PORT@LEUșperiodic pentru promovarea culturii i a

țini iativelor de dezvoltarepostat pe portalul www.cartesiarte.ro; ISSN 1842-9971;e-mail: leuc@upcmail.ro

vă prezintă:

ȘORA UL MIZIL GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI

ȚCULTURALE DE INUTĂȘI LOCALITATE CU AUTORI ȘVALORO I

- Ș „ROMEO I JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-ȚCONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADI IE

O zi solemnă... sub zodia lui Caragiale29 ianuarie 2012

Liceul Teoretic “Grigore Tocilescu”a găzduit duminică, 29.01.2012, festivitatea de premiere a Festivalului Internaţional de Poezie şi Epigramă “Romeo şi Julieta la Mizil”, ediţia a V-a.Directorul liceului, prof. Victor Minea şi prof. Laurenţiu Bădicioiu, coordonatorul proiectului “Romeo şi Julieta la Mizil”, au deschis festivalul.Invitatul de onoare al acestei ediţii a fost domnul acad.prof.univ.dr. Solomon Marcus.Au fost prezenţi în Sala de festivităţi a liceului : prof.univ.dr.Ştefan Cazimir, prof. univ.dr. Radu Gologan, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Matematice, Corneliu Leu, Sorin Roşca Stănescu împreună cu soţia, lect.univ.dr.George Stanca, George Corbu, prof.dr. Doru Dumitrescu, prof.univ.dr. Alexandru Şonea, prof.univ.dr. Lazăr Avram, prof.Nicolae Angelescu, fost inspector general, Costin Diaconescu, secretar al Societăţii de Geografie din România, prof. Christian Crăciun, prozator, Serghei Bucur.

Au fost prezenţi inspectori, foşti inspectori, directori de şcoli, profesori : Tudor Iancu, Sorin Bucur, Mihai Morar, Petre Năchilă, Cezar Stoica, Ion Mihai, Oană Tudorel, Gabriela Despan, Marian Irimela, Olimpia Popescu, Constantin Goga, Emilian Diaconescu.Foarte mulţi epigramişti din ţară şi din Republica Moldova au participat la acest eveniment : Elis Râpeanu, Florina Dinescu, Efim Tarlapan, Lică Pavel, Corneliu Zeană, Ion Morar, Dan Norea, Laurenţiu Ghiţă, Vasile Larco, Gheorghe Bălăceanu, Ştefan Al.Saşa, Gheorghe Gurău. A mai fost prezentă Tamara Cerbuşca, din partea Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din Republica Moldova.Presa locală a fost reprezentată prin Lucian Mănăilescu, redactor şef la publicaţia culturală Fereastra, Gabi Negoiţă şi Cristina Colţ, de la Poştalionul.Partenerul mass media al festivalului a fost Radio România Actualităţi, postul public naţional dedicând un duplex evenimentului, Mizil-Bucureşti, în cadrul emisiunii Maratonul de duminică, al cărei coordonator este Alexandru Rusu. La emisiune au participat dl. George Corbu, preşedintele UER şi profesorii Victor Minea şi Laurenţiu Bădicioiu, primul fiind directorul şcolii.Din juriu au fost prezenţi la Mizil : George Stanca, George Corbu, Ioan Toderaşcu, Corneliu Leu, Emil Proşcan, Victoria Milescu, Ion Busuioc. Daniel Cristea Enache şi Corneliu Berbente au lipsit din motive personale iar Constantin Titus Vâjeu nu a mai putut fi contactat.Premiile au fost înmânate, la Poezie, de George Stanca şi Emil Proşcan iar la Epigramă de George Corbu şi Doru Dumitrescu.Un moment extraordinar de emoţionant, atât pentru gazde cât şi pentru „andrisant” a fost înmânarea Trofeului „Patriarhul festivalului” scriitorului Corneliu Leu. Acest trofeu a fost oferit pentru a răsplăti sprijinul cuasi-permanent acordat festivalului de către Corneliu Leu. Următorul trofeu de acest fel va mai fi acordat la ediţia a X-a.A fost oferit, pentru prima oară, Trofeul „Julieta la Mizil” unei frumoase poete de numai 19 ani, Lazăr Denisa, din Buzău, care a participat la secţiunea Poezie.Membri juriului au apreciat calitatea textelor trimise, atât la Poezie cât şi la Epigramă. Corneliu Leu a criticat nivelul scăzut al umorului din unele texte trimise spre jurizare la secţiunea Epigramă. George Stanca a mărturisit invitaţilor că a fost foarte impresionat de numeroase poezii cărora le-a dat nota maximă şi a anunţat că a realizat o Antologie pe care a intitulat-o spontan „Antologie de poezie pe NV”, făcând trimitere la faptul că juraţii nu au ştiut nimic despre identitatea concurenţilor. Emil Proşcan a apreciat calitatea textelor de la secţiunea Poezie şi a oferit publicului poezii sau fragmente care l-au impresionat. George Corbu a apreciat că festivalul de la Mizil este unul dintre primele festivaluri de acest fel din ţară. De asemenea, ca preşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România, George Corbu a oferit Diploma de Membru de Onoare al UER pentru aportul remarcabil la promovarea epigramei româneşti domnilor Victor Minea, Laurenţiu Bădicioiu şi Emil Proşcan.Victoria Milescu şi George Stanca au criticat participarea unor concurenţi cu texte deja publicate sau postate pe bloguri etc. Aceştia, descoperiţi graţie eforturilor deosebite făcute de Victoria Milescu, au fost depistaţi şi, conform regulamentului, au fost excluşi din festival.S-au înscris, în total, 663 concurenţi la ambele secţiuni, Poezie şi Epigramă, 465 la Poezie, 132 la Epigramă şi 65 de copii între 10-12 ani, care nu au fost jurizaţi împreună cu adulţii şi care vor primi diplomă de participare.La ediţia din 2007 au fost 37. Anul acesta participanţii au fost din: România, Belgia, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, India, Irlanda, Italia, Republica Moldova, Ucraina, Spania, Siria, SUA.

Premiile au fost acordate astfel:La secţiunea POEZIE:

Marele Premiu "George Ranetti": Văsieş Oana, din Bistriţa Năsăud

Premiul "Grigore Tocilescu":Ciumărnean Carmen, din Zalău

Premiul Agatha Bacovia:Grosu Delia, din comuna Comişani, Dâmboviţa

Menţiuni: Petre Violeta, Grosu Delia, Lăcătuş Andreea, Lăzărescu Marius, Lupu Cătălin, Lăcătuş Andreea, Lupu Cătălin, Vîju Cornelia, Hancer Aida, Lucaci Sorin, Mureşan Monica, Ologu Mihai, Lupaşcu Ana Maria, Bitere Silvia, Lazăr Denisa, Stan Denisa, Bivol Zina.

EPIGRAME

Marele Premiu "George Ranetti":Constantinescu Nicuşor, Bucureşti

Premiul "Grigore Tocilescu":Gheorghe Gurău, Galaţi

Premiul “Agatha Bacovia:Vasile Vajoga, Iaşi

Menţiuni:Janet Nică, Bârzu Vasile, Moldovan Constantin, Ion Roşioru, Ghiţă Laurenţiu, Lică Pavel, Panduru Marinică, Slavu Petronela Vali, Bălăceanu Gheorghe, Ilişiu Eugen, Ion Diviza, Ion Moraru, Iştoc Virgil, Manole Vasile, Fârte Ioan, Martin Viorel, Miloş Petru, Zeană Corneliu, Ianuş Emil, Norea Dan, Hodaş Ioan, Riti Ionel, Ruse Ion, Bădărău George, Brumă Petru, Buzea Magdalena, Calotă Rodica, Larco Vasile, Petrone George.

Talentata Alexandrina Chelu, membră a Fundaţiei Cultural Muzicale Filarmonica Oradea, a interpretat câteva poeme muzicale, câteva în ebraică iar invitatul special, Mircea Vintilă, a susţinut un micro-recital. Publicul, atât de aproape de cel de pe scenă, datorită formei amfiteatrului, a fost foarte impresionat de frumuseţea melodiilor interpretate de extraordinarul şi mereu tânărul chitarist şi interpret.

Mai trebuie menţionat că gazdele au oferit în mape Diploma jubiliară tuturor participanţilor la festivitatea de premiere, festivalul ajungând la a V-a ediţie, dar şi Diploma Opera Omnia unui grup restrâns şi select de invitaţi. De asemenea s-au oferit şi plachete jubiliare.

Academicianul Eugen Simion a transmis organizatorilor un mesaj:„Ca să dovedească faptul că Mizilul nu-i un târg oarecare, fără vocaţie intelectuală, şi ca să întărească intuiţia lui I.L. Caragiale cum că, aici, la marginea nordică a Câmpiei Române,

spiritele au o imaginaţie bogată, Mizilul, zic, şi-a ales un primar-scriitor, scoate o revistă literară, organizează anual festivaluri literare şi, iată, acum, îşi consolidează reputaţia artistică printr-un concurs de epigrame la care participă, dacă înţeleg bine, creatori de peste tot. Mi se pare o iniţiativă de mare ispravă. Felicit pe toţi care se gândesc (şi gândesc bine) că, oricât de săraci am fi şi oricât de obosiţi am fi de o tranziţie fără sfârşit şi de o criză care ne exasperează, cultura ne dă curaj şi simţul creaţiei ne dă insomnia.[...] Regret că nu pot fi de faţă pentru a putea urmări duelurile Dvs. verbale şi să admir verva Dvs. ironică... Oricum, vă felicit pentru această iniţiativă care deschide anul literar I.L. Caragiale.”Domnul prof.univ.ing. Corneliu Berbente a transmis organizatorilor un mesaj:„Urările mele cele mai cordiale de sănătate şi realizări depline organizatorilor şi participantilor la “Concursul naţional de poezie, epigrame, calambururi “Romeo şi Julieta la Mizil”, aflat la a V-a ediţie.Lumină în minte şi pace în inimi, tuturor!Este reconfortant să vezi rezistând vremii şi dezvoltându-se o construcţie culturală pentru realizarea căreia şi-au dat mâna Liceul Teoretic “Grigore Tocilescu”, Inspectoratul Şcolar Prahova şi Primăria Mizil. Dar sufletul instituţiilor - şcoală, administraţie judeţeană şi locală- îl reprezintă peste tot, şi la Mizil mai mult decât aiurea, oamenii, nişte oameni harnici, cu orizont, cu bucuria de a munci, de a realiza ceva, în primul rând pentru ceilalalţi şi apoi pentru ei personal.Am onoarea şi mândria de a fi primul câştigător al “Marelui Premiu “George Ranetti”- secţiunea epigrame, calambururi”, la Ediţia I-a a concursului, finalizată în ianuarie 2008.”Vom reveni cu alocuţiunea domnului academician Solomon Marcus dedicată epigramei. De asemenea vom prezenta fragmente ale discursurile celorlalţi invitaţi şi părerile celor care au fost prezenţi la festivitatea de la Mizil.

Şi, în final, că să cităm din mapa festivalului, mapă înmânată tuturor participanţilor, „Pupat toţi piaţa endepandenţi. Până pe seară gazde renunţat orce pretenţie revandicare succes festival. Poftiţi la cârciumă!”

țProf. Lauren iu BĂDICIOIUmembru de onoare al UER

DIN JURNALUL FOTO AL FESTIVALULUI

ȘORA UL MIZILLOCALITATE CU AUTORI

ȘVALORO ITEATRU, PROZĂ, VERSURI, STUDII DE

- ȘEmil PRO CAN,- Adina MANDALAC,

- Ion BUSUIOC,- Bogdan-Costin GEORGESCU

ȘEmil PRO CAN:ANOTIMPURI

PRIMĂVARA: Ia uite pe cine văd: Coană Iarna, sora mea scumpă şi dragă! Zăpezită! Viscolită! Friguros! Turturistă... Vai da’ ce liniştită eşti! Nu tu zăpadă, nu tu viscole... şi ce mutră nevinovată ai! Ce ai încremenit aşa? Helloooooo... duduleasaaa... hai lasă melancolia că nu mă impresionezi!

Pleacă! Ţi-a sosit timpul! Hai pleacă... pleacă! Dispari!Ia-ţi catrafusele şi pleacă! N-auzi??Iţi boceşti zăpada? Ha, ha, haaa!Am să ţi-o topesc toată! TOATĂ! Până la ultimă steluţă! Am să te fac, tot o apă şi un pământ! Şi în sfârşit, o să fie din nou apă... apa sfântă şi bună pentru toţi! APĂ ADEVĂRATĂ! Nebatjocorită de tine în steluţe... şi gheaţă... Da’ ce de gheaţă! Ce de ghiaţă...! Când te apucă dambaliile, săraca apă nu mai are nici o scăpare. Apropos! Ştii cumva madame, cam câte milioane de oase ai rupt oamenilor cu gheaţa ta şi câte capete ai spart? Probabil că te şi lauzi..., ca şi cu fulgii tăi. Auzi meştera? Fulgii sunt pentru găini, raţe şi alte păsări, iar oamenii îi folosesc la perne, ornamente, învelitori... nu să le dai cu ei în cap.Hai pleacă, n-auzi?N-am timp de ifose!E timpul... pleacă!

IARNA: Opreşte-te, hodorogeală infantilă! De mii şi mii de ani repeţi aceeaşi poezie când mă întâlneşti, acelaşi text idiot!

PRIMĂVARA: Da’ nu mai face tu pe deşteapta şi pe grozavă ca nu ţine!.. să pleci cât mai repede! Să pleci, n-auzi? Nu vezi c-am venit?

IARNA: hoooo! Nu ţi-a venit timpul; opreşte-te!

PRIMĂVARA: Cum adică nu mi-a venit timpul?? Dar am fost chemată!

IARNA: De mine ai fost chemată! Şi nu de timpul tău!

PRIMĂVARA: De tine!? Dar cine eşti tu să-mi dai mie ordine? Nu am ce discuta cu tine, stricătoare nesuferită!

IARNA: Taci odată, mucoaso! Ai să vezi că ai. S-au întâmplat lucruri grave şi trebuie urgent să discutăm, să chibzuim, să vedem ce se mai poate face.

PRIMĂVARA: Ce lucruri grave? Ce tot spui acolo?

IARNA: Lucruri foarte grave s-au întâmplat. Le-am chemat şi pe celelalte două surori ale noastre.

PRIMĂVARA: Cum ai putut să faci una ca asta? Dumnezeu când ne-a trimis aici pe Pământ ne-a spus să nu ne întâlnim niciodată toate patru. Şi apoi, nici n-am chef să vă văd mutrele!

IARNA: Multe lucruri a mai spus Dumnezeu să le respectăm, şi noi am cam uitat...

PRIMĂVARA: Dar ni s-a spus clar să nu ne întâlnim niciodată toate patru şi să...

IARNA: Nu vezi, chioaro că suntem într-un colţ al lumii departe de oameni? Numai între oameni n-avem voie să ne întâlnim toate.

VARA: De ce-am fost chemată? De ce-am fost chemată şi tocmai aici, că nici nu-i timpul domniei mele...

PRIMĂVARA: Iarna a început să facă pe deşteapta şi pe şefa! Ea, care distruge tot ce facem noi, EA, a avut tupeul să ne cheme degeaba, tocmai aici!

IARNA: Nu vreau să fac nici pe deşteapta, nici pe şefa. Am nevoie de voi! Trebuie să vă comunic lucruri foarte importante.

VARA Ce lucruri? Ce lucruri? Crezi că n-aveam altceva mai bun de făcut decât să stau la bârfă? Despre ce vrei să ne mai pălăvrăgeşti?

IARNA: Vreau să vorbim despre noi, despre oameni şi despre viaţa pământului... Şi în afară de asta sunt convinsă că aveţi şi voi probleme. Aş vrea să mi le spuneţi, aş vrea să vi le aud şi împreună să încercăm să le găsim rezolvare.

PRIMĂVARA: ia uite, viscolista, ne dă lecţii de filozofie maternă!

VARA: Şi pe toamna de ce n-ai chemat-o?

IARNA: Staţi liniştite că am chemat-o!

PRIMĂVARA: Şi toamna dacă a fost chemată aici, acum, de ce nu a venit? De ce întârzie? De ce? Numai ifose şi toane peste tot!

IARNA: Dacă-i Toamna! Ea vine totdeauna mai târziu. E tomnatica ce vreţi!

PRIMĂVARA: Ia uite viscolista filozoafa, e spirituală!

VARA: Hmm!!! Când îi e timpul domniei nu întârzie niciodată!!! Ba, de multe ori, vine chiar mai devreme, neobrăzata!!!

TOAMNA: Ba neobrăzată eşti tu nesimţito!

VARA: Stai şi asculţi pe la colţuri ca o hoaţă! Ştiam eu că ai mai multe fete, dar nu ştiam că eşti şi spioană. Auzi, să asculte pe la colţuri!...

TOAMNA: Calmează-te că ai să te aprinzi de tot dogoristo şi-ţi trag o brumă de nu te vezi! Da, ascult pe la colţuri. Ce-ai vrea să ascult pe la rotunjimile tale de la solduri? Nu voiam să vin pentru că eu am treburi importante. Nu sunt pierde vară ca alţii! Dar curiozitatea...

PRIMĂVARA:... tipic feminină!

TOAMNA:... M-a împins să trag puţintel cu urechea să văd despre ce e vorba. Şi pentru că am auzit că putem să ne spunem păsurile, hop şi eu! Că am multe să vă spun! Mi s-au strâns cam multe în gât!

VARA: Vezi să nu te îneci! Nesătulo!

TOAMNA: De când te ştiu faci numai socoteala altora! Invidioaso!

IARNA: Nu vă mai certaţi! Nu v-am chemat aici să vă luaţi la harţă! De gură nu vă-ntrece nimeni...PRIMĂVARA: Chestie tipic feminină!

IARNA:... o să aveţi fiecare posibilitatea să spuneţi ce doriţi, dar ar fi mai bine să lăsaţi răutăţile şi să vă referiţi fiecare la lucruri care au legătură cu menirea noastră pe pământ şi cu viaţa oamenilor.

VARA Dar cine eşti tu să ne tragi la răspundere... Să ne chemi aici şi să ne mai spui şi ce să facem?... Ce tupeu fantastic!

PRIMĂVARA: Se ştie foarte bine că n-avem voie să ne întâlnim toate patru!

TOAMNA: Gata terminaţi! Eu, sinceră să fiu cu toate că nu meritaţi, îmi doream o întâlnire cu voi şi de mult timp mă gândeam la asta, mai ales când trebuia să-mi trimit frunzele spre pământ.

VARA: I-auzi unde er nevinovată: „îmi trimit frunzele spre pământ”. Le ucizi doamnă! Te furişezi în întunericul nopţilor şi împrăştii bruma aia nenorocită peste tot... Degeaba îşi tipa greierii cântecul cel de pe urmă, degeaba îşi bocesc copacii frunzele şi câmpurile iarba, pe fosnaitoarea distrugătoare şi infatuată n-o impresionează nimic. Îmi terfeleşte fără milă verdele pământului născut şi îngrijit de mine cu migală şi dragoste...

TOAMNA: Cu ce tupeu se lauda potopista dogoritoare! Nu tu ai născut verdele pământului madam! Primăvara l-a înmugurit şi... (Cu un deget ameninţător, Primăvară îi trimite un trăsnet)

VARA: O să vorbim şi despre asta dar mai târziu... Şi frunzele, sărcele mele frunze în ce hal ajung. Le fură verdele, le scofâlceşte în toate felurile de ţi-e mai mare milă... până devin inutile, nişte umbre a ceea ce au fost...

PRIMĂVARA: mugurii mei, mugurii mei!

VARA:... şi devenind inutile, Doamne, ce jale imensă cuprinde tot pământul! Şi devenind inutile îşi iau rămas bun de la ramuri şi se prăvălesc la pământ pentru a se preface pământ. Ucigaşo!

TOAMNA: „devenind inutile, devenind inutile!” Nu omor pe nimeni... pregătesc venirea domniilor voastre. Asta fac! Fără ramuri goale ce-ai face tu mă rog, domnişoara mea? Pe ce ţi-ai pune mugurii tăi gingaşi? Cum ai mai trezi tu totul la viaţă? Şi fără muguri din ce ţi-ai mai face tu „verdele pământului”?! Hm, acuma taci, nu mai zici nimic??... Dar haideţi să terminăm

Cu preamărirea. Suntem totuşi surori şi cred că e bine să renunţăm la acest principiu nedrept pe care îl tot trăncăneşte primăvara şi să ne mai întâlnim şi noi din când în când.

VARA: Da, aici cred că aveţi dreptate! Ard de nerăbdare să aflu cu ce vă mai îmbrăcaţi, cu cine va mai tutuiţi, care pe unde ce-aţi mai făcut!...

IARNA: Tot la bârfă aţi ajuns până la urmă!

PRIMĂVARA: Chestie tipic feminină! Suntem totuşi femei, nu uitaţi asta...

VARA: I-auzi! Dar tu cum de-ai devenit femeie, că te ştiam domnişoară! Auzeam eu că te tot încurcai c-un vânticel, dar nu credeam...

TOAMNA: Dar las-o în pace! Nu vezi că s-a înroşit toată? Ce, voiai să rămână fată bătrână?! Şi tocmai tu vorbeşti! Cel puţin ea s-o fi încurcat cu un vânticel, dar tu? Alizee, furtuni, fulgere, trăsnete şi alte d-alea...

VARA: (gest tunet)

IARNA: Vă rog terminaţi cu prostiile. V-am spus că avem de discutat lucruri importante. Primăvară dragă...

VARA: Auzi... primăvara dragă!... trăii s-o aud şi p-asta... Ce de mironosenii...

IARNA:... Primăvară dragă, am să te rog să vorbeşti despre tine, despre probleme tale, despre ceea ce ai făcut tu de când ai venit aici pe pământ.

PRIMĂVARA: Să nu crezi că mă înduioşezi! M-ai şicanat tot timpul şi acum vrei să mă înduioşezi...

IARNA: Vreau să te înduioşez, să vă înduioşez pe toate... Vorbeşte-ne despre zilele tale de domnie, despre oameni, despre viaţă şi despre toate celelalte.

PRIMĂVARA: Să nu crezi că am să te menajez! Am să-ţi spun tot adevărul, tot ce am pe suflet!

IARNA: Asta şi vreau. Chiar asta te rog să faci, să spui numai adevărul.

PRIMĂVARA: Vrei adevăr? Bineee... tu ai vrut-o! Eşti o nesimţită. Iarna! Eşti o nesimţită şi o hoaţă fără pereche! Ar trebui dată o lege împotriva migraţiei. M-ai furat ca-n codru! Mi-ai furat lucruri importante care dintotdeauna mi-au aparţinut numai mie... Mi-ai luat ghioceii! GHI-O-CE-II şi te făleşti cu ei, mai ceva decât cu florile tale de gheaţă... dar ce zic eu flori de gheaţa ca de Boboteaza poţi face plajă! În loc să-şi vadă de zăpezile şi gerul ei, a început să se fandosească cu zile călduroase de-ale mele, iar naivii îi pică-n plasa! Ce să mai chem eu... că... mugurii, ghioceii, gazele vin la ea ca la mine acasă! Noroc că păsările călătoare sunt departe şi nu ştiu ce face desantata asta!Nu mai prezint nicio important pentru oameni... eram cea mai dorită, cea mai visată... de mii şi mii de ani dădeam viaţa tuturor plantelor, umpleam lacrima dintre pământ şi cer cu verde şi flori... cu dor de verde, venit din marea aşteptare albă a iernii. Doamne, ce bucuroşi erauOamenii când mă vedeau! De mii di mii de ani, reprezint forma reală a dumnezeirii, a raiului pe pământ!

Mă luptam cu mare plăcere cu tine iarna, pentru că ştiam că faci rău, că ai depărtat copacii de frunze, de flori, câmpurile de verde, fluturii de zbor, şi oamenii de toate astea.

IARNA: Te îmbeţi cu zăpadă topită! Nu fac nimănui nici un rău! Oamenii mă iubesc. Ai privit vreodată o lume acoperită de zăpadă, să vezi că e alta?... Mai bună mai dreaptă, mai fericită chiar...

PRIMĂVARA Aşa o fi! Dar oamenii nu preferă o iarnă veşnică.

IARNA: Dar nici o primăvară veşnică, nici o toamnă veşnică...

TOAMNA: Ba o toamnă veşnică cred că şi-ar dori oamenii. Gutui, mere, pere, nuci, migdale, struguri, must, vin. Ce de bogaţii dau oamenilor! Sunteţi voi în stare să faceţi aşa ceva? Să nu mai vorbesc de mulţimea de legume, care-mpreună cu fructele dau sănătate oamenilor. Eeeeh? Ce spuneţi?VARA: Dar fructele şi legumele eu le cresc şi le fac mari!

PRIMĂVARA: Fără mugurii mei n-ai face nici două parale, încrezut-o! Şi mai termină cu laudele şi nu mă mai întrerupe. Lasă-mă să vorbesc! Ştii foarte bine iarna că vine un moment când oamenii nu te mai suporta şi mă vor pe mine. Mie nu-mi este indiferentă dorinţa oamenilor...

VARA: Da’ nici mie!

PRIMĂVARA:... de aceea când vin – să-ţi intre bine-n cap că vin pentru ei! Şi te îndepărtez şi-ţi distrug urmele pentru ei!Pentru copaci, pentru câmpuri, pentru tot ce-şi aşteaptă din nou frunză, floarea, iarba şi zborul...Dar am ajuns să nu mai am cu cine să mă lupt! Unde ai fost, iarnă, pe unde ai tot umblat? De ce ai dispărut din viaţa oamenilor?

TOAMNA: Chiar aşa iarnă! Am auzit că ai dispărut! Ştiam ca-n ultimul timp ai devenit zgârcita cu ninsorile şi gerurile tale, dar în tot timpul domniei, să nu dai nici un fulg de zăpadă, este de neînţeles.În lunile tale de iarnă, ştii care e primul lucru pe care îl fac copii dimineaţa când se trezesc? Se reped la geam şi privesc cu lăcomie afară. Şi ştii de ce? Să vadă dacă a nins! Cum ai putut să strici rostuirea lumilor? La aşteptarea copiilor nu te-ai gândit?

VARA: Dar chiar fiecare face ce vrea?

TOAMNA: Şi nu cred că omenii s-au bucurat că n-ai mai venit.

VARA: Să se bucure? Puţin spus. Cred că a fost o fericire generală, delir...

TOAMNA: După ce oamenii terminau de aşezat fânul, după ce umpleau camarile, hambarele, beciurile cu bogăţiile mele şi încercau firescul sentiment de bucurie şi pot spune chiar de fericire în fata muncii împlinite, te aşteptam cu plăcere iarnă să vii să mă înlocuieşti. Îmi plăcea foarte mult să te aştept şi să te văd venind printre gutuile aşezate ca nişte podoabe alături de muscatele din ferestrele oamenilor. Puteai să vii... oamenii aveau de toate. Dar anul ăsta n-ai mai venit. De ce iarna?

VARA: Deci fiecare face ce vrea! Păi dacă i-a intrat în cap că e mare şefă, mi se pare normal. Şi culmea e că tot chiulangioaica vrea să ne pună la punct şi pe noi.

PRIMĂVARA: Am fost rugată să vorbesc! Chiar nu vreţi să mă ascultaţi? Mai am destule lucruri importante să vă spun... Şi cu ploile am mari probleme. Ori nu vin deloc, pârjolind munca mea, ori, atunci când vin, nu se mai opresc, transformându-mi câmpurile într-un neant de ape ca o uriaşă lacrima. Soarele... Sfântul Soare, suratelor! A devenit şi ăsta un ignorant.

VARA: Ia te rog să-ţi măsori cuvintele! Cum îţi permiţi tu o mucoasă neobrăzată să te legi de Soare, fără de care...

PRIMĂVARA: Dar taci odată şi nu mă mai întrerupe. O să-ţi vină şi ţie rândul să vorbeşti... Da! Soarele îmi face multe zile fripte arzând după plăcerile cuconetei de vară! Timiditatea şi inocentă începutului de viaţă care îmi aparţineau numai mie, pe care numai eu ştiu să le zâmbesc, mi s-au luat, mi s-au furat!

TOAMNA: Doamne ce de hoţi în ziua de azi!

PRIMĂVARA: Vă rog să mă înţelegeţi că aşa nu se mai poate... nu se mai poate! Nu se mai poate, înţelegeţi fetelor??Dacă nu mai e nevoie de mine, să mi se spună! Îmi iau catrafusele şi plec în altă lume!Să rămâneţi numai voi! Să vă saturaţi!

VARA: O.K.! Du-te învârtindu-te! Dar stai liniştită că nu te-ar primi nimeni. Cine crezi că îşi doreşte o mucoasă fandosită ca tine?

PRIMĂVARA: (primăvara se aşează cu un aer de tristeţe, dar şi de victorie). Mă gândesc la oameni, săracii... ce pustiu ar fi în sufletul lor fără mine!

VARA: (se ridică, face câţiva paşi pregătindu-se parcă pentru un discurs capital) Uiţi că eşti născută din mine! (priveşte spre primăvara) Cred că a fost o mare greşeală când ai fost adusă la noi, aici pe Pământ, Prinţesa infatuată! Copacii, florile, iarba, gazele, păsările şi verdele..., puteau veni direct la mine, să le aduc eu..., fără tine! Ştiam cât de mult mă urăşte iarna, şi am zis: hai, treacă de la mine, şi mi-am rupt din mine o bucată mică, dar foarte importantă şi am lăsat să mai mănânce şi altul o pâine. Şi aşa a apărut zulufata asta de primăvară! Şi în loc de mulţumire, în loc de recunoaştere, uitaţi-vă ce primesc!

TOAMNA: Da’ ce, a fost după tine? Stai liniştită, se ştie că nu tu ai hotărât asta! Nu eşti tu în stare de gesturi caritabile. Doar arşiţe şi trăsnete ştii să dai...

VARA: (gest de tunet nefinalizat)

IARNA: V-am rugat să vă referiţi la probleme importante, cu implicaţii în viaţa oamenilor.

VARA: Şi pe mine mă supăra tupeul ploii şi al soarelui. Ploaia mă şicanează de groază: se plimba peste mări şi oceane, ignorând câmpiile, munţii şi întreg pământul, lăsându-mi măreţia verdelui să se ofilească!.. Iar atunci când vine, potopeşte totul! Cu toţi aceşti colaboratori trebuieSă reînnoim contractul, cu specificaţia de a fi foarte atenţi la clauze, nu să facă fiecare ce vrea! Este nedrept! Foarte nedrept! (spune aşezându-se)

TOAMNA: Eu dintotdeauna am fost cea mai nedreptăţită, indiferent de certurile dintre voi! Eu, şi numai eu, trebuie să aduc oamenilor roadele şi bogăţiile pământului. Şi asta am făcut mereu. Fără mine viaţa nu ar fi fost posibilă.

VARA: Ce tupeu! Ce neruşinare! Brutăreasa pârjolitoare a ajuns buricul pământului! Dar eu şi Primăvara ce facem?...” roadele şi bogăţiile pământului” noi le facem, noi le creştem, noi avem grijă de ele... Şi vii tu cu nerusinarea-ţi ancestrală şi ce faci? Decretezi culesul! Fâs!! Apoi vii cu bruma şi ucizi totul. Halal!

TOAMNA: Pârjolitoare eşti tu madam! Dacă ploile nu te temperează devii ucigaşa... Arzi tot fără nici un pic de milă. Eu, până la urmă, sunt nevoită să-ţi curm plăcerea dogoritoare şi ucigătoare, pentru că oamenii să-şi poată culege roadele trebuincioase, care de fapt sunt muncite de ei, nu de tine.În mare parte şi chiar în timpul domniei voastre oamenii se hrănesc de regulă cu ce le dau eu.

VARA: Dacă n-am fi noi ce le-ai mai da oamenilor să se hrănească şi ce boboci i-ai mai pune tu să-numere, fosnitoreasa ifosista?!

PRIMĂVARA: Păi dacă ar fi să vorbim despre importanţa pe care o avem fiecare din noi... ha ha ha... diferenţa dintre mine şi voi e fantastică... E ca şi cum am compara un fir de iarbă cu munţii lumii. La capitolul ăsta ar trebui când mă vedeţi, să vă plecaţi, să mergeţi de-a buşelea în faţa mea...

VARA: Ia uitaţi-vă la placenta ambulanta ce poate să debiteze!! Ce poate să spună: să mergem în păru labe în faţa ei?!! Cred că iau rămas bărzăunii de la ultima ei domnie asortată. Doamne ce bâzâit o fi în căpşorul ei infantil?

PRIMĂVARA: Ce v-aţi face fără mine paparudelor?

VARA: Papa... cum?PRIMĂVARA:.. rudelor Fripturisto. Fără mugurii mei ce v-aţi face? Eu exist tot timpul! Când dormitaţi şi lânceziţi între două domnii..., eu exist! Exist în copaci, în seminţe de tot felul, în dorinţa de zâmbet a soarelui, a aerului, a pământului. Mugurii mei există nerostiti în tot ce înseamnă viaţă. Când e timpul domniei mele, eu doar îi chem şi-i trezesc la viaţă.Fără mugurii mei n-ar exista floare, ram, colţ de iarbă... Fără mugurii mei n-aţi exista nici voi.. pentru că n-aţi avea ce face..., nu aţi mai avea rost. (către Vara).Nu eu m-am născut din tine, ci tu din mine... Voi toate v-aţi născut din mine!Luaţi aminte asta şi băgaţi în capetele voastre nebâzâitoare.

IARNA: Nu puteţi să vă stăpâniţi, nu puteţi să vă respectaţi, nu puteţi să nu vă jigniţi, să nu va mai lăudaţi atâta. Când sunteţi între voi, numai de rele sunteţi în stare.

PRIMĂVARA: Chestie tipic feminină...!

IARNA:... Probabil că şi de-asta Dumnezeu a spus să nu ne întâlnim niciodată toate patru.

TOAMNA: Mi-am văzut întotdeauna de treaba mea. Am dat oamenilor nu numai roadele pământului, dar fără falsă modestie am cea mai puternică personalitate dintre voi... În timpul domniei mele este cea mai multă linişte. Linişte adevărată! Nu zbucium oamenii nici cu ploi, nici cu furtuni sau viscole...

VARA: Spune-ţi şi voi dacă aţi mai văzut o asemenea încrezută?

TOAMNA: Eu sunt singura care am reuşit să pună soarele la respect! Să nu-şi mai bată joc de oameni, de plante, de animale pârjolind totul.

VARA: Io-te-te c-am aflat însfârşit de ce n-a mai venit iarnaaa! Hei! Nu vezi că asta minte de-nghiaţă apele şi te-a lăsat fără pâine?!

TOAMNA: Se ştie ce zile minunate le ofer eu oamenilor: dimineţi răcoroase, splendide, nu arşiţe devastatoare. Şi nu uitaţi de mulţimea roadelor pământului şi de bucuria oamenilor! Da! Ştiu o să-mi spuneţi că sunt criminală, că eu distrug florile şi verdele câmpurilor şi al pădurilor. Aţi putea avea dreptate, dar uitaţi un lucru: Iarna ar face asta în mod brutal ucigând totul fără scrupule de dragul albului ei deşănţat. Ştiind ce o să se întâmple, eu, încerc să mă opun şi chem culorile lumii să mă ajute. Şi culorile lumii...

VARA: Şi de unde-ţi ei tu culorile lumii, madam?

TOAMNA: Şi culorile lumii...

VARA: Te faci că plouă?

TOAMNA: Şi culorile lumii...

VARA: Din curcubeiele mele doamnă! Din minunatele mele curcubeie!

TOAMNA:... şi culorile lumii ne trezite până atunci vin toate odată. Se reped în dinastia verdelui, bucurându-se şi ţipându-şi fiecare în felul ei personalitatea cromatică. Frunzele se înnobilează în toate culorile lumii în câteva zile Doar în câteva zile... Atunci este cel mai grandios spectacol despre viaţa: un cer de culori, cade peste copaci, peste munţi, peste pământ şi peste gândurileOamenilor. Voi n-aveţi cum să înţelegeţi... Doar oamenii îşi opresc vâltoarea paşilor căutându-şi aici, în ţipătul culorilor, amintirile, lacrima, aşteptările şi zâmbetul..

VARA: Dar spune-ne mai clar ce faci cu frunzele, stimată doamnă? Cu mulţimea trebuincioasă Şi nevinovată de frunze, ce faci?

TOAMNA: Când frunzele devin galbene, chem vântul să mă ajute şi le trimit înapoi spre pământ. Copacii rămân goi şi totul pare trist, foarte trist...

VARA: Auzi „pare trist”! Totul devine dezolant doamnă! Un bocet uriaş cuprinde tot pământul!

TOAMNA: Nu te grăbi surata! Faci aprecieri pripite, negândite şi răutăcioase. Din cauza trăsnetelor cred că ţi-ai zguduit minţile. Am să-ţi explic! În viaţă, totul trebuie să aibă o limită: un început şi un sfârşit. Nici domniile noastre nu se-ntind la nesfârşit. Le aşteptăm... într-o zi chiar le soseşte timpul, dar vine şi momentul când se sfârşesc. Este legea vieţii suratelor, data de Dumnezeu. Lege pe care noi trebuie s-o respectăm şi s-o impunem.În ramurile goale, iarna trimite aşteptarea, dorinţa de viaţă, de mugur şi floare.Şi oamenii aştepta! Şi atunci e nevoie de voi suratelor: de Primăvară, de tine Vara. Rolul nostru este să facem şi să menţinem viaţa.

VARA: Dar ceaţa, pâcla aia nesuferită şi enervantă tot în folosul oamenilor ai adus-o?

TOAMNA: Am inventat ceata pentru a le oferi oamenilor un spectacol despre lacrima, aşteptare, vis şi să le arată, cât de efemere sunt toate acestea.

PRIMĂVARA: Da mai las-o în pace! Şicanezi pe toată lumea. Îţi ard vorbele în gura de răutate.

TOAMNA: Şi nu uitaţi că am cei mai devotaţi fani: tufănele, crizanteme, simfonia greierilor şi drumurile bătătorite. (toamna se aşează cu vânt şi cu tăcere)

VARA: Şi tu faci pe deşteapta? Nu mai e nimeni ca tine, după mintea ta tomnatica. Te trezeşti că la începutul domniei pe pământ. Vorbeşti de hambare şi cămări pline. Habar n-ai! De unde hambare şi cămări pline? Din câmpurile pline de buruieni şi ciulini?

PRIMĂVARA: Tu eşti de vină! Tu cu arşiţele tale fără noimă. Arzi şi pustieşti totul fără milă. Îţi baţi joc de munca mea şi a oamenilor.

IARNA: Este multă tristeţe în ceea ce spuneţi voi, chiar şi în cuvintele voastre grele, prin care bârfiţi, sau vă aduceţi reproşuri. Vă certaţi precum oamenii, şi tot ca ei vă consideraţi care mai de care mai deşteaptă. În loc să înveţe oamenii de la noi, am învăţat noi de la ei. Halal! Şi mai aveţi şi motive de laudă. Să nu credeţi că Dumnezeu va lăsa lucrurile aşa. Chiar aţi uitat că menirea noastră, este aceea de a dumnezei pământul cu viaţa, cu frumuseţea vieţii... şi de a-l face să se deosebească de toate celelalte planete, creând viaţa în fel de fel de forme, în slujba omului’..., în slujba zâmbetului sau..., şi a dorinţei lui de a fi..., de a exista?! Am uitat să ne îngrijim de om! Pentru el, am fost trimise aici! Fără om cine ştie pe unde am fi umblat, iar pământul fără el, fără noi..., ar fi fost numai praf şi pulbere, aşa cum sunt milioane de alte planete. Unde este legătura pe care în mod permanent trebuia să o ţinem cu oamenii?? Trebuia să fim tot timpul în

sufletele lor, în gândurile lor, să le formăm dorinţe, vise, după chipul şi asemănarea sufletului nostru, adică al lui Dumnezeu... ce am făcut din toate astea? I-am lăsat încet, încet, de izbelişte. Nici când au apărut certurile, ura, războaiele, nu am intervenit.Ruşine să ne fie! Să nu credeţi că vom rămâne nepedepsite. Am ajuns deja într-o situaţie extrem de gravă. Nu numai ca oamenii se întorc unii împotriva altora, dar s-au întors şi împotriva noastră, adică... a normalului. S-au distrus livezi, păduri, ape, s-a modificat sângele plantelor...

TOAMNA:... da’ dar fructele şi legumele sunt mai mari, mai colorate, mai frumoase.

PRIMĂVARA: Şi pline de chimicale...

IARNA: S-au ucis animale, păsări, unele chiar dispărând până la una, s-a rupt firul dumnezeit al rostului tuturor lucrurilor. Apa, pământul şi aerul sunt în mare suferinţă! Noi... noi! Trebuia să avem grijă de toate astea. De aceea ghioceii şi zilele tale călduroase s-au mutat la mine..., de aceea ploile potopesc pământul iar soarele îl pârjoleşte...Am lăsat să se strice rostul pământului!

PRIMĂVARA: Dar cine a stricat rostul pământului: noi sau oamenii?

IARNA: Ar fi trebuit să ştiţi şi să luaţi aminte! Şi noi şi oamenii. Lăsându-i singuri s-au depărtat de Dumnezeu, de credinţa şi răul a coborât pe pământ stricându-se legăturile dintre noi şi ei.

VARA: Dar nedreptatea care ni se face nouă, cine o face? În timpul domniei mele se pârjolesc fără milă dealuri, câmpii, munţi, sau se inundă cu ploi fără noimă, sau se distruge totul cu furtuni, uragane, tornade. Bătrâni, copii, animale şi copaci îşi tipa zadarnic neîndurarea către cer. Eu nu mai vrea asta Iarna! N-am gândit şi n-am făcut asta niciodată.De ce mi se pun toate astea mie în cârcă? Vreau să fiu o vară normală, ca oamenii şi tot ce există să se bucure de mine.

PRIMĂVARA: Dar ghioceii şi mugurii mei duşi la tine iarna?! Extraordinarele mele zile cu frumuseţea lor unică în care totul era trezit la viaţă... în care totul renăştea şi se bucura că există?! Doamne câtă nedreptate! Sunt slabă şi foarte

neputincioasă! Vreau să fie ca la început! Vreau să fie ca atunci! Trebuie să facem ceva...! Mugurii mei..., muguri mei...!

TOAMNA: Nici eu nu mai sunt de mult în apele mele. Soarele şi ploile s-au îndurat, cel puţin până acum, mai mult de mine. Roadele pământului cele adevărate, care dădeau oamenilor sănătate, zâmbet şi poftă de viaţă, sunt din ce în ce mai puţine. Aveţi dreptate, v-am minţit: n-am mai reuşit de mult să fac hambare pline. Mi se rupe sufletul când le văd cu pânze de păianjeni.

VARA: Nu mă mai găsi tot pe mine vinovată. Ştiţi foarte bine că tot mai multe câmpuri rămân nelucrate şi năpădite de buruieni...

TOAMNA: Dar cel mai mult mă întristează oamenii pământului, cei care-l lucrau, îl înfloreau... şi-l mângâiau. Aproape că nu mai sunt... s-au dus în ceruri... Cei care mai sunt au mâinile triste şi crăpate precum gândurile pământului fără ploaie. Pentru nedreptatea lor şi a pământului Dumnezeu a făcut pe cer din stele de lumină carul mic şi carul mare. Acolo au fost din totdeauna lacrimile şi speranţele oamenilor şi ale pământului. Ce crezi iarna că putem face?

VARA: Sinceră să fiu am observat şi eu că parcă totul e anapoda. Nu mai e nimic ca atunci când am venit pe pământ. Ce s-ar mai putea face? Cumva ştii tu Iarna?

PRIMĂVARA: Te rog să mă ierţi sora dragă! Am crezut că tu eşti de vină. Am crezut că lumea mea... cu păsări, cu muguri, cu ghiocei..., a fugit către tine din cauza ta..., că mi le-ai furat. Acum înţeleg şi văd că şi tu ai fost nedreptăţită. Spune iarna scumpă, ce e de făcut?

IARNA: Ce e de făcut? E bine că v-aţi uitat infatuarea!

TOAMNA: Asta e bine..., e chiar foarte bine. E primul nostru pas spre realitate, spre adevăr. Spre adevărul pe care de atunci..., de la-nceput..., nu l-am mai văzut, nu l-am mai simţit.

IARNA: Mă bucur că sunteţi aşa. Ştiam eu că e numai o mască felul vostru de-a fi din ultimul timp şi că suferiţi pentru tot ce se-ntâmplă acum rău pe Pământ.

TOAMNA: Intuiţie de sora ce mai...

PRIMĂVARA: Chestie tipic feminină!

IARNA: Este într-adevăr foarte grav ce se întâmplă acum în viaţa noastră, a pământului şi a oamenilor, dar nu trebuie să tragediem şi să ne lamentam. În viaţa fiecăruia, indiferent că-i planta, animal, om sau anotimp, exista perioade mai grele..., mai bune şi... iar mai grele şi iar mai bune. O să fie din nou ca atunci la început.

VARA: Cred ce spui Iarna şi mă bucur că va fi din nou ca atunci... Va fi greu?

PRIMĂVARA: Vă daţi seama suratelor cum ar fi ca după o iarnă cu multă zăpadă, cu geruri de să crape pietrele, cu albul acela imaculat din care îmi iau eu culoarea ghioceilor, a florilor de măr, de cireş de prun...? După o iarnă cu troiene uriaşe... să apar eu aşa într-o zi şi să topesc iute multă zăpadă, să-mi aştern mugurii peste tot.? Un cer de floare, de frunză şi iarba s-ar lăsa peste pământ în trilul de bucurie şi extaz al păsărilor.Vă daţi seama ce-ar fi în sufletul oamenilor şi al păsărilor?

IARNA: Va fi foarte greu, dar nu imposibil. Suntem foarte slăbite din cauza libertăţii oamenilor.

VARA: Cum adică iarna? Cum să ne slăbească libertatea oamenilor?!

IARNA: Oamenii au o altfel de libertate decât cea lăsată la început. Cei ce conduc, susţin într-adevăr ca oamenii trăiesc în libertate, dar nu este adevărat. Au creat reguli şi legi care-i limitează pe oameni..., un fel de labirint în interiorul căruia au doar libertatea de a se zbată, de a alerga pentru cele trebuincioase viţii. Libertatea adevărată a oamenilor trebuia să vină numai prin noi, spre dorinţele lor, spre paşii lor. Noi trebuia să le-o ordonăm, să le-o menţinem în limpezime şi lumina. Fără noi, uite, s-a instalat haosul, şi oamenii se hrănesc din el.

TOAMNA: Într-adevăr înspăimântător! Şi noi am fost influenţate..., parcă am fost oarbe. Ce trist, mai trist decât foşnetul frunzelor... Ce e de făcut?

IARNA: Dumnezeu... El e cel ce poate da firele rostului celor fără rost.

Vara: Dar Dumnezeu ştie de haosul de pe Pământ?

IARNA: Bineînţeles că ştie! Poate să existe ceva necunoscut pentru El, în lumea Lui?

TOAMNA: Dar de ce Dumnezeu, dacă poate să facă orice, a lăsat lucrurile aşa înspre marele rău şi nu a îndreptat totul mai demult?

IARNA: Dumnezeu poate să facă orice într-adevăr, dar numai prin oameni. Oamenii sunt cei care pot face ca dreptatea, adevărul şi lumina, adică puterea Lui, să lucreze în lucruri.

PRIMĂVARA: Şi vrea Dumnezeu să dea firele rostului celor fără rost?

IARNA: (privi din nou spre infinit) Da, Dumnezeu nu numai că vrea să rupă haosul, dar suferă pentru ceea ce se întâmplă acum pe Pământ. Şi vrea să ne pună la treabă, ca atunci, la început. Dar...

PRIMĂVARA: Dar ce?

IARNA:... dar pentru asta trebuie să vrea şi oamenii.

PRIMĂVARA: (zâmbind) Eeee... dar ce vrei să spui? Că e vreun om care să nu vrea asta? E vreun om care să nu vrea să-i fie bine?!

IARNA: Sunt foarte mulţi cărora le convine această situaţie! Au câştiguri nemuncite din asta. S-au îmbogăţit sfidându-i pe cei mai mulţi, pe care din cauza sărăciei îi conduc cu uşurinţă.

Vara: Bine, dar nu e de ajuns să dorească numai cei mulţi?

IARNA: Ba da! Numai că din cei mulţi au rămas foarte puţini cu faţa spre lumina şi adevăr. S-au împrăştiat în secte, au inventat alţi dumnezei, atrăgând în jurul lor oameni obişnuiţi şi sinceri. Cei mai mulţi sunt dezorientaţi, înfricoşaţi ori înfometaţi. Au apărut fel de fel de şiretlicuri: ziare, reviste, televiziuni. Aproape că nu există om care să nu aibă în casă un televizor.

PRIMĂVARA: Dar ce e ăla televizor?

IARNA: E o privelişte falsă, data de nişte ochi falşi.

TOAMNA: Cum adică? Privelişte falsă... ochi falşi...

VARA: Nu înţelegem...

IARNA: Oamenii singuri, sau ajutaţi de cine ştie cine au inventat o sumedenie de lucruri.

PRIMĂVARA: Bune? Folositoare?

IARNA: Cele mai multe nu, pentru că sunt împotriva noastră, a firului dumnezeiesc şi chiar a celorlalţi oameni.

VARA: Ba eu ştiu multe lucruri pe care oamenii le-au inventat şi sunt frumoase şi folositoare: roata, cumpăna puţului, casa, ţesutul plantelor din care oamenii îşi fac haine colorate, fluierul, plugul...

IARNA:... ei, lăsa asta, dar arcul cu săgeţi, toporul, sabia, cuţitul, ghilotina, ştreangul, tunul, coasa, puşca, bomba, motoarele, ştiţi pentru ce sunt?

PRIMĂVARA: Pentru ce?

IARNA: Pentru omorât... pentru omorât plante, animale, şi oameni...

PRIMĂVARA: Cum adică, iarna? Oamenii omoară oameni?...

VARA: Chiar aşa... cum să omoare oamenii oameni? Cred că exagerezi, surata!

IARNA: Şi încă foarte mulţi, mai mulţi decât baborniţa aia de moarte.

PRIMĂVARA: Bine, dar de ce oamenii omoară oameni?

IARNA: Invenţiile de omorât nu le au toţi oamenii pentru că tot ei au făcut nişte reguli prin care unii conduc îs ceilalţi trebuie să se lase conduşi. Altfel li se ia rânduiala şi sunt trimişi departe de lumină, de parte de umblet, departe de noi.

VARA: Adică li se ia libertatea?

TOAMNA: Ei, dar cum să fie posibil aşa ceva? Şi pentru ce? Pentru ce oamenii să omoare oameni?

IARNA: Pentru că bogăţiile pământului să fie numai ale lor, ale celor care conduc, iar cei care rămân în viaţa prin frică şi supunere să le muncească şi să le producă.

PRIMĂVARA: Bine, dar nu ne-ai spus ce e cu televizorul ăla!

IARNA: Vă spuneam că televizorul ăsta, prin nişte ochi falşi poate aduce în casele oamenilor privelişti, munţi, copaci, ape, oameni, orice.

TOAMNA: Extraordinar! Ce frumos!

IARNA: Frumos? Ţi-ar conveni stimata toamna să ţi se taie pădurile în care chemi tu culorile lumii şi pictezi despre viaţa, iar televizorul să arate în casele oamenilor păduri neatinse şi multă linişte?

PRIMĂVARA: Şi asta e rău?

IARNA: Păi este! Cei ce conduc mint cu neruşinare oamenii, nu le spun niciodată adevărul. S-au schimbat atâtea lucruri, dar oamenii sunt minţiţi prin aceste imagini false, le spun că nu e nimic grav, ca totul e bine... dându-le senzaţia că totul e normal. Sunt chinuiţi copii, bătrâni, oameni fel de fel. Cei mai mulţi se zbat foarte greu ca să poată trăi. Viaţa a devenit o luptă crâncenă. Mor animale, păsări, copaci. Pământul, apa şi aerul sunt răscolite şi se răzvrătesc. Cauza adevărată a tuturor acestor rele este ascunsă cu dibăcie. Oamenii sunt minţiţi... sunt minţiţi... Ei cred în acest blestemat de televizor şi în ceea ce le spun cei ce conduc şi-şi văd cu supuşenie mai departe de viaţă. Oamenii au fost învăţaţi să creadă... să creadă în noi, şi în tot ce au în jur şi sunt convinşi că există cu adevărat. De aceea ei pot fi minţiţi cu atâta uşurinţă.

TOAMNA: Dar de unde ştii tu iarna toate astea! De unde ştii! Cum de tu ştii şi noi nu!

PRIMĂVARA: Chiar aşa! De unde ştii, iarna?

VARA: Am fost învăţată de Dumnezeu o mulţime de lucruri, dar ceea ce ne ai spus tu, nu! De unde ştii?

IARNA: Rostul vostru, suratelor, adică al nostru este să mângâiem paşii oamenilor. În timpul domniilor noastre, oamenii sunt adesea foarte grăbiţi. Mereu sunt într-o continuă căutare, într-un continuu zbucium. Eu îi opresc din alergări şi îi oblig cu ger, cu viscole să se odihnească şi să chibzuiască despre viaţă şi rostul lor pe pământ. Adică încerc să-i fac să deosebească binele de rău. Prefac totul în alb, de nici ei nu-şi mai recunosc lumea lor. Le arăt cum poate fi o altă lume, adică o lume mai bună, mai dreaptă, şi să ştiţi că în timpul domniei mele, ei devin într-adevăr mult mai buni, mai înţelegători, şi mai drepţi. Prin această lume a albului meu, am decretat starea de copilărie eternă, care îi va urmări pe oameni, slujindu-le rostul binelui... toată viaţa. Poate de aceea Dumnezeu l-a trimis pe Iisus pe Pământ în timpul domniei mele.

PRIMĂVARA: Da, dar cum de ai observat numai tu toate astea, iarna? Şi dacă este aşa şi tu eşti foarte importantă, de ce în timpul domniei tale ai dispărut, lăsând oamenii uluiţi, copacii trişti, iar pe noi aproape să ne încăierăm?De ce ai lăsat oamenii fără iarna?

TOAMNA: Ce s-a întâmplat Iarna?

VARA: De ce ai lipsit?.

IARNA: Am făcut exact ce nu trebuia şi n-aş fi făcut niciodată, am disppărut din viaţa oamenilor pentru a încerca să-i sperii... pentru ai face să vadă în sfârşit normalul şi să se trezească. Nu mai puteam sluji nedreptatea, neadevărul, minciuna.

PRIMĂVARA: Bineînţeles! Toate frumuseţile mele sunt pentru oameni dar pentru asta trebuie să le dorească, să le-ndrageasca, pentru că numai aşa eu îmi ating scopul, adică numai aşa bucur sufletul oamenilor.

IARNA: Tu sora Primăvara nu poţi da flori, muguri, ghiocei celor care omoară copaci, animale, păsări şi oameni. La fel şi tu Vara şi tu Toamna. Dar eu pot eu să mai ascund, cu albul imaculat al zăpezii, murdăria râului, a nedreptăţii, a urii?! Nu! Am dispărut din viaţa oamenilor, pentru multă nedreptate ce este acum pe pământ.

PRIMĂVARA: Dar de unde ştii tu toate astea, iarna? De unde ştii

TOAMNA: Da iarnă de unde ştii? De unde ştii?

IARNA:... De la Dumnezeu!

PRIMĂVARA: De la Dumnezeu? Dar noi de ce nu ştim?

IARNA: Am fost chemată la Dumnezeu!

PRIMĂVARA Cum?? Ai fost acolo sus?

VARA: Te-a chemat Dumnezeu? Şi ce ţi-a spus?

IARNA: Să ne iubim!

TOATE: Să ne iubim?

PRIMĂVARA: Şi cum îndreptam atâtea lucruri strâmbe iubindu-ne?!

IARNA: Tot răul a venit din neiubire. Neiubindu-se oamenii au început să se urască, să se invidieze, să nu se mai ajute, să fie dezinteresaţi faţă de cei în

suferinţă, ba mai mult, din neiubire au ajuns să se omoare între ei. Ne iubirea s-a revărsat şi asupra plantelor, apelor, aerului, pământului..

PRIMĂVARA: Am înţeles sora Iarna! Iubirea poate să facăSă fie ca la început...!

IARNA: DA! Atunci când iubeşti mângâi, strângi la piept, devii mai puternic, nu mai poţi face rău... nu poţi urî... nu poţi ucide. Oamenii trebuie să iubească din nou copacii, plantele, munţii, câmpiile, apele şi aerul. Toate acestea reprezintă viaţa. Viaţa cea adevărată! Să se iubească între ei şi totul va fi ca atunci la început scăldat în adevăr şi lumina, iar noi vom fi în slujba vieţii şi a tot ce a lăsat Dumnezeu bun pe acest pământ!

Iarna îşi înfăşură mantia, se duse lângă toamnă, iarna spre vară, primăvara o îmbrăţişează ca şi cum nu s-a întâmplat nimic niciodată.

IARNA: Simţiţi că ne iubim? Că trebuie să ne iubim? Aşa a spus Dumnezeu.

VARA: Simt ce n-am mai simţit demult. Simt o altfel de căldură în firea mea...

TOAMNA: Şi eu îmi simt sufletul mai aproape de voi şi de oameni...

PRIMĂVARA: Simt într-adevăr că ne iubim! Simt că va fi bine! Simt că vom avea un rost! Simt ca toate vor avea un rost! Dar cum de ţi-ai dat tu Iarna seama de toate astea? Cum de ţi-a venit ideea să ne chemi aici, să ne spui ce ne-ai spus, să ne faci să spunem ce am spus?! Cum ai reuşit să ne faci să simţim ceea ce simţim acum?

IARNA: (le mângâie pe toate, se opreşte la Primăvară)Chestie tipic feminină draga mea!Peste prima lor îmbrăţişare a început să ningă cu flori... cu frunze şi cu fulgi de zăpadă.

IARNA: Şi voi oameni trebuie să vă iubiţi!Apropiaţi-vă mai mult de cei care va ignora, de cei care vă nesocotesc dreptul la existenţa, de cei care sunt lipsiţi de lumina adevărului, de cei care seamănă în jur nedreptate şi nu cunosc lacrima adevărată. Apropiaţi-vă mai mult de cei care vă urăsc.Nu vă temeţi, sunteţi mult mai mulţi ca ei...!Apropiaţi-vă şi faceţi-i să simtă căldura sufletului vostru şi cu siguranţă într-o zi, nu numai că vor învăţa ce este iubirea, dar o vor şi simţi!Şi-atunci... şi noi şi voi... şi toate lucrurile pământului, vor avea rost şi vom simţi împreună

VIAŢA!Aşa a spus Dumnezeu!

-

Adina MANDALAC:CONDAMNATI LA 15 ANI

MottoForţa invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită.

Gabriel Garcia Marquez

În oraşul meu din piatră seacă şi în vântul care pare şi el rănit pe şosea „aştept ziua de mâine ca pe o creangă a ceasurilor magice pentru că lângă mine a existat un bărbat care jura că va muri odată cu mine. Pe dealurile din împrejurimi, iepurii îşi provoacă vânătorii, oamenii aleargă după succes şi după avere, pe mine doar dragostea m-a mişcat totdeauna spre ţinte înalte sau m-a zdrobit de asfaltul umed din oraşul meu.

Adorm cu televizorul deschis şi retrăiesc evenimentele amestecându-le cu obsesiile mele şi cu nenorocirile lumii şi reuşesc uneori să-mi întemeiez un templu pe fundalul aceleiaşi poveşti de iubire peste care plouă istovitor cu teama că nu mă voi vindeca niciodată. Eu nu ştiu încotro să-l mai caut, fuga lui ruşinoasă e mai rea decât retragerea într-un bordel” iar libertatea ce-mi acoperă dragostea miroase urât a pustiu şi a nepăsare.

I

Soarele coboară în sufletul meu răspândind umbre adânci în toate direcţiile. Nu se mai zăresc decât ici-colo petele colorate-n portocaliu spre galben, desenate

abstract peste sfera acelora care mă înconjoară în mod sistematic. Prietenele mele insistente şi curajoase încearcă din răsputeri să mă determine să înţeleg şi să văd adevărata faţă a lucrurilor.

Ele stau lângă mine, confundându-se uneori cu mine şi cu problemele mele, alinându-mi suferinţele, numai din dragoste pentru mine. Atâta dragoste încât par derutate de înverşunarea mea.

Lupt cu încăpăţânarea unui catâr să nu cedez, mă las pradă acelei deznădejdi fioroase deoarece în sufletul meu se găseşte în stare latentă un vulcan gata să erupă.

Despărţirea de el decorată atât de urât, şi ploaia mea care plânge îmi redă libertatea pe care n-am vrut-o niciodată şi nu mă mai confund cu starea chinului real al sentimentelor răscolite definitiv, iar de cele mai multe ori evadez şi mă retrag abandonând fântâna acestui destin în care mă înec.

Nu m-am confundat niciodată cu o astfel de stare, cu un aşa chin real al sentimentelor mele pe care le văd răstignite definitiv.

Nu mai ştiu nimic. Goluri imense îmi invadează creierul lăsându-mă fără lacrima unei speranţe de care m-aş putea agăţa…

Imaginea tulburătoare a unei sinucideri mă bântuie din ce în ce mai des, de fiecare dată însă mă cutremur în acelaşi fel dureros şi disperat mulţumindu-i Dumnezeului meu că nu mă lasă pradă acestui gând, auzindu-L spunând la ureche: „N-ai rezolva nimic cu asta…!

Astâmpără-te, nu mai răsuci cuţitul cu plăsele de argint în inima nimănui, respectă regula acestui joc al sorţii fiindcă eu, acum, te scriu pe tine trăgând după mine ultima copertă…” – vorbeşte gândul meu.

Nici nu mai ştiu dacă i-am spus vreodată povestea caprei negre care, în munţii ei, fusese rănită la o vânătoare. Dacă n-am ştiut să-i povestesc această legendă, s-o ştie la vreme, e pentru că-n iubirea noastră mare am crezut că nu vom avea motive de teamă… şi că nu eu, tocmai eu, voi deveni capra neagră rănită de vânătorul inimii mele!

Bunele mele prietene nu mă slăbesc o secundă; singure şi încercate de viaţă în alte feluri, mă caută insistent, mă protejează în fel şi chip, lucru pentru care eu astăzi le mulţumesc.

Oraşul pare din ce în ce mai pustiu. Arzând ca o flacără, sufletul palmelor mele luminează până la scrum, îngăduindu-mi să mă alătur acelor trăiri profunde pe care le desenam involuntar aproape zi de zi.

El mă cheltuia fibră cu fibră lăsându-mă cu ochii goi în faţa acestei iubiri ce mă stăpânise de bună voie în umilinţă.

În afară de Anca celelalte îl cunoşteau. Îi dezaprobau retragerea ruşinoasă mai ales că tot ele, cu ceva timp în urmă, sufereau de un fel de invidie cu privire la relaţia noastră ce părea pentru toată lumea minunată.

În astfel de momente nu ştii încotro s-o apuci. Te laşi cuprinsă de un fel de nostalgie a disperării şi te refugiezi în braţele altcuiva, în aburii alcoolului sau în imediata vecinătate a prietenilor, dacă îi ai. Din punctul acesta de vedere eram o femeie norocoasă. Aveam câteva prietene de sprijinul cărora mă puteam bucura cu seninătate. Nici măcar nu trebuia să le explic prin ce trec pentru că ele erau o adevărată enciclopedie a sufletelor şi cuvintele nu-şi găseau rostul.

Uneori mă enerva atât de tare punctul lor diferit de vedere, încât le întorceam spatele supărată ca un copil căruia îi ciufuleşti păpuşile. Alteori alergam la câte una din ele căutând alinare şi înţelegere.

― De ce nu te-ai oprit când ai putut să o faci? Întreabă Anca.― N-am putut. Când iubeşti nu te poţi opri ca şi cum ai coborî dintr-un tramvai.

Dragostea n-o poţi amăgi cu retrageri sau cu reveniri, ea este dragoste şi atât.― Bine, dar aveai experienţa unui eşec, a unei iubiri neîmplinite, a unui destin crud ce

te purtase în timp de la un pol la altul. Şi când spun asta, mă gândesc la cartea ta „Început şi sfârşit”, viaţa de dincolo de noi, iubirea de dincolo de moarte…

― Adevărat, îi răspund de fiecare dată când mă prinde de umeri ca pe un somnambul, încercând să mă trezească. E adevărat, numai că atunci a fost o iubire nevinovată, prima din viaţa mea, albă ca neaua aşternută pe case, neprofundă şi nedureroasă. Doar albă şi pură.

― Acum ce a fost? A fost altfel? ― A fost altceva. Cu totul altceva. Am simţit altfel pentru că am trăit altfel, m-a durut

altfel pentru că am iubit altfel, înţelegi?Anca Hogea este o femeie frumoasă, cu ochii mari şi negri iar părul îi cade pe umeri în

câteva cascade negre, acoperindu-i mai tot timpul faţa albă ce abia se zăreşte din spatele zâmbetelor minunate.

Stă ore în şir lângă mine implorându-mă şi linguşindu-mă ca o pisică să-i povestesc, să mă eliberez, să mă descătuşez şi prin mărturisirea mea să redevin rebela fără margini a unui regret, sau poate nici acela. Dar mai mult decât această curiozitate alături de care nu mă

simţeam deloc stânjenită, ea vrea să mă ajute. O doare durerea mea, o doare tristeţea mea, gândurile mele hoinăresc translucid şi perpendicular pe gândurile ei, apăsând-o jenant.

Ne cunoaştem de mulţi ani dar niciodată până acum n-am lăsat-o să treacă dincolo de barierele inimii mele. La un moment dat nici nu-mi mai pasă. Abandonez lupta acestei împotriviri lăsând deschise porţile spre alte lucruri, mult mai importante.

La urma urmei nu am de ce să mă mai ascund inutil zăvorându-mă în spatele unor certitudini care mă macină.

Simt cum picături de sudoare se scurg din mine ca dintr-o lumânare aşezată într-un nisip fierbinte amestecându-mă, transformându-mă fără ca eu să mai pot face ceva în particule infime. Lupt din răsputeri să mă adun, îngenunchez dureros încercând să strâng firicelele de nisip în podul palmei şi să mă caut… Gândurile mi se opresc la aceeaşi obsedantă întrebare: Când m-am risipit? Voi mai reuşi să redevin aşa cum am mai fost?

Glasul Ancuţei îmi răsună în urechi: ― Hai, urcă-te în maşină şi vino cu mine la Sinaia să vorbim…!Mi-am strâns urgent câteva lucruri şi am plecat. Apropierea de ea şi mai mult, dorul

descătuşării mele mă ardea, mă sufoca…Nu am putut să-l las acasă. L-am luat cu mine în gând şi am plecat la munte plină de

speranţă şi, mai ales aşa cum nu mă mai ştiam de mult, bucuroasă, urcându-mă în maşina mea pe care o conduceam de fiecare dată cu foarte mult drag.

Ajunsă în apartamentul Ancăi, îmbujorată şi obosită, călătoria mi-a adus o stare de bine, o senzaţie plăcută la fel ca atunci când ţi se face o surpriză şi te bucuri cu fiecare părticică din tine.

Orele treceau într-un fel anume ca într-un joc, întorcându-se ameţitor în adolescenţa mea. Stând într-un cerc, răsuceam sticla cu gâtul ei lung şi gol iar la cine se oprea acela devenea un posibil partener de dans. La fel simţeam şi acum, numai că în locul sticlei aşezasem orele care se învârteau. Ajungând mereu în acelaşi loc ne găseau pe canapeaua din sufragerie, singure şi frumoase ca două flori de colţ pe vârful muntelui.

Educaţia primită de Anca de la minunaţii ei părinţi făcuse din ea o femeie puternică, hotărâtă şi capabilă să-ţi înţeleagă gândurile şi reacţiile. Un bun mediator în acelaşi timp, ea făcea tot ce-i stătea în putinţă să te simţi bine în preajma ei şi, mai ales, să te determine să te limpezeşti.

― Începe cu începutul, cu alt început, îmi zice. Vreau să ştiu totul până la capăt…― Câtă dreptate ai uneori, îi răspund nedumerită de izvorul blândeţii ei şi de acea

nerăbdare care-i ieşea prin toţi porii! Poate că ai dreptate, dacă nu spun acum tot ceea ce simt despre acest „alt început” şi „alt sfârşit” al vieţii mele n-am s-o mai pot face niciodată.

Gândul că mă voi elibera pune stăpânire pe mine şi pe tot ceea ce, dintr-o dată, simt că pot aduna în podul palmei.

Îmi e greu să vorbesc deşi femeile fac adesea lucrul acesta, unele chiar din plăcere, eu mă poticnesc de fiecare dată când încerc să pătrund în adâncul trecutului meu, înapoi în timp şi totuşi în acest prezent contopit şi el imaginar cu trecutul.

M-am cufundat pentru el în cea mai curată zăpadă! Sorbindu-mi încordarea în faţa sângelui ţâşnit din obrajii mei, a avut grijă să mă vândă! Surâzând, am risipit nisipul îndoielilor şi fără habar de existenţa celeilalte în viaţa lui n-am crezut că odată cu mine îşi va vinde şi iubirea pe care o clădise ani şi ani la rând cu sudoarea frunţii.

Păstrate în suflet ca într-o icoană, lumina şi aerul sfâşiate de privirile lui păreau mai clare şi mai albe decât albul crinilor de la fereastră. Sub masca lui nu am găsit nici măcar un singur loc în care ar fi putut să fie atins, nici măcar de un animal necunoscut, venit cu alte legi ca să-l iubească… Decapitat de simţuri lupta de unul singur împotriva tuturor.

Doar golăneala îi rămăsese intactă. Aerul acela măreţ că se va descurca şi fără mine, că va supravieţui în mod miraculos acelei prăbuşiri folosindu-se din instinct de aripile alteia.

Pentru că aşa obişnuieşte să trăiască, sprijinit de alţii, iar când acest sprijin nu mai este posibil abandonează sau caută altul. E cumplit gândul că un om la vârsta lui încă mai caută soluţii, că-şi poate juca inima în picioare mustind-o într-o speranţă jalnică de a obţine un vin de colecţie… În toată această existenţă precară timpul i-a jucat mereu feste dar nu a înţeles nimic. De pe tabla de şah a vieţii lui i-a lipsit mereu regina. Şi nu i-au ajutat la nimic piesele rămase, lecţiile primite, partidele din care a ieşit învins. Nici jocurile de noroc, nici ispitele mai tinere şi mai blonde decât mine nu i-au fost de vreun folos.

Mirosul pâinii calde venind de la brutăria din colţ mă face să-i spun Ancuţei:― Hai să mâncăm împreună pâine cu vânt, cu noapte, cu iluzii, vrei?Tace, aruncându-mi un zâmbet poleit cu o lacrimă ce o zăresc în colţul ochilor ei

frumoşi. ― Avea dreptate cine spunea că te iubeşte ca pe un roman, eşti scrisă frumos!Rupem împreună din pâinea aproape fierbinte aşezându-ne pe o bancă din parcul de

lângă casa ei. Ne-am amintit aproape totul. Imaginile alergau haotic în mintea noastră străbătând

tuneluri adânci şi întunecoase. Din când în când luminile speranţei apăreau pe chipul meu umplând paharul acestei bucurii de care se minuna într-una.

În viaţă ţi se întâmplă multe lucruri, unele măreţe, altele mărunte. Ele dau marilor momente de fericire ocazia de a se furişa spre tine, pe nesimţite.

Fericirea vine într-un milion de forme – ca şi arta. Avem nevoie de marea, unica şi nesfârşita dragoste, prietenie, realizare, muzică şi descoperire ca să putem simţi această fericire. Dar avem nevoie şi de mărunta şi prosteasca întâlnire cu Stan şi Bran, de ploaia din fereastră, de curcubeiele duble, de pâinea coaptă în casă, de luminile care se sting într-o cameră şi de toate acele lucruri care-ţi înalţă inima şi transformă cea mai posomorâtă zi într-una pe care merită să o trăieşti.

― Începutul se află undeva în urmă cu 15 ani. El şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă până acum, transformându-se atât de puţin încât realizez că toată gravitatea acestei situaţii în care mă aflu, nici n-a avut cuprins. Poate şi de aceea mi-a plăcut atât de mult să cred în iubirea mea, pentru că ea pornea de la mine, făcea parte din mine, mă identificam cu ea iubindu-mi astfel acest început şi propria-mi iubire în propriul ei sfârşit.

― Te rog, Adela, lasă puţin filosofia deoparte, şi hai să vorbim ca două prietene adevărate pentru că vreau să ştiu şi să înţeleg exact aşa cum tu simţi, zice Anca puţin posomorâtă. Ce te-a atras la el, ce ţi-a plăcut, spune-mi?

― Descrierile mele, dacă te referi la acestea, oricum nu se vor potrivi niciodată cu realitatea, deoarece din prima secundă în care l-am văzut, m-a atras ca un magnet. Puţin mai târziu, însă, am aflat că ne despărţeau munţi de piatră calcaroasă din care nici cioplitorii nu puteau face altceva decât să scrie: Atracţie irezistibilă, îi spun râzând zgomotos. De ce te interesează povestea mea de viaţă?

― Curiozitate feminină şi nu numai. Sunt aproape sigură că ea poate fi un bun exemplu şi pentru bărbaţi, nu doar pentru noi, femeile. Ne-am ridicat din ţărână şi acolo vom ajunge iar dragostea se naşte dintr-o sămânţă, ea creşte, înfloreşte, ajunge la maturitate şi se ofileşte, nu-i aşa?

― Poate că aşa este, eu oricum am o altă părere, dar hai acum să mergem spre casă unde, la lumina difuză a unei lumânări putem depăna împreună firul acesta al amintirilor.

Paşii noştri zgomotoşi răsunau a cântec pe aleile parcului acoperite de frunze galbene.Toamna se scurgea din cer ca o lacrimă tristă. Liniştea cobora odată cu ea, acoperindu-

ne. Câtă trădare adunasem din splendoarea ei şi câtă speranţă! Mergeam una pe lângă cealaltă gândindu-ne la ţipătul frunzelor peste care păşeam de

teama sevei pierdute. Eram bucuroase de această apropiere şi nerăbdătoare să vorbim, pierzându-ne astfel în şirul întâmplărilor noastre.

Simţeam trecutul desenat pe mine ca o icoană, sfânt şi pur. Făcea parte din viaţa mea şi-l consider şi azi ca o comoară pe care trebuie să o păstrez!

Relaţia noastră a fost o otravă mai puternică decât viaţa. Odată băută, mi-am simţit încleştate încheieturile, inima, gândul, sufletul şi nimic, niciodată, nu va mai fi altfel.

Oamenii îşi fac rău unii altora cu plăcere. Nu mai există prezent, acum nici măcar de murit nu se poate muri, sentimentul măreţiei devenind penibil mă gândesc să scriu o carte stârnind în curcubeie uriaşe poate doar nişte lacrimi care mi-ar descrie drumul până la el...

Ne-am risipit în sincopele unui destin ce ne-a unit împotriva tuturor, şi-am trecut drumul dintre nebunie şi moarte ţinându-ne de mână iubirea ce ne-a ars aceeaşi zodie.

Nemaiintrând amintirile printre gheţarii care ne despart, le las la uşa casei mele veghindu-mi furtuna cerului tot.

Mi-e dor să-mi stea alături ca să ardem îmbrăţişaţi ca două lemne într-un singur foc, el cu mâinile rătăcite în părul meu să-mi bea răsuflarea din palme în timp ce eu îi mângâi trupul…

M-aş spovedi dacă aş şti că vorbele nu-mi vor fi răstălmăcite. M-aş întinde pe jos peste frunze şi aş muri, dar cu ce drept să-i stric minunatele zile în care se plimbă în măreaţa sa caleaşcă aurită cu iluzii… mai bine îi scriu, e tot ce ştiu să fac mai bine şi mai împlinit. Îi scriu această carte. Spălată de timp speranţa râde la fereastra casei în care îl aştept în fiecare anotimp.

Suferinţa grea ca o piatră de moară îmi macină îndoiala că va mai fi vreodată ceva… Ştiu şi simt că nu va mai fi nimic. Între noi doi marele nimic va pluti ca o pânză de

păianjen desprinsă din colţul înalt al unei încăperi. Nu va avea puterea să se transforme începând cu orele care apăsător ne despart, … apoi zilele, nopţile şi anii care vor urma…

Obişnuinţa are o faţă necunoscută, cea care doare, când încet, încet mă desprind simţindu-mi gleznele amare, ca cireşele negre căzute dintr-un copac.

Când nu mai ai ceea ce aveai şi nici nu mai poţi avea, te doare totul dar mai ales sufletul pe care-l simţi zbătându-se în tine ca un pui de găină pe care ai vrea să-l prinzi, răsucindu-i gâtul.

― Niciodată să nu spui niciodată! Te-ai putea trezi cu inima surcelită şi n-o mai poţi reface oricâtă iubire i-ai arăta, îmi spune Anca, în timp ce aprinde o lumânare roşie aşezând-o într-un sfeşnic de cristal şi toarnă cafeaua fierbinte în două ceşcuţe albastre. E un bărbat frumos?

― Nicidecum. E frumos că-mi place mie. E un rebel, un nonconformist. Mărinimos şi sociabil, e desprins parcă dintr-o imagine cinematografică cu bărbaţi puternici… Corpul acoperit de muşchi, braţele mari şi puternice, părul tuns scurt ca al bărbaţilor din armata americană.

M-a condus într-o seară plecând de la serviciu pe acelaşi drum pe care obişnuiam să merg singură spre casă. I-am simţit vibraţia din glas, mai ales că mergeam unul pe lângă celălalt ca doi prieteni vechi, dar n-am bănuit că ea se datora unei emoţii interioare, nicidecum vântului ce ne mângâia pe la urechi cu aerul lui rece…

Ajunşi în faţa porţii, cu o timiditate molipsitoare, m-a întrebat:― Aş vrea să te sărut. Pot face asta?― Eşti tentant, tinere, i-am răspuns, dar n-am mai fost întrebată din clasa a V-a dacă

vreau sau nu să fiu sărutată. Dacă ai curaj, fă-o! I-am răspuns îndrăzneţ, ironic şi obraznic în acelaşi timp, mai ales din pricina faptului că lucrurile aparent neînsemnate din viaţa mea aveau la origine milioane de întrebări.

A fost şi mai uimit. M-a privit câteva minute în şir fără să scoată un cuvânt. I-am înfruntat privirea ca o stană de piatră aşteptând în sinea mea să văd dacă mă va săruta sau nu.

A înfipt mâna în mine, smucindu-mă, trăgându-mă spre el aproape cu brutalitate şi m-a sărutat energic, mestecându-mi buzele de parcă ar fi dorit să le mănânce cu nepotolită foame.

M-am lăsat înfrântă şi dominată, cu toată disperarea revărsată din acel sărut pătimaş şi puternic… Era ca şi cum norii gândurilor mele ar fi fost răvăşiţi dintr-o dată şi împrăştiaţi ca un vânt rece de toamnă ce îmi pătrundea în piele.

Ameţită, dar mai mult bulversată de atitudinea lui şi de forţa cu care mă simţeam strivită de zidul amintirilor mele, m-am desprins din braţele lui, nemaigăsind cuvintele potrivite să opresc avalanşa ce cădea peste mine ca o scânteie gata să se transforme în foc.

N-am ştiut atunci nici eu şi nici el ce va urma…Am plecat fiecare pe drumul lui, gândindu-ne la altă zi şi stăpâniţi de dorinţa unei alte

regăsiri. Se zice că beţia te prinde după primele pahare şi nu după o înghiţitură. Aşa a fost cu

noi, începând din acea seară. Timpul petrecut împreună ne-a aşezat faţă în faţă ca la un test aparent uşor şi cunoscut dar greu sau chiar imposibil de trecut…

Aproape zilnic dorinţa fierbinte din ochii lui se identifica secundar ca acele unui ceasornic cu dorinţa mea de libertate şi de viaţă.

A speculat mult timp lucrul acesta pentru că a simţit în mine aceeaşi forţă pe care el însuşi o răspândea în jur. Iar pentru că barierele erau ridicate şi niciun obstacol nu era aşezat în drumul lui către mine, devenisem o ţintă uşor de cucerit, o câmpie pe care o putea străbate cu uşurinţă…

Dacă i-a fost greu sau dacă i-a fost uşor, nu mai ştiu acum.Nimic complicat nu se zărea la orizontul acestui început plin de libertate şi zbor

deasupra sufletelor noastre, pe care şi eu şi el ni-l doream… Cuprinşi de aceleaşi aripi uriaşe ne-am lăsat ridicaţi şi purtaţi peste clipele efemere ale timpului, sfidând legea gravitaţiei şi alte legi ale fizicii, ironizând zborul ca atare, nemaigăsind nicio portiţă de scăpare, prin care să fugim.

Într-o zi mi-a atins gleznele triste şi amare, acoperindu-mă cu sărutări, întrebându-mă:― Vrei să vii la mine? Vreau să-ţi arăt orizontul inimii mele. Hai, te rog, vino!Întrebările puse în aşa fel încât să nu mă supere sau să nu mă ia prin surprindere,

întâmpinând astfel un refuz din partea mea, veneau ca albinele la fagurele de miere, roind circular în jurul aceloraşi gânduri obsedante deja, de a găsi clipa, momentul când să ne apropiem mai mult unul de celălalt.

Dar cu mult înaintea cuvintelor, ca la o cursă de maraton, gândurile mi se împrăştiau vizibil strivindu-mi raţiunea de a fi şi de a exista.

― Nu ştiu dacă…, poate că nu ar trebui…, încercam printr-un refuz să mă detaşez ascunzându-mi evident neputinţa de a-mi linişti mâinile şi privirea luând-o cu mult înaintea cuvintelor.

― Te aştept diseară la orele 21, a hotărât sec pentru mine, aruncându-mi săgeţi de foc din privire.

O clipă interminabilă am tăcut, tăcerea mea semănând cu merele coapte toamna, răspândind un miros proaspăt şi crud. Cu cât tăceam mai mult cu atât mi se părea că mă clatin, că mă rup şi voi cădea din acest copac al imaginaţiei mele…

― Adela, ce frumos am putea spune: „La cules de tăcere”! Şi ce-ai făcut, te-ai dus? Mă întreabă Anca.

Mi-am pierdut şirul amintirilor într-un oftat adânc, suspinându-mi nevoia acută de tăcere. Şi, ca de fiecare dată, am dorit să mă închid în carapacea mea de sticlă şi să rămân acolo fără lumină, fără aer, fără speranţe, dar mai ales, fără lacrimi…

Anca m-a simţit. A venit lângă genunchii mei aşezându-şi capul peste ei într-o dulce îmbrăţişare. Adevărul era dincolo de cuvintele mele şi de gesturile ei uneori asemănătoare cu mângâierile vântului de primăvară, calde şi tandre în acelaşi timp…

Îmi era greu să retrăiesc acele momente unice din viaţa mea şi, mai ales, să le descriu cu voce tare asemenea unui ritual ce trebuia săvârşit ca la spovedanie înaintea oricărei

mărturisiri… De cele mai multe ori mă regăseam abia după ce îmi făceam semnul crucii mulţumindu-I astfel Dumnezeului meu pentru că apucasem să gust din paharul cu împărtăşanie.

Mă lepădam în fiecare dimineaţă de ziua anterioară prin acelaşi semn al crucii făcut cu regularitate şi pregătindu-mă să străbat zilele ce aveau să urmeze…

― Da, Anca, m-am dus, îi răspund cu un oftat amar, inundată de lacrimile ce din senin mi se aşează în gât şi mai apoi pe obraji.

Simţeam că ard, că roşesc la gândul că voi retrăi acea seară, acea noapte care a deschis alt drum şi altă iubire inimii mele…

― De ce nu plângi, ca să te eliberezi? Mă întreabă Anca din fotoliul în care stă răsturnată, vizibil îngrijorată de reacţia mea. Regreţi ceva?

― Nu, nu regret. Regretul cel din urmă e că regretul moare…― Hai, vino şi stai lângă mine să ascultăm Edith Piaf: Je ne regret rien. A sărit dintr-o

dată în braţele mele, m-a sărutat pe amândoi obrajii, a pus CD-ul pe care ştia că-mi doream să-l ascult şi, la lumina lumânării, m-a privit curioasă şi nerăbdătoare.

Aşa a trecut mult timp. Rămăsesem agăţată de trecut ca haina într-un cui ruginit. Nu m-am putut desprinde decât foarte târziu, abia după ce în camera noastră nu se mai auzea vocea minunatei Edith Piaf.

Cuvintele au ţâşnit cu puteri nebănuite, rătăcite, curgând limpezit ca apa unui râu de munte. Mă răscoleau într-un fel anume, parcă din ce în ce mai intens şi mai profund, făcându-mă să înghit nodurile uriaşe ce mi se aşezau în gât, senzaţie binecunoscută din copilărie când muşcam dintr-o gutuie cu poftă şi nerăbdare.

― Ştii, Anca, fiecare om îşi duce crucea fie că vrea sau că nu vrea. Eu aşa cred. ― Draga mea Adela, nu poate face nimeni pentru noi ceea ce putem face singuri.

Trebuie să te desprinzi, trebuie să te detaşezi de acele imagini ce ţi se derulează în minte cu atâta durere, trebuie să găseşti partea frumoasă a lucrurilor, amintirile plăcute, şi ele vor genera în jurul tău alte lucruri şi alte amintiri, poate mai frumoase şi mai plăcute.

― Ştiu. Puterea gândului este secretul, mi-ai mai spus asta. ― Şi…?― Şi cred, nu spun că nu cred, această putere a gândului meu mă determină să nu-l

îndepărtez din minte atâta timp cât îl simt încă acolo, atâta timp cât îl mai iubesc şi atâta timp cât îl mai vreau. Pentru că îl mai vreau cu putere şi cu dragoste, şi ai să vezi, va veni, va fi din nou al meu.

― Gândeşti pozitiv, zise Anca. Asta îmi place, eşti pe drumul cel bun. Ce a însemnat seara aceea pentru tine? Cum a rămas în inima ta?

― Ea a rămas aşa cum a fost: pură, adevărată şi nealterată de timp. A însemnat totul.Am închis ochii şi am retrăit-o. Fac asta destul de des, cu obişnuinţa lucrurilor făcute

zilnic, din impuls, fără efort. Chiar dacă noi doi nu ne cunoşteam şi nu ştiam prea multe unul despre celălalt, eram la fel, doi rătăciţi în timp, fiecare alergând după jumătatea sa.

N-am gândit o secundă măcar la ceea ce avea să urmeze, la ceea ce avea să se întâmple, mai ales că atunci când intri în camera unui bărbat nu te mai gândeşti la nimic. Semănam cu două pisici înfometate, aflate la pândă şi gata să sfâşie pentru a-şi cuceri teritoriul.

Lumina difuză cădea peste noi de undeva din tavan în fascicule calde şi precise. O masă mare trona în mijlocul încăperii încărcată cu flori, fructe, lumânări şi câteva sticle cu bere aşezate lângă două platouri pline, ornate neaşteptat de frumos.

Ne-am aşezat pe scaune privindu-ne intens ca şi cum teama ar fi pus stăpânire pe noi să nu ne pierdem cumva. Vorbele noastre încărcate cu banalităţi se loveau de pereţi ca un bumerang revenind mai adânci şi mai profunde, nelăsându-ne timp pentru altceva, nici măcar pentru iluzia unei clipe petrecută ca doi adulţi într-o noapte de vară…

Atâta tăcere pătrundea în tăcerile noastre şi atâta linişte încât, la un moment dat, m-am ridicat să plec spunându-i:

― N-am aflat prea multe despre tine, dar te rog, după ce plec, să faci un semn pe tocul uşii, un X de exemplu. Şi am vrut să ies.

― Un X? De ce aş face un X în camera mea?― Pentru că a mai trecut o femeie pe aici, adică eu, i-am răspuns. În momentul acela l-am văzut împietrit, speriat parcă de remarca mea idioată, pe care,

recunosc acum, am vrut-o sarcastică şi n-a scos un cuvânt. Dintr-o mişcare, m-a răsucit cu faţa spre el, aducându-mă atât de aproape încât nu-i puteam vedea privirea şi strângându-mă puternic în braţele lui, n-am mai avut timp decât să conştientizez clipa că n-am să mă mai pot desprinde niciodată.

Nu pot să spun ce a fost… Despre iubirea care ţi se zvârcoleşte în stomac ştiam câte ceva. Despre sărutul care te ameţeşte ca prima plimbare în satul de vacanţă ştiam ceva, dar despre contopirea trupească, totală, definitivă, unul în braţele celuilalt n-am ştiut nimic. Aveam să constat începând de atunci şi pe tot parcursul vieţii până acum că în noaptea aceea am aflat şi am început să învăţ să iubesc din nou. Altfel, mai puternic şi definitiv.

Ca o revărsare în acelaşi punct a două râuri, transformându-se parcă într-o cascadă a inimii plină cu fericire, ne-am spus numele cu voce tare, ne-am strigat, ne-am atins şi ne-am sărutat ore în şir, până dimineaţă…

Toată beţia aceea de cuvinte reuşise să aducă un curcubeu în vieţile noastre, pline până atunci doar de ploaie şi de furtună. Atunci şi acolo am înţeles cât de frumos se poate trăi!

Ni s-au amestecat zâmbetele, privirile, mâinile ni le încleştam într-un singur gest, acela al iubirii pornite din noi ca glonţul dintr-o ţeavă de puşcă…

N-am ştiut să spunem nimic. Tăcerea desena între noi vise, mii de vise care păreau născute acolo şi crescute pe noi ca boabele pe ciorchine.

În acele momente trăirile lui erau reale. Nu se putea ascunde şi nici preface. Zgomotul inimii lui se amesteca vizibil cu fondul lasciv al momentului. Era bărbatul puternic pe care îl căutam fără ca eu să cunosc jocul acela imaginar al unei relaţii stăpânite de erotism şi dezbrăcându-te de prejudecăţi.

O relaţie poate fi considerată armonioasă şi în continuă dezvoltare numai în prezenţa celor trei elemente. Le putem spune sex, prietenie şi dragoste. Cu toate acestea o variantă ideală ar fi un cocktail în care cele trei elemente sunt amestecate în proporţii diferite. Fiecare relaţie are propria ei compoziţie, calitate şi savoare.

M-am considerat dintr-o dată norocoasă. Nestingheriţi unul de prezenţa celuilalt, totul a fost ca o înţelegere mutuală din care am ieşit amândoi relaxaţi. În clipele acelea am dorit să fiu unică, cum era şi normal. Însă el nu putea schimba lumea din cauza asta. Din păcate aşa e viaţa. Se spune că pasiunea n-o întâlneşti decât o dată în viaţa, iar mie îmi place dragostea periculoasă, o ştiu, de aceea nu am dreptul să sufăr.

Trăirile mele erau tot reale, cu diferenţa poate, că uneori pluteau în văzduh acoperite de magia basmelor în care prinţii salvau prinţesele, stare de beatitudine specifică femeilor. Totul era în jurul meu ca şi cum noi doi ne cunoscusem cu mult timp în urmă şi trăiam deja această poveste de dragoste găsindu-ne acum în miezul ei mânjiţi până la urechi de mierea pe care o gustam împreună.

Stătea lângă mine simţindu-i respiraţia în urechi. M-a cuprins un sentiment de frică superficială, de lipsă de autocontrol, că s-ar putea trezi să mă vadă cum îl privesc.

Plecarea mea şi fiecare mişcare făcută de el aducea cu ea adierea pielii lui catifelate şi masculinitatea din respiraţie. Absorb culoarea echinocţiului de toamnă întârziat în corpul meu care tresare suspinând după o picătură rece de ploaie de vară. Îmi adâncesc ochii în visuri de noapte şi refuz dimineţile care-mi aduc realitatea.

Vezi tu, Ancuţa, relaţia noastră a început cu acea noapte de dragoste, de totală dragoste! Nu m-am gândit la nimic, n-am sperat şi n-am cerut nimic, dar în subconştientul meu aşteptam acea clipă, gândeam la ea şi la tot ceea ce a venit după ea. Acum o consider un dar binecuvântat, ca o boare de aer curat peste arşiţa unei veri…

Nu eram copii. Fiecare, poate, mai trecuse prin clipe asemănătoare, dar niciunul dintre noi nu aflasem până atunci adevărata putere ascunsă în sufletele noastre.

Iubirea ce mă legase, copil fiind, de celălalt (aminteşte-ţi „Început şi sfârşit”) fusese doar drumul pe care destinul mă purtase ca să ajung acum la el, la adevărata mea dragoste în care mă regăseam, la adevărata mea valoare ca femeie.

Poate că acea pregătire, acel început, mă determină acum să cred că n-am fost străină de ceea ce avea să se mai întâmple în viaţa mea atunci, sau de atunci încoace.

M-am întins lângă tăcerea Ancuţei ca o liană agăţându-mă de gândurile ei… Am adormit amândouă pe canapea una cu capul sprijinit de cealaltă ca două fetişcane ce-şi povestiseră deja emoţiile primului sărut…

― Bună dimineaţa şi Mulţumesc! O aud pe Anca în timp ce ocupa baia de lângă dormitorul ei.

― Bună dimineaţa, îi răspund încă somnoroasă şi puţin împovărată de noaptea ce trecuse parcă prea repede, dar pentru ce îmi mulţumeşti?

― Nu ţie îţi mulţumesc, Universului întreg îi mulţumesc pentru ziua minunată pe care o să o avem astăzi!

― Dar de unde şti tu, Anca, cât de minunată va fi ziua de astăzi, care abia a început? ― Păi ştiu. Ziua va fi aşa cum îmi doresc să fie, şi eu îmi doresc o zi minunată în

fiecare dimineaţă, pentru asta spun „Mulţumesc!”.Fără să înţeleg prea mult din vorbele ei m-am dat jos din patul moale ca un fulg de

găină şi am rostit (ce-i drept, mai mult pentru mine): Mulţumesc!Aveam să înţeleg destul de repede semnificaţia acelui cuvânt rostit din tot sufletul, cu

toată convingerea că aşa va fi, în fiecare dimineaţă a vieţii mele. Zilele ni le petreceam într-un anume fel. Ne făceam planuri, calcule, vizitam tot ce se

putea vizita în acel oraş de munte în care eu eram doar pasager. Mă simţeam ca într-o călătorie cu trenul regal… Ziua nu povesteam. Eram atât de fericite încât nu vroiam în niciun fel ca ceva sau cineva să ne umbrească acea fericire. Spre deosebire de mine prietena şi totodată colega mea, Anca Hogea, era sinăiancă, era la ea acasă. Frumoasă şi nonconformistă, rebelă şi strălucitoare, hotăra în stilul ei caracteristic ce anume vom face. Şi dintr-o dată o aud:

― Azi mergem la Mânăstirea Sinaia, dar pe jos, urcăm dealul şi am ajuns. Să nu te aud că te vaiţi…

― Sincer, n-aş fi vrut să mergem pe jos. Dar dacă spui că este aproape mergem, am aprobat fără a mă poticni la gândul că nu pot urca, că obosesc, iar nu pot, şi tot aşa…

― E plină lumea de Nu pot-uri, zice Anca, parcă ştiind ce anume gândesc. Zgomotoase şi pline de veselie ne-am apropiat de drumul ce avea să ne ducă la

mănăstire. Eu când urc nu vorbesc, dar gândul că minunata mea prietenă mă duce la mănăstire, după ce în prima noastră noapte de poveste m-a purtat pe tărâmul amintirilor, m-a clătinat un pic. Chiar m-am gândit la o strategie pe care Anca o aplică, fiind de fapt şi punctul ei forte în job-ul pe care-l avea, fiind directorul unei mari instituţii culturale din localitate.

Simţeam cum mă priveşte cu coada ochiului aruncându-mi săgeţi unse cu miere: ― Aşa te vreau, hotărâtă. Vezi că poţi? Ştiam că poţi. Eşti doar plină de nehotărâre şi

de „Nu pot”-uri…Şi avea dreptate. Trebuia să recunosc asta, chiar dacă nu îmi făcea prea mare plăcere.

Îmi ghidam paşii după paşii ei, încercam să o copiez într-un anume fel, fără însă a-i lăsa răgazul necesar de a se trezi din beţia pe care, singură o recunoştea, o trăia alături de mine.

Porţile Mânăstirii Sinaia erau larg deschise iar din interior ieşea tăcerea bisericii ca o chemare. M-am aşezat lângă mesele lungi din amvon şi mi-am încredinţat dorinţele arzătoare puterilor divine pe care le simţeam pretutindeni.

Rugăciunile sunt gânduri lăuntrice pe care le rosteşti cu putere şi convingere, altfel rezultatul lor nu se va întoarce niciodată la tine. Puterea acelor rugăciuni plutea în aerul proaspăt şi ne învăluia în mister aducându-ne vis şi speranţă în suflet. Asta simţeam noi, două femei frumoase şi singure, în bătaia vântului cald ca o mângâiere.

― Să nu te rogi pentru EL altfel decât îţi spune inima, zice Anca. ― Cum altfel?― Să nu-i doreşti răul, că se va întoarce cu mai mult rău. Să spui doar lucruri de bine,

gândeşte-te la el şi la tot ce a fost sau este frumos între voi şi atunci Universul (Dumnezeu), te va răsplăti doar cu ce este bun şi frumos.

Afirmaţiile făcute de Anca mi se păreau corecte şi mi le spunea de fiecare dată cu atâta convingere exact în momentele mele de cumpănă când, simţindu-mă, ştia că am nevoie de ele încât nu puteam face altfel. Parcă totul exista acolo ca o înălţare spre cer. Brazii, biserica din piatră, chiliile văruite proaspăt, biserica din lemn erau pline de credinţă şi te determinau la plenitudine.

Vinovate sau nu, iubirile noastre vin de la Dumnezeu. Ca fruct al dragostei divine omul a fost destinat dobândirii unor înalte daruri care au menirea de a-l face să progreseze în asemănarea cu Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu oferă omului această posibilitate înseamnă aşezarea unei temelii pe care omul poate să-şi construiască zidul desăvârşirii sale. Dacă dragostea îl conduce pe om pe calea desăvârşirii, frica sau teama îl orientează spre Dumnezeu pe un drum ferit de greşeli.

Frica de Dumnezeu era numită nu numai începutul înţelepciunii ci chiar plenitudinea ei. Sau progresul şi desăvârşirea ei.

Dragostea, în general, este o înclinaţie a sufletului spre un bine cu care doreşte să se unească. Dragostea este dirijată de dorinţa de a fi fericit, de a fi unit cu binele suprem. Dragostea nu este ceva în afară de Dumnezeu pentru că Dumnezeu este Dragostea. Studiind analitic dragostea se observă că principala ei caracteristică este tendinţa de asemănare între cel ce iubeşte şi cel ce este iubit. De aceea, atunci când există în mod autentic, subjugă totul, devenind adevărata şi unica viaţă a sufletului…!

Sfântul Apostol Pavel spunea în Prima epistolă către Corinteni că “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”

Aşa gândesc. Nu ne alegem iubirile! Şi nu suntem vinovaţi pentru ele dar tentaţia e cu atât mai mare cu cât ne prăbuşim mai mult în sufletul nostru încercând să ne apărăm de suferinţă! Potrivit acestor caracteristici, dragostea este singurul ideal al vieţii care nu va trece, nu se va schimba, nu va fi întrerupt nici după moarte. Perspectiva dragostei este desăvârşirea. A discuta însă despre ea înseamnă a o analiza doar în aspectul ei de suprafaţă. Dragostea mai întâi trebuie trăită, experimentată. Atunci ea schimbă modul de viaţă iar puterea ei dă îndreptăţire. Din punct de vedere al idealului posibil, dragostea este infinită. Măsura ei este a iubi fără măsură!

Am îngenuncheat în faţa unei icoane reprezentându-l pe Dumnezeu. I-am atins mâinile, sărutându-le ca semn de mulţumire pentru tot ce trăisem şi pentru suferinţa în care mă aflam. Un aer cald, liniştitor mi-a străbătut corpul. Eram vinovată pentru această iubire purtată pe suflet şi grea ca o piatră de moară? Dacă nu, atunci de ce îi ceream iertare Dumnezeului meu spunându-i: „Miluieşte-mă pe mine, păcătoasa.”?

Nu mai aveam lacrimi. În locul lor o uscăciune fierbinte îmi acoperea obrajii. Şi dintr-o dată, peste toate temerile mele s-a aşezat liniştea.

Ne-am întors în oraş coborând scările spre parcul „Ion Ghica”. Eram uşoare, pluteam de fericire şi împlinire, de aceea până şi drumul mi s-a părut fără obstacole şi lipsit de

oboseală. Nebuniile noastre s-au încheiat, cum era şi firesc aflându-ne într-un oraş de munte, într-o discotecă, cu un ceai fierbinte şi muzică de dans.

După o zi de reculegere şi de împlinire sufletească ne-am întors acasă şi ne-am aşezat obosite pe canapeaua roşie din sufrageria Ancuţei. Avea obrajii roşii, ochii îi sclipeau într-un negru-argintiu, când vocea i se auzi în toată casa:

― Ai văzut, Adela, că am avut o zi minunată?― Da, crede-mă Anca, nu am ştiut până acum nimic despre puterile magice ale acestui

cuvânt: „Mulţumesc!”. Azi am mai primit o lecţie. ― Adela, draga mea, nu este magie. Uite, imaginează-ţi că eşti un magnet. Vei atrage

spre tine tot ceea ce gândeşti, tot ceea ce vrei. Îţi doreşti o zi bună, vei atrage o zi minunată; îţi doreşti o zi tristă, vei atrage o zi plină de tristeţe. Aşa funcţionează, înţelegi?

Pentru prima dată înţelegeam. Teoriile ei erau verificate, testate, funcţionau cu precizie la ea şi m-am întrebat: de ce nu ar funcţiona şi la mine?

II

De data aceasta Anca s-a aşezat pe covor. Cu picioarele încrucişate ca un sultan devenea stăpâna gândurilor mele, eroina povestirii care trebuia să continue, înlocuind şirul acela de evenimente în care eu eram subiectul, cu numele ei, prezenţa ei infailibilă şi seducătoare.

După noaptea aceea au urmat zile şi alte nopţi la fel ca cea dintâi, dar mai încărcate emoţional, adevărate cu fiecare îmbrăţişare şi cuvinte nerostite care ne adânceau relaţia profund, completându-ne reciproc.

Mult timp n-am fost bună de nimic. Nu gândeam, iar aerul pe care-l respiram aş fi dorit să-l împart cu el, să-i dau puţin câte puţin din răsuflarea mea, din cerul meu, ca să îl ştiu alături, să-l văd şi să-mi umplu sufletul cu mirosul pielii lui…

Rareori ne despărţeam pentru câteva ore, regăsindu-ne mai înfometaţi şi mai apropiaţi decât fusesem cu ceva timp în urmă. Ne ardea în acelaşi timp acelaşi foc, aceeaşi iubire ne frigea, uneori dureros, negăsind răgazul necesar unei analize lucide sau a faptului că noi doi trebuia să ne oprim.

Nu făceam parte din aceleaşi lumi. Un lucru însă era sigur: dragostea nu ţine cont de nimic iar atracţia dintre doi oameni, uneori confuză şi derutantă, alteori directă şi raţională poate deveni fatală. Dincolo de ea, vidul, marele vid care ne înghite, ne tulbură, ne distruge… Cunoşteam o altfel de fericire, ca urmele lăsate de un parfum sclipitor, era vizibilă, strălucea pe chipul meu!

Fiecare dintre noi trecuse printr-o căsnicie ce ne marcase, iar în lumile noastre diferite existau reguli stricte pe care, împreună, le-am încălcat de foarte multe ori.

Pluteam într-un fel anume de inconştienţă amestecată cu remuşcare şi cu iubire ca petalele de trandafir amestecate cu boabe de piper într-un bol cu apă.

Ne lăsam pradă acelei stări de beatitudine, fiecare gândind şi simţind altfel: el că se va reface, se va vindeca repede după arşiţa care-i ardea sufletul, eu că nu mă voi mai lăsa târâtă de sentimente în hăul fără fund al disperării în care mai fusesem aruncată de destin.

Obişnuiam să stăm ore în şir noaptea pe prispa din faţa casei mele. Ne alegeam stelele favorite, intram în jocul lor şi rareori ne aminteam să mergem la culcare. Cu fiecare zi, cu fiecare minut care trecea printre noi găseam risipite la poarta destinului comun gândurile noastre diferite, ideile pline de lacrimi, de dorinţe, cuvintele care ne separau ca uleiul de apă… Dar nu vedeam. Eram orbi, nu ne lăsam mânaţi decât de sentimentele puternice, definitive şi de instincte.

Într-una din aceste nopţi a scos din buzunarul de la haină un inel. Mi l-a aşezat pe deget spunându-mi:

― Din această noapte eşti femeia mea pentru tot restul vieţii! Surprinsă şi derutată n-am putut gândi altceva decât că în momentul acela devenisem

dintr-o dată un obiect, obiectul lui, sinonim cu „femeia lui”, „bluza lui”, „cana lui de ceai” etc. … Dar m-am bucurat, am ţipat de bucurie şi fericire, devenisem ceva-ul lui şi asta îmi umplea tot sufletul.

Am închis ochii, iar bucuria am trăit-o şi am simţit-o în acelaşi timp până în vârful picioarelor! Existam! Prin ea şi alături de ea fericirea se materializa într-o stare pe care o puteam atinge întinzând degetele, pipăind-o, gustând-o, era acolo, în mine, lângă mine şi luase forma şi chipul lui.

I-am spus cu voce tare, pentru că de foarte multe ori vorbeam cu el folosind doar vocea minţii:

― Fericirea se află în noi, trebuie numai s-o doreşti, s-o cauţi, să ştii să o cauţi şi să te bucuri de ea atunci când o simţi!

Era doar o constatare, ca şi cum rătăcind într-o pădure noaptea încercam să găsesc drumul orientându-mă după muşchiul copacilor. Aşa aveam să mă orientez de atunci înainte, după gestul său neaşteptat, dar sublim… Greşită constatare!

Braţele mi s-au încolăcit după gâtul lui prăbuşindu-mă definitiv în privirea aceea puternică:

― Te iubesc! I-am şoptit şi mi-am eliberat sufletul fără efort şi, mai ales, fără a gândi ce va urma.

Zilele se desprindeau una câte una acoperindu-ne ca florile de cais primăvara. Nu le simţeam paşii, doar mirosul lor curat aşeza peste noi clipe ce aveau să devină amintiri de neuitat.

Îl iubeam. Prin toţi porii ieşeau aburi ca norii de hârtie, împrăştiind în jurul meu senzaţia unică şi irepetabilă a sentimentului care, fie că acum vreau sau nu vreau, îl simţeam şi-l defineam cu majuscule: IUBIRE!

N-aş putea să descriu niciodată puterea generată de acest sentiment. El mă făcea frumoasă (deşi sunt o femeie frumoasă), mă făcea clară (deşi se poate citi pe chipul meu o anumită claritate), mă făcea femeie în deplinătatea cuvântului.

La început fiecare dormea în casa lui. Uniţi de gânduri şi ghidaţi doar de ţârâitul telefoanelor, alergam unul în braţele celuilalt indiferent de distanţa ce ne separa.

După un timp eu am dormit la el, în camera lui albastră, în viaţa lui, astfel prezenţa lui devenea încetul cu încetul un fel de alter ego.

Şi pentru că ironiile sorţii nu sunt niciodată singure aproape în fiecare noapte ascultam „Nopţile albastre” ale radioului, o emisiune interactivă la care noi doi luam parte încântându-ne viaţa cu ea, dimineţile găsindu-ne adormiţi de oboseală unul în braţele celuilalt…

Trăiam o reală poveste de dragoste. Începusem să mă confund cu lucrurile din jurul nostru. Îmi creasem o lume numai a

mea formată din obiecte pe care le aduceam şi le aşezam de fiecare dată în camera lui după bunul meu plac: buchete de crini albi, perdele de mătase albastră, păpuşi de porţelan, pleduri de culoarea mării în care se vedeau înotând delfinii.

Nu vorbeam despre viitor, probabil că nici nu gândeam la un viitor comun, ne lăsam târâţi în iubire vorbind doar despre ea şi despre fidelitatea noastră, ca şi cum altceva nici nu mai conta în prezentul nostru. Fidelitatea nu însemna doar faptul că nu ne vom înşela unul pe celălalt, pentru noi fidelitatea era să cunoaştem totul unul despre celălalt, să ştim, să simţim, să aflăm când suntem, unde suntem, cu cine suntem în puţinul timp care ne despărţea peste zi...

Deşi devenea obositor să te porţi în felul acesta, înţelegând fidelitatea ca pe un scut al iubirii ce ne lega, intrasem în jocul acesta înţelegându-l cu timpul ca pe o stare de normalitate impusă doar de el. Sentimentele erau acelea care ne influenţau gândirea şi mai ales

comportamentul, ajungându-se la un moment dat să ne ghidăm după ele ca nevăzătorii care se folosesc de baston pentru a-şi găsi drumul.

Ne-a fost bine, mult bine risipit aiurea ca praful ridicat de un vânt rece de primăvară, ne intra în ochi, mergeam mai departe, ne pătrundea prin piele, ne desprăfoşam şi mergeam mai departe, aşa era şi binele văzut de noi, simţit şi trăit împreună, făcea atâta rău împrejur dar noi tot bine îl vedeam.

― Adela, tu te auzi ce spui? Mă întreabă Anca. Cui făcea rău? Te rog, crede-mă, dar chiar nu înţeleg.

Familiilor noastre, prietenilor comuni, colegilor mei de serviciu, mamei mele, care în acea perioadă era foarte bolnavă, asupra tuturor se răsfrângea acest bine al nostru.

Există o vorbă, Ancuţa: „Din avion nu se vede”. Aceşti oameni alături de care trăiam nu erau în avion, ci acolo, lângă noi, în imediata noastră vecinătate. Neacoperiţi de vraja ce pe noi doi ne lega, lucizi şi mai ales realişti, ei nu ne vedeau împreună. Îşi manifestau dezaprobarea nu cu privire la aspectul nostru fizic sau intelectual, ci pur şi simplu afirmau cu tărie că noi doi făceam parte din lumi diferite, aşa cum am mai spus.

― Pic pe spate, Adela. Adică tu erai zâna cea bună iar el un dinozaur?― Nu mă refer la astfel de lumi… ci doar la diferenţele comportamentale, la

diferenţele de cultură, la toate aspectele ce fac oamenii să se deosebească între ei: caracterul, spiritul, credinţa şi chiar iubirea.

Amândoi eram conservatori, nu ne scăpam din ochi familiile pe care ni le protejam şi care, deşi cunoşteau adevărul relaţiei noastre, fiecare avea rezervele ei. Dar hai să trecem peste acestea. E târziu, noaptea ne cântă la fereastră, mai e şi mâine o zi.

― Nu, Adela. În noaptea aceasta nu vom dormi, îmi răspunde Anca, aducându-mi din bucătărie o cană plină cu cafea proaspătă. Bei?

― Da, beau, îi zic plină de entuziasm, dar dacă noi două pierdem noaptea aceasta mâine nu vom mai fi bune de nimic şi cred că nu-şi are rostul să ne risipim în felul acesta.

Cred că am convins-o. Ancuţa este o fire atât de zvăpăiată şi nerăbdătoare încât, cuprinsă de febra povestirii, uitase că a doua zi trebuia să mergem la cumpărături.

Se urnea greu dintr-un loc dar odată plecată era de neoprit. Ne bucuram împreună de lucruri simple cum ar fi scălâmbatul în vitrinele magazinelor, jocul de şotron pe pavelele din piaţa oraşului sau râsul spontan la vederea oricărui flecuşteţ ce ne amintea de ceva comun sau de cineva cunoscut.

Din când în când mă atenţiona:― Hai, zâmbeşte! N-ai zis că viaţa e frumoasă şi că fericirea există?Anca este o femeie puternică şi înscrie mereu goluri la porţile nevăzute ale

sufletului… Nu găseam nicio portiţă de scăpare din tristeţea mea şi zâmbeam, mă lăsam acoperită

de veselia ei din care îmi luam energia. Simţea. De cele mai multe ori îmi şi zicea:― Eşti ca o sugativă! M-ai golit de energie!Marginile sufletului nu mi se mai zăreau, eram împrăştiată în univers la fel cum

mirosul florilor de mai se împrăştie în aer, către cer. De multe ori nici nu mai conta greutatea purtată în sufletul meu. Simţeam cu fiecare pas că dorul de el nu-mi va trece niciodată iar golul acela imens din inima mea nu se va umple, doar va rămâne suspendat ca baloanele umflate cu heliu deasupra cerului meu interior… Era în mine, în cuvintele mele, în toate trăirile risipite haotic şi perpendicular în jurul meu.

Necontenit mi se arată o singură imagine în minte. Ne plimbam prin Herăstrău ţinându-ne de mână ca doi adolescenţi. Un loc ascuns sub crengile de răşină, dincolo de privirea trecătorilor, ne-a îmbrăţişat încremenindu-ne în timp. Sărutul lui fierbinte şi puternic semăna mai degrabă cu o stâncă vorbitoare prăvălindu-se peste mine!. Era pătimaş, trezind în mine dorinţe ascunse în colţurile minţii, fierbinţeli ce lăsau în urmă dâre de lumină.

― Îţi strălucesc ochii când facem dragoste, ştiai?Nu ştiam. Simţeam doar roşeala obrajilor mei spărgând oglinzile în care ne priveam

aproape goi şi paraleli de fiecare dată. Somnul adânc ce ne cuprindea desena peste trupurile noastre lanuri de grâu şi de maci

aşezate în clepsidre uriaşe. Trăiam lângă el zile de vară, fierbinţi, zile cu zaua topită prin care pătrundeau uşor ploaia şi vântul. Noaptea, magnetică şi tot mai aproape de inima noastră, curgea prin vene, tăcere… Şi totuşi, undeva dincolo de uşa camerei noastre, în tăişul privirii, teama de ce o să fie în ziua următoare ne urmărea măcinându-ne gândul.

Dacă am fi putut trăi izolaţi pe o insulă, cuvintele noastre cu miez de răcoare ne-ar fi ucis de fericire! Marginea lumii ar fi devenit marginea lacrimilor noastre care acum nu ar mai fi curs de amânare şi de necredinţă…

Dar ni se întâmplă lucruri în ordinea firii. Nimeni nu păşeşte peste fereastră în gol, nimeni nu foloseşte ultrasunetele ca să-şi comunice fericirea, nimeni nu cere pentru iluzii un vas cu alcool. Insula noastră verde nu exista pentru că cineva a hotărât să ne lase să trăim în afara ei.

Cu nerăbdarea unei adolescente speram în minuni şi aşteptam zi de zi înfrigurată secunda incandescentă a întoarcerii.

― Priveşte, Adela! Strigă Ancuţa. Trandafiri galbeni!Îmi întorc privirea şi gândul agăţat la reverul hainei mele spre locul indicat de prietena

mea ce se uita consternată la minunata întindere plină cu trandafiri galbeni... Bucăţele mici de soare, catifelate, ieşeau din găleţile ţigăncilor de la tarabă. În clipa aceea n-am ştiut ce să fac. Într-o mână îmi ţineam inima iar cu cealaltă gândurile. În secunda următoare noi două am gândit la fel, dar numai ea a spus:

― Florile tale preferate! Ai vorbit despre ele în „Început şi sfârşit”, sau acum, după atâta timp, preferi alte flori.

― Nu, trandafirii nu mai sunt florile mele preferate. Acum iubesc margaretele, pentru că au ceva din puritatea pierdută a sufletelor simple, i-am răspuns gândindu-mă la acei trandafiri galbeni pe care-i iubisem şi care făcuseră parte dintr-o altă poveste a vieţii mele, povestea copilăriei imaculate…

― Nu mai fi pesimistă! „Iubesc margaretele… iubesc margaretele” repeta ca o morişcă stricată, schimonosindu-se într-o vitrină.

― Nu fi caraghioasă. Ce faci, mă imiţi?― Nu, dragă, dar ai atâta pesimism adunat în tine încât îmi vine să mă înec atunci

când te aud. Noroc că ştiu să înot. Şi a început să râdă zgomotos arătându-şi dinţii albi ca zăpada nebătătorită. Îţi propun să luăm o sticlă de gin, mergem acasă, stăm liniştite la gura sobei, dacă vrei punem din nou Edith Piaf şi tu îmi continui povestea. Ard de nerăbdare să ştiu şi să aflu tot, să respir uşurată după ce am să te văd eliberată de cuvinte, îmi spune, trăgând după ea câteva sacoşe pe care aproape le umpluse.

― Bine, bine. Ştiu cât eşti de curioasă. Nu-ţi promit însă că odată cu eliberarea mea voi fi altfel, pentru că doar timpul vindecă, nu cuvintele. Asta e demonstrat deja.

Preferam lacrima depărtării de el decât lipsa acută în care mă aflam. Dacă voi trece această probă de libertate voi alege cu siguranţă drumul cunoaşterii spre o altă lume încărcată cu alte legi şi cu alţi oameni. Dar simt cum fuge timpul din măruntaiele mele încremenite la fel cum fuge sângele din gâtul unui animal despicat de secure. Un alfabet simplu şi trist îmi arată drumul umil al veşniciei prin nemişcare. Eu singură stau la poarta văzduhului gândindu-mă la braţele lui vânjoase, la gura rotundă pe care îmi plăcea să o sărut doar la colţuri.

Anca îşi căra sacoşele în timp ce eu luptam să mă dezleg din întunecata imagine a gândurilor… Nu vroiam să o supăr, mai ales că ea făcea eforturi uriaşe ca să mă scoată măcar pentru câteva zile din lumea mea cenuşie.

De aceea nu-i mai spuneam ce gândesc. Venisem acolo din foarte multe motive. Dar cel mai important era acela legat de plecarea mea, gândind că în felul acesta voi putea forţa mâna destinului…

Pentru că eram o femeie capabilă de orice sentiment ştiam că pot să-l iert. Aş fi putut ierta cu aceeaşi forţă cu care l-am şi iubit. În locul cireşelor amare crescute pe gleznele mele simţeam acum doar umbrele lunii ca nişte cătuşe, ţinându-mă lângă el. Îmi era teamă că nu pot să-l strig, doar plânsul mi-l puteam auzi!...

Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în faţa casei. Ancuţa, prefăcându-se că nu mă vede pierdută în gânduri, îmi zice bucuroasă:

― Îmi pare atât de bine că suntem împreună dar regret că nu-ţi pot alunga această tristeţe de pe chip. Poate până la plecarea ta, voi reuşi.

Am tăcut într-un răspuns.Ne-am aşezat ca două fete cuminţi la gura sobei. Fiecare dintre noi aveam paharul plin

cu gin din care gustam picătură cu picătură. Răsucindu-şi picioarele sub ea Anca ţipă aproape de urechea mea:

― Zi!...Mama, o femeie puternică şi deschisă la minte, deşi în perioada aceea era foarte

bolnavă, a citit în mine ca într-o carte. Văzând şi simţind (ca orice mamă) o schimbare, încerca de fiecare dată să mă ţină aproape şi să-mi spună:

― Ai mare grijă mamă, omul acesta nu-mi place. Nu vă potriviţi. Nu-ţi aparţine şi nici tu nu-i aparţii.

― Ce fel de grijă să am, mamă? Dacă această grijă de care-mi vorbeşti ar putea să fie materializată poate mi-aş da seama. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar inima mea îmi dictează altceva.

― Inima ta nu te călăuzeşte pe drumul cel bun. Nu vreau să suferi! Nicio mamă pe lumea aceasta nu doreşte ca singurul ei copil să sufere.

― Îţi promit că nu voi suferi, argumentam hotărât de parcă ar fi fost vorba de o acţiune ce ar fi depins numai de mine. Ca de exemplu: nu voi cumpăra cartea aceasta, nu voi îmbrăca puloverul acesta. Eu spuneam „Nu voi suferi” cu atâta uşurinţă şi convingere încât mama, de cele mai multe ori ofta şi se închidea în tăcerile ei.

Grijile ei mă nelinişteau. Creau în mintea mea goluri adânci semănând cu nişte hăuri întunecate, labirintice, din care nu ştiam să mai ies. Pentru mine mama însemna totul. Dragostea pentru ea nu semăna cu nimic altceva, ea fiind regina tuturor iubirilor mele.

Într-o zi m-am apropiat de patul ei şi frântă de oboseală mi-am aşezat capul pe picioarele ei îmbrăţişând-o. Mi-a mângâiat părul blond şi-am rămas aşa înlănţuite câteva ore în şir. Într-un târziu îmi zice:

― Să ştii că munceşti prea mult. Serviciul te va distruge iar iubirea asta a ta, te va atrage într-un întuneric fără fund…

― Draga mea mamă, şi-i acopeream mâinile cu sărutări, ce eşti tu? Prezicătoare sau mama mea?

― Sunt mama ta şi ştiu.― Azi nu te las până nu îmi spui ce anume nu îţi place la el. E ceva ce nu înţeleg, dar

crede-mă că vreau să înţeleg pentru că te iubesc şi, mai ales, pentru că eşti mama mea. Mă privea lung, întrebător şi necrezând, poate, dacă vreau cu adevărat să-mi spună

părerea ei. Şi dacă voi ţine cont de această părere. Când a fost însă sigură că răspunsul la frământările mele mă va ajuta şi mă va călăuzi de-a lungul vieţii m-a privit şi mi-a spus:

― Tot ceea ce ni se întâmplă este rezultatul dorinţelor noastre, puterea gândului nostru aducându-ne lucruri bune sau rele. Ştiu că-l iubeşti. Ştiu că te-a prins această febră a iubirii mai mult decât ţi-ai închipuit sau ţi-ai dorit, dar crede-mă, omul acesta este un…

― Un ce, mamă? Am întrebat-o cu vocea sugrumată şi gravă purtând în ea teama unui răspuns.

― Eu cred că este un… un golan! Mi-a trântit-o mama sec, fără nicio altă explicaţie. Acum lasă-mă, mă duc să mă culc. Şi a plecat îngândurată, rătăcită de viaţa reală în care eu trăiam şi din care ea dorea să mă scoată.

Ani la rând m-au urmărit cuvintele mamei, acestea devenind în timp un fel de ghilotină, deşi, la rândul ei, fusese cucerită de el cu aceeaşi uşurinţă cu care am fost şi eu prinsă în mrejele întortocheate ale acelei iubiri.

Uneori ei doi stăteau de vorbă ore în şir, mai mult decât stăteam noi două depănându-ne viaţa şi amintirile. Mama se apropiase de el numai pentru motivul că îşi dorea, îşi impunea chiar să îl cunoască. Apropiindu-l, deţinea controlul şi, mai ales, îi putea vorbi şi scotoci mintea. De multe ori o auzeam, în timp ce eu mă ocupam cu alte treburi, spunându-i:

― Ai grijă de ea, te rog! E o fată minunată, s-a chinuit mult cu mine. Să n-o faci să sufere, e tot ceea ce te rog!

― Promit, îi răspundea neşovăielnic, promit că voi avea grijă de ea, să fiţi convinsă de asta. O iubesc pe Adela, din tot sufletul…

Atunci mama se liniştea, crezând în cuvintele şi promisiunile lui, dar neuitând să-mi atragă din când în când atenţia asupra vreunui lucru pe care ea îl vedea altfel decât îl vedeam eu.

În ultimele ei luni de viaţă el a fost aproape tot timpul lângă ea îndeplinindu-i dorinţele pe care le avea într-un fel atât de ciudat… Nu-mi cerea ceea ce îi cerea lui, nu-mi spunea ce-i spunea lui. Între ei doi erau confidenţe pe care şi le făceau într-un anume fel şi mărturisiri care în timp îi apropiaseră, devenind prieteni. Mult mai târziu aveam să aflu şi să dezleg misterul acelor şuşoteli legate de mine, de viaţa mea, de cariera mea, de viitorul meu şi de acea protecţie pe care mama i-o cerea impetuos de fiecare dată…

Suferinţa mea venită odată cu dispariţia mamei a fost extremă, ca de altfel tot ceea ce venea în sufletul meu ca un uragan şi reuşea să întoarcă şi să răvăşească într-un mod extrem şi total ceea ce mai avea de răvăşit. Profunzimea acelei dureri pe care o simţeam în sânge nu s-a comparat niciodată cu nimic, ea înălţându-se şi coborând în inima mea care nu mai putea să simtă şi prin care uneori nu mai trecea nicio picătură de sânge. Supravieţuiam inerţiei şi, ca şi vechii mistici, simţeam cum Dumnezeu era în mine…

N-am putut niciodată să trăiesc două momente în acelaşi timp. N-am reuşit niciodată să mă desprind în aşa fel încât să-mi revărs amarele mele cupe pline de nefericire şi suferinţă în aceeaşi oală. Am fost metodică, practică, mi-am trăit la cote maxime fiecare părticică a vieţii folosindu-mă de fiecare neuron, considerându-mă în felul acesta, excepţia de la regulă.

În tot acest timp el mi-a fost alături. Dar nu făcea asta pentru că îi răsunau în urechi cuvintele mamei, ca doi clopoţei magici în ziua de Crăciun. Nu, el chiar era acolo, alături de mine, cald, iubitor şi protector, mai ales protector.

Au urmat zile grele, luni în care mi-am îngropat amintirile acoperindu-le cu imaginile copilului blond alergând desculţ prin livada casei, plină cu meri.

S-au întâmplat lucruri ciudate: cărţile alunecau singure din bibliotecă, tacâmurile ieşeau din cutiuţa unde erau aşezate şi simţeam aceste lucruri stranii ce mi se întâmplau amestecate cu prezenţa mamei care nu plecase, ea rămânând agăţată cu sufletul de casa unde trăise, arătându-mi prin mişcarea obiectelor în jurul meu că nu voi fi niciodată singură.

― Mama te-a iubit mult, îmi spunea. Ţie îţi datorează ultimii ani din viaţa ei. Ştiu cât îţi este de greu, dar cred că nu ar vrea să te ştie tristă sau nefericită. Mă cuprindea în braţele lui mari ţinându-mă la piept ore în şir.

Puterea lui îmi răsucea gândurile făcându-mă să-i înţeleg altfel cuvintele şi dorindu-mi să treacă imensitatea acelei greutăţi pe care o purtam pe suflet de atâta vreme.

III

M-am lăsat desprinsă de timp şi de realitate. Încetul cu încetul viaţa mea a reintrat în circuitul ei firesc ca într-un joc circular deplasându-se pe orbită fixă cu viteza melcului. Oare cine oprea la poarta sufletului meu? Cine trezea fierul îngheţat al porţii mele lovind în carnea rănită? Cine-mi speria teama alungând-o cu buchete imense de margarete albe? Cine-mi speria jocul minunat al speranţelor acum, când singura mea dorinţă era să cred în ele? Cine mi-a întărit sufletul împiedicându-l să se sfărâme?

Ploaia mea tristă mă uda până la piele fără căldura inimii mamei mele, care-mi cuprindea zilele verii şi toate nopţile iernii.

Cu părul ud şi picături prelinse pe gene şi pe frunte amestecate cu lacrimi de deznădejde alergam în braţele lui adâncă şi amară… Râsul meu fericit dispăruse. Paşii nu mă mai duceau ca altădată pe drumuri ştiute şi nu mai răsunau peste pietrele ude de ploaie, îmi dau seama acum că ei mergeau doar către el şi datorită lui am trăit şi am văzut altfel tot ceea ce se petrecea în jurul meu.

Acolo, în braţele lui îmi găseam alinarea. Iluzia înlocuieşte adesea realitatea, căldura fiind poate, mai intensă în fragila ei

noutate decât siguranţa obişnuinţei… Şi totuşi, atâta teamă se amesteca în dragostea mea… Cu toate simţurile la pândă, ca un cavaler îmbrăcat în armură, am învăţat să nu-mi pierd speranţa şi să nu mă pierd în labirintul dragostei mele în care doar aş fi vrut să rătăcesc până la sfârşitul zilelor…

Şi dintr-o dată ploaia de aur nu mai cădea pe creştetul niciunui gând. Zilele se derulau parcă egale iar în golul lăsat de lumină depuneam fierul şi sarea din sufletul meu. Mă durea plecarea mamei, golul rămas în urma ei şi priveam cum nu mă sting precum lumânările aprinse de la căpătâiul ei.

Umblam amândoi mână în mână şi nu ne mai gândeam la nimic. Simţeam cum durerea mea se mutase la el şi cum, de fiecare dată, stătea nemişcat în aşteptare suflându-mi fluturi peste braţe. Pentru toate întâmplările oprite din curgere îi spuneam că nu voi avea niciodată nici timp, nici cuvinte să-i mulţumesc.

Au trecut câţiva ani, cu el în preajma mea, în aerul meu şi chiar în locul unde lucram. Mă urmărea pretutindeni ca o umbră nelăsându-mi nici măcar libertatea cunoaşterii. În tot acest timp ieşeau la iveală, una câte una, diferenţele de gândire când vorbeam despre un anumit lucru sau comentam faptele cuiva sau propriile noastre fapte. Începeam să simt aceste diferenţe care nu de puţine ori ne aşezau la poluri opuse. Toate micile noastre depărtări ne apropiau mai mult şi de fiecare dată altfel. Conflictele generau discuţii interminabile şi contradictorii, unele dintre ele demonstrând clar poziţia ce o aveam în viaţa lui… Dar nu conta. Pentru mine toate aceste impedimente îmi păreau uşor de trecut. Uneori reuşeam, mă încânta dominarea de care dădeam dovadă, încât nu mă recunoşteam. Alteori mă lăsam învinsă cu nepăsare. Multe din regulile bunului simţ erau încălcate cu nonşalanţă de amândoi…

― Asta nu-ţi dădea de gândit? O aud pe Anca întrebând şi tresar. Uitasem de prezenţa ei.

― Ba da. Toate îmi dădeau de gândit. Credeam că e normal să nu-ţi deschizi poarta prietenilor, credeam că e normal să nu răspunzi la mesajele ocazionale de felicitare sau să îţi bănuieşti rudele de infidelitate. Aceasta era starea lui de normalitate pe care mi-o impunea cu blândeţe. Întrebările lui săreau una câte una ca dintr-o cutie ruginită de tinichea: „Cine te-a sunat?”, „De ce te-a sunat?”, „Ce ai făcut?”, „De ce ai răspuns?”, şi ele creşteau zilnic ca ciupercile după ploaie devenind caraghioase şi transformându-se uneori în certuri interminabile pe care încercam, şi de cele mai multe ori reuşeam să le înăbuş.

Atâta personalitate adunată la un singur om nu mai întâlnisem şi chiar dacă nu-mi atribui merite deosebite, reuşeam să-l întorc sau să-l determin să ia decizia cea mai bună, să vadă lucrurile normal alungând, distrugând şi înăbuşind distorsionarea cu bună ştiinţă a acestora. Nu o făceam cu intenţia de a-mi exercita puterile de convingere, doar ne completam ajungând uneori să fim surprinşi de puterea deciziilor noastre.

Ne simţeam bine în pielea noastră, în acelaşi timp ardeam cu aceeaşi flacără chiar dacă pe ici pe acolo, în zidul iubirii noastre începeau să apară şi să se vadă câteva fisuri.

Anca adormise cu capul sprijinit de spătarul canapelei. N-am vrut s-o deranjez, am învelit-o cu un pled roşu de lână şi am ieşit în noapte să mă plimb pe străzile răcoroase ale oraşului.

Gândurile dădeau năvală peste mine făcându-mă uneori să-mi pierd echilibrul. „Sunt obosită” mi-am spus. Deşi ştiam că nu mă pot desprinde definitiv de imaginea ce mă urmărea insistent aşteptându-mă, parcă, la fiecare cotitură, la fiecare pas. Lupta cu mine depăşea orice graniţă. Eram, încă, o femeie frumoasă şi puternică aflată însă într-un mare impas, într-o mare degringoladă. O parte din mine lupta să se desprindă, acea parte care m-a şi determinat să scriu aceste rânduri, cealaltă parte mă ţinea de mânecă trăgându-mă cu puteri nebănuite înapoi. Nu ştiam cine va învinge, care parte din mine va fi mai puternică. Şi nici acum nu ştiu asta.

Am încercat cu el tot ce a fost omeneşte posibil. Atunci, acolo m-am gândit să fac tot ce n-aş fi crezut că pot face.

Cunoşteam o femeie din vremea copilăriei mele, doamna Ioana, ce deţinea o vilă somptuoasă în centrul oraşului. Copil fiind îmi petreceam uneori vacanţele acolo şi mânată de un dor interior şi o dorinţă ascunsă m-am hotărât să o vizitez. Mi-am dus gândul până la capăt. Am sunat la uşa doamnei Ioana aproape de miezul nopţii. M-a recunoscut şi, cu zâmbetul ei larg, m-a invitat „la un pahar de vorbă”, cum îi plăcea deseori sa spună.

― Dar ce-i cu tine pe aici? Ce mare ai crescut, Adela, şi cât de mult mă bucur să te revăd! Te-ai căsătorit? Hai, vorbeşte-mi despre tine!

― Şi eu mă bucur, i-am răspuns sărutând-o pe amândoi obrajii. Da, m-am căsătorit iar soţul meu trebuie să vin şi el. Mă aflu la un simpozion de amploare, o manifestare culturală iniţiată de Ministerul Culturii. Voiam să vă văd şi, mai ales, voiam să ştiu dacă mă puteţi găzdui două-trei zile la dumneavoastră. Pe mine şi pe soţul meu, bineînţeles.

― Dar cum să nu pot?! De când vrei să vii? Din noaptea aceasta sau de mâine dimineaţă?

― Rămân acum, dacă nu deranjez, şi mâine dimineaţă merg să-mi aduc bagajele pe care le-am lăsat la centru.

S-a bucurat. În timp ce ea îmi arăta încăperea pe care o avea liberă mă gândeam la această nebunie şi la ceea ce-i voi spune Ancăi a doua zi. Nu mai exista cale de întoarcere, nu mai puteam da înapoi.

Rămăsesem blocată în timp punându-mi speranţele la uşă să mă păzească. Ştiam ce voi face. Îl voi suna şi-l voi ruga să vină la Sinaia să ne petrecem două zile împreună înainte de a cădea cortina. Asemenea unui spectacol iubirea noastră trebuia să fie susţinută de un final, fie el şi dramatic, dar fastuos. Ancuţei aveam să-i spun că o problemă urgentă m-a rechemat la Bucureşti. Aşa am şi făcut.

M-am instalat în camera pustie şi plină de linişte. Somnul nu a vrut să-mi aşeze pe gene niciun pic de odihnă. Cu ţipătul singurătăţii din mine mi-am strâns genunchii la piept ghemuindu-mă în semn de protest. Ochii mei verzi desenau în camera obscură cercuri concentrice viu colorate ce alcătuiau un joc de speranţe şi de iluzii.

L-am sunat. Vocea de a capătul celălalt al firului nu părea deloc surprinsă. ― Ce s-a întâmplat? ― Nimic, i-am răspuns. Sunt la Sinaia pentru câteva zile. Vii şi tu?

― Nu pot. Mai bine zis nu am timp, în câteva zile trebuie să plec în Germania cu nişte afaceri.

― Afacerile tale au fustă? L-am întrebat maliţios.― Se poate spune şi aşa. Dar de ce aş veni până la Sinaia?― Pentru că noi doi mai avem multe să ne spunem şi pentru că mi se pare firesc ca doi

oameni care au stat 15 ani împreună să-şi petreacă o ultimă noapte de dragoste, o ultimă noapte împreună.

Tăcerea aşternută din senin între noi mi-a deschis orizontul unor speranţe. Aş fi dorit ca acolo, pe teren neutru să ne putem face socotelile, să tragem linie şi, de ce nu, să ne despărţim omeneşte, ca doi oameni care s-au iubit şi au depăşit împreună mii de momente grele.

Nu mi-a promis nimic. Mi-a lăsat doar gustul amar al aşteptării. Cât timp fusesem împreună nu ne-am permis excursii de lux sau vacanţe pline de suspans. Eram atât de tineri şi de îndrăgostiţi încât pentru noi raiul avea chipul unei nopţi dormite în grădină pe un covor de fân proaspăt. Poate de aceea mai speram în sinea mea că venirea lui la Sinaia va încheia sau va marca într-un fel acea perioadă din viaţa noastră pe care ne străduiam s-o ignorăm înlăturând-o cu brutalitate.

A doua zi dimineaţă am sunat-o pe Anca. ― Ce faci madam’, pe unde dormi? Mă întreabă răvăşită de noaptea ce ne despărţise

şi puţin ironică. ― Sunt la Bucureşti, am minţit. Am plecat să-mi iau nişte acte necesare la conferinţa

de săptămâna viitoare. Scuză-mă că nu ţi-am spus, dar nu am vrut să te trezesc. ― Puteai să-mi laşi un bileţel, câteva rânduri măcar.― Da, ai dreptate, numai că m-am hotărât în foarte scurt timp să plec. Ştii că sunt

imprevizibilă. ― Tocmai pentru că ştiu, de aceea nu mă supăr. Hai, vino repede, povestea ta aşteaptă

să fie ascultată şi, de ce nu, poate şi scrisă…― Nu glumi, Anca. Cum adică scrisă? Promit că în două-trei zile revin cu forţe noi.

Pa, pa, ai grijă de tine!Nu-i puteam spune prietenei mele că-mi doream o ultimă noapte de dragoste cu

bărbatul pe care-l iubisem atâţia ani, ajungând până acolo încât aproape o cerşeam. Eram pe cont propriu, trebuia să-mi limpezesc temerile înecându-le în aşteptare.

Întrebările îmi săgetau tâmplele, trunchiul purta nevăzut un nimb, pregătit să-şi soarbă suflarea. Ştiam că nu va veni. Dar zăceam ca într-o mlaştină din care nu puteam să mai ies, aşteptând să mă salveze careva.

Orele treceau prin coridoare fără de sfârşit. Priveam încremenită pe geamul care dădea spre pădurea de brad gândind fiecare secundă. Stăteam acolo izolată ca un martir, fără să mănânc, fără să scriu, fără să vorbesc… O auzeam din când în când pe doamna Ioana spunându-mi:

― Nu mai sta toată ziua cu nasul în cărţi, hai că am făcut o ciorbică de afumătură. ― Mulţumesc, dar nu mănânc. ― Hai, Adela. Ridică-te şi zâmbeşte, chiar dacă soţul tău nu a venit. Bărbaţi sunt pe

toate drumurile, ce naiba! Cred că bănuia ceva, de aceea nu i-am dat nicio explicaţie. A doua şi a treia zi la fel, niciun telefon, nicio veste în plus faţă de ziua anterioară. Destrămarea până la scrum a tuturor speranţelor mele îmi ardea palmele. Neputinţa în

care mă zbăteam aprindea mai mult jarul îndoielilor. Nu mai aveam nimic de făcut. Câteva clipe doar mă despărţeau de realitatea din care nu plecasem niciodată. Eram eu, aceeaşi, acolo, cu braţele întinse şi goale de nesomn.

În întunericul dintre nopţile ce mă despărţeau de următoarele episoade ale vieţii mele, rănile împrospătate cu grijă îmi aminteau că exist. Biruinţa lui trecătoare avea să devină curând, foarte curând, un eşec.

Am plecat de la vilă în jurul orelor opt dimineaţa. ― La revedere, Adela, să mai vii pe la noi, îmi zice doamna Ioana, plină de energia

unei zile frumoase. ― Sărut mâna! Am să mai vin, vă promit asta.― Şi până la urmă, zice, de ce n-a mai venit soţul tău?― E foarte ocupat. Se pregăteşte să plece pentru o perioadă de timp în Germania, i-am

repetat mecanic ceea ce ştiam de la el. Drumul până la Anca nu era lung. Era doar întortocheat şi brăzdat cu amărăciune. Era

pentru prima dată când zâmbeam, zâmbetul meu fiind o dovadă a certitudinii. Nu mă durea claritatea ei, ba dimpotrivă, presăra pe şira spinării fiorii unui adevăr: că nu m-am înşelat. Poate dacă ar fi venit, îndoiala mi-ar fi anihilat acest echilibru interior pe care-l restabileam de fiecare dată. Nevenind, nu am fost nici surprinsă, nici dezamăgită. Doar rănită. Ştiam că nu va veni. Un laş niciodată nu va putea pune piciorul în prag trăgând linie şi făcându-şi socotelile. El este laş şi atât. „O ultimă noapte”, „o ultimă discuţie”, sunt doar cuvinte înşirate fără rost ca mărgelele pe aţă…

Ca o pasăre cu o singură aripă m-am apropiat de uşa apartamentului şi, fără să mai sun, am intrat. M-am prăbuşit într-un fotoliu şi-n acelaşi timp în ochii Ancuţei.

― Ce bine că te-ai întors! Fă-te comodă, avem atâtea să ne spunem! Uite, Adela, vecinul de la cinci este patronul unui bar renumit aici în localitate: „Carpe Diem”. Ce-ai zice să mergem să ne distrăm un pic şi să facem o nebunie?

― Nu-mi este aminte, crede-mă. Sunt obosită şi sătulă de nebuniile mele. Nu mai vreau altele…

― Nu fii nesuferită. Te rog, te rog!Am cedat insistenţelor venite din partea ei şi i-am promis că seara aceea o vom petrece

aşa cum vrea ea.Ne-am îmbrăţişat, am mâncat, i-am povestit ce am făcut „la Bucureşti” minţind-o cu

fiecare amănunt presărat în discuţia noastră. Nu aveam niciun regret că fac asta. După-amiaza a trecut repede făcându-ne să ne amintim frânturi din viaţa noastră amestecate cu vise, iluzii, cuvinte, iubiri şi multe, multe amintiri comune.

― În seara asta ne facem de cap, zice Anca. ― Nu-mi mai trebuie, i-am şoptit cu un fel de disperare în glas. ― Ba-ţi trebuie, că eşti femeie tânără şi frumoasă, mă contrazice. În locul tău mi-aş

găsi cel mai al dracului bărbat, şi frumos şi bogat. Asta ar merita vita aia de iubit al tău.― Nuuu! Am negat vehement, scârbită numai la gândul că i-aş putea răspunde cu

aceeaşi măsură. Porcăriile astea nu sunt de mine. ― Snegurocika, prinţesa zăpezii, se strâmbă Anca. Curată ca neaua… Ba îţi trebuie un

hăndrălău să te vindece, asta îţi trebuie. ― Anca, i-am spus stupefiată, dar eşti un adevărat bagaj de surprize! Tu nu vorbeai

aşa…― Păi dacă mă determini să-ţi arat şi cealaltă faţă a lucrurilor…― Să înţeleg că ai şi o altă faţă?― Înţelege ce vrei. Şi tu ai o altă faţă, şi el are o altă faţă, toţi avem o faţă nevăzută,

asta să-ţi fie clar. Acum hai să plecăm.Locaţia numită „Carpe Diem” se află la parterul unei clădiri fastuoase, toată construită

din lemn masiv. Un cuptor unde se prepară pizza, un bar mare plin cu sticle şi pahare aşezate simetric printre buchete de flori de câmp şi nişte mese lungi acoperite cu ştergare naţionale.

Ne-am aşezat într-un colţ mai retras. Alex Pătraşcu a venit imediat la noi şi Anca a făcut prezentările:

― Prietena mea Adela, din Bucureşti. E scriitoare. Alex Pătraşcu, vecinul meu şi patronul localului.

― Încântată!Protocolar şi distant m-a săgetat cu privirea dar n-a scos niciun cuvânt. M-a privit ca şi

cum aş fi fost un obiect scos la licitaţie. În timp ce examinarea era în toi, mi-am ridicat bărbia ca pentru a-mi da curaj, neavând de gând să-l las să mă copleşească. Refuzam să mă simt impresionată de umerii lui largi sau de alura de comandant. Trebuia totuşi să recunosc că Alex Pătraşcu avea ceva deconcertant. Poate datorită mirosului său. Degaja un iz de săpun. Nici urmă de parfum scump. Doar săpun. Şi-mi amintesc pe loc de zilele când visam să-l privesc sub un duş în aer liber, într-o zi de primăvară, trupul lui musculos şi gol strălucind din cauza stropilor. Alex fusese şi mai era încă un bărbat atrăgător. Aveam dintr-o dată în faţa mea un fost coleg de şcoală pentru care, cu mulţi ani în urmă, făcusem o pasiune. De-a lungul timpului căpătase puţină chelie care-i scotea în evidenţă ochii mari, negri şi frumoşi pe care nu-i uitasem niciodată.

S-a făcut că nu mă recunoaşte, scăpându-i un zâmbet amuzat. Se lupta în acelaşi timp cu senzaţiile care-l copleşiseră din nou, atunci când, fără umbră de timiditate începusem să-l privesc stăruitor. Simţeam cum îi pătrunde privirea, trecând dincolo de mine, însoţită de milioane de întrebări.

Am tăcut. Pe deoparte ca să nu stric surpriza Ancuţei, iar pe de altă parte eram mânată de curiozitatea ce mă stăpânea să aflu de ce după mai mult de 20 de ani soarta mi-l aşezase în drum?

― Sărut mâna, doamnă, mi-a spus în timp ce mâinile lui mari îmi prindeau degetele atingându-le uşor şi catifelat.

Mi-am retras mâna la fel de discret ca şi gestul lui involuntar.Gândurile copilăriei mă răscoleau… Terminase facultatea la Bucureşti, Aeronave

secţia Rachete. Pe atunci îmi plăcea să-l tachinez: ― Ai terminat Rachete sau Paraşute? Îi ziceam.― Nu, am terminat Aeronave, şi încă cu 10, se lăuda cu un aer maliţios, într-un

răspuns dat de fiecare dată la fel.Timid şi politicos, mă respingea într-un fel ridicol, descurajant. În timp ce eu alergam

după „geniul” din el, el alerga după carieră… Din păcate aşa e viaţa, acum realizez asta.Ştiam că se mutase cu familia la Ploieşti, dar ca un absolvent de Aeronave să ocupe un

post de conducere în Sinaia îmi părea dintr-o dată de neînţeles…„Haide, Adela, mi-am spus disperată. E timpul să ieşi din Vestul Sălbatic. Revino-ţi!”

Cu un efort suprem, am afişat un zâmbet curajos şi l-am privit din nou în ochii negri. ― Ce vor fetele? Întreabă el.― Eu, gin cu apă tonică şi lămâie, zice Anca. ― Şi eu, un ceai de fructe de pădure, spun.― Aici nu servim ceai, zice sec bărbatul nu prea înalt, îmbrăcat într-o cămaşă de

culoarea vişinei putrede. Aici servim doar băuturi puternice, pentru femei puternice. ― Atunci consideraţi-mă o femeie slabă, i-am tăiat-o sec, nu consum alcool. ― Doar un cocktail, doamnă, din partea casei, hotărî bărbatul şi dispăru.― Ai înnebunit? Zice Anca agitându-se cu o umbreluţă colorată. Vrei să ne facem de

cacao?― Dacă ţi-ai pus în gând să mă cuplezi cu vecinul, te înşeli amarnic, n-am s-o fac. Ce

nu înţelegi? Nu vreau, îmi trebuie linişte Anca, multă linişte.― Să-ţi urle singurătatea în cap? Fugi de aici, Adela, nu mai spune prostii!― Ce să-i faci?! Am oftat adânc. Sunt o sentimentală…

― Şi-a băgat ăla bocancii în sentimentele tale! Dar trezeşte-te, soro! Eşti scriitoare, nu elevă de pension. Ai văzut atâta dramă şi atâta iubire cât n-o să vadă eroul tău în toată viaţa lui.

― Tot aia e. Sufletul nu se schimbă.― Auzi? Să-ţi spun eu de unde începe sufletul femeii?― Lasă, lasă! Mă apăram ca de un bondar enervant: văd eu ce fac.― Faci pe naiba. Ăla îţi dă papucii şi tu-i replici cu citate din romane siropoase. Dă-l

în p…a măsii de bou! Lasă-l!― Îl voi lăsa, i-am recunoscut. După această noapte, nu se mai poate face nimic.― Ai luat ţeapă cu golanul, fată. Dar nu-i o gaură-n cer. Nu eşti nici prima nici ultima

prostuţă.Ancuţa se înroşise de mânie şi parcă nu-i venea să tacă, încercând să soarbă zgomotos

din paharul cu gin unde se străduia să aşeze umbreluţa.Câteva minute n-am scos niciun cuvânt. Mi-am băut cocktail-ul pregătit de vecinul

Ancăi gândindu-mă la anii studenţiei petrecuţi uneori la fel de frumos ca tinerii aflaţi în jurul nostru. Eram sigură că-mi va suna telefonul. Din pricina zgomotului venit de la muzica dată prea tare am ieşit pe terasa barului sprijinindu-mă încet de o balustradă. Am răspuns.

― Ce faci tu, iubita mea? Mă mai aştepţi încă?― Nu, nu te mai aştept. Acum sunt la o prietenă, nu te obosi să mai ajungi. Vorbim,

dacă vrei, mâine. Şi am vrut să închid.― De ce mâine?... bâigui el, acum eşti ocupată?Mi-am dat seama că era băut.― Da, se poate spune şi aşa. Sunt ocupată.― Ia, ascultă! Ca să-ţi meargă bine şi ca să-ţi revii…Aud o voce sobră cântând. Actorul meu preferat, Ştefan Iordache, cânta:

Îmi spui că plângiŞi mă priveşti în ochiŞi-aştepţi să-ţi spun ceva,Dar nu am glasŞi simt că dintr-o datăE noapte-n mintea mea.S-a spart cevaS-a rupt ceva acum la mine-n sufletAş vrea să strig, să spun că recunoscCât de naiv am fost.Şi nu ştiam, şi nu ştiamCă te iubesc atât de mult…

Lacrimile curgeau desperecheate acoperindu-mi obrajii. Curgeau ca nişte flori de pădure. Erau plăpânde şi fără întoarcere.

Am închis telefonul abandonându-mă în neputinţa clipelor rămase. Anca stătea în spatele meu împietrită.

― Hai acasă, mi-a spus. N-are rost să mai stăm aici. Declaraţia de dragoste a unui om băut este egală cu zero. Trebuia să nu-i răspunzi.

― Nu merg. Vreau să stăm aici, să ascultăm muzică şi să uităm. Să uităm totul pentru ca de mâine să o luăm de la început.

― Faci cum vrei, dar să nu-mi vii cu de-astea că şi mâine mai e o zi, fiindcă nu te mai cred.

Se lăsă moale să cadă într-un fotoliu larg de răchită cu paharul într-o mână şi ţigara în alta. Oftă, dar nu de durerea ei, ci de a mea. Într-o lume atât de lunecoasă şi nesigură barul acesta părea ultimul bastion al siguranţei personale. Hotărârea de a rămâne acolo se întărea cu fiecare fum de ţigară şi picătură de alcool. Un soi de curaj vioi, pe care nu-l cunoscusem, se dezvolta în mine. Concomitent o undă de furie la adresa bărbatului care reuşise să-mi strice până şi seara aceasta mă cuprinse din cap până în picioare.

― Gata! Mi-am făcut curaj. Întoarsă la Bucureşti el nu va mai exista în viaţa mea. De asta să fii sigură.

― Meritai ceva mai bun, zice Anca. Simţeam că e mârlan, dar nici chiar aşa. Nu mai ştiam cu ce să continui când, dintr-o dată, Alex Pătraşcu îmi cuprinde spatele

într-o îmbrăţişare familială şi se aşează pe aceeaşi parte a canapelei cu mine. A luat o gură din cafeaua rece şi a întins mâna după ţigara fumată pe jumătate, zicând:

― Dansaţi, doamnă scriitoare?...Aş fi vrut să fiu veselă, relaxată, uşurată. Un bărbat frumos tocmai îmi făcuse o

invitaţie la dans. Poate că aşa ar fi fost dacă nu aş fi descoperit ceva care mă îngrozise: nu mai suportam apropierea niciunui bărbat, de aceea poate că tresărisem ca electrocutată. Un amestec de spaimă şi dezgust îmi inundase sufletul.

― Nu va supăraţi domnule Pătraşcu, dar nu ştiu să dansez, am minţit ruşinată de remarca mea.

― Păcat. La ora aceasta din noapte e minunat să ţii o femeie frumoasă în braţe şi să-i săruţi părul în timp ce dansul îi unduieşte feeric trupul.

O îndoială liniştită învăluită într-o căldură plăcută m-a determinat să-mi schimb hotărârea:

― Accept cu o condiţie: să mă învăţaţi să dansez. Anca mă privea nedumerită, căzută pe gânduri şi parcă ochii ei vorbeau: „vei vedea că

o să-ţi placă din nou bărbaţii, aşa cum ţi-au plăcut dintotdeauna”…Alex mă ţinea aproape de pieptul lui încât îi simţeam respiraţia în tâmplă. Din când în

când mâinile i se plimbau pe spatele meu încordat, atingându-mă cu delicateţe şi pudoare. Ştiam că era un bărbat stilat, un mascul gata să-şi sfâşie prada numai cu acordul ei. Am simţit un sentiment de vinovăţie şi, dintr-o dată, gândul la celălalt a pus stăpânire pe mine. Era ca o otravă pătrunsă cu mult timp în urmă în corpul meu. Nu puteam continua. Nu mă lăsa să mor dar nici să trăiesc. Sufeream de un fel de dependenţă cronică.

Gândeam în felul acesta în timp ce Alex îmi şoptea la ureche:― Toată tinereţea am fost topit după tine, am alergat după tine, te-am căutat, te-am

aşteptat şi acum, dintr-o dată, fără să mai sper, te-am găsit. Ce e cu tine aici? De când o cunoşti pe Anca?

― E colega şi prietena mea. ― Sunt beat de fericire! Iată cum, după 20 de ani, vecina îmi face cea mai frumoasă

surpriză. Mi te-a adus aici într-o superbă seară de vară.― Te înşeli, domnule Pătraşcu. Nu ea m-a adus, eu am dorit să vin, i-am spus cu

vocea puţin răguşită, încercând să-mi recapăt tonul hotărât, înainte de a continua. Am respirat adânc şi am continuat: Trec prin momente grele şi Anca a vrut să uit, a vrut să-mi arate că merita să uit, fără succes însă. De aceea te-aş ruga să nu-i spui că de fapt noi doi ne cunoaştem.

― Te fereşti de Anca sau ai alte motive? M-a întrebat săgetându-mă cu privirea aceea purtând în ea sclipirea celor mai frumoşi ochi pe care-i văzusem în viaţa mea. Aş fi vrut să-i spun totul, să-mi descarc sufletul în tinereţea şi, mai ales, în copilăria mea.

O parte din mine lupta să se desprindă, o altă parte lupta să rămână, agăţată de imaginea celuilalt, bolnăvicioasă. Dar nu ştiam nici locul, nici timpul când voi învinge. Am părăsit ringul de dans însoţită de bărbatul fermecător.

Mă bucuram de orele magice care mă aşezaseră lângă un prieten alături de care mă simţeam dintr-o dată liniştită. Tremuram uşor şi nesigur… Un bărbat până la urmă, fie el şi un prieten, e tot bărbat. Asta era evident.

― Şi eu nu pot face faţă momentelor tale grele?― La naiba! Tu nu poţi face faţă!― Of, Doamne, ce vrea să însemne asta? M-a întrebat defensiv. Să fie vorba de vreo

poveste din Orientul Mijlociu, unde prezenţa unei femei este considerată un afront? Mi-l aminteam cum făcea glume proaste tot timpul, încă din copilărie. Ceea ce altora

(colegilor) le smulgea hohote de râs, mie nu-mi mişca un zâmbet… De data aceasta nu m-am putut abţine şi-am izbucnit în râs.

Alex îşi trecu degetele prin păr nerăbdător, şi-mi zâmbi în semn de scuză.― Să nu îndrăzneşti să dispari din nou, te rog. Şi vreau numărul tău de telefon.― Cui ar folosi? I-am răspuns. Şi pentru ce? Eu nu mai sunt cea care am fost şi, după

câte văd, nici tu nu mai eşti acelaşi.― Te rog, Adela, nu fii sarcastică şi pesimistă. Ce s-a întâmplat atât de grav în viaţa

ta?― Vrei să-ţi spun acum ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani? Ai rămas acelaşi

caraghios, crede-mă.Înăbuşindu-şi un comentariu caustic, spuse:― Da, cred că pot să te ascult, chiar dacă asta mi-ar lua încă 20 de ani, de acum

înainte.Vorbise cu convingere pentru că, brusc, îşi aduse aminte de lucrul cel mai important

din viaţa lui: n-a uitat niciodată că prietenia noastră s-a transformat după plecarea mea într-o mare iubire! Îmi dispăruse buna-dispoziţie.

― Tu m-ai iubit?! Şi mi-o spui acum?!― Nu e târziu niciodată, crede-mă. S-a îndreptat spre mine şi m-a direcţionat spre unul din colţurile încăperii unde era o

oglindă.― Uită-te la noi doi, zise, cu vocea îngroşată de o dorinţă inexplicabilă. Chiar crezi că

nu te-aş putea asculta?Îmi era greu să-l iau în serios iar faptul că ne priveam în oglindă, umăr lângă umăr, nu

mă făcea deloc să-mi recapăt calmul. Spre groaza mea, mi-l imaginam îmbrăţişându-mă cu mâinile lui puternice şi aplecându-şi capul spre mine pentru a mă săruta. Ce baftă! M-am gândit. Genul acesta de lucruri nu mie mi se întâmplă. Nu permit aşa ceva. Nu vreau asta.

― Da, e cam absurd, trebuie să recunosc, i-am spus.― Ce e absurd?― Să apari în viaţa mea tocmai acum când nu mai ştiu ce să fac cu ea şi mai ales

acum, când nu mă pot apropia de cineva. ― Doar nu crezi… Era hotărât să-şi păstreze calmul. Domnişoară Adela, spuse el cu

grijă, pe un ton scăzut. Eu nu-ţi ofer şansa de a mă refuza din nou, ştii bine asta, vreau un nou început, fie şi ca prieteni.

Mi-am înclinat uşor capul, zâmbind. Prieteni… Oare de ce bărbaţii din viaţa mea vor, până la urmă, să rămânem prieteni?

― Dacă vrei să ştii adevărul, domnule Pătraşcu, nu e vorba decât de faptul că am nevoie de timp, izbucnii la capătul răbdării. N-am timp să încerc să schimb lumea dar sunt nevoită să-mi plătesc nişte datorii mai vechi. Iar ultimul lucru de care am nevoie acum ar fi un cowboy într-un costum Gucci care nu înţelege că pentru o reală relaţie ai nevoie de creier nu de muşchi sau de lupte în plină stradă.

Văzând expresia şocată a fostului meu coleg am tăcut brusc arătându-i locurile rămase goale de lângă Ancuţa.

― Haide, te rog. Ne aşteaptă Anca. Şi am plecat spre ea. ― Uite la ea! Bombăni Ancuţa. Te pomeneşti că mai vrei să stăm, vrăbiuţo!― Dar nu vă las să plecaţi, interveni Alex. Tocmai acum, când predau lecţii de dans

unei femei aşa de frumoase?! ― Scuzaţi-ne, domnule Alex, suntem obosite, poate altădată, i-am răspuns. ― Cum doriţi, dragelor, sunt la ordinele dumneavoastră.Cu toate că privirea lui Alex rătăcea de la una la alta, nu se mişcă de pe loc. Spre

mirarea Ancuţei i-am zâmbit visătoare, întinzându-i mâna.― La revedere, domnule Alex, poate vorbim cu altă ocazie.Ne-am urcat într-un taxi şi-am pornit spre casă. Oboseala şi alcoolul sorbit pe

parcursul nopţii a menţinut tăcerea aşezată între noi două. Anca părea supărată şi dezamăgită. Deşi sunt sigură că nu-şi putea imagina că mă voi arunca în braţele primului venit, chiar dacă acesta era prietenul şi vecinul ei, se considera nedreptăţită pentru că nu reuşea să mă scoată din cochilia mea putrezită. Nu am putut adormi. Am închis ochii doar într-un dialog cu mine însămi.

Eram îngrozită de emoţiile care mă asaltau şi încercam disperată să mă îndepărtez de ele. Nu din cauza acestei întâlniri cât mai mult pentru faptul că, rămasă singură, am revenit la forma iniţială, ca un arc rămas fără tensiune. Multe din cuvintele lui Alex erau încărcate cu ironie iar eu a trebuit să rezist impulsului adolescentin de a mă strâmba la el. „Îi voi spune tot adevărul” m-am hotărât. Va fi dezamăgit însă va înţelege. „Cred că mi-a ajuns atâta farmec masculin” mi-am spus şi am încercat să adorm.

Nu am reuşit. Gândul la celălalt era mai puternic sau poate numai obişnuinţa mă determina să nu-l părăsesc

Uneori, în faţa lui eram o femeie slabă, mă lăsam dominată, condusă de instincte şi-mi plăcea să rămân acolo, în starea aceea incertă şi nedefinită, altfel nu se explică nepăsarea în care mă abandonasem.

Străzile, noaptea, în Sinaia, sunt goale şi triste. Luminile pătrund prin tuneluri din munte reflectându-se în vitrinele magazinelor şi se întorc, parcă, în fascicule vii în vârful mânăstirii pe care eu o văd din orice colţ m-aş afla. Cred că e doar o iluzie. Gândurile pe care mi le ţin în piept par iluzii deşarte, triste, pline de chipul lui pe care îl zăresc peste tot, pline de paşii lui pe care îi caut şi, mai ales, pline de iubirea după care tânjesc implorând-o să revină.

Orele trec ameţitor. Semăn cu o statuie uriaşă de bronz în care bate ca un ceasornic sufletul. Unde sunt, unde m-am pierdut de mine, în care colţ m-am ascuns şi m-am regăsit încă? Ce dor mi se face de mine şi trebuie să înving şi să renasc cu orice preţ, cu orice sacrificiu. Cad şi mă ridic, plâng şi-mi şterg lacrimile cu palmele zâmbetului meu. Aşa mă găsesc dimineţile, umblând mereu pe străzi, când paşii mă duc din nou acasă la Anca.

― Draga mea prietenă, mă întâmpină zâmbind fermecător. Pe unde umbli?― Am vizitat piaţa oraşului. E atât de frumos să te plimbi dimineaţa prin mirosul

fructelor proaspete!― De ce nu ai luat câteva kilograme? Dacă vrei, mergem şi cumpărăm împreună. ― Nu mai ştiu, i-am răspuns. Nu mai ştiu ce vreau… ― Îl mai vrei?. Asta trebuie să-ţi clarifici pătrunzând adânc în mintea ta. Pe el, îl mai

vrei?― Da, îl mai vreau. Şi spun asta cu atâta convingere încât Anca rămâne fără nicio

replică nemaigăsind puterea să mă certe. ― Am găsit! Am găsit! Am strigat cu disperare, şi crede-mă, acum ştiu ce îmi

lipseşte…― Ei, hai! Zi, că m-ai făcut curioasă. În afară de această obsesie pe care o ai ce-ţi mai

lipseşte?― Îmi lipseşte echilibrul.

Din punctul meu de vedere echilibrul este o stare abstractă, cheia tuturor stărilor prin care trec, nucleul durerilor mele necesar întoarcerii la realitate. Dar care era realitatea? De ce ajunsesem aici noi doi, acoperiţi de aceeaşi ceaţă întunecată şi rece?

Aveam să-i povestesc Ancuţei, arătându-i doar drumul meu (pentru că doar pe acesta îl ştiam), marcat cu nenumărate indicatoare.

Încă locuiam în case diferite, în familii diferite, negăsind nici puterea şi nici curajul hotărârii de a locui împreună. De o parte şi de cealaltă existau prea multe probleme, iar noi doi formam un pod peste ape legănându-ne între ele şi risipind timpul ce se îngusta din ce în ce mai mult. Balansul acesta ne trezea uneori la realitate dar ne încăpăţânam să nu vedem, să nu simţim şi, ceea ce era mai dureros, să nu vorbim despre problemele noastre, care ne măcinau. Nu oboseam niciodată. Iubirea noastră inepuizabilă, în loc să ne sufoce, crea altă şi altă legătură, o altă verigă în acest lanţ, o altă iubire mai puternică şi mai mare. Ne hrăneam cu ea, regăsindu-ne la fel ca în prima zi, aruncându-ne unul în braţele celuilalt, fără nicio rezervă, devenind un singur gând într-un singur trup, în acelaşi timp. Uneori nu puteam da o definiţie acestei relaţii deoarece eu eram veriga slabă, împăcată şi resemnată totodată cu acest gând, iar el era veriga puternică, cel care îmi transformase şi somnul după bunul său plac…

― Zeul acesta al tău, la care te mai închini încă, zise Anca, cu ce se ocupă, sau, mai bine zis, cu ce se ocupa? Pe cuvânt, Adela, descrii totul în culori atât de frumoase încât eu, care am o vârstă, nu ştiu ce să mai cred şi vreau să ştiu. De aceea sunt lângă tine şi încerc să recunosc culorile folosite…

Ţipa în mine teama interioară, un fel de jenă sufletească, şi nu i-am putut răspunde decât atât:

― Nu se ocupă cu nimic. Timpul lui stă în loc. Bani a avut totdeauna, şi încă destui…― Da, mie îmi spui, probabil că din jocurile de noroc se poate face avere, da, da…

îngâna enervant Ancuţa făcând nişte grimase pe care nu le înţelegeam. ― Hai, te rog, nu cataloga oamenii după ocupaţie sau după pasiunile lor. ― Dar după ce, Adela? Care este pentru tine etalonul omului de succes? ― Tu ştii foarte bine, i-am răspuns. Nu am căutat niciodată un om pentru succesul pe

care l-a avut şi nici pentru faptul că are sau nu are bani. Pentru mine criteriul acesta n-a existat şi nu-l voi lua în consideraţie nici de acum înainte. Pe el l-am întâlnit, l-am simţit, l-am gândit, l-am creat, cred că l-am…

― Da, l-ai… mă întrerupe furioasă. Dar şi el te-a simţit, de asta să fii sigură. Te-ai gândit?

― Dacă vrei să fii ironică greşeşti. Ştiu la ce fel de simţuri te referi. Ei bine, draga mea, niciun bărbat nu stă lângă o femeie 15 ani doar pentru că „o simte”… M-a iubit! Atât cât a putut, atât cât a ştiut, dar m-a iubit. Asta vreau să înţelegi, a fost singurul nostru punct comun în toţi aceşti ani: iubirea!

― Şi pentru iubirea asta, doar pentru asta plângi tu acum?― Mă vezi tu că plâng?! Zău Ancuţa, astăzi eşti rea. Cum poţi face afirmaţia: „Doar

pentru atât…”? Ţi se pare lucru puţin? Sunt oameni care trăiesc alături toată viaţa şi n-au cunoscut iubirea. Sunt oameni plini de bani, cu averi colosale şi habar nu au ce e iubirea. De asemenea sunt oameni care trăiesc în sărăcie, după o zi pe alta, dar sunt liniştiţi, împliniţi şi dacă îi întrebi ce anume îi leagă îţi răspund zâmbind uşor: „Ne iubim!”.

Simţi mirosul florilor de cais? Te bucuri de razele soarelui de primăvară sărutând pământul şi ghioceii? Spune, Anca, alergi desculţă pe malul mării adunând cu privirea scoicile nemărginirii? Te-ai scăldat vreodată în lacrimile omului de lângă tine bucurându-te alături de el de cântatul cocoşilor? Ţi-ai făcut vise din flori de câmp sau din maci pe care să ţi le prinzi pe suflet? Ai mâncat dimineţi geroase, bucuria infinitului, aşteptând o singură vorbă de la el? Te-au atins toate acestea? Atunci ai iubit, iubeşti Anca, şi ştii că am dreptate…

Iubirea nu are bariere, nu cunoaşte piedici, nu are chip, determinări, dimensiuni, nu are criterii, convingeri, ea este iubire şi atât. Personal cunosc puţini oameni care au întâlnit iubirea, care au trăit şi au murit pentru ea. Sunt fericită, foarte fericită, că mă număr printre ei.

Gândul mi-a fugit în tăcere la Miky. Ea ar fi spus răspicat: „Rahat! Ai bani, ai iubire! Când nu ai cu ce-ţi plăti facturile şi ce să pui în farfurie la copil, te mai gândeşti la iubire! Vax! Iubirea nu ţine de foame!”

A tăcut ruşinată înghiţind în sec nodul pe care îl simţea de ceva vreme în gât. I-am respectat tăcerea, neştiind dacă ea se datora unei aprobări interioare, sau dimpotrivă, se datora totalei dezaprobări… În momentele acelea nici nu mă interesa. Eram legate de o prietenie sinceră şi spontană, „inteligentă” – cum zicea ea, şi restul pentru mine nu mai conta.

Poate doar şirul acesta al povestirilor mele care o făceau să simtă altceva ar putea deveni un factor determinant în viaţa ei.

― Spune-mi, doar, înainte de a trece mai departe, astăzi, zeul tău ce face? Cu ce se ocupă?

Am vrut să nu-i răspund, am vrut să tac mestecându-mi cuvintele. Ea vroia să afle neapărat lucrul acesta sau mă supunea intenţionat unei umilinţe din dorinţa de a mă trezi la realitate. Sau poate chiar nu înţelegea…

― Nu, nu vreau să te supăr şi nici să-ţi detronez zeul de pe piedestalul pe care l-ai aşezat, dar crede-mă Adela, te iubesc prea mult ca să nu încerc să te fac să priveşti această iubire cu alţi ochi. Chiar te înţeleg, dar nu uita că doar de tine depinde dacă mă ajuţi sau nu…

Când vorbea în felul acesta Ancuţa era puternică. Uneori o judecam greşit dar nu din răutate sau din neputinţă, ci pur şi simplu săgeţile ei mă răneau iar eu nu vroiam nici să recunosc asta şi nici să-mi ling rănile care se vedeau.

― Acum se ocupă aproape cu aceleaşi lucruri, doar că la alt nivel, i-am răspuns încercând s-o privesc din nou în ochi. Este un bărbat frumos, elegant, atrăgător şi, mai ales, deosebit de cuceritor.

― Adică mascul, zice Anca. ― Mascul a fost tot timpul, doar că acum masculinitatea lui s-a transformat pe

parcursul anilor progresiv ajungând astăzi la superlativ. Nu m-a privit. Încerca să pătrundă în asfaltul pe care paşii noştri lăsau urme adânci. ― Ştiam, bănuiam asta, mi-a rostit într-un târziu. Mama ta avea dreptate, Dumnezeu

s-o odihnească. Şi-şi face semnul crucii de câteva ori în plină stradă.

IV.

Nu mă deranja nimic din ceea ce făcea. Devenisem jumătatea lui după care alergase toată viaţa modelându-mă ca pe o bucată de lut în aşa fel încât să pot căpăta forma şi chipul dorit de el.

Încet, dar sigur, gândeam ca el, visam ca el, îi împărtăşeam dorinţele cu o luciditate dureroasă uneori. Într-o zi, în faţa instituţiei în care lucram, m-a aşteptat o cunoştinţă mai veche, un prieten din copilărie şi, în acelaşi timp, prima mea iubire. Deşi nu schimbasem cu el decât două vorbe întrebându-l: „Ce cauţi aici, după atâţia ani?” ştiam că venea la părinţi şi mai ştiam că-şi petrecea timpul cu ei de câte ori putea să facă asta. În tot acest timp el nu-l cunoscuse şi nu ştia pe cine aşteaptă bărbatul din faţa instituţiei. Dar simţea ceva asemănător cu o înţepătură de albină şi chiar dacă nu-i vedea acul rămas înfipt în piele îl ustura pentru că avea un al şaselea simţ.

Am vrut să-i ascund lucrul acesta. Să nu îi spun cine este persoana aceea şi nici de ce se află acolo, dar n-am reuşit. Folosindu-se de privirea iscoditoare, plină de venin, căci dacă privirea ar putea ucide acum aş fi moartă, m-a determinat să-i spun totul deşi nu mai aveam

nicio legătură cu bărbatul care mă aşteptase şi care făcuse parte din viaţa mea cu foarte mulţi ani în urmă.

A fost primul nostru conflict, prima noastră ceartă puternică şi dezgustătoare. Îşi arătase colţii ca o fiară înfometată, gata să sfâşie, cu ochii mari şi rotunzi, puternici ca lumina unei lanterne într-o cutie de carton. I-am explicat. Întâi am început prin a-i explica indiferenţa mea faţă de aşteptarea aceea, dezinteresul meu total pentru celălalt şi chiar pentru ce însemnase el în viaţa mea. Trecuseră mulţi ani, nu mai ştiam nimic de el, nu mă mai interesa, nu mai comunicam şi faptul că mă acuza tocmai de comunicare durea cumplit.

Omul acela m-a iubit. Şi atunci, trezit după mulţi ani la realitatea în care trăia, când eu nu mai eram lângă el, a început să mă caute şi nu era pentru prima dată. Numai că atunci, acolo, stătea în faţa instituţiei aşteptându-mă de două zile, ceea ce ar fi deranjat pe toată lumea, mai ales pe bărbatul alături de care trăiam! Această aşteptare l-a umilit şi l-a făcut să fie atent ghidându-se după propriile-i instincte.

Cu toate explicaţiile mele argumentate şi udate cu lacrimi de furie şi neputinţă n-am reuşit să îl conving, n-am reuşit să îl determin să înţeleagă neimplicarea mea în niciun fel şi sub nicio formă în aşteptarea lui. Cu toate acestea scandalul a continuat. Lipsa lui de încredere era evidentă, o puteam vedea materializată în cuvinte şi gesturi aproape obscene.

Mă obişnuisem, ştiam că va ceda deoarece eram nevinovată şi n-aş fi lăsat niciodată lucrurile s-o ia razna sub ochii noştri.

După câteva zile ce crezi că îmi spune?― M-am dus după iubitul tău să-i vorbesc…― Nu mai este iubitul meu. A fost iubitul şi prietenul meu în liceu. Acum este doar un

prieten. Dar unde te-ai dus?― M-am dus acasă, l-am urmărit cu maşina.― Şi…Nu ştiam ce să cred. Nu ştiam mai ales dacă să cred. Şi, mai ales, de ce ar fi făcut asta

când nu-l cunoscuse decât acolo, în faţa instituţiei. Făcea parte din trecutul meu, n-avea legătură cu el şi nici cu relaţia noastră.

― Şi i-am spus că acum eşti iubita mea, femeia mea, că nu mai are de ce să te caute şi dacă va mai încerca vreodată să te caute îi voi rupe picioarele.

Am încremenit. Gândurile şi simţurile mi se blocaseră în acelaşi timp. În acel moment încercam să desenez cu pensula însângerată a suferinţei, chipul sufletului meu. Neîncrederea lui m-a durut atât de mult încât nici măcar n-am încercat să verific dacă a spus sau nu adevărul. Timpul mi-a demonstrat însă că n-a minţit. Fostul meu prieten nu m-a mai căutat niciodată, iar după doi ani a fost răpus de o boală cruntă şi a plecat definitiv luând cu el tot adevărul.

În toate momentele mele dificile îl imploram pe Dumnezeu: „Numai Dumnezeu mă mai poate salva!” îmi spuneam, nerămânându-mi pentru apariţia sau absenţa lui în crepusculul meu ca unică posibilitate, decât să provoc în gândire o stare pregătitoare, căci în Dumnezeul absent suntem noi, cei care ne pierdem. Este adevărat că nu puteam să-l fac pe Dumnezeu să vină prin gândire, puteam să trezesc (prin gândire) disponibilitatea pentru aşteptarea lui.

Iubirea închegată într-o simfonie a simţurilor mele, din zbuciumul tăcerilor mândre, punea în umbră fatala asperitate a exprimării. Mult timp nu ne-am vorbit. Mult timp m-au atins cuvintele lui şi răsucindu-mă în ideile logice pe care le aveam reveneam în forţă în braţele lui puternice.

Ne împăcam lăsându-ne în urmă trecutul şi, mai ales, trecând peste cuvinte. Braţele noastre se regăseau în timp ce trupurile deveneau din două unul singur într-un continuu delir. Melodia sângelui nostru atingea cu divina bucurie a dragostei coardele sufletului. În splendoarea curgerii acordurilor, îl ascultam:

― Tu eşti a mea, numai a mea, înţelegi asta? Să nu mă minţi şi să nu mă înşeli, asta e tot ce îţi cer, iar dacă o vei face vei vedea ce se va întâmpla.

Îl credeam în stare de orice. Prin pielea mea pătrundea forţa cuvintelor lui, ameninţătoare şi în acelaşi timp puternice. N-am vrut să îl întreb „ce se va întâmpla?” pentru că în mintea mea zăceau ascunse cuvintele pe care i le spunea mamei uneori: „Dacă mă va înşela vreodată, am să-i rup picioarele, îi scot rotulele şi fac bile de biliard sau zaruri din ele”. Mama se amuza, necrezându-l, în timp ce mie îmi îngheţa sângele în vene…, nu de teamă şi nici măcar pentru motivul că ar fi putut deveni o realitate acea afirmaţie brutală şi dezgustătoare, ci doar pentru că uneori modul lui de exprimare, de a se face înţeles, era atât de gol şi lipsit de sevă încât nu mai ştiai ce să spui…

Mult timp după ce am auzit expresia aceea m-am temut ca ea să nu se repete în alte mărturisiri şi gânduri lăuntrice care ar fi reuşit să mă clatine şi să mă dărâme ca pe o căsuţă de chibrituri.

Ţinea enorm la fidelitate, motiv pentru care din clipa aceea nici măcar nu am mai gândit la o altă legătură şi n-am dorit să încerc să fac lucrul acesta care mi-a devenit dintr-o dată străin.

La început mi-a fost greu să înţeleg şi să accept acest mod impus de relaţie, corectitudine, sinceritate, încredere şi fidelitate. Cu timpul însă, făcând lucrurile acestea, chiar eu mă transformasem în modelul creat de el cerându-i la rândul meu aceleaşi lucruri.

Nu ştiu dacă am putea uneori să ne întoarcem în timp şi s-o luăm de la capăt, am merge pe aceleaşi drumuri şi am face aceleaşi lucruri? Eu sigur că nu. Dar alte întrebări se năşteau cu trecerea zilelor alături de el, fără răspunsuri peremptorii.

Dacă edificarea exigentă a logicii mi-ar fi impus recursul la stările mele reale, trăite, nu ar fi fost de aşteptat ca şi construcţia riguroasă a minţii mele să mă arunce mai mult în prezent şi real decât în vis şi imaginaţie?

Nu cred că trebuie prea mult insistat asupra influenţei directe a caracterului său pur-sânge, asupra conceptului de „femeie cuminte” prin care am concretizat prezenţa mea alături de el. Din ce în ce mai mult deveneau clare determinările ce făcuseră posibilă această apropiere şi cu cât insistam în gândire mai mult asupra lor, cu atât nu mă mai puteam depărta…

Ceva mă ţinea acolo, lângă el, o verigă puternică, şi nici măcar nu puteam forţa lanţul ce mă ţintuia definitiv alături. Nu întâmplător, în această privinţă, puneam pe acelaşi plan valoarea de adevăr şi valorile de frumos şi bine. Acest fapt situa în aceeaşi ordine de importanţă finalitatea demersurilor mele de a mă retrage uneori, dar care atestau convingerea că nevoia binelui şi frumosului este o condiţie prealabilă de finalizare practică a adevărului.

Atunci am înţeles că sunt o femeie practică. Mai puţin mă interesa adevărul, îl ignoram chiar, dorindu-mi cu insistenţe nemăsurate să mă identific doar cu iubirea pe care o simţeam în mod conştient.

V

Ancuţa stătea în fotoliu învelită în pledul roşu de lână, fumând cu mişcări lente, cu ochii rotunzi, mari şi muţi de uimire…

― Omul acesta te va distruge, Adela, mi-a spus într-un târziu şi m-a cuprins cu braţele ei ca un copil răsfăţat.

― Nu cred, i-am răspuns. Nu mai are cum să-mi facă rău, răul e deja făcut, alt rău mai mare ca acesta nu cred că există. Şi ce poate fi mai rău?

― Miky ce spune despre povestea asta?Miky era o altă prietenă de-a mea, femeia care mi-a fost uneori aproape, cea care-mi

numărase lacrimile şi mi le adunase „într-o găleată”, cum zicea ea. Avusesem norocul să fiu

înconjurată de femei minunate, toate frumoase, dar diferite. De la fiecare primeam ceea ce eu nu-mi puteam oferi singură. Aveau atâta forţă adunată în ele încât şi dacă nu doream mă remontam prin forţa şi energia lor. Ea era o femeie simplă. Trecută prin viaţă, şcolită la şcoala vieţii, gustase din toate fructele otrăvite şi trăia totuşi minunat. Pe ea nu o afectau durerile sufletului. Le ocolea cu atâta dibăcie încât uneori zicea:

― Ce mama dracului ai văzut la ăsta de i-ai oferit atâta iubire?!Furioasă pe stările mele „neînţelese” îmi dădea mii de exemple din viaţa ei

încurajându-mă şi zicând:― Nu e posibil Adela, gata, s-a terminat, trebuie să-ţi revii! Ce faci cu viaţa ta?― Cum să-mi revin, Miky. Ştii vreo reţetă?― Pe dracu! Tu n-ai nevoie de reţetă, eşti o femeie puternică. Ai căzut, ştiu că te

doare. Dar îţi va trece, crede-mă, şi nu mai spera nimic de la el, că nu ai ce. ― Dar eu mai sper încă. Ştiu şi simt că trebuie să sper...― Nu, că tu îl înnebuneşti şi pe dracul, Adela. Nu merită, înţelegi? Nu te-a meritat

niciodată şi nu te merită, ăsta-i adevărul. De ce fugi de el?― Nu fug, Miky. Dar nu-mi pot compara viaţa cu o pereche de şosete, le descalţ, iau

altele curate şi merg mai departe. ― Ba aşa trebuie să faci! S-au rupt, dă-le dracului! Altele, altele, altele! Ţipa

necontrolat la mine. Uneori eram convinsă că nu mă înţelege. Îmi argumenta în fel şi chip dându-mi

exemplu după exemplu şi folosind o teorie numai de ea ştiută că nu are sens… Crescuse un copil singură într-un mod cu totul şi cu totul exemplar. Şi asta pentru că iubise un bărbat mai mult decât propria ei viaţă, decât propriul ei viitor. Şi după mulţi ani de singurătate, era tot singură.

I-am răspuns Ancăi:― Miky gândeşte practic. Pentru ea iubirea înseamnă să aibă ce mânca, ce îmbrăca, cu

ce-şi poate plăti facturile, înseamnă să fie sănătoasă, să-şi crească copilul bine, şi în rest… apă de ploaie.

― Adela, tu eşti o femeie minunată, asta e clar. Este evident, nu trebuie să-ţi mai spun eu. Dar nu înţeleg un lucru: de ce toate prietenele tale sunt femei singure? Se ascunde ceva în spatele acestui adevăr?

― În afară de Andreea, i-am argumentat Ancuţei întinzându-mă sub pledul roşu alături de ea. Pentru că totdeauna am fost atrasă de femeile care mi-au transmis ceva. De exemplu, tu îmi transmiţi forţă şi speranţă, Miky îmi dă energie şi tinereţe iar bagajul ei sentimental plin cu experienţe reale de viaţă poate fi confundat adesea cu un bloc de 7 etaje. Andreea este intelectuala grupului nostru. De la ea primesc exemple de corectitudine. De la ea îmi vin cuvintele frumoase, echilibrul interior şi, mai ales, puterea de convingere. Cât despre Florena, ştii şi tu… diplomată, discretă, afectuoasă, calculată şi, la fel ca voi toate, cu un suflet uriaş. Parcă-l şi văd îmbrăcat în haine argintii mergând prin centrul oraşului…

― Pe cine dragă?― Sufletul vostru, uriaş şi caraghios, cu urechi clăpăuge, nasul mare. Hai, ridică-te şi

priveşte pe fereastră. Îl vezi? Trece pe la geamul tău. Ancuţa începe să râdă făcând gesturi caraghioase, pline de strâmbături, imaginându-şi

uriaşul năsos intrând pe fereastră, aşezându-se în pat lângă ea. ― Mor de râs! Priveşte, Adela: uriaşul face dragoste cu mine. Şi începe să îmbrăţişeze

pledul de lângă ea, pe care îl rulase abia ţinându-l în braţe. ― Potoleşte-te Anca, nu mai râde!. Se trezesc vecinii şi e foarte târziu. În prezenţa ei treceam foarte uşor de la o stare la alta. Plângeam, povesteam, iar

plângeam, după care izbucneam amândouă într-un râs zgomotos.

― Ar trebui să înfiinţăm „Clubul femeilor singure”, zice oprindu-se dintr-o dată. Singure, seduse şi abandonate, şi iar începe să râdă…

Într-un fel îi dădeam dreptate. Numai că aceste femei alături de care îmi trăisem anii cei mai frumoşi erau singure, deştepte şi seducătoare. Un destin ne unea. Un fir de aur ne lega imaginaţia, concepţia despre viaţă, sex, cultură, iubire şi multe alte puncte comune se găseau pe paleta noastră de culori încercând împreună să zugrăvim viaţa în toată splendoarea ei. După cum este cunoscut, această zugrăvire, creaţie a vieţii, era calea de realizare de sine, nu numai că ne deschidea perspectiva speranţei într-o astfel de realizare ci o şi realiza, oferindu-ne instituirea unei satisfacţii directe.

S-ar putea accepta că acelaşi substrat l-a condus şi pe Brîncuşi în reprezentarea infinitului, prin modelarea unor ondulaţii guvernate de o lege implacabilă a echilibrului, înspre orizontul nemărginit… Aşa eram noi, o succesiune nelimitată de module, adăugate ritmic una lângă alta, fără contenire şi nicio abatere de la regulă, ceea ce sugerează de fapt coloana noastră vertebrală…

Dimineaţa a venit peste noi la fel de frumoasă ca şi zâmbetul inconfundabil al Ancuţei. Nu încercam niciodată să-i povestesc sau să reiau firul poveştii mele fără ca să am convingerea că-şi doreşte acest lucru şi mi-l cere. De aceea mă pierdeam uneori în detalii culinare, prefăcându-mă că am uitat pentru ce anume am venit acolo, lângă ea, la Sinaia în loc să-mi privesc cu insistenţă zilele monotone pe care mi le petreceam la serviciu şi acasă, ca pe un trofeu.

În timp ce ea pregăteşte o omletă cu şuncă eu îmi beau cafeaua privind pe fereastra apartamentului până în creasta munţilor. Alung imaginile ce mi se derulau ameţitor făcând eforturi vizibile de a mă rupe de lumea reală în care existam. Conştientizez faptul că sunt o fiinţă liberă dar mă simt, fizic, legată încă, îmbrăcată în zale de fier şi încătuşată.

Uşa se deschide larg şi îl văd pe Alex intrând degajat, doar în papuci şi purtând pe braţe câteva crizanteme colorate şi o revistă.

― Felicitări, doamnă scriitoare. Aveţi un articol frumos în revista „VIP”. Sunteţi un VIP? Mă întreabă ironic.

― Nu, domnule Alex, i-am tăiat-o sec, sunt doar o femeie obişnuită care are nevoie de multă linişte.

― La naiba, de ce nu?Nu i-am răspuns. Mi-am dat uşor seama că vizita lui era plănuită cu Anca. Fără succes,

însă. Nu mai doream niciun fel de conversaţie cu el. Cel puţin nu atunci. Când voi simţi nevoia unei apropieri îl voi căuta. Asta am hotărât în timp ce am trântit uşa în spatele meu plecând.

Şi iată cum într-o dimineaţă de vară mintea mi se limpezeşte ca după o beţie a inimii, şi-mi spun: „Crede în lucruri atât cât este necesar să crezi, pentru a deveni stăpânul lor; dar nu crede în ele atât de mult încât să devii sclavul lor”.

― Nu oboseşti niciodată să gândeşti? Întreabă într-o zi Anca. ― Nu. Gândirea mă relaxează şi mă defineşte. ― Atunci hai să ne relaxăm împreună, adică tu îmi povesteşti mai departe, eu am să te

ascult şi am să te privesc în lumina soarelui de munte ce-mi pătrunde prin fereastră, repetă Ancuţa, în timp ce între noi aşează o farfurioară cu margini aurii plină cu fursecuri de ciocolată.

În preocuparea mea de a surprinde momentul în care Anca s-ar fi putut plictisi sau şi-ar fi pierdut interesul, uitam să-mi zăvorăsc sufletul pe care-l găseam de cele mai multe ori rătăcit printre propriile mele cuvinte. Ştiam că omul are nevoie de o raportare cognitivă la totalitate pentru a se putea distinge de aceasta şi pentru a se înţelege şi conştientiza pe deplin pe sine. Omul nu vieţuieşte ca dobitoacele în fragmentar şi prezent ci are nostalgia totalităţii, a perspectivelor ce se lărgesc treptat, a conexiunilor tot mai cuprinzătoare.

Şi cu toate acestea imaginile legate de el mi se derulează ciclic făcându-mă să-i simt nu numai prezenţa dar şi mirosul pielii lui persistă obsedant în jurul meu.

Într-una din zilele mele speciale, de ziua mea de naştere vine la mine şi-mi spune:― Vino, te rog, cu mine să-ţi arăt ceva minunat. M-am ridicat de la birou fără şovăire şi l-am urmat. Nu prea făcea gesturi măreţe sau

minunate, uneori din lipsa banilor, alteori din lipsa unei imaginaţii bogate. Dar în ziua aceea m-a surprins, reuşind să se depăşească, să se ridice la nivelul imaginaţiei mele care-l situase la un anumit standard.

Într-un local de lux, pe o masă rotundă, mă aşteptau două lumânări roşii aprinse, un buchet mare de trandafiri roşii şi un bilet din hârtie roşie pe care stăteau scrise cuvintele: „Te iubesc! La mulţi ani!”. M-am prăbuşit în privirea lui şi m-am lăsat pradă gesturilor tandre pe care mi le oferea atât de rar în ultima vreme.

Ziua aceea mi-a deschis orizontul altor oportunităţi. M-a determinat să-i fiu aproape, mult mai aproape decât reuşisem până atunci, iubindu-l fără rezerve, la fel ca o prăbuşire de la trambulină într-un bazin cu apă sărată. Oricât aş fi vrut, nu mă puteam îneca. Nu m-am întors la birou. Toate clipele din acea zi au fost ale noastre oferindu-mi, poate pentru prima dată, atenţia şi dragostea de care putea dispune.

Atunci când vroia era un om minunat. Mă făcea să uit totul: diferenţa de caracter, de imagine, de tot ce însemna acumulare energetică în poli opuşi… Avea puteri nebănuite asupra mea, nu mă refer doar la faptul că mă domina vizibil, dar mă şi determina să accept această dominare.

Acum ştiu că îmi plăcea starea aceea. Mă bucuram pentru ea, folosindu-mi doar trupul pentru a-i mulţumi… Nu ne mai găseam limitele. Nopţile noastre de dragoste se transformaseră în zile de dragoste, zile în care ne regăseam aceiaşi într-un total echilibru interior, fără rezerve sau prejudecăţi dar mult mai înfometaţi şi mai disperaţi, de parcă ne-am fi trăit ultimele clipe de viaţă.

Adunam tot, luam de fiecare dată tot ce avea mai bun, mai frumos şi mai sfânt în toată fiinţa lui. Uneori eram atât de egoistă încât zâmbetul transformat în râsul puternic, bărbătesc, îl surprindea atunci când vedea pe chipul meu o lumină strălucitoare. Mă transformam fizic trecând uşor prin stările de bucurie ce-mi ieşeau prin fiecare por al fericirii mele…

― Dar el, el era fericit? Ce simţea? Întreabă Anca avidă de curiozitate.― Era fericit. Acolo, în locul nostru plin de intimitatea respiraţiilor noastre, zâmbea,

râdea, se bucura, trăia fără rezerve fiecare moment radiind de fericire. Simţeam cum apropierea de mine îi era necesară şi-l făcea un om împlinit.

Vraja acelor apropieri se destrăma odată cu despărţirea noastră. Nu suporta gândul să mă ştie departe, „dezlegată” de el, avea aşa numitele frisoane intelectuale, frecuşuri pe care nu şi le putea ascunde.

Zilele treceau transformându-se parcă mult prea repede în ani. Deşi odată cu această trecere a timpului ne autodepăşeam, schimbările din jurul nostru nu ne erau indiferente. Totul, absolut totul ne afecta, ne impresiona făcându-ne uneori să ne clătinăm deciziile şi chiar dorinţele, care erau din ce în ce mai multe. Cineva spunea: „Iubirea este numai la început, odată cu trecerea timpului, ea dispare transformându-se uneori în respect, alteori în prietenie şi rareori în ură”. La noi era altfel. Puterea noastră de percepţie vedea iubirea ca pe ceva vital. Pleca din interiorul nostru şi se răsfrângea în chipul şi imaginea noastră care se transforma, ajungând la cote maxime. Devenise un bărbat frumos iar eu radiam de fericire.

Eram doi oameni cu aspiraţii. Departe de a fi un lux, idealul nostru era o busolă de orientare. Aspiraţia spre ideal era o funcţie vitală, nicidecum o stare de reverie de care ne-am fi putut lipsi. Acest ideal de realizare spre care noi tindeam ne determina la o mai bună înţelegere prin mijlocirea unor previziuni şi scopuri bine întemeiate.

Ceea ce aş putea să îţi explic acum şi nu altădată, mai bine zis să-mi edific stările ce-mi apar mai clare şi mai limpezi ca niciodată, este faptul că în toate planurile noastre pe care ni le calculam cu minuţiozitate, nu se găsea dorinţa de a ne uni destinele, de a fi împreună nemijlocit şi de a depăşi acele bariere familiale definitiv.

Cert este faptul că abia acum realizez cu exactitate acest lucru asupra căruia mă edific în fiecare zi care ne desparte. Nu pot spune însă că nu am gândit asta, sunt sigură că şi el a gândit în acelaşi fel cu mine, dar ne-am dorit oare?! Am simţit în acelaşi timp că ne arde această dorinţă? Poate că da.

E adevărat că nu ştim ce am avut până nu pierdem, dar e adevărat şi că nu ştim ce am pierdut până când nu dobândim. A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeaşi direcţie.

Bucuria venită odată cu prima lui maşină a fost un pas reuşit atât pentru noi cât şi pentru planurile noastre de a ne petrece mult mai mult timp împreună. Mă ducea la serviciu, mă lua de la serviciu, ne petreceam week-end-urile la bazinele de înot, la pădure, la rude, la spectacole şi ne era mult mai uşor să alergăm de la o casă la alta rezolvându-ne astfel multe probleme legate de familie.

În acea perioadă, având o ocupaţie, era mai tot timpul plecat. Făcea diferite servicii pentru care renunţa deliberat la timpul petrecut alături de mine. Am tăcut pentru că nu am vrut să fac din asta un subiect de discuţie, dimpotrivă, în lipsa lui încercam şi eu să-mi rezolv tot felul de probleme legate mai ales de birou unde în ultimul timp stătusem foarte puţin.

Seara, când ne întâlneam, mă întreba: „Ce ai făcut?”, „Cu cine ai vorbit?”,”Ce ai mâncat?”, „Ce ai gândit?”, întrebările devenind puerile şi trădând faptul că în lipsa lui credea că lumea din jurul meu se prăbuşeşte. Nu avea încredere. În minte i se rotea în permanenţă îndoiala, nelăsându-i timp să se liniştească, să se bucure de ce are şi de ce nu are, să se mândrească, chiar,pentru că avea o femeie ca mine alături.

Florena, prietena noastră, îmi spunea tot timpul:― Tot el umblă brambura de dimineaţa şi până seara şi tot el pune întrebări, când ar fi

mult mai simplu să vă regăsiţi după o zi de muncă în deplină tăcere. ― Fără mine nu are linişte, îi spuneam. Fără mine nu are aer…― Asta crezi tu! E doar părerea ta. Nu contest faptul că gelozia care îl roade ca pe un

măr atins de vierme îl determină să înoate în îndoială. Scriitorul american Henry Miller spunea: „În cel mai arătos măr roşu se găseşte un vierme. Încet, implacabil, viermele roade pulpa mărului. Până când nu mai rămâne nimic, decât viermele. Da miezul, şi acela? Nu, miezul mărului dăinuie, chiar dacă numai ca idee. Orice măr are un miez. Ideea asta nu compensează toată nesiguranţa, toată îndoiala şi neliniştea? Ce contează lumea, ce contează suferinţa şi moartea a nu ştiu câte milioane, ce contează dacă totul se duce de râpă – atâta vreme cât ea, inima şi miezul rămân? Chiar dacă va fi să nu-l mai vadă niciodată, e liberă să se gândească la el, să-i vorbească în vis, să-l iubească veşnic şi pentru totdeauna. Nimeni nu-i poate lua asta”. Dar de ce se teme?

― Nu ştiu, nu mi-a spus niciodată de ce anume îi este teamă. Dacă i-ar fi teamă că îl înşel n-ar mai pleca. Dacă s-ar teme că într-o zi mă va pierde n-ar mai lăsa nicio zi să treacă peste noi fără a-mi cere să fim împreună şi fără a face ceva pentru asta.

― Şi ţi-a cerut-o?― Nu, niciodată. Poate atunci când, însărcinată fiind, ne-am dus împreună la un medic

şi-am renunţat la copilul nostru, doar atunci cred (dar nu sunt sigură) şi-ar fi dorit altceva de la viaţă; şi-ar fi dorit copilul şi pe mine. Dar n-a spus-o, n-a cerut asta. Acum sunt sigură că dacă ar fi făcut-o aş fi renunţat la orice pentru el ca să-l ştiu aproape pentru tot restul vieţii.

― Şi crezi că aţi fi fost fericiţi împreună? Crezi că iubirea voastră ar fi rămas la fel? Întreabă Florena, gândindu-se în acelaşi timp la ea şi la iubirile ei…

― Da. Orice situaţie ar fi fost de preferat decât cea de acum. Iubirea noastră, aşa cum a fost ea, ar fi înflorit în fiecare an ca liliacul primăvara.

― Ar fi fost o mare dezamăgire, argumentează Ancuţa, căreia relatările mele îi păreau poveşti fără de sfârşit. Cred că aşa şi era de fapt.

― Eşti subiectivă, crede-mă, i-am spus posomorâtă. ― Nicidecum. Tot rahatul ăsta în care ai trăit, a puţit de la început. Şi crede-mă,

Adela, aici Florena are dreptate. Dacă vroia ceva de la viaţă şi de la tine în primul rând, o făcea. Indiferent de situaţie şi de motive.

― Voi toate îl acuzaţi într-un fel ciudat. Poate că i-a lipsit coloana vertebrală, dar asta nu înseamnă că nu m-a iubit.

― Ba da. Te-ai iubit, dacă ne rezumăm doar la acest lucru. Şi tu şi el aţi avut o iubire desăvârşită, o iubire totală, care va dăinui în timp. Dar finalitatea care este? Cu ce aţi rămas? Îţi spun eu: cu o mare dezamăgire şi cu un gust amar…

Luptam cu înverşunare să-mi demonstrez şi să demonstrez că n-ar fi fost o dezamăgire… Puteam să-mi clarific şi să-mi delimitez riguros gândurile care sunt tulburi şi confuze mai mult în prezenţa lui decât în lipsa lui. Pentru că ceea ce se poate spune în general se poate spune clar, iar despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.

Nu mi-a plăcut să operez cu ambiguităţi nici măcar atunci când ţipa la mine sau îmi vorbea folosind un ton nepotrivit relaţiei noastre, un ton de superioritate ca şi cum era stăpânul meu şi nu iubitul meu. În clipele acelea ştiam cu exactitate cine este el şi ce devenisem eu. Dar mă complăceam în aceeaşi repetabilă situaţie pentru că-l iubeam, acest motiv fiind, din punctul meu de vedere, absolutul în forma sa pură. Poate de aceea aveam o „cădere” în relativ, simţeam esenţele pure ale sufletului meu trecând în concretul fenomenal şi pieritor, deci o „coborâre” din universal.

Lupta mea a avut formă concretă. Luptam să nu-l dezamăgesc, luptam să-i fiu pe plac, luptam să-l cuceresc în mod continuu, luptam să-l domin, să se bucure de prezenţa mea şi de tot ceea ce venea de la mine. Cu toate acestea el îşi dorea să fie liber, altfel nu se explică cum îl simţeam uneori depărtându-se şi conştientizam faptul că va reveni, aveam atâta încredere încât uneori nici nu-l mai aşteptam, ştiam doar că va reveni pentru că ştiam că mai mult de atât nu se poate duce mai departe. Omul îşi poate recupera inocenţa doar prin recâştigarea libertăţii.

Având capacitate intelectivă era condamnat să fie liber, trebuind să-şi asume responsabilitatea acestei libertăţi ce presupunea o anumită auto-constrângere. Necesitatea însă, îl încătuşa şi condiţiona inexorabil libertatea. Ştia asta. Dar încă mă iubea şi nu putea pleca departe de mine.

― Eu n-am afirmat că nu te-a iubit, zice Anca, atentă la fiecare cuvânt, la fiecare detaliu în parte. Numai că iubirea lui a fost de duzină, nu una specială aşa cum ai fi meritat, aşa cum ar fi trebuit să fie reversul iubirii tale. Cred că medalia ta n-a avut două feţe identice.

― Iubirea lui „de duzină”, cum spui tu, eu am văzut-o şi mai ales am simţit-o specială. A fost doar a mea. Nimeni, niciodată nu-mi va putea demonstra contrariul, nici măcar el. Au fost ani de fidelitate şi el ştie asta. Poate omul să se sature de prea mult? Sau de mult bine? Eu cred că da. Şi din acest surplus te retragi cu demnitate (dacă ai) şi cauţi altceva, te pierzi eventual în banal şi derizoriu.

― Ţi-a făcut mult rău, Adela, poate fără să vrea sau poate fără să ştie. Dar tot rău se numeşte. Asta trebuie să înţelegi.

― A fost un rău necesar. Tu ştii cel mai bine asta. Mi-a plăcut răul venit de la el, m-am complăcut ani şi ani în aceeaşi situaţie. Nu este singurul vinovat.

― Mai ai să-mi spui că el este „vinovatul fără vină”. ― Ba nu, Anca. Are vină. Aceea că m-a iubit şi mai mult de atât, că nu a conştientizat

asta. Şi când o va face va fi prea târziu.

O privesc cum stă liniştită într-un fotoliu, încă avidă de şirul cuvintelor mele care-i descriau fiecare stare în parte. Şi ea avea un prieten, o iubire la câteva sute de kilometri depărtare. De aceea nu putea înţelege cum ei doi se iubesc de la distanţă în timp ce noi doi, alături mereu, trăiam despărţiţi poate definitiv, purtându-ne iubirea pe suflet ca pe un trofeu şi atât…

Încetul cu încetul începeam să fac lucruri despre care nu-i mai spuneam. Tot ce se întâmpla în afara lui îl deranja. Ca să evit acele mici blocaje verbale preferam să nu-i spun. Şi dintr-o dată nu-i spuneam când merg la coafor, nu-i spuneam când întâmpinam greutăţi la serviciu, nu-i spuneam când aveam o problemă de rezolvat. Asta îl măcina găsindu-mi o vină de neiertat pentru tot restul vieţii. Ieşeam fără voia lui din tiparele impuse de-a lungul anilor. Nu îl măcinau lucrurile grave, problemele majore ale relaţiei noastre de cuplu, ci lucrurile minore, micile „ascunzişuri” pe care orice femeie are dreptul să le aibă.

Din acest punct de vedere castelul nostru ideatic se clătina şi toată structura lui de rezistenţă se fisurase iar eu nu simţeam, şi ceea ce este mai grav, nu vedeam fisurile lui. Ceea ce pentru mine era un nimic el percepea ca intermediar între existenţă şi fiinţă, abordarea deschizând calea trecerii la o cunoaştere profundă a caracterelor noastre, atât de diferite…

Aceste reflecţii sunt făcute într-o etapă de adâncă oboseală, de extenuare, marcată de un profund scepticism încă insuficient pentru desprinderea mea definitivă.

Situaţia nu se schimba multă vreme. Pauzele dintre noi, apărute încetul cu încetul şi mai ales „micile mele ascunzişuri” pe care le depista de fiecare dată îl determinau să facă acelaşi lucru creând relaţiei noastre fisuri adânci şi dureroase. Dar niciunul dintre noi nu avea să plece, încă ne era bine împreună iar pentru el binele acela era atât de necesar…

Prima dată când s-a desprins de mine după multe perioade de revenire ce nu erau decât nişte prelungiri ale aceloraşi stări, mi-a spus:

― Mâine plec în Spania, am nevoie de bani. Ştii bine că nu am ce face. Trebuie să plec. Trebuie să mă înţelegi.

― Cum mâine? De ce nu mi-ai spus până acum? De ce trebuie să faci rost de bani plecând în Spania?

― Pentru că numai acolo mi-am găsit ceva de lucru. Şi fără a-mi da o explicaţie hotărârea lui mi s-a părut fermă. Nu ştiam nici ce să cred,

nici ce să fac. De când ne cunoscusem n-am fost niciodată despărţiţi mai mult de două zile. De aceea îmi era greu să fiu de acord cu decizia luată şi să accept plecarea ca pe o ultimă soluţie de redresare a situaţiei lui financiare. De cele mai multe ori ce era al lui devenea şi al meu, iar ce era al meu devenea şi al lui: maşina, casa, banii, tot. Împărţeam bucuria şi succesul, necazul şi durerea. Avea în el puterea aceea nebănuită de a te face să-l consideri jumătatea ta fără de care nu mai puteai exista. Nu sunt mulţi bărbaţi cu o astfel de putere. Poate şi de aceea l-am iubit atât. Dar ca să plece de lângă mine atât de departe pentru că „numai acolo” găsise ceva de lucru mi se părea greu de imaginat şi de suportat.

În noaptea aceea ne-am iubit cu lacrimile aşezate între noi şi cu disperarea a doi oameni care trebuiau să se despartă. Ne-am iubit dureros, puternic, răvăşind totul în noi, gânduri, sentimente, planuri, promisiuni şi implorându-l tot timpul să nu plece. A fost în zadar. A doua zi a plecat lăsându-mă în urmă, căzută în necunoscut şi în marea mea îndoială.

Parcă cineva dinlăuntrul meu striga cu puteri nebănuite aşezate între oglinzi paralele. Cu degetele roase de iluzii mă agăţam cu disperare de orice amănunt şi îngerul din mine îmi veghea somnul. Ştiam că odată cu această desprindere începea vânătoarea cu şoimii îndoielilor… Ne aflam nedemni în plăcerea de a ucide vise… Rosteam verbe înmiresmate cât mai departe de cuvintele încrâncenării care ne alergau prin sânge fără a reuşi să oprim timpul. Eram fără putinţa întoarcerii. Pentru o vreme, despărţiţi în două jumătăţi identice ca răul de bine. Cu faţa la acest perete aşezat între noi am acceptat spunându-mi zilnic ca un laitmotiv: „Se va întoarce…”.

Odată cu plecarea lui mi-am văzut libertatea zăvorâtă în casă, departe de ochii lumii şi mai ales departe de mine. Acela a fost semnul, punctul de plecare, linia demarcatoare pe care destinul mi-o aşezase intenţionat în cale obligându-mă să o evit sau să o trec. De această dată, mai mult ca oricând, mi-am impus să nu cedez, să trec acel obstacol cu fruntea sus, plină de curaj, chiar dacă sufletul meu era făcut ţăndări.

Eram un întreg din care transpărea cenuşiul cioburilor.Ştiam că niciodată nu va mai fi la fel şi că odată cu plecarea lui ceva murise în noi.

Cea care a stat alături de mine a fost Florena. Roşcata cu ochii albaştri ca cerul senin a venit şi mi-a spus:

― Hai, dă-te jos din pat, ridică-te, adună-te, pentru că nu a murit. A plecat pentru câteva luni.

Nopţile nedormite şi cearcănele adânci îmi desenau umbre colorate pe faţă, determinând-o să-mi propună:

― M-am gândit la o afacerică, ce zici? Deschidem un magazin de antichităţi, tu te ocupi în timpul liber de organizare iar eu mă voi ocupa de aprovizionare şi distribuţie. O să alergăm toată ziua, vom fi foarte ocupate şi obosite dar timpul va trece mai repede decât ţi-ai putea imagina acum.

Mi-am adunat puterile, mi-am aşezat gândurile la locul lor şi am reuşit să punem pe picioare un mic magazin în câteva zile.

― Dacă vrei poţi, îmi zice Florena fericită. Cât va merge vom fi bucuroase. Când nu va mai merge îl închidem.

Şi afacerea noastră a funcţionat aproape un an. De la el veneau cuvintele din ce în ce mai rar. Îl durea că am rămas acasă. În acelaşi

timp pe mine mă durea plecarea lui. Debusolată şi tristă găseam de fiecare dată soluţiile salvatoare menite să-mi distragă atenţia de la o gândire negativă ce mă împingea din necunoscut. Distanţa aşezată între noi şi mai ales timpul îmi deschideau calea unei priviri critice asupra faptelor lui şi-mi stimulau atitudinea lucidă şi responsabilă în raporturile mele cu alţi oameni, colegi, familie.

Problemele generate de această plecare subită erau probleme de căpetenie ale existenţei şi nu fără sens sau fără interes. Aceste probleme, departe de a fi invenţiile unei minţi excepţionale, izvorau din el, reale şi adânci, din sufletul nostru, din nevoi pe care le aveam. Trebuiau digerate, înţelese, deşi mai târziu mi-am dat seama că ele n-au căpătat niciodată răspunsuri definitive.

Întrebările rămâneau şi ele deschise, uneori atingând esenţa condiţiei umane: de ce a plecat, pentru cine a plecat, care vor fi consecinţele acestei plecări?...

Din rezolvarea, într-un fel sau altul a acestor probleme rezulta răspunsul pe care aveam să-l primesc de la viaţă şi formularea altora: cât de necesară îmi era prezenţa lui? Este posibilă trecerea omului dincolo de condiţia lui existenţială?

Lista acestor probleme nu poate fi încheiată, cel puţin eu n-am încheiat-o niciodată, aceasta dobândind o încărcătură emoţională ce deschidea calea angajării gândirii pe drumul unor reflecţii pozitive.

S-a întors după şase luni. Am luat-o pe Florena şi am plecat la Sibiu să îl aştept la autocar, gândindu-mă la răspunsurile pe care aveam să le primesc la toate întrebările care mă măcinau.

Slăbise. Îmbrăcat cu o pereche de blugi negri şi un tricou tot negru cu chipul lui Che Guevara desenat pe el părea desprins dintr-un vis frumos, pentru că era un bărbat frumos.

Nu m-a privit. S-a aşezat în maşină alături de mine plin de tăcere şi derutat parcă de prezenţa noastră acolo. Drumul spre casă, ca oricare alt drum de întoarcere, a fost greu. Neliniştea i se citea pe chip şi pe braţe. Aş fi vrut să-l cuprind în ochii mei, să-l acopăr cu sărutările mele, să-l absorb odată cu aerul respirat purtându-l în sânge până la inimă, altfel nu-

mi explic nici acum golul acela din stomac pe care mult timp nu l-am putut umple. Întrebări?... Răspunsuri… Am uitat complet de ele. Eram doar topită, ca o lumânare şi tânjeam după îmbrăţişările lui de care îmi era atât de dor… Nu mi-a trebuit mult timp să simt ceea ce se întâmplase de la plecarea lui şi până acum. Nu i-am pus întrebări la care puteam primi răspunsuri derutante, nu mi-a povestit decât fragmentar ce făcuse, ce fel de „lucru” găsise şi de ce durase atât de puţin. Sufletul meu amar ca pelinul în luna Mai, aşteptase în fiecare secundă altceva. Credeam şi totodată speram că datorită succesului cu noua lui slujbă mă va chema acolo, lângă el, definitiv.

― Te-ai fi dus? Întreabă Anca puţin obosită, afişând un aer detaşat şi străin de tot ceea ce auzea.

― Da, m-aş fi dus oriunde după el. Dacă ar fi fost hotărât să mă cheme şi să mă ştie lângă el.

Aceste afirmaţii pe care le foloseam pentru că simţeam efectiv, erau de maximă generalitate şi nu puteau fi definite logic, ci doar postulate. Ele exprimau noţiuni surprinzând totdeauna absolutul, veşnicul, nedeterminatul, exprimau esenţa pură a gândului meu. Pentru el eram capabilă de orice. Devenisem parte integrantă a lui, gândeam şi acţionam cum îmi dicta el involuntar.

Ne-am iubit pasional, dar nu era el, ne-am sărutat ca şi când „numai dragostea noastră ar fi fost pe pământ”, dar nu era el. Mi-am abandonat trupul în braţele lui ca florile de cais în bătaia vântului, dar nu era el. Am simţit ideea de a redeveni un tot unitar şi care ţinea de domeniul absolutului în timp ce realitatea dintre noi era relativă şi trecătoare. Dată fiind relaţia de dependenţă creată între noi, era izbitoare diferenţa între el, cel care plecase şi el, cel care venise. Poate că într-un anume fel aşa simţea şi el, nu numai eu. Doar faptul că eu mă şi exteriorizam conştientizând, nu însemna că sunt pe o treaptă superioară.

Deşi el plecase şi nu eu, i se ştirbise încrederea. Nu că ar fi avut prea multă, dar nemaiavând controlul era convins că pământul îi fugise de sub picioare. Nu găseam nicio portiţă prin care să pătrund în deznădejdea lui şi să-i spun că se înşela. La ce bun? Ce vroia să creadă, credea. Nu mi-a fost niciodată ruşine să-i spun cât de mult îl iubesc şi ce însemna el în viaţa mea. Mă complexa doar gândul că picam în ridicol repetând asta mereu.

Vroiam să simtă, nu să-mi audă vorbele zbătându-se cu convingere. Ca într-un negoţ de simţuri, doream să cumpere ceea ce eu îi ofeream. Şi totuşi, cineva vroia să schimbe întreaga dramă în banalizare, vânzarea de coşmaruri devenind cu atât mai mare cu cât mă explicam mai mult.

Odată cu scurgerea zilelor prin clepsidra timpului lucrurile au revenit la normal, s-au reaşezat ca plăcile tectonice după cutremur. Un timp nu s-a mai gândit la o altă plecare iar eu mi-am agăţat din nou existenţa de realitatea în care trăiam amândoi.

S-a implicat şi el în afacerea cu magazinul. Entuziasmat şi mulţumit de realizările noastre ne-a ajutat mult timp necondiţionat reuşind astfel să ne fie alături aproape în fiecare zi.

Îmi amintesc şi acum fiecare moment trăit la maximă intensitate alături de el. Ne bucuram ca doi copii de fiecare sărbătoare şi cu fiecare prilej în care noi doi participam alături. Iarna ne găsea plimbându-ne pe străzile oraşului, acoperiţi de fulgi albi catifelaţi şi cu degetele încleştate unele în celelalte măsuram cu paşii mari drumul de la el la mine. Toată splendoarea de pe gene ne-o adunam în sărutări grele şi umede încărcate de albul imaculat al fulgilor de nea.

Ajungeam la gura sobei şi stăteam nemişcaţi ascultând focul din vreascuri, dogoarea lui amestecându-se frenetic cu arşiţa sufletului nostru. Îi plăcea vinul fiert cu miros de scorţişoară, se bucura, râdea fără nicio rezervă şi era fericit.

Într-o noapte de Revelion când hotărâsem de comun acord să trecem în anul următor fiecare în casa lui, alături de familia lui, aproape de miezul nopţii îmbrăcată într-un dezabie şi

doar cu paltonul pe mine am străbătut oraşul pe jos şi m-am dus să-i urez „Mulţi ani!”. A fost atât de surprins şi fericit încât, până la urmă, acea noapte minunată ca o punte peste ani ne-am petrecut-o împreună.

Îi plăcea iarna. Se desprindea ceva din el cuprinzându-i tot chipul ca o cascadă de fericire, mă cuprindea în braţele lui vânjoase, îmi săruta părul şi-mi spunea şoptit la ureche:

― Eşti atât de frumoasă şi tu şi iarna! Uneori îmi pare că visez dar ştiu că eşti reală, că ai nasul rece ca gheaţa şi-am să te găsesc mereu după căldura buzelor tale topite în sărutul meu pătimaş.

VI.

Cu puteri întinse dincolo de limite, prin intuiţie sau, mai mult, prin revelaţie aveam să înţelegem importanţa fidelităţii noastre precum şi amploarea sentimentelor ce ne umplea sufletul. Nu eram doi îndrăgostiţi oarecare. Chiar şi atunci când nu ne spuneam cuvinte, ochii noştri vorbeau, mâinile ni se întâlneau într-un cântec şi întreg corpul dansa pe melodia unei adieri de iubire ca o atingere.

Împăcările erau dulci şi profunde mai ales când ele survolau conflictele mici îndepărtându-ne de lume şi împingându-ne doar la izolare şi tăcere.

Aveam o casă la ţară undeva prin împrejurimi unde mergeam de câte ori simţeam nevoia unei relaxări majore, unei intimităţi desăvârşite.

Ai ascultat vreodată cântatul cocoşilor dimineaţa? Ai simţit mirosul gutuilor coapte înţepenite la fereastră? Te-a prins vreodată noaptea sub cerul liber ascultând vuietul ei liniştitor şi melancolic? De câte ori ai stat cu spatele lipit de pământ numărând stelele şi căutând Carul Mare?

― Nu, răspunde Anca, nu şi atât. ― Ce nu?...― Nu cunosc viaţa la ţară. Îmi place să aud şi mai ales să cunosc ceea ce-mi

povesteşti, acea lume minunată a copacilor, a verdelui crud crescând din pământul reavăn şi-mi place să aflu dacă există iubire în toată tăcerea marelui început…

― Iubirea există pretutindeni, trebuie numai să o cauţi, să o găseşti şi… să o vrei! Viaţa la ţară înseamnă în primul rând iubire, i-am spus, văzând-o fascinată de gânduri interioare străine până atunci şi, poate, şi de atunci încoace.

― Spune-mi, Adela, pe altarul vostru, pentru că am înţeles în sfârşit că nu pot vorbi doar de tine sau de el, ci de voi împreună, pe acel altar sfânt şi pur ce aşezaţi de fiecare dată ca să renăşteţi?

― Multă, multă iubire, apoi stăteau aşezate cuvintele noastre, promisiunile, jurămintele, încrederea, loialitatea şi, nu în ultimul rând, fericirea. Eram fericiţi!

― Să înţeleg că nu regreţi nimic, cu toate suferinţele tale?― Nu, Anca, nu regret nimic. Poate doar fidelitatea mea absurdă, pe care n-a meritat-

o. În rest… a fost şi rămâne bărbatul visurilor mele!Fidelitatea unei femei faţă de bărbatul iubit seamănă cu moartea. Creează în timp

dependenţă şi nu mai poţi face altfel. Vorbesc din proprie experienţă. Dacă l-aş fi înşelat măcar o singură dată nu mai aveam liber la suferinţă. Regret că nu am făcut-o. Implicarea, însă, te face să-ţi măsori forfota sufletească determinându-te la corectitudine şi fidelitate. Bărbaţii nu merită femei fidele. Cu cât îi înşeli mai mult cu atât lucrurile merg mai bine. Şi viceversa.

Există vârste când femeile cred că orice despărţire e o moarte, că dragostea e doar un gheţar pe care răsare iarba!

O dovadă a participării noastre la această fericire poate fi considerată însăşi dorinţa de a trece dincolo de lumea lucrurilor şi de a cuceri orizontul nemuririi. În această privinţă există

două trepte pe care noi le conştientizam: una de a trăi în netulburată fericire, în armonie cu noi înşine şi cu natura exterioară, cealaltă dorinţă este poate aceea de a trăi veşnic, căci omul este nemuritor prin cunoaştere, gândirea este rădăcina vieţii sale, a nemuririi sale ca totalitate în sine însuşi.

Aşadar, creându-ne singuri fericirea ne aventuram transcendental până la marginea de vis a iubirii şi nu gândeam că odată cu această trăire timpul ne va stigmatiza cu obişnuinţă sau poate chiar cu plictiseală, altfel nu se explică tot ceea ce a urmat în viaţa noastră.

Cu tot efortul făcut de a ne înţelege reciproc, fisurile create deveneau adevărate cratere, mascând într-un fel sau altul aparenta noastră înţelegere. Ne certam din orice, ne enervam din orice. Parcă dintr-o dată timpul se comprimase pentru noi iar în calea noastră apăreau probleme diferite pe care nu le mai puteam depăşi cu uşurinţă, aşa ca altădată.

Din femeia înţelegătoare, calmă, hotărâtă şi învingătoare care eram devenisem parcă un butoi plin cu pulbere de praf de puşcă. Vedeam limpede şi parcă altfel toată acea mare diferenţă spirituală aşezată între noi ca o întindere plină de ciulini, oricât i-aş fi evitat se agăţau de mine. Stresată şi irascibilă încercam din răsputeri să preiau controlul şi frâiele pe care mult timp le ţinusem în mână dar nu mai reuşeam asta, măcinându-se astfel tot ceea ce se mai putea măcina înăuntrul meu.

Nici el nu mai era acelaşi. Devenise parcă un alt om. Îl simţeam alături de mine, stătea alături de mine şi de problemele mele dar în acelaşi timp era foarte departe, atât de departe încât abia acum văd cu ochii minţii cum frânturi rupte de iubire alergau în faţa noastră rostogolindu-se şi eu mă încăpăţânam să nu le văd…

Dumnezeu îţi dă iubirea dacă o vrei şi dacă o doreşti din tot sufletul transformând dorinţa aceasta, materializând-o în cel mai curat şi mai sfânt sentiment. Iar dacă odată venită această iubire nu o întreţii, nu ai grijă de ea, nu te bucuri şi o scapi din mână ţi-o bate vântul şi ţi-o calcă lumea în picioare! Şi când te trezeşti cu mâna întinsă şi goală ca a regelui Lear e prea târziu să o mai cauţi pentru că s-ar putea să nu o mai găseşti niciodată.

Asta s-a întâmplat şi cu noi. La un moment dat am crezut că avem totul, lăsându-ne pradă nepăsării şi fără să mai facem aproape nimic pentru noi şi pentru iubirea noastră. Aş putea spune chiar, că niciunul dintre noi n-am simţit şi n-am ştiut când am pierdut-o.

La mine însă, a mai fost ceva, ceva-ul numit „orbul găinilor”, încrederea mea totală şi fără rezerve, definitivă, care mă făcuse să-mi pierd până şi uzul raţiunii. De aici au decurs toate…

VII.

În primăvara anului 2010 tatăl meu a suferit un al doilea preinfarct. Speriată şi îngrozită că îl voi pierde şi nu voi mai avea părinţi am lăsat totul baltă: serviciu, probleme familiale şi bineînţeles pe el, alergând la cele mai mari spitale din ţară şi oferindu-i tatălui meu o altă şansă la viaţă. Uneori făceam naveta între casă şi spital, alteori dormeam chircită pe marginea patului de spital implorându-mi îngerii să aibă grijă de el şi de mine.

Tata era un om bun. Umorul de care beneficia din plin era trăsătura lui caracteristică, baza tuturor bucuriilor pe care le manifesta ca un copil atunci când mă ştia şi mă avea în preajmă. Au fost clipe grele, zile încărcate cu durere nemărginită, am căzut de mii de ori şi m-am ridicat, orice îmi venea în gând atrăgeam către mine devenind un magnet care-mi determina momentele şi întâmplările din viaţa mea.

Mă gândeam la belşug, la bunăstare, sănătate, iubire, la problemele legate de locul de muncă şi nu permiteam unor gânduri opuse să se înrădăcineze în mintea mea ştiind, experimentând, chiar, zicala „gândurile dominante înving” dar seara cădeam obosită şi aproape de fiecare dată înfrântă. Refuzam să gândesc altceva, eram trup şi suflet alături de

tata, luptam alături de el şi de boala lui, mintea se oprise într-un singur loc, locul unde se afla el.

În tot acest timp noi doi ne-am văzut foarte puţin. Aparenta lui înţelegere faţă de situaţia în care mă aflam, implicarea (mai mult neimplicarea) în prolemele mele familiale au reuşit să mă deruteze în aşa fel încât susţineam că singurătatea mea era în doi, durerea mea era tot în doi, pentru că deşi îl neglijasem în totalitate din lipsă de timp, el fusese cu mine pretutindeni şi nu mă părăsise nicio clipă. Îl purtam în sufletul meu pe toate drumurile bătătorite de destin dar, din păcate, nu a fost de ajuns…

A profitat de lucrul acesta. Timpul meu nu mai era şi timpul lui, devenind în acest fel liber să gândească şi să tragă concluzii. Am fost atât de sigură că mă va aştepta, depăşind momentele cruciale prin care mai trecuse odată cu mama, încât n-am putut şi nu pot nici acum înţelege momentul acelor risipiri.

Nu am putut răspunde acelui şantaj sentimental pe care orice bărbat îl foloseşte, avându-l şi ştiindu-l pe tatăl meu atât de bolnav. Este o dramă care de la înălţimea veacului pare minoră, dar de la înălţimea ceasului devine cutremurătoare. Nu am găsit în mine puterea necesară „să împac şi capra şi varza”. Pentru că nu am trăit aşa. M-am implicat total în boala tatălui aşa cum m-am implicat total în iubirea faţă de el.

În jurul meu toate se clătinau ca şi cum sentimentele, ca nişte obiecte, erau agăţate cu un fir de aţă de grinda podului, gata să se rupă.

După aproape două luni tatăl meu a revenit acasă plin de speranţă şi de acel umor de care ţi-am mai vorbit. Parcă îl aud spunându-mi:

― Lasă, tată, „nu mor caii când vor câinii” sau „mai multe piei de miei pe gard decât cele de oaie”, nu mai fii supărată, trecem noi şi peste asta.

Lupta cu boala tatei şi mai ales cu tratamentul ce trebuia făcut la ore fixe îmi crea un du-te vino între serviciu şi casă fără să mai am timp pentru orice altceva.

Ancuţa stătea aproape nemişcată în faţa mea. M-am oprit de teamă că pierduse şirul povestirii şi-aş fi putut să vorbesc ascultându-mi singură cuvintele.

― Ce faci Anca, ai adormit? Am întrebat-o într-un târziu mângâindu-i mâinile subţiri şi frumoase ca nişte lebede ce-i atârnau pe lângă corp.

― Nu dorm, trăiesc cuvintele tale! Le aşez într-o trăsură de aur şi le plimb prin văzul lumii să se afle şi să se ştie cât de frumos se poate trăi!... Vreau să mergem până în centrul oraşului, vreau să-ţi ofer ceva, zise Ancuţa sărind din pat ca arsă direct într-o pereche de pantaloni negri şi într-un pulover de culoarea cireşelor coapte.

― Nu e nevoie, Anca, nu am nevoie de nimic, crede-mă, vreau doar să stăm amândouă aici să povestim. Te rog, Anca, te rog!

― Mergem în centru, trebuie să-ţi cumpăr ceva de care ai mare nevoie, ai să vezi. Şi mă luă de mână hotărâtă să-mi ofere acea surpriză de care vorbea agitându-se şi

emanând o fericire suspectă. Ne-am oprit în faţa unei librării.― E pentru tine, Adela, şi-mi întinde de pe raft o carte. Cartea aceasta îţi va da energia

necesară pentru a merge mai departe. Ai nevoie de ea pentru că ai nevoie de speranţă. Şi vreau să ştii că această carte nu este pentru toată lumea deşi autoarea spune că este, eu am o altă părere.

Orice i-ar fi trecut prin căpşorul ei frumos m-ar fi lăsat rece şi indiferentă. Dar faptul că a ieşit special din casă să-mi ofere „Secretul” de Rhonda Byrne mi-a stârnit curiozitatea şi m-a umplut de bucurie. Aveam de fapt să aflu că Ancuţa îmi făcuse cel mai frumos dar din ultimii ani. Acum cred că aveam nevoie de acea trezire, de acel impuls de energie şi echilibru.

N-am ştiut ce să fac. I-am mulţumit cu ochii în lacrimi, i-am mulţumit cu sufletul risipit în sute de cuvinte, îi mai mulţumesc încă ştiind că toate acestea n-ar ajunge niciodată pentru a-i arăta recunoştinţa mea.

Ne-am întors acasă liniştite purtând cu noi aerul rece de munte şi minunata carte pe care abia aşteptam s-o citesc.

― Ca să-ţi trezesc interesul, zise Anca, în timp ce tu îmi spui ce s-a întâmplat până la urmă cu voi doi eu îţi voi argumenta prin citate din această carte părerea mea. Vrei?

― La cât de curioasă m-ai făcut, ce aş putea să-ţi spun? Că nu vreau?De data aceasta Anca şi-a făcut o cană mare de cafea, şi-a aprins o ţigară şi mi-a spus:― Te ascult, Adela. Am simţit dintr-o dată fumul gros al amintirilor astupându-mi respiraţia, înecându-mă.

Lacrimile unei dureri încă mistuitoare îmi răvăşeau clipă de clipă începutul. Nu aş mai fi vrut să continui şi să evit astfel trecerea prin focul întâmplărilor. Persistau încă în mintea mea faptele adunate în cuvinte grele ce stăteau nemişcate, împietrite în bucăţi uriaşe de beton atârnând precum greutăţile puse la fântâna bunicii. Dar cu cât încercam să evit această trecere cu atât mă afundam în pământul ei reavăn din care nu ştiam să mai ies…

După boala tatei urmaseră alte lovituri pe care le primisem negândind nici cauza şi nici efectul ce avea să urmeze. Întoarsă la serviciu după un lung concediu aveam să aflu despre disponibilizarea colegilor mei din instituţia unde lucrasem mulţi ani. Am încercat să mă solidarizez cu necazurile lor făcând un pact cu mine însămi că voi lupta împotriva nedreptăţilor. Dar nicio luptă nu este mai grea ca cea purtată cu tine însuţi pentru că şi eu am rămas fără serviciu.

Începeam să mă revărs cu toată furia caracteristică marelui meu declin. Picături mici îmi acopereau trupul şi faţa ca o perdea de sudoare. Bărbia îmi tremura în ritmuri incerte şi dintr-o dată mi-am acoperit ochii cu palmele în care răsunau hohote de plâns.

― Ai fost pe lista acelor disponibilizări? Întreabă Anca cu o voce stinsă, ca o lumânare incandescentă.

― Nu. Pentru scurt timp mi-am pierdut pur şi simplu din vina mea serviciul. Refuzam să accept acel adevăr dureros şi mai ales refuzam să accept acea hotărâre

care mă umpluse de ruşine. Furia dezlănţuită de acest fapt, amplificată de boala tatălui meu abia ieşit din spital a declanşat cea mai mare furtună din viaţa mea, un adevărat tsunami devastator. Gândurile au luat-o razna, cuvintele ţâşneau în adevărate cascade groteşti şi înspăimântătoare scoţând la iveală din adâncurile mele cele mai întunecate un monstru, o fiară gata să sfâşie tot ceea ce-i ieşea în cale.

Nu mă recunoşteam. Nu mă puteam stăpâni, nu eram eu. Agitată ca o mare în furtună înotam în mijlocul necazurilor mele strigând după ajutor! Şi iată cum viaţa mea aparent liniştită se transforma sub privirile celorlalţi într-un ocean de nelinişti împingându-mă la gesturi şi cuvinte pe care în altă conjunctură nu credeam că le pot face.

Disperată, luptam cu toate puterile împotriva vântului ce-mi culcase la pământ spicele oricărei speranţe… Am ţipat, am bătut cu pumnul în masă, mi-am strigat nedreptatea udând cu lacrimile mele zorii dimineţilor, amiezile şi nopţile transformate în nesomn. Dar atunci nu puteam, nu aveam puterea necesară să fac ceva pentru mine. Mă apăram în modul meu propriu ca o leoaică înfometată, călcând totul în picioare, distrugând în jurul meu oameni care până atunci îmi fuseseră aproape şi dragi.

― Şi în toată această zbatere, spune-mi Adela, el unde era? Ce făcea pentru tine? Ce gândea şi ce spunea? Întreabă Anca, aproape furioasă şi neliniştită, trăind momentele declinului meu cu adâncă implicare.

― El… El era departe de mine, detaşat şi rănit. Să zicem că… suferea într-un fel numai de el ştiut pentru tot ceea ce mi se întâmpla şi poate, în gândirea lui, considera că merit.

― Era de partea cealaltă a baricadei?― Nu, era de partea mea. Dar atât de departe de mine…― Spune-mi, vrăbiuţo, concret ce a făcut?

― M-a acuzat. Toate cele ce mi se întâmplau erau rezultatul „neascultării” mele: „Ţi-am spus să nu faci aşa; ţi-am spus că nu e bine; ţi-am spus că cei mai mari duşmani îi ai în preajma ta; ţi-am zis”…

Timpul se comprimase în jurul problemelor mele neexistând nicio legătură, nicio comunicare între noi doi. Reproşuri interminabile într-un moment în care aveam nevoie doar de o mângâiere ca să mă pot ridica. Aproape că nu mai vorbeam. Nu ne mai vedeam sau atunci când ne vedeam mă acuza de faptul (aşa cum bănuiam) că toată vina îmi aparţine. Aveam nevoie de el, era pentru prima dată când simţeam cu toată puterea nevoia apropierii lui, respiraţiei lui, atingerii lui care nu mai exista. Parcă dintr-o dată calvarul prin care treceam devenea mai greu şi mai puţin înţeles. Chiar nu ştiam ce să fac. Pendulam între acuzaţiile lui şi realitatea în care trăiam.

Zile la rând n-am putut gândi altceva. Teama şi îngrijorarea puseseră stăpânire pe mine transformându-mă într-o pădure în care toţi copacii erau tăiaţi… Orizontul meu era pretutindeni şi nicăieri. Paşii mei legaţi altădată de paşii lui acum erau singuri, nici umbră nu aveam, nu mai aveam nimic. M-am trezit singură, într-o singurătate diferită de toate singurătăţile lumii! În această zonă nedefinită a Nimicului pe care conştiinţa mea n-o accepta am găsit o clipă de trezire, de luciditate şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l caut, să-l ating şi să văd dacă există sau dacă doar imaginaţia mea îl crease din prea mult egoism şi dorinţă. L-am găsit plin de veselie subtilă cu zâmbetul afişat parcă prea larg nu semăna cu nimic din ceea ce eu cunoşteam şi nu l-am putut atinge…

Într-un moment de neatenţie m-am apropiat de braţele lui cuprinzându-l şi prăbuşindu-mă aproape de privirea în care eu căutam ceva. Ce crezi că s-a întâmplat?

Anca era numai ochi şi urechi, trăia povestea mea emoţionată, în aşa fel încât la un moment dat îmi zice:

― Stai, nu-mi spune încă. Hai să ascultăm din nou Edith Piaf. De ce Edith Piaf? Pentru că această cântăreaţă, această femeie mititică şi firavă şi-a strigat iubirile în auzul întregii lumi! Viaţa ei a fost atât de tristă ca să pară adevărată. Şi dă drumul CD-ului umplând camera cu sunete cristaline şi grave: Je… je ne regret rien… Ce s-a întâmplat?

― M-a respins… Era pentru prima dată în toţi aceşti ani când m-a respins direct, fără explicaţii, fără cuvinte, făcându-mă să simt ceea ce refuzam să văd. Adică sfârşitul. În timp ce eu aş fi vrut să-mi spună ceva, să mă certe, să mă acuze, să ţipe, să facă un gest, el stătea împietrit în refuzul lui total ascunzându-mi realitatea şi momentul exact în care ne-am pierdut…

Odată cu luciditatea propriei mele conştiinţe am văzut cum bărbatul de lângă mine, omul căruia îi sărutasem picioarele crezându-l un alter-ego mă respingea îndepărtându-mă vizibil, fără remuşcări şi fără cuvinte. Tăcerea lui era mai dureroasă decât tot ce mi se întâmplase până atunci făcându-mă să simt cum două cercuri uriaşe de metal îmi strâng ca într-o menghină capul. În urma mea atârnau ca nişte corcoaţe visele mele, dorinţele şi tot ceea ce devenisem în timp datorită lui.

Prin fundamentarea necesităţii unei ordini morale dictate de nevoia mea de elucidare a faptelor petrecute în tot acest timp al deznădejdii mele, al prăbuşirii mele iminente, aveam în vedere, implicit, relaţia noastră în care eu mai credeam încă şi pe care dintr-o dată n-o mai găseam. În linii generale acelaşi raţionament îl făcusem în momentul respingerii neînţelese decât după foarte mult timp… Dar în tot acest timp blocat undeva la marginea speranţei lumea lui devenise lumea mea, iar lumea mea niciodată nu fusese şi a lui… O asemenea concluzie mă determina la simplitate, la umilire chiar, la dorinţa de a mă lămuri, de a mă dumiri de ceea ce se întâmplase, chinuindu-mă ca Sisif cu bolovanul de piatră, necrezând nicio clipă că tocmai el încălcase regulile unui joc, jocul nostru, care pentru mine a însemnat viaţa noastră.

Dansam desculţă pe jarul îndoielilor cuprinsă de remuşcări şi incertitudini. Am fost răsplătită cu cea mai urâtă trădare! N-a putut suporta absenţa care mă îndepărtase de el din

toate motivele pe care ţi le-am spus, n-a putut depăşi acea perioadă grea din viaţa mea care mă tulburase ca o ploaie de toamnă căzută peste pădurea mea desfrunzită. S-a simţit singur, abandonat şi trădat, nerecunoscându-şi în felul acesta decât laşitatea tăcerii şi nicidecum propria-i reală trădare.

Dar altul era adevărul. Dincolo de aparenţe se afla un adevăr gol-goluţ care îl determina la această depărtare şi respingere totală. Simţeam că-şi legase trupul de altcineva, dar sufletul nu va avea niciodată o altă pereche. Şi am început să caut acest adevăr scormonind în memorie şi în greşelile mele, târându-mă prin noroiul gros al mizeriei care mă înconjura.

Pe care drum mă pierdusem de el? Întrebările înotau alături de mine în aceeaşi mocirlă. Teama îmi invada sufletul lăsându-mă fără putere şi creându-mi senzaţii necunoscute, de frică.

Nu ştiam dacă îl mai iubesc sau dacă ura luase locul acelei iubiri în care crezusem atâţia ani. N-aveam decât să mă ghidez după simţămintele mele care erau aceleaşi, indiferente la voinţa şi atitudinea mea. Am luat-o de la capăt. Am încercat iar să mă apropii de el şi să-i vorbesc, am încercat să-l ating întâmpinând de fiecare dată acelaşi refuz categoric ce mă determina să simt cât sunt de neputincioasă şi inutilă! Unde am greşit? Atunci nu ştiam. Acum ştiu. Există greşeli pe care ai face orice să le repari.

― Nu cumva atitudinea lui era un fel de răspuns la gândurile tale? Zice Anca oprindu-şi două lacrimi ce-i curgeau perpendicular pe obraz.

― Atunci am gândit altfel, acum gândesc altfel şi simt altfel. Există un singur adevăr. Ţi-l voi spune trecând peste detalii.

― Nu vreau să treci peste detalii. Poate tocmai aici vei găsi acel adevăr de care vorbeai, niciodată să nu treci peste detalii, îmi zice Anca agitându-se să-şi mai facă o cafea.

De data aceasta detaliile nu mă mai interesau pentru că ele făceau parte doar din viaţa mea, din toată suferinţa aflată la altitudinea sufletului şi adunată la un loc. N-aş fi suferit atât de mult dacă gestul lui de a mă abandona îndepărtându-se de mine atunci când mi-a fost mai greu nu mă durea ca o rană vie, deschisă. L-aş fi considerat un gest normal, firesc, făcut de un om care-şi putea justifica atitudinea (aşa cum a făcut-o ani la rând) vorbindu-mi. Sunt sigură că aş fi înţeles chiar dacă m-ar fi durut la fel de mult, până la urmă aş fi înţeles.

― Ce s-a întâmplat cu noi? L-am întrebat într-un târziu…― Care noi? Nu mai suntem de mult „noi”. Ce n-ai înţeles?― Vrei să spui că… ai pe altcineva?― Da, am pe altcineva. Vreau să-mi refac viaţa, să am casa mea, copii mei. Ajunge!

Mi-ajung 15 ani în care m-ai ţinut legat fără să fac nimic! Acum s-a terminat! Mergem pe drumuri diferite.

Încă îmi răsună în urechi cuvintele lui spuse cu atâta convingere ani şi ani la rând: ― Să nu mă înşeli şi să nu pleci de lângă mine indiferent ce se va întâmpla cu viaţa

noastră. Dacă o vei face sau eu voi găsi pe altcineva, trebuie să vorbim şi să ne spunem unul altuia ce ne apasă.

Ploaia aceasta de cuvinte mă bântuie ca o stafie. Ea vine şi pleacă lăsând în urma ei aceeaşi întrebare ruginită: De ce a făcut-o? Eram înecatul ce striga în mijlocul mării după ajutor! El a venit şi stând lângă mine, în loc să mă salveze, m-a băgat la fund lăsându-mă să mă înec. Aşa vedeam lucrurile, aşa îmi trăiam durerile cărora nu le mai cunoşteam cauza dar nici efectul.

De ce dintre noi doi doar el şi-a găsit alinarea în alt pat? De ce bărbaţii fac promisiuni şi jurăminte pe care apoi le încalcă? De ce iubirile lor, uneori atât de puternice şi de desăvârşite pălesc în faţa iubirilor noastre? Cum a putut să facă lucrul acesta ştiind cât de mult mă va răni? Pentru că rana mea vie, deschisă se putea vedea şi atinge. Nu reuşeam să o tratez cu nimic şi nici nu pot spera s-o vindec vreodată.

― Bine, bine, îmi spunea. Asta este. O să îţi treacă. Şi eu am suferit când n-ai fost lângă mine. Prin ce treci tu acum eu am trecut de multe ori…

― Degeaba ai suferit dacă nu te-ai făcut înţeles, ţi-ai trăit propriile dureri închise în tine iar eu nu am ştiut de ele. Acum sunt vinovată pentru acestea? Îi răspundeam plângând în hohote.

Orice mi-ar fi spus nu avea argumente. Ştia că a greşit. Simţea că a greşit. Tocmai el, propovăduitorul fidelităţii şi al încrederii reciproce. La ce a dus această fidelitate şi încrederea noastră risipită? De cele mai multe ori tăcea. Vorbele, ca şi faptele lui, nu ar fi putut schimba ordinea lucrurilor şi nu ar fi putut anihila stările mele profunde, permanente în care mă aflam fără voia mea.

Trei lovituri într-o singură vară! Prea mult. Era prea mult pentru oricine, dar pentru mine, o femeie singură lipsită de orice sprijin şi apărare. Bântuită de gânduri obscure, descurajată şi înfrântă consideram bătălia pierdută, lipsindu-mă de motivul pentru care aş fi renăscut ca pasărea Phoenix din propria mea cenuşă. Viaţa mă încercase de prea multe ori probabil din dorinţa de a mă însemna definitiv o femeie învinsă de propriile iluzii, sau poate că ceea ce mi se întâmpla nu era decât o trecere marcantă spre ceva sublim ce avea să urmeze. Altă explicaţie nu găsesc pentru că altă explicaţie nu există.

Colindam străzile până noaptea târziu încercând să mă reconstruiesc şi să redevin femeia de acum 15 ani. Într-una din nopţile acestea am trecut pe strada lui nu din dorinţe pe care din prea multă pudoare nu le pot exprima ci doar din mult, prea mult dor. Pornea din mine ca un impuls sfâşietor aruncându-mă în direcţii diferite, direcţii ce duceau către el, către casa lui şi tot ce însemna ea pentru mine. Îmi era dor de mama lui, o femeie frumoasă dar care nu m-a suportat niciodată. Îmi era dor de pisica lui galbenă ce dormea pe fotoliul din camera noastră, îmi era dor de obiecte, de tot ce exista dincolo de poarta lui la care am zăbovit doar câteva clipe. M-a văzut şi aproape ţipând mi-a spus:

― Ce cauţi aici? De ce umbli noaptea pe străzi şi mai ales pe strada mea? Ce vrei să vezi?

― Nu vreau să văd nimic. Îmi era dor… Am încercat în momentele acelea să-l înţeleg. Nu vroia să fie văzut sau urmărit pentru

că nu vroia să fie pus în situaţii penibile în cazul în care ar fi fost însoţit de cealaltă. Cearta cu el sau discuţiile contradictorii în care mă băgam cu bună ştiinţă nu duceau la niciun rezultat. Mi-am schimbat brusc atitudinea ducând dialogul dintre noi în alt punct mult mai important decât reproşurile lui care mă acopereau. Nervos, derutat şi hotărât a înţeles jocul meu şi a tăcut. Apoi mi-a explicat că între noi doi nu va mai fi nimic, niciodată.

― Nu mai putem fi decât prieteni. Atât. Te-am iubit şi te-am respectat, dar nu mă mai pot întoarce.

― Indiferent ce-ai făcut, eu am rămas aceeaşi! Trebuie să o luăm de la capăt! Nu am cum să-ţi accept prietenia când tu ai fost, în primul rând, iubitul meu, îi spuneam plângând sfâşietor…

Simţeam cum trupul mi se desfăcea în mii de bucăţi şi toate cădeau pe asfalt scoţând zgomote metalice. Mă privea împietrit. Greşise plecând, trădând, înşelând, din prea mult bine şi dintr-o dorinţă atât de puternică de a se dezlega de mine definitiv.

Imaginează-ţi doi oameni care în urmă cu ceva timp trăiau o adevărată poveste de dragoste iar acum puşi faţă în faţă purtau un dialog stupid. „Niciodată” pentru mine era un cuvânt de neînţeles şi atât de dureros ca şi cum cineva venea din spatele meu şi mă lovea pe neaşteptate cu un ciocan în moalele capului. Ştiam cât era de statornic într-o relaţie, mai ales la început, de aceea făceam eforturi uriaşe să-l înţeleg. Dar toate acestea îmi dădeau certitudinea că, deşi nu cunoşteam amănuntele, el era băgat în altă relaţie şi nu putea dar nici nu vroia să trădeze. Nimic nu putea fi mai clar şi mai limpede decât acest adevăr. Doar încăpăţânarea mea se abătea de la această regulă, a unui joc despre viaţă. Pentru că mă

încăpăţânam să nu cred, şi nu vroiam să cred, nici măcar acum când aveam dovada infidelităţii lui aşezată la picioare, nu-l puteam lăsa în pace ca şi cum mi-aş fi descălţat o pereche de şosete purtate şi mi-aş fi luat altele noi.

Eu nu puteam vedea lucrurile aşa. Modul acesta simplificat de gândire nu-mi aparţinea. De aceea nu mă puteam prinde în hora lui nici de dragul anilor petrecuţi împreună, nici de dragul lui.

― Nu vezi cât de mult rău îţi faci singură? Mă întreba Andreea. Cum poţi lupta cu un om care nu te mai vrea? Nu-ţi pasă?

― Ba da, îmi pasă. Sigur că îmi pasă, doar îmi trăiesc propria dramă. Nu are cum să nu îmi pese de mine, de anii trecuţi din viaţa mea, de tot ceea ce a fost mai frumos!

― Lasă-l. Părerea mea este să te trezeşti. Eşti o femeie puternică şi dacă el are puterea să renunţe trebuie să renunţi şi tu. Uită-l Adela, caută-ţi pe altcineva.

― Asta vrea şi el. Să renunţ şi să-mi agăţ viaţa de altcineva. Numai că eu nu renunţ la 15 ani din viaţa mea, înţelegi? Sau, mai bine zis, nu renunţ atât de uşor şi nu pentru a-mi satisface vanitatea de femeie rănită şi nici pentru că nu vreau să renunţ, dar pur şi simplu nu pot, crede-mă, nu pot. Eu lupt pentru dragostea mea, n-o pot lăsa uşor şi simplu s-o bată vântul şi să mi-o joace lumea în picioare!

― Dacă el a putut face lucrul acesta când ţie ţi-a fost atât de greu eu cred că trebuie să poţi şi tu. El va sta departe de tine şi te va uita, îşi va reface viaţa în modul său specific, golăneşte, dar te va uita. Acesta e adevărul şi nu pot să ţi-l ascund.

Andreea fiind o femeie conservatoare, pentru ea nu exista cale de mijloc şi compromis. Era directă şi radicală. Pentru ea albul era alb şi negrul era negru. Gri nu exista.

Într-un anume fel avea dreptate. Dar în discuţiile noastre frecvente intervenea Miky schimbându-i punctul de vedere cu foarte mare uşurinţă argumentând în felul ei specific şi plin de experienţă:

― Nu, Adela. Nu te va uita. De asta să fii convinsă. El luptă acum să te uite dar în sufletul lui este o revoluţie. Crede că va învinge dar nu va fi aşa. Ce a fost între voi nu poate fi uitat nici într-un an şi nici în 10, argumenta zgomotos şi gesticulând de fiecare dată.

― Dacă s-ar întoarce, ai fi capabilă să-l primeşti şi să o luaţi de la capăt? Intervenea în discuţiile noastre Florena, tăindu-mi pentru moment respiraţia cu întrebarea ei.

Nu i-am răspuns. Această întrebare mă chinuia zilnic şi, deşi îi cunoşteam răspunsul, amânam momentul în care i l-aş fi putut da fără nicio şovăială.

Ştiam că în mine se găseau puteri nebănuite. Ştiam că aş fi fost capabilă să îl iert şi să trec peste toate blocajele relaţiei noastre aşa cum făcusem de foarte multe ori. Şi mai ştiam că pentru el eram capabilă de orice. Aceste trei certitudini le susţineam argumentându-le în faţa oricui şi mai ales în faţa mea de fiecare dată. Ceea ce nu ştiam era de unde şi până unde ţine dragostea? Cât de mult se poate întinde în viaţa unui om? Câţi dintre semenii mei puteau simţi o astfel de iubire? Care dintre prietenele mele dragi s-ar fi băgat într-o luptă asemănătoare?! Balanţa acestor întrebări trăgea neaşteptat de mult într-o singură parte. În care parte?

VIII

Toamna se aşezase peste suferinţele mele desfrunzindu-mi clipele cunoaşterii şi tot adevărul care se ivise dintr-o dată gol-goluţ, dezbrăcat parcă şi el de lacrima anotimpului. Complicate şi inutile îmi auzeam gândurile certându-se indirect şi mă trezeam la streaşina nopţii vorbind cu el ca şi cum ar fi fost lângă mine. În Univers cearta căpăta amploare, Luna striga către Marte, apoi către Venus, Carul Mic se lua la trântă, doborând Carul Mare. Parcă nimic nu mai era la locul lui, parcă nimic nu mai avea rost. Lungile mele nopţi de insomnie semănau din ce în ce mai mult cu un spectacol macabru până când zorii dimineţilor cădeau peste pleoapele mele cu un fel de zornăit ce mi se împotrivea.

Începusem să cred că fiecare zi de ieri se sfârşise pentru mine, obligatoriu, în dimineaţa zilei de mâine. Nu mai aveam decât prezentul pe care-l alungam cu înverşunare dar el se încăpăţâna să nu mă părăsească rămânând statornic şi fidel la căpătâiul meu, îngrozindu-mă.

M-am angajat din nou în acelaşi loc şi în felul acesta mi-am reprimit o binemeritată odihnă sufletească. Am început să-mi fac ordine în sertare şi în inimă. Mi-am aşezat pe rafturi vremurile de rătăcire, îndoielile şi iubirea. Călcate în picioare, umilite, cuvintele se spărgeau aiurea în expresii concomitente rătăcind, cel mai adesea, în voia valurilor ce îmi agitau trupul.

Aparent lucrurile se aşezau la locul lor. Nu mă mai interesa aproape nimic. Lăsam timpul să curgă astupându-i din când în când gura cu batista speranţelor de care mă mai agăţam încă. Pentru ochii unui necunoscător el se purta normal. Venea la mine, purtam un dialog la fel de stupid ca şi cele din ultimul timp şi-mi oferea aparent aceeaşi protecţie care genera minciuna că între noi doi nu se întâmplase nimic.

Nu mă puteam preface că lucrurile au reintrat în normal şi asta pentru că aş fi luat parte cu bună ştiinţă la un neadevăr, continuând în felul acesta să mă mint, poate mai dureros decât o făcusem.

Între noi nu mai erau decât cuvinte pe al căror adevăr nu mai juri… Zăpada înainta în timpul nostru ca o armată tristă. Întâmplările târau prin pulbere aura lor destrămată şi nu puteam pătrunde prin spărtura zilelor într-o emisferă senină. Auzeam cum luciditatea îmi rostea încet la ureche: „De câte vorbe s-a lepădat…”. Ca un ultim semn al trădării vroia să rămânem prieteni.

Într-una din poeziile sale Adrian Păunescu spunea: „Intrarea în ceaţă este o înmormântare a luminii ochilor, / Cortegiul de lacrimi străbate greu mormântul de ceaţă”. Priveliştea acestor clipe de tristeţe îmi amintea de el ca şi cum ar fi murit şi expira cu fiecare răsuflare a mea. Îl vedeam zilnic şi îl simţeam neputincioasă ca o ghilotină în procesul execuţiei.

Detaşat de întâmplările aşezate între noi, indiferent la necazurile mele, dar prietenos, se purta ca şi cum noi doi fusesem legaţi de o imensă prietenie şi nu de o mare iubire.

Prezenţa lui aproape zilnică în jurul meu crea spaţii imponderabile de speranţă. Îi doream acea prezenţă pentru că îmi hrăneam cu ea orgoliul rănit, mă înhămam la o serie de acţiuni în care îl includeam şi reluam acea imagine cinematografică a unui film în care noi doi eram protagoniştii… Nu mai vroia nimic decât apropierea mea statică din care, probabil, îşi lua în continuare energia.

Frica de ridicol sau teama recurentă a fricii cumulată cu acea dorinţă a sfârşitului ei, contactul cu imaginile vizuale legate zilnic de el, îmi confirmau faptul că nu fusese niciodată plecat, nici din viaţa mea şi nici din durerea aceea existentă în mod cronologic în care mă aflam.

Deşi în chipul lui se ascundea străinul absolut ajunsesem să trăiesc spaima produsă de eventualele lui atingeri. În mod inconştient sentimentele învingeau raţiunea şi îl acceptam, dincolo de imaginile legate de cealaltă şi mai ales dincolo de adevărul neexplicat, nejustificat încă.

Atunci când ţi-e frică în mod prostesc de ceva, noi complicaţii generatoare de ambiguităţi se ivesc întrebându-te în mod lamentabil dacă vei merge mai departe sau dacă nu vei merge. Din această nevoie de a-mi alege atitudinea, mă ridicam zilnic deasupra tuturor aşteptărilor mele supravieţuind în mod miraculos avalanşei de dezinteres şi nedorinţelor în care mă regăseam străină de mine şi de principiile mele solide.

Nu-mi mai păsa de cealaltă. Ştiam că, oricare ar fi ea, nu-l va putea iubi aşa ca mine. Relaţia lor, jucată pe o scenă, când publicul nu exista, mă lăsa indiferentă şi rece. Gândeam cu emoţie, priveam cu emoţie, parcă m-aş fi deşteptat dintr-un coşmar. Furia îmi trecuse şi mă dureau doar verbele rămase între noi.

Treceam, făcând eforturi uriaşe, pragul acelor interese comune pe care ei doi le aveau găsindu-mi un loc în care mă aşezam înfrântă, în aşteptare. Simţeam că încă mă mai iubeşte. Ştiam lucrul acesta pentru că respiram aerul lui, miroseam prezenţa lui ca un câine de pază fidel, dresat şi detaşat.

Ceea ce era important în toată apropierea aceasta era faptul că vorbeam. Comunicam într-un fel anume, privindu-ne intens şi conştientizând faptul că dincolo de privirile noastre, în spatele lor, se afla adevărul… De ce plecase?...

Sătul de trecut, de acel trecut comun pe care-l clădisem împreună ridicându-ne palate de vise, împovărat de iubirea noastră strigată, se avântase în necunoscut încălcând nu numai regulile dar şi linia ce ne situa de aceeaşi parte a baricadei. Acum el se afla dincolo de ea. Iar eu încercam să-i identific culoarea ochilor, încercând din răsputeri o cât de mică apropiere. Am reuşit. Toate lucrurile parcă mi se limpeziseră dintr-o dată, reuşind în felul acesta să observ cu exactitate ceea ce altă dată nu vedeam din cauza ceţii… Nu mai era acelaşi… Stângaci, haotic, hoinărea printre ideile lui statice, fixate pe o retină a memoriei. Pisica din mine murise. Se aşteptase poate la acea sfâşiere de vorbe adresate mecanic negândind că, de fapt, asta nu se va mai întâmpla niciodată.

Ce rost ar mai fi avut crizele mele, ţipetele, întrebările pline de lacrimi, zbuciumul sfâşietor pentru ceea ce se întâmplase? Ce rost mai aveau cuvintele de reproş când îl ştiam atât de departe? Liniştea mea l-a convins. Sau l-a învins. S-a apropiat şi mai mult. Mi-a spus că doreşte să fim prieteni. Nu i-am răspuns, dar m-am purtat ca şi cum devenisem doar prieteni. I-am făcut jocul gândind că-n felul acesta va realiza ce a făcut. În mintea lui devenisem un fel de clopoţel.

Cu paşi mici dar siguri ne ofeream ajutorul unul altuia, făcând schimb de gesturi, de maşini, de bani şi mai ales de idei. Nu-l mai ocoleam, nu-i evitam sfaturile şi, mai ales, încercam să-i ofer ceea ce în ultimul timp nu mai avusese din partea mea: înţelegere, bunătate şi multă atenţie…

Nu l-am mişcat cu nimic. Aparent, relaţia noastră se înnodase din acelaşi punct de unde fusese ruptă. Doar că nu mai exista apropierea şi dorinţa trupească, nebunia aceea după care ani şi ani am tânjit amândoi.

În sufletul meu împăcat îl mai doream. Dar nu mai lăsam să pătrundă nicio urmă de speranţă temându-mă cu fiecare părticică din mine să nu sufăr din nou.

Îmi imploram cerul inimii mele să mă ierte pentru acceptul involuntar pe care-l dădusem de a mă situa în imediata lui apropiere atâta timp cât şi el dorea lucrul acesta.

Ancuţa se uita întrebător la mine ascultându-mă în aşa fel încât se putea citi pe chipul ei uimirea suprapusă cuvintelor auzite dar, ca şi cum îi vorbeam în limba japoneză, nu înţelegea nimic. O aud întrebând:

― V-aţi despărţit. Te-a aruncat în acest hău fără fund al disperărilor tale. Te-a rănit. Te doare prezenţa lui şi iubirea ta în acelaşi timp, dar îl primeşti lângă tine, îl accepţi fără a opune rezistenţă. Asta e ce-ţi doreşti?

― Îl accept Anca, pentru că numai aşa mă va găsi dacă mă va căuta, exact în locul în care m-a lăsat… Cât voi supravieţui nu ştiu, pentru că în marea întindere a scopurilor noastre se află călăuza sufletelor. Ea este de fiecare dată aproape şi eu cred în nerătăcirea ei… Dacă mă voi desprinde voi fi tăcerea nopţilor triste, dacă voi fi eu, voi fi aceea din foşnetul copacilor toamna, respirând frunzele ce mă vor acoperi cu aerul verde al marelui meu început…

Îl simt încă! Muşchiul copacului crescut peste inima mea îmi arată drumul cărării spre lumină. Îl vreau încă. El este orizontul din câmpia mea nesfârşită, el este atingerea fericirii mele absolute. Când n-o să-l mai vreau voi simţi asta, sunt sigură.

IX.

Mai mult decât orice am iubit sinceritatea. Starea aceea minunată când eşti privit în ochi şi ţi se aştern în faţă cuvintele ca un covor de flori pe aleea unei grădini suspendate. Asta înseamnă pentru mine sinceritatea! Cel mai frumos dar aşezat deasupra sufletului! Oricât de greu mi-a fost uneori, am păşit pe acest covor, am acceptat şi am înfruntat adevărul ascultându-mi inima cum cântă după partitura sincerităţii. Poate de aceea am pierdut mult sau poate, deasupra tuturor, am câştigat mult. Pentru că, până la urmă, orice înfrângere e un pas înainte, orice succes are şi reversul medaliei.

Îmi pierdusem demnitatea dar câştigasem patru prietene: Andreea, Ancuţa, Miky şi Florena. Se zice că femeile nu au puterea de a fi realiste. Roase mai tot timpul de invidie şi ură ele nu pot fi obiective nici cu ele însele, cu atât mai puţin obiectivitatea lor se putea răsfrânge asupra altor femei. Numai că prietenele mele erau obiective fără a-şi manifesta invidia şi ura, mai ales că aceste sentimente le erau aproape necunoscute. Nu erau pătimaşe şi ne lega amintirea anilor trecuţi în care noi toate, mai tinere şi mai frumoase, învingeam şi doboram obstacolele întâlnite în cale, patima fiind doar în sufletul meu. Mă regăseam în ea, trăiam cu ea înlăuntrul meu şi nu încercam s-o alung pentru că era modul meu natural de supravieţuire, habitatul meu personal, inconfundabil.

Proiectam gândul ca o adiere de vânt în toate direcţiile îndepărtând frica ce pusese stăpânire pe mine învăluindu-mă obscur ca într-o cameră cu lumină difuză. Îl acopeream, îl imploram în mintea mea să nu mă părăsească, nu din nevoia totală pe care mi-o crease în timp ci, mai ales, pentru stabilitatea după care tânjeam.

Frica paralizează. Devenisem, în timp, vânatul iubirii mele, simţeam cum aleargă în urma mea şi cu cât mă îndepărtam mai mult cu atât spaima creştea involuntar de voinţa mea. După ani şi ani de supunere necondiţionată, de totalitarism înverşunat obţinusem o iubire cu venele tăiate nerămânându-mi decât nevoia absolută de a-mi alege atitudinea.

― Gata, Ancuţa, am obosit. Atâta nesupunere mă apasă. Îmi stă pe suflet ca griul toamnei şi ca o lamă de jungher ajutându-mă să mor mai devreme.

Vorbele muşcă palmele noastre care acum, desfăcute una de cealaltă, au un sunet ciudat de durere ucisă în credinţă… Unul fără celălalt vom rătăci cu disperare. Dacă întâmplarea ne va aşeza din nou destinele în aceeaşi caleaşcă de aur, îngerul meu îmi şopteşte că va fi prea târziu.

Câtă nebunie umblă aiurea căţărată pe bucăţi de inimi frânte din cer şi câtă lumină se zăreşte pe malul opus al râurilor mele!

Dacă ar fi să înţeleg de ce îmi tremură literele cuvintelor atunci când ele se îndreaptă ca nişte prăjini uriaşe spre colţul în care doar inima lor îl găseşte, mi-aş aduna clipa în care-am să mor rugându-mă la ninsori să mă ningă şi la ploaie să mă plouă!

Nu sunt lângă el dar nici departe nu sunt, pentru că el mă însoţeşte pretutindeni ca un gheţar invalid aşteptându-mi căldura buzelor să treacă obstacolele ce ne despart. M-am risipit aiurea în zeci de scrisori pe care i le-am trimis. Mi-am eliberat sufletul de întrebările ce mă sufocau în fiecare minut, în fiecare zi. M-am acoperit cu straie frumoase numai de el ştiute, i-am plâns la picioare sărutând aerul rămas în urma lui dar n-a avut nici cel puţin o tresărire în abisul înfrângerii mele!

Anca stătea lângă mine cu picioarele încrucişate într-o poziţie nedefinită. Săgetându-mă cu privirea a zis:

― Tu eşti într-adevăr o femeie puternică! Eu cred că drumul vostru nu se va încheia aici.

― Şi eu cred asta. Gândul care mă urmăreşte este simplu şi tragic în acelaşi timp, poate nu mă voi salva niciodată sau poate numai Dumnezeul meu o mai poate face.

Singurătatea mea în dragoste strigă după ajutor şi orice cuvânt înseamnă o rană, orice tăcere pare o laşitate din partea lui. Ştiu că nu are nicio vină, că nu poate gândi mai mult, că

nu poate face mai mult, de aceea îi şi vorbesc din mijlocul acestor ape tulburi pentru că nu ştiu să înot în ape limpezi.

Unde merge acest gând şi de ce mă urmăreşte oare? Îl aud bufnind în lemnul porţii, trosnind în copaci, îl simt în coşul pieptului meu şi ştiu că unde este el, se termină gândurile şi rămân doar furtunile răscolite de vânturi. A intrat cu mine de mână în biserică, am stat împreună la căpătâiul mamei mele, apoi la căpătâiul tatălui său, ne-am jurat credinţă şi ne-am făcut promisiuni pe care astăzi el le-a încălcat. Ce ne mai rămâne de făcut? Oare cum vom ieşi din labirintul acesta întunecat?

Trădarea în dragoste ar trebui pedepsită cu moartea! Fuga de explicaţii, neputinţa unei dezvinovăţiri logice, toate ar trebui pedepsite pentru că de aici nu se pleacă precum dintr-o staţie de benzină după facerea plinului. Din dragoste nu se pleacă, asta e tot ce ştiu acum cu exactitatea minţii. Mă doare fiecare amănunt şi mă hărţuieşte fiecare ecou atunci când îi pronunţ numele.

Sub albul meu imaculat ningea în golul ce-l simţeam cum se încheagă. Ţineam ochii închişi de faţa zarului fără noroc şi cineva nenumit simţeam cum mă dezleagă. Toate lucrurile şi sentimentele, zvăpăiate până atunci, le priveam ca printr-o lentilă din care fugeau încet culorile… Doar timpul începea să-mi umple singurătatea, prelung şi tremurător. Sub golul zilelor mele despicate în două simţeam cum podeaua lumii îmi strivise genunchii. Dar urcam precum arcaşii orbi colina luminii. Pentru că sufletul nu are margini ştiam că de acum înainte nu voi mai greşi niciodată.

Cu pieptul acoperind ţeava acestui tun anacronic ce pornea din sufletul meu, cu trupul pe care îl aveam făcut din atomi arşi de fantasticul nimb plângeam şi cântam, refuzând să accept că vorbele mele ar fi cea mai ieftină monedă de schimb.

Încercasem şi făcusem orice. Nu-l mai aveam. Îndepărtat de mine semăna vânt iar eu aşteptam tăcută să-şi culeagă furtunile… Pentru că niciodată viaţa nu-i va mai aşeza la picioare o dragoste mai puternică decât vuietul mării mele…

Doar gândul în care mă ţine aplecată sub toate securile lumii reface sisific conturul umil al iubirii ce ne-a legat. Venise timpul să aflu singură culoarea sângelui meu, pentru că iubirea desenată de venele mele nu va fi scoasă niciodată la licitaţie.

― I-ai acceptat, să înţeleg, jocul de-a prietenia şi ai devenit din iubita lui o prietenă de nădejde, afirmă descurajată Ancuţa.

― Cam aşa ceva. Niciodată nu aş putea să-i întorc spatele definitiv. ― Şi când jocul acesta se va termina, ca şi celălalt al iubirii, ce va urma? Zice Anca.― Poate că va urma altul sau poate că atunci va fi sfârşitul, dincolo de noi, dincolo de

orice. Mă apropiam de sfârşitul povestirilor mele. Anca îşi frământa mâinile tristă şi

neputincioasă că nu putea face o minune pentru ca timpul petrecut de noi două să se oprească în loc. Ar fi dorit să tac şi ea să ghicească încotro mergeau faptele şi ca în jocul acela „De-a baba oarba” dibuia finalul iminent. Nu încercam în niciun fel să mă supun acelei căderi ce umileşte gândul şi-i spuneam ca şi cum aş fi simţit o altă umbră pe trupul meu cu alte margini şi alte nemăsurate trepte în cădere că oricât de mare ar fi rana cuiva timpul vindecă tot.

Devenisem cascadorul răsplătit cu flori, cu chipul stins sub spaima grea a unor alte timpuri. Aşteptam senină spada ucigaşă, săgeata neştiută care vine, securea grea a clipei de cenuşă când l-aş fi putut întâlni la braţul celeilalte. Vedeam cum cad şi nu mă mai înfioram la gândul că, dacă amintirea cărnii se trece uşor şi se uită, ochii noştri îşi spuneau tot la fiecare întâlnire.

Numai aşa mai puteam regăsi fiorul privirilor noastre fixe, hipnotice, nesăţioase din prima noastră zi, aşezaţi acolo, în faţa porţii. Ochii noştri se căutau, se găseau şi se înlănţuiau exasperaţi, dăruindu-şi nebuneşte privirile şi ştiam că asta nu ne-o poate lua nimeni niciodată. Ce aveam eu de la el nu mai putea avea nimeni! Asta mă liniştea.

După aproape un an.

Zilele au fardat timpul petrecut pe drumuri diferite dar paralele. Spectacolul continua în lungi ore fosforescente desfăcând cu flăcări fiecare cuvânt rostit între noi doi. Miezul întâmplărilor îmi săgetează privirea ca o pedeapsă nemăsurată iar buzele mele nu mai pot rosti ca în alte vremuri „NICIODATĂ”.

Nu reuşisem să-l văd la braţul celeilalte. Umilinţa la care ar fi fost supus când privirile noastre s-ar fi intersectat îmi crea un real disconfort. Exista zilnic în aerul meu. Tăcerea înlocuia trist cuvintele, înşelându-ne: El că îi acceptasem jocul, Eu că va simţi într-o zi ceea ce pierduse. Între noi speranţele ţipau descurajate:

― De ce taci? Mă întreabă.― Gândesc.― La ce?― La noi doi, i-am răspuns.N-a mai scos un cuvânt. De fiecare dată când alunecam pe tărâmul trecutului nostru

îmi răspundea cu tăcere. Dacă nu mă mai iubea de ce-mi dorea apropierea când îi era la îndemână plecarea definitivă? Mă tulbura conştient şi ispititor...

Sub lumină şi mai în adânc, sub ierburi şi sub noroi stătea gata să moară, întreaga noastră poveste de viaţă. Se mai zbătea încă, la fel ca un animal cald înjunghiat.

Şi timpul stând cu gheara la mine în gât mi-l aduce în faţă aproape zilnic.Îi auzeam gândul: „Mi-e dor de tine! Mi-e dor de timpul petrecut lângă tine! Şi nu ştiu

nici ce să fac, nici dacă am să pot să te determin să uiţi sau să ştergem totul cu buretele. Să rămânem prieteni…”

Mi-a fost atât de dor de el încât, i-am atins mâinile întrebându-l:― Eşti fericit fără mine? Ţi-ai găsit liniştea?― Nu. Nu sunt fericit, mi-a răspuns. Liniştea zace pe fundul unui lac. Se odihneşte.Am tăcut. Eram atât de aproape şi totuşi despărţiţi definitiv! Dintr-o întindere de mână

m-a cuprins în braţele lui vânjoase şi m-a strâns puternic la piept. Ne-am sărutat cu disperarea primei noastre întâlniri! Eram acolo, prăbuşită în privirea fără întoarcere! Cu lacrimile înnodate şi cu degetele încleştate, i-am şoptit:

― Ai grijă de tine! Şi nu uita că oriunde ai fi, cineva te mai iubeşte încă! N-a spus nimic. Tăcerea aşeza între noi săbii cu tăişul ascuţit.Am simţit că nu se mai putea face nimic, chiar dacă am fi spălat timpul cu ploaia

sufletelor noastre… L-am privit îngrijorată. Am ştiut că între noi nu se va putea aşeza nici cealaltă, nici

Alex, nimeni. Devenisem dependenţi unul de celălalt chiar dacă atât ne mai rămăsese. Privirea lui ageră pătrundea într-un fel erotic făcându-mă să roşesc.

― Te pot ajuta cu ceva? L-am întrebat, sugrumată parcă de alte milioane de întrebări.― Uneori, da.Răspunsul lui, sec şi evaziv, nu m-a descurajat. Ştiam că-i pot fi de folos. Viaţa îi

demonstrase asta de multe ori. ― Înţeleg, i-am răspuns calmă. Cum rămâne însă cu iubirea noastră? Sau să înţeleg că,

pe lângă acest ajutor, iubirea nu mai are loc?N-a răspuns. Fusese nevoit să cedeze încăpăţânării mamei sale, care îl voia neapărat

aşezat la casa lui. Era clar că hotărârea de a mă înlocui nu-i făcuse plăcere. Flăcările, care-i însufleţiseră privirile fuseseră înlocuite de săgeţi îngheţate de mânie. Era fascinant, cum două emoţii opuse puteau coexista în acei ochi adânci, întunecaţi.

Trebuia să-mi înfrânez dorinţa de a-i spune din nou cât de mult îl iubesc. Ştia. Între noi nu mai era nimic de ascuns.

Am înghiţit în sec şi mi-am spus că el încerca din nou să mă intimideze, însă într-un alt mod. Nu mai puteam să respir. Sau să gândesc. Nu reuşeam decât să mă concentrez asupra gurii lui, asupra respiraţiei lui şi asupra privirii lui pătrunzătoare.

Simţeam vârfurile săbiilor ca două veşnice arătătoare cum îmi pătrund în spate! Durerea ajunsă în degetele de la picioare mă frigea. Poate şi el simţea la fel, doar ne unise aceeaşi dragoste.

Nu mai ştiu decât că am zăbovit acolo mult timp… Nu mai aveam cuvinte să ne spunem ceva. Trăiam adevărul pătruns în anotimpul despărţirii noastre ca şi cum ne-am fi trăit ultimele noastre clipe de viaţă.

Tropotul unor cai pe un drum fără întoarcere ne acoperea vocile cu care ne rosteam numele… Aceasta era realitatea în care ne aflam.

Ierburile îşi susţineau tulpina, bolnave de privirile noastre avide. Poiana acelui amurg se închidea între noi ca într-o linişte colorată cu vise şi amintiri ce alergau năuce prin faţa noastră.

Auzeam împreună sunetul timpului care trece… Îl simţeam apropiindu-se şi trecând în viteză pe lângă noi. Nu puteam trăi unul fără celălalt, chiar dacă între noi, aparent, era doar prăpastia.

Într-o zi va trebui să o trecem. Ştiam asta, şi o ştia şi el. În coridoarele fără sfârşit ale memoriei, cu tâmpla săgetată de o aprigă rază, mama

căuta în aburul aflat în jurul meu. Cuvintele ei parcă spuneau: „Florile de piatră cresc şi înfloresc printre pietre! Nu este totul pierdut. El e înlăuntrul inimii tale şi de acolo nu va putea pleca niciodată…”

Aş vrea să privesc în ochii ei şi o clipă în plus să-i simt respiraţia aproape de tâmplă. Ştiam ce să fac, să-mi întreb inima sau să merg mai departe, fără întoarcere! Să sfâşii aerul precum durerea din toate trăirile mele! Fără pereche nodul de lacrimi din gât încerca să răzbească.

Iată flacăra trandafirului primit în prima noastră noapte de dragoste cum îmi arde şi azi palmele crude şi mai poartă silabele stinse ca un şirag de vocale, ale unui suspin şi ale unui răspuns.

Astăzi mă minunez de monumentala mea naivitate care-mi aşezase stele în priviri. Pe el nu-l mai interesa decât apropierea mea statică şi eventualul ajutor pe care i-l puteam da. În fond, de ce nu? Era un bărbat puternic, ambiţios, care ar fi vrut să-şi atingă scopurile cu ajutorul meu. Pur şi simplu era primul bărbat din viaţa mea care reuşise să-mi escaladeze sufletul înfigând în el steagul învingătorului.

Din fericire îmi dădeam seama de greşeala care o comisesem înainte să mă fac complet de râs. Iar el rămăsese insensibil la oceanul de lacrimi pe care-l vărsasem pentru el.

M-am speriat şi m-am trezit brusc din reverie.― Nu discutăm aici problemele mele, i-am spus apăsat. Ci pe ale tale. Nu înţeleg cum

ai amăgit o femeie complet nevinovată, i-am spus gândindu-mă la cealaltă. ― Dacă s-a întâmplat aşa, nu am făcut-o cu intenţie, aşa că e numai problema ei,

insistă el să mă convingă de totala lui debarasare dintr-o poveste pe care nu reuşisem decât să mi-o imaginez. Şi poate că „cealaltă” nu exista decât în imaginaţia lui sau în dorinţa mamei sale de a-l vedea căsătorit. Acum cui îi mai pasă?...

― Ar trebui să fie complet nebună să se îndrăgostească de tine, i-am zis.― Chiar crezi?― Cred că trebuie să fie nebună numai să accepte să stea în aceeaşi cameră cu tine! I-

am replicat, gândindu-mă la prima noastră seară când am fost în camera lui. ― Ce vrei să spui mai exact? Întreabă. Mi-am încleştat pumnii începând să număr până la zece. Ce rost aveau aceste

comentarii când el era de fapt lângă mine şi nu lângă cealaltă?… Într-un târziu i-am răspuns:

― Oricât de mult te vei preface va observa într-o bună zi că nu o iubeşti. Pentru că iubirea ta rebelă nu va putea aparţine niciodată alteia. Iar eu m-am săturat să îţi tot repet asta, mai ales acum, când începi să nu mă mai interesezi.

Oare m-a crezut? Nu-mi mai păsa. Tăcea. Laşitatea se poate transforma într-o calitate foarte utilă în anumite împrejurări. Iar faptul că-şi petrecea prea mult timp lângă mine era una din aceste circumstanţe.

El îmi aruncă un zâmbet devastator. Îmi doream să-l fi putut strânge de gât. Mă adusese exact unde dorise de la bun început.

― Nu cumva împingem şarada prea departe? I-am spus.― Nu înţeleg ce vrei să spui, răspunse cu o inocenţă prefăcută. ― Nu renunţi, nu-i aşa?― Nu, recunoscu fără ezitare, apoi se îndreptă spre biroul meu şi se sprijini de el, cu

palmele acelea mari deschise. De-a lungul anilor mai făcuse asta. Nu aveam decât să accept jocul acesta

desfăşurându-se după regulile inimii mele… Şi în timp ce mâinile îi alunecaseră pe spatele meu, mângâindu-l, eu descopeream o sete pe care numai el mi-o putea alina şi o foame pe care numai el mi-o putea potoli.

Mi-am zăvorât uşa inimii dar mi-au rămas porţile deschise ca nişte guri căscate de uimire…

- Ion BUSUIOC:Din volumul „101 FABULE”

- Reversul fabulei - (în loc de prefaţă)-- Animalele, aproape toate,

- au fost supuse, din păcate,- unei “umanizări” forţate:- în bătătură- le-am domesticit,- la Zoo le-am privat- de libertate,- prin fabule le-am hulit,- la Circ le-am dresat,- ba pe unele din ele- chiar le-am înfulecat…- În urma sistematicului rapt- un singur fapt- rămâne cert:- atâtea animale

- sunt astăzi pe cale- de dispariţie- şi dobitoace- în curs de apariţie- (vulpoi, boi, broscoi,- maimuţoi, oi, copoi)- doar �uphemi noi.--------------- Lecţia despre fericire -- În gură cu gustul pâinii,- de câte ori câinii- la biata cămilă n-au lătrat !- Ea, însă, calea şi-a urmat- şi prin deşert a continuat- în �uphemi să meargă,- lăsând depărtarea să şteargă- urletele zăvozilor de pază.- Şi-atunci deşertul- devenea o oază…- Însă, prin cele pustiuri- cu nisipuri pliuri,- o încerca cumplita sete,- dar, ca dintr-un �uphemi- stors pe îndelete,- cocoaşele îi picurau- acel minimal- lichid vital- ce o scăpa de reaua piază.- Şi iar pustiul

- devenea o oază…- S-ar putea crede- că n-a fost chip deloc - de a se mai urni din loc- când viaţa- i s-a luminat c-o rază –- pătrunderea, cu-adevărat,- în oază.- Nimica din acestea,- prin urmare - şi-a luat deşertul- iarăşi la spinare:- “- Datului sorţii- nu i-am făcut pe plac.- Aşa se face c-am trecut- şi prin urechile de ac- a ceea ce se cheamă oază.- De-aş mai adăsta în ea- m-ar apuca o groazăăă!...- V-o spun cu toată tăria:- oaza mea-i călătoria!”- De la cămilă- bag şi eu de seamă- că fericirea-i- cum te cheamă…------------------

---------- Lanţ trofic -- „- Mititel el- cât cercelul,- dar ce gustos- fu şoricelul!”- Doar atâtica- mai putu- să miaune pisica,- acuma, în loc- de pâine, - în burta - unui câine,- care, şi el, sătul,- hop!,- făcuse autostop- taman la maşina lor,- a lor,- a hingherilor...---------------

---- Aproape arheologică -- Râdea ciobul- cu un râs... tăios- de oala spartă...- Nici dânsa - nu se lăsa mai prejos,- fiind şi ea într-o ureche,- pardon!, într-o toartă.- Şi-n râs când icni- alt ciob îi plesni,- care, luându-se de mână- cu suratul din ţărână,- gasi în el pe loc tărie- de-a se asocia la băşcălie.- Că din pământ sânt- şi că se vor reîntoarce- în pământ- n-aveau vreun cuvânt.- Dacă moartea, după uzanţe,- nu reîntronează armonia,- atunci slabe speranţe- ... arheologia.--------------- Triumviratul --

- Călăreţul şaua bate- pe deşelate,- ca să priceapă- a lui iapă...- Tot din groapă- în groapă- şi din hârtoapă- în hârtoapă,- iapa se-alege în spinare,- de la şa, c-o bătătură mare,- ca să priceapă călăreţul...- Iar când să treacă podeţul,- iapa pe călăreţ îl scapă- în apă,- ca să priceapă- şi şaua- că-şi poate găsi cu ea- beleaua...----------------- Mielule,-o făcuşi de oaie! -- „Lângă lac, pe păşune,- cine m-ar mai putea răpune?”- se întreba în gând un miel- ce, tremurând ca vai de el,- se furişa pe-o cărare,- când hop! Cu lupu-n cale.- „- Un’te duci, tu, mielule?”

- „- Vă căutam, domnule!”- „Ah, ce făptură minunată!- Aşa cum acum mă cată- mă va căta şi altădată.- Fie-i iertată - blana de-astă dată!”- Mielului de frică, inima-i bătea- mai –mai să-i spargă pieptul...- „- Ia s-o iau prin hăţiş de-a dreptul!”- Dar bine nu se dezmetecise,- când, după un pom,- îi sări în faţă hop! Un om:- „- Unde-ai plecat, mielule?”- „- După mata, domnule!”- „Superbă împăcare cu soarta!- O să-i deschid odată poarta...- Cum se ţine-acuma după mine,- aşa şi altădată se va ţine!”- Pe miel, încetul cu încetul,- teama îl părăsi - şi când ajunse pe păşune ,- aplombu-şi regăsi.- Îl întrebă un firicel de iarbă- ce hop! I se-ncurcase-n barbă:- „- Ce caţi pe-aici, mielule?”- „- Chiar pe tine, tontule!”- Şi continuă, - fără, de-acum, să se ferească:- „- Dacă îl las să mai crească,- se uscă şi ajunge iască”- Şi pe sărmanul firicel- dintr-o dată-l şi retează.- Însă mielul, de la el,- se îmbolnăvi- şi, apoi, chiar muri...- de gălbează. -------

------------------------ Ceasul rău -- Zvâcnetul aripilor a paloş,- urmat de zglobiul cucurigu, - cunoscute din moşi-strămoşi,- îl făceau pe bietul cocoş- să mai uite de frigu’- dimineţii...- Însă drumeţii,- care treceau cu treabă- sau din întâmplare,- prin dreptul cotineţei,- începură să ia cu uimire act- că dădea ora- din ce în ce mai exact.- Acelor trecători- care în dimineaţa următoare- îl aşteptau doritori- să recupereze- şi cele câteva secunde

- ce-l mai despărţeau pe cocoş- de ora de pe unde- şi, de ce nu, să-şi potrivească- chiar ceasul de la el,- nu le mai fu deloc fidel- ca mai-nainte...- Îi fusese dat să piară- de cu seară,- făcându-i-se de petrecanie- ca la cea din urmă orătanie...- Când cu Timpul ajungem- să ţinem cât de cât pasul,- tocmai atunci- ne sună ... ceasul.------ Metamorfoză ---- Ca zgarda să nu i se mai vadă- la „ marş afară !” pe stradă- şi să nu mai fie luat al său cojoc- în bătaie de joc, - câinele mergea- mereu dandaratelea.- Ştia el, de când era căţel,- că, de-ţi ţii coada port-drapel,- amănuntele jenante,- chiar sub tirul- unor priviri pedante,- ca încărcătură nu mai au spor.- Însă cei întru câinime - nu-l înţelegeau nicio câtime - şi, individual sau în cor,- cu lătrături de ocară - îl tot împroşcară, - dezvelind la el întruna colţii- de-l apucau fiorii morţii.- Lătra la el câte unul,

- de parcă trăgea cu tunul:- „- Băi, mai racule decât racu’,- lasă-te dracu, - de chestii d-astea!- Până şi roş-fiertului i-aminte- să meargă câteodată înainte...”- Alteori, altul - parcă spărgea înaltul:- „- Eşti un retrograd!- O să te rad- din memoria mea,- pui de căţea - ce-ţi eşti!- Mereu pesimeşti!”- Mai ieri şi un buldog sadea- spunea - către o căţea:- „- Cruceşte-te de zevzecul- cum face pe berbecul!”- Şi-amândoi se repezeau spre el:- „-Bă, avântul- o să ţi-l curme vântul!- Poţi aşa merge până mâine- şi nici ţipenie de câine- n-ai să-ntâlneşti- ca să-l buşeşti!...”- Nimeni, dar nimeni- nu vedea- cum zgarda-l strângea,- zgarda-l sufoca,- zgarda-l spânzura,- limba-i atârna, - zgarda, zgarda, zgarda...- Vrând să-şi fie propriul lui casap,- se hotărî să ia un hap,- dar mai ia capul de unde nu-i...- Crescuse-o coadă-n locul lui.- Şi-ntr-adevăr, trecătoriii de pe stradă- întorceau capul ca să vadă- acum un câine - ...cu-n covrig în coadă.--

------------ Corbul şi vulpea – - o eternă poveste -- Totul fusese pregătit- pentru păcălitorul păcălit:- vulpea se afla- de data asta-n pom,- iar corbul pe pământ- tăcea molcom,- ţinând lângă el neglijent caşul,- pentru că ştia- că el va fi acum nănaşul...- Cu ochii închişi ,- repeta scenariul pe furiş:- „Când va cere coana vulpe- să-mi audă glasul,- voi îndemna-o ca să facă pasul- spre caş ,- iar eu, luându-l în clonţ, mintenaş,- în locul ei,- ca un mare ţintaş,- voi zbura plin de avânt- şi ea buf! Cu botul de pământ...”- Când simţi pe lângă el un fâlfâit,- deschise ochii îngrozit - şi nu se dumiri ce hocus-pocus- dusese caşul tocmai colo sus...- Ce se întâmplase oare?- Având de-a face - tot timpul cu oare,- vulpea învăţase chiar să zboare- şi acum , pentru direcţie,

- îşi folosise şi codiţa- cum şi-o foloseşte veveriţa,- pe când corbul,- vrând s-o păcălească,- atât de pedestru,- devenise cam terestru...- Se vede că literatura a născocit- chestia cu păcălitorul păcălit,- pentru că în viaţă- doar asta se-ntâlneşte:- o dată cin’ s-a păcălit- mereu se păcăleşte...-------------------------------

-- Mortua est - (meditaţie)-- A trecut,- a mai răzbătut,- o cămilă,- slabă ca o sedilă,- prin urechile de ac.- S-ar zice, un fleac- trecut în dreptul- acestui vajnic- peregrin,- care-i adevăratul - beduin...- Da, dar a rămas- deşertul- c-o oază - mai puţin...-------------------- Limitele vicleniei -- Prea bine se ştie- la ce viclenie- recurge vulpea cea roşcată

- ca de paraziţi să scape:- se duce pe malul unei ape- şi, începând de la coadă,- intră, încet-încet, toată,- în undele reci...- Dar, cum nu e defel neroadă,- are mereu un pai în gură...- Să vezi atunci alergătură- pe sărmanii pureci,- care se precipită-n alai,- fără ca să vrea, spre pai,- până se grămădesc - pe el purcoi- într-un teribil tărăboi...- Roşcata de purecărie scapă,- ea respirând, niznai,- prin dinainte pregătitul pai,- iar ei negăsind cu cale- decât s-o ia,- înecându-se,- pe gârlă la vale...- Din vremuri imemoriale- doar la atâta le duce capul - pe şiretele roşcate!- Până acuma niciuna pe surate- nu şi le-a depăşit- în ingeniozitate,- ca aceeaşi metodă cu paiul- s-o fi îmbunătăţit- cu câteva date- ca s-o folosească şi la pescuit…- Şi-ar fi procurat,- e adevărat,- cu ceva mai multă roboteală,- cât peşte şi-ar fi dorit- să bage în oală- şi nu s-ar mai fi folosit- de viclenia lor �uphemism�- faţă de ursul găgăuţă- sau să golească peşte- din căruţă…- De ce e până peste poate- să ceri aşa ceva unei roşcate?

- Pentru că vicleşugul- pe care îl presupune- orişice înşelăciune- nu e totuna - cu meşteşugul- dat de înţelepciune… --------------------- Struţomani(er)a -- Robit aceluiaşi tertip,- struţul nu conteneşte să bage- capul în nisip,- iar afară, când şi-l trage,- exclamă mereu stereotip:- “- Nisip!...”- Va rămâne viaţa toată- acelaşi ageamiu,- căci nu va exclama vreodată- sfâşietor din beregată:- “- Pustiiiiu!...” ----

------------------- Arătătorul ...arătat -- „- Lângă aceste surate,- că doar cinci - suntem cu toate,- viaţa mi se toarce...- Poate c-aşa- mi-a fost sortit de parce!- Şi spatele mi-ar întoarce- frăţânii-mei, de le-ar da mâna.- Eu nu i-am luat cu anasâna- să-mi ţină isonul la arătări,- însă, pe ale- revelaţiei cărări,- ce nu aş da să-mi semene- ca gemene!...- Eu le ţin de bune vecine- şi ele au ceva - de împărţit cu mine…- Ce la mine nu le-o place- când am şi pe vino-ncoace! ,- nu numai pe du-te-ncolo! ?” - îşi încheie cu un tremolo- degetul arătător pledoaria.- Şi multă vreme îl stăpâni �uphe,

- uitând din caier - să mai toarcă.- Bineînţeles că degetul cel gros- fu îndrituit să i-o întoarcă:- “- Pune osul la treabă,- caierul să-l toarcem mai degrabă- şi mai taci odată din gură!- Ce tot boscorodeşti acolo- când, pentru tine, - du-te-ncolo! - înseamnă-ntotdeauna o împunsătură,- iar vino-ncoaci! -- o apăsare pe trăgaci,- urmată- de-o … împuşcătură?”----------------------------

-------- A tăcea ca să ţi se facă -- La Ghiţă prin bătătură- era mai înainte tot o arătură.- Cu el, neapărat,- ceva s-a întâmplat,- căci de la o vreme-ncoace- Ghiţa-al �uphemi nu mai face- nici cea mai mică scurmătură.- “- De când umblă - mereu cu paiul în gură- să-şi facă şi el cuib ca noi!”- ciripeau pe la streşini- păsări şi păsăroi.- Nici mai tereştrii din ogradă- (câinele, pisica,- vreo curcă neroadă)- pe Ghiţă n-aveau ochi să-l vadă:- “- Apucături de copilandru!...- Se dă mare scafandru- când în băltoacă se scufundă tot.- Să nu se-nece,- ţine paiu-n bot!”- Şi copiii stăpânului- se fereau acum din calea lui,- când Ghiţă se precipita- spre teică:- “- La o parte, neică,- că şi-a schimbat Ghiţă traiul!- Îşi bea lăturile cu paiul!”- Până şi gospodarul- se prefăcea că nu avea habar- de ce-I pusese-n tic ca dar:- “- Ţie, Ghiţişor,- ţi s-a făcut de custură,- de umbli de nebun

- cu paiul în gură?”- Pentru durerile înabuşite,- să nu te-aştepţi lacrimi să storci!...- Şi o s-ajungi - chiar albie de porci- dacă rămâi fără glas- la un �uphemism aşa de cras- şi-nveninat cu-atâta impostură:- “a umbla cu paiu-n gură”- pentru – “a avea sârmă în nas”.------------------------ Între ciocan şi nicovală -- Până când aprig- să le lovească,- ciocanul stătu o clipă- să se gândească:- “Săracele cuiele,- ele-s cu cucuiele!- Noroc că, în marea lor majoritate,- pline sunt de receptivitate,

- deşi se mai găseşte câte unul- care face pe nebunul- şi umblă- până se scălâmbă- după o dreptate…strâmbă.- Moment în care, eu,- ciocanul înţelept,- îl îndrept- pe drumul... cel drept.- Cu ele- ca cu ele,- dar ce mă fac - cu marea mea rivală?- Aţi ghicit,- e vorba de nicovală...- De când tot bat în ea,- şi-ncă cu ce avânt,- dar ea nu a intrat- măcar c-un deget- în pământ...- Comparativ cu-această încăpăţânată,- cuiul e supuşenia întruchipată.- Dar umilinţa-mi fi-va răzbunată,- deoarece cuie sunt,- har domnului, destule- şi, pe deasupra, sunt- şi aşa credule,- că doar la un semn al meu,- ca pe tobogan,- în şir indian,- spre mine vor da năvală,- iar eu le voi înfige- pe toate-n nicovală!”- Şi ciocanul începu- să le lovească sistematic,- ca unul pneumatic.- Dar nu era cui- să nu se-aleagă c-un cucui,- să nu se strâmbe- sau, chiar mai rău,- detot să se scălâmbe,- nefiind ele acul de cojoc - ale acestul veritabil bloc

- ce-n faţa lui sta neclintit- ca o stâncă de granit.- Aşa că, până la urmă, ciocanul- îşi pierdu tot elanul,- deveni apatic,- apoi chiar molatic,- pe la muchii tocit- de atâta bătucit- şi, din această donquijotiadă,- rămase şi berc de coadă.- Noroc că de rele sunt păscuţi,- până la a-şi fi propriul lor casap,- mai curând cei ce ne bat la cap- decât cei care sunt la cap bătuţi...---------- Bucătărie interioară -- Otreapa de bucătărie,- deşi mai mereu spalătă- cu rufele soioase,- găsi în ea tărie- de a se rătăci odată- printre prosoapele-nmuiate,- oricum ceva mai curate...- După nălbeli nenumărate,- gospodina-i scoase, - până şi ei, o oarecare faţă.- „-Ehei! O altă viaţă- m-aşteaptă, alt trai!- Unul pe vătrai...- Farfurii murdare, greaţă,- De-acum încolo bai! Bai!...- În înalta societate- a prosoapelor curate- şi parfumate,

- mă voi distra- pân’la saţietate...”,- aşa vorbi ea cu vanitate,- dar şi cu oarece cochetărie.- Când, din otreapă - de bucătărie, - îţi propui al vieţii scop- doar să devii prosop,- îţi trăieşti mascat,- e-adevărat, mai curat- pe ambele feţe,- o a doua... bătrâneţe.-------------------------------

------- Şi, totuşi... - (meditaţie)-- De câte ori n-aţi auzit- că muntele a căznit- de-abia un şoricel?- Nu mă dumiresc defel- în cine se loveşte...- Însă, în ce mă priveşte,- sunt sigur- că parabola porneşte- de la un adevăr frapant, - fără nimic şocant- în el:- nici muntele- n-a fost un munte,- ci un elefant,- nici şoricelul- n-a fost un şoricel,- ci un elefănţel...- Şi, totuşi,- căci totdeauna- e un „totuşi”, - eu nu mă dumiresc defel- de ce aceşti impozanţi- elefanţi- se sperie- şi de un şoricel?...--------- Tratat despre decădere (I)

-- Când gata să sară din pod,- stătu pe gânduri o pisică: - „Eu nu-s ca hopa-mitică,- care e marele nerod...- Ca să ajungă în picioare- el sare mereu în cap...- Dar şi faţă de un miriapod- eu tot pornesc- cu un mare handicap- ca număr de picioare...- Însă cine nu ştie oare- că-s prima dintre saritoare,- căzând mereu pe ele,- pe tuspatru picioruşe ale mele?..- În care scop,- aici nu-ncap hachiţe,- la ele mi-au crescut perniţe”.- Şi-şi dădu drumul spre duşumea...- Dar mai bine se răzgândea,- căci, când să se apropie de ea,- zări zbughind un şoarece...- Ca-n căngi să mi-l ferece,- mâţa îşi pierdu- simţul de orientare,- uitând ca trenurile de aterizare- (mă refer, bine-nţeles, la gheare)- în perniţe să le tragă.- O pernă ad-hoc- nu fu nici chiţcanul,- încât pisica pe duşumea- căzu ca bolovanul- şi se lăţi precum calcanul...- Chiţ – chiţul, tocmai din buşitură,- îşi regăsi oarecum elanul- şi, prin salturi scurte,- sări din tindă în curte...- Măcar acum pisica- de-ar fi raţionat niţel,- dar nici vorbă, astfel,- şi ea, cu scrijelit de gheară,- îl urmă rulându-se pe scară,- încât până jos în incintă

- se şi desăvârşise ca plăcintă.- Şoarecele scăpă doar scărmănat,- însă pisica nu s-a mai sculat...- După orişice cădere,- încearc-o cât de mică repliere, - căci, căzut pe duşumea din pod- şi-apoi din tindă-n glod,- aşa ajungi la ...decădere. ----------------------- Diogene...Omul -- De o cerbicie niciodată stinsă,- mereu cu lumânarea aprinsă,- Diogene toată viaţa a umblat- să dea peste un om adevărat.- Aşa ceva el, însă, n-a aflat.- Târziu, hăt spre bătrâneţe,- când înţelepciunea- ţine loc de tinereţe,- i se luă într-o bună dimineaţă- parcă un văl de pe faţă.- Îi zbârnâi de strigăt lingurica:

- „- Evrika! E-vri-ka!- Omul adevărat pe care îl cătam- acela tocmai eu eram!- Aşa fiind, lumânărica- s-o mai ţin aprinsă- ce rost îşi mai are?!”- Şi Diogene muri- fără lumânare...- Uneori , vălul ni se ridică- peste poloboc- doar pentru ca , cernit,- să cadă iar la loc.-------------- Ciomagul a resteu - (meditaţie) -- Când ai de-a face- cu un bou,- va avea ecou- nu gestul ce preface,- ca într-un ieftin- rămăşag,- resteul în ciomag,- ci fapta-ţi- care face,- infinit mai greu,- din ciomag...resteu.----

------------------ Mathusalemică ...-- Un melc - codobelc- aşa se adresă,- cu vorbe ţâfnoase,- unei broaşte ţestoase,- luând-o astfel la vale- pe când urcau - încet-încet la deal:- „-Eşti greoaie ca un mal!- Halal- de aşa şale- de mergi atâta de agale!- Vrei să trăieşti - doar ca broască râioasă,- pardon, ţestoasă,- ce te găseşti,- de nu te grăbeşti- niciodată?- Dar depăşeşte-mă odată - şi nu te mai ţine - ca un căţel după mine!...”- Deloc râioasă,- broasca ţestoasă- aşa se adresă

- melcului- codobelcului:- „- Ai grijă mai bine - de tine,- care nu dansezi- decât o vară!...- Alunecare uşoară- şi lejeră,- cochilie efemeră,- căci, cât mi-e dat- mie să trăiesc,- mi se pare chiar- că mă cam grăbesc!”------------------------------

-------- Sâc! Sâc! Transit gloria mundi! -- Numeroşii meseni rămaseră uimiţi- şi în orgoliul lor loviţi,- când un ou- pe-un platou,- deşi cu rândul fiecare- încercase , fără vreun spor,- să-l fixeze în picioare,- numai de mâna lui Columb- nu mai cazu strâmb- într-o parte.- Procedeul de fixare în şezut- de-atunci rămase foarte cunoscut:- pe sparte...- Însă obiectară vreo doi,- ieşiţi mai repede din uluială:- „- Bine, dar aşa puteam şi noi!”- „- C-aşa-i , n-am nicio îndoială!- Însă, adăugă navigatorul surâzând:- „- De ce nu v-a trecut prin gând- şi vouă?”- „- Ca, bunăoară, nouă!...”,- completă „alesul” între ouă,- năzuind cu Columb să împartă- întru eternitete- tentanta glorie- de douăzeci şi patru de carate.- Urmă apoi- într-o cotcodăceală spartă:- „- Să vă intre bine în memorie:- sunt ...oul lui Columb!”- Însă când ceru un bumb- şi aţă de cusătură,- ca să-şi oprească din scursură,- toţi îşi amintiră de spărtură

- şi-l aruncară în tigaie.- Pe loc îl luă pe ou- aşa o vâlvătaie- de pe la măruntaie,- încât simţi cum eternitatea de-o clipă- îl părăseşte în pripă.- Năpădit acum de frică,- legându-se de glorie- ca tăciunele de porumb,- descoperi o nouă Americă- într-o cotcodăceală ca de plumb:- „- Sunt...ochiul...lui...Columb!”--------------------------- Chinezărie - ( meditaţie)--- Picătură

- cu picătură- chinezească,- chinezii- au reuşit să zidească- zidul chinezesc...- Atunci nu-i firesc - ca tot picătură- cu picătură- chinezească- zidul- să se găurească?--

------- Preot- profesor, doctorand- Bogdan-Costin GEORGESCU

ÎNCERCĂRI DEHERMENEUTICĂ ANTROPOLOGICĂ

ASUPRA RITUALURILOR RELIGIOS-CREŞTINEArgumentCând am ales să urmez concretizarea preocupărilor mele deantropologie culturală creştină sub forma unei lucrări de doctorat porneam dela impactul pe care l-a avut asupra mea descoperirea lui Petre Ţuţea, după1989. Eram deja student la Construcţii, când am înţeles că trebuie să urmezcalea teologiei pentru a înţelege interpretările lui Petre Ţuţea asupra omuluicreştin, viziunea sa antropologică creştină. Iar omul creştin nu era numaicredinciosul simplu, obedient oricăror canoane pe care el nu le înţelegeneapărat, dar le acceptă pur şi simplu pentru că aşa trebuie. Teologia măpreocupa din copilărie, crescut fiind în Biserică, în mod nemijlocit în cadrulritualului liturgic şi între cărţile din biblioteca părinţilor mei. Lor le mulţumesc,în primul rând, pentru că mi-au întreţinut această dorinţă de studiu din copilărieşi până la facultate, dar m-au educat şi în spiritul creştin al Bisericii Răsăritene.Ţuţea venea, însă, pentru mine – studentul de atunci, cu o viziune nouă,profund ortodoxă, dar nu mai puţin filosofică, nu mai puţin intelectuală, asupra

problemei omului, o viziune care împletea dimensiunea arhaică acreştinismului popular cu o dimensiune a unui creştinism de elită, uncreştinism filosofic pe care nu-l cunoscusem înainte de 1989. Ca atare, pestetimp, dincolo de istorie, îi mulţumesc marelui gânditor român pentru că mi-ainspirat această cale. Fără a-l fi cunoscut vreodată în mod direct (deşi l-amprins încă în viaţă ca student), ci mai ales din documentarul Exerciţii deadmiraţie realizat de Gabriel Liiceanu, iar apoi din lecturile personale, îlconsider pe Ţuţea un model cultural pentru filosofia antropologică.Ulterior, ca inginer constructor, am înţeles că dincolo de detaliiletehnice ale unei construcţii se ascund efervescenţe culturale iradiate dinsimbolistica artelor şi filosofiei, nu numai roadele unei stricte gândirimatematice rigide care generează soluţii abstracte şi analitice pentru calculareastructurii de rezistenţă a unei construcţii sau a unor mijloace de construcţie(utilaje de construcţii). Am înţeles în acest context că lăcaşurile de cult nu suntnumai simple „cariere de piatră”, cum numeau revoluţionarii iluminiştifrancezi catedralele gotice. Dincolo de monumentalitatea şi rigoareaconstrucţiilor se ascunde atmosfera vie din interiorul acestora, ritualul liturgicprin excelenţă, cu toate conotaţiile sale, mai ales cele simbolice. Prin expresialui Ţuţea – „Numai în Biserică afli că eşti om” (cu alte cuvinte că exişti) amînţeles că există o întreagă antropologie simbolică în desfăşurarea ritualuluiliturgic al Bisericii Universale. Mai multe detalii asupra dimensiunii simbolicea ritualului liturgic aveam să aflu ca student teolog din cursul PărinteluiProfesor Constantin Galeriu, unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avutteologia ortodoxă după 1989. Dincolo de istorie, sub aripa îngerilor,mulţumesc şi Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, pe care am avut ocaziasă-l întâlnesc de câteva ori şi care ne-a luminat asupra multor aspecte cuconotaţii antropologice creştine simbolice.Această teză de doctorat am scris-o sub supervizarea domnuluiProfesor Universitar Doctor Gheorghiţă Geană, cercetător la Institutul deAntropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române, profesor laUniversitatea din Bucureşti, căruia, dincolo de asistenţa ştiinţifică riguroasă pecare mi-a oferit-o, îi sunt dator şi pentru sprijinul moral şi încurajarea cu carem-a ajutat în momente cheie pe parcursul elaborării prezentei teze. Domnulprofesor mi-a înlesnit accesul la surse foarte preţioase pentru subiectul acesteiteze şi m-a ajutat să-mi perfecţionez metodologia de studiu proprie cercetărilorfilosofice pe direcţia antropologiei culturale, dar m-a ajutat şi să depăşescmomentele de descurajare care au apărut pe parcurs.Pe lângă conţinutul propriu-zis al lucrării, hermeneutica propriu-zisă aritualurilor, un element experimental, deocamdată, îl constituie abordareasociologico-teologică pe care am încercat să o realizez sub forma unui limitatsondaj de opinie mai puţin obişnuit prin ţinta şi adresabilitatea sa. L-aş puteanumi, păstrând proporţiile, un proiect pilot în acest domeniu. La facultăţilenoastre de teologie nu există încă, din păcate, preocupări serioase deantropologie culturală creştină, cu atât mai puţin de sociologie aplicată. Încondiţiile în care mijloacele tehnice care mi-au stat la dispoziţie au constatexclusiv în mijloace proprii iar aparatul de investigare a fost de la început şipână la sfârşit concentrat pe eforturi strict personale, realizarea acestui sondaj afost foarte dificilă. Vreau să mulţumesc tuturor elevilor mei de la GrupulŞcolar „Tase Dumitrescu” din Mizil, majoritatea lor fiind membri ai LigiiTineretului Creştin Ortodox Român (filiala Mizil), foştilor mei elevi de la

Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” şi de la Liceul de Artă din Ploieşti, foştilormei studenţi de la seminariile de Istoria şi Filosofia Religiilor şi Filosofie pecare le-am ţinut la Universitatea „Petrol-Gaze” din Ploieşti şi nu în ultimulrând credincioşilor din parohia Pisculeşti, comuna Tinosu, judeţul Prahova. Cuajutorul lor am alcătuit un grup ţintă relativ suficient pentru a trasa măcarposibile direcţii pentru cercetări ulterioare. Tocmai în acest context trebuie săÎncercări de hermeneutică antropologică asupra ritualurilor creştineîmi îndrept recunoştinţa mea şi mulțumirile mele către doamna profesoarăCatherine M. Spiro, doctor în psihologie, americancă de originealbanezo-irlandeză convertită la Ortodoxie, care a venit în întâmpinareaintenţiilor mele şi mi-a pus la dispoziţie materiale cu cercetări de antropologieculturală recente de la Institutul Ortodox „Patriarhul Athenagora” dinBerkeley, California. În momentul în care am primit aceste materiale culegereadatelor statistice şi o parte din interpretarea informaţiilor sondajului erau dejafinalizate. Am descoperit, cu ajutorul doamnei profesoare, că în institutele destudii ortodoxe din SUA şi din Marea Britanie, acest tip de sondaj, pe care eudoar l-am anticipat aici, este practicat de ceva vreme (totuşi nu de foarte multtimp, şi aici fiind încă în stare experimentală) şi cu mare profesionalism. Niciacolo acest tip de sondaj nu poate fi numit clasic pentru că şi acolo s-adezvoltat în ultimii cinci ani, în contextul impactului provocărilorcontemporane asupra Ortodoxiei. Şi în statele occidentale această perspectivăde cercetare a impactului pe care comportamentul religios creştin în general şicel ortodox în particular îl au în societatea modernă nu a apărut de foarte multăvreme. Dar este bizar că în ţările ortodoxe acest tip de cercetare nu estecunoscut în timp ce printre noii convertiţi la Ortodoxie se pun o serie deprobleme de o seriozitate academică impunătoare. Faptul este, totuşi,explicabil: noii convertiţi la Ortodoxie vin în Biserica Răsăriteană nu numai culecţia canonului ortodox foarte bine ştiută, ci şi cu experienţa lor profesionalăde dinainte. În acest fel se realizează un aport important la dezvoltareaeducaţiei creştine ortodoxe în lumea apuseană. Nouă ne rămâne să urmămaceastă cale de cercetare serioasă. Numai aşa putem să conectăm şcoalaromână de istoria şi filosofia religiilor la rigorile academice ale vremurilornoastre, la rigorile ştiinţifice specifice spiritului universitar americano-britanic.În acest context menţionez că eventualele imperfecţiuni ale prezentului studiusolitar ar putea fi compensate doar de o eventuală re-evaluare făcută în cadrulunei echipe de cercetare constituită în acest sens.Doresc să mulţumesc şi domnilor profesori Remus Rus, îndrumătorultezei mele de licenţă de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrulUniversităţii din Bucureşti, şi Martin Hauser, îndrumătorul tezei mele dedizertaţie la masteratul din cadrul Departamentului-Catedrei UNESCO pentruStudii Interculturale şi Interreligioase. Domniilor lor le datorez formarea meainiţială, iar în mod special domnului profesor Martin Hauser îi datorezimboldul pe care mi l-a adresat, de a continua studiile mele pe această direcţie.Le mulţumesc şi pentru atmosfera de înalt profesionalism pe care auîntreţinut-o în cadrul universitar în care am avut onoarea de a-i întâlni.Vreau să mulţumesc în final unor persoane foarte dragi sufletului meuşi fără de care dimensiunea vie a slujirii şi a comuniunii antropologiceortodoxe preot–mirean nu ar fi reprezentat nimic pentru mine. În primul rândduhovnicului meu, Părintelui Gheorghe Lazăr, şi călugărilor de la MânăstireaVatopediou de la Muntele Athos, mai ales Părintelui Dimitrie de la Schitul

Oaşa, retras acolo, la Athos. Nu pot să îl uit pe Părintele Cleopa, stareţulMânăstirii Jercălăi (Prahova), pe scriitorul Cornel Constantin Ciomâzgă, darmai ales pe regizorul şi actorul Dan Puric. În felul lor, toţi aceşti oameni facexerciţii de „antropologie culturală” creştină şi prin atitudinea lor m-au ajutatsă dezleg o parte din iţele încurcate ale simbolisticii creştine cuprinse în ritualulliturgic. Tuturor le dăruiesc preţuirea mea.MetodologiePentru că prezenta lucrare are intenţia de a se constitui într-o abordaremai mult din perspectivă filosofică (mai exact din perspectiva antropologieiculturale) a semnificaţiei ritualurilor religios-creştine am adoptat de la bunînceput metodele specifice cercetării antropologice, dar şi o parte dintre celespecifice istoriei şi filosofiei religiilor. Evident că obiectul analizei noastre fiindritualurile religios-creştine, acolo unde a fost cazul, am folosit metodologiahermeneuticii biblice. În acest din urmă caz, folosind sursele scripturistice, amoptat pentru variantele care se originează în traducerea românească a Biblieidupă Septuaginta. După cum se va putea observa şi ulterior, pe parcursullucrării am subliniat de mai multe ori, prin comentarii personale sau prinreferire la alte comentarii ale unor personalităţi din lumea ştiinţelor umaniste,valoarea Septuagintei ca sursă eficientă pentru corectitudinea traducerilorBibliei în limbile diverselor popoare răsăritene, inclusiv în limba română.Analiza ritualurilor creştine am făcut-o luând ca metode de bazăinterpretarea lui Nicolae Cabasila, lucrare de referinţă în domeniul teologiei,dar şi hermeneutica simbolică în varianta lui Hristos Andruţos. Am folosit,desigur, şi metoda abordată de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte în toate lucrările sale,care se constituie într-un demers de a institui o abordare disciplinară autonomă,cea a teologiei liturgice. Simbolurile religioase utilizate în cadrul gesturilor şiatitudinilor religioase le-am analizat, astfel, din perspectiva rolului anamnetical ritualului religios, al serviciului liturgic, mai concret, dar le-am interpretat şihermeneutic filosofic, după Hermeneutica lui Schleiermacher. Am încercat săÎncercări de hermeneutică antropologică asupra ritualurilor creştinene îndepărtăm, pe cât posibil, de o abordare exclusiv teologică. Luând în calculşi dimensiunea participativă a omului în cadrul ritualului am încercat săsurprindem conotaţiile antropologice ale impactului pe care le poate avearitualul, în sensul asumării rolului anamnetic al acestuia, asupra omului prezentîn comunitatea Bisericii şi în societate, în ansamblu. Pentru interpretareadimensiunii mistice a ritualului am apelat la metodologia folosită de Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae (a se vedea Spiritualitatea ortodoxă: ascetica şimistica), dar am comparat ritualul propriu-zis liturgic, serviciul divin alBisericii, aşa cum se desfăşura el odinioară în Biserica Universală, în primulrând cu formele actualizate ale acestuia, dar şi cu formele de vulgarizare aleacestuia în variantele diverselor secte mistice, de la cele antice până la celemoderne, care prin New Age tind să dea o re-semnificare ereziilor gnostice alesecolelor I şi II d. Hr.Era firesc să utilizăm şi metoda comparativ istorică din cadrul istorieireligiilor (în sensul lui Mircea Eliade) pentru că trebuia surprins şi modul încare de-a lungul secolelor diverse reacţii şi atitudini religioase din cadrulcreştinismului au evoluat sau involuat, sub influenţa autonomizării culturii, înspecial după Marea Schismă (1054), în timpul Renaşterii, Reformei,Iluminismului, dar şi Postmodernismului. Am încercat ca prin acest studiucomparativ (cuprins şi structurat pe larg în capitolul IV. „Perspectivă

comparativă asupra dimensiunii antropologice a simbolisticii creştine”) săidentificăm cele mai importante dintre diversele abordări pe care omuldiverselor etape ale istoriei culturii şi civilizaţiei, dar ale istoriei creştinismului,în acest context mai larg, le-a avut asupra procesului de evoluţie a individuluila stadiul (şi implicit statutul) de persoană. Aceasta este, de altfel, şi cea maiimportantă temă antropologică din demersul cercetării noastre.Am încercat să realizez, aşa cum menţionam anterior, la Argument, unmic chestionar pentru a surprinde cum se mai evidenţiază dimensiuneaparticipativă a omului contemporan la ritualul liturgic, cum îşi mai asumăoamenii de astăzi filiaţia lor creştină, raportată la relaţia preot–mirean. Pentruaceasta, ca metodologie, am ales tehnica interviului. Marea majoritate arespondenţilor au fost elevii mei de la clasele IX–XIII ale Grupului Şcolar„Tase Dumitrescu” din Mizil (cu vârste între 14 şi 22 de ani), unde am predatReligia în primul semestru al anului şcolar 2009–2010, dar şi unii dintre foştiistudenţi participanţi la seminariile şi cursurile pe care le-am susţinut laUniversitatea „Petrol–Gaze” din Ploieşti, de la Filologie şi de la EconomiaTurismului şi Serviciilor, unii membri ai parohiei Pisculeşti, comuna Tinosu,judeţul Prahova, câţiva preoţi şi câţiva intelectuali, practicanţi ai unor meseriidiverse, dar şi creştini practicanţi. Datele chestionarului sunt prelucrate şiafişate în „Anexe”.În ceea ce priveşte dimensiunea simbolică din arhitectura şi artaeclesiastică, pentru că lucrarea noastră nu este o lucrare de istoria artei ciintenţionează să surprindă rolul şi locul omului în edificarea lăcaşului de cultca mijloc şi spaţiu sacru de desfăşurare a ritualului, am abordat o viziunecomparativă asupra diverselor stiluri constructive, încercând să identificămresorturile şi motivaţiile identităţii şi specificităţii cultice a omului careparticipă la ritualul desfăşurat în respectivul lăcaş de cult şi modul în careforma şi stilul lăcaşului de cult influenţează comportamentul şi atitudinea sacrăa omului credincios. Rolul muzicii, al picturii icoanei ca factor cu roldidactico-pedagogic în educarea credinciosului, arhitectura ca prelungiresimbolică a ideilor conţinute în legendele şi miturile locale ale diverselorcomunităţi (vezi cazul legendei Mânăstirii Argeşului), toate acestea, ca şialtele, fac obiectul acestei perspective din care am abordat arta şi arhitecturaecclesiastică. Pentru studiul simbolisticii detaliilor din arhitectura gotică amrecurs la metodologia aplicată de Erwin Panofski, Georges Duby, JurgisBaltruŝaitis şi de documentaristul Paul Barbăneagră (în studiul dedicatcatedralei de la Mont Saint-Michel) iar pentru stilul bizantin am recurs lametodologia herminiei lui Dionisie din Furna.În studiul comportamentului deviant din „ritualistica” New Age amrecurs la cercetările profesorului român Bruno Würtz şi la studiile lui GaryKah, în principal. De asemenea am inclus la acest capitol date despreimplicarea Bisericii Romano-Catolice, prin personalităţi din lumea teologieicatolice precum Teillard de Chardin, în conturarea în haine creştine aparadigmei holisto-integratoare din filosofia new age-istă, paradigmă ceproclamă decadenţa paradigmei cartesian-newtoniene. Pentru aceasta am făcutreferire şi la psihologia transpersonalistă.

_

ÎN ÎNCHEIERE,ROADELE ACESTUI ÎNCEPUT DE AN

EPIGRAMELE PREMIATE LA CONCURS:

Marele Premiu „George Ranetti”: Constantinescu Nicuşor, Bucureşti

Speranţă

Pe Julieta, juna cea frumoasă,M-am străduit, o viaţă, inutil,S-ajung s-o vizitez, la ea acasă…Azi îmi încerc norocul la Mizil!

Grecia, Spania şi Italia au noi premieri

S-au dus şi Papandreu şi Zapattero,Când soarta ţării lor a fost în joc,Nu mai e premier il Cavalero…Noi n-am avut un astfel de noroc!

Ca la noi, la nimenea

Reformă-n sănătate, ca la noiNu prea există-n toată Europa,În zori de suni la unu, unu, doi,Abia târziu, spre seară, vine … popa!

Recalificare la locul de muncă

Nevastă-mea-n politică-a intrat,Eu croşetez, gătesc, calc, fac curat,Spăl rufe şi îmi îngrijesc băiatul…Dar nu prea mă descurc cu alăptatul!

Premiul „Grigore Tocilescu”:Gheorghe Gurău, Galaţi

Epigramiştii, guvernarea şi umorul

S-au strâns „figurile” de stil

În zi solemnă la MizilS-arate guvernării hâdeCă-n ţară încă se mai râde!

Cum ne vor scăpa guvernanţii de criză

Ne vor scăpa fără temeiDar am o bănuială, -n fineÎntâi se vor scăpa pe eiŞi asta nu miroase-a bine!Momente de criză la români

Din criză am ieşit de-atâtea oriMândria e nelimitatăNemţii ne sunt vădit inferioriCă ei ieşiră doar o dată!

Aglomeraţie mare în spitale

În spitale e aglomeratStau bolnavii câte doi în patChiar şi medicul de gardă, PentaStă-n acelaşi pat cu asistenta!

Premiul „Agatha Bacovia”: Vasile Vajoga, Iaşi

Efect la… fără taxă

Concursul din Mizil e fără bani,Deci, îţi rămâne-o sumă-n portofelSă-ţi cumperi două sticle de Tohani Şi-apoi... să-ncerci să scrii ca Păstorel !

Dantescă

Şi-n infern se fac rocadeÎntr-o formă curioasă ;De când soacră-mea în iad eDracii emigrează-n masă!

Miracol

E clar că ţuica asta areEfecte afrodisiace,Că, după două, trei pahare,Chiar şi nevastă-mea îmi place !

Epitaf… conjugal

Azi, când ţărâna-l împresoară,Nu-l mai bociţi cu-atâta jale,Că lespedea-i e mai uşoarăDecât papucul soaţei sale!

MARELE PREMIU LA POEZIE

Carmen CIUMĂREAN

poemul crucii(sunt singura femeie din viaţa mea. astăzi mă doare laptele şi glasul sterp)

nu pot să iubesc şi să respir în acelaşi timp.să-mi curăţ picioarele de noroi cândpropriul tău sânge pulsează în veneprecum urmările unui accident feroviar

goală voi ieşi din grâul încolţit ca o sete despletită şi mă voi sătura să fiu frumoasă.

la ultima cină cu mine însămi voi îmbrăca miezul lucrurilorlumea va vorbi neîncetat.

(curând îţi voi spune că numai Dumnezeu nu are greutate iar tu îţi vei coase mărăcini pe piele)

trupul de pietreşi negrul poemelor melescrise între două tăceri încătuşate.

(sunt singura femeie care a cerşit chirurgicardiovasculari şi a strâns cerul de gât)

trebuie să scriu aceste cuvinte care-mi ies prin pori.viaţa e un pat imens în care adunăm strigăte.plouă mărunt şi absent ca şi-atunci când în bisericavioletă binecuvântarea se întindea peste creştetul meu precum aluatul de pâine

(sunt femeia concepută din abur care ucide)dar vine Crăciunul. se nasc himerele galbene precumgutuile şi-mi arunc la gunoi talentul împreună curămăşiţele conversaţiei cu mieii din câmpul de maci.va fi iarnă din nou. voi albi şi-ţi voi săruta întunericulîntr-o ultimă noapte de dragoste cu toate becurile aprinse.

lasă-mă un singur minut să-mi măsor moartea din cap până în picioare.

promite-mi că vom îmbătrâni împreună fără să nelipim cu magnet de frigider, fără să ne ştim pe de rost numele. totul devine fecund, ritmat iarînţelepciunea spânzură ca un linţoliu pe sârmafără conţinut pe sârma dreaptă peste apa dreaptăîn care un prunc orb se scaldă precum Isus în propria-i cămaşă.cimentul greu plesneşte la rădăcina mea.esenţialul vine în fugă şi mă posedăca pe o farfurie goală din lut albastru. tu mă iubeşti.

(sunt singura femeie care a măsurat vreodatădistanţa dintre cuminecătură şi terapie intensivă cu firul de păr despicat)

vis cu tata

visasem că eram cu tata lângă un lan de grâu. mâinile noastre sprijineau trupuri galbene.mă uitam în ochii tatei şi mă simţeam din nouîn pântec, la nunta lor. spicele se agăţau de haine ca într-un joc al ielelor păgâne nevăzute nevorbite. fata mea, cred că am uitat gazul aprins, îmi spune tata. mieii cei albi au glasul răguşit, îi spun.

(zăpada corbului fără de pene cădea din cer)

să mergem, se consumă gazul. e mama în travaliu cu mine de trei zile, n-am învăţat, tată, încă să merg.la nunta mea vreau un pantof închis ermetic şi unulcu barete vişinii. am să-ţi aduc un melc călcat de trenşi un ziar cu ştirile de azi.

hai, tată, să plecăm, a născut mama.

(un străin mă trăieşte despuiat legănându-se între coaste ca un carusel fără vlagă)

niciodată nu mi-a fost mai cald. mestec tutun cu ochii închişi. când m-am născut s-a scris în ziare despre războaie nucleare. moartea umbla desculţă prin oraş.

semeni cu tatăl tău, mi-a spus, în timp ce în jur se făcea lumină.un înger cu creştetul capului dezgolit făcea semnul crucii, iar el hoinărea fluturând viaţa mea stacojie printre copacii cu frunzesubţiri.

(să bei otravă fierbinte. să mănânci pâine dospită în cuptor de lut. să iubeşti ameţitor toate femeile pe care le-am înghesuit în mine)

fumez pentru că nimic nu mă mai mustră decât conştiinţa asta lungă, ca o cameră friguroasă care miroase a lapte şi a ruj.nimeni nu se ridică deasupra propriului sânge, îi spun, şi-mipironesc ura în cuie ruginite.

(să ne cântărim sufletele în piaţa obor precum prorocii cântăreau întâiul născut în pribegie)

eu caut, îmi spune, femeia orfană, cu şiraguri de pietre la gât.femeia zămislită din remuşcare, goală pe dinăuntru, cu trupul din garduri de sârmă ghimpată. femeia cu aromă de colonie şi piele neîncăpătoare care se vinde încrucişat oricui.

totul este irelevant. începutul mă sufocă precum funia dezlegată.nimicul este atât de imobil, încât se face una cu mine. iar el,el mă trăieşte precum insomniacul care aşteaptă dimineaţa pentru a-şi îneca viaţa în fenobarbital.

(zămislesc toţi pruncii nenăscuţi şi toate liniile de tramvai se închid în mine ca într-un sanatoriu plin cu busuioc)

stau întinsă pe şosea. totul în jur se mişcă cu o viteză ameţitoare. cerul îmi mângâie coapsele. cred că te gândeşti la mine. sunt la fel de frumoasă ca şi atunci când făceam oameni de zăpadă din hârtie creponată aşteptând metroul în lenjerie de mătase.

mâinile încep să îmi crească, câte puţin, până când totul încape sub ele: câinele care stă înţepenit sub gard cu ochii larg deschişi, sărbătorile, frigul din oase, şobolanii, cerşetorii, genunchii înroşiţi, zidurile pline de graffiti,îmblânzitorii de şerpi, caii, vâscul, toate limbile pământului,

mirosul de cafea proaspăt măcinată, blonda din ultimul an,îngerii cu ochi de satin, volumele lui Naum, semnul crucii,acceleratul de Baia Mare şi Dumnezeu.

azbestul îmi va încălzi trupul. mă voi spăla pe mâini cu ape de chihlimbar. sângele se va schimba în aer.

o, moarte, strig, eşti mai tristă decât cana mea de ceai!