

asigură în cea mai mare parte baza succesului şcolar .

Interesul pentru dezvoltarea intelectuală a copilului încă din

perioada preşcolară a fost concretizată în planul teoriei şi practicii

structurării sistemelor şcolare, în decizia de instituţionalizare a

grupei mari . Exigenţele impuse de aceasta, cu rolul de a finaliza

procesul de formare a aptitudinilor de şcolaritate, necesită

identificarea şi adoptarea unor modele de instruire capabile să

rezolve în plan proiectiv şi metodologic dificultăţile numeroase din

practica educaţională.

În cazul obiectului activităţii matematice din grădiniţă,

dificultăţile întâmpinate sunt amplificate de raritatea reperelor

bibliografice.

24

Cunoaşterea teoretică, pentru pregătirea cadrului didactic,

constituie o premisă necesară, dar nu şi suficientă. Ea trebuie să fie

asimilată, personalizată, asumată şi pusă să ”trezească” scânteia de

har didactic pe care o persoană o poate avea. Cunoaşterea nu

rezolvă toate problemele, dar, cu siguranţă, necunoaşterea conduce

la generarea sau proasta soluţionare a acestora. Chiar invocarea

unui pretins talent presupune totuşi o intervenţie reflexivă de

modelare, adecvare la circumstanţe diferite de predare-învăţare.

În consonanţă cu principiile şi cerinţele noului Curriculum

pentru învăţământul preşcolar, cadrele didactice trebuie să

conceapă şi să planifice o serie de demersuri educaţionale care

necesită o lectură atentă şi permanentă a programei preşcolare, în

scopul de a selecta obiectivele, resursele necesare, demersurile şi

de a identifica tipurile de activităţi de învăţare care conduc la

atingerea acestora.

Domeniul Ştiinţe, subscris Domeniului de dezvoltare

cognitivă, include atât abordarea domeniului matematic prin

intermediul experienţelor practice, cât şi înţelegerea naturii, ca

fiind modificabilă de fiinţele umane cu care se află în interacţiune.

Astfel, se consideră necesar ca preşcolarul să fie pus în

contact cu domeniul matematic prin jocuri dirijate cu materiale,

cum ar fi nisipul sau apa, sau prin simularea de cumpărături în

magazine. În această manieră vor putea fi dezvoltate reprezentările

acestora cu privire la unele concepte, cum ar fi : volum, masă,

număr şi, de asemenea, ei vor putea fi implicaţi în activităţi de

25

discriminare, clasificare sau descriere cantitativă. Dezvoltarea

capacităţilor de raţionament, inclusiv de raţionament abstract, va

fi încurajată în conexiune cu obiecte şi activităţi familiare în sala

de grupă sau la domiciliul copiilor. Este considerată deosebit de

semnificativă concretizarea ideilor matematice în experimente,

utilizarea lor împreună cu alte concepte şi elemente de cunoaştere

pentru rezolvarea de probleme, pentru exprimarea unor puncte de

vedere, pentru creşterea clarităţii sau relevanţei unor mesaje.

De asemenea, este de dorit ca domeniul să nu îngrădească

copilul doar la contextul disciplinelor matematice, ci să-i ofere

posibilitatea de a explora şi contexte ale unor alte componente

curriculare, oriunde apar elemente cum ar fi: generarea unor

desene geometrice, scheme, estimarea unor costuri, planificarea

unor activităţi, cuantificarea unor rezultate, analiza proporţiilor

unei clădiri, etc.

Abilităţi şi competenţe asociate demersurilor de

investigaţie ştiinţifică, cum ar fi observarea, selectarea elementelor

semnificative din masa elementelor irelevante, generarea de

ipoteze, generarea de alternative, conceperea şi realizarea de

experimente, organizarea datelor rezultate din observaţii pot fi

dobândite de copiii preşcolari atunci când sunt puşi în contact cu

domeniul cunoaşterii naturii, prin activităţi simple cum ar fi:

observarea unor fiinţe/plante/obiecte din mediul imediat apropiat,

modelarea plastilinei (putând face constatări privind efectul

temperaturii asupra materialului), confecţionarea sau jocul cu

26

instrumente muzicale simple, aplicarea unor principii ştiinţifice în

economia domestică (ex. producerea iaurtului) sau prin

compararea proprietăţilor diferitelor materiale.

Copilul este unic şi, ca atare, în grupul educaţional există o

diversitate de copii, o diversitate de personalităţi fizice, psihice şi

emoţionale. Respectând diversitatea copiilor avem posibilitatea

adoptării unei game diverse de stiluri şi procedee de lucru, creând

pentru fiecare copil condiţii optime de stimulare şi învăţare.

,,Deosebirile individuale constituie o realitate, iar natura şi

gradul lor de dezvoltare sunt de multe ori uşor de sesizat”1

Însăşi diversitatea copiilor ne impune căutarea

permanentă a unor soluţii pentru problemele ivite acestea

constituind ,dealtfel, un punct de plecare în activitatea

individualizată şi diferenţiată.

Predarea -învăţarea matematicii, în ciclul preprimar este în

plin proces de reformă, reformă impusă de necesitatea perfecţionării

învăţământului, prin care sunt stabilite direcţii de acţiune. Ca în orice

domeniu de activitate, în învăţământ ne confruntăm cu o serie de

dificultăţi cauzate fie de aplicarea unilaterală a principiilor didactice,

fie de neadaptarea la specificul condiţiilor concrete ale reformei

curriculare.

Derularea activităţilor diferenţiate şi individualizate solicită

1.N. Dinuţă, Metodica activităţilor matematice în grădinite, Editura Universităţii

din Pitesti, Piteşti,2009,pag.256

27

extrem de mult creativitatea cadrului didactic, fiind necesară o

pregătire atentă şi o documentare ştiinţifică riguroasă.

Eficientizarea realizării continuităţii învăţământului preşcolar

cu cel primar, o constituie jocul didactic. Jocul se pliază pe natura

omului ca fiinţă înzestrată cu acţiune, judecată, gândire şi limbaj,

în ideea stimulării acestor aspecte prin cunoaşterea adevărului, adică

prin matematică.

Utilizarea jocurilor didactice pentru însuşirea

matematicii asigură în cea mai mare parte baza succesului şcolar şi,

deci, baza unei pedagogii a succesului. Preşcolarul, neavând

formate structurile cognitive nu poate opera direct cu anumite

concepte de maximă generalitate, deci trebuie create de educator

condiţii psihologice şi pedagogice care să-1 familiarizeze cu diferite

situaţii problematice.

Diferenţierea şi individualizarea activităţilor matematice

ocupă un loc important în cadrul metodelor active la nivelul

ciclului preprimar, fiind o punte legătură între activitatea de

joc din grădiniţă şi activitatea de învăţare din şcoală.

Activităţile individuale, au un conţinut şi structură bine

pecizate, sunt subordonate particularităţilor de vârstă şi sarcinii

didactice, se desfăşoară după anumite reguli şi la momentul ales de

cadrul didactic.

28

BIBLIOGRAFIE

1. Dinuţă, N., Metodica activităţilor matematice în

grădiniţe, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2009.

2. Ezechil, L., Prelegeri de didactică generală, Editura

Paralela 45, Piteşti, 2003.

Instituții centrale medievale în Moldova și Țara

Românească




Ca fiinţe sociale, oamenii, din cele mai vechi timpuri, au

simţit nevoia de a reglementa relaţiile dintre ei şi de a organiza

comunitatea în care trăiau în funcţie de necesităţi, condiţii de

climă şi relief, posibilităţi de hrană şi de apărare, număr de

membri, raportul numeric dintre sexe, fenomenele naturii etc.

Treptat, pe măsură ce grupurile umane s-au dezvoltat şi s-au

format comunităţi mai mari, formele de reglementare au devenit

tot mai complexe şi mai specializate, luând astfel naştere un

sistem social cu o organizare bine definit, fiecare element al

acestei structuri purtând numele de instituţie. Fiecare instituţie

are la bază un anume suport întemeiat fie pe tradiţie sau obicei,

fie pe un statut, unanim acceptat de membrii comunităţii.

Astfel, conceptul şi termenul de instituţie apar încă din

Antichitate. Romanii au folosit termenul “instituto, -ere“ pentru a

desemna acţiunea de instituire şi de organizare a relaţiilor

sociale. Termenul “instituţia, - onis” desemna aranjarea

lucrurilor, a sistemului şi instituirea regulamentului. Unii

cercetători definesc instituţia ca pe o „formă de organizare a

raporturilor sociale, repetate şi tipizate potrivit normelor juridice

29

stabilite pe domenii de activitate şi oglindind caracterul istoric al

orânduirii societăţii respective". Definiţia reduce durata şi felul

instituţiilor la limita epocilor istorice, ceea ce exclude existenţa

unora dintre ele pe o perioadă mai lungă ori pe tot parcursul

evoluţiei societăţii, modificate, desigur, în funcţie de condiţiile

existente în anumite epoci.

În Moldova si Tara Romaneasca au existat in Evul

mediu mai multe institutii centrale precum cele de domn,

voievod, biserica, Adunarea Tarii, Oastea cea mare si Sfatul

domnesc.

Termenii de voievod şi voievodat ca formă de organizare

politică românească, se constată în toate Ţările Romnâne.

Voievodul şi-a exercitat, la început în Transilvania, o autoritate

teritorială asupra a şapte comitate: solnocul Interior, Dăbâca,

Cluj, Turda, Târnava, Alba şi Hunedoara.

În Ţara Românească şi Moldova instituţia centrală,

domnia, se exrecita de către un mare voievod şi domn. Domn

(dominus) însemna stăpânul ţării, iar voievod, însemna

conducătorul oştilor. Considerat stăpân al ţării întregi, domnul

avea atribuţii executive, judecătoreşti, legislative şi militare.

Titlul de domn, aşa cum apare el în documentele emise de

cancelaria domnească, exprimă atributele domniei. Bunăoară,

titlul lui Vladislav-Vlaicu, din Ţara Românească: "Io Vladislav,

mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovalahia".

În Ţara Românească şi Moldova se afla, încă din secolul

al XIV-lea, domnul, care îşi asuma şi titlul de mare-voievod:

- termenul “domn” provine din limba latină (” dominus” – titlu

purtat de şefii statului roman în timpul Dominatului) şi

desemnează stăpânul suprem al ţării şi supuşilor;

- sintagma mare voievod provine din slavonă şi înseamnă

comandant militar;

- particula ,,I0” (prescurtare de la numele sacru “Ioannes”,

înseamnă “cel ales de Dumnezeu”) a fost introdusă de biserică,

prin ceremonia ungerii suveranului la urcarea pe tron;

- domnul era şi “singur stăpânitor”/”autocrator“, desemnand

faptul că el era suveran, iar statul său era independent;

30

- se considera că puterea domnului venea de la Dumnezeu, fapt

marcat în titlul oficial prin formula “din mila lui Dumnezeu“;

- însemnele puterii erau coroana, buzduganul şi sceptrul;

Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului ereditar-

electiv: domnul era ales dintre membrii celor două familii

domnitoare (Basarabii -în Ţara Româneasca, Muşatinii – în

Moldova) de către Adunarea Ţării, formată din categoriile

sociale privilegiate (stările din Apus): boierii, clerul, curtenii.

Domnii se recunoşteau frecvent în secolele XIV-XVI ca

vasali ai regilor Ungariei şi Poloniei, fără să fie afectat statutul

de independenţă al ţărilor lor. După instaurarea suzeranităţii

otomane, specifică la Sud şi Est de Carpaţi (secolul al XIV-lea),

domnii aleşi de ţară trebuiau confirmaţi de către sultan; din a

doua jumatate a secolului al XVI-lea, sursa divină a puterii este

completată cu una pământeană (împăratul sau sultanul), deşi

domnii se considerau şi se declarau “unşii lui Dumnezeu“,

dăruiţi cu autoritate “din mila lui Dumnezeu“.

El era conducătorul suprem al armatei, era judecător

suprem, avea dreptul de a emite hrisoave, actele de proprietate.

Aceste atribuţii ale domnului aveau adeziunea marilor feudali,

reprezentanţi în sfatul domnesc.

În Ţara Românescă şi în Moldova, domnul avea, printre

atributele sale, şi pe acela de comandant militar, in calitatea sa

de voievod. Oastea chemată la luptă era alcătuită din trupe

strânse, din cetele boiereşti în Ţara Românească şi Moldova.

În Ţara Românească şi Moldova, alături de cetele

boiereşti şi oastea domnească, depinzând direct de voievodul

ţării, era chemată la luptă şi ţărănimea liberă, răzeşii şi moşenii,

oastea târgoveţilor. Încecpând cu vremea lui Mircea ceel Bătrân,

şi mai cu seamă în timpul lui Ştefan cel Mare, ţăranii participă

constant la oaste. În aceste vremuri, un loc important l-a avut

oastea de călăreţi, dotată cu armamentul specific societăţii

medievale.

Una din instituţiile importante în Evul mediu a fost

Biserica. În opera de consolidare a statului şi a independenţei

sale, instiruţia ecleziastică a sprijinit domnia. După întemeierea

statului medieval domnia organizează mitropoliile, prin care se

31

legitimează statul medievale de sine stătător. Biserica s-a bucurat

de atenţia şi protecţia domniei, confirmată de înălţarea de

lăcaşuri înzestrate cu moşii, cu cărţi şi obiecte de cult. Ctitorii

domneşti: Cozia, Argeş (în Ţara Românească), Voroneţ, Putna,

Suceviţa (în Moldova).

Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel

dintâi sfetnic al domnului, membru de drept al Sfatului, locţiitor

al domnului în caz de vacanţă a tronului. Acesta participa la

alegerea domnitorului şi îi conferea autoritate sacră prin

încoronare şi ungere cu mir. EI veghea la buna funcţionare a

cultului şi consacra episcopii numiţi de domn. Era ales de

episcopi şi marii boieri ai ţării şi era confirmat de domn.

Ortodoxia fiind religia românilor din toate cele trei ţări

române. Biserica şi religia ortodoxă au suferit în Evul mediu

presiunea continuă a catolicismului îndreptate împotriva

românilor. În Transilvania, pe lângă religia ortodoxă a românilor,

Biserica catolică a reprezentat o forţă politică ce sprijinea stările

privilegiate. La sfârşitul secolului , în vremea lui Mihai Viteazul,

se organizează la Alba Iulia Mitropolia Ardealului, în 1539 în

Ţara Românească, în Moldova fiind recunoscută în 1401 de

Patriarhia din Bizanţ.

O instituţie importantă în Evul emdiu a fost Marea

Adunare a Tării, compusă din reprezentanţii stărilor

privilegiate. Ea avea atribuţii politice, alegerea domnilor,

aprobarea măsurilor sociale şi fiscale, ratificarea tratatelor de

pace şi de vasalitate. Adunările se convocau cu participarea

întregii boierimi,a clerului, a oştenilor din satele privilegiate şi,

uneori a orăşenilor, Adunările stărilor din Moldova şi Ţara

Românească se precizează în sec XV şi XVI. Adunările n-au

devenit o instituţie permanentă, ci se întruneau numai în cazuri

excepţionale. În Transilvania, adunările obşteşti (congregaţii

generale) erau adunări cu caracter judiciar, dar care se interesau

şi de probleme economice şi administrative sau chiar legislative.

După răscoala de la Bobâlna apar congregaţiile generale ale

nobilimii, prima întrunită chiar în 1437, la care participă nobilii

şi păturile înstărite ale saşilor şi secuilor, dedenumite "stări" sau

"naţiuni" politice care întruneau păturile privilegiate. Dacă al

32

congregaţii participau şi cnezii şi nobilii români, treptat ei sunt

eliminaţi astfel că adunările exprimă numai interesele celor trei

stări sau anţiuni privilegiate. Aceste congregaţii sunt o formă

premergătoare a dietelor din sec. al XVI-lea. Tot în Transilvania,

în condiţiile organizării specifice a saşilor şi secuilor, constatăm

congregaţiile şi adunările scaunelor săseşti şi secuieşti,

amândouă cu atribuţii judiciare.

Sfatul domensc (Divan, Divanul domnesc) era o

instituție formată din marii boieri, cu și fără dregătorii, care

împreună cu clerul înalt, luau parte la conducerea țarii, alături de

domn. Actele domniei nu aveau putere dacă lipsea acordul

membrilor sfatului, care apar în documente în partea finală, în

așa numita listă de martori

Dregătoriile au fost înființate treptat, odată cu

organizarea Țării Românești și Moldovei, ca state nou înființate.

Ele erau departamente medievale publice sau de curte

domnească în statele românești din evul mediu. Chiar dacă

izvoarele atestă aceste dregătorii treptat și târziu, cele mai multe

dintre ele datează din perioada de început a statului. Dregătorii

(în sens modern, Înalți funcționari) puteau îndeplini sarcini din

porunca domnească indiferent de atribuțiile principale ale

funcției lor. În general pot fi deosebite două tipuri de dregătorii:

dregătorii publice, în care posesorul avea atribuții publice

(administrative și judecătorești) și dregătorii de curte, în care

posesorii prestau în primul rând activități admistrative și de

protocol la curtea domnească

Sfatul domnesc avea circa 20-30 de membri în Moldova

și 10-15 în Țara Românească. Ordinea menționării în documente

indică locul în cadrul sfatului domensc al fiecărui membru. De

obicei marii proprietari de pământ erau primii membri ai sfatului.

Alături de membrii familiei domnești, aceștia purtau titlul de pan

sau jupan în Moldova, iar în Țara Românească, de vlastel sau

vel. Mărturia acestor mari proprietari feudali era însoțită uneori

și de cea a fiilor lor, dovadă a continuității stăpânirii moșiilor.

Dregătorii nu menționau mărturia fiilor lor, deoarece demnitățile

nu erau ereditare.

33

Sfatul domensc îl asista pe domn în toate chestinile

importante de politică internă și externă.

Atribuțiile sfatului domensc erau politice, fiscale și

judecătorești și se manifestau cu ocazia: confirmării sau dăruirii

unei moșii, judecăților (domnul nu putea judeca fără sfat),

încheierea acordurilor cu țările străine.

Ștefan cel Mare a întărit puterea domnească, introducând

în Sfatul domnesc și pe pârcălabii cetăților, care erau numiți tot

de domn.

La mijlocul secolului al XV-lea dregătorii au început să

ocupe un rol mai important în Sfatul domnesc. La finele

aceluiași secol Sfatul domnesc a ajuns să fie format numai din

dregători și foști dregători. Dregătorii nu aveau leafă, fiiind

răsplătiți cu danii și scutiri de către domn, cu plata serviciilor

prestate locuitorilor (judecăți, hotărnicii, strîngerea dărilor), cu

daruri.

Dregătorii publice si dregătoriile de curte.

1. Dregătorii publice

Banul

Principalul dregător în Țara Românească, conducea administrația

din Oltenia, judecător cu dreptul de a pronunța sentința capitală

în acest teritoriu supus jurisdicției sale.

Vornicul

Inițial a fost conducătorul curții domnești; treptat a cumulat cele

mai importante atribuții judecătorești în Țara Românească și

Moldova. În Moldova au existat doi vornici, în perioada

împărțirii țării între urmașii lui Alexandru cel Bun și permanent

din secolul al XVI-lea.

Logofătul

Era conducătorul cancelariei domnești; supraveghea redactarea

actelor domnești, punea sigiliul domnesc pe aceste acte. Treptat

a devenit primul dregător în sfatul domnesc.

Vistierul

34

Se ocupa de administrația fiscală a țării, de evidența veniturilor

și cheltuielilor, a contribuabililor și a scutiților.

Spătarul

Avea un rol mai important în Țara Românească în domeniul

militar; conducea corpul de oaste călare, purta spada domnului la

ceremonii.

Pârcălabii

Aveau atribuții administrative și judecătorești în teritoriul

circumscris jurisdicției lor, adică a ținutului din jurul cetăților.

Armașul

Apare în documente în timpul lui Ștefan cel Mare și al lui Vlad

Țepeș; avea sarcina îndeplinirii pedepselor decise de domn și de

sfat.

Portarul

În Țara Românească se ocupa de hotărnicirea moșiilor, de

primirea soliilor la curte. În Moldova soliile erau primite de ușar.

Portarul de Suceava, care avea și atribuții militare, a fost chiar

membru al Sfatului domnesc o perioadă în timpul lui Ștefan cel

Mare.

Hatmanul

Apare în secolul al XVI-lea, ca substitut al portarului în

Moldova. Principala atribuție era cea militară, pe care a preluat-o

de la portari și pârcălabi. În a doua jumătate a secolului al XVI-

lea, hatmanul a ocupat locul al patrulea în sfatul domnesc.

Treptat a cumulat și atribuții fiscale.

2. Dregătorii de curte

Postelnicul

Era dregătorul cel mai apropriat de persoana voievodului, putând

intra în iatacul domnului chiar și nechemat. Treptat a dobândit

sarcina de a introduce la domnitor soliile și pe cei veniți în

35

audiență. Era ultimul membru al sfatului domnesc. Numărul

postelnicilor a crescut în secolul al XVI-lea.

Medelnicerul

Îi turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile. În secolul al XVI-

lea marele medelnicer era membru al Sfatului domnesc.

Pivnicerul

Avea în grijă viile și pivnițele domnești.

Paharnicul

Se ocupa de aprovizionare și de ospețele domnești, în special cu

vin. Gusta vinul înainte de a fi servit de domn, pentru a verifica

dacă nu era otrăvit. Apare târziu în Sfatul domnesc. În Moldova se

mai numea ceașnic sau cupar.

Stolnicul

Răspundea de masa voievodului și de servirea acestuia la ospețe,

de aprovizionarea cu alimente.

Clucerul

Răspundea de magaziile și depozitele domnești. În Moldova exista

și jitnicerul, care se ocupa de depozitele de grâne.

Pitarul

Pregătea pâinea pentru domn și pentru slujitorii sau ostașii cu rație

zilnică de pâine. În secolul al XVII-lea a devenit mebru al sfatului.

Slugerul

Se ocupa cu aprovizionarea și distribuirea rațiilor de carne.

Comisul

Avea grija grajdurilor și a cailor domnești.

Șetrarul

36

A apărut în secolul al XVI-lea și se ocupa de corturile armatei în

timp de război; rolul său sporește în a doua jumătate a secolului al

XVI-lea, când apare în sfat.

Aga

A apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea - era

comandantul pedestrașilor, fiind subordonat spătarului în Țara

Românească și hatmanului în Moldova.

La finalul secolului al XVI-lea Sfatul domnesc a început să se

cheme divan, sub influența otomană.

Sfatul domnesc nu trebuie confundat cu marea adunare a țării

(sobor), care reprezenta toate stările oamenilor liberi.

Bibliografie:

Mariana Gavrilă, Vasile Manea, Istorie: Bacalaureat, Ed.

Aula, 2010

Andreescu M.Mihail, Instituţii medievale în spaţiul

românesc, Bucureşti; Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003

Nicolae Iorga, Istoria românilor, Ediția I, 1936-1939 :

Vol. 2, București, 1936.

Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti,

Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987, vol. 2.

Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din

Ţara Românească şi Moldova, Ed. Acad. RS Romania, 1968.

37

Rolul studierii limbii române în ciclul primar

Înv. Andrei Diana

Școala Gimnazială Rătești

Limba română, în învăţământul primar, constituie o

disciplină de bază, cu ponderea cea mai mare în planul de

învăţământ. Întrucât limba – ca mijloc de comunicare – este un

sistem, ea nu se învaţă pe componente separate: fonetic, lexical,

gramatical, ci în unităţi de comunicare, în enunţuri, care sunt în

acelaşi timp fonetice, lexicale şi gramaticale.

Limbajul copilului nu se învaţă spontan, de la sine, ci prin

formarea unor noţiuni şi însuşirea unor idei, prin sporirea

cunoştinţelor literare, prin îmbogăţirea şi nuanţarea vocabularului,

prin însuşirea corectă a structurilor gramaticale.

O sarcină prioritară a studierii limbii române în şcoală o

constituie îmbogăţirea vocabularului la elevi. Operaţia trebuie să

înceapă din clasa I şi mai ales după aceea în clasele următoare.

Imbogăţirea vocabularului este o sarcină de bază a învăţătorului şi

constituie moment de sine stătător în fiecare oră şi la celelalte

discipline.

Când copilul a intrat în clasa I, vine cu un lexic desprins din

vocabularul familiei, îmbogăţit de multe ori aleatoriu. Intrând în

şcoală, elevului i se impune un nou limbaj, specific limbajului

şcolar, cu achiziţii deschise spre noi cuvinte şi termeni specifici

conţinuturilor de învăţare.

Un rol important în însuşirea limbii române îl au exerciţiile

lexicale; acesrea, practic, nu trebuie să lipsească nici din ora de

citire, nici din ora de scriere. Incepând de la coloanele de cuvinte şi

până la textele de lectură din perioada postabecedară, acestea sunt

prezentate la clasa I, exerciţiile lexicale au conţinuturi mai simple,

elevii trebuie puşi în situaţia de a găsi sinonime, sensuri pentru un

38

cuvânt omonim, cuvinte care aparţin aceleiaşi familii lexicale,

diminutive, etc.

Modalităţi de îmbogăţire a vocabularului

Demersul didactic de dezvoltare a comunicării prin

îmbogăţirea vocabularului impune trei activităţi distincte, dar în

pernanenţă corelaţie.

Ele urmăresc, prin conţinutul lor, atingerea unor obiective

specifice:

activizarea vocabularului prin comunicarea orală şi scrisă;

îmbogăţirea vocabularului cu noi cuvinte şi folosirea acestora în

comunicarea orală şi scrisă;

nuanţarea vocabularului, adecvarea stilistică şi utilizarea în

comunicarea orală şi scrisă.

Conţinuturile şi obiectivele vizând domeniul lexical

prevăzute în Curriculum Naţional sunt puţin numeroase, după cum

urmează:

OBIECTIVE CONŢINUTURI

- să utilizeze corect cuvintele şi

să explice sensul acestora;

- să găsească uşor sinonimele

unor cuvinte date;

- să numească antonimele unor

cuvinte;

- să explice sensul cuvintelor

omonime;

- să exprime în context sensul

unor cuvinte;

- să alcătuiască familii de

cuvinte.

Cuvântul. Despre înţelesul

cuvintelor.

Cuvinte cu sens identic

(sinonime) sau cu sens opus

(antonime) şi cuvinte omonime.

Sensul propriu şi sensul figurat

al cuvintelor.

Cuvinte cu valori polisemantice.

Familii de cuvinte.

39

Creștinismul între Edictul de la Milano și al doilea

conciliu de la Niceea 313-787



Începutul perioadei medievale a coincis cu apusul culturii

antice, iar sfârşitul – cu renaşterea valorilor antichităţii în Epoca

nouă, iar pe plan religios cu ascensiunea Crestinismului (sec.V -

XIV).

Din punct de vedere al relaţiilor social-economice această

perioadă corespunde feudalismului.

Până nu demult epoca medievală era considerată ca o perioadă

întunecată şi obscură, dominată de violenţă şi cruzime. Evul

Mediu era asociat cu sălbăticia şi înapoierea, cu stagnarea

istorică şi lipsa totală a elementelor luminoase şi îmbucurătoare.

La crearea imaginii „obscurantismului medieval” au

contribuit în mare măsură înşişi reprezentanţii acestei epoci.

Scriitorii, istoricii, teologii, oamenii de stat din această perioadă

au reflectat în operele lor o imagine sumbră a perioadei, ai cărei

contemporani au fost. În descrierile lor lipsesc optimismul şi

bucuria de a trăi, nu există dorinţa de îmbunătăţire a lumii

existente.

Elementul de bază al culturii medievale a fost

creştinismul, care a proclamat egalitatea tuturor oamenilor în faţa

lui Dumnezeu, ceea ce a contribuit în mare măsură la abolirea

sclaviei.

Ascensiune Bisericii crestine s-a realizat treptat, facilitată

de situația internațională, de dorința oamenilor în a avea un

sprijin într-o forță supranaturală incoruptibilă și datorată

organizării Bisericii ca instituție. Aceasta organizare și

sistematizare a Bisericii și a dogmei religioase s-a făcut prin

40

convocarea unor concilii (limbaj occidental) sau sinoade (limbaj

oriental).

Un rol important pentru Biserica creștină le-a avut

împăratul roman Constantin cel Mare, împărat Roman între 306

și 337 care a pus capăt persecuțiilor creștinilor în teritoriile sale,

impunând nu numai toleranță, ci și restituirea bunurilor

creștinilor. Dar Constantin nu era pregătit să devină creștin.

Monedele bătute în această perioadă, dovedesc devoțiunea sa

față de Marte, apoi din ce în ce mai mult față de Apollo, venerat

ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin

le-a trimis episcopului de Cartagina și proconsulului Africii niște

scrisori din care reieșea faptul că el susținea religia creștină,

subvenționa Biserica creștină din fonduri publice, scutea clerul

de obligații publice și se considera slujitorul lui Dumnezeu.

În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a

continuat să dețină funcția Pontifex Maximus funcție care

permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toți cei

cărora li se atribuise titlul de „Caesar”, adică conducător al

statului roman și al religiei,- bineînțeles păgâne -, funcție

deținuta de toți Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos .

În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la

Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat „Edictul de

la Milano”. Textul acestui edict este dat de Lactanțiu în latină și

de Eusebiu de Cezareea în greacă. De fapt, este o scrisoare

adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el,

prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor,

iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat returnate.

Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-

l angaja personal pe Licinius în credința creștină.

Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul

Constantin cel Mare și cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al

împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a

deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constituțională a

Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și

în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de

Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța

41

față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că

Galerius a emis un edict de toleranță în 311.

Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se

schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui

Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de

Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și

dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu

tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se

roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului

roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne

gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu

asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în

care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală

necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme:

este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature

de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor.

Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar

tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului -

în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este

conformă cu realitatea

Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul

Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodul s-a întrunit la

Niceea, în provincia Bitinia din Asia Mică, fiind deschis oficial

chiar de către Constantin.

Sinodul a fost convocat pentru a rezolva o situație de

criză provocată de erezia lui Arius. Încă din 324 preotul Arius

din Alexandria începuse să interpreteze greșit dogma creștină,

combatând egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu Dumnezeu

Tatăl.

Acesta susținea ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu,

negând astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta că dacă

Iisus a fost născut, atunci a existat o vreme în care El nu a

existat; iar dacă a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o

vreme în care El nu a fost Dumnezeu. Intenția inițială a lui Arius

era să răspundă unei alte erezii, prin care se făcea confuzie între

cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).

42

Un număr de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a

intrat in prima si poate cea mai profunda divizare a credintei.

Pana atunci, marturisirile de credinta faceau parte din Crezul

recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentand

arianismul, a fost prezentat Sinodului de catre Eusebiu din

Nicomedia, insa a fost respins imediat. In cele din urma a fost

acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având

inclus termenul foarte important “homoousis”, însemnand “de

aceeași ființă” (de aceeasi esență). Astfel s-a adoptat ca ortodoxă

(corectă) afirmația că Iisus este “de aceeași ființă” cu Tatăl.

Sinodul a adoptat 20 de hotărâri, inclusiv Crezul de la

Niceea, Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) și a stabilit ținerea

Pastilor.

Crezul este cunoscut ca fiind Crezul de la Niceea și este

următorul:

,,Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, facatorul cerului

si al pamantului, al tuturor vazutelor si nevazutelor.

Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul

nascut, care s-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii.

Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu

adevarat; nascut, nu facut, cel de-o fiinta cu Tatal, prin care

toate s-au facut.

Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire s-a

pogorat din ceruri si s-a facut om, de la Duhul Sfant si din

Maria Fecioara, si s-a facut om.

Si s-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit

si s-a ingropat si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.

Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa

vina cu slava, sa judece viii si mortii, a carui Imparatie nu va

avea sfarsit”.

Tot cu acest prilej s-au adoptat și 20 de canoane care s-au

referit la (pe canoane):

1. cei care se mutilează sau cer să fie mutilați să nu fie primiți în

cler;

2. cei de curând botezați să nu fie promovați de îndată la Ordinul

sacru (i.e. în cler);

43

3. viața clandestină a clericilor;

4. cerințe pentru a fi consacrat episcop;

5. situația celor excomunicați și datoria de a ține sinod de două

ori pe an în fiecare dioceză;

6. precedența anumitor sedii episcopale; consensul mitropolitului

pentru a fi consacrat episcop;

7. episcopul Ierusalimului;

8. atitudinea față de catari;

9. promovarea la preoție fără examenul recerut;

10. cei care și-au renegat credința în timpul prigoanei și apoi

admiși între clerici;

11. renegarea propriei credințe de către mireni;

12. cei care au părăsit lumea pentru viața consacrată și apoi s-au

întors la ea;

13. penitenții care cer Euharistia pe patul morții;

14. despre catecumenii lapși (care au cedat în timpul prigoanei);

15. despre clericii care se mută din loc în loc;

16. despre clericii care nu locuiesc în bisericile pentru care au

fost aleși;

17. despre clericii cămătari;

18. locul diaconilor la celebrările liturgice și rândul lor la

împărtășanie;

19. despre cei care vin în Biserica catolică de la eroarea

([[erezia) lui Paul din Samosata și despre diaconese;

20. în zilele de duminică și în perioada Cincizecimii nu trebuie

să se facă rugăciuni în genunchi.

Data celebrării Paștilor.

O altă hotărâre a acestui Sinod a fost formula

calendaristică pentru ținerea Paștelui. Paștele cade de prima lună

plină, după echinocțiul de primăvară, după Paștele evreiesc.

Sinodul a stabilit de asemenea și alte chestiuni de

importanăa bisericească, privind aspecte de natură morală și

teritorială, atât pentru cler, cât și pentru laici. Un anume

participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un

apărător al Ortodoxiei prin mărturisirea lui de credință și prin

redactarea Crezului care îi poartă numele.

44

Un alt participant, care prin argumentarea lui împotriva

impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins

obligativitatea celibatului în Biserica Ortodoxă, a fost Pafnutie,

un egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie. El suferise

atâtea greutăți și cruzimi în timpul prigoanei lui Maximin, încât

trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalți episcopi, iar

recomandările sale s-au bucurat de mare respect.

Printre participanți s-au numărat și Eustațiu al Antiohiei,

Macarie al Ierusalimului, Ossiu de Cordoba, precum și diaconii

Vit și Vicențiu, diaconi de la Roma (delegații papei Silvestru I),

aceștia din urmă fiind și primii semnatari. Deși numărul de mai

sus este impresionant, numărul celor invitați de împăratul

Constantin a fost cu mult mai mare, 1800, adică toți episcopii

bisericii creștine din acea vreme. De asemenea, fiecare episcop a

avut voie să ia cu sine doi preoți și trei diaconi, situație în care

numărul total al participanților a fost semnificativ mai important.

Se pare că episcopii participanți ar fi elaborat și o

scrisoare către egipteni.

Sinodul I ecumenic prezintă o deosebită importanță prin

aceea că a fost prima adunare a episcopilor din întreaga biserică,

împrejurare în care s-au dezbătut probleme doctrinale

fundamentale și s-au luat decizii majore care privesc dreapta

credință și unitatea bisericii. El reprezintă și o cotitură bruscă în

modul în care au fost priviți creștinii: dacă înainte ei erau crunt

persecutați, Constantin cel Mare s-a arătat un fervent susținător

al lor, sinodul însuși fiind deschis în prezența împăratului.

Al doilea conciliu de la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) a

fost cel de-al VII-lea conciliu (sinod) ecumenic și a avut loc în

anul 787. Acest conciliu fost convocat de împărăteasa Irina

Ateniana, care a acționat ca regentă în numele fiului ei

Constantin al VI-lea, pe atunci minor. Conciliul a fost inițiat de

patriarhul Paul al IV-lea al Constantinopolului și de succesorul

lui, patriarhul Tarasie, având ca scop corectarea ereziei

iconoclaștilor, printre care se numărau și împărații Leon al III-lea

și Constantin al V-lea.

45

Erezia iconoclaștilor, combătută de cei 263 de episcopi

adunați la acest sinod, a fost că Isus Cristos nu poate fi

reprezentat în icoane, concepție care se baza pe faptul că se nega

natura umană a Fiului reprezentat în icoane. În locul ei a fost

adoptată doctrina prin care se acceptă cultul imaginilor sacre și a

relicvelor.

În urma acceptării cultului icoanelor s-au formulat patru

anateme împotriva celor care nu recunosc că Isus Cristos poate fi

reprezentat în umanitatea lui, nu acceptă reprezentarea în artă a

scenelor evanghelice, nu salută astfel de reprezentări prin

ridicarea în picioare și resping orice tradiție scrisă sau nescrisă a

bisericii.

Tot la acest sinod s-a dezbătut și problema intervenției

sfinților.

Sinodul a formulat și 22 de canoane (necesitatea

cunoașterii în profunzime a psaltirii de către episcopi,

obligativitatea ca fiecare biserică să posede moaște ale sfinților,

necesitatea de a se îndepărta cărțile în care se critică cultul

icoanelor, obligativitatea ca fiecare biserică să aibă un

administrator, interzicerea purtării podoabelor de către preoți,

reafirmarea unor canoane mai vechi, etc.).

Conciliile catre au avut loc pana la al doilea conciliu de la

Niceea au fost:

Conciliul 2 din Constantinopol (anul 381)

Convocat de împaratul Theodosius I (347-395) în anul 381.

Theodosius I a declarat creștinismul drept religie oficială de stat,

ordonând distrugerea tuturor vechilor asezaminte de cult pagâne. La

acest conciliu Theodosius I a avut un cuvânt greu de spus: episcopii

prezenti au trebuit sa accepte introducerea noțiunii de Trinitate

(Sf.Treime) (identitatea de ființa între Dumnezeu, Isus și Sf.Spirit).

Conciliul 3 din Efes (anul 431)

Convocat la cererea co-împăraților romani Valentianus III (425-

455, împărat al părții de vest a imperiului, cu sediu la Roma) și

46

Theodosius II (408-450, împărat al părții de est, cu reședința la

Constantinopol).

La conciliul al 3-lea, desfățurat sub patronajul acestor 2 împărați,

s-a pus problema în ce calitate trebuie privită Maria: drept

Christotokos (Mama lui Cristos cel lumesc) sau Theotokos (Mama lui

Dumnezeu, Mama Fiului lui Dumnezeu). Conciliul a hotarât

recunoașterea Mariei drept Theotokos, eliberând-o de orice păcat

pământesc. În spatele deciziei a stat însă Pulcheria (sora mai mare a

împaratului Theodosius II), nu reprezentanții clericali (papa sau

episcopii).

Conciliul 4 din Calcedon (anul 451)

Formal, conciliul al 4-lea a fost convocat de împăratul bizantin

Marcianus (396-457), în realitate de aceiasi Pulcheria, care, dupa

moartea lui Theodosius II (450) s-a căsătorit cu împaratul Marcianus.

Pulcheria a dat tonul și la conciliul al 4-lea, în pofida împotrivirii

fatise a multor episcopi. Conciliul a proclamat, sub presiunea

Pulcheriei, dubla natura - divină și umană - a lui Isus, precum și

primatul papei de la Roma (împuternicit cu managementul unic al

treburilor clericale mondiale).

Conciliul 5 din Constantinopol (anul 553)

Convocat de împăratul bizantin Justinian I (483-565), de fapt de

soția sa Theodora (497-548), co-regenta imperiului roman de est

(împreună cu Justinian I). Unul din țelurile lor, urmărite cu

intransingență, a fost eradicarea păgânismului prin orice mijloace și

creștinizarea forțată a maselor. Conciliul al 5-lea a rămas în istorie

drept conciliul de aclamare și ovaționare a perechii imperiale Justinian

I ți Theodora. Justinian a ordonat, înaintea începerii conciliului,

arestarea papei Vigilius (537-555) care susținea alte puncte de vedere.

La conciliu i-a obligat pe episcopi să aprobe, sub aclamații unamime

la comandă, toate tezele religioase propuse de perechea imperială:

declararea neautenticității multora dintre tezele inițial acceptate de

biserică, în special cele ale lui Origenes (185-254), teza reîncarnării

etc (în total au fost pronunțate 15 anateme).

47

Bibliografie:

1. Alexandru Briciu Sfinții Părinți de la Sinodul VII

Ecumenic, 15 octombrie 2011, Ziarul Lumina.

2. Alexandru Briciu Ajunul Duminicii Ortodoxiei, 20

februarie 2010, Ziarul Lumina.

3. Adrian Agachi Dogmele ca bază a credinței (I), 12

mai 2010, Ziarul Lumina.

4. Pr. Conf. Dr. Daniel Benga, Primul Crez sinodal

ecumenic al Bisericii, 3 noiembrie 2010, Ziarul

Lumina.

5. P. Tanner S.J, Decrees of the Ecumenical Councils,

Ed. Norman, 1990.

6. Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a

Bisericii românești de la origini până în zilele

noastre, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-

Napoca, 1994.

7. Paul Lemerle, Istoria Bizantului, Ed. Teora, 1995.

8. E. Babelon, Un nouveau médaillon en or de

Constantin le Grand, Paris, 1903.

Discursul narativ în opera lui Ion Creangă

-o perspectivă tranzacţională-

Prof. Sanda Ana-Maria

Şcoala „Mircea Nedelciu” Fundulea, Călărași

Opera lui Ion Creangă suscită interes printr-o

pluralitate de aspecte: monografie a satului tradițional, copilăria

copilului universal, oralitatea stilului şi multe altele. Discursul

narativ este o componentă a textului care poate releva aspecte

48

interesante, cu atât mai mult cu cât exigenţele „clasice” (concizie,

claritate, unitate spaţio-temporală) se regăsesc cu prisosinţă.

Enunţarea a fost definită ca fiind „funcţionarea limbii într-

un act individual de întrebuinţare”i, iar orice enunţ apare ca având

un locutor, un destinatar, un loc şi un moment când acesta se

produce.

Aşa se face că se impune diferenţierea dintre scriitorul Ion

Creangă şi enunţătorul (naratorul) care preia rolul celui care pune

în operă enunţarea. Cel pe care îl întâlnim în opera Amintiri din

copilărie este, cum se ştie, nu este scriitorul, ci o instanţă narativă

care transmite un mesaj către un destinatar virtual –cititorul. Din

acest punct de vedere, „textul nu este un mesaj care circulă de la

sufletul autorului la cel al cititorului, ci un dispozitiv ritualizat, în

care se distribuie roluri”.

Teoria tranzacţională a comunicării a fost introdusă de Eric

Berne care acreditează ideea că fiecare comunicator participă la

actul de comunicare (în cazul de faţă de enunţare) fiind dominat de

una din strările eului: a) o stare de părinte, preluată de la modelul

comportamental şi, implicit, comunicaţional al părinților.

Demersul comunicaţional este marcat de autoritate, de ton

categoric, de interdicţie sau de permisiune, acesta din urmă

purtând marca autorităţii. Această poziționare implică luarea

deciziilor, precum şi autodefinirea sinelui enunţiator prin ceea ce

spune, fără o permanentă analiză a rolului; b) o stare de copil care

echilibrează pe cea de părinte (fiecare îşi poartă proprii

părinţi, dar păstrează şi copilul care a fost). Copilul cere să i se

satisfacă nevoi, iar ceea ce simte pare a fi mai grav şi mai profund

decât ceea ce gândeşte, partea afectivă este predominantă în

defavoarea celei raţionale; c) starea de adult presupune

raţionalitate, autonomie, independenţă, chiar discernământ,

iniţiativă personală.O analiză tranzacţională a unui fragment din

Amintiri din copilărie relevă aspecte interesante, cu atât mai mult

cu cât se înregistrează delimitarea narator / personaj, astfel încât

observaţiile vor privi, alternativ, postura şi rolul naratorului, pe de

o parte, pe cea a personajului, pe de altă parte.

Fragmentul care relatează aventura lui Nică cu furtul

pupezei din Humuleşti poziţionează atât naratorul, cât şi personajul

49

într-o multitudine de tranzacţii. De la început, s-ar putea spune că

însuşi naratorul, în actul său de enunţare este copil „Mă trezeşte

mama într-o zi cu vai-nevoie...”. Chiar naratorul (dincolo de

resursele expresive ale limbii, marcate de oralitate), preia „vocea”

unui copil: admiţând tuşa autobiografică a textului, chiar şi

retrospectiv, se simte exasperarea copilului excedatd e zorul

familiei ţărăneşti, a mamei mereu sufocate de treburi, de

imperativele vieţii.

Pasajul narativ surprinde o suprapunere a „rolurilor”: Nică

este când copil (numai unul ca el şi-ar fi propus să prindă pupăza),

dar se apropie de cea de adult: ia decizii radicale, situaţia trebuie

rezolvată, iar sentimentul trebuie „rezolvat”: „cu gând să prind

pupăza, căci aveam grozavă ciudă pedânsa”. Situaţia ar putea avea

ca explicaţie fie faptul că la ţară copiii se maturizau repede,

preluau rolurile, statusurile,

atitudinile părinţilor pe care îi vor continua în ale vieţii, fie pentru

că naratorul îi imprimă personajului o perspectivă mai degrabă a

momentului scriiturii, decât a momentului faptelor.

Aceeaşi postură de adult se observă şi în secvenţa de stil

indirect liber „stai, leliţă, că te-am căptuşit eu! îi mai pupa şi pe

dracul de-acum” în care se observă atitudinea satisfăcută de om

care şi-a dus planul la îndeplinire, mulţumirea de sine, precum şi

registrul de invective (preluat de la adulţii din jur). Fragmentul

următor „cum stam eu şi mă chiteam în capul meu...” continuă

aceeaşi ipostaziere: personajul judecă lucrurile, ba chiar are o

experienţă personală („ cum auzisem, din oameni, ...”), se

mobilizează („mă îmbărbătez în sine-mi”), caută soluţiide protejare

a „capturii” („caut o lespede potrivită etc”).

Alex Mucchielli aminteşte faptul că tranzacţiile sunt

complementare şi încrucişate, astfel încât reacţia de tip părinte

reclamă o atitudine de copil etc.

Interesantă este atitudinea personajului la iarmaroc, când

este copil (naiv, se crede negustor şi se ia în serios), dar şi adult

(din nou), căci se comportă ca un târgoveţ venit după treburi.

Evident, această ipostază de adult face şi hazul relatării, punând

deopotrivă accent pe hazul autorului, pe inventivitatea narativă, dar

50

şi pe distanţarea ironică pe care o operează Creangă şi ca autor, şi

ca narator.

Nică redevine copil atunci când se revoltă pe moşul hâtru

care ştie că nu e un adult, aşa cum pretinde „ce gândeşti dumneata,

moşule...Nu-ţi paie lucru de şagă etc. etc”, dar şi atunci când aude

că negustorul îi cunoaşte tatăl („ toate ca toate, dar când am auzit

eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura”).

Merită atenţie atitudinea bătrânului tot din perspectivă

tranzacţională, dar de data aceasta cu privire

la o asumare din partea acestuia a unei alte poziţii. El este, fără

îndoială, adult prin excelenţă: este în vârstă, este negustor vechi

(din câte aflăm) etc.

Personajul preia el postura de copil, intrând în jocul lui

Nică: îl tratează ca pe-un egal, se interesează de marfă, ba chiar el

este cel care numeşte marfa „găină”. Spiritul ludic, umorul,

predispoziţia către farsă şi haz, în cele din urmă nu pot să nu-l facă

simpatic pe moş, în pofida deznodământului. Ba chiar şi felul în

care face scăpată pasărea (disimulează o stângăcie), îl arată dispus

la glumă.

Se observă o repoziționare, însă: pe când rolul de

adult al băiatului tindea să ia amploare, rolul de copil al bătrânului

încetează: „Pesemne te manâncă spinarea...”.

Totodată, el devine şi părinte, tot pentru reechilibrarea

raporturilor, când ameninţă cu o

corecţie ce se impunea ca fiind necesară: „ia acuş te scarpin...”

Acest joc de roluri, de schimb de condiţii după stările eului fac din

textul lui Creangă pagini mereu interesante şi uiversale, ca şi

copilul pe care l-a conturat.

Personajele dovedesc o mare mobilitate, iar stările eului

dovedesc complexitatea fiinţei umane, registrele comportamentale

diferite subliniind disponibilitatea pentru abordarea vieţii ca adult

al lui „aici” şi „acum”, dar şi în postură de copil , acela care a(i)

fost, fireşte ca părinte, când stimulul o impune.

51

Așezările și obștea sătească în istoria românilor



În perioada prestatală principala formă de comunitate umană,

în spaţiul românesc, a fost obştea sătească (teritorială), care a

evoluat către aşezări stabile, cu un teritoriu delimitat - satele.

Termenl de sat provine din latinescul fossatum, iar termenul de

cătun, folosit astăzi pentru a desemna o parte a satului provine din

cuvântul dacic cătun2. Cele doua noţiuni desemnează procesul de

formare al poporului nostru, respectiv din sinteza poporului dac cu

poporul roman. Dacii locuiau preponderent în mediu rural iar de la

romani au preluat elemente care le-au îmbunătăţit stilul de viaţă,

dar odata cu romanizarea şi procesul de urbanizare s-a accentuat.

Perioada a doua a romanizării dacilor s-a încheiat în anul 271,

când armata şi autorităţile civile romane au fost retrase în sudul

Dunării, dar romanizarea a continuat şi ulterior prin contacte

comerciale sau datorita romanilor care au preferat să rămână in

Dacia.

Poporul român s-a format odată cu limba română în cadrul

unor colectivităţi săteşti mai mari, care au păstrat numele de sat

(lat. fossatum) şi colectivităţi mai mici, specifice autohtonilor, care

au păstrat numele dacic de cătun3. „Cătunul este modul naţional de

grupare – scria Emm. de Martonne în La Valachie. Acesta este

2 I. I. Russu, Elemente autohtone în terminologia aşezărilor şi

gospodăriilor, în „AMETC” pe anii 1962-1964, Cluj, 1966, p. 74-75, apud,

Filofteia Pally, Curs de etnografie şi folclor, curs pentru anul I, Master,

Universitatea Piteşti. 3 Ibidem, p. 74-75, apud, Filofteia Pally, Curs de etnografie şi folclor,

curs pentru anul I, Master, Universitatea Piteşti.

52

incontestabil mai vechi şi acela pe care românii îl preferă încă

peste tot unde este posibil”4.

Numărul aşezărilr a crescul prin roire sau au aparut altele noi

în zonele care exitau resurse sau posibilitatea desfăşurării

activităţilor economice. Unele sate au fost contopite în satele mai

mari prin extindere acestea devenind simple cătune. Unele sate de

la periferia oraşelor au devenit cartiere orăşeneşti.

Noţiunile care definesc aşezările, casele şi interioarele

acestora fac parte din fondul originar al limbii române5.

La început, casa (lat. casa) a avut împrejurul ei numai

curtea (lat. curtis) sau bătătura (lat. batt(u)ere), împrejmuite cu un

gard (termen dacic), cu acces la un drum (termen neogrec) printr-o

poartă (lat. porta) şi în interior prin uşă (lat. ustium). Animalele

erau şinute în ţarcuri de nuiele (lat. novella) împletite pe pari (lat.

palus) sau din scânduri (lat. scandula). Locuinţele vechi au

păstrat numele dacic de bordei, ca şi argeaua, ca adăpost aparte

pentru războiul de ţesut, termen folosit şi astăzi, care nu aveau loc

în casă; cuvântul - şura a apărut destul de târziu. S-au păstrat

denumirile vechi pentru închizătorile de animale, cum este ţarcul

(dacic) şi staulul (lat. stab(u)lum).

În interiorul locuinţei denumirile sunt vechi, camera

locuită e numită tot casă, iar anexele pentru rezervele de hrană,

îndeosebi cele cu părţi metalice, au primit nume diferite: tindă (lat.

tenda), atunci când se trecea prin ea în casă, cămară (ngr. kamara),

când intrarea era separată, sau celar (lat. cellarium), atunci când s-

a alăturat casei.

Denumirile pentru terenurile din jurul aşezării, pentru

activităţile cotidiene, pentru uneltele şi materialele folosite în

gospodărie sunt păstrate în mare parte din timpul dacilor.

4 Emm. de Martonne, La Valachie. Essai de monographie

géographique, Paris, 1902, p. 248-249, apud, Filofteia Pally, Curs de etnografie

şi folclor, curs pentru anul I, Master, Universitatea Piteşti. 5 Dicţionarul limbii române moderne, la termenii respectivi; I. I. Russu,

Elemente autohtone în terminologia aşezărilor… p. 74-92, apud, Filofteia Pally,

Curs de etnografie şi folclor, curs pentru anul I, Master, Universitatea Piteşti.

53

În trecut, termenul „sat” avea mai multe înţelesuri, pe care i

le-a conferit limba ţărănească, înţelesuri care ne dau o imagine

complexă despre ceea ce reprezenta vechiul sat. Era nu numai o

organizaţie teritorială, ci şi una socială şi spirituală a unor

colectivităţi devălmaşe, aşadar mult mai mult decât un simplu

organ administrativ. Pentru cuvântul „sat” (care, conform definiţiei

din DEX, provine din lat. „fossatum” – „loc întărit cu șanț”, deşi

unii cercetători susţin că termenul a evoluat din lat. „satus”, care

înseamnă „semănătură”, dar şi „neam”, „seminţie”) sunt folosiţi şi

alţi termeni în vorbirea ţărănească. După cum arată Henri H. Stahl,

în terminologia „obiceiului pământului” sinonimele şi omonimele

sunt foarte curente, limbajul juridic popular fiind „folcloric prin

esenţa lui, multiplu ca înţelesuri, bogat şi pitoresc, dar imprecis şi

echivoc, după cum viu şi veşnic variat este însuşi fenomenul social

pe care îl exprimă.”

„Satul” poate fi sinonim cu „obştea”, care reprezenta

organul său administrativ de conducere, astfel, în loc de „obşte”,

ţărănii foloseau deseori cuvântul „sat”: „l-a ales satul”, „l-a judecat

satul”, „s-a supărat ca văcarul pe sat” (văcarul avea un rol

important în viaţa satului, fiind mandatarul obştii ales pentru

diferite treburi de interes general, cea mai importantă fiind tragerea

la sorţi prin care se hotăra distribuirea echitabilă, pe grupuri

familiale, a parcelelor de teren).

Deseori, termenii „sat”, „obștea satului” și „obștea” sunt

folosiți cu sens similar. „Obștea”, referindu-se la populația satului

(„noi, toată obștea satului”, „am făcut parte și la obștea celor

săraci”), mai era numită și „ceată”, „droaie”, „cemetie”, „steag”,

„popor”, „neam”. Cu sensul de adunare generală a obștenilor, era

numită și cu alți termeni, unii foarte expresivi: „sobor, săbor,

zbor”, sau, în Moldova, „grămada satului”.

Ca formaţiune teritorială, satul este şi o „vatră de sat”,

adică o aglomerare de locuinţe: „în capul satului”, „la marginea

satului”, „la un corn de sat”. Cuvântul însemna şi întregul teritoriul

aflat în stăpânirea sătenilor, hotarul satului sau trupul de moşie.

Satul nu este numai organ administrativ şi patrimoniu, ci şi

populaţia: „am hrănit tot satul”, „a fost de faţă tot satul”, satul fără

54

oameni fiind numit „sat sterp”. El reprezintă, în sens mai larg, un

sistem de convieţuire socială, expresia „satul lui Cremene”

semnificând lipsa unei organizări sociale, un loc în care oricine

poate face ce vrea.

Acelaşi cuvânt exprimă şi ideea de „opinie publică”: „gura

satului”, „ce ştie satul”. Cuvântul „sat” implică şi ideea de

statornicie: „a face sat cu cineva” (a intra în tovărăşie cu cineva)

sau, cum spune B. P. Hașdeu, unele neologisme „nu putură să facă

sat în limba românească”.

Toate aceste înţelesuri ne dau o imagine destul de completă

a ceea ce însemna satul: o organizare a vieţii sub toate aspectele

complexe pe care le implică orice societate umană. Ele reflectă, de

asemenea, şi faptul că satul se supunea unei conştiinţe colective,

reprezentată de obşte, legătura cu obştea fiind foarte strânsă, şi se

conducea după cutumele statornicite prin tradiţie.

Ţărănii se adunau în obşte pentru a hotărî şi aplica cele

cuvenite, care corespund tradiţiei, şi nu unor opinii schimbătoare,

individuale, sau unei raţiuni individuale (supusă mai uşor

transformării), ceea ce asigura statornicia, integrarea firească într-o

rânduială. Deciziile luate prin votul direct al membrilor erau

influenţate de grupul celor „buni şi bătrâni”, care se bucurau de

autoritate datorită vârstei, experienţei, respectului câştigat.

În vechea civilizaţie sătească, obştea funcţiona ca o

democraţie ţărănească directă, iar pentru stabilirea unei astfel de

orânduiri democratice nu a fost nevoie de intervenţia

pluralismului, obştea creând „o omogenitate de voinţă care făcea

conceptul de «consens» inutil”.Astfel se explica de ce, de-a lungul

timpului, obştea a constituit o formă de rezistenţă a poporului

român, reuşind de multe ori să se împotrivească aservirii feudale

sau unor influenţe străine nocive 6

.

Aşezările sunt atestate documentar, când sunt dăruite

mănăstirilor, slujbaşilor şi susţinătorilor stăpânirii, când se

înteţeşte lupta pentru acapararea şi exploatarea lor.

6 Lector univ. dr. Corina Bistriceanu Pantelimon, Democrația originală

a societății rurale românești, în Etnosociologie românească, curs pentru anul II,

Univ. „Spiru Haret”, Bucureşti..

55

Hotarele acestora au fost stabilite de obştile săteşti şi se

sunt păstrate prin viu grai, deci foarte cunoscute, neschimbate de

aceea în documente apar menţiunile „hotarele vechi şi de demult”,

hotare „pe unde au fost în vecii vecilor”7.

Aşezare satelor s-a realizat în funcţie de formele de relief,

resursele naturale şi de situaţia politica.

Obştea sătească cuprinde două elemente: teritoriul şi

comunitatea. Teritoriul era constituit din vatră şi moşie. Vatra era

teritoriul pe care erau construite toate casele şi locuinţele ţăranilor.

Noţiunea de “moşia” satului, desemnează totalitatea terenurilor

arabile şi nearabile, pe care le expoatau membrii comunităţii,

adică: terenurile destinate cultivării cerealelor, terenurile destinate

creşterii animalelor, fînaţele, iazurile, pădurile, livezile, etc.

Terenurile arabile erau proprietatea privată a ţăranilor, şi puteau fi

transmise ereditar; terenurile nearabile erau stăpînite în

devălmăşie, în comun, fiecare membru al comunităţii se putea

folosi de el.

Prin comunitate înţelegem toţi locuitorii unei obşti săteşti.

Aceasta se împărţea la rîndul ei în familii iar mai multe familii

inrudite formau cetele de neam. O familie individuală constituia

familia simplă, asemănătoare celei de azi, dar mai numeroasă şi

mai tradiţionalistă. Cetele de neam constituie totalitatea familiilor,

grupate după nume.

În cadrul obştii săteşti există 3 principii:

1. Teritorial –satele au fost amplasate pe terenuri protejate natural

şi în zona cu resurse naturale. Foarte greu satele îşi schimbă vatra.

2. Agrar – locuitorii satelor au avut dintotdeauna ca ocupaţie de

bază agricultura şi creştere

3. Principiul de neam – fiecare component al obştii săteşti era

vorbitor de limbă română, era ortodox şi respecta “legea

pămîntului”,niste legi nescrise care alcatuiau codul moral al

7 H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, I,

Bucureşti, 1958 p. 103-116, apud, Filofteia Pally, Curs de etnografie şi folclor,


56

aşezării. Acestea erau principiile morale pe care trebuia să le

respecte un locuitor pentru a fi membru al oştii săteşti.

Obştea sătească s-a manifestat prin trei caractere precum:

1. Caracterul autarhic – reprezentat de principiile conservatoare pe

care se axa obştea in toate sectoarele vieţii, inclusiv în înstrăinarea

terenurilor. Acest fapt a dus la conservarea elementelor

tradiţionale.

2. Caracterul patriarhal – evidenţiat în faptul că membrii obştii

erau un cerc închis astfel încât toate produsele necesare traiului şi

le produceau în cadrul obştii iar surplusul era coservat pentru

momentele dificile traiului.

3. Caracterul conservator – este reliefat de faptul ca fiecare obşte

îşi are proproiul sistem de valori izvorâte din morala satului şi din

religia creştin ortodoxă. Acest fapt a generat expresia folosită şi

astăzi“cîte bordeie, atîtea obicee,,.

Principiile jurudice în cadrul obştii o constituia legea

nescrisă transmisă prin viu grai “legea pămîntului”.Infracţiunile

erau judecate de voievod alături de Sfatul oamenilor bătrîni şi

înţelepţi. Iar cazurile deosebite, care erau destul de rar întîlnite,

erau judecate prin adunarea întregului sat care judeca conform

legilor pămîntului. Legile erau mai blânde datorita implementării

dogmei religioase dar şi datorită solidarităţii sociale.

Stratificarea socială (voievodul, preotul, tăranii liberi) era

iniţial inseizabilă, ceea ce conferea o bună conveţuire, ulterior prin

implementarea relaţiilor feudale apare o stratificare socială.

Voievodul, împreună cu famiile ptivilegiate, au preluat cele mai

multe şi cele mai bune terenuri, cele mai frumoase herghelii de cai

şi cirezi de vaci, iar ţărănimea s-au divizat în ţărani liberi (răzeşi

în Ţara Moldovei şi moşneni în Ţara Românească ) şi ţărani

aserviţi (vecini în Ţara Moldovei, iobagi în Transilvania, sau

rumîni în Ţara Românească). Apar ulterior mari bogataşi în urma

obţinerii unei dregătorii precum: vornicul, jitarul, postelnicul sau

nemesnicul.

Începînd cu secolele IX-X, în teritoriul carpato-

danubiano-pontic sunt atestate primele formaţiuni politice

româneşti atestate în documente. Aceste formaţiuni statale

cuprindau în cadrul lor mai multe obşti sateşti şi oraşe, iar prin

57

unirea acestor cnezate, voievodate sau ţări s-au format Ţările

româneşti. În procesul de formare a statelor medievale româneşti

obştea sătească a jucat un rol considerabil. Unele tăsături obşteşti

s-au păstrat şi în cadrul voievodatelor medievale:

- acestea erau conduse de un voievod.

- acesta, la rîndul său, era ajutat de un sfat al bătrînilor sau

boierilor.

- principala bază juridică a comunităţii era “legea pămîntului”.

- se păstra caracterul preponderent conservator, patriarhal şi parţial

autarhic.

- prinipala sursă de existenţă o constituia prelucrarea pămîntului,

adică predomina principiul agrar 8

.

În ce priveşte ocupaţia membrilor obştii aceasta se

diversifică apărând şi meşteşugul apoi locurile de schimburi

economice numite târguri „Unele din aceste aşezări şi-au păstrat în

tot cursul evului mediu caracterul de târg (oppidum), aşezare

agrară-meşteşugărească şi negustorească; altele se dezvoltă

ajungând în situaţia de oraşe (civitas), iar altele decad în vechea

situaţie de sat”9.

Obştea sătească a reprezentat bolta întregului edificiu

românesc realizat treptat trecând de orice impediment economic,

politic şi social. Obştea sătească a fost cea care a păstrat

elemantele naţionale chiar şi în faţa migratorilor, a fost cea care

muncind din greu a menţinut clasa boierească, pe spatele obştii a

fost greutatea tributului şi al daărilor către turci. Odata cu formarea

Oastei mari, tot membrii oştii s-au jertfit pentru patrie sau uneori

pentru cauze particulare, departe de interesul comun.

Cea mai grea lovitură a primit-o obştea sătească în perioada

interbelică odata cu apariţia Curentului modernist reprezentat de

Eugen Lovinescu. În replica s-a fondat curentul popular numit

Tradiţionalism.

8Filofteia Pally, Curs de etnografie şi folclor, curs pentru anul I,

Master, Universitatea Piteşti. 9H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, I,

Bucureşti, 1958, p.127, apud, Filofteia Pally, Curs de etnografie şi folclor, curs

pentru anul I, Master, Universitatea Piteşti.

58

Cert este că elementul naţional s-a păstrat până astăzi chiar

şi în Transilvania care a fost ocupata de străini mai bine de nouă

sute de ani. Obştea sătească se gaseşte şi astăzi în stare pură

tradiţională în unele zone ale României.

Din cele mai vechi timpuri până astăzi satele spre deosebire

de oraşe, au evoluat mai încet, iar unele sate cu o importanţă

crescută au devenit oraşe.

Odată cu trecerea timpului numărul satelor a crescut, fiind

amplasate în zonele accesibile, pe văile râurilor şi în zone cu

resurse economice. În zonele montane satele sunt mai puţine

datorită condiţiilor meteo şi accesibilităţii dificile.În satele din

Munţii Poiana Ruscăi gospodăriile sunt adunate sub culmi, iar în

jos se află terenurile agricole, terasate de răzoare, împărţite în

două sectoare pe care alternează culturile. Aceste sectoare au fost

separate de „gardul ţarinii”, uliţele spre plaiul cultivat fiind

închise cu „poarta ţarinii”, ca să nu iasă animalele din sat şi să

strice culturile. Aşezările de pe culmi au însă uneori dezavantajul

de a lipsi populaţia de apa suficientă, cum este cazul în regiunea

comunelor Plop, Cerişor şi Sohodol. În aceste comune, „fântânile

sunt rare, locuitorii îşi duc apa din vale, care este la o depărtare de

2-3 ore. Drumul acesta e greu, fiindcă trebuie coborâtă panta

coastelor extrem de repezi”10

.

În lungul râurilor, se gaseşte câte o linie de sate şi sunt

cazuri când aceste sate-linii, foarte lungi (lungimea de cinci km e

ceva prea obişnuit) se ţin aproape lanţ, din munţi până-n coline. Iar

satele de sub abruptul munţilor se ţin tot aşa, din Motru şi până la

Horezul de Vâlcea”11

.

Unele sate şi-au mărit vatra astfel încât unele sate au fost

încorporate altora, acestea devenind simple cătune. Unele sate

10

R. Vuia, Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor, în „LIGC”, II,

1924-1925, Cluj, 1926, p. 94, apud, Filofteia Pally, Curs de etnografie şi

folclor, curs pentru anul I, Master, Universitatea Piteşti. 11

I. Conea, Aşezările omeneşti în Depresiunea Subcarpatică din

Oltenia, în „BSG”, L, 1931, p. 334, apud, Filofteia Pally, Curs de etnografie şi

folclor, curs pentru anul I, Master, Universitatea Piteşti.

59

aflate la periferia oraşelor au fost încorporate în acesta devenind

cartiere.

Aşezări numeroase sunt amplasate la contactul

Subcarpaţilor cu câmpiile şi podişurile. Între Piteşti şi Panciu,

harta rusească din 1853 arată la fiecare kilometru şi, uneori, chiar

mai aproape, câte un sat ale cărui case se leagă adeseori de ale

celui vecin. Între Ploieşti şi Buzău, dar mai ales între Râmnicul

Sărat şi Panciu, locuinţele se grupează într-un lanţ aproape

neîntrerupt. În unele părţi sunt mai rare. Satelor mai rare şi mai

mici din zonele deluroase le corespunde o înaintare mai masivă a

populaţiei pe văi, în câmpie12

.

La originea unor sate stau „odăile”, aşezări de moşie cu

câteva căsuţe sau bordeie, lângă coşurile cu cereale, grajdurile

animalelor de muncă, magaziile cu unelte etc., care prind a se ivi

în toate părţile, odată cu intensivizarea agriculturii. Muncitorii

sezonieri, în mare parte „corduneni” (bucovineni) şi „ungureni”, s-

au stabilit pe moşii întemeind cătune, care au devenit apoi sate13

.

În Câmpia Sătmarului s-a păstrat tipul tradiţional de

aşezări. „Satele aici sunt mici, cu populaţie mai puţin numeroasă

faţă de cele din restul câmpiei, şi fiecărei aşezări rurale i se poate

stabili cu destulă uşurinţă vatra satului, precum şi modul şi direcţia

în care s-au întins gospodăriile prin înmulţirea locuitorilor din

dauna hotarului comunei. Aici se poate mai uşor vedea direcţia de

aşezare liniară, în lungul apelor, cum e cazul Someşului, unde

satele mici şi mărunte au distanţă între ele abia de câţiva kilometri,

înşirându-se ca mărgelele pe aţă”14

.

12

V. Mihăilescu, Aşezările omeneşti din Câmpia Romană la mijlocul şi

sfârşitul sec. XIX, Academia Română, Mem. secţ. istorice, seria III, tom. IV,

Bucureşti, 1925, p. 42-43, apud, Filofteia Pally, Curs de etnografie şi folclor,

curs pentru anul I, Master, Universitatea Piteşti. 13

V. Tufescu, „Odăile”. O fază recentă de populare a ţinuturilor

stepice de la răsărit de Carpaţi, sep. ex. „Anuarul liceului Dr. Meşotă din

Braşov”, 1936-1937, Braşov, p. 11-12, apud, Filofteia Pally, Curs de etnografie

şi folclor, curs pentru anul I, Master, Universitatea Piteşti. 14

S. Mangiuca, Sate şi sălaşuri din Câmpia Tisei, în „BSG”, L, 1931,

Bucureşti, 1932, p. 154, apud, Filofteia Pally, Curs de etnografie şi folclor, curs

pentru anul I, Master, Universitatea Piteşti.

60

În Câmpia Crişurilor şi Câmpia Aradului satele sunt mari şi

adunate, departe unele de altele, datorită dominaţiei otomane.

După 1700, unele aşezări n-au mai fost refăcute.

În Banatul ocupat de habsburgi în 1718, alături de români

au fost colonizaţi germanii, numiţi şvabi. „Noilor veniţi nu li s-a

dat voie să se aşeze cum şi unde voiau, ci prin dispoziţiile şi

patentele de colonizare s-a fixat forma şi întinderea satului,

lărgimea şi direcţia străzilor, locul clădirilor publice, felul şi modul

organizării fiecărei gospodării, acestor dispoziţii fiindu-le supuşi şi

românii împreună cu sârbii provinciei, care au fost nevoiţi să-şi

modifice satele în sensul poruncilor împărăteşti”15

.

În Transilvania la nord de Mureş, unde nu au avut loc

colonizări sistematice, pe terenurile îndepărtate de sate au apărut

sălaşe, pentru adăpostire celor ce lucrau pământurile. Unele dintre

acestea au fost transformate în gospodării risipite pe câmp sau

adunate în cătune. Ele au luat fiinţă „fie acolo unde marii

proprietari şi-au vândut o parte din moşie ţăranilor, care au

parcelat-o în mod egal, hotărând împreună felul de aşezare şi

clădire a gospodăriilor, fie acolo unde pământurile satelor ori ale

oraşelor erau foarte departe de centru şi unde oamenii numeroşi,

pentru a fi feriţi de greutăţile traiului izolat, chiar atunci când şi-au

ridicat gospodăriile, s-au aşezat mai aproape unii de alţii”16

.

Aspectul adunat şi ordonat – geometric al aşezărilor din

multe zone se datorează măsurilor administrative de sistematizare

a satelor, de încadrare a acestora într-un anumit plan. În

Transilvania, multe sate cu gospodării răsfirate sau risipite au fost

„scoase la linie”, sau obligate să se mute în vetre noi, cu planuri

dreptunghiulare, poligonale etc., îndeosebi în a doua jumătate a

secolului al XVIII-lea. În 1773, cancelarul Ungariei raporta curţii

imperiale despre executarea ordinului de concentrare şi

sistematizare a satelor din districtele Beliului, Pomezăului şi

Zarandului, enumerând satele reconstruite la locul ordonat17

.

15

Ibidem, p. 156. 16

Ibidem, p. 171. 17

S. Opreanu, Aşezările româneşti de tip adunat din Ţara Crişurilor şi

Banat, în „Revista geografică”, an II, f. I-IV, 1945, Bucureşti, 1946, p. 122,

61

Şi în Banat, în timpul lui Iosif al II-lea, s-a întocmit o listă

cu satele grănicereşti care trebuiau să se mute, ca locuitorii lor să

poată fi mai uşor strânşi pentru instrucţia pe care erau obligaţi să o

facă18

. În ţinutul Năsăudului, acelaşi Iosif al II-lea a dat ordin să

se adune câteva sate grănicereşti. În 1766, au fost coborâte, alături

de cele din văi, casele de pe munţi şi dealuri19

.

În capitalism, satele din zonele montane au scăzut ca

număr şi tineretul le-a lăsat în seama bătrânilor, iar pe alocuri au

fost părăsite.Acest fenomen continuă şi astăzi mai ales în zonle

fără resurse.

În perioada comunistă numărul locuitorilor din mediu rural

a scăzut datorită atracţiei urbane.

Tipologia satelor românești



De tipologia satelor s-au ocupat mulţi cercetători din rândul

etnografilor, geografilor, sociologilor etc..

Criteriile clasificării aşezărilor rurale au fost diferite. Pe un

prim plan se situează totuşi structura, morfologia şi economia lor.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, contribuţii mai

importante în acest domeniu au adus Vintilă M. Mihăilescu şi

Romulus Vuia. ipologia aşezărilor rurale

V. Mihăilescu s-a ocupat de tipurile structurale de sate şi

răspândirea lor geografică, stabilind trei tipuri:

aşezări de tip risipit (sau împrăştiat),

aşezări de tip adunat (grupat sau îngrămădit) şi un tip

intermediar,

apud, Filofteia Pally, Curs de etnografie şi folclor, curs pentru anul I, Master,

Universitatea Piteşti. 18

Ibidem, p. 122. 19

Ibidem, p. 123.

62

aşezări de tip răsfirat (sat de coline, de pădure).

Romulus Vuia a cercetat îndeaproape aşezările din

Transilvania şi a stabilit următoarele tipuri de sate:

(1) satul cu case izolate, specific zonelor în care ocupaţia

principală a locuitorilor este creşterea vitelor;

(2) satul răsfirat, propriu zonelor deluroase, cu ocupaţii mixte,

agricole şi pastorale;

(3) satele de vale, a căror formare şi transformare ca tip este strâns

legată de răul care străbate comuna;

(4) satul îngrămădit, cu uliţe înguste şi întortocheate, frecvent în

Transilvania, în depresiuni şi Câmpia Transilvaniei;

(5) satul de-a lungul drumului, cu o singură uliţă ca axă principală,

pe firul căreia se înşiruie casele situate perpendicular pe linia ei;

(6) satul dreptunghiular sau geometric, cu străzi drepte şi parcele

dreptunghiulare în care se află gospodăriile;

(7) satul compact adunat, care este de obicei o aşezare mai mare,

cu case dese, având înfăţişarea unui mic târg;

(8) satul circular, în care gospodăriile sunt înşirate în formă de

cerc;

(9) satul polip sau radial, ale cărui uliţe pornesc din centru în

direcţia radială.

Clasificarea cea mai utilizată, cea mai concludentă

prezintă trei tipuri de sate: adunate, răsfirate, risipite.

Satele adunate. Acest tip de aşezări au gospodăriile

rânduite în lungul uliţelor, care gravitează sau pornesc dintr-un

centru, nucleul iniţial al aşezării, cu structură neregulată sau

regulată, cu curţi mai largi sau mai strâmte, în completarea cărora

se găsesc mici grădini în care se depozitează furajele, iar dacă dau

spre câmp şi sunt mai întinse, sunt cultivate cu legume, pomi, şi

chiar viţă de vie, pe alocuri. În jurul satului se întindea câmpul,

împărţit în sectoare sau tarlale destinate culturilor, fâneţelor şi

păşunilor. Ocupaţia principală a locuitorilor o constituie, din

timpuri străvechi, agricultura. Satele adunate se întâlnesc nu numai

în câmpii, ci şi în majoritatea zonelor deluroase, în depresiuni, iar

pe alocuri chiar şi pe plaiurile munţilor, cum sunt cele ale

pădurenilor. În cadrul acestui tip de aşezări, pe care îl considerăm

mai frecvent, distingem sate adunate şi sate îngrămădite.

63

Satul adunat are vatra bine definită şi conturată clar faţă de

moşia satului (lipsită de gospodării). Satele adunate pot fi

compacte (ocupând spaţii mici, cu clădirile lipite unele de altele -

satele săseşti din sudul Transilvaniei), liniare (în Podişul Getic şi

Podişul Bârladului) sau geometrizate: dreptunghiulare (în Câmpia

de Vest şi Câmpia Română), poligonale etc. au gospodării mai

aerate, înscrise în uliţe nu prea dese. În cadrul lor distingem două

variante: sate adunate cu structură neregulată şi sate adunate cu

structură regulată.,

Satele răsfirate are un anumit contur, iar grupurile de

gospodarii sunt legate între ele prin drumuri. În regiunile

subcarpatice sau în apropierea munţilor, acest sat valorifică

formele terenului, pătrunzând digitat pe văi. Economia este mai

diversificată: pomicultură, viticultură, creşterea animalelor, cultura

plantelor, economia forestiera. Se întâlneşte în Subcarpaţi, Podişul

Sucevei şi la marginile Depresiunii Colinare a Transilvaniei.au o

reţea întinsă de uliţe, în lungul cărora sunt dispuse gospodăriile,

între care se găsesc grădini cu pomi sau terenuri arabile cultivate

cu porumb, legume etc.

Satele din sudul văilor sunt de tip risipit (Ploştina, Nereju-

Mare, Nereju-Mic şi Tipău)20

. Acestea reprezintă ultima fază de

populare a depresiunii intercarpatice. La fel s-au populat şi alte văi

care străbat Carpaţii Orientali şi Subcarpaţii Moldovei.

În unele părţi, în Munţii Apuseni, pe Valea Arieşului şi

Ampoiului, gospodăriile sunt răsfirate în secţiunile lărgite ale

acestora. Acolo unde micile văi afluente au versanţii cu pante mai

domoale decât văile principale, satele se înşiră în lungul acestora.

Aşa sunt Ocolişul, Poşaga, Ponorul etc. în bazinul Arieşului,

Ampoiţa, Feneşul în bazinul Ampoiului. 21

.

Satul risipit are gospodăriile sau grupurile de gospodării

(cătune) foarte dispersate între ele, uneori la distanţe foarte mari, de

20

N. Al. Rădulescu, Vrancea. Geografie fizică şi umană, Bucureşti,

1937, p. 138-143, apud, Filofteia Pally, Curs de etnografie şi folclor, curs pentru

anul I, Master, Universitatea Piteşti. 21

Ibidem, p. 138, apud, Filofteia Pally, Curs de etnografie şi folclor,


64

câţiva kilometri. Vatra şi moşia satului se suprapun. Sunt valorificate

păşunile (pentru creşterea animalelor), suprafeţele orizontale reduse

(pentru culturi agricole) şi pădurile. Acest tip de sate este

predominant în: Munţii Apuseni (numite crânguri), Carpaţii

Maramureşului şi ai Bucovinei (Obcinele Bucovinei în special) şi

Carpaţii Meridionali.constituie tipul mai puţin frecvent şi mai nou, al

căror gospodării sunt împrăştiate în cuprinsul hotarului, pe

proprietăţi mai productive. Apariţia lor se datorează aceloraşi cauze

economice: apropierea de terenurile agricole pentru o cât mai bună

îngrijire şi valorificare a acestora. De aceea, sate risipite se întâlnesc

atât în zonele înalte, cât şi în cele joase. În zonele înalte, procesul de

roire, prin care s-au format aceste sate a avut o mai mare amploare în

feudalism, iar în cele joase în capitalism. Acest tip de aşezări

reprezintă peste tot, cum susţine şi V. Mihăilescu, ultima fază de

populare a muntelui, aşa cum de altfel ele constituie o ultimă fază de

populare a câmpiilor, ca urmare a desfiinţării marii proprietăţi

moşiereşti şi a împroprietăririi ţăranilor.

În ultimele decenii ale secolului XX, cercetările asupra

economiei satelor le-au întregit pe cele asupra structurii şi

morfologiei acestora. În dezvoltarea noii baze economice a

aşezărilor rurale s-a ţinut şi se va ţine seama în continuare nu numai

de condiţiile naturale, ci şi de tradiţiile locale, în vederea extinderii

ramurilor mai potrivite, mai rentabile. Astfel, grupuri răzleţe de sate

viticole şi pomicole au fost cuprinse în întinse zone viticole şi

pomicole. În câmpii s-au diversificat culturile şi sporeşte numărul

satelor specializate în legumicultură. Mecanizarea agriculturii a

redus treptat numărul forţei de muncă angajate, care s-a îndreptat

spre cerinţele oraşelor, în care s-a dezvoltat industria, schimbându-se

nu numai înfăţişarea satelor, ci şi profilul lor economic.

Clasificările economice sau funcţionale actuale ale

aşezărilor rurale au în vedere toate aceste transformări; ele nu se

limitează la tipurile arhaice. Vom menţiona clasificarea făcută de I.

Băcănaru, Ioana Ştefănescu, P. Deică, D. Bugă, E. Molnar şi V.

Tufescu. Ţinând seama de structura socio-profesională a populaţiei,

modul de folosinţă a terenului agricol, caracterul producţiei şi al

funcţiilor economice (industrie, agricultură, transport etc.), ca şi de

65

importanţa acestor funcţii şi gradul de îmbinare al lor, autorii

menţionaţi au stabilit următoarele tipuri şi variante:

I. Aşezări rurale cu funcţii predominat agricole, cu

următoarele variante: (1) aşezări rurale de cultură a cerealelor şi

de creştere a animalelor, (2) aşezări de creştere a animalelor şi de

cultură a cerealelor, (3) aşezări rurale de creştere a animalelor şi

de cultură a pomilor fructiferi şi a viţei de vie, (4) aşezări rurale

legumicole (preorăşeneşti), (5) aşezări de creştere a animalelor pe

păşuni de munte.

II. Aşezări rurale cu activităţi industriale, cu următoarele

variante: (1) aşezări rurale cu activităţi legate de industria

extractivă, (2) aşezări rurale cu activităţi legate de industria

prelucrătoare.

III. Aşezări rurale cu funcţii mixte, cu următoarele variante:

(1) aşezări rurale în care activitatea agricolă se îmbină cu

activitatea industrială din marile centre industriale; (2) aşezările

rurale în care activitatea agricolă se îmbină cu muncile legate de

exploatările forestiere; (3) aşezări rurale în care meşteşugurile

săteşti formează ocupaţii anexe agriculturii; (4) aşezări rurale cu

activitate pescărească22

.

BIBLIOGRAFIE:

Filofteia Pally, Curs de etnografie şi folclor, curs pentru

anul I, Master, Universitatea Piteşti.

H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe

româneşti, I, Bucureşti, 1958.

R. Vuia, Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor, în

„LIGC”, II, 1924-1925, Cluj, 1926.

I.Conea, Aşezările omeneşti în Depresiunea Subcarpatică

din Oltenia, în „BSG”, L, 1931.

22

I. Băcănaru, Ioana Ştefănescu, P. Deică, D. Bugă, E. Molnar şi V.

Tufescu, Contribuţii la studiul clasificării funcţionale a aşezărilor rurale din

R.S. România, în „Probleme de geografie”, vol. X, Bucureşti, 1963, p. 30-46.

66

I.I. Russu, Elemente autohtone în terminologia aşezărilor

şi gospodăriilor, în „AMETC” pe anii 1962-1964, Cluj,

1966.

Băcănaru, Ioana Ştefănescu, P. Deică, D. Bugă, E. Molnar

şi V. Tufescu, Contribuţii la studiul clasificării funcţionale

a aşezărilor rurale din R.S. România, în „Probleme de

geografie”, vol. X, Bucureşti, 1963.

Emm. de Martonne, La Valachie. Essai de monographie

géographique, Paris, 1902.

N. Al. Rădulescu, Vrancea. Geografie fizică şi umană,

Bucureşti, 1937.

S. Opreanu, Aşezările româneşti de tip adunat din Ţara

Crişurilor şi Banat, în „Revista geografică”, an II, f. I-IV,

1945, Bucureşti, 1946.

Dicţionarul limbii române moderne, la termenii respectivi;

I. I. Russu, Elemente autohtone în terminologia

aşezărilor…

S. Mangiuca, Sate şi sălaşuri din Câmpia Tisei, în „BSG”,

L, 1931, Bucureşti, 1932.

V. Mihăilescu, Aşezările omeneşti din Câmpia Romană la

mijlocul şi sfârşitul sec. XIX, Academia Română, Mem.

secţ. istorice, seria III, tom. IV, Bucureşti, 1925.

V. Tufescu, „Odăile”. O fază recentă de populare a

ţinuturilor stepice de la răsărit de Carpaţi, sep. ex.

„Anuarul liceului Dr. Meşotă din Braşov”, 1936-1937.

Lector univ. dr. Corina Bistriceanu Pantelimon,

Democrația originală a societății rurale românești, în

Etnosociologie românească, curs pentru anul II, Univ.

„Spiru Haret”, Bucureşti..

67

În loc de încheiere…

Condeie didactice este arta profesorului. O artă,

care precum toate artele, presupune talent înnăscut,

dăruire, abnegație, dar și sacrificiu.

Condeie didactice poate fi aceea componentă a

reformei învățământului, reformă devenită din păcate

permanentă, astfel încât prin păstrarea a ceea ce a fost

bun în învățământul tradițional românesc și adoptarea

modernismului să obținem acel învățământ de succes pe

care nu-l dorim cu toții:profesori, elevi, părinți și alți

factori implicați în procesul educațional.

68

Condeie didactice este o revistă de specialitate pentru cadrele

didactice, este o publicaţie periodică în care sprijinim cadrele didactice

din învăţământul universitar şi preuniversitar să publice articole de

specialitate, studii, recenzii, care tratează probleme cu care se întâlnesc

toţi actorii implicaţi în actul educaţional: cadre didactice, elevi sau

părinţi. Îmbinarea teoriei cu exemple din munca de zi cu zi,

personalizată fiecărui pedagog, transmiterea lui celorlalţi este cu

certitudine un schimb de experienţă util.

Autorii sunt responsabili de afirmaţiile şi concluziile

cuprinse în articolele sau studiile de specialitate publicate.

Este indicat a nu fi trimise spre publicare articole

publicate anterior sau articole propuse altor publicaţii.

Dacă aveţi un articol şi doriţi să îl publicaţi în această

revistă, vă rugăm să trimiteţi articolul pe adresa de email:

[email protected]

Toţi cei care doresc să trimită articole pentru a fi publicate în

revistă, sunt rugaţi să respecte câteva reguli minimale de formatare:

- lucrarea va fi scrisă în Microsoft Word ,Format A5,Times New

Roman, orientare: tip portret;

- titlul lucrării va fi scris cu majuscule (Times New Roman, 12

Bold), centrat;

- numele şi instituţia vor fi scrise un rând mai jos, aliniat la

dreapta (Times New Roman¸ 10 Bold);

- la două rânduri începe scrierea textului (Times New Roman,

12, distanţa dintre rânduri 1, cu diacritice);

- bibliografia se va consemna la sfârşitul lucrării, în ordinea

următoare: numele şi prenumele autorului, titlul lucrării (scris italic),

editura, oraşul, anul apariţiei.

Orice articol pentru a fi publicat trebuie să conţină în mod

obligatoriu referinţe bibliografice.

Transmiteţi materialul în format docx.

69

70

Date post:	26-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	catalin-i-alina
View:	27 times
Download:	4 times

Condeie Didactice Nr 4

Documents