Comunismul in Polonia

COMUNISM ŞI TRANZIŢII SPRE

DEMOCRAŢIE.

STUDIU DE CAZ: POLONIA

Motto: “Polonezii nu au fost niciodată cu adevărat domoliţi” (Tismăneanu, 1997a: 110)

INTRODUCERE

1 iulie 1989, marcând simbolic sfârşitul Războiului Rece prin dizovarea

blocului politico-militar al Pactului de la Varşovia1, a semnificat pe scena europeană şi nu numai o transformare socio-politică ale cărei implicaţii încă nu pot fi percepute la adevărata lor anvergură şi profunzime. Implozia neprevăzută ca moment şi consecinţe a blocului comunist din Europa Centrală şi de Est va rămâne cu certitudine un moment de răscruce al istoriei moderne. Echivalabile în literatura de specialitate cu “al patrulea val” al mişcărilor de autodeterminare din lume (Hall 1995) sau cu un “al patrulea val” al democratizării pe plan global (Huntington 1991), tranziţiile spre democraţie din ţările central- şi est-europene s-au constituit într-o temă inepuizabilă de cercetare la confluenţa unor discipline şi subdiscipline 1 Deşi spaţiul academic şi politic este încă scindat cu privire la momentul de sfârşit al aşa numitului “război rece”, unii referindu-se alternativ la momentul din noiembrie 1989, al căderii Zidului Berlinului, alţii la momentul ultimei răsturnări de regim comunist din regiune, altfel spus, Revoluţia Română, etc.

Tel: 021.312.16.41/42; Fax: 021.312.16.40 E-mail: [email protected]; Web: www.strategikon.ro

1

precum teorii şi mecanisme ale tranziţiei şi consolidării democratice, studii de arie, studii strategice, teorii ale revoluţiilor, economie politică internaţională, istorie contemporană sau teorii ale naţionalismului.

Prezentul studiu îşi propune ca scop descrierea şi explicarea tranziţiei de la comunism la democraţie produse în Polonia. Obiectivele recunoscute corespunzător scopului asumat constau în: în primul rând - analiza comparativă a tranziţiilor din ţările foste comuniste ale ariei central- şi est-europene din perspectiva gradului lor de distinctivitate / similaritate reciprocă, în virtutea aşa-numitei “identităţi de arie” şi folosind drept criterii de analiză tipul fostului regim comunist, tipul fostului model de dezvoltare economică şi caracteristicile definitorii pentru societatea civilă a fiecărei ţări în parte; în al doilea rând - analiza particularizată Poloniei a tranziţiei spre democraţie sub aspectul specificităţii ei în raport cu fenomenele similare petrecute în restul ţărilor ariei, stabilind ca puncte de focalizare principalii actori implicaţi în tranziţie şi caracteristicile de ordin istoric, social-cultural, economic şi geostrategic ale statului şi societăţii poloneze.

În conformitate cu natura scopului şi a obiectivelor asumate, demersul de faţă va cuprinde un ansamblu de clarificări conceptuale ale unor termeni cheie precum arie central- şi est-europeană, democratizare, mobilizare, societate civilă, regim politic, reformă economică, etc. şi va recurge la o abordare metodologică diversă caracteristică direcţiilor de cercetare aferente disciplinelor şi subdisciplinelor care încadrează tema de cercetare. Astfel, elucidarea cauzalităţii specificului tranziţiei poloneze şi în ansamblu a caracteristicilor de arie ale tranziţiilor din 1989 va face apel la două trihotomii – cea a cauzalităţii evenimentelor sociale propusă de Nye (1997) şi cea nivelurilor de analiză propusă de Waltz (1979) pentru studiul evenimentelor din relaţiile internaţionale. În mod corespunzător, analiza studiului de faţă va pune în evidenţă un set de cauze ale tranziţiei mai mult sau mai puţin separabile reciproc, în funcţie şi de perspectiva de analiză aleasă, dar oricum indispensabile în opinia noastră unei înţelegeri de o cât mai mare acurateţe a procesului de tranziţie de la comunism la democraţie.

I. O RADIOGRAFIE A TRANZIŢIILOR DE LA COMUNISM

LA DEMOCRAŢIE ÎN EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST

Deşi omniprezent în literatura de specialitate, studiul în bloc al tranziţiilor de la comunism la democraţia în regiunea central- şi es-europeană în virtutea unor considerente ţinând pe de o parte de identitatea de arie şi pe de altă parte de teoria contagiunii (a efectului de “domino”) rămâne în continuare un demers intreprid, pe cât de ambiţios, pe atât de riscant, această din suma următoarelor două motive intercondiţionate.

1.) În primul rând, este vorba de dificultatea delimitării regiunii în discuţie.

Literatura academică focalizată asupra ariei inventariază o gamă largă de denumiri de arii şi


2

subarii, definite în baza unor criterii fizic-geografice, politico-geografice, de geostrategie, de istorie şamd. Între aceste denumiri, nu este întotdeauna uşor de disociat (şi, în sens invers, de adus la un numitor comun) între, de pildă, Europa Centrală, Europa de Est, Europa de Sud-est şi Balcani în general. În fapt, toate aceste distincţii îşi extrag în mai mare sau mai mică măsură justificarea din elemente de resort istoric. Din nefericire, fundamentarea frecvent istorică a delimitărilor nu furnizează neapărat un plus de acurateţe în analiza realităţii actuale a ariei.

Prima şi cea mai frecventă trasare de frontiere este cea dintre Europa Centrală şi restul ariei. Fundamentată istoric pornind de la frontiera estică a Sfântului Imperiu German.Ea reprezintă o abordare de relevanţă maximă pentru lucrarea de faţă, întrucât este adesea folosită pentru a explica diferenţele în procesul de tranziţie între Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi RDG pe de o parte şi respectiv România, fosta Iugoslavie, Bulgaria şi Albania pe de altă parte. Reluată de Huntington în lucrarea sa notorie Cicnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale (1998), această delimitare funcţională intra-arie este şi cea practicată de Vladimir Tismăneanu cu privire la clasificarea fostelor state comuniste din Europa în funcţie de opoziţia societăţii civile faţă de regimul comunist (1997a: 25). Aceasta a fost incomparabil mai mare în Polonia, RDG, Cehoslovacia şi Ungaria decât în Bulgaria, România, Albania sau Iugoslavia. Primul grup aparţine tradiţiei culturale şi politice occidentale, caracterizate, conform lui Huntingon şi nu numai, de combinaţia următoarelor trăsături: creştinismul catolic şi protestant; secularizarea; rule of law (statul de drept); pluralismul social; tradiţia instituţiilor reprezentative şi, în fine, individualismul. Al doilea grup, cel al spaţiului ortodox (cu excepţia Albaniei) aparţine unei arii cultural-civilizaţionale distincte, stare de fapt care poate explica distinctivitatea transformărilor politice din aceste state în raport cu cele ale primului grup.

Ca mărturie în planul practicii politice a bazei şi credibilităţii acestei delimitări se pot aduce şi acţiunile elitelor occidentale care până în 1989 au depus eforturi considerabile de a-şi reinstitui influenţa în Polonia, RDG, Cehoslovacia şi Ungaria în special prin întărirea identităţii culturale şi politice consecutiv unor facilităţi economice şi respectiv prin menţinerea vie a unei “culturi a dizidenţei” (Puşcaş 1998: 50). În sine, ideile şi valorile care au animat opoziţia anilor ’80 din aceste state au făcut constant apel la o moştenire naţională care includea religia (catolicismul vs ortodoxismul estic) şi cultura, dar şi la un trecut politic conectat Occidentului. Iar tăria opoziţiei faţă de comunismul de import sovietic în statele primului grup este reluată explicativ de Rotschild & Wingfield în lucrarea lor recentă Return to Diversity (2000). În această studiu comprehensiv, cei doi autori argumentează că, în special în societăţile statelor central-europene, ideologia sovietică a fost percepută ca un corp străin, populaţiile păstrînd o conştiinţă naţională vie şi o orientare culturală de tip occidental. Respectând termenii acestei dihotomii adaptate realităţii actuale, ambasadorul polonez la Londra delimita în 1995 între cele două subarii:

Europa Centrală se compune din Polonia, Republica Cehă, Slovacia şi Ungaria. Europa de Est se compune din statele recreate pe teritoriul fostei URSS (Estonia, Letonia, Lituania) şi din noile state create pe teritoriul amintit (Belarus, Ucraina, Moldova) şi, în fine, din România şi Bulgaria (apud Zamfirescu 1996: 9).

A doua delimitare în interiorul regiune, una de mai mică relevanţă pentru studiul contextualizat al tranziţiei din Polonia, însă semnificativă pentru înţelegerea


3

evenimentelor tranziţiei din arie într-o perspectivă de ansamblu, se referă la dihotomia Europa de (Sud-)Est – Balcani. În terminologia lui Bernath, întregul Europei de Sud-Est ar include Ungaria, România, fosta Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Grecia şi Turcia europeană. Problemele inerente acestei definiri geopolitice se referă în special la România şi Ungaria. De la caz la caz, România este inclusă fie în Europa de Sud-Est, fie în Balcani. În privinţa Ungariei, aceasta este cel mai frecvent utilizată tocmai ca element de diferenţiere între Europa de Sud-Est şi Balcani, în sensul în care cercetările germane (care au iniţiat distincţia terminologică2) o includ Europei de Sud-Est, excluzând-o Balcanilor.

Totuşi, trebuie amintit faptul că majoritatea autorilor în domeniu consideră Ungaria ca aparţinând Europei Centrale aceasta şi datorită mentalului colectiv al societăţii maghiare, ai cărei locuitori “s-au considerat în mod tradiţional ocidentali în atitudine şi superiori popoarelor slave din Balcani”. În fine, George Hoffman (1963) subsuma Balcanilor stricto sensu Albania, Bulgaria şi fosta Iugoslavia, delimitarea geofizică faţă de Europa de Sud-Est făcându-se în funcţie de Dunăre şi/sau Carpaţi (Todorova, 2000). Varietatea mare de definiri şi caracterul nesuperpozabil al frontierelor politico-geografice cu cele fizico-geografice ridică două probleme majore: a.) a acurateţei încadrării în subarii a unor ţări precum Ungaria, România, Turcia europeană, Slovenia şi Croaţia catolice, idee în spiritul căreia Huntington vorbea de ţări “sfâşiate”3; b.) – dată fiind eterogenitatea socio-politico-culturală a ţărilor din arie - a însăşi abordării in toto a tranziţiilor din aceste ţări.

2.) În al doilea rând, direct relaţionat chiar motivului anterior, acela al delimitării de subarii în funcţie de considerente istorice, este vorba de dificultăţi inerente unei abordări de factură istorică în cadrul studiului tranziţiilor din arie. Obstacolele la care ne referim în context ţin pe de o parte de momentul/perioada istorică cu care se cuvine începută analiza şi pe de altă parte la impactul însuşi al istoriei recente (a anilor de comunism) asupra oportunităţii catalogării unei arii central şi est europene ca întreg.

În privinţa primului aspect se cuvine subliniată ab initio specificitatea înaltă şi consecinţele extrem de diferenţiate în funcţie de ţară ale cursului istoric în arie. În secţiunile următoare de pildă, studiul particularizat pe Polonia al tranziţiei de la comunism la democraţie va cuprinde trimiteri nu doar la perioada interbelică, ci inclusiv la partiţionările Poloniei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – aceasta întrucât ni s-a părut a fi de relevanţă implicarea Rusiei ţariste în fiecare din cele trei împărţiri. Ameninţarea constantă la adresa securităţii naţionale a Poloniei, fie de la St. Petersburg, fie de la Moscova, a dezvoltat neîndoielnic un complex de factori istorico-geografici demn de luat în calculul binomului amiciţie/inimiciţie al subcomplexului de securitate Polonia-Rusia/URSS. Similar, pentru întreaga arie s-ar cuveni amintiţi, inter alia, factori istorici ţinând de: secolele de dihotomie catolicism-ortodoxism care au fundamentat prima delimitare intra-arie sus-amintită; specificitatea relaţiilor vechilor naţiuni central şi est europene cu fostul Imperiu Austro-Ungar şi relaţia acestuia cu cel Ţarist şi cu celelalte puteri europene; modul diferit de participare al naţiunilor ariei la cele două

2 Prin Karl Kaser, care considera Balcanii o subarie a Europei de Sud-Est, cea din urmă alcătuită fiind din Slovacia, Ungaria, România, spaţiul iugoslav, Albania, Grecia, Bulgaria şi Turcia europeană (Todorova 2000: 55) 3 Serbia (Vojvodina), România (Transilvania), Ucraina şi Belarus, deşi justeţea delimitărilor şi mai ales a implicaţiilor considerate de politologul american suscită controverse intense (vezi Ionuţ Apahideanu, “Problema transilvană: ‘Locomotiva deraiată’”, Orizont, an XIII, Nr. 7 (1426), 2001, pp. 8-9 şi “Badea Cârţan şi identitatea regională”, Orizont, year XIII, No.8 (1427), 2001, p. 18).


4

războaie mondiale; caracteristicile distinctive ale statelor ariei în perioada interbelică şi gestionare variatelor probleme ale momentului între care cea a minorităţilor naţionale, însumând la acea vreme 1/4 din populaţia ariei (vezi Alcock: 2000; Roskin: 1991; Rotschild: 1992). Din nefericire, focalizarea unor asemenea elemente de analiză ar permite, ce-i drept, o mai bună descriere şi înţelegere a specificităţii fiecărei tranziţii în parte , însă tocmai din acest motiv îndeamnă la prudenţă în abordarea evenimentelor din arie ca pe un întreg; factorii istorici pun în evidenţă o înaltă diferenţiere în funcţie de ţară a determinismelor istorice asupra proceselor de tranziţie, de unde şi necesitatea abordării şi înţelegerii cât mai particularizate a fenomenelor.

În privinţa celui de al doilea aspect, într-o contradicţie doar aparentă cu primul, se cuvine chestionat în ce măsură cei 50 de ani de comunism mai permit utilizarea unor etichete precum Europa Centrală sau respectiv reluarea altora precum Mitteleuropa. Hegemonia sovietică în sfera sa central- şi est-europeană de influenţă a escamotat cel puţin temporar identitatea specifică spaţiului amintit, aşa cum sublinia şi Vasile Puşcaş: prin şi în limbajul politic al superputerilor SUA şi URSS, Războiul Rece a anulat în cea mai mare parte diferenţele existente între statele ariei (1998: 49). Cu alte cuvinte, dominaţia comunismului sovietic atât în Europa Centrală, cât şi în cea de Est, a contribuit semnificativ la uniformizare, la estomparea vechilor diferenţe specifice care ar fi justificat odinioară dihotomia.

Desigur că înaintea, în timpul şi (poate mai ales) după deceniile de comunism pot fi recunoscute caracteristici comune de factură socio-culturală, politică şi civilizaţională în genere ale statelor celor două subarii. La momentul instaurării comuniştilor la putere aceste state, elitele politice, media şi inclusiv masele din întreaga Europă percepeau identitar un întreg geopolitic şi cultural-civilizaţional considerat a fi Europa Centrală şi un altul reprezentat de Europa de Est. Rotschild şi Wingfield (2000) evidenţiau varietatea de metode utilizate de comunişti pentru a accede la putere, varietate determinată de specificul fiecărei ţări. Însă odată cu anul 1945, când Armata Roşie şi-a stabilit controlul în Europa deopotrivă centrală şi estică, politica Moscovei a fost una de uniformizare. Există de pildă un tipar comun Europei central-estice al preluării puterii politice de către comuniştii susţinuţi de Moscova: forţarea de către URSS a cooptării comuniştilor în guvernele de coaliţie din statele ariei în 1946 şi mai apoi adjudecarea deplină, exclusivă a puterii de către comunişti în 1946-1947. În acelaşi spirit, anii de stalinism s-au remarcat printr-o politică general aplicată în arie şi cuprinzând: imitarea forţată a instituţiilor politice, administrative şi culturale sovietice; obedienţa absolută faţă de liniile directoare ale Moscovei; teroarea poliţienească extinsă; performanţele economice negative ca urmare a dezvoltării unor programe economice ambiţioase, dar nesustenabile şi respectiv a colectivizării proprietăţilor agricole; izolarea ermetică de lumea noncomunistă; cultul iraţional de adulare a lui Stalin; anomi socială propagată, stagnare intelectuală şi sterilitate ideologică. Totodată, este evident că pe termen lung, politica Moscovei în regiune a eşuat, momentele ilustrative în acest sens fiind: 1948 în Iugoslavia, 1953 şi 1961 în Germania de Est, 1956 în Ungaria şi în Polonia, anii ’60 în România lui Dej şi Ceauşeşcu şi respectiv 1968 în Cehoslovacia. În acest context, cel puţin în cei 50 de ani de comunism diferenţa dintre subaria central-europeană şi cea (sud-)est-europeană a fost transgresată de politicile guvernelor aservite Moscovei. Consecutiv, rămâne de văzut în ce măsură ritmurile actuale de dezvoltare economică şi de instituţionalizare tind să (re)confirme existenţa faliei de delimitare dintre o (nouă) Mitteleuropa şi o subarie est-europeană (şi, în detaliu, una balcanică).


5

Cât despre aparentul paradox menţionat mai sus, acesta poate fi explicat în opinia noastră în felul următor: momentul 1989 surprinde în arie categoric diferenţe majore de la o ţară la alta, diferenţe reflectate şi în parcursurile distincte ale tranziţiilor, însă aceste diferenţe nu sunt aceleaşi cu cele care justificau vechile delimitări de (sub)arie din perioada interbelică, ci unele noi, fundamentate tocmai ultimele decenii, cele de comunism. În context, ne referim spre exemplu la specificul şi implicaţiile pentru Ungaria ale insurecţiei din 1956, la caracteristicile specifice ale “Primăverii de la Praga” din Cehoslovacia anului 1970, la apariţia şi evoluţia în anii ’80 a Solidarităţii în Polonia.

Chiar dacă relativ conexe în anii imediat premergători lui 1989, evenimentele din fiecare ţară din arie s-au caracterizat în cea mai mare parte prin cauze şi totodată urmări specifice, distincte funcţie de ţară, de unde şi distinctivitatea fiecărei tranziţii în parte. Instaurarea şi modul concret de manifestare a puterii comuniste după al doilea război mondial a produs la momentul democratizării din 1989 ceea ce Calvocoressi denumea “o Mitteleuropa articulată în state distincte, concepute ca naţiuni, dar în realitate conglomerate de o coerenţă discutabilă” (1996: 319). Din această perspectivă, în lucrarea de faţă încercăm să evităm capcana inversării unui lanţa cauzal: existenţa unei arii central şi est europene poate eventual explica sincronismul revoluţiilor, deci revoluţiile au avut loc specific şi relativ asemănător tocmai pentru că e vorba de această arie şi nu invers - pentru că am asistat la un lanţ de revoluţii/reforme (sau, pentru a cita o sintagmă devenită de celebritate, „revorme”) în interiorul unui spaţiu dat, înseamnă că există o identitate central şi/sau est europeană.

Detaliind acest al doilea aspect, constatăm un oarecare consens în a considera drept cauze comune pentru arie ale ceea ce la Huntington (1991) s-ar numi “al patrulea val de democratizare”4 următoarele: dezastrul economiilor naţionale; perestroika iniţiată de Gorbaciov; protestele îndelungate ale intelectualilor şi muncitorilor; erodarea legitimităţii leadership-ului comunist5.

Dincolo de această abordare limitată în elucidarea cauzalităţii strict la cei 50 de ani de comunism, considerăm că cele patru cauze generale de mai sus au generat, prin combinarea lor în proporţii diferite, evoluţii evenimenţiale de înaltă specificitate în funcţie de fiecare ţară din arie. Ca atare, variatele modele explicative ale fenomenelor ar trebui – subliniem încă o dată – să ţină cont de diversitatea extremă intra-arie a trei tipuri de factori:

a) tipul de regim politic, de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta; b) varietatea de modele de dezvoltare economică puse în practică în perioada comunistă; c) diferenţele în dezvoltarea societăţii civile în relaţie antagonică cu societatea politică în

fiecare din regimurile comuniste din arie

A.) Tipul de regim politic

Pentru abordarea tranziţiilor din fiecare ţară central- şi est-europeană, ţinând cont de determinismul celor 50 de ani de regim comunist, am ales cadrul conceptual oferit de 4 după: cele din 1828-1920 (SUA, Franţa, Marea Britanie), 1943-1963 (RFG, Italia, Japonia, Austria, Grecia, Turcia, America Latină) şi 1974 (Grecia, Portugalia, Spania), alternând cu “contravalurile” 1922-1942 (URSS, Italia, Germania) şi 1958-1975 (Argentina, Pakistan, Indonezia, Grecia), cf. Huntington (1991) 5 cf. Calvocoressi: 1996: 318


6

doi autori eponimi ai studiilor pe marginea proceselor de democratizare – Juan Linz şi Alfred Stepan – în lucrarea fundamentală Problems of Democratic Transition and Consolidation (1996). Conform celor doi, fenomenul de democratizare, care presupune ultimativ contestarea deschisă a dreptului de a câştiga controlul guvernamental şi în extensie organizarea de alegeri libere (competitive) trebuie înţeles prin prisma tipului specific de regim care va fi supus democratizării. Cu alte cuvinte, modul concret de evoluţie spre cele opt celebre condiţii de democraţie ale lui Robert Dahl6 este determinat în mod direct de tipul regimului preexistent. În acest sens, Linz şi Stepan consideră ca dimensiuni cheie în taxonomia regimurilor: pluralismul; ideologia; leadership-ul; mobilizarea. În funcţie de acestea, ei disting cinci tipuri posibile de regim: • democratic (fie acesta de tip consensual sau majoritar) • autoritar (clasificat la alţi autori în de dreapta sau de stânga) • totalitar • postotalitar • sultanist

Definirea ultimelor două tipuri, o inovaţie a celor doi politologi, este binevenită prezentei analize: dacă guvernele perioadei staliniste se încadrează tipului totalitar, regimurile central şi est europene de după 1953 şi până în 1989 sunt greu clasificabile în trihotomia clasică, dar rigidă, regim autoritar-totalitar-democratic. Specificul majorităţii lor, în special al celor central europene, este compatibil tipului posttotalitar caracterizat de Linz şi Stepan (1996: 45) prin:

- pluralism social, economic şi instituţional limitat, dar neresponsabil prin emergenţa treptată a unei “culturi secunde”, a unei “societăţi paralele”

- ataşament scăzut faţă de ideologia călăuzitoare, care pierde progresiv teren în favoarea unui consens programatic bazat pe decision-making raţional şi dezbateri limitate

- mobilizare astenică, de rutină pe fondul acceptării privatizării valorilor populaţiei dincolo de cele oficiale, de stat

- leadership preocupat de securitatea personală, eligibil relativ liber prin democraţia intrapartidică, inclusiv din rândul tehnocraţilor din partid. În contrast, chiar şi după 1953, regimurile din subaria esteuropeană au păstrat

multe din caracteristicile tipului totalitar. De aici şi diferenţele funcţie de subarie ţinând de pidă de dezvoltarea societăţii civile sau de emergenţa unor facţiuni liberale, reformatoare, în sânul partidului conducător. Schöpflin (1993) semnala bunăoară că mişcările centrifugale intrapartidice au survenit acolo unde dezacordurile şi nemulţumirile s-au agregat în jurul unor personalităţi politice, cum a fost cazul Poloniei, Ungariei şi respectiv Bulgariei. În fiecare din aceste trei ţări liderii existenţi (Bierut, Rákosi, Cervenkov) s-au simţit ameninţaţi politic de pericolul potenţial al unor lideri alternativi atractivi (Gomułka, Nagy şi multiple posibilităţi în Bulgaria), cei din urmă cu o susţinere deloc neglijabilă în inteiorul partidului. Mai mult, chiar în interiorul subariei central-europene, tranziţia de la regimul stalinist totalitar s-a produs extrem de variat, în funcţie de combinarea a trei modalităţi de “detotalitarizare”: prin alegere

6 1.) libertatea de a crea şi adera la organizaţii; 2.) libertatea de exprimare; 3.) dreptul de a alege liber; 4.) dreptul liderilor politici de a concura pentru obţinerea de suport popular (voturi); 5.) surse alternative de informare; 6.) eligibilitatea funcţiilor publice; 7.) alegeri libere şi corecte; 8.) instituţii care asigură dependenţa politicilor guvernamentale de voturi şi de alte forme de exprimare a preferinţelor


7

(relaxarea de către conducerea partidului a sistemului totalitar); prin decădere (degradarea structurilor totalitare şi erodarea convingerii unor cadre în ideologia oficială); prin cuceriri sociale (crearea de sfere sociale, culturale şi economice care rezistă/scapă controlului totalitar) (Linz şi Stepan, 1996: 51).

Pentru a ne întoarce însă la mai sus discutata dihotomie Europa Centrală – Europa de Est să remarcăm că al doilea termen al binomului oferă după 1953 o multiplicitate de variante de regim: Iugoslavia cu specificul ei titoist, Albania în continuare totalitară, Bulgaria într-o relaxare moderată a sistemului totalitar, iar România, un caz cu totul aparte după 1971, cel al unui regim sultanist7 având ca principale caracteristici personificarea extremă a întregului sistem în persoana liderului, abandonarea ideologiei în favoarea cultului personalităţii liderului, teroare poliţienească şi respectiv un pluralism extrem de limitat şi expus intervenţiilor impredictibile şi arbitrare ale liderului.

B.) Modelul de dezvoltare economică

Perspectiva modelelor de dezvoltare economică implementate în anii de comunism în statele ariei indică de asemenea o diversitate remarcabilă, cu cauze şi implicaţii specifice funcţie de ţară. În acest sens, combinând dimensiunea evoluţionistă economică cu cea politică, Schöpflin inventaria, pentru Europa Centrală şi de Est a perioadei postbelice următoarele modele de dezvoltare:

reformarea sistemului economic, competiţie, posibilitatea unor modificări structurale sistemice (Polonia 1956-1959; Ungaria 1961-1972 şi 1979-1989)

reformarea strict a sistemului economic (RDG, 1961-1989) lansarea în forţă de propuneri de reformă (Bulgaria 1961-1968; România 1968-

1971) lipsa oricărei reforme, controlul centralizat şi naţionalismul (România 1961-

1968 şi 1971-1989) restructurarea completă a politicii, evoluţie radicală spre democratizare

(Cehoslovacia 1963-1968) lipsa schimbărilor şi a reformei (Polonia 1959-1970) modificări restricţionate, consumism, rigiditate (Ungaria 1972-1979; Polonia

1970-1980; RDG 1968-1989; Cehoslovacia 1969-1989) standoff între societate şi conducere, partid slăbit, rol crescut al armatei şi

aparatului de stat, erodarea legitimităţii puterii (Polonia, 1981-1989) (Schöpflin 1993: 152). Această diversitate de modele de dezvoltare economică aplicate explică în

mare parte diferenţele de la o ţară la alta în ceea ce înseamnă performanţa economică. Exemplificatoare în acest sens este fluctuaţia ritmurilor de creştere a PNB stadializată de Schöpflin pe intervalele de timp 1951-1960, 1961-1965 şi 1966-1975:

7 într-o categorie care mai cuprinde regimurile Duvalier în Haiti, Trujillo în Republica Dominicană, Bokassa în Republica Centrafricană, Idi Amin în Uganda, Marcos în Filipine, al şahului Rheza Pahlavi în Iran şi Kim Il Sung în Coreea de Nord (cf. Linz şi Stepan 1996: 38-54).


8

‘51-‘60 ‘61-‘65 ‘66-‘75 Bulgaria 10,9 6,6 8,2Cehoslovacia 7,5 1,9 6,1RDG 10,1 3,4 5,4Ungaria 5,8 4,1 6,6Polonia 7,6 6,2 7,8România 10,4 9,2 9,4

Tabel 1. % creştere PNB în state din Europa Centrală şi de Est

(Schöpflin 1993: 138)

Conchizând preliminar, studiul tipurilor de dezvoltare economică indică, aidoma tipologiei regimurilor politice din arie, necesitatea specificării cât mai mari cu putinţă a abordării fenomenelor de tranziţie din Europa Centrală şi de Est.

C.) Dezvoltarea societăţilor civile

După cum argumentau Stark şi Bruszt (2002), mulţi observatori ai tranziţiilor produse în aria central- şi est-europeană au supraevaluat de-a lungul timpului forţa regimurilor comuniste aflate la putere în 1989. Pentru aceştia, ca o a doua etapă a paralogismului, dacă poziţiile acestor regimuri erau forte, rezulta că doar societăţi civile puternice şi ele le puteau doborî.

Ca şi posibilă concluzie, dacă aşa s-a şi întâmplat, însemna că societăţile civile central- şi est-europene erau unele puternice. O a doua tabără de observatori, ceva mai realistă decât prima, susţinea că tipică “momentului” 1989 a fost confruntarea dintre state slabe şi societăţi slabe, în virtutea unei perspective semnalând birocraţiile apăsătoare, dar slabe, ineficiente în ameliorarea dezvoltării economice şi a integrării sociale (mobilizarea precsriptivă la Tilly 1978), conduse de lideri apatici, demoralizaţi, care îşi pierduseră convingerea în ideologia oficială – caracterisitici întrupate de tipul de regim posttotalitar la Linz şi Stepan (1996). Or din această perspectivă, nu mai era absolut necesară agregarea unor societăţi civile puternice, întrucât adversarul direct – societatea politică, nu o reclama.

Stark şi Bruszt propun ca variantă alternativă pentru explicarea tranziţiilor din 1989, păstrarea ideei de aparate de stat slabe, dar abandonarea abordării dihotomice în favoarea celei a unui continuum de dezvoltare a societăţilor civile, prezentat descrescător după cum urmează:

Polonia Ungaria RDG Cehoslovacia Bulgaria România Albania

Fig.2. Ordinea descrescătoare a dezvoltării societăţilor civile în Europa Centrală şi de Est la

1989 (adaptat după Stark & Bruszt 2002: 26)


9

Greu cuantificabil practic dar util elaborării acestui continuum, gradul de dezvoltare societăţii civile, înregistrând mari între ţările ariei, este determinat în acepţiunea celor doi analişti de umătoarele trei variabile: nivelul de dezvoltare a autonomiei sociale şi economice; capacitatea de organizare politică independentă; tipul concret al valorilor civice. Definite în mod diferit de aceste trei atribute, societăţile civile central şi est europene au modelat raţionamente precum celebra aserţiune a analistului britanic Timothy Ashton Grash, aceea că revoluţia/reforma a durat zece ani în Polonia, zece luni în Ungaria, zece săptămâni în RDG, zece zile în Cehoslovacia şi zece ore în România (Ash 1990: 78).

În explicitarea acestui raţionament, cadrul conceptual oferit de Linz şi Stepan (1996) fundamentează analiza gradului de dezvoltare a societăţilor civile din Europa Centrală şi de Est şi înţelegerea impactului acesteia asupra modului concret de tranziţie de la comunism spre democraţie la momentul 1989.

Recurgând la antinomia societate civilă vs societate politică specifică regimurilor nedemocratice8, cei doi autori definesc societatea civilă ca pe acea sferă a unui regim (polity) în care grupuri, mişcări şi indivizi autoorganizaţi încearcă să articuleze valori, să creeze asociaţii şi relaţii de solidaritate şi îşi expun propriile interese. La polul opus, societatea politică reprezintă acea sferă în care regimul activează în mod specific pentru a contesta dreptul legitim de exercitare a controlului asupra puterii politice şi a aparatului de stat (Linz şi Stepan 1996: 7,8).

Configurată prin opoziţie cu societatea politică, cu aparatul de stat, societatea civilă s-a dovedit astfel crucială în aria central şi est europeană ca vector de autonomizare a acelora care urmăreau să acţioneze “ca şi cum ar fi fost liberi”, lucru valabil, după cum vom vedea ulterior, în special în cazul Poloniei. Prin crearea unei dihotomii “noi” versus ”ei”, autoorganizată în sindicate şi bresle, comunităţi religioase, asociaţii profesionale şi studenţeşti, cluburi de dezbatere şi societăţi de reflecţie, societatea civilă s-a conturat în fostele state comuniste ca actorul principal al rezistenţei democratice şi al tranziţiei însăşi. Extrem de variat dezvoltate, societăţile civile central şi est europene au interacţionat în mod diferit cu fostele regimuri comuniste determinând consecutiv şi tranziţii diferite în funcţie de ţară, după cum reprezentau schematic Stark & Bruszt:

8 în societăţile democratice, cele două sfere sunt distincte, dar complementare


10

Confruntare Utilizarea forţei Forţa nu este utilizată China împotriva societăţii Capitulare Fără capitulare Cehoslovacia RDG Compromis total Fără compromis Polonia

Competiţie electorală Competiţie electorală restricţionată liberă Bulgaria, România, Albania (1991) Ungaria

Fig. 3. Reacţiile regimurilor socialiste în 1989 (Stark şi Bruszt 2002: 29)

În consecinţă directă a modului concret de desfăşurare a tranziţiilor (compromis, competiţie electorală, etc.) au emers şi instituţii tranziţionale şi “reguli ale jocului” diferite chiar şi la nivel de subarie. După cum exemplificau Stark şi Bruszt, reconfigurarea rapidă a câmpului politic cu accent pe pluripartidism şi competiţie electorală liberă contrastează puternic cu cazurile Poloniei sau Cehoslovaciei, în care partidele politice au apărut mai încet şi în formă de mişcări sociale. Spre exemplu, la alegerile pentru consilile locale din Polonia de la 27 mai 1990, comitetele civice şi Solidaritatea au obţinut împreună 79% din totalul voturilor (Sanford 1991: 185).

Relativ asemănător, există diferenţe majore de esenţă între actualele sisteme electorale şi mai ales între tipurile de regim prezidenţial din Polonia, semiprezidenţial din România, respectiv parlamentar din Ungaria, considerente în baza cărora Stark & Bruszt conchideau că diferenţa înfăptuirii tranziţiei a produs în interiorul ariei diferite cîmpuri politice, caracterizate de o variaţie considerabilă a relaţiilor stabilite în rândul elitelor politice şi între acestea şi societăţilor respective (2002: 28). De asemena, modelele de dezvoltare economică post 1989 nu indică un tipar unic decât ca gen proxim (de la economica planificată la cea de piaţă), întrebările cheie în baza cărora se pot identifica diferenţele specifice tranziţiei fiecărei ţări fiind rezumate de László Csaba (1995) la următoarele:

- Cât de capitalistă în esenţa sa a fost schimbarea? - Cât de revoluţionară a fost schimbarea? - Ce s-a întâmplat în realitate?


11

- Ce fel de capitalism a emers şi care este punctul final al tranziţiei? - Cum arată economic noua configuraţie geopolitică?

Într-o abordare de-a lungul coordonatelor politică şi economică, forţa societăţilor civile şi-a lăsat în mod diferit amprenta asupra evoluţiei post 1989, aspect care evidenţiază o dată în plus marea eterogenitate din interiorul ariei şi riscurile inerente abordării fenomenelor ca întreg în virtutea unor considerente de tip identitate de arie sau teoria domino-ului. În Polonia spre exemplu, propulsaţi politic din sânul societăţii civile, noii conducători democraţi ai Solidarităţii au reuşit să convingă societatea să accepte costurile sociale majore presupuse de “terapia de şoc”. În Ungaria, politica economică a primului an de tranziţie s-a caracterizat printr-o precauţie remarcabilă a noilor lideri întrucât în absenţa liantului dintre societatea civilă şi cea politică, nu exista cunoaşterea limitelor disponibilităţii sociale spre sacrificii. În aria esteuropeană, elitele din România, Bulgaria şi Albania, provenite din fosta nomenklatura, s-au folosit de anemia opoziţiei pentru a programa şi câştiga răsunător alegerile organizate la scurt timp după prăbuşirea vechilor regimuri.

Ideea de sinteză sugerează că aplicarea teoriei domino-ului ignoră nu doar specificul

fiecărei tranziţii în parte, ci şi varietatea extremă de reconfigurări ale sistemelor politice din ţările central şi est europene. Revenind la faimoasa aserţiune a lui Timothy Garton Ash, într-o relaţie cauzală directă, evoluţiile politice din arie au demonstrat cu prisosinţă următoare stare de fapt: cu cât a fost mai scurtă perioada de desprindere de vechiul sistem, cu atât s-a prelungit perioada consecutivă de transformare econimică şi consolidare democratică. Totodată, cele trei elemente de analiză luate în discuţie în studiul tranziţiilor din aria central şi est europeană – tipul regimului politic preexistent democratizării, modelul de dezvoltare economică din perioada comunistă şi gradul de dezvoltare al societăţilor civile – converg înspre concluzia că fenomenele de tranziţie diferă între ele nu doar ca intensitate manifestă, ci inclusiv ca tip, economic, politic sau social. Anul 1989 consemnează astfel un proces în lanţ doar sub aspect al proximităţii temporale, la o analiză mai atentă decelându-se o pluralitate de tranziţii care a generat consecutiv diferite configuraţii instituţionale în statele foste comuniste din Europa Centrală şi de Est.

II. TRANZIŢIA DE LA COMUNISM SPRE DEMOCRAŢIE ÎN POLONIA. FIXAREA CADRULUI DE ANALIZĂ

II. 1. Repere cronologice

1945 1 ian. Consiliul Naţional din Polonia creează un aşa-numit guvern

provizoriu polonez, în frunte cu Edward Osóbka-Morawski 19 ian. desfiinţarea armatei poloneze de către gen. Okulicki 21 apr. semnarea de către Stalin şi şeful guvernului provizoriu polon a

tratatului de preietenie, asistenţă reciprocă şi colaborare, semnal al limitării suveranităţii Poloniei


12

23 apr. începutul acţiunii de depotare organizată spre teritoriile poloneze de vest şi de nord

16 aug. semnarea la Moscova a tratatului privind graniţa dintre URSS şi Polonia. În pofida prevederilor de la Yalta, se fac unele modificări faţă de linia Curzon, în defavoarea Poloniei

22 aug. reînfiinţarea Partidului Ţărănist Polonez, cel mai mare partid din ţară. Ca răspuns la teroarea exercitată de organele de securitate ale comuniştilor, apare asociaţia “Libertate şi Independenţă”, condusă de col. Jan Rzepecki

5 sept. decrete de stat care introduc în Polonia căsătoria civilă şi divorţul 12 sept. denunţarea Concordatului dintre Polonia şi Vatican încheiat în

1925 nov. crearea Agenţiei Centrale de Planificare, în care un rol important îl au

economiştii Partidului Socialist Polonez 14 nov. intrarea în legalitate a Partidului Muncii, condus de Karol Popiel 1946 lege a Consiliului Naţional din Polonia (CNP) de naţionalizare a industriei,

comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor. Proprietăţile germane şi ale cetăţenilor din Gdańsk sunt confiscate fără despăgubiri. Primesc despăgubiri numai firmele de comunicaţii şi telecomunicaţii sau cele industriale care dispun de peste 50 muncitori pe schimb

13 iun. promulgarea aşa-numitului Mic Cod Penal, folosit în represiunile faţă de opoziţie până în 1970

4 iul. lansarea Programului de la Kiełce, inspirat de Securitatea poloneză 5 iul. înfiinţarea Agenţiei de Control a Presei. Introducerea cenzurii 22 sept. decret al CNP de introducere a planificării în economie 28 nov. acord de colaborare între Partidul Socialist Polonez şi Partidul

Polonez al Muncitorilor. 1947 19 ian. alegeri pentru Seim, falsificate de comunişti şi sateliţii acestora 10 febr. Polonia pierde teritorii în favoarea URSS 19 febr. proclamarea Republicii Populare Polone 22 febr. amnistie pentru partizanii din Polonia, cu excepţia Armatei de

Eliberare Ucraineană 9 iul. Polonia respinge asistenţa Planului Marshall 27 sept. Partidul Muncitoresc Polonez devine membru al Cominformului 21 oct. Partidul Ţărănesc este preluat de agentura comunistă 1948 15-21 dec. Congresul de Unificare a Partidului Muncitoresc Polonez cu

Partidul Socialist Polonez şi înfiinţarea consecutivă a Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP)

1949 5-8 ian. semnarea la Moscova a tratatului de constituire a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), din care Polonia va face parte alături de URSS, Bulgaria, Ungaria, România, Cehoslovacia, apoi Albania, RDG (1950) şi ulterior Mongolia şi Vietnamul de Nord

10 febr. lichidarea Agenţiei Centrale de Palnificare 7 nov. mareşalul sovietic Konstantin Rokossowski devine ministrul

Apărării în Polonia. Începutul sovietizării armatei 1950 1 mai ordin al mareşalului Rokossowski prin care ofiţerii din armata


13

polonă antebelică sunt înlăturaţi 2 iul. decret de interzicere a sectei Martorii lui Iehova 6 iul. Tratat Polonia-RDG prin care se oficializează frontiera Oder-Neisse 1951 15 dec. înfiinţarea Televiziunii Poloneze 1952 - pentru anumite produse se introduce cartela 22 iul. adoptarea Constituţiei Republicii Populare Polone, cu adnotările

personale ale lui Stalin. Prin documente se produce separarea bisericii de stat

1953 - sunt eliminate cartelele pentru produsele alimentare 9 febr. prin decret al Consiliului de Stat, Biserica Romano-Catolică trece

sub controlul statului 26 sept. arestarea primatului Poloniei, cardinalul Stefan Wyszynski 1954 - 50.000 muncitori acuzaţi de sabotaj economic sunt repartizaţi în 27 lagăre

de muncă, 8 închisori şi 27 batalioane disciplinare - un grup de intelectuali înfiinţează săptămânalul Pro Postu (“Pur şi

Simplu”) în care se condamnă stalinismul, iar unele subiecte până atunci tabu (ex. colectivizarea raporturile cu URSS) sunt discutate critic. Revista atinge rapid un tiraj de 80.000 exemplare, care ulterior sunt revândute pe piaţa neagră

10-17 mart. al II-lea Congres al PMUP, care reafirmă continuarea liniei staliniste de acţiune

1955 ponderea de integrarea a terenurilor agricole în structurile colectivizate atinge 11% (comparativ, România – 13%; Ungaria – 22%)

11-14 mai constituirea Pactului de la Varşovia, bloc militare şi politic al ţărilor comuniste din Europa, ca reacţie la includerea Germaniei de Vest în NATO (oct. 1954). Pactul cuprinde Polonia alături de URSS, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, România şi Ungaria

1956 20 mart. în fruntea PMUP este ale stalinistul “moderat” Edward Ochab 28 apr. amnistierea prizonierilor politici din ţară. Sunt eliberaţi 30.000

deţinuţi 28 iun. discurs al premierului Cyrankiewicz, care promite represalii severe

în cazul oricăror manifestaţii de protest 22 sept. acord de repatriere a polonezilor din URSS 19 oct. la Varşovia soseşte neanunţată o delegaţie sovietică alcătuită din

Hruşciov, Mikoian, Molotov, Kaganovici şi comandantul trupelor Pactului de la Varşovia, mareşalul Konev. În ţară au loc manevre ale trupelor sovietice şi se prefigurează o intervenţie în forţă. În aceste condiţii încep lucrările celei de-a VIII-a plenare a CC al PMUP, la care echipa Ochab-Cyrankiewicz reuşeşte cu greu să determine impunerea în fruntea partidului a lui W. Gomulka (fost deţinut politic), precum şi să convingă delegaţia sovietică să renunţe la forţă şi să accepte îndepărtarea principalilor stalinişti polonezi. Ca rezultat al acestei plenare, are loc retragerea consilierilor sovietici ai armatei şi poliţiei secrete, creşterea autonomiei partidelor “aliate” şi desfiinţarea sistemul de control al vieţii politice

23 oct. peste 200.000 locuitori ai capitalei îl aclamă pe Gomułka, convinşi


14

că este vorba de omul care le-a rezistat sovieticilor 28 oct. cardinalul Wyszynski, primatul Poloniei, este eliberat din

închisoare şi reales în fruntea Bisericii Romano-Catolice 3 nov. blindatele sovietice încep ocuparea Budapestei, ca represalii ale

manifestaţiilor antisovietice din Ungaria 1957 20 ian. alegeri pentru Seim. Sunt aleşi primii deputaţi independenţi (Stefan

Kisiełewski şi Stanisław Stomma) 2 oct. interzicerea în Polonia a săptămânalului Pro Postu, fapt care

semnifică sfârşitul liberalizării 1959 14 mart. “Scrisoarea celor 34”, petiţie a unor renumiţi intelectuali polonezi

care solicită revizuirea politicii culturale, limitarea cenzurii şi asigurarea hârtiei pentru tipărituri

1964 29 febr. memorandumul polonez privind menţinerea statu-quo-ului în Europa, aşa-numitul Plan Gomułka

12 dec. M. Moczar, “primul partizan al Republicii Populare Polone”, devine ministru de Interne

1965 18 nov. scrisoarea episcopilor polonezi adresată celor germani, conţinând celebra frază “Vă iertăm şi vă cerem iertare”, care a provocat reacţia isterică a autorităţilor comuniste

1966 1 sept. introducerea sistemului şcolii elementare de 8 ani 8 mart. demonstraţie a studenţilor universităţii din Varşovia 1968 9-16 mart. în paralel cu cele din Cehoslovacia, au loc demonstraţii la

Varşovia, Wrocław, Cracovia, Gdańsk, Poznań şi Katowice, în care se cere libertatea cuvântului şi democraţie

19 mart. şedinţă PMUP, la care Gomułka ţine o cuvântare. Începutul campaniei antisemite

apr. Apogeul “Primăverii de la Praga” 3 mai începe exodul celor aproximativ 13.000 evrei polonezi, dintre care

numeroşi intelectuali (Kołakowski, Bronisław Baczko) 20 aug. începutul invaziei militare a forţelor Pactului de la Varşovia (mai

puţin România) în Cehoslovacia 1970 7 dec. semnarea la Varşovia a tratatului polono-german privind

normalizarea relaţiilor bilaterale şi recunoaşterea graniţei dintre cele două state. Tratatul este considerat cel mai mare succes al echipei guvernamentale Gomułka-Cyrankiewicz

17 dec. masacrarea muncitorilor polonezi din portul Gdynia 20 dec. demiterea prim secretarului PMUP, Władislaw Gomułka, înlocuit

cu Edward Gierek. “Normalizarea situaţiei” în Polonia 1972 1 febr. Convenţie Polonia-RDG prin care cetăţenii celor două ţări puteau

trece frontiera comună pe baza buletinului de identitate 10 febr. revizuirea Constutuţiei de către Seim 9 apr. Stanisław Ostrowski devine preşedinte al Poloniei 1974 1 iun. Reformă administrativă; se înfiinţează voievodatele (49) şi

comunele 1975 - datoria externă a Poloniei atinge 6,9 mld. USD 1976 13 aug. introducerea cartelelor pentru zahăr


15

1977 26 mart. înfiinţarea Mişcării de Apărare a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului

1978 14 nov. înfiinţarea Clubului pentru Cunoaştere şi Viitor, club de discuţii libere

1979 8 mart. ilustrul diplomat polonez, contele Edward Raczynski este ales preşedintele Poloniei în exil (funcţie în care va rămâne până la 8 apr. 1986)

2-10 iun. Papa Ioan Paul al II-lea efectuează prima sa vizită oficială în ţara sa natală, Polonia

1 sept. înfiinţarea în clandestinitate a Confederaţiei Poloniei Independente 1980 iul. val de greve: Lublin, Mielec, Tczew şi Swidnik 17 aug. formularea celor 21 cereri ale Cmitetului Interprofesional de Gravă

(crearea sindicatelor libere, eliberarea deţinuţilor politici, etc.) 23 aug. grevă generală în marile centre industriale din nordul ţării 24 aug. plenară a CC al PMUP, la care grupul din jurul lui Gierek este

marinalizat 29 aug. grevă generală în Polonia 30 aug. semnarea înţelegerii de la Szeczin 31 aug. semnarea înţelegerii de la Gdańsk 5-6 sept. demiterea din funcţia de prim secretar PMUP a lui Gierek.

Stanisław Kania devine noul şef al partidului. 22 oct. gen. Wojciech Jaruzelski ordonă pregătirea planului de introducere

a legii marţiale în Polonia 10 nov. Tribunalul Suprem din Polonia confirmă legalitatea Sindicatului

Liberal al Muncitorilor, “Solidaritatea”(Solidarność) 1 dec. informaţii publice privind ameninţarea că trupele Pactului de la

Varşovia vor invada Polonia 3 dec. preşedintele SUA, Jimmy Carter, avertizează guvernul sovietic să

nu intervină în Polonia 1981 - datoria externă a Poloniei se ridică la 27 mld. USD 11 febr. gen. Jaruzelski devine premier al Poloniei. Seimul face un apel la

“90 zile de pace” 16 mart. manevre ale trupelor Pactului de la Varşovia (“Sojuz-81”) care

par a pregăti o intervenţie militară în Polonia 19 mart. “criza de la Bydgoscz”: torturarea liderilor Solidarităţii de către

securitatea poloneză. Pericolul grevei generale 27 mart. grevă generală de avertisment 12 mai înregistrarea legală a Sindicatului Ţăranilor Particulari din Polonia 28 mai decesul primatului Poloniei, arhiepiscopul Stefan Wyszynski 7 iul. Józef Glemp este ales noul primat al Poloniei 21 iul. limitarea cenzurii 16-18 oct. gen. Jaruzelski devine prim secretar al PMUP. Ultima fază de

pregătire legii marţiale 12-13 dec. lovitură de stat: instaurarea stării marţiale, crearea unui Consiliu

de Salvare Naţională, internarea opozanţilor regimului în lagăre speciale, arestarea din motive propagandistice a unor membri ai guvernului anterior, limitarea circulaţiei pe timp de oapte şi controlul deplasărilor în ţară,


16

militarizarea economiei 14 dec. începutul grevelor în Polonia, înăbuşite de intervenţia forţelor

armate 16 dec. masacrul de la mina Wujek, unde sunt ucili 9 mineri protestatari 28 dec. se încheie cea mai lungă grevă minieră desfăşurată în subteran 1983 5 oct. liderul Solidarităţii, Lech Wałesa, devine laureat al Premiului Nobel

pentru Pace 1985 - datoria externă a Poloniei atinge 31,2 mld. USD 1 iul. revizuirea Codului Penal şi intensificarea represiunilor 13 oct. alegeri pentru Seim. Rata participării la vot este, conform

estimărilor oficiale, de 79%, iar conform celor ale opoziţiei, de 66% 29 oct. amnistie în Polonia 6 nov. gen. Jaruzelski renunţă la funcţia de prim ministru (în favoarea lui

Zbigniew Messner), rămânând preşedintele republicii 1986 mai arestarea lui Zbigniew Bujak, principalul lider al Solidarităţii 17 aug. a treia amnistie în Polonia după introducerea legii marţiale 11 sept. o nouă amnistie, în cursul căreia sunt eliberaţi 225 condamnaţi

politic 29 sept. crearea Consiliului Provizoriu al Sindicatului Liber al

Muncitorilor – Solidaritatea, care până în acel moment fiinţase clandestin. Începe procesul de ieşire din ilegalitate a structurilor locale ale Solidarităţii

1987 8-14 iun. al treilea pelerinaj al papei Ioan Paul al II-lea în Polonia. Acesta este întâmpinat în marile oraşe cu steagurile Solidarităţii

29 nov. referendum pe probleme economice. Conform datelor oficiale, rata participării la vot este 67%, conform celor ale opoziţiei, de doar 33%

1988 25 apr.-9 mai nou val de greve 19 iun. “alegeri” pentru consiliile locale la care participă, conform datelor

oficiale, 56% dintre electori 26 aug. propunerea gen. Czesław Kisczak în legătură cu dezbaterea la o

“masă rotundă” asupra situaţiei din Polonia 31 aug. întâlnire secretă între Kisczak şi Wałesa la Magdalenska (o

suburbie a Varşoviei) 16 oct. la Magdalenka are loc o întâlnire între reprezentanţii puterii, ai

Bisericii şi ai Solidarităţii 18 dec. crearea Comitetului Cetăţenesc de pe lângă sindicatul Solidaritatea 1989 - începe introducerea sistemului economiei de piaţă. Şoc economic care

generează hiperinflaţie. Vicepremierul Leszek Balczerowicz iniţiază un program de stopare a inflaţiei şi de privatizare a întreprinderilor de stat

18 ian. Rezoluţia celei de a XX-a Plenare a CC al PMUP de susţinere a convorbirilor la “masa rotundă”

27 ian. Wałesa şi Kiszczak convin asupra problemelor ce urmează să fie discutate între Solidaritatea şi putere

6 febr. începutul discuţiilor la “masa rotundă” 5 apr. semnearea documentelor “mesei rotunde”. Contractul prevede că

65% din mandatele din Seim trebuie să revină aşa-zisei coaliţii guvernamentale, restul de 35% urmând să fie ocupate prinalegeri generale.


17

Se reînfiinţează Senatul, “fără reîmpărţirea mandatelor”. Se cade de acord asupra revizuirii funcţiei de preşedinte al statului

4 iun. alegeri generale, încheiate cu succesul opoziţiei, care ocupă 99% din locurile Senatului. Ultimul preşedinte în exil al Poloniei (la Londra) devine Ryszard Kaczorowski

19 iul. gen. Jaruzelski este ales de Seim şi Senat, la diferenţă de un vot, preşedintele Poloniei

24 aug. Seimul confirmă guvernul Tadeusz Mazowiecki. PMUP păstrează doar 5 ministere, între care cel al Apărării şi Internele

28 oct. înfiinţarea partidului catolic, Uniunea Creştin-Naţională 29 dec. Seimul revizuieşte Constituţia. Se renunţă la denumirea ţării de

Republica Populară Polonă în favoarea celei de Republica Polonă 1990 21 dec. în urma demisiei lui Jaruzelski, Lech Wałesa este ales noul

preşedinte al Poloniei 1991 febr. Semnarea acordului de la Vişegrad, între Polonia, Ungaria,

Cehoslovacia - “Acordurile Europene” acordă statutul de asociat UE Poloniei şi Ungariei

(şi mai apoi Cehoslovaciei) 1999 17 febr. ambele camere ale parlamentului polon votează într-o proporţie

covârşitoare în favoarea intrării Poloniei în NATO 16 mart. o ceremonie de arborare a steagurilor la sediul central NATO şi o

întrunire specială a Consiliului Nord-Atlantic marchează aderarea la NATO a Poloniei, Cehiei şi Ungariei

II. 2. Consideraţii de sinteză

Punctul de pornire în analiza specificului tranziţiei Poloniei de la comunism la democraţie în raport cu restul ţărilor Europei Centrale şi de Est îl oferă pentru demersul de faţă cuvintele lui Budge, Newton et al., în a căror accepţiune, “identitatea poloneză a fost susţinută de un naţionalism fervent puternic conectat catolicismului”, o “trăsătură care a diferenţiat Polonia de celelalte ţări aflate sub hegemonie sovietică după 1945” (1997: 82). În baza aceastui considerent care va fi argumentat în final concluziv, lucrarea noastră îşi asumă în cele ce urmează o abordare relativ eclectică, aceasta în sensul adoptării unei metodologii care combină elemente ţinând de psihologia socială, studii de tranziţie, studii de naţionalism, studii de arie, teoria regimurilor şi elemente de macroeconomie.

Pe baza fundamentării şi continuităţii istorice a celor două trăsături definitorii – catolicismul şi naţionalismul – am ales să analizăm specificul tranziţiei poloneze spre democraţie nu doar prin prisma succesiunii proxime de evenimente (anii ’80), ci ca pe un proces gradual şi legal, întins pe decenii, în forma unei adevărate “revoluţii continuu negociate” începând încă din anii celui de al doilea război mondial. Această abordare, inspirată de trihotomia cauzalităţii la Nye - cauze proxime, intermediare şi profunde (1997:


18

65) – contribuie, prin înţelegerea în ansamblu a procesului tranziţiei, la o mai mare acurateţe a scopurilor analitic şi explicativ ale lucrării de faţă.

Detaliind, am ales să urmărim modul în care istoria Poloniei, “o luptă împotriva vecinilor, nu mai puţin împotriva Rusiei” (Calvocoressi, 1996: 284) explică la nivelul mentalului colectiv al societăţii polone două din caracteristicile sale definitorii: naţionalismul pronunţat, de diferenţă specifică antisovietică, şi respectiv intercondiţionat, catolicismul.

Ca moment-simbol, adus exemplificator în sprijinul abordării noastre, am ales întâlnirea din 16 octombrie 1988 de la Magdalenka, o suburbie a Varşoviei, dintre reprezentanţii puterii comuniste, cei ai sindicatului Solidaritatea şi respectiv cei ai Bisericii Romano-Catolice. Această întâlnire, o adevărată conferinţă tripartită, care a evidenţiat polii de putere cristalizaţi de-a lungul deceniilor de comunism în societatea poloneză, a reprezentat baza negocierilor purtate în cadrul de pe acum celebrei “Mese Rotunde” (6 febr.-5 apr.1989) care a marcat de facto disoluţia sistemului comunist în Polonia.

Formulată sintetic prin transgresarea unor variate lucrări din literatura de specialitate, abordarea de faţă identifică drept principali actori implicaţi în procesul de tranziţie din Polonia:

• leadership-ul comunist, scindat în reformiştii liberali şi staliniştii conservatori • societatea civilă din Polonia, cea mai dezvoltată din întreaga arie central şi est

europeană; • Biserica Romano-Catolică.

Acţiunile convergente ale acestor trei actori, alături de considerente imediate de gen istoric şi geostrategic, au conferit o distinctivitate inconfundabilă tranziţiei spre democraţie din Polonia comparativ cu restul statelor ariei central şi est europene. În privinţa celor trei actori focalizaţi ca exprimare a naţionalismului şi catolicismului polonez am considerat că se impun câteva precizări absolut necesare evoluţiei şi înţelegerii pracursului ulterior al acestei lucrări. Astfel, la nivelul conducerii comuniste dintre 1945-1989, vom urmări modul de relaţionare dintre cele două “tabere” intrapartidice: tradiţionaliştii loiali vechiului sistem vs. reformiştii animaţi, după cum vom vedea, de o tradiţie socialistă poloneză prin specificul ei antisovietică.

În privinţa societăţii civile, catalogată quasiunanim drept cea mai dezvoltată din fostele regimuri comuniste central şi est europene (vezi Tismăneanu: 1997a; Stark şi Bruszt: 2002; Linz şi Stepan: 1996; etc.), vectorii săi de manifestare au fost consideraţi a fi intelectualii, muncitorii şi respectiv ţărănimea covârşitor catolică, fiecare cu expresie şi forţă diferită de manifestare în funcţie de perioada supusă analizei. Finalmente, în anii ’80, Solidaritatea nou-creată va întrupa, printr-o remarcabilă simbioză între intelectuali şi muncitori, întregul societăţii civile poloneze, beneficiind în acest sens şi de suportul nedisimulat al ţărănimii.

Totodată, necuantificabil concret dar în orice caz semnificativ, în secţiunile următoare se va aminti şi rolul diasporei poloneze, context în care ne vom referi la guvernul din exil (Londra), care a fiinţat pe toată perioada postbelică, până la momentul alegerii ca preşedinte în Polonia a lui Lech Wałesa, la 21 decembrie 1990. În sfârşit, Biserica Romano-Catolică, “un element care a asigurat vitalitatea rezistenţei anticomuniste poloneze” (Tismăneanu 1997a: 47), trebuie înţeleasă prin chiar definiţia ei ca transnaţională, sens în care se va aminti contribuţia în această direcţie a primului suveran pontif polonez din istoria papalităţii– arhiepiscopul de Cracovia Karol Wojtiła.


19

Ca o ultimă observaţie preliminară secţiunilor următoare, caracterul diacronic al analizei va fi respectat strict în măsura în care va facilita scopul explicativ al demersului nostru. În acest sens, perioadele de referinţă în raport cu care vor fi analizaţi actorii menţionaţi sunt: instaurarea puterii comuniste în Polonia (1944-1947), epoca stalinistă, epoca poststalinistă (post 1953), anii ’70 – cei succesivi Primăverii de la Praga, anii Solidarităţii (anii ’80) şi respectiv cei ai sfârşitului comunismului (1989-1990).

III. ANALIZA STADIALĂ A PROCESULUI ISTORIC DE

TRANZIŢIE

III. 1. “Fundamentul şubred”: instaurarea puterii comuniste în Polonia (problema tradiţiei antisovietice a stângii poloneze)

Într-o lucrare recentă remarcabilă sub aspectul susţinerii empirice, al fineţei şi profunzimii concluziilor, Rothschild & Wingfield (2000) argumentau că la momentul sfârşitului celui de-al doilea război mondial, la nivelul populaţiilor din Europa Centrală şi de Est, ideologia comunistă exportată de Moscova se identifica hegemoniei sovietice din ce în ce mai vădite, motiv pentru care ea a fost percepută de naţiunile ariei ca un “corp străin”.

Continuatoare a unei orientări culturale de tip occidental şi păstrătoare de secole a unei vii identităţi naţionale într-un spaţiu (fost) germanofon, Polonia nu a făcut excepţie sub acest aspect, ba dimpotrivă. Resentimentele pronunţate faţă de URSS se făceau simţite nu doar la nivelul maselor şi al elitelor noncomuniste, ci inclusiv în rândurile comuniştilor locali. Întreaga istorie a polonezilor fusese, după cum citam anterior din Peter Calvocoressi (1996: 284), o adevărată luptă continuă împotriva vecinilor, iar cele patru dispariţii de pe hartă ale statului polonez de-a lungul istoriei susţin pe deplin afirmaţia analistului. Mai mult decât atât, în fiecare din aceste momente de răscruce şi pe fond secole de-a rândul, Polonia ocupase o poziţie antagonică Rusiei ţariste şi succesoarei acesteia, URSS.

Astfel, Rusia ţaristă participase alături de Prusia şi Austria la fiecare din cele trei partiţionări (1792, 1793 şi 1795) în urma cărora Polonia a dispărut efectiv de pe harta Europei. Congresul de la Viena din 1815 a consfinţit statu-quo-ul cu excepţia Cracoviei, proclamată oraş liber, însă şi aceasta avea să fie anexată Austriei în 1846. La insistenţele “părintelui autodeterminării”, preşedintele american Woodrow Wilson9, Polonia va reapărea ca stat la sfârşitul primului război mondial. În urma unui război cu URSS (1919-1921) în care s-a alăturat taberei “albilor” menşevici, Polonia va obţine de la aceasta teritoriile situate la est de linia Curzon, habitate în pondere mare de etnici ucraineni şi bieloruşi.

9 care o inclusese explicit în celebrele sale “Patrusprezece Puncte” – discursul în faţa Congresului SUA de la 8 ianuarie 1918


20

Apoi, în momentul declanşării de jure a celui de al doilea război mondial, Polonia s-a văzut mai întâi atacată de Germania nazistă (1 septembrie 1939). Peste două luni, ca o ironie a sorţii, URSS a atacat Polonia de la est, fostul stat dispărând încă o dată de pe harta Europei cu excepţia unui aşa-zis guvernorat al Poloniei, în fapt şi el sub deplin control nazist. Apoi, în mijlocul războiului (aprilie 1943), pentru a arunca parcă în sfera ridicolului sloganul sovietic al eliberării popoarelor din regiune de sub jugul nazist, s-a descoperit groapa comună de la Katyń, cu 15.000 ofiţeri polonezi executaţi. Într-o lamentabilă lipsă de credibilitate, autorităţile bolşevice şi-au declinat responsabilitatea, atribuind vina naziştilor. Abia la 7 martie 1989, autorităţile comuniste de la Varşovia au recunoscut în sfârşit ceea ce societatea poloneză ştia de jumătate de secol – că masacrul de la Katyń fusese atrocitatea NKWD şi nicidecum a germanilor. Revenind la al doilea război mondial, deznodământul conflagraţiei a restabilit statul polon, unul diferit însă radical de cel preexistent atât sub aspect teritorial, cât şi (mai ales) demografic, o modificare care însă, deloc surprinzător, nu a alterat câtuşi de puţin atitudinea antisovietică a polonezilor.

Sub aspect teritorial, Polonia a pierdut în totalitate teritoriile de la est de linia Curzon pe care le câştigase în urma războiului din 1919-1921. Într-un calcul cinic, pierderile în faţa URSS au fost compensate de câştiguri teritoriale în defavoarea, din nou, a Germaniei. Astfel, Polonia a câştigat (în afară de păstrarea “coridorului” spre Baltica, obţinut după primul război mondial) de la Germania Pomerania, Silezia cu bogatele mine de cărbuni şi zăcăminte de fier, sudul Prusiei Orientale şi fostul oraş liber Gdańsk, populat într-o proporţie de 95% de etnici germani.

Sub aspect demografic, schimbările au fost poate chiar mai dramatice. În două etape, Polonia s-a văzut văduvită în quasitotalitate de cele două grupuri etnice care conferiseră, prin transgresarea frontalieră şi masivul impact cultural-civilizaţional, identitate întregii Europe Centrale ca arie – evreii şi germanii. Astfel, din cei cca. 3.250.000 evrei din perioada interbelică (cea mai mare comunitate de evrei din întreaga Europă) i-au supravieţuit Holocaustului operat de nazişti doar cca. 215.000. Mai mult, până în 1967, numărul acestora se va reduce la 21.000 iar până în 1999, la nu mai mult de 5.000 (Wasserstein, 2000: 6).

Apoi, odată cu intrarea Armatei Roşii în Polonia, din teritoriile Oder Neisse au fost expulzaţi sau masacraţi nu mai puţin de 7.000.000 germani, într-un plan sovietic macabru în urma căruia primul grup minoritar din regiune – germanii – a dispărut aproape complet din Europa Centrală10. În sens invers, primii ani de după război au consemnat o imigraţie fără precedent a etnicilor polonezi de la est de linia Curzon, din teritoriile revenite URSS (Roskin, 1991: 72-3).

În ansamblul populaţiei poloneze, bolşevicii şi respectiv naziştii au exterminat, între 1939 şi 1945, cca. 1/3 din intelligentsia autohtonă. Cât despre populaţia Varşoviei, capitala ţării, din 1,2 milioane de locuitori în perioada interbelică, 800.000 au pierit în război. Practic, Varşovia postbelică era un alt oraş decât omonimul din perioada interbelică (Schöpflin, 1993: 61). În aceste condiţii, în absenţa unuia din cei doi duşmani tradiţionali – Germania, strivită de URSS, naţionalismul de tip defensiv al polonezilor s-a orientat exclusiv împotriva sovieticilor, cu atât mai mult cu cât aceştia din urmă au pus de facto stăpânire pe Polonia chiar în pofida înţelegerii de la Yalta, din februarie 1945, spre nemulţumirea Occidentului (Nye, 1997: 104).

10 Vezi, pentru o viziune detaliată, Altermatt (2000), Alcock (2000), Hug et al. (1979)


21

Dat fiind acest context, situaţia Poloniei a ridicat probleme deosebite pentru strategii sovietici. Confruntaţi cu o societate antagonică cultural-religios (catolicismul polonez vs ortodoxismul rus) şi acţionând în consecinţa a secole de adversitate reciprocă, comuniştii sovietici au încercat, într-un cadru tipic Europei Centrale şi de Est, sporirea influenţei şi câştigarea controlului direct prin intermediul comuniştilor polonezi “moscoviţi” (cei aflaţi pe perioada exilului din timpul războiului la Moscova). În ansamblul ariei, obiectivul a fost îndeplinit în 1946, prin cooptarea constantă în guvernele de coaliţie a comuniştilor11, iar următorii doi ani au consemnat preluarea integrală a puterii politice de către comuniştii moscoviţi. În paralel, ghidul de acţiune urmărea o secularizare cât mai accentuată cu putinţă a societăţii poloneze şi eradicarea influenţei Bisericii Romano-Catolice, stindard al naţionalismului polonez antisovietic.

Sarcina s-a dovedit cu atât mai dificilă în cazul aplicării în Polonia cu cât prin tradiţia sa, stânga poloneză era una pronunţat antisovietică. Nu doar socialiştii, ci până şi comuniştii polonezi promovau o politică independentă e Moscova, o politică de stânga impregnată în specificul ei de o puternică tentă naţionalistă. De pildă, marxista de origine poloneză Rosa Luxemburg contestase explicit politica agricolă promovată de Lenin, iar liderii partidului comunist polonez îşi exprimaseră dezacordul faţă de atitudinea lui Stalin în problema troţkiştilor şi a epurării (Calvocoressi, 1996: 285). Într-o asemenea situaţie, sovieticii s-au văzut nevoiţi să acţioneze încă din anii imediat următori primului război mondial în scopul controlării comuniştilor autohtoni ce aveau să formeze viitoarele guverne aservite Moscovei. Concret, obiectivele sovieticilor s-au identificat cu:

- subminarea bazei partidelor poloneze de stânga - subordonarea lor treptată faţă de Moscova prin eliminarea liderilor opuşi/independenţi - distrugerea tradiţiei socialiste poloneze, antisovietică în specificul ei

Astfel, referitor la primul obiectiv, până la sfârşitul anului 1921, Partidul Comunist Muncitoresc Polonez (KPRP, Komunistiyczna Partia Robotnicza Polski) îşi pierduse 80% din membrii din bazinul Dabrowa, 40% din cei din Varşovia şi respectiv 60% din cei din Łodź. În ansamblul ariei, asistăm la anii în care URSS reia în forţă tradiţia prerevoluţionară a Rusiei Ţariste, încercând să reobţină teritoriile cedate ca un semn de slăbiciune a tânărului stat leninist prin tratatele de pace de la Brest-Litovsk (1918), Riga (1921) şi respectiv războiul cu Polonia (1919-1921). În privinţa celui de al doilea obiectiv, după cum aminteam, KPRP căutase între anii 1922 şi 1925 prezervarea unui grad de autonomie, sens în care a îmbrăţişat valorile internaţionalismului, adoptând frecvent poziţii distincte faţă de Moscova în cadrul Cominternului. Consecutiv, în 1925 Comintern intervine în forţă, dizolvă KPRP, îl redenumeşte Partidul Comunist Polonez (KPP, Komunistyczna Partia Polski) şi impune un nou birou de conducere de factură radicală (Schöpflin 1993: 23). Cum această măsură nu a avut alt efect decât accentuarea rupturii dintre comuniştii autojtoni şi cei sovietici, Stalin va dicta în 1937-1938 lichidarea efectivă a KPP, 30 din cei 38 membri ai biroului său politic fiind executaţi. Resuscitat în 1943 în mare măsură ca formaţiune de rezistenţă împotriva naziştilor şi condus în ilegalitate de Wladisław Gomułka, KPP îşi va păstra însă liniile directoare preexistente şi tenta naţionalistă, în special după descoperirea în aprilie 1943 a gropii comune de la Katyń, fapt care a sporit ostilitatea socială faţă de sovietici (Calvocoressi 1996: 285). În fapt, descoperirea gropii comune de la Katyń şi retrasarea 11 în 1946, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia şi Iugoslavia aveau deja premieri comunişti, iar Polonia şi Finlanda socialişti


22

forntierelor sale în fucţie de interesele strategice sovietice i-au îngreunat simţitor – după cum evidenţia analistul Wilfried Loth (1997: 45) – lui Stalin posibilitatea găsirii unei conduceri poloneze care să nu fie antisovietică. Iar peste ani, când la 19 februarie 1956, CPSU (noua denumire a defunctului Comintern) avea să reabiliteze KPP, admiţând uciderea nejustificată a liderilor săi şi distorsiunile create de cultul personalităţii lui Stalin, stânga poloneză avea să fie încurajată în a-şi continua interogaţiile şi atitudinea defavorabilă URSS.

După evacuarea Armatei germane din Polonia, înlocuită de cea Roşie, la 1 ianuarie 1945, Consiliul Naţional din ţară creează un guvern provizoriu, alcătuit din: comunistul Boleslaw Bierut (cetăţean sovietic la acel moment, venit de la Moscova) -preşedinte, socialistul Edward Osóbka-Morawski – premier. Cel din urmă era asistat de doi adjuncţi: comunistul Wladysław Gomułka şi respectiv (mai mult pentru întrunirea cel puţin în aparenţă a legitimităţii) Stanisław Mikolayczyk – şeful guvernului polon în exil şi liderul Partidului Ţărănesc Polonez (PSL, Polskie Stronnictwo Ludowe).

Alegerile organizate la 19 ianuarie 1947, falsificate de comunişti cu sprijinul direct al Moscovei şi acordând comuniştilor şi sateliţilor 382 din 444 mandate parlamentare şi 14 din cele 21 ministere în guvern au provocat protestele zadarnice ale americanilor şi britanicilor (Calvocoressi, 1996: 286, Roskin, 1993: 72-3, Milza & Berstein, 1998: 90). Mai mult, după refugierea liderului ţărănist Mikolayczyk în Vest, partidul său PSL va fi obligat să fuzioneze cu procomuniştii din SL, fuziune din care va emerge Partidul Ţărănesc Unit (ZSL, Zjednoczone Stronnictwo Ludowe). Apoi, pentru controlul absolut al stângii poloneze, Moscova dictează în 1948 fuziunea socialiştilor din PPS (Polska Partia Socjalityczna) ci PPR în noua formă Partidul Muncitoresc Unit Polonez (PZPR, Polska Zjednoczona Partia Robotnicza) (Sanford 1991: 175). Iar în paralel cu toate aceste acţiuni, sovieticii au promovat o asiduă campanie de integrare de noi membri în PMUP, numărul acestora sporind de la 20.000 înaintea războiului la cca. 800.000 în 1947 şi respectiv 1.000.000 în 1950 (Milza & Berstein, 1998: 92). Chiar şi în aceste condiţii însă, vechea ruptură dintre comuniştii naţionalişti şi cei moscoviţi, manifestă încă de pe vremea lui Lenin, nu s-a estompat, dimpotivă, ea s-a accentuat, după cum se va dovedi în chiar anii de vârf ai epocii staliniste şi cei imediat următori; mai întâi că în 1947, la trei ani de la pătrunderea Armatei Roşii în Polonia, facţiuni supravieţuitoare din grupurile partizane mai luptau încă împotriva comuniştilor – într-un moment în care numărul deţinuţilor politici din Polonia atingea 21.000. Ba mai mult, în această perioadă de instalare a terorii comuniste, liderul comunist Polonez Gomułka nu s-a sfiit să declare că “democraţia noastră nu se aseamănă celei sovietice şi nici orânduirea noastră socialistă celei sovietice” (Hug et al. 1979: 182). Iar ca dovadă suplimentară a aspiraţiilor naţionaliste spre independenţă ale unora dintre comuniştii polonezi, acelaşi Wladisław Gomułka avertiza (la momentul excluderii de către Stalin a Iugoslaviei titoiste din Cominform) asupra unui cult al lui Stalin care “putea fi numit doar o strălucire reflectată, o lumină împrumutată. O strălucire asemănătoare celei a lunii” (apud Tismăneanu, 1997a: 49).

III. 2. Epoca stalinistă

În studiul perioadei staliniste în Polonia (de la preluarea puterii de comunişti în 1947 şi până la moartea lui Stalin, în 1953) revenim asupra caracteristicilor generale pentru


23

aria central şi est europeană ai acestei perioade în accepţiunea lui Rothschild şi Wingfield (2000):

• imitare forţată a instituţiilor politice, administrative şi culturale sovietice • obedienţă absolută faţă de liniile directoare ale Moscovei • teroare poliţienească extinsă • performanţe economice negative ca urmare a dezvoltării unor programe economice

ambiţioase, dar nesustenabile şi respectiv a colectivizării proprietăţilor agricole • izolare ermetică de lumea noncomunistă • cultul iraţional de adulare a lui Stalin • anomie socială propagată, stagnare intelectuală şi sterilitate ideologică.

Vladimir Tismăneanu, cu o accepţiune similară, dar abordând sintetic (1997a: 51-4) identifica obiectivele administraţiei sovietice de la Moscova ca fiind duble: de natură economică (industrializarea masivă şi colectivizarea în agricultură) şi de natură politică (distrugerea societăţii civile şi înregimentarea vieţii intelectuale şi a culturii). În secţiunea de faţă am adoptat acest cadru de analiză pentru a sublinia distinctivitatea (în sens gradual, şi nu atât ca diferenţă de conţinut), şi de-a lungul acestei perioade, a evenimentelor din Polonia în raport cu celelalte ţări din aria central şi est europeană.

În tiparul general al stalinizării, politica liderilor comunişti de la Varşovia s-a lovit de o suită de obstacole de ordin strategic, demografic, economic şi istoric. Ţintele vizate – societatea civilă în ansamblul ei (intelectualii, muncitorii, ţăranii) şi Biserica Romano-Catolică au produs o rezistenţă neaşteptată, aceasta chiar dacă în opinia reputatului istoric analist al Războiului Rece Wilfried Loth, dintre toate statele Eurpei Centrale şi de Est, “[T]ratamentul cel mai dur l-a avut Polonia”, a cărei populaţie “a avut dintotdeauna o atitudine antirusă” (1997: 45). Acest aspect, cumulat disensiunilor de la nivelul conducerii comuniste, dintre naţionalişti şi moscoviţi12, şi lobby-ului diasporei poloneze din Occident au generat o “situaţie poloneză” extrem de dificil de gestionat în chiar anii de apogeu ai stalinismului. Desigur că măsurile represive, caracteristice întregii arii, nu au lipsit nici în Polonia. Sub acest aspect se cuvin amintite de pildă: naţionalizările masive din domeniul industriilor şi (tele)comunicaţiilor (1946), promulgarea Micului Cod Penal (13 iunie 1946), utilizat ca paravan pentru reprimarea opoziţiei, înfiinţarea Agenţiei de Control a Presei şi implicit introducerea cenzurii (5 iulie 1946), introducerea prin decret a planificării în economie (22 septembrie 1946), numirea unui ofiţer sovietic în fruntea armatei poloneze (7 noiembrie 1949), înlăturarea din armată a ofiţerilor din perioada interbelică (1 mai 1950), introducerea cartelei pentru anumite produse alimentare (1952), etc. (Bocşan şi Leu, 2001).

După preluarea (oricum, după cum susţineam, nu integral la nivelul conducerii comuniste, profund scindate între naţionalişti şi moscoviţi) puterii însă se cuvine remarcată, aşa cum făceau Rotschild şi Wingfield (2000: 133-4), evidenţa incontestabilă a unui tratament relativ mai “delicat” aplicat de Stalin Poloniei comparativ cu celelalte ţări ale ariei. O posibilă explicaţie în acest sens o oferă chiar rezistenţa acerbă a întregii societăţi civile poloneze în faţa stalinizării, chiar dacă principalele sale componente – intelligentsia, muncitorii şi ţăranii - au acţionat, până în anii ’70 cel puţin, independente unele de celelalte. Toate acestea pe un fundament al instalării puterii comuniste oricum insuficient de solid şi perceput în totalitate ca ilegitim. În argumentarea ideii de mai sus se pot aduce, prima facie, următoarele situaţii exemplu, tipologizate în funcţie de actorii-cadru consideraţi în lucrarea de faţă: 12 Tabără în fruntea căreia se situau Bolesław Bierut, Hilary Minc şi Jakub Berman.


24

- după opoziţia manifestată de Biserica Romano-Catolică faţă de trecerea prin decret al Consiliului de Stat sub controlul statului (9 februarie 1953) şi a arestărilor operate în rândul clericilor, primatul Polonieiardinalul Wyszynski va fi arestat în acelaşi an, la 26 septembrie, în speranţa iluzorie a conducerii comuniste că, odată decapitată, Biserica va înceta a mai fi “un magnet pentru mulţi dintre cei care vedeau în regimul comunist o guvernare impusă de un regim străin” (Tismăneanu 1997a: 79). Nu numai că nu s-a obţinut efectul scontat, ci, mai grav, clerul catolic şi-a amplificat campania tacită de subminare a autorităţilor comuniste. Relevant în context este însuşi faptul că Wyszynski nici măcar nu a fost închis, ci “izolat”, tratamentul aplicat lui fiind în mod net mai delicat decât cel căruia i-au fost supuşi clericii din celelalte state căzute ub influenţa Moscovei.

- catolicismul polonez apărat de Biserică şi puternic întrepătruns naţionalismului a catalizat de asemenea şi rezistenţa acerbă manifestată de ţărănime la colectivizarea tipică ariei (Roskin 1991: 109). Dacă în restul ţărilor din regiune colectivizarea va fi desăvârşită în intervalul 1956-1960, în Polonia13 ea va fi abandonată complet, în condiţiile în care oricum ţărănimii poloneze i se impusese cea mai scăzută rată de colectivizare din întreaga Europă Centrală şi de Est (Milza şi Berstein 1997: 95; Rotschild şi Wingfield 2000: 134-50). Dată fiind această stare de fapt, Polonia nu s-a înfruntat în perioada stalinistă cu clasicele probleme ale unor ferme agricole ineficiente sau ale disfuncţionalităţii sistemului de aprovizionare cu alimente.

- în interiorul aparatului de conducere, reformiştii comunişti, care prin liderul Gomułka luaseră partea titoiştilor iugoslavi, au fost şi ei trataţi mai civilizat şi mai puţin violent decât în alte ţări. Gomułka însuşi oferă un bun exemplu în acest sens: acuzat de “deviaţii naţionaliste şi de dreapta”, el va fi revocat din funcţia de secretar general al PZPR în urma sesiunii Comitetului Central din 31 august-3 septembrie 1948. Ulterior, el va fi mai întâi demis din minister la 21 ianuarie 1949, apoi expulzat din CC la 13 noiembrie 1949 şi finalmente arestat la 2 august 1951. Însă şi el, şi adepţii săi, după cum arătau Rothschild şi Wingfield (2000), nu au fost supuşi faimoaselor procese publice ocurente în restul ţărilor central şi est europene. Ba mai mult, el nu este executat, iar după moartea lui Stalin va fi eliberat şi în scurt timp va accede în funcţia de secretar general PZPR.

- similar, în armată, chiar şi după instaurarea ca ministru al Apărării a mareşalului sovietic Rokossowski şi epurarea tuturor ofiţerilor din perioada interbelică, uniformele poloneze tradiţionale şi celelalte simboluri naţionale au fost păstrate -aceasta pe fondul atitudinal tipic antisovietic al armatei poloneze (să ne amintim de pildă că tot armata, prin col. Jan Rzepecki, a stat la baza înfiinţării încă în 1945 a asociaţiei “Libertate şi Independenţă”, ca răspuns la teroarea exercitată de organele de securitate ale comuniştilor moscoviţi).

- în ceea ce priveşte intelligentsia poloneză din afara partidului, politologul Vladimir Tismăneanu (1997b: 84) opera în scop analitic o paralelă între societatea poloneză catolică şi cea românească ortodoxă, conchizând că, supusă repetatelor tentative traumatizante de distrugere a identităţii naţionale, intelligentsia poloneză a fost cea mai puţin dispusă să se conformeze autocraţiei staliniste. Astfel, momentul morţii lui Stalin a surprins în Polonia sute de cluburi de discuţie ale intelectualilor opozanţi

13 La fel ca şi în Iugoslavia de altfel.


25

regimului. În contrast, tragedia intelectualilor români a fost convingerea iluzorie că timpul ar fi curs în favoarea lor, că se puteau realiza transformări treptate prin colaborarea cu sistemul. Şi, spre o diferenţiere suplimentară în cadrul restrâns Polonia-Cehoslovacia-Ungaria, în prima dintre ele contestarea din perioada stalinistă a vizat sistemul in toto, şi nu doar persoane sau ajustări incrementale.

Într-o formulare concluzivă, putem sintetiza caracteristicile definitorii ale sferei socio-culturale poloneze din prima decadă a regimului comunist ca fiind:

persistenţa, dacă nu cumva accentuarea naţionalismului la nivelul tuturor straturilor societăţii poloneze

erodarea progresivă a ideologiei marxist-leniniste concomitent cu adâncirea rupturii în interiorul conducerii comuniste dintre facţiunea reformistă, naţionalistă şi cea tradiţionalistă, moscovită

consfinţirea autorităţii morale şi politice, ca fundament identitar al polonezilor, a Bisericii romano-Catolice.

Cele trei dimensiuni, de cauzalitate proximă (implementarea preceptelor stalinismului), intermediară (antagonismul faţă de URSS în timpul războiului şi preluarea puterii de către comunişti) şi profundă (antirusismul societăţii civile poloneze) conferă fundamentul distincţiei operabile între Polonia şi restul ţărilor central şi est europene de-a lungul perioadei staliniste (1947-1953).

III. 3. Epoca imediat poststalinistă

În chiar introducerea acestei secţiuni se cuvine adusă următoarea observaţie: “momentul” 1953, anul morţii lui Stalin, folosit în delimitarea cronologică a perioadelor de analiză ale acestei lucrări, nu trebuie înţeles în sens rigid, ci mai degrabă ca moment simbol. În fapt, momentul cu maximă semnificaţie pentru evoluţia evenimentelor este cel al “discursului secret” al lui Nikita Hruşciov la al XX-lea Congres al PCUS (publicat oficial abia în 1990!), discurs care s-a constituit într-un veritabil atac la adresa politicii anterior promovate de J.V.Stalin.

Destalinizarea, în particular în Polonia şi în general pe cuprinsul ariei, trebuie înţeleasă nu ca moment clar delimitat, ci ca proces gradual, marcat de o succesiune de evenimente-cheie şi variabil ca întindere temporală în ansamblul Europei Centrale şi de Est. Mai mult chiar, la nivelul unui studiu de arie, abordarea impune utilizarea celor trei niveluri de analiză propuse de K. Waltz (1979): individual (ex. Hruşciov în URSS, Gomułka în Polonia, Nagy în Ungaria, etc.). În cele ce urmează propunem urmărirea lanţului de evenimente-cheie din Polonia perioadei destalinizării încercând combinarea celor trei niveluri de analiză amintite cu o concomitentă focalizare a atenţiei asupra actorilor-cadru ai analizei acestui studiu – leadership-ul comunist, intelectualitatea, muncitorii şi, transgresând perioada considerată, Biserica Romano-Catolică.

Anii ’54-’56 au oferit masive semne de îngrijorare pentru Moscova înprivinţa controlului deţinut asupra Europei Centrale şi de Est, în special în Polonia şi Ungaria. Adoptând cadrul conceptual al lui Charles Tilly (1979), în ambele ţări s-a semnalat un intens proces de mobilizare bidirecţională (top-bottom, având ca sursă tabăra reformistă a comuniştilor şi respectiv bottom-up, promovată îndeobşte de intelectuali şi muncitori), necunoscut în noua sa anvergură în anii stalinismului.


26

În Polonia, semnalul de declanşare a cavalcadei de evenimente l-a dat eliberarea în 1954 din domiciliul forţat a lui Wladisław Gomułka, figura-simbol a rezistenţei comuniştilor polonezi faţă de Moscova. În cursul aceluiaşi an, în sens bottom up, asistăm la mobilizarea separată a muncitorilor şi respectiv intelectualilor polonezi. Astfel, după luni de revoltă surdă, cca. 50.000 muncitori polonezi vor fi acuzaţi de sabotaj economic şi consecutiv repartizaţi în 27 lagăre de muncă, 8 închisori şi 27 batalioane disciplinare. Protestele aceloraşi muncitori determinaseră guvernul de la Varşovia să renunţe în 1953 la cartelele alimentare la doar un an după introducerea lor.

Paralel, asemănător confraţilor din Ungaria, intelectualii polonezi îşi intensifică criticile deschise la adresa elitei intelectuale. Pentru o înţelegere a fenomenului în adevărata sa dimensiune, să amintim de înfiinţarea în 1954 la Varşovia a săptămânalului Pro Postu (“Pur şi simplu”) în care numeroşi intelectuali atacă principiile politice staliniste şi abordează critic subiecte până atunci tabu (ex. colectivizarea, relaţia Poloniei cu URSS). Revista atinge rapid un tiraj de peste 80.000 exemplare, fiind chiar revândută pe piaţa neagră (Bocşan & Leu, 2001).

În aceeaşi ordine de idei, simultan Constituirii Pactului de la Varşovia, scriitorul comunist Adam Wazyk publică al său “Poem pentru adulţi”, un rechizitoriu la adresa ordinii existente care, conform lui Vladimir Tismăneanu (1997a: 76), va dezlănţui o aprigă dispută între liberali (reformişti) şi conservatori (stalinişti), în sferele deopotrivă politică şi literară. Spre diferenţă de Bulgaria de pildă şi respectiv prin asemănare cu Ungaria, destabilizarea situaţiei în Polonia a survenit în mod manifest atunci când diferitele secţiuni ale conducerii comuniste au început să îşi fabrice un minim de susţinere între intelectuali pentru a-şi putea legitima strategiile politice – toate acestea într-un context situaţional în care intelectualitatea păstrase, conform lui Schöpflin (1993), un semnificativ control asupra comunicaţiilor şi limbajului discursului public.

La nivelul leadership-ului, prăpastia dintre cele două facţiuni s-a adânci odată cu decesul lui Stalin, ele dobândind identităţi clar conturate prin delimitare reciprocă:

- facţiunea Natolin, cu o orientare prosovietică şi autoritară şi acuzând minoritatea evreiască din ţară de atrocităţile stalinismului

- facţiunea Pulawy, nici ea una extrem de liberală, dar în mod clar mai dispusă spre concesii.

La Congresul al II-lea al PZPR din 10-17 martie 1954, facţiunea Natolin are câştig de cauză, comunicatul oficial al partidului susţinând în urma congresului continuarea liniei politice staliniste. În 1956, secretarul general Bolesław Bierut moare însă şi, ca o primă dovadă de concesie, la 20 martie natolin-iştii îl numesc în fruntea partidului pe stalinistul “moderat” Edward Ochab. Apoi, la 28 aprilie 1956 vor fi amnistiaţi cca. 30.000 deţinuţi politici din întreaga ţară. În mod total surprinzător însă pentru comunişti, peste excat două luni vulcanul mocnit al nemulţumirii populare erupe din nou, de această dată la uzinele Stalin din Poznań (şi în cîteva zile şi la Plzen şi la fabrica de tutun din Plovdiv): 20.000 muncitori intră în grevă, iar la refuzul autorităţilor de a dialoga cu ei, atacă sediile administraţiei. Forţele de ordine deschid focul, bilanţul confruntărilor cifrându-se la zeci de morţi şi câteva sute de răniţi (Hug et al.: 1979: 230). Deşi a doua zi premierul Cyrankiewicz anunţă represalii dure în cazul reluării protestelor, situaţia nu se stabilizează, iar o mărturie în acest sens o oferă elaborarea de către natolin-iştii din conducere a unui plan strategic între ale cărui prevederi se numărau: - cooptarea lui Gomułka în biroul politic al PZPR


27

- eliberarea din “internare” a cardinalului Stefan Wyszynski - creşterea salariilor cu 50% - ostracizarea unor personalităţi evreieşti din ţară.

Conştient de consensul popular care gravita în jurul său, Gomułka declină oferta comuniştilor, condiţionând acceptul său de capacitatea de a decide independent strategiile politice şi de posibilitatea susţinerii unei politici naţionale independente de Moscova. Cum situaţia se agrava cu fiecare zi, în noaptea de 18/19 octombrie la Varşovia soseşte neanunţată o delegaţie sovietică alcătuită din Hruşciov, Mikoian, Kaganovici şi respectivul comandantul trupelor Pactului de la Varşovia, mareşalul Konev.

Spectrul unei intervenţii militare similare celei de peste o lună în Ungaria se configurează astfel cu rapiditate, la frontiera Poloniei cu URSS având loc manevre vizibile ale trupelor sovietice. În acest context încep lucrările celei de a 7-a plenare a CC al PZPR, la care echipa Ochab-Cyrankiewicz reuşeşte finalmente să determine impunerea în fruntea partidului a lui Gomułka, precum şi să convingă delegaţia sovietică să renunţe la uzul forţei şi să accepte marginalizarea principalilor stalinişti polonezi. Ca rezultat al discuţiilor, începe efectiv destalinizarea partidului şi a armatei: Rokossowski renunţă la şefia ministerului Apărării, punând capăt unei situaţii aberante (un ofiţer sovietic ministru al Apărării poloneze), toţi consilierii sovietici din armată şi poliţia secretă se retrag la Moscova, creşte autonomia partidelor “aliate” comuniştilor şi cenzura este relaxată (Bocşan şi Leu 2001).

Personajul-cheie al întregii situaţii este, fără îndoială, noul lider al partidului Wladisław Gomułka, fostul deţinut politic. Iar adoptarea unui nivel individual de analiză poate oferi elementele distinctive ale situaţiei din Polonia în raport cu restul ţărilor din arie. La 23 octombrie 1956, 200.000 oameni se adună în centrul Varşoviei pentru a-l aclama pe cel ce se declară adeptul “căii poloneze spre socialism” (Tismăneanu 1997a: 78).

Începutul mandatului său este încărcat de optimism pentru polonezi cu atât mai mult cu cât la 28 octombrie el hotărăşte eliberarea cardinalului Wyszynski, cel din urmă fiind imediat reales în fruntea Bisericii Romano-Catolice şi marcând reluarea la şi mai mare intensitate a atitudinii opozante a clerului faţă de regimul comunist. În acelaşi timp însă, Gomułka nu pregetă să asigure Moscova de loialitatea neclintită a Poloniei ca membru al Pactului de la Varşovia. Prin exact această poziţie extrem de prudentă faţă de Moscova poate fi deosebit Gomułka în raport cu omologul său ungar Imre Nagy. Cel din urmă, punând deschis problema eliminării prezenţei militare sovietice în Ungaria, a retragerii ţării sale din structurile Pactului de la Varşovia şi a proclamării neutralităţii ei va atrage după sine o intervenţie militară sovietică promptă şi necruţătoare şi finalmente propria executare (Preda şi Retegan 2000: 14). În esenţă, Gomułka s-a dovedit până la urmă un conducător autoritar ale cărui reale diferende cu sovieticii nu erau de esenţă, ci punctuale (cine să conducă Polonia), în vreme ce Nagy nu-şi pierduse/ascunsese capacitatea de a inova, de a asimila idei noi şi de a contesta întregul sistem.

În aceeaşi ordine de idei, nivelul individual de analiză se cuvine aplicat, spre o mai bună înţelegere a fenomenelor şi celor doi preşedinţi de Consiliu de Stat, Bierut în Polonia respectiv Mátyás Rákosi în Ungaria. Lucrurile diferă radical sub aspectul înlocuirii lor la putere: Bierut, mai realist decât Rákosi şi conştientizând că o modificare era inevitabilă, moare în 1956, eliberând calea pentru Ochab. În contrast, Rákosi se agaţă de putere până în ultima clipă, beneficiind şi de o opoziţie intrapartidică mai slabă decât în Polonia, şi va fi înlocuit forţat în iulie 1956 (Schöpflin 1993: 115-121).


28

Cât despre Gomułka, acesta, “fără a fi un dogmatic de tipul lui Bierut sau Rákosi, era şi mai puţin eretic” (Tismăneanu 1997a: 79). Odată instaurat la putere şi neîndoindu-se în fapt de corectiduninea sistemului în sine, el va modera seminificativ mobilizarea bottom up, restaurând controlul general al partifului asupra societăţii: în 1957, reia cenzura şi epurarea intelectualilor revizionişti acuzaţi de subminarea a orândurii socialiste iar la 2 octombrie interzice săptămânalul Pro Postu, decizie care semnifică sfârşitul liberalizării. Cu un an înainte, a aşteptat, ce-i drept, 12 zile după executarea lui Imre Nagy în Ungaria, dar a precizat în final că măsura “reglementează situaţia generată de contrarevoluţia din Ungaria”. Iar în 1959 a forţat demiterea intelectualului dizident Leszek Kołakowski in funcţia de editor la revista de filosofie a partidului – deşi, e adevărat, acesta nu a fost executat, precum Djilas în Iugoslavia (Rotschild & Wingfield 2000: 192-3).

Nici aceste măsuri nu îşi vor avea efectul scontat, decât pentru o scurtă perioadă de timp. La 14 martie 1959 se face cunoscută “Scrisoarea celor 34”, o petiţie a unor renumiţi intelectuali polonezi care cer revizuirea politicii culturale, limitarea cenzurii şi asigurarea hârtiei pentru tipărituri. La 18 noiembrie 1965, vine rândul clerului – prin scrisoarea deschisă a episcopilor polonezi adresată celor germani, document conţinând celebra frază “Vă iertăm şi vă cerem iertare”, care a isterizat autorităţile comuniste. Pe fond de altfel, Biserica Romano-Catolică, după cum menţionam şi anterior, a reprezentat elementul care a asigurat suportul moral al rezistenţei anticomuniste, Statutul ei supranaţional, după cum sesiza şi Tismăneanu (1997a: 47), a furnizat o sursă de sprijin internaţional într-o vreme cînd comuniştii încercau să elimine orice legătură între sfera domestică şi lumea exterioară. Apoi, pentru prima oară în mod organizat, chiar dacă independent de muncitorime, în scenă intră şi studenţii. Inspirată de valul european de activism al momentului, în 1967 în Polonia ia naştere o amplă mişcare studenţească de factură liberală – semn al cristalizării unui nou pol de opoziţie faţă de comunişti.

Războiul arabo-israelian din 1967 a adus cu sine o nouă disociere elită-mase. Spre jena lui Gomułka şi a natolin-iştilor, opinia publică a empatizat cu Israelul, întrucât statele arabe erau privite ca şi clienţi ai URSS. Vizibil deranjat, Gomułka nu numai că va restrânge semnificativ relaţiile diplomatice cu Israelul, dar va lansa chiar un trend oficial antisionist – este vorba de cuvântarea sa din 19 martie, în cadrul şedinţei PZPR, care marchează începutul campaniei antisemite şi exodul majorităţii evreilor din ţară, în frunte cu intelectuali precum Kołakowski sau Bronisław Baczo.

III. 4. “Primăvara de la Praga” şi anii ’70 în Polonia

Anul 1968 a marcat o nou vârf în ruptura dintre elita politică şi societatea civilă. Prilejul l-a constituit interzicerea piesei intelectualului Adam Mickiewicz, Ajunul Strămoşilor, justificarea oficială fiind instigarea la antisovietism. După protestul oficial al Uniunii Scriitorilor, mai întâi are loc la 8 mai o amplă manifestaţie de protest a studenţilor Universităţii din Varşovia. Ea va fi înăbuşită violent de forţele de ordine, cardinalul Wyszynski intervenind şi exprimându-şi îngrijorarea faţă de brutalitatea actelor poliţieneşti într-un stat de drept. A doua zi, în consonanţă cu cele din Cehoslovacia vecină, încep multiple demonstraţii anticomuniste la Varşovia, Cracovia, Katowice, Wrocław, Gdańsk şi Poznań, în care se solicită libertatea cuvântului şi democraţie. Mişcarea din martie 1968 îşi asumă o


29

dublă semnificaţie distinctă: ea a însemnat pe de o parte sfărşitul oricăror speranţe în capacitatea de autotransformare a sistemului şi pe de altă parte afirmarea ca pol de putere a unei noi generaţii – studenţimea – incapabilă să se identifice cu un sistem viciat în chiar esenţa sa. Din nefericire, după cum observa Abbott Gleason (1995: 174), la acest moment continuă să lipsească coeziunea diferitelor segmente ale societăţii civile. Natura mişcării a fost una eminamente intelectuală, întocmai ca în 1956 şi la fel de lipsită de finalitate. Neprevestind nimic bun, la 20 august 1968 începe şi invazia militară a trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, semn al hotărârii Moscovei de a nu renunţa la controlul asupra ariei sale de influenţă.

Aşteptata “explozie” a clasei muncitoare se va lăsa aşteptată doar doi ani, până în 1970, când în preajma sărbătorilor de Crăciun, guvernul Gomułka decide creşterea cu 15-30% a preţurilor la alimente şi alte bunuri de consum (Preda şi Retegan 2000: 15). Antrenând consecinţe imprevizibile, măsura extrem de nepopulară a provocat reacţii în masă ale muncitorilor din mai toate oraşele industriale din ţară dar, mai important, a provocat o nouă sciziune la nivelul elitei comuniste. După masacrarea muncitorilor grevişti din portul Gdynia (17 decembrie 1970), tehnocraţii opozanţi din PZPR reuşesc să obţină demiterea pe linie de partid a lui Gomułka şi înlocuirea sa cu Edward Gierek la 20 decembrie 1970. Cel din urmă încearcă “normalizarea” situaţiei, condamnând reprimările operate de guvernul predecesor. Dovenind perimarea discursului puterii comuniste, tulnurările nu încetează, în Gdańsk şi Szeczin ajungându-se din nou la violente ciocniri între forţele de ordine şi muncitorii grevişti. Numărul morţilor variază între 45 (declaraţiile oficiale) şi câteva sute (estimările neoficiale).

Cu referire la aceleaşi evenimente să remarcăm că de această dată studenţii sunt cei care nu răspund apelurilor muncitorilor, iar reacţia Bisericii Romano-Catolice este la rândul ei destul de anemică. Însă câştigul incontestabil al evenimentelor din 1970 îl constituie înţelegerea de către un număr crescut de opozanţi, în special intelectuali, a faptului că muncitorii, intelectualii, studenţii şi Biserica trebuie să acţioneze şi reacţioneze unitar dacă se vrea cu adevărat o schimbare în Polonia. Este ceea ce afirma în 1970 deja una dintre personalităţile marcante ale dizidenţei anticomuniste, scriitorul polonez Jacek Kuron: “Numai mişcări de rezistenţă în masă organizate şi conştiente ne pot salva existenţa naţională şi cultura de distrugerea totalitară” (apud Gleason 1995: 177).

Este totodată ideea-motrice, sursa-motor a unificării şi fortificării unei societăţii civile unice în Europa Centrală şi de Est ca forţă de manifestare şi care va duce în final la prăbuşirea sistemului comunist în Polonia. În cuvintele lui Vladimir Tismăneanu, este perioada în care muncitorii şi intelectualii stabilesc “legături organice” (1997a: 113), a căror lipsă explica succesul acţiunilor represive anterioare. Astfel, în urma grevelor muncitoreşti din iunie 1976, cauzate de creşterea severă a preţului la alimente14, militanţi civici şi intelectuali critici înfiinţează Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR, Komitet Obrony Robotnikov) care va investiga violenţele operate de autorităţi şi va oferi asistenţă juridică celor persecutaţi.

Confruntat cu o rezistenţă socială fără precedent, guvernul Gierek acţionează defensiv: preţurile sunt reduse, salariile din industrie şi agricultură sunt crescute, iar Gierek însuşi convinge Moscova să sporească acordarea de asistenţă economică şi tehnică Poloniei (Calvocoressi 1996: 305). Măsura este însă tardivă. Beneficiind şi de susţinerea deschisă a

14 consecutiv importurilor masive într-o perioadă în care Polonia, aidoma României, derula jumătate din schimburile sale comerciale cu Occidentul (Calvocoressi 1996: 305).


30

Bisericii Romano-catolice, KOR consfinţeşte alianţa simbiotică muncitori-intelectuali, osatura societăţii civile.

În rezonanţă cu cele două grupuri amintite, studenţii polonezi înfiinţează în acelaşi an Comitetul pentru Solidaritate Studenţească. Acesta, împreună cu KOR, va forma o adevărată “universitate zburătoare” care s-a materializat în prelegeri, dezbateri, cursuri şi seminarii pe teme de civism organizate în apartamente private (Roskin 1991: 120-2). Anul următor, la 26 martie, ia fiinţă Mişcarea de Apărare a Depturilor Omului şi Cetăţeanului, iar la 14 noiembrie 1978 Clubul pentru Cunoaştere şi Viitor, societate de reflecţie cu o importantă contribuţie la emanciparea şi conştientizarea societăţii civile poloneze (Bocşan şi Leu, 2001). În aceiaşi ani, sporeşte exponenţial numărul scrierilor intelectualităţii dizidente, apărute oficial în special în Occident, prin Adam Michnik, Jacek Kuron, Tadeusz Mazowiecki, Bronisław Geremek sau Leszek Kołakowski.

Sfârşitul deceniului aduce cu sine două noi lovituri la adresa puterii comuniste, de această dată venite din exterior. Este vorba în primul rând de alegerea la 8 martie 1979 a ilustrului diplomat polonez, contele Edward Raczynski, în funcţia de preşedinte în exil al Poloniei. Evenimentul trebuie corelat lobby-ului activ al diasporei poloneze din Occident - o posibilă explicaţie suplimentară a avertismentului din 1980 al preşedintelui SUA Jimmy Carter la adresa URSS de a nu interveni militar în Polonia destabilizată. În al doilea rând, şi mult mai important ca impact, este vorba de alegerea la 16 octombrie 1976 ca papă al Bisericii Catolice a arhiepiscopului de Cracovia, Karol Wojtyła. Noul papă Ioan Paul al II-lea, primul suveran pontif polonez din istorie, va întreprinde în iunie 1979 prima sa vizită oficială în ţara sa natală (din totalul de trei efectuate în anii de comunism în Polonia). Impactul, bineînţeles necuantificabil, a fost crucial pentru societatea poloneză: pelerinajul15 a declanşat un inconfundabil naţionalism religios şi o efervescenţă a încrederii colective în sine care contrastau puternic cu dezordinea, ipocizia şi spiritul indecis şi defensiv al autorităţilor comuniste.

IV. MATURIZAREA SOCIETĂŢII CIVILE, SOLIDARITATEA, VICTORIA ŞI DIFICULTĂŢILE

TRANZIŢIEI PROPRIU-ZISE

Crearea la începutul anilor ’80 a sindicatului Solidaritatea (Solidarność) şi modul său concret de manifestare au marcat, pe fondul conştienţei populare a pierderii autorităţii şi legitimităţii puterii comuniste, trecerea regimului de la Varţovia de la o formă totalitară la una posttotalitară. Dezvoltarea unor astfel de mişcări, coagularea tuturor pilonilor societăţii civile în organizaţia-vector Solidaritatea şi dezvoltarea unui adevărat “pluralism instituţional” (Hough 1977) în Polonia ar fi fost de neconceput în cadrul rigid al unui regim totalitar de tipul celui stalinist din anii ’50.

15 Care a avut loc la doar patru luni după reintroducerea de către guvern a cartelelor pentru produsele alimentare


31

IV. 1. Anii 1980. Solidaritatea

Adoptând cadrul conceptual oferit de Linz & Stepan (1996), transformarea de regim din Polonia prezintă caracteristicile şi cauzele clasice ale unei evoluţii de regim totalitar într-unul posttotalitar. Iar cauzele transformării sunt puternic corelate celor trei actori consideraţi în analiza lucrării - leadership-ul comunist, societatea civilă şi espectiv Biserica Romano-Catolic:

ameliorarea/reformarea sistemului totalitar de către partidul de conducere (detotalitarizare prin alegere)

degradarea structurilor regimului totalitar si erodarea internă a convingerii cadrelor din sistem (detotalitarizare prin decădere)

crearea de sfere sociale, culturale, economice care rezistă/scapă controlului totalitar (detotalitarizare prin cuceriri societale) (Linz şi Stepan 1996: 51). Ultima modalitate de transformare considerată în trihotomia de mai sus face

referire la ideea atât de des vehiculată în studiile de tranziţie, aceea de societate civilă înţeleasă ca autoorganizare societală în sfere de activitate relativ autonome faţă de stat, fie acestea de esenţă culturală, socială sau economică. În concepţia lui Stark şi Bruszt (2002: 60), forţa societăţii civile, factor-cheie în determinarea specificului fiecărei tranziţii din Europa Centrală şi de Est, este direct determinată de următoarele trei elemente:

- nivelul de dezvoltare a autonomiei sociale şi economice - organizarea politică independentă - valorile civice ale societăţii.

Din această perspectivă, reluăm topul celor doi autori menţionat anterior în lucrare, al unui continuum al dezvoltării societăţii civile aranjat pe o scară descrescătoare după cum urmează: 1. Polonia, 2. Ungaria, 3. RDG, 4. Cehoslovacia, 5. Bulgaria, 6. România, 6. Albania. “Topul” coincide în fapt cu cel al numărului de organizaţii sociale, culturale şi politice din fiecare ţară central şi est europeană elaborat de Linz şi Stepan, semn al unei quasiunanimităţi a autorilor din literatura de specialitate în a considera societatea civilă poloneză ca pe cea mai dezvoltată din întreaga arie în perioada regimurilor comuniste. Sfâşiată într-o societate “oficială” (conservatorii dinpartid şi cei care, dintr-un motiv sau altul, cooperau cu ei) şi una “dizidentă”, Polonia a cunoscut în anii ’80 un proces continuu, gradual, de reformare a sistemului, atribute în baza cărora anterior denumeam revoluţia sa una “continuu negociată”.

În aceeaşi ordine de idei, subliniind distinctivitatea şi forţa societăţii civile poloneze în anii de sfârşit ai comunismului în Europa Centrală şi de Est, Vladimir Tismăneanu constata modul în care consolidarea Solidarităţii poloneze ca întrupare a societăţii civile şi veritabil actor politic a modificat întreaga ecuaţie a jocului politic în arie (1997a: 118). Noua forţă politică a Solidarităţii şi participarea sa, asistată fiind de Biserica Romano-Catolică, la negocierile cu puterea comunistă au determinat acceptarea, atât la nivelul maselor cât şi al elitelor a unui adevărat nu pol de putere, eveniment unic până în acel moment în ansamblul ţărilor Europei Centrale şi de Est. În context, se cuvine precizat de asemenea că emergenţa şi fortificarea Solidarităţii pe fondul dezvoltării societăţii civile în întregul ei ca “o societate aflată în dizidenţă” (Soulet, 1998: 253) a fost posibilă printr-un joc


32

de echilibrare şi interacţiune unic între actorii cheie reprezentaţi de : leadership-ul comunist, Biserica Romano-Catolică, presiunile din exterior (Papa, diaspora poloneză şi guvernele occidentale) şi, în fine, intelligentsia, ţărănimea, muncitorimea şi studenţimea.

În privinţa leadership-ului comunist, acesta şi-a agravat progresiv scindarea în cele două facţiuni – cea tradiţionalistă, conservatoare, respectiv cea reformistă, liberală. La momentul izbucnirii valului de greve din 1980, PZPR îşi pireduse demult şi ultima aparenţă de monolit, lupta dintre partizanii liberalizării şi conservatori devenind una intensă şi manifestă. Dacă în 1956 mai era posibil pentru unii membri ai PZPR să creadă într-o reformare endogenă a sistemului, reprimarea sângeroasă a Primăverii de la Praga în Cehoslovacia vecină a demonstrat indubitabil că asemenea speranţe erau de factură iluzorie. Consecutiv, grupul dispus la liberalizare a câştigat progresiv teren în intriorul partidului, momentul grevelor din 1980 consemnând încă o asemenea transformare, atunci când la Plenara CC al PZPR (24 august), grupul din jurul conservatorului Gierek este înlăturat, iar mai apoi Gierek însuşi va fi înlocuit, într-o tentativă disperată de redresare a sistemului, de către Stanisła Kania.

Biserica Romano-Catolică, fără să intervină direct în lupta politică, nu a ezitat însă ca, folosindu-se de prestigiul şi influenţa sa imensă, să susţină revendicările sociale ale Solidarităţii. De-a lungul deceniilor de comunism, această instituţie a rezistat tuturor încercărilor conducerii comuniste de a o înregimenta şi subordona politic, ea rămânând, după cum sublinia pe bună dreptate şi Leszek Kołakowski, “singura sursă independentă de autoritate morală într-o societate bolnavă” (apud Tismăneanu 1997a: 122). În anii ’80, Biserica a luat explicit partea revendicărilor Solidarităţii, asistându-i pe aceştia la negocierile cu puterea şi erijându-se într-o adevărată punte de legătură între putere şi societatea civilă. Practic, anul 1981, cel al “începutului vizibil al sfârşitului” am putea spune, este cel al trei protagonişti pe scena socio-politică poloneză: puterea comunistă, Solidaritatea şi Biserica Romano-Catolică.

Factorii externi cuprind, pentru anii ’80, variate surse de natură politică, socială, culturală, religioasă şi de media care şi-au exercitat manifest influenţa directă asupra cursului evenimentelor din Polonia. Pe lângă politica perestroika şi glasnost lansată de Gorbaciov de la Moscova, au intervenit de pildă:

- Papa Ioan Paul al II-lea, prin cele trei vizite oficiale în cinci ani întreprinse în ţara sa natală. În oraşele vizitate, el a fost întâmpinat, într-o atmosferă de entuziasm general, şi de steagurile Solidarităţii, faţă de care suveranul pontif nu şi-a ascuns simpatia

- media occidentală, care s-a preocupat de strategia inovatoare, nonviolentă, a mişcării Solidarităţii. Interesul şi spaţiile acordate în media occidentală mişcării reformiste din Polonia au asigurat Solidarităţii un sprijin cel puţin moral în timpul acutizării conflictului acesteia cu facţiunea conservatoare a puterii comuniste

- liderii politici occidentali, sens în care merită amintit de pilă avertismentul preşedintelui SUA Jimmy Carter (al cărui consilier pe probleme de securitate naţională de la acea oră era Zbigniew Brzezinski, de origine poloneză) de la 3 decembrie 1980 la adresa Moscovei de a nu interveni militar în Polonia. Concurent leadership-ului occidental s-a depus un asiduu lobby din partea diasporei poloneze, în frunte cu


33

guvernul polonez în exil (la Londra), prin vocea ilustrului diplomat Edward Raczynski.

Muncitorii au stat în fapt la originea declanşării evenimentelor din 1980, cu singura diferenţă – esenţială de fapt pentru desfăşurarea evenimentelor – că de această dată au acţionat convergent şi unitar cu intelectualii, mai întâi sub sceptrul Comitetului de Apărare a Muncitorilor (KOR), înfiinţat de intelectualii polonezi în 1970, iar apoi prin Solidaritatea, o adevărată organizaţie simbiotică a tuturor pilonilor societăţii civile poloneze. Dacă la înfiinţare, KOR număra doar 59 membri, un an mai târziu el îşi schimbă denumirea în Comitetul de Autopărare Socială şi va lansa publicaţii clandestine şi, împreună cu studenţimea, celebrele “universităţi zburătoare”, total independente de sfera politică controlată de cenzura partidului. După valul de greve din iulie 1980 (Lublin, Miełec, Tazew, Swidnik) şi formularea la 17 august a aceluiaşi an a celor 21 cereri ale Comitetului Interprofesional de Grevă (crearea sindicatelor libere, eliberarea tuturor deţinuţilor politici, etc.), la 29 august mucitorii declanşează pentru prima oară o grevă generală (Bocşan şi Leu 2001).

La acest moment cheie, guvernul intenţionează să recurgă la forţă pentru redresarea situaţiei, însă liderii partidului comunist sesizează neputinţa proprie în faţa anvergurii mişcării sociale cauzată în principal de două motive. Pe de o parte, discursurile demagogice nu mai putea acoperi stadiul catastrofal al unei economii poloneze aflate în degringoladă. Ritmul de creştere economică, după cum indică datele de mai jos, nu mai putea furniza un minim decent de trai polonezilor, în condiţiile în care datoria externă ajunsese la cota record (pentru aria central şi est europeană) de 27 miliarde USD în 1981, având să urce până la 31,2 mld. USD în 1985 şi chiar 38,9 mld. USD în 1988.

1951-1960 1961-1965 1966-1975 7,6 6,2 7,8

Tabel.4. % creştere a PNB în Polonia, 1951-1975

(Schöpflin 1993: 138)

Pe de altă parte, era pentru prima oară când comuniştii de la Varşovia se confruntau cu o opoziţie atât de puternică şi concomitent coezivă precum cea orchestrată de muncitori în alianţă cu intelectualii şi Biserica Romano-Catolică. Totodată, în mod inedit, muncitorii nu se mai revoltau strict împotriva dificultăţilor economice şi a nivelului scăzut de trai, ci în general împotriva sistemului comunist, ei incluzând astfel între revendicările lor un număr de solicitări de caracter eminamente politic: abrogarea cenzurii şi libertatea cuvântului, abrogarea restricţiilor impuse Bisericii, eliberarea deţinuţilor politici, etc.

Acestea fiind datele problemei, reprezentanţii puterii se văd nevoiţi să acţioneze defensiv; la 31 august 1980, delegaţii guvernamentali se întâlnesc cu Lech Wałesa, liderul greviştilor de la Gdańsk, Gdynia şi Sopot, în urma tratativelor încheindu-se celebrul “Acord”, care stipula: dreptul legal la greă, dreptul de organizare în sindicate independente, creşterea salariilor şi reducerea preţurilor, toate acestea într-o concesie fără precedent pentru întregul bloc comunist din Europa Centrală şi de Est. Mai mult, acordul cuprindea, ca prevederi adiţionale:

- transmiterea la radio în fiecare duminică a oficierii slujbei catolice


34

- eliberarea tuturor deţinuţilor politici - reexaminarea demiterilor şi persecuţiilor greviştilor din 1970 şi 1976 - stabilirea competenţei ca şi criteriu al numirii personalului de

management în locul înregimentării politice - informarea corectă a naţiunii despre situaţia economică a ţării - deschiderea canalelor de informare publică la vederi şi opinii variate

(Rothschild şi Wingfield 2000: 199-200). Apoi, în decursul aceluiaşi an, societatea civilă înregistrează noi şi remarcabile

succese, prin: demiterea din funcţie de prim secretar PZPR a conservatorului Gierek (5-6 septembrie), legalizarea Sindicatului Liber al Muncitorilor, Solidaritatea (10 noiembrie) şi avertismentul la adresa Moscovei al preşedintelui american cu privire la o posibilă intervenţie militară a trupelor Pactului de la Varşovia în Polonia (3 decembrie).

În 1981 însă, numirea ca premier a generalului Wojciech Jaruzelski şi lipsa de răspuns la apelul acestuia la “90 de zile de pace”, concomitent cu manevre ale trupelor sovietice la frontiera cu Polonia, marchează ultima tentativă serioasă a comuniştilor de redresare a situaţiei prin uzul la forţă; la 19 martie survine “criza de la Bydgoscz”, în care liderii Solidarităţii sunt arestaţi şi torturaţi, ceea ce va cauza declanşarea unei noi greve generale de avertisment la 28 martie. Protestele populare nu se estompează, ci, dimpotrivă, se accentuează. Astfel, Solidarităţii i se alătură nou înfiinţatul Sindicat Liber Naţional al Ţăranilor Particulari din Polonia, semn al intrării în joc şi a ţărănimii, alături de intelectualitate şi muncitorime.

Sub presiunea revendicărilor tot mai articulate şi ameninţătoare ale Solidarităţii la adresa puterii comuniste, generalul Jaruzelski, devenit noul prim secretar PZPR invocă necesitatea evitării unei intervenţii militare sovietice în ţară16 şi la 13 decembrie decretează legea marţială (starea de urgenţă). Armata lui Jaruzelski creează un Consiliu de Salvare Naţională, izolează opozanţii regimului în lagăre speciale, arestează din motive pur propagandistice membrii compromişi ai guvernului anterior şi liderii Solidarităţii (care este de altfel interzisă) şi militarizează economia (Bocşan şi Leu 2001). Urmează proteste violente ale opozanţilor regimului, toate reprimate de intervenţiile forţelor armate. Este momentul intersectării violente a celor două curente de mobilizare: cea bottom up, defensivă, cauzată (vezi figura de mai jos) de acţiunile guvernamentale de reprimare, dar şi de oportunitatea oferită de prezenţa în interiorul PZPR a aripii reformiste; cea top bottom, fundamentată de interesul conducerii comuniste de a rămâne la putere şi sesizând în acţiunile Solidarităţii o ameninţare la adresa propriului interes.

16 chiar dacă cu un an înainte, URSS intervenise militar în Afghanistan, trecând peste vehementele proteste internaţionale, în fapt, cercetările recente au demonstrat că pericolul invocat în cazul Poliniei era inexistent, însuşi Jaruzelski fiind în realitate cel care solicitase sovieticilor, fără succes, asistenţa militară (vezi de pildă Kramer, 1998)


35

Interes

Mobilizare reprimare/facilitare Oportunitate/ameninţare

Putere ACŢIUNE COLECTIVĂ

Fig.5. Modelul mobilizării (adaptat după Charles Tilly 1978: 56)

Anii ce urmează oferă un alt element de diferenţiere netă a Poloniei în raport cu

restul ţărilor Europei Centrale şi de Est. Mişcarea de opoziţie din Polonia supravieţuieşte chiar şi în condiţiile legii marţiale şi îşi continuă şi mai intens activitatea. Deşi decapitată, Solidaritatea rezistă şi mobilizează o largă bază de susţinere populară. Sub sceptrul ei, aşa cum sesiza Tismăneanu (1997a: 121), ia naştere o nouă generaţie de luptători care continuă, chiar în absenţa foştilor lideri istorici ai mişcării, să dezvolte o contracultură, inclusiv edituri, case de filme, nenumărate reviste şi ziare alternative, universităţi “zburătoare” şi alte forme de activism social total eliberat de controlul statului. Astfel, ziarul clandestin al Solidarităţii, Tygodnik Mazowsze, apare neîntrerupt iar tirajul său atinge cota de invidiat de cca. 50.000 exemplare. Solidaritatea creează comitete neoficiale de colectare de ajutor financiar pentru familiile celor întemniţaţi şi pentru alte victime ale represiunii. Şi, mai grav pentru puterea comunistă, legea marţială instituită între 1981 şi 1983 a amânat nefast un dialog inevitabil putere-opoziţie, răstimp în care situaţia economică a ţării s-a agravat suplimentar, în special după sistarea de către statele occidentale a relaţiilor comerciale cu noul guvern militar de la


36

Varşovia (Calvocoressi, 1996: 309). Puterea comunistă şi-a pierdut astfel şi ultima urmă de legitimitate, ba hiar şi tradiţionala susţinere externă din direcţia Moscovei odată cu reformarea sistemului comunist iniţiată în 1985 de noul secretar PCUS Mihail Gorbaciov, decis să lase fiecare ţară să îşi urmeze propriul curs politic. Odată spulberate şi constrângerile geopolitice atât de des invocate justificator de foştii lideri comunişti polonezi, pentru Jaruzelski devenise clară necesitatea unui compromis cu opoziţia.

Urmărind reducerea nemulţumirii populare şi fabricarea unui minim de legitimitate necesar guvernării şi păstrării puterii, gen. Jaruzelski decretează în doi ani patru amnistii generale (15 septembrie şi 29 octombrie 1985 şi 11 şi 29 septembrie 1986) în urma cărora sunt eliberaţi toţi deţinuţii politici din ţară, inclusiv liderii tradiţionali ai Solidarităţii. La 29 septembrie se înfiinţează Consiliul Provizoriu al Sindicatului Liber al Muncitorilor – Solidaritatea, moment care marchează reintrarea trptată în legalitate a tuturor structurilor Solidarităţii. Deşi de apreciat, gestul său reconciliator nu atinge efectul scontat: populaţia va respinge noul plan econimic supus spre aprobare la referendumul din 29 noiembrie 1987, la care oricum participarea la vot a cifrat conform estimărilor opoziţiei, doar 33%, comparativ cu ponderea de 67% avansată de datele oficiale (Rotschild şi Wingfield 2000: 229). Însă, aspect mai important în analiza noastră, să observăm că însăşi supunerea problemelor unui referendum demonstrează disponibilitatea (chiar dacă fortuită) puterii comuniste spre compromisuri şi negociere. Semn al ireversibilităţii transformării, în primăvara lui 1988 (aprilie-mai) are loc o recrudescenţă a tulburărilor sociale într-un context în care problema nu se mai rezuma la situaţia economică dezastruoasă ci viza chiar natura sistemului politic şi monopolul regimului comunist asupra puterii.

Mai mult, scena confruntării indica doi poli de putere, două societăţi disctincte – cea politică şi cea civilă, în care ultima, recunoscută de facto şi de jure prin Solidaritatea, nu mai putea fi determinată de prima ci, dimpotrivă, îi imprima chiar acesteia viitoare evoluţie. Astfel, nemaiacţionând, ci reacţionând la un evident impas, la 26 august 1988 puterea aduce, prin gen. Czesław Kiszszak, propunerea de dezbatere a situaţiei din Polonia în cadrul unei “mese rotunde”.

La 16 octombrie 1988, la Magdalenka are loc întâlnirea dintre reprezentanţii puterii, cei ai Solidarităţii cu privire la tematica discuţiilor de la viitoarea “masă rotundă” (Preda şi Retegan 2000: 18), iar tonul general al discuţiilor denotă faptul că puterea, conştientă de iminentul său sfârşit, mai urmăreşte strict o modalitate cât mai acceptabilă de a ieşi din scenă – Practic, liderii comunişti mai deţineau puterea strict nominal, atributele reale de putere fiind identificabile deja la acel moment societăţii civile poloneze prin Solidaritatea.

IV. 2. Sfărşit (1989) şi epilog

După ce la 18 ianuarie 1989, Rezoluţia celei de-a XX-a Plenare a CC al PZPR declara susţinerea partidului pentru începerea convorbirilor la “masa rotundă”, negocierile din cadrul acesteia se desfăşoară între 6 februarie şi 5 aprilie, între reprezentanţii puterii comuniste şi cei ai Solidarităţii asistaţi de trimişii Bisericii. Veritabilul contract politic între cei doi poli de putere ce avea să fi semnat în urma discuţiilor prevedea:

- repunerea în deplină legalitate a Solidarităţii, a Solidarităţii Rurale, a Asociaţiei Independente a Studenţilor şi a altor organizaţii şi grupuri ale societăţii civile


37

- restructurarea guvernului şi limitarea prerogativelor prezidenţiale - restructurarea parlamentului în două camere: Senatul, cu alcătuire liber

aleasă şi “fără redistrinuirea mandatelor”, şi Seimul (camera inferioară), care necesita o majoritate de 2/3 pentru a putea trece de vetoul Senatului în promulgarea legilor. La următoarele alegeri, PZPR şi aliaţilor săi li se garantau 65% din mandatele Seimului.

- păstrarea de către comunişti a ministerelor-cheie – Apărarea şi Afacerile Interne, dar concomitent posibilitatea opoziţiei de a-şi publica propriile ziare şi de a avea acces la radioul şi televiziunea controlate de stat

Amendamentul constituţional din 7 aprilie 1989 s-a constituit în expresia legală a compromisului “mesei rotunde” (Sanford, 1991: 179) şi a fost succedat de organizarea la 4 şi respectiv 18 iunie a primelor alegeri libere din Polonia postbelică. De remarcat este faptul că premergător legalizării compromisului, Jaruzelski a întâmpinat o opoziţie vehementă, chiar dacă fără succes a aripii dure, conservatoare din PZPR. Procesul electoral a consfinţit instituţional înfrângerea istorică a comuniştilor polonezi şi transformarea Solidarităţii în principala forţă politică a momentului. Candidaţii Solidarităţii au câştigat alegerile fără drept de apel, ocupând după cele două tururi de scrutin 99 din cele 100 de locuri din Senat şi respectiv 162 din cele 460 din Seim (maximul permis prin acord). În urma turului doi, şi al 161-lea mandat va fi finalmente câştigat de Solidaritatea. Mai mult chiar, populaţia i-a boicotat pe comunişti chiar şi în circumscripţiile unde aceştia nu aveau contracandidaţi, refuzându-le majoritate necesară de 50%.În primul tur, comuniştii au obţinut între 5 şi 25% din voturile valabil exprimate, doar trei dintre candidaţii lor depăşind pragul necesar admiterii în parlament. Partidele foste aliate ale comuniştilor (ţărăniştii - 76 mandate; democraţii – 27 mandate; creştinii – 23 mandate) s-au desprins treptat de PZPR, într-o reformulare a propriei identităţi şi o tentativă de evitare a discreditării (Roskin, 1991: 149).

După şocul cauzat în întreaga Europă de rezultatele alegerilor legislative, la 19 iulie 1989 gen. Jaruzelski este reales, cu masivul sprijin al Solidarităţii, preşedintele republicii însă premierul desemnat Czesław Kiszczak nu reuşeşte să întrunească votul de încredere al parlamenului în care fostele partide aliate comuniştilor s-au aliat Solidarităţii. Consecutiv unei convorbiri telefonice de 45 de minute între Jaruzelski şi Gorbaciov, primul este convins să-l numească premier pe Tadeusz Mazowiecki, un proeminent intelectual catolic şi fost consilier al liderilor Solidarităţii. La 62 de ani, cu 378 voturi pentru, 4 contra şi 41 abţineri, acesta devine astfel la 24 august/12 septembrie 1989 primul ministru necomunist din statele Pactului de la Varşovia. În ultimele zile ale anului, Seimul revizuieşte Constituţia şi proclamă Republica Polonă, primul stat de acum fost comunist din întregul ariei (Roskin, 1991: 136).

Ca semnificaţie pentru întreaga arie Tismăneanu (1997a: 178) evidenţia modul în care evenimentele anului 1989 din Polonia au avut un impact colosal pentru toate statele central şi est europene în sensul “contagierii” (efectul de “domino”): speranţele în schimbare au renăscut în primul rând în Ungaria, şi ea în proces de destindere a sistemului deja de câteva luni, şi în Cehoslovacia, unde se înmulţiseră demonstraţiile populare; În lanţ, au urmat RDG, apoi în alt val, Bulgaria, România şi Albania, dar înnt-run tipar comun distinct de cel central-european.


38

IV. 3. Dificultăţile tranziţiei propriu-zise

Anul 1990, primul liber din istoria postbelică în Polonia, a adus cu sine

conţtientizarea de către polonezi a neajunsurilor cauzate de instaurarea progresivă a negocierii şi compromisurilor. Noul guvern era unul majoritar necomunist, dar funcţia prezidenţială era în continuare de cel ce instituise teroarea legii marţiale în 1981. Comuniştii ocupau portofoliile ministeriale esenţiale ale Apărării şi Afacerilor Interne, iar situaţia economică era atât de catastrofală (vezi figura de mai jos), încât Comunitatea Europeană a decis instituirea unui fond de urgenţă pentru asistarea cu alimente a polonezilor. Rata inflaţiei atinge în 1989 cota record de 500%, datoria externă este cea mai mare din întreaga arie, de 9 ori mai mare decât un PNB superior doar celui al codaşelor România şi Albania.

Datorie externă 1988 (mld. USD)

PNB 1989 (mld. USD)

Polonia 38,8 4,5

Iugoslavia 22,7 5,4 Ungaria 17,7 6,1 RDG 20,4 9,7 Bulgaria 6,1 5,7 Cehoslovacia 2,5 7,9 România 4,917 3,4

Tabel 6. Indicatori macroeconomici în statele europene comuniste, 1989 (Roskin 1989: 130-5; Calvocoressi 1996: 310)

În plan politic, la putere ajunsese o mişcare socială nediferenţiată, căreia îi lipsea experienţa necesară încadrării într-un sistem multipartidist competitiv. Necesitatea transformării ei într-un partid politic clar structurat devenise evidentă. Ea acţionase ca un corp politic unitar câtă vreme ţintea un adversar comun – puterea comunistă. În 1990 raţiunea ei de a fi a devenit refacerea socială şi economică a Poloniei. Diferenţele de perspectivă, platformele diferite din sânul Soldarităţii, multă vreme obnubilate, au ieşit în evidenţă în primii ani de democraţie.

Prima dovadă a noii stări de fapt a oferit-o chiar Lech Wałesa, cea mai cunoscută figură a Solidarităţii începutului de deceniu. El se va implica manifest în lupta pentru putere, deşi se confruntă cu opoziţia organizată din jurul lui Mazowiecki, “vechea elită” care atrage atenţia asupra inadecvării în termeni de captal de imagine a unui fost electrician de pe platforma portului Gdańsk (fie el şi laureat al premului Nobel pentru Pace), aceasta în vreme ce statele vecine îşi aleseseră preşedinţi din înalta societate: literatul Vaclav

17 Plătită însă aproape integral până la sfârşitul lui 1989.


39

Havel în Cehoslovacia, respectiv muzicologul Vytautas Landsbergis în Lituania (Rothschild & Wingfield, 2000: 233). Într-o mostră de demnitate, generalul Jaruzelski renunţă la funcţia de preşedinte confruntat cu presiunea lui Wałesa care strângea semnături pentru revocarea sa. Alegerile prezidenţiale din 25 noiembrie şi 9 decembrie 199018 sunt câştigate după două tururi de Wałesa în dauna imigrantului Stanisław Tymiński, un prosper om de afaceri de origine poloneză din America de Sud – el va fi susţinut nedeclarat de comunişti, iar scorul său electoral s-a constituit într-un avertisment asupra fragilităţii noii democraţii poloneze.

În plan economic, Polonia şi-a asumat “terapia şoc”, un program de restructurări radicale ale sistemului economic. Privatizarea rapidă şi în masă, caracteristică definitorie a refacerii economice a Poloniei, îşi extrage sursele încă din anii ’80, din Clubul Liberal format de câţiva tineri oameni de afaceri şi intelectuali din Gdańk care promova dezbateri asupra dreptului de proprietate. Din aceste discuţii şi din experienţa practică a acestor mici întreprinzători avea să se nască Congresul Liberal, un mic partid deosebit de influent, din rândurile căruia au făcut parte fostul premier Jan Krzystof Bielecki şi mulţi miniştri din guvernul format după alegerea lui Wałesa.

Încă din 1989, guvernul Mazowiecki a anunţat implementarea unui program de privatizare transparentă, axat în principal pe promisiunea de a atrage investiţii străine şi pe o gamă variată de oferte publice pazate pe modelul britanic. În 1990-1991, noul preşedinte Lech Wałesa s-a orientat spre Janusz Lewandowski, nou ministru al transformării proprietăţii, cerându-i să eleboreze şi să concretizeze vastul program de privatizare în masă pe care acesta îl propusese împreună cu Jan Szomburg .În prima etapă de implementare, a avut loc transformarea proprietăţii a cca. 400 întreprinderi, cu prevederea adiţională a acordării gratuite a 10% din acţiunile companiilor angajaţilor, acţiuni ce nu puteau fi valorificate pe piaţa pe perioada imediată. (Stark şi Bruszt 2002: 123).

În paralel cu privatizarea în masă, Polonia a beneficiat şi de ştergerea a 2/3 din datoria externă faţă de SUA şi ulterior Marea Britanie şi Franţa. Comunitatea Europeană a intervenit la rândul ei, punând bazele unui consistent acord de asociere (în bloc ţările cu CEFTA - Polonia, Ungaria ş mai apoi Cehoslovacia), iar FMI a asigurat guvernului de la Varşovia consiliere şi asistenţă financiară în schimbul reducerii masive a cheltuielilor guvernamentale, în special în domeniul asigurărilor şi securităţii sociale. Măsurile au fost încununate de succes: rata galopantă a inflaţiei a fost stabilizată undeva la aprox. 60%, exporturile s-au revigorat, puterea de cumpărare a zlotului s-a fortificat, sistemul de aprovizionare s-a ameliorat iar intercondiţionat a crescut masiv influxul de investiţii occidentale (Calvocoressi 1996: 311; Rotschild şi Wingfield 2000: 230; Baginska 1995). Programele au antrenat evident anumite costuri sociale, între care mai ales creşterea şomajului. Ca dovadă a problemelor societăţii poloneze în a-şi asuma pe termen scurt sacrificii se pot aduce sondaje precum cel operat de Central and East European Eurobarometer din martie 1995, conform căruia doar 23% dintre polonezii chestionaţi erau de acord cu direcţia de dezvoltare a ţării (poziţia a 9-a din 17 ţări europene în care s-au cules date). În schimb, ca o dovadă a consolidării democraţiei poloneze, poate fi amintit Barometrul Noilor Democraţii III din 1994 (în Rose şi Haerpfer 1994), care indica Polonia pe locul al 2-lea în Europa Centrală şi de est ca pondere a forţelor politice democratice (45%) în raport cu cele reacţionare (14%) (Budge, Newton et al. 1997: 135).

18 Vezi Anexa nr. 2


40

În planul puterii politice, după ce la alegerile din 1991, ex-comuniştii din Uniunea Democratică a lui Tadeusz Mazowiecki şi Alianţa Democratică a Stângii (SLD) îşi adjudecaseră majoritatea parlamentară, în 1993 SLD în coaliţie cu Partidul Ţărănesc au câştigat majoritatea voturilor, nominalizându-l premier pe Waldemar Pawlak. După dispute cu Wałesa care a încercat nedisimulat să-şi extindă atribuţiile în special în domeniul apărării şi securităţii naţionale, premierul demisionează la un an de la investitură, fiind înlocuit cu ex-comunistul Josef Ołeksi. Apoi, la alegerile prezidenţiale din 1995, Wałesa este învins de contracandidatul SLD Alexander Kwasniewski, actualul preşedinte polonez, în al cărui mandat Polonia şi-a normalizat relaţiile cu statele vecine şi a fost admisă în structurile NATO, semn al întoarcerii fireşti în blocul militar, dar mai ales politic occidental.

CONCLUZII

Pornit de la ideea fundamentată mai ales istoric în literatura de specialitate a unor identităţi colective în subarii precum Europa Centrală, Europa de (Sud-)Est şi continuând cu trecerea în revistă a posibilelor lor delimitări, cauze şi implicaţii, studiul de faţă s-a confruntat în atingerea primului său obiectiv asumat cu problemele ridicate de: varietatea extremă, funcţie de autor, a delimitărilor subspaţiilor ariei şi, consecutiv, dificultatea (dacă nu cumva inoportunitatea) abordării tranziţiilor în discuţie ca pe un tot unitar de tipul unui lanţ precum cel inspirat de teoria dominoului (a contagiunii).

Dincolo de un oarecare tipar comun al politicilor comuniste de inspiraţie moscovită în aria postbelică, luarea în considerare a trei criterii de comparaţie – tipul fostului regim politic într-o taxonomie comprehensivă precum cea oferită de Linz şi Stepan (1996); tipul politicilor de dezvoltare socio-economică din fostul regim; configurarea şi gradul de dezvoltare a societăţii civile prin antagonism cu cea politică în fostele state comuniste şi impactul ei concret asupra viitoarei tranziţii – a evidenţiat o diversitate remarcabilă funcţie de ţară de modele de tranziţie de la comunism spre democraţie. Cum însă nu se pot elimina nici anuite trăsături comune ariei privitor la cauzele, desfăşurarea şi consecinţele tranziţiei, disputa unicitate/similaritate a respectivelor procese de tranziţie rămâne una deschisă.

În privinţa studiului particularizat tranziţiei din Polonia am ales să ghidăm analiza desciptivă şi explicativă a procesului în funcţie de pe de o parte modelul trihotomiei cauzale la Joseph S. Nye (1997) – cauze proxime, intermediare şi profunde – şi pe de altă parte de nivelurile de analiză propuse de Kenneth Waltz (1979) – individual, societal (domestic) şi respectiv sistemic (internaţional). În lumina acestor cadre conceptuale şi analitice, perioadele proxime de timp supuse analizei sunt: anii preluării puterii de către comunişti; perioada stalinistă, anii de după 1953, perioada Primăverii de la Praga Cehoslovaciei vecine şi anii ‘70; anii ’80 – ai Solidarităţii; 1989 şi începutul democraţiei.

Delimitările operate în funcţie de anumite momente-cheie au permis identificarea a trei actori majori implicaţi în desfăşurarea evenimentelor: leadership-ul puterii comuniste, scindat continuu de-a lungul celor 50 de ani într-o tabără conservatoare (Natolin) şi una reformatoare (Pulawy); o societate civilă unică prin forţa autoorganizării şi independenţei sale în Europa şi ai cărei piloni se identifică cu intelectualitate şi studenţimea, muncitorimea şi respectiv ţărănimea; Biserica Romano-Catolică, cu un impact evident imposibil de cuantificat dar indiscutabil relevant pentru analiza propusă. Totodată, am umărit


41

elucidarea consecinţelor implicării în evoluţia evenimentelor din Polonia a unor elemente din sfera externă, reprezentate de: Papa Ioan Paul al II-lea, primul suveran pontif polonez din istorie; diaspora poloneză din Occident şi guvernul în exil de la Londra; media occidentală şi elitele politice occidentale, cu precădere în anii 1980.

Focalizarea pe segmente diferite de timp a comportamentului tuturor acestor actori corespunzător celor trei niveluri de analiză amintite a permis identificarea a trei tipuri de cauze ale specificităţii tranziţiei poloneze:

- în primul rând cele proxime, legate la nivel sistemic de perestroika iniţiată de la Moscova de Mihail Gorbaciov, la nivel domestic de rolul de factor coeziv al societăţii civile jucat de Solidaritatea în anii ’80, iar la nivel individual de disputa Wałesa-Jaruzelski;

- în al doilea rând, cele intermediare reprezentate la nivel sistemic de presiunea geostrategică permanentă din perioada postbelică exercitată în arie de URSS, la nivel domestic de deteriorarea constantă a indicilor calităţii vieţii sociale şi de unificarea graduală a diferitelor segmente ale societăţii civile, iar la nivel individual de disputa constantă din sânul conducerii comuniste dintre liberali şi stalinişti;

- în al treilea rând, cele profunde, reprezentate conex la nivelurile domestic şi sistemic de Marea Depresie din 1929-1933, care a distrus sistemele politice şi a slăbit elitele democratice din regiune, de evoluţia geopolitică internaţională, culminând cu al doilea război mondial şi în fine de emergenţa Uniunii Sovietice staliniste şi de secolele de antagonism cultural şi politic dintre Polonia şi Rusia Ţaristă care au generat la nivelul mentalului colectiv polonez un naţionalism incisiv şi puternic conectat catolicismului. Naţionalismul fundamentat de-a lungul istoriei defensiv şi în specificul său antirus şi catolicismul reprezentând ultimul bastion de valori morale nealterate sub comunism concură în a explica de ce întra-devăr se poate afirma că “polonezii nu au fost niciodată cu adevărat înfrânţi”.

Într-o perspectivă generală, acest ansamblu inextricabil de cauze şi-a lăsat amprenta indelebilă nu doar asupra evoluţiei evenimentelor din anii ’80, culminând cu “momentul” 1989, ci inclusiv asupra specificului evoluţiei ulterioare a noii Polonii democratice într-o abordare comparativă cu restul statelor central- şi est-europene. Integrarea în NATO în primul val, alături de Ungaria şi Cehia, constituirea grupului de la Vişegrad, a CEFTA, dobândirea extrem de rapidă a statutului de stat asociat UE şi în sine succesul remarcabil al “terapiei de şoc” implementate pentru reformarea sistemului economic după 1989 reprezintă evenimente semnificative a căror sursă cauzală se regăseşte în mare parte în modul particular în care Polonia a evoluat de la comunism la democraţie. Tocmai această relaţie cauzală directă subliniază o dată în plus nu doar rolul explicativ al unor evenimente trecute al studiului nostru ci inclusiv relevanţa sa în înţelegerea actualei realităţii politice imediate din aria central- şi est-europeană.

-----------------------------


42

ANEXA nr. 1

Şefi de stat şi de guvern în Polonia comunistă

PREŞEDINŢI

5 febr. 1947 – 20 nov. 1952 Bolesław Bierut

Ai Consiliului de Stat 20 nov. 1952 – 7 aug. 1964 Aleksander Zawadski 12 aug. 1964 – 11 apr. 1968 Edward Ochab 11 apr. 1968 – 23 dec. 1970 Marian Spychalski 23 dec. 1970 – 28 mart. 1972 Józef Cyrankiewicz 28 mart. 1972 – 5 nov. 1985 Henryk Jabłonski 6 nov. 1985 – 16 iul. 1989 Wojciech Jaruzelski 16 iul. 1989 – 31 dec. 1989 Wojciech Jaruzelski (preşedinte al

Republicii Populare Polone)

în exil 1939 - 1947 Władisław Raczkiewicz 1947 - 1972 August Zaleski 1972 - 1979 Stanisław Ostrowski 1979 - 1986 Edward Raczyński 1986 - 1989 Kazimierz Sabbat 1989 - 1990 Ryszard Kaczorowski (demisionează după

alegerea lui Lech Wałęsa în Polonia)

ai Republicii Polone 1 ian. 1990 - 21 dec. 1990 Wojciech Jaruzelski 21 dec. 1990 – 1995 Lech Wałęsa ... ...


43

PRIM MINIŞTRI

ai Republicii Populare Polone 21 iul. 1944 – 5 febr. 1947 Edward Osobka-Morawski (iniţial la

Lublin, iar din 18 ian. 1945 la Varşovia) 6 febr. 1947 – 20 nov. 1952 Józef Cyrankiewicz 20 nov. 1952 – 17 mart. 1954 Bolesław Bierut 17 mart. 1954 – 22 nov. 1970 Józef Cyrankiewicz 23 dec. 1970 – 18 febr. 1980 Piotr Jaroszewicz 18 febr. 1980 – 24 aug. 1980 Edward Babiuch 24 aug. 1980 – 11 febr. 1981 Józef Pińkowski 11 febr. 1981 – 5 nov. 1985 gen. Wojciech Jaruzelski (între 13 dec.

1981 şi 21 iul. 1983 a fost preşedinte al Consiliului Militar pentru Salvare Naţională)

6 nov. 1985 – sept. 1988 Zbigniew Messner Sept. 1988 – aug. 1989 Mieczysław Rakowski Aug 1989 Czesław Kiszcak (nu reuşeşte formarea

unui guvern)

ai Republicii Polone 24 aug. 1989 – 14 dec. 1990 Tadeusz Mazowiecki 12 ian. 1991 – 5 dec. 1991 Jan Krysztof Bielecki 23 dec. 1991 – 5 iun. 1992 Jan Olszewski ... ...


44

ANEXA nr. 2

Rezultatele alegerilor pentru consiliile locale, 27 mai 1990 (%)

Comitetele civice 41,5 Candidaţi independenţi 39,5 PSL (ţărănişti) 5,8 Solidaritatea 3,25 SD (democraţi) 0,58 SdRP (social-democraţi) 0,22

Rezultatele alegerilor prezidenţiale, nov.-dec. 1990 (%)

Turul I (rata participării la vot: 62%) Lech Wałesa (PC şi alţii) 39,9 Stanisław Tyminski (independent) 23,1 Tadeusz Mazowiecki (ROAD şi alţii) 18,8 Włolzimierz Cinoszewicz (SdRP) 9,2 Roman Bartoszcze (PSL) 7,15 Leszek Moczulski (KPN) 2,5

Turul II (rata participării la vot: 53,4%) Lech Wałesa 74.75 S. Tyminski 25,25

(sursă: George Sanford, “Poland”, în Bogdan Szakowski, ed. New Political Parties of Eastern Europe ant the Soviet Union, Longman, 1991, pp. 175-218)


45

BIBLIOGRAFIE Alcock, Antony (2000) A History of the Protection of Regional Cultural Minorities in

Europe, MacMillan Press Ltd. Altermatt, Urs (2000) Previziunile de la Sarajevo: etnonaţionalismul în Europa, Iaşi:

Polirom. Ash, Timothy Garton (1990) The Magic Lantern: The Revolution of ’89 Witnessed in

Warsaw, Budapest, Berlin and Prague, New York: Random House. Babeţi, Adriana şi Cornel Ungureanu (1998) coord. Europa Centrală. Memorie, paradis,

apocalipsă, Iaşi: Polirom. Baginska, Ewa (1995) “Legal Aspects of the Privatization Process in Poland”, în New

Democracies in Europe: Translating the West, CEP Selected Conference Papers, 1995, pp. 84-91.

Bocşan, Nicolae şi Valeriu Leu (2001) coord. Cronologia Europei Centrale, 1848-1989, Polirom: Iaşi.

Brzezinski, Zbigniew (1995) Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Bucureşti: Diogene.

Budge, Jan; Newton, Kenneth et al. (1997) The Politics of New Europe, London, New York: Longman.

Burawoy, Michael şi Katherine Verdery (1999) ed. Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Postsocialist World, Lanham, Maryland: Rowman & Littlefield Publishers, Inc.

Calvocoressi, Peter (2000) Rupeţi rândurile! Al doilea război mondial şi configurarea Europei postbelice, Iaşi: Polirom.

---------- (1996) World Politics since 1945 (ed. a 7-a), Longman: London; New York. Corm, George (1999) Europa şi Orientul, Cluj Napoca: Dacia. Dunn, John (1994) ed. Modern Revolutions (ed. a 2-a), Cambridge University Press. Evans, Graham şi Jeffrey Newnham (1998) Dictionary of International Relations, London:

Penguin Books. Gleason, Abbott (1995) Totalitarism: The Inner History of the Cold War, New York; Oxford:

Oxford University Press. Hall, John A. (1995) “Nationalism, Classified and Explained”, în Sukumar Periwal, ed.

Notions of Nationalism, Budapest: CEU Press, pp. 8-34. Hug, Wolfgang et al. (1979) Geschichtliche Weltkunde, Frankfurt am Main: Verlag Moritz

Diesterweg. Huntington, Samuel H. (1998) Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,

Bucureşti: Antet. ---------- (1991) The Third Wave. Democratization in the Late XX-th Century, University of

Oklahoma Press. Karnoough, Claude (2000) Comunism/postcomunism şi modermitate târzie, Iaşi: Polirom. Keane, John (1988) ed. Civil Society and the State, London: Verso.


46

Kimmel, Michael S. (1990) Revolution: A Sociological Interpretation, Philadelphia: Temple University Press.

Krmaer, Mark (1998) “Jaruzelski, the Soviet Union, and the Imposition of Martial Law in Poland: New Light on the Mystery of December 1981”, în Ostermann, 1998: pp. 5-23.

László, Csaba (1995) The Capitalist Revolution in Eastern Europe, Vermont: Edward Elgar Publishing.

Linz, Stepan şi Alfred Stepan (1996) “Stateness, Nationalism and Democratization”, Problems of Democratic Tranzition and Consolidation, Baltimore and London: The Johns Hopkins University Press, pp. 38-54.

Loth, Wilfried (1997) Împărţirea lumii, Bucureşti: Saeculum, I.O. Matei, Horia C., Silviu Negruţ şi Ion Nicolae (1998) “Polonia”, Enciclopedia Europei,

Bucureşti: Meronia, pp. 194-213. Milza, Pierre şi Serge Berstein (1998) Istoria secolului XX, vol.II (Lumea între război şi pace

(1945-1973)), Bucureşti: ALL. Nye, Joseph S. Jr. (1997) Understanding International Conflict (ed.a 2-a), New York:

Longman. Ostermann, Christian F. (1998) coord. Cold War International History Project, Woodrow

Wilson International Center for Scholars; Washington, D.C., Winter 1998. Pavlowitch, Stevan (2002) Istoria Balcanilor 1804-1945, Iaşi: Polirom. Popa, Marcel D. şi Horia C. Matei (1988) Mică enciclopedie de istorie universală, Bucureşti:

Ed. Politică. Preda, Dumitru şi Mihai Retegan (2000) 1989: principiul dominoului, Bucureşti: Ed.

Fundaţiei Culturale Române. Puşcaş, Vasile (1998) Pulsul istoriei în Europa Centrală, Cluj-Napoca: Sincron. Rady, Martin (1993) “Minority Rights in Eastern Europe”, în Slavonic and Eastern European

Review, vol. 71, nr. 1, pp. 45-50. Roskin, Michael G. (1991) The Rebirth of East Europe, New Jersey: Prentice Hall;

Englewood Cliffs. Rotschild, Joseph (1992) East-Central Europe between the Two World Wars, Washington:

University of Washington Press. ---------- şi Wigfield, Nancy M. (2000), Return to Diversity (ed. a 3-a), New York, London:

Oxford University Press. Sanford, George (1991) “Poland”, în Szankowski (1991), pp. 175-218. Schöpflin, George (1993) Politics in Eastern Europe, 1945-1992 (partea I), Blackwell

Publishers, pp. 1-155. Soulet, Jean-Francois (1998) Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele

noastre, Iaşi: Polirom. Stark, D. şi L. Bruszt (2002) Traiectorii postsocialiste: transformarea politicii şi a

proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, Ziua: Bucureşti. Szajkowski, Bogdan (1991) ed. New Political Parties of Eastern Europe and the Soviet

Union, Longman. Taylor, P. (1989) Political Geography: World Economy, Nation State and Locality, Harlow,

Longman. Tilly, Charles (1978) From Mobilization to Revolution, New York: Mc-Graw Hill, Inc. Tismăneanu, Vladimir (1999) Fantasmele salvării, Iaşi: Polirom.


47

---------- (1997a) Reinventarea Politicului, Iaşi: Polirom. ---------- (1997b) Mizeria utopiei: criza ideologiei în Europa Răsăriteană, Iaşi: Polirom. Todorova, Maria (2000) Balcanii şi balcanismul, Bucureşti: Humanitas. Wasserstein, Bernard (2000) Dispariţia diasporei: evreii din Europa începând cu 1945, Iaşi:

Polirom. Zamfirescu, Elena (1996) Mapping Central Europe, Netherlands Institute of International

Relations; Clingendael ***** (1995) New Democracies in Europe: Translating the West, Selected Conference

Papers, CEP, 1995. ***** (1997) Central European Issues, vol. 3, nr. 2, Bucureşti. ***** (2001) The Columbia Encyclopaedia (ed. a 7-a), New York: Columbia University Press.


48

Date post:	05-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	danila-daniela-alina
View:	804 times
Download:	5 times

Comunismul in Polonia

Documents