+ All Categories
Home > Documents > codex nou 4.doc

codex nou 4.doc

Date post: 25-Dec-2015
Category:
Upload: james-rivera
View: 55 times
Download: 4 times
Share this document with a friend
146
CUPRINS Introducere Capitolul I Arta cărţii până în secolul al IX-lea I.1. Scurt istoric al cărţii manuscrise până în secolul al IX-lea I.2. Arta ornamentării cărţii manuscrise până în secolul al IX-lea Capitolul II Epoca carolingiană II.1.Personalitatea lui Carol cel Mare II.2.Renaşterea carolingiană Capitolul III Cultura scrisă în perioada lui Carol cel Mare III.1. Evoluţia scrierii in perioada carolingiana III.2. Bibliotecile şi scriptorium III.3. Ornamentaţia manuscriselor III.4. Principalele opere scrise în perioada carolingiană 1 1
Transcript
Page 1: codex nou 4.doc

CUPRINS

Introducere

Capitolul I

Arta cărţii până în secolul al IX-lea

I.1. Scurt istoric al cărţii manuscrise până în secolul al IX-lea

I.2. Arta ornamentării cărţii manuscrise până în secolul al IX-lea

Capitolul II Epoca carolingiană

II.1.Personalitatea lui Carol cel Mare

II.2.Renaşterea carolingiană

Capitolul III Cultura scrisă în perioada lui Carol cel Mare

III.1. Evoluţia scrierii in perioada carolingiana

III.2. Bibliotecile şi scriptorium

III.3. Ornamentaţia manuscriselor

III.4. Principalele opere scrise în perioada carolingiană

Capitolul IV Codex Aureus – capodoperă a artei carolingiene

IV.1. Istoric

IV.2. Descrierea şi cuprinsul manuscrisului

IV.3.Codex Aureus –comoară a patrimoniului cultural naţional

IV.4. Concluzii

Bibliografie

1

1

Page 2: codex nou 4.doc

INTRODUCERE

Nu există viată culturală fără restaurarea răbdătoare a instrumentelor ce o

formează şi a mijloacelor ce permit răspândirea sa. Întreţinerea activităţilor copiştilor,

cercetarea manuscriselor, îmbogăţirea bibliotecilor şi oferirea pentru elite a

mijloacelor de a accede la viaţa intelectuală, toate acestea presupun un imens efort. În

biblioteci mai sunt încă, ţinând cont de pierderi şi distrugeri, aproximativ 8000 de

manuscrise din secolul al VIII-lea şi al IX-lea.

În ţinuturile france, se individualizează diferite centre şi mai multe grafii

înrudite se succed într-un scriptorium activ. O varietate extraordinară revelează în

Europa, până acolo încât s-a putut vorbi, pentru această epocă, de scrieri naţionale.

Astăzi ne mulţumim să le numim precaroline. Această artă a caligrafiei se îndreaptă

se îndreaptă către o scriere mai lizibilă şi mai curată.

Minuscula carolină este un magnific instrument ce răspunde nevoii de precizie

şi dorinţei de a avea texte îmbunătăţite. În momentul în care această scriere intră

definitiv în uz, activitatea copiştilor se dublează. Manuscrisele sunt executate în

număr foarte mare încă din ultimele decenii ale secolului al VIII-lea şi în prima

jumătate a celui de-al IX-lea.

Voind să refacă Imperiul Roman, Carol cel Mare a provocat renaşterea

interesului pentru studii şi restaurarea civilizaţiei antice într-un spirit creştin; este

ceea ce s-a numit Renaşterea carolingiană.1 El adună spiritele cele mai luminate la

curtea sa din Aix-la-Chapelle.

1 Frederic Barbier, Histoire du livre, editura Armand Colin, Paris, 2000, pag.12.

2

2

Page 3: codex nou 4.doc

CAPITOLUL I

ARTA CĂRŢII PÂNĂ ÎN SECOLUL AL IX-LEA

1.1 Scurt istoric al cărţii manuscrise până în secolul al IX-lea

Cartea manuscris – origini

Cele mai vechi cărţi pot fi socotite tăbliţele cuneiforme din argilă arsă din

Mesopotamia şi sulurile de papirus din Egipt. Tăbliţele erau în general

dreptunghiulare, de dimensiuni variate până în 37 cm lungime. Când a apărut

necesitatea scrierii şi pe a doua tăbliţă a apărut şi cartea. Textele comerciale se scriau

pe tăbliţe rotunde.

Apariţia cărţii este legată de suporturile scrierii. Cel mai vechi pare să fie piatra,

de la pictografiile rupestre până la stelele şi inscripţiile vechiului Orient şi ale

Antichităţii clasice.2 Cartea antichităţii, în forma ei clasică, era scrisă pe piele de

animale sau papyrus şi avea forma de rulou sau de sul; se numea volumen (volumen,

inis = înfăşurare, încolăcire, mişcare circulară). Banda de papirus era înfăşurată în

jurul unui băţ de lemn, os, fildeş etc., care se numea şi ,,ombilic”. În Evul Mediu, s-

au mai folosit rulourile de pergament şi hârtie, dar în cea mai mică măsură. Foile de

pergament sau de papirus, mai subţiri se puteau lega mai multe la un loc, rezultând

codex-ul (sec. IV – V d.Hr.), strămoşul cărţii contemporane.

În Evul Mediu, forma generală a cărţii este codexul (lat. Codex, cis = scoarţă,

trunchi de copac), tăbliţă de scris, carte, condică, având ca model tablele romane

legate cu balamale.3 Codexul era mai uşor de mânuit şi se putea scrie pe ambele feţe

ale papirusului, pergamentului sau hârtiei. Forma de codice a cărţii a făcut necesară

apariţia paginaţiei şi a titlului.

În Grecia şi la Roma cărţile erau copiate de scribi şi sclavi, oameni de carte,

plasaţi în fiecare oraş într-un loc fix, care va deveni editură. Lectorul le dicta

2 Albert Labarre, Istoria cărţii, trad de Camelia Secăreanu, pag.16.3 Ibidem, pag. 16.

3

3

Page 4: codex nou 4.doc

scribilor, astfel explicându-se existenţa numeroaselor exemplare identice ale aceloraşi

opere. Urma operaţia de verificare a textelor copiate (colaţionarea).

Antichitatea a fost preocupată intens de carte, sub forma bibliofiliei (a dragostei

de carte), constând în strângerea manuscriselor frumoase şi rare şi a textelor originale

ale unor scriitori consacraţi. În secolul V d.Hr. funcţionau deja instituţii de

învăţământ superior în centrele culturale importante: Antiohia, Gaza, Nisibis (azi în

Turcia), Cezareea (Palestina), Siracuza, Roma, Atena, Beirut.4 Centrul tuturor acestor

acţiuni era Alexandria (Egipt), renumită fiind Universitatea de aici pentru studiul

filosofiei, medicinei, dreptului, astronomiei. Biblioteca din Alexandria, deosebit de

bogată, avea şi un îndreptar, un ghid pentru bibliofili, conţinând lista autorilor clasici.

Acesta este de fapt primul catalog de bibliotecă servind şi ca bibliografie de

recomandare.

La Constantinopol exista o Universitate din secolul IV ce va fi reorganizată în

secolul V d.Hr., cu 31 de catedre: 16 catedre greceşti şi 15 latineşti, numeroase

ateliere de copişti, unde se scriau cărţi laice şi religioase.5 În secolul VI, în perioada

împăratului Justinian (527 – 565), domeniile culturii, al cărţii şi al învăţământului au

cunoscut o înflorire deosebită. Toate bibliotecile (laice şi clericale) aveau un

scriptorium unde locuiau copiştii care aparţineau tuturor profesiunilor: medici,

profesori, funcţionari etc. Aceasta spre deosebire de Occident unde copiştii erau

călugări.

Aşadar, cartea din perioada bizantină era o carte nouă prin formatul de codex,

prin materialul său – pergament – şi mai ales prin concepţia asupra paginii care era

nu numai suport de scris, ci şi de pictură, cartea devenind astfel operă de artă.6

4 Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclop., 1987, p. 1965 Laurent Theis, Histoire du Moyen Âge Français, pag.766 Ibidem, pag.77.

4

4

Page 5: codex nou 4.doc

Perioada merovingiană

În această perioadă începe ornamentarea cu miniaturi a pergamentelor cărţilor,

o artă nouă dezvoltată în special în marile abaţii Luxeuil, Fleury, Chelles, Corbie,

Saint-Denis, toate întemeiate de Merovingieni şi bază a renaşterii carolingiene.7

Cercetările actuale şi descoperirile arheologice prezintă francezilor una din

perioadele cele mai vii ale istoriei lor. Greşeala celor care au ironizat atât de tare

această perioadă poate fi scuzată de pierderea celei mai mari părţi a monumentelor şi

a documentelor. Din mai multe sute de mii de acte scrise – doar pentru o numire

episcopală era nevoie de şase scrisori, iar cea mai mică schimbare de proprietate era

înregistrată – au supravieţuit doar o sută de originale.8 O întâmplare fericită ne-a

păstrat câteva documente contabile de la sfârşitul secolului al VII-lea de la Saint-

Martin din Tours. Ele demonstrează faptul că textele asemănătoare cerute de Carol

cel Mare de la biserici nu reprezintă decât o reintroducere a modului de administraţie

roman şi merovingian. Documentele de la Tours ne oferă mai mult de nouă sute de

nume descifrabile de persoane.

Când se vorbeşte despre arta merovingiană, se face referire de fapt la naşterea

artei preromanice sub aspectul ei merovingian, denumit astfel după dinastia

domnitoare în Francia (secolele V-VIII d.Ch). Lucrurile găsite în mormintele

merovingiene şi care caracterizează oarecum această perioadă de tranziţie se înscriu

în trei categorii mai importante :

Prima categorie se referă la giuvaeruri (orfevrăria), care este predominantă. De altfel,

în epoca merovingiană artele care domină sunt acelea denumite “minore” şi care au

în vedere găteala trupului şi ornamentarea obiectelor uzuale. Ele imprimă caracterul

lor până şi picturii şi arhitecturii, cu totul invers decât în alte perioade artistice,

începând cu cea clasică. Astfel, tehnicile care vor servi la la confecţionarea

bijuteriilor merovingiene din aur şi pietre preţioase sunt “cabochon” şi “cloisonne”.9

7 Karl Ferdinand Werner, Istoria Franţei: Originile, vol.1, editura Teora, Traducere de Rodica Marghitu, pag.370.8 Ibidem, pag.371.9 Ibidem, pag. 371.

5

5

Page 6: codex nou 4.doc

A treia formă de artă, deosebit de preţuită, este miniatura. Dar ea nu este proprie artei

merovingiene, deoarece miniaturi s-au lucrat în toate timpurile. Printre cele mai

somptuoase la începutul erei creştine, sunt cele siriene si bizantine. Aceştia

Fig.1 Manuscrise din perioada merovingiana.

concepeau ornamentaţia unui manuscris sub forma unor scene plastice mai mult sau

mai puţin realiste (ex. “Geneza din Viena”), pe când pentru armeni şi copţii din Egipt

era importantă semnificaţia teologică sau ornamentul ca atare; chiar şi reprezentarea

inevitabilă a unei persoane se supunea unui stil mai mult abstract Pentru călugării

irlandezi, o miniatura de manuscris înseamnă nu o evocare de persoane sau o

explicaţie de text, ci o încolăcire de linii, de curbe şi contracurbe, de întorsături şi

răsuciri care fac ca obiectele si persoanele reale să-şi piardă individualitatea, ele

reprezentând un punct de plecare al imaginaţiei care brodează, uită de sine până la

absurd.

6

6

Page 7: codex nou 4.doc

I.2. Arta ornamentării cărţii manuscrise până în secolul al IX-lea

Scrierea

Până la începutul perioadei carolingiene s-a folosit scrierea pre-carolină din

care menţionăm:

a) Capitala

La sfârşitul Antichităţii exista o scriere caligrafică majusculă numită capitala

rustică, derivată din scrierea comună romană. În epoca carolingiană, aceste litere

majuscule sunt considerate ca o scriere de lux. Ele nu serveau decât transcrierii de

pasaje a celor mai preţioase cărţi liturgice sau biblice.

Fig.2 Scriere caligrafica – capitala.10

b) Unciala

O altă literă capitală apare aproape de capitala rustică : unciala. Inspiraţi de

capitala şi cursiva romană, primele semne de uncială au luat formă începând cu

secolul al II-lea al erei noastre. Ca şi capitala, unciala este o versiune caligrafică de

scriere comună romană. Este o scriere majusculă caracterizată prin literele M, D şi E

rotunjite. La fel ca şi cursiva această scriere posedă scurte ascendenţe şi descendenţe

prin literele O, F, G, H, L şi Q.11

10 http://expositions.bnf.fr/carolingiens/it/45/index.html

11 Ibidem.

7

7

Page 8: codex nou 4.doc

Această scriere majusculă este folosită de obicei la începutul secolului al IV-lea, în

momentul când s-a adoptat pergamentul pentru copierea de manuscrise în Occident.

Scriere a primilor creştini, unciala reprezenta vârful de glorie prin textele ecleziastice.

Fig. 3 Text scris cu cerneală coloidală din aur pe pergament vopsit în roşu.

Între secolele IV-VII, este utilizată în Italia pentru transcrierea textelor clasice.

Considerată de carolingieni ca o scriere de lux, unciala decade până în secolul X, în

folosul titlurilor şi primilor linii de capitol.

Fig. 4 Scriere caligrafica –unciala

http://expositions.bnf.fr/carolingiens/it/45/index.htm

8

8

Page 9: codex nou 4.doc

b) Scrierea merovingiană

La sfârşitul Antichităţii, scrierea romană evoluează într-o manieră particulară, dând

naştere scrierii cursive mai mult sau mai puţin restrânsă ca merovingiana. Îngustă,

aproape verticală şi restrânsă, ea se caracterizează prin prelungirea exagerată a

literelor şi prin abundenţa de ligaturi.12 Scrierea merovingiană era folosită în secolele

VII-IX, mai ales în documente şi diplome, uneori în cărţi. Prin ligaturile complexe

aceasta produce o lectură dificilă.

Fig. 5 Scrierea merovingiană.

Istoria francilor, Grigorie din Tours. Scriere de la sfârşitul secolului al VII-lea.

c) Scrierea vizigotă

Derivată din minuscula cursivă de tradiţie romană, scrierea vizigotă

apare în Spania pe lângă Toledo în a doua jumătate a secolului al VII-lea. Această

scriere apare ca un amestec de cursivă şi de semi-uncială. Alfabetul său capital era

marcat de influenţa arabă.

12 Ibidem.

9

9

Page 10: codex nou 4.doc

Fig.6 Scrierea vizigotă.

Din secolele al V-lea şi al VI-lea dateazǎ câteva manuscrise biblice scrise cu

litere de aur pe un pergament purpuriu şi anume: Geneza de la Biblioteca din Viena,

Evangheliarul lui Rossano şi fragmentul Evangheliei Sfântului Matei, descoperit la

Sinope (din 1990 se aflǎ în Biblioteca Naţionalǎ din Paris). În aceste trei manuscrise

imaginile au un caracter anecdotic. Ambele evangheliare Îl înfǎţişeazǎ pe Mântuitorul

Hristos, maiestuos şi sever, care deja sugereazǎ Pantocratorul din cupolele

bisericilor.

Fig.7 Manuscis miniat din Evanghelii. Tezaur al Catedralei din Rossano, Italia, secolul al

VI-lea.

10

10

Page 11: codex nou 4.doc

Fig.8 Vergilius Vaticanus: Codici din Vatican. Acest codex prezintă o scriere numită “rustica

minor” de la începutul secolului al V-lea.

Fig.9 Ashburnham Pentateuch . Valencia: relizat în secolul al VI-lea, textul provine din Vechiul

Testament. Este un manuscris miniat latin ce conţine elemente iconografice.

11

11

Page 12: codex nou 4.doc

CAPITOLUL II

EPOCA CAROLINGIANĂ

II.1. Viaţa şi personalitatea lui Carol cel Mare

Carol cel Mare se naşte din părinţi înstăriţi ce se numeau Pepin şi Bertrada. A

fost botezat după numele bunicului care abia murise şi căruia era destinat să-i ia locul

: se numi Carol, un nume care în limba francă exprimă masculinitate. Despre naşterea

sa şi primii ani a-i copilăriei nu s-a gasit nimic consemnat. Unii oameni de ştiinţă

francezi sau germani au încercat să demonstreze că naşterea lui Carol ar fi avut loc în

zone care aparţin astăzi Franţei sau Germaniei.

Fig. 10 Un posibi loc al naşterii lui Carol cel Mare.

Biograful lui Carol, Eginhard, spune despre el că ar fi murit în ianuarie 814, „în al

şaptezeci şi doilea an de viaţă şi al patruzeci şi şaptelea de domnie”.13 Mult mai

semnificativă este inscripţia de pe mormântul lui Carol, la Aachen, care precizează

foarte simplu „septuagenarius”; nu pentru a arăta că avea exact şaptezeci de ani, ci

pentru a şti că ajunsese la vârsta respectivă.

13 Alessandro Barbero, Carol cel Mare. Editura All, pag.16.

12

12

Page 13: codex nou 4.doc

Fig.11 Carol cel Mare

Dar oricum data exactă nu are relevanţă, cum nu avea nici pentru oamenii din

vremea aceea, care de puţine ori îşi cunoşteau vârsta, neobişnuind să-şi serbeze

aniversarea. Pe atunci, timpul era marcat de ritmul circular al anului agricol şi al celui

liturgic, şi pe puţini îi interesa să distingă un an de altul.14 Obiceiul de a număra anii,

pornind de la naşterea lui Hristos, nu se răspândise de multă vreme în Occident; era

un calcul care îi preocupa numai pe cronicari şi pe notari. Părinţii nu se străduiau să-

şi amintească anul naşterii fiecărui copil; de aceea chiar şi adulţii îşi cunoşteau vârsta

cu aproximaţie. De aceea, ar fi indicat să ne oprim din aflarea adevărului despre data

exactă a naşterii lui Carol şi să ne limităm la faptul că s-a născut aproximativ în 742

şi a murit la puţin timp de la împlinirea vârstei de şaptezeci de ani.

Încoronarea din anul 800

O dată cu alegerea papei Leon III, în 795, onorurile recunoscute lui Carol au

atins tot mai explicit conotaţii imperiale, încât s-ar putea crede că planul încoronării a

început să capete o formă chiar de atunci.15 Circumstanţele, totuşi, l-au împiedicat pe

papă să-şi ducă planul mai departe, în termenii prevăzuţi, obligându-l să-i ofere lui

Carol coroana imperială în împrejurări critice.

14 Ibidem, pag.16.15 Ibidem, pag. 89.

13

13

Page 14: codex nou 4.doc

După un cronicar contemporan, chiar Conciliul, în care se aflau, împreună cu

papa, episcopii Italiei şi Galiilor şi câţiva magnaţi laici, a fost cel care a decis oficial

încoronarea lui Carol. Încă din vremea şederii sale la Paderborn, Leon III, trebuie să-

şi fi declarat disponibilitatea de a-l încorona pe Carol împărat. Cu siguranţă că în

dimineaţa de Crăciun Leon III a aşezat coroana pe capul lui Carol; apoi l-a miruit cu

ulei sfinţit şi, cel puţin după mărturia unui cronicar, s-a prosternat în faţa sa, după

ritualul oriental numit proskynesis.16

Poporul roman, reprezentat întâmplător de clerul de la Vatican care-l însoţea pe

pontif, l-a aclamat pe Carol cu titlul de împărat şi Augustus, titlu care avea o valoare

juridică, confirmând oficial alegerea noului suveran.

Fig.12 Încoronarea lui Carol cel Mare.

16 Renee Moussot-Goulard, Carol cel Mare, editura All, pag.90.

14

14

Page 15: codex nou 4.doc

Fig.13 Tronul lui Carol cel Mare

După afirmaţia lui Eginhard, Carol a fost destul de nemulţumit de încoronare,

într-atât cât să spună că n-ar fi intrat în biserică, dacă ar fi ştiut ce se pregătea. 17

Indiferent de circumstanţe este cert că papa a jucat un rol esenţial în încoronarea lui

Carol cel Mare. Aşezând cu mâinile sale coroana pe capul noului împărat, papa

revendica de fapt supremaţia autorităţii papale asupra celei imperiale.

La Roma, împăratul ridicat prin voinţa poporului era aclamat şi apoi încoronat,

ca un răspuns dat exprimării acestei voinţe. Ceremonialul urmat de Carol cel Mare a

fost însă de o altă natură.

După ce Leon i-a pus coroana pe cap, întregul popor roman l-a aclamat astfel:

«Lui Carol Augustul încoronat de Dumnezeu, mare şi pacificator împărat al

romanilor, viaţă şi victorie». Şi după aclamaţii, a fost adorat de papa în maniera

vechilor împăraţi. Şi, abandonând titlul de patriciu, a fost numit mare şi august.(R.

Rau, Quellen zur Karolingischen Reichsgeschichte, t. I, p.74 – Analele regale.)18

Imprimând numele său pe monedele bătute la Roma, papa recunoştea, cu toate

consecinţele, suveranitatea politică a împăratului asupra Cetăţii Eterne.19

Dar din aceeaşi raţiune, şi gesturile săvârşite în public şi întipărite în memoria

tuturor aveau o enormă greutate politică; şi aici ne referim la gestul papei de a aşeza

coroana imperială pe capul regelui îngenuncheat. Nu întâmplător peste treisprezece

ani, când a vrut ca fiul său Ludovic cel Pios să fie încoronat împărat, pentru a-l ajuta

17 Ibidem, pag. 79.18 Ibidem,pag. 80.19 Alessandro Barbero, op. cit., pag.32.

15

15

Page 16: codex nou 4.doc

la guvernare, Carol a organizat ceremonia după un protocol complet diferit eliminând

toate aspectele care l-au displăcut la încoronarea sa.

Un poet rămas anonim salută în el pe „părintele Europei“.20 Astăzi, când

popoarele continentului nostru se îndreaptă spre integrarea într-o Europă

supranaţională, figura lui Carol cel Mare are o surprinzătoare actualitate.

Războaiele conduse de rege Dintre toate războaiele purtate de rege, primul a fost cel

acvitanic, început dar neterminat de tatăl său, şi la care ceruse ajutorul fratelui său. Şi

cu toate că acesta din urmă l-a înşelat în privinţa sprijinului făgăduit, a continuat cu

vitejie expediţia militară întreprinsă, nevoind să părăsească sau să renunţe la truda în

care se angajase.

După reglementarea situaţiei din Acvitania prin încheierea acelui război, a

pornit la rugăminţile insistente ale lui Adrian, episcopul Romei, un război împotriva

longobarzilor.21 Acest război început de tatăl său a fost purtat cu mare greutate,

deoarece unii dintre şefii franci s-au opus voinţei sale până într-atât încât şi-au

declarat deschis intenţia de a dezerta şi de a se întoarce acasă.Totuşi războiul

împotriva regelui Haistulf a fost purtat şi s-a încheiat foarte repede.

După finalizarea acestui razboi, a fost reluat cel împotriva saxonilor. Nici un

război n-a fost mai lung, mai atroce şi mai chinuitor pentru poporul francilor, căci

saxonii, închinători la demoni şi potrivnici religiei noastre, nu socoteau că este

dezonorant să pângărească legile, fie ele divine sau omeneşti.22

A fost pornit aşadar un război care a durat treizeci de ani la rând, fiind purtat

cu egală putere de luptă de ambele părţi, deşi cu mai multe pierderi de partea

saxonilor. Deşi uneori saxonii se arătau dispuşi să cedeze, îşi încălcau imediat

făgăduielile, încât nu se ştie către care dintre aceste două atitudini ar fi fost mai

predispuşi.

20 Ibidem, pag.37.21 Eginhard, Vita Karoli Magni, trad. De Anca Crivăţ, editura Vremea, 2001, pag. 70.22 Ibidem, pag. 70-71.

16

16

Page 17: codex nou 4.doc

Fig.14 Harta retrospectivă a imperiului carolingian sub Carol cel Mare.

Fig.15 Război condus de Carol cel Mare.

Însă Carol prin nobleţea şi caracterul puternic pe care îl avea, nu a renunţat la

ceea ce începuse să realizeze. Prin urmare n-a îngăduit să treacă nepedepsită o astfel

de purtare fără să se răzbune pe faptele lor nelegiuite.

Carol i-a supus şi pe bretoni, care locuiesc la apus, într-una dintre extremităţile

Galliei, pe ţărmul oceanului, împotriva cărora a trimis o expediţie militară ce i-a

constrâns să-i dea ostatici şi să promită că vor face ceea ce li se va porunci. 23 Apoi a

izbucnit brusc şi s-a încheiat rapid războiul bavarez. Război iscat de trufia şi

23 Ibidem, pag.81.

17

17

Page 18: codex nou 4.doc

neghiobia ducelui Tassilo, care la îndemnul soţiei sale, nu numai că refuza ascultarea

faţă de Carol, dar încerca să-l provoace la un atac. Aroganţa acestuia fiind excesivă,

Carol s-a îndreptat spre Bavaria cu o armată destul de numeroasă. A trimis soli

ducelui pentru a-i afla intenţiile, iar acesta a cerut regelui îndurare şi a jurat că nu se

va mai lăsa condus de nici un îndemn la neascultare din partea nimănui; astfel acest

război s-a sfârşit foarte repede.

A urmat războiul cel mai important dintre cele purtate de rege, şi anume cel

împotriva avarilor sau a hunilor. Deşi a fost purtat de aceştia cu mult zel, războiul nu

s-a încheiat decât după opt ani. Toată nobilimea hunilor a pierit în acest razboi, toată

gloria lor s-a năruit; toate averile şi bogăţiile strânse de-a lungul vremii au fost jefuite

iar francii au ieşit foarte bogaţi şi sporiţi în avere.24

Cel din urmă război a fost purtat împotriva normanzilor numiţi danezi. Regele

lor, Godfrid, spera în zadar că va putea aduce sub puterea sa întreaga Germanie. Însă

n-a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit planul deoarece o moarte neaşteptată l-a

împiedicat. Căci a fost ucis de una din gărzile sale, iar moartea sa a grăbit şi sfârşitul

războiului început de el.25

Acestea sunt războaiele pe care regele Carol le-a purtat timp de patruzeci şi

şapte de ani – căci atât a domnit – în diferite părţi ale lumii, cu foarte mare prudenţă

şi încununat de succes.

Aspecte din viaţa de familie

Portretul fizic oferit de Eginhard îşi găseşte confirmarea în reprezentările

contemporane ale împăratului. Efigia imprimată pe monedele sale este aceea a unui

bărbat corpolent cu gâtul gros şi mustăţi pleoştite, cu părul scurt sub urechi şi capul

încununat cu lauri ca împăraţii romani.26

24 Calmette, Joseph, Charlemagne. Sa vie et son oeuvre, Paris, 1945, pag. 105.25 Ibidem, pag. 106.26 Alessandro Barbero, op. cit., pag.58.

18

18

Page 19: codex nou 4.doc

Fig.16 Carol cel Mare şi cărturarii de la curtea imperială.

Se îmbrăca în felul strămoşilor săi, adică după obiceiul francilor: pe trup o

cămaşă şi izmană de in; deasupra, o tunică tivită cu mătase şi pantaloni; purta o

manta albastră şi spada întotdeauna încinsă, ale cărei mâner şi curea erau din aur sau

argint. Nu era adeptul unor veşminte împodobite, ci din contră le respigea cu dispreţ.

La sărbători purta veşmânt de aur, încălţări cu pietre preţioase, o fibulă de aur ce-i

ţinea mantia şi diadema de aur bătuta cu nestemate. În celelalte zile îmbrăcămintea sa

nu era prea diferită faţă de cea a oamenilor de rând.

Tradiţia îl prezintă uneori pe Carol cel Mare ca o persoană lipsită de cultură.

În relitate, el ştia să citească şi să vorbească limba latină, înţelegea şi limba greacă,

era dotat cu o inteligenţă vie – şi, mai ales, cu sinceră sete de cultură. Ceea ce îl va

caracteriza toată viaţa era marea sa ambiţie de a promova viaţa culturală.27 Vorbea

elocvent şi curgător, exprimând cu maximă claritate orice ar fi vrut să spună.

Nefiindu-i de ajuns limba strămoşească, s-a străduit să înveţe şi limbi străine; vorbea

limba latină ca şi limba maternă. Pentru celelalte discipline i-a fost profesor Alcuin,

zis şi Albin, de asemenea diacon, de neam saxon şi originar din Britania, (Marea

Britanie)28 unul din cei mai erudiţi din lume. Şi-a dedicat mult timp şi osteneală ca să

27 Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, editura Vestala, vol.6,1999, Bucureşti, pag.

52.

28 Eginhard, op. cit., pag.139.

19

19

Page 20: codex nou 4.doc

înveţe de la el retorica, dialectica şi mai cu seamă astronomia. Se ocupa şi cu scrierea,

având obiceiul să-şi pună sub pernă tăbliţe şi foi de pergament, pentru ca în timpul

liber să-şi obişnuiască mâna cu trasarea literelor; dar acest lucru început târziu nu a

avut un rezultat prea bun.

Carol cel Mare era preocupat cu participarea la slujbele de liturghie, la care îşi

impunea să asiste cu o sârguinţă aproape asemănătoare cu a unui călugăr. Era atent la

tot ceea ce se petrecea în biserică, îndemnându-i adesea pe sacristani să nu îngăduie

ca în locaş să fie adus ori să rămână nimic indecent sau murdar.

Animat de o intensă religiozitate,29(dar de o religiozitate pimitivă,

superstiţioasă, populară. Poseda o foarte bogată colecţie de relicve, credea în

astrologie – căreia îi dedica mai mult timp decât altor discipline; trimitea bani papei

ca să facă rugăciuni pentru el, etc.) principala preocupare a marelui rege franc era să

formeze un cler instruit pentru funcţiile sale ecleziastice, persoane care totodată

puteau deveni funcţionari bine pregătiţi ai cancelariei regale şi ai administraţiei

statului. Prin capitulare şi prin repetatele sale scrisori circulare, suveranul cerea

mănăstirilor şi episcopilor să înfiinţeze şcoli, accesibile şi celor care nu voiau să se

consacre vieţii monahale sau preoţeşti, şi în care învăţământul să fie predat gratuit.30

Era foarte râvnitor în ajutarea săracilor, săvârşind acel act de generozitate

dezinteresată pe care grecii îl numesc elemosyne, încât nu se îngrijea de aceasta doar

în ţara şi în regatul său, ci şi în ţinuturile de dincolo de mare, în Siria, în Egipt şi în

Africa, la Ierusalim, la Alexandria şi la Cartagina; pretutindeni unde afla că trăiesc

creştini în sărăcie obişnuia să trimită bani, fiind impresionat de traiul lor, şi mai cu

seamă din această pricină a căutat să se împrietenească cu regii de dincolo de mare. 31

În ce priveşte puterea sa de stăpânire se spunea că: „ Carol cel Mare stăpânea

Roma însăşi, loc unde, din timpuri străvechi, cezarii aveau obiceiul să-şi aibă

reşedinţa. Regele stăpânea şi alte reşedinţe în Italia, în Galia şi nu mai puţin în

Germania, căci Dumnezeu cel atotputernic consimţise să pună sub puterea lui toate

aceste localităţi şi părea drept, cu ajutorul lui Dumnezeu şi la cererea întregului popor

29 Ovidiu Drâmba, op. cit., pag.52.30 Ibidem, pag.53.31 Alessandro Barbero, Carol cel mare. Un părinte al Europei, pag. 95, editura All, 2003.

20

20

Page 21: codex nou 4.doc

creştin, să aibă la rândul său şi titlul de împărat.“(Analele de la Lorsch, MGH,

Scriptores, t. I, p.38.)32 Deşi Carol se arăta de obicei amabil cu toată lumea, uneori

se lăsa cuprins de mânie şi se dovedea, când era cazul, de o brutalitate nemiloasă. Un

alt aspect este grosolănia şi chiar vulgaritatea care se observau adesea în

comportamentul şi limbajul lui Carol.

În ceea ce priveşte căsătoria, Carol a fost înconjurat de-a lungul vieţii de o

sumedenie de soţii şi concubine, care se succedau una după alta.33 Această viaţă de

familie tumultoasă, i-a scandalizat pe istorici, până ce le-a devenit clar că pentru

generaţia lui Carol cel Mare instituţia matrimonială era ceva complet diferit de

căsătoria creştină, aşa cum începea să se contureze chiar atunci în gândirea

episcopilor mai înaintaţi.

Un rege se căsătorea pentru a avea fii care să-i asigure succesiunea, fiindcă nu

exista nefericire mai mare, pentru un popor, decât moartea regelui fără un urmaş gata

să-i primească moştenirea. Ultimii ani de viaţă a-i împăratului au fost tulburaţi de o

serie de morţi premature. Din toţi băieţii îi rămânea doar Ludovic, rege al Aquitaniei

din 781, pe care tatăl şi l-a asociat la domnie cu un an înainte de moartea sa.34

Eginhard admite, aproape încurcat că, nesuportând moartea fiilor cu resemnare

creştină, Carol şi-a arătat pe faţă durerea şi i-a plâns.

În ultimii ani de viaţă ai lui Carol cel Mare, fiicelor sale adulte li s-au adăugat

şi cele cinci orfane ale lui Pepin, regele Italiei: această mulţime de femei şi fete au

organizat înmormântarea bătrânului împărat la 28 ianuarie 814.

Studiile regelui

Unul dintre motivele pentru care Carol cel Mare este privit cu uimire de către

contemporanii săi, este extraordinara sa curiozitate intelectuală care îl determina să se

implice în toate domeniile cunoaşterii. Eginhard scrie că vorbea limba latină la fel ca

32 Renee Mussot-Goulard, Carol cel Mare, edit. Corint, 2004, pag.74.

33 Ibidem, pag.74. 34 Ibidem, pag.75.

21

21

Page 22: codex nou 4.doc

şi limba maternă. A încercat să înveţe puţină greacă, neapărat necesară în relaţiile

diplomatice cu Bizanţul, dar fără rezultate satisfăcătoare, întrucât nu se încumeta prea

mult s-o vorbească.35

Carol avea o curiozitate nemaipomenită şi chiar la vârsta adultă a căutat peste

tot intelectuali capabili să-l instruiască. După ce a cucerit regatul longobard, a dispus

să vină la curte Petru din Pisa, ca să-l înveţe gramatica latină, ceea ce avea legătură

pe atunci cu învăţământul elementar; apoi s-a adresat unui cărturar venit din Anglia,

Alcuin, pentru a primi învăţătura de nivel aproape liceal, concentrat asupra artelor

liberale. Dintre artele umaniste ce alcătuiau trivium, elevul s-a dedicat retoricii şi

dialecticii, cele mai apropiate de înclinaţiile sale de orator volubil şi cele mai

indispensabile în politică; dintre cele ştiinţifice care formau cvadrivium, odată

învăţată aritmetica, s-a interesat mai cu seamă de astronomie, studiind cu vie

curiozitate mişcarea astrelor.36 Problemele lingvistice îl pasionau în mod special şi s-

ar părea că această înclinaţie personală să fi fost încurajată de angajarea obositoare de

a conduce un imperiu multietnic: după ce şi-a însuşit gramatica latină, Carol s-a

apucat să alcătuiască o gramatică a limbii france, care nu exista la acea vreme.

Avertiza clar, s-ar zice, că limba sa maternă, dacă nu ar fi atins statutul de limbă

scrisă, risca să dispară, luând cu sine în uitare vechile tradiţii ale poporului său; şi a

căutat în toate felurile să împiedice acest lucru.

Trebuie menţionat faptul că regele nu ştia să scrie, însă Eginhard ne asigură că

a încercat să înveţe, dedicându-se cu multă seriozitate acestui lucru, încât ţinea sub

pernă tăbliţa de ceară şi foi de pergament, ca să facă exerciţii de scriere în momente

de insomnie; însă era un lucru prea complicat pentru un om deja înaintat în vârstă,

încît rezultatele au fost slabe.37 Carol cel Mare ştia să citească, şi deşi, cum se

obişnuia din Antichitate, dispunea de lectori care citeau cu voce tare pentru el, nu

exista vreo îndoială că la nevoie putea să citească singur; dar a scrie era altceva.

Programul imperial : după încoronare, Carol cel Mare a pus în aplicare diverse

capitularii. Activitatea legislativa a fost accelerată ca şi când ar fi găsit în aceasta un

35 Alessandro Barbero, Carol cel Mare, edit. All, p.204.36 Ibidem, pag. 204.37 Ibidem, pag.204.

22

22

Page 23: codex nou 4.doc

atribut esenţial al titlului imperial. Marea majoritate a acestor hotărâri se adresau

reprezentanţilor regali din provincii; altele aveau drept scop reglementarea vieţii

ecleziastice.38 La începutul secolului al IX-lea, deşi era un amestec de popoare şi de

limbi, imperiul era privit ca un întreg, iar programul imperial oferea pacea. Însă pacea

cerută de împărat era de fapt pacea între popoarele imperiului.

În edictele care se multiplicau în permanenţă apar numeroase menţiuni despre

rolul pacificator al împăratului. Pacea carolingiana a fost mai mult decât supunerea

faţă de o ordine acceptată, a fost concordie, uniune, dragoste între popoare, între

oameni (pax, concordia, unanimitas, caritas); a fost o pace creştină.39 Pentru ca pacea

şi înţelegerea să se menţină era necesară contribuţia tuturor şi voinţa unanimă

deoarece împăratul nu putea fi pretutindeni în acelaşi timp.

Prin urmare, se făcea apel la efortul fiecăruia şi, pentru ca şi cei mai umili

supuşi din imperiu să cunoască cuvântul monarhului, a fost creat un corp de trimişi

regali (missi dominici) însărcinaţi să meargă în comitate, în special în inima regatului

franc, spre a se asigura de bunăvoinţa tuturor.40 Folosirea acestor trimişi a fost

stabilită la adunarea generala din 802. Controlau, denunţau, îndreptau dar nu

rămâneau într-un loc. Nu aveau puterea de a constitui axa prin care să se formeze o

unanimitate.

Dincolo de toţi aceşti intermediari pe care i-a pus la contribuţie pentru salvarea

păcii publice, Carol cel Mare a dorit asentimentul şi acţiunea tuturor. Spre deosebire

de prevederile cuprinse in Admonitio generalis din 789, nu mai era suficientă

ascultarea şi abţinerea de la provocarea răului.41

Jurământul care trebuia depus prin atingerea unor relicve, era un angajament

religios în faţa întregii societăţi creştine. Mărturia care îl însoţea reprezenta o

concesie faţă de formula antică de prezentare a martorilor.

38 Renée Mussot-Goulard, Carol cel Mare, editura Corint, pag. 87.39 Ibidem, pag. 88.40 Alessandro Barbero, op. cit., pag. 142.41 Renée Mussot-Goulard, op. cit., pag. 92.

23

23

Page 24: codex nou 4.doc

În ceea ce privea ancheta, dorită de împărat pentru a susţine mărturiile şi care

constituia, de asemenea, un obicei roman, aceasta era condusă de oameni integri

(probi homines), în aceeaşi manieră şi în acelaşi spirit ca şi jurământul martorilor.42

Carol şi via ţ a culturală

Pe plan cultural, Carol cel Mare a avut parte de-a lungul vieţii de o intensă

colaborare cu oameni erudiţi, cei mai buni de care putea să dispună vremea aceea.

Cel mai reprezentativ dintre ei, Alcuin, a creat pentru aceştia o instituţie numită

Academia Palatina, care a avut succes în istoriografie, chiar dacă s-a crezut că era o

instituţie mai stabilă decât fusese în realitate. Majoritatea acelor literaţi nu erau

franci, ci străini, ca dovadă a situaţiei proaste în care se afla cultura francă; mulţi

veneau din Italia, precum gramaticul Petru din Pisa, alţii din Spania invadată de

musulmani, ca Teodulf, teolog şi poet, pe care Carol l-a numit episcop de Orléans,

sau Agobard, şi el teolog şi literat, făcut arhiepiscop de Lyon.43

Existau destui irlandezi dar cel mai important era Alcuin, care a condus în

patria sa şcoala episcopiei din York. Domeniul în care lucra era invăţământul, dupa

cum precizeaza şi titlurile operelor sale, consacrate de obicei gramaticii, dialecticii,

retoricii şi ortografiei.

El este acela care scrie într-o epistolă, despre şcoala palatină referindu-se la

învăţământul predat la curte, venind cu o expresie pe care istoricii au preluat-o cu

entuziasm. Dar influenţa lui Alcuin mergea mult dincolo de sfera scolastică: în mai

multe ocazii Carol i-a cerut sfatul în treburi de foarte mare însemnătate politică,

precum linia de urmat pentru convertirea saxonilor şi apoi a avarilor, sau legitimarea

încoronării sale ca împărat.44

42 Ibidem, pag. 93.43 Alessandro Barbero, op. cit., pag. 205.44 Ibidem, pag. 206.

24

24

Page 25: codex nou 4.doc

Fig. 17 Carol cel Mare şi şcolarii săi.

Fig. 18 Cărturarul Alcuin.

Pentru serviciile sale Alcuin a fost recompensat destul de bine. Cel puţin cinci

abaţii i-au fost date în primire, fară a se osteni să devină călugăr ; iar printre acestea,

25

25

Page 26: codex nou 4.doc

cea mai veche şi cea mai bogată din regatul franc, Sf. Martin din Tours, unde a locuit

de la inceputul anului 796.

Teodulf şi Alcuin au depus multă sârguinţă în revizuirea textului biblic, una din

preocupările principale ale reformei susţinută de Carol cel Mare ; dar şi în acest caz

versiunea prezentată de Alcuin a avut mai mare succes decât cea a lui Teodulf, care

astăzi ne apare fără îndoială mai creatoare.

Trebuie subliniat faptul că nu toată domnia lui Carol cel Mare a fost marcată de

prezenţa la curte a acestei generaţii de intelectuali. Petru din Pisa şi Paulinus au ajuns

acolo numai după 776, pe când, Alcuin, Paulus Diaconus şi Teodulf au intrat în

serviciul regelui pe la 782.45

Datorită unor motive necunoscute, cărturarii generaţiei lui Alcuin au fost

repede înlocuiţi de băştinaşii pe care îi crescuseră şi care arată întreaga îndrăzneală a

tinerilor educaţi în centrul culturii şi al puterii : precum poetul Angilbert, Modoin

devenit episcop de Autun, şi mai ales Eginhard, care va deveni biograful lui Carol cel

Mare. La Curte, Eginhard era cunoscut mai înainte de orice ca unul dintre cei mai

mari experţi în literatura latină, dar la bătrâneţe Carol avea atâta încredere în el încât

să-l angajeze în misiuni diplomatice importante : ca în 806, când l-a trimis la Roma

pentru a-i aduce papei la cunoştinţă planul său de a împărţi imperiul între cei trei fii ai

săi.46 Nu se cunoaşte cu exactitate timpul în care Eginhard a decurs la redactarea

lucrării Vita Karoli ; e sigur că a scris-o după moartea lui Carol cel Mare, iar după

unii la caţiva ani dupa aceea.

Biserica in perioada carolingiană

45 Ibidem, pag. 207.46 Ibidem, pag. 208.

26

26

Page 27: codex nou 4.doc

Gândirea religioasă a fost prezentă la Carol cel Mare indiferent de împrejurare.

Puterea teocratică, administraţia sprijinită atât pe clerici, cât şi pe laici, organizarea

socială şi economică, toate poartă marca unei concepţii religioase a domniei

carolingiene.47

Biserica de la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul secolului al IX-lea

datorează totul suveranilor carolingieni. Ei au salvat creştinătatea de Islam,

papalitatea de lombarzi şi au susţinut evanghelizarea Germaniei.48 Programul

reformei făcute de el şi care se numeşte de obicei Renaşterea carolingiană are o

natură în special religioasă. Încercarea de îmbunătăţire a educaţiei clerului şi de

îndreptare a obiceiurilor era principalul scop al activităţii; deşi nu era nimic nou.

Împăraţii creştini, începând de la Constantin, iar după ei regii regatelor romano-

barbare ţinteau de mult spre realizarea acestui obiectiv. Fiind la conducerea

creştinătăţii prin desemnare divină, Carol a simţit în viaţa sa că tocmai aceasta era

una din preocupările sale cele mai importante, şi poate cea mai grea cu adevărat.

Aşadar, din motive mai întâi de toate religioase, reformele promovate de

împărat au avut însemnătate culturală. Creştinismul este o religie a Cărţii şi Carol

considera absolut necesar să fie îndreptate cărţile sau, cum se spunea atunci,

îmbunătăţite, nu numai în planul ortodoxiei, ci şi în acela al limbii, deoarece o

greşeală de gramatică putea prea bine să conducă la greşeli în rugăciune, neplăcute

lui Dumnezeu. „Cine se străduieşte să-I facă pe plac lui Dumnezeu trăind cum

trebuie, să nu uite să-I facă pe plac şi vorbind cum se cade” a scris Carol într-o

circulară adresată tuturor episcopilor şi abaţilor din regat.49 Preoţii trebuiau să

cunoască bine limba în care erau scrise cărţile sfinte şi în care şi ei se rugau, pentru a

nu face greşeli grosolane când se adresau Domnului. Admonitio generalis, marele

capitular de la 789, care cheamă Biserica să respecte vechile canoane, de multă

vreme uitate sau încălcate, subliniază că pentru atingerea scopului este neapărat

necesară cunoaşterea corectă a limbii liturgice, latina.50 Trebuia aşadar ca preoţii să

47 Renée Mussot-Goulard, Carol cel Mare, editura Corint, pag. 108.48 Jean Carpentier, Istoria Franţei, Institutul European, trad. De Stoica Aurelia, pag. 98.

49 Alessandro Barbero, Carol cel Mare,editura All, pag.209.50 Ibidem 209-210.

27

27

Page 28: codex nou 4.doc

provină din şcoli bune, iar episcopii să aibă grijă până în cele mai extinse dioceze ale

imensului imperiu de pregătirea lor intelectuală.

La sfârşitul secolului al VIII-lea, clerul secular nu era alcătuit decât din preoţi

care deserveau parohiile şi din episcopi care rezidau în centrele episcopale (civitas).51

Latina elegantă care se scria la curtea lui Carol cel Mare, era diferită faţă de aceea

barbarizată din veacurile precedente. Renaşterea carolingiană ar putea fi definită ca o

epocă de răspândire a culturii şi a educaţiei, cu scopul precis de a reforma sau de a

îndrepta funcţionarea Bisericii şi viaţa poporului creştin. Nu era vorba, cel puţin în

intenţii, de a crea ceva nou, ci de a recupera o puritate ideală, presupusă coruptă de

acţiunea dezintegratoare a timpului şi de slăbiciunea oamenilor.52 Originalitatea nu

prezenta interes la intelectualii carolingieni sub nici o formă, cum e normal în

ambianţa teologică şi liturgică.

Sursă a legii religioase, Carol cel Mare şi-a prezentat deciziile sale în

capitularii. Unele au fost adresate episcopilor şi abaţilor şi semănau, în toate

aspectele, hotărârilor sinodale contemporane.53

Sfârşitul regelui Carol Împăratul hotărâse să facă un testament în toată regula, după

normele dreptului roman, lăsând o moştenire fiecăreia dintre fiicele sale, precum şi

fiilor născuţi în afara căsătoriei oficiale, dar treaba era lungă şi complicată, iar Carol,

care se hotărâse prea târziu, n-a reuşit să-şi completeze testamentul.54

Pe lângă imperiu, Carol cel Mare lăsa o avere impresionantă, de care era liber

s-o împartă cum vroia, nefiind obligat s-o transmită moştenitorului său. Binenţeles că

nu era vorba de imensele posesiuni fiscale; deşi s-a afirmat că oamenii de atunci nu

cunoşteau denumirea de patrimoniu public, distinct de patrimoniul personal al

suveranului. În schimb, ceea ce i s-a părut că ar putea avea la dispoziţie era tezaurul,

enorma cantitate de bijuterii si bani, păstrată în palatul său de la Aachen, îmbogăţită 51 Renée Mussot-Goulard, op.cit., editura Corint, pag.111.

52 Alessandro Barbero, op. Cit, pag.210.53 Renée Mussot-Goulard, op. Cit., editura Corint, pag. 109.54 Eginhard, Vita Karoli Magni, trad. Anca Crivăţ, editura Vremea, 2001, pag. 139.

28

28

Page 29: codex nou 4.doc

de darurile ambasadorilor străini, precum şi ale conţilor, episcopilor şi abaţilor săi, de

prăzile din campaniile de război, prima dintre toate fiind aurul avarilor.55 Carol cel

Mare a murit la patru luni de la încoronarea ca împărat a fiului său Ludovic. Carol l-

a expediat numaidecât pe Ludovic în Aquitania sa, pe care o guverna de peste treizeci

de ani, iar apoi a plecat la vânătoare în pădurile Ardeennilor, în apropiere de Aachen,

cum făcea în fecare an.

Dar la vânătoare a răcit şi a fost nevoit să stea în pat în palatul său de la

Aachen. A ţinut post, gândindu-se că îi va trece febra, cum se întâmplase mereu până

atunci; însă l-a apucat o durere într-o parte, ceea ce era o pneumonie, iar trupul

bătrânului, slăbit şi de lipsa hranei, a cedat. A murit la 28 ianuarie 814, la nouă

dimineaţa, după ce a fost împărtăşit. 56Trupul, spălat şi pregătit după obicei, a fost dus

în Capela Palatină; împăratul nu lăsase dispoziţii pentru înmormântare, dar s-a

convenit că nici un loc nu poate fi mai potrivit decât magnifica bazilică pe care el

însuşi o înălţase pe cheltuiala sa.57 Carol cel Mare a lăsat prin testament cea mai mare

parte a averii sale personale arhiepiscopiilor restaurate de el. Acesta era un mod de a

mulţumi şi un act de pietate, dar şi un mod prin care regele înţelegea să reamintească

poziţia ocupată de el în cadrul Bisericii.58 A fost îngropat chiar în ziua morţii, într-un

sarcofag de marmură antică, care dispusese să-i fie adus de la Roma, iar pe mormânt

i-a fost pusă o inscripţie pe care scrie astfel: „Sub această lespede odihneşte trupul lui

Carol marele şi dreptcredinciosul împărat care a sporit în chip nobil regatul francilor

şi l-a cârmuit în chip fericit vreme de patruzeci şi şapte de ani. A murit septuagenar,

în anul DCCCXIV după Christos, indictia a VII-a, cinci zile înaintea calendelor lui

februarie”.59

55 Alessandro Barbero, Carol cel Mare,editura All, pag.325.

56 Ibidem, pag. 137.57 Alessandro Barbero, Carol cel Mare,editura All, pag. 328.58 Karl Ferdinand Werner, Istoria Franţei:Originile, vol.1, editura Teora, traducere de Rodica

Marghitu, pag. 387.

59 Eginhard, Vita Karoli Magni, trad. Anca Crivăţ, editura Vremea, 2001, pag. 139.

29

29

Page 30: codex nou 4.doc

1.2.Renaşterea carolingiană

1.2.1. Arta carolingiană

Arta din timpul lui Carol cel Mare se caracterizează printr-o întoarcere

conştientă la formele antichităţii timpurii. Ea însă nu oferă o copie servilă a

modelelor antice, ci propune mereu o adaptare originală.

Reînnoirea, care ia toată amploarea sub Carol cel Mare, începe cu reforma

religioasă realizată de Pepin al III-lea cel scurt , pregătind fundaţia mănăstirilor care

au devenit importante centre culturale.60http://fr.wikipedia.org/wiki/Art_carolingien

În timpul lui Carol cel Mare, în centrul acestei renaşteri se afla curtea şi palatul

de la Aix-la-Chapelle.

Fig.19 Palatul Aix-la-Chapelle.

Este vorba de mai mult decât o şcoală, de un focar de cultură de nivel înalt, în

sânul căruia se formează cele mai bune spirite şi se organizează producţia literară şi

60 http://fr.wikipedia.org/wiki/Art_carolingien

30

30

Page 31: codex nou 4.doc

artistică, mai întâi foarte centralizată în jurul persoanei lui Carol cel Mare şi a operei

majore pe care o constituie capela palatină de la Aix.61

Reorganizarea instituţiilor angajate de Carol cel Mare dă un loc esenţial

scrisului: împăratul guvernului transmite capitulariile, difuzate în toate ţările de

trimişii săi care au supravegheat aplicaţia; restructurarea învăţământului trecut prin

revizia textelor sacre şi redescoperirea textelor vechi. Cărţile se multiplică şi participă

la înflorirea creaţiei artistice. Carol cel Mare şi urmaşii săi depăşesc comanda de

manuscrise de lux, care veneau să îmbogăţească comorile lor şi cele ale

bisericilor.62Conduşi de mari pesonaje erudite venite din toată Europa, aceste locuri

de producere a manuscriselor – mănăstiri, catedrale sau palate – vor constitui centre

intelectuale şi artistice, dezvoltând propria lor estetică, totul influenţându-se unele cu

altele.

Operele circulă de la un centru la altul, împrăştiind cultura carolingiană,

fondată de cultura Evului Mediu şi a civilizaţiei europene.

„Renaşterea carolingiana” – mişcare culturală începută în jurul anului 780 –

adresându-se cu preeminenţă oamenilor Bisericii şi angajând lumea clericală, era

firesc ca în centrul atenţiei ei să stea proiblemele ecleziastice: litughia, teologia şi

dreptul canonic.63 Cum în exerciţiul cultului se introduseseră de-a lungul timpului

diferite uzanţe locale (de rit roman, gallic, grec, celtic, ş.a.), iar cărţile fuseseră

copiate cu multe şi grave greşeli, Carol a dispus unificarea liturghiei potrivit ritului

roman, introducerea şi studiul obligator al cântului gregorian, precum şi o revizuire

atât a textului latin al Bibliei, cât şi a cărţilor liturgice (operă întreprinsă în mare parte

de Alcuin).64

Una dintre minunile artei carolingiene este Torhalle din Lorsch, de la est de

Worms. De la început, ea a făcut parte dintr-o mare abaţie, comparabilă cu Saint-

Riquier, şi a fost construită de călugări veniţi din Metz şi protejaţi de Sfântul

61 Jean Carpentier, Istoria Franţei, Institutul European, trad. de Stoica Aurelia, pag. 100.62 Ibidem, pag. 100.63 Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei,pag.53, editura Vestala,1999, vol.6, Bucureşti.

64 Ibidem, pag.53.

31

31

Page 32: codex nou 4.doc

Chrodegang.65 Mai pot fi văzute şi astăzi criptele de la Saint-Médard de la Soissons.

Se cunosc mozaicurile de la Germigny, o capelă construită de Teodulf, episcop de

Orléans. Desenele de la Saint-Riquier, planul exemplar de la Saint-Gall şi descrierea

complexului de la Saint-Denis sunt unele dintre cele mai remarcabile realizări.66

Reînnoirea artistică se observă în toate domeniile : pictură murală, mozaic,

sculptură, orfevrărie, arhitectură. Renaşterea carolingiană care se manifestă prin

intermediul unei arte puse exclusiv în serviciul suveranului, ia sfârşit odată cu

moartea lui Carol cel Pleşuv, în 877. Din arhitectura carolingiană s-au păstrat astăzi

numai câteva edificii religioase care reiau planul central şi bazilical, din antichitatea

timpurie.

Între timp, pentru a răspunde noilor necesităţi liturgice, planul bazilical

cunoaşte o adaptare puternică. Astfel la corul edificiului religios plasat, după liturghia

romană la est, se adaugă la vest un al doilea cor, identic cu primul. Bazilica

carolingiană prezintă aşadar două abside simetrice. În interiorul fiecărui cor, altarul

este înălţat pe o construcţie boltită numită criptă. Aceasta adăposteşte moaştele în

jurul cărora credincioşii pot circula.

Pentru a împodobi edificiile, sunt refolosite piesele provenite din construcţiile

antice – cel mai adesea capiteluri şi coloane. Se pare că această practică a fost folosită

pe larg şi în domeniul sculpturii, în detrimentul dezvoltării unei culturi specific

carolingiene.

Miniatura – pictura pe manuscrise – şi bijuteriile constituie astăzi cea mai de

preţ parte a moştenirii carolingiene, reevaluând tehnicile antice de creare a iluziei

realităţii.

Din ceea ce se numeşte renaştere, ea nu are nici una din trăsăturile cantitative

pe care noţiunea aceasta pare că le implică. Chiar dacă îmbunătăţeşte cultura fiilor de

nobili crescuţi la şcoala Palatului şi a viitorilor clerici educaţi în câteva mari centre

mănăstireşti sau episcopale, ea pune aproape total capăt învăţământului rudimentar pe

65 Karl Ferdinand Werner, Istoria Franţei:Originile, vol.1, editura Teora, trad. de Rodica Marghitu, pag.403)66 Ibidem, pag.404.

32

32

Page 33: codex nou 4.doc

care mănăstirile din epoca merovingiană îl propagau printre copiii din zonele rurale

învecinate.67

Magnificele manuscrise din acea epocă sunt lucrări de lux. Timpul petrecut a le

scrie, într-o frumoasă scriere – caligrafia, mai mult încă decât ortografia greşită, este

semnul unei epoci inculte în care cererea de carte este foarte redusă - , pentru a le

împodobi splendid în intenţia Palatului sau a unor mari personaje laice sau

ecleziastice, este dovada unei infime viteze de circulaţie a cărţilor.68

Mai mult chiar, ele nu sunt făcute pentru a fi citite. Ele nu fac decât să se

adauge tezaurelor bisericilor şi ale unor particulari bogaţi. Sunt un bun economic mai

degrabă decât spiritual.

Călugării care ostenesc scriind manuscrisele în scriptoriile mănăstirilor nu sunt

interesaţi decât prea puţin de conţinutul lor - , esenţiale pentru ei sunt hărnicia cu care

le scriu, timpul pe care-l consumă, oboseala resimţită. Pentru ei, această sarcină

reprezintă un act de pocăinţă prin care vor merita viaţa veşnică în cer.69 La iniţiativa

eruditului Alcuin, care va juca rolul unui veritabil „ministru al culturii”, se întemeiază

o serie de şcoli episcopale şi se consolidează altele, mai vechi. Cele mai cunoscute

instituţii de învăţământ carolingiene, în care se studiau cele şapte arte liberale, adică

trivium (gramatica, retorica, dialectica) şi quadrivium (aritmetica, geometria,

astronomia şi muzica), funcţionau la Tours, Fulda, Reichenau, St. Gallen, Utrecht,

Orléans, Corbie şi Luxeuil.70 În aceste şcoli sunt descifrate şi multiplicate, prin

copiere manuală, operele unor autori clasici latini. Dintre poeţi se bucură de

consideraţie Ovidiu, Lucan, Horaţiu, Staţiu.

În jurul curţii imperiale din Aachen s-a constituit, treptat, o aşa-numită

„Academie Palatină”, de fapt un cerc de cărturari erudiţi, atraşi de Carol cel Mare

prin diverse promisiuni.

67 Jacques Le Goff, Intelectualii din Evul Mediu, trad. Nicole Ghimpeţeanu, editura Meridiane, 1994, pag. 25.68 Ibidem, pag. 26.69 Ibidem, pag. 27.

70 Ovidiu Mureşan, Sinteză de istorie medievală universală, editura Todesco, Cluj-Napoca, 2003, pag.84.

33

33

Page 34: codex nou 4.doc

II.2. Extinderea învăţământului

La fel de importante ca Biblia şi textele liturgice erau şi cărţile pe care se studia

latina, o condiţie absolut esenţială, deoarece pentru a sluji în biserici era nevoie de un

cler pregătit şi conştient. În circulara adresată episcopilor şi abaţilor din regat, cu

titlul de Epistola litteris colendis, Carol cel Mare povesteşte că a primit deseori

comunicări de la mănăstiri, care îl asigura de sârguinţa cu care călugării se rugau

pentru el; intenţia, spune el, era bună, dar limba era incorectă, deoarece cunoştinţele

celui care scrisese nu erau la înălţimea cucerniciei.“Pentru care am început să ne

temem că aşa cum nu erau prea capabili să scrie, tot aşa ar fi fost mai puţin capabili

să înţeleagă Sfânta Scriptură; şi ştia prea bine că dacă greşelile de cuvinte sunt

primejdioase, acelea de înţelegere sunt şi mai rele”. 71 Biblia, spunea Carol, e scrisă

într-o limbă complicată şi plină de figuri retorice, iar cine vrea să-i priceapa sensul

spiritual trebuie să aibă în primul rând o pregătire literară. De aceea, regele a decis ca

de acum înainte preoţii şi călugării, pe lângă îndatorirea religioasă, să se dedice şi

studiului latinei.

În acest context, devine esenţială încercarea de a pune în funcţiune şcolile

bisericeşti. În 789, Admonitio generalis dispune ca preoţii să ia pe lângă ei băieţi

pentru a- i educa, liber din naştere ori nu, şi să- i adune în şcoli pentru a-i învăţa

“Psalmii, notele, cântarea, socotitul, gramatica”.72 Decretele diocezane publicate mai

târziu de Teodulf din Orléans ne arată implicaţia lor practică: toţi preoţii de ţară au

posibilitatea să predea învăţământul elementar, în esenţă citirea; baieţii care vor vrea

să continue studiile vor fi îndrumaţi spre şcoli bisericeşti sau călugăreşti. Unii

episcopi urmează exemplul lui Teodulf, adăugând însă că preoţii trebuie să predea

“dacă au posibilităţi”, cu alte cuvinte, dacă sunt în stare; şi, ca urmare, una dintre

preocupările majore ale episcopilor aflaţi în vizită pastorală în diocezele lor va fi

aceea de a verifica dacă şcolile rurale funcţionează într-adevăr, ceea ce reiese că

adesea nu se întâmpla aşa.

71 Alessandro Barbero, Carol cel Mare,editura All, pag. 221.72 Ibidem, pag. 221.

34

34

Page 35: codex nou 4.doc

Singura şcoală care nu aparţiea de o instituţie ecleziastică era aceea care

funcţiona pe lângă curtea imperială, pentru fiii funcţionarilor şi probabil ai

personalului casnic.

II.2.2.Marile centre de producere a manuscriselor

Primele manuscrise miniate carolingiene din a doua jumătate a secolului al

VIII-lea suportă influenţele contrare artei irlandeze şi artei bizantine. Arta

carolingiană va naşte întâlnirea culturilor creştine cu moştenirea antică transmisă prin

Italia şi Bizanţ.

Şcolile de miniatura dezvoltă propriul lor stil peste aceste influenţe diverse. Atelierele

sunt instalate în palatele imperiale şi în centre culturale care constituie marile

instituţii religioase, mănăstiri sau catedrale.

a) Şcoala din Corbie

Fondată între 657 şi 661, mănăstirea regală Corbie devine rapid cea mai

importantă mănăstire din nordul Gaule-ului. Abaţii succesivi au avut relaţii stricte cu

suveranii carolingieni. Puţini învăţaţi, au încurajat viaţa intelectuală a comunităţii lor,

făcând din mănăstire un centru de studiu remarcabil, cu o bibliotecă constituită din

cărţi fabricate pe loc.

35

35

Page 36: codex nou 4.doc

Fig.20 Abaţia Corbie.

Scriptorium-ul său care lucrează în mod egal pentru alte instituţii, joacă un rol

important în naştere şi pune la punct carolinismul şi dezvoltarea noilor practici de

scriere sub prăbuşirea lui Maurdramne (772-781). Corbie deţine un loc esenţial în

transmisia de texte clasice şi patristice.

Fig. 21 Apologeticum în 2 coloane din 21 linii. Secolele VIII-IX.

http://www.tertullian.org/manuscripts_apologeticum/st_petersburg.htm

36

36

Page 37: codex nou 4.doc

Nu departe de Corbie, mănăstirea Saint-Riquier a fost reconstruită şi a devenit

un centru cultural foarte viu, datorită unei importante biblioteci creată prin abatele

său Angilbert.

b) Şcoala de la Saint-Denis

Mănăstirea Saint-Denis beneficiază, de la jumătatea secolului al VII-lea, de un

privilegiu care o plasează sub jurisdicţia directă a papei şi a regelui. Sacrul lui Pepin

le Bref în această mănăstire în 754 confirmă alianţa între Saint-Denis şi puterea

carolingiană. Şcoala sa, biblioteca sa bogată, scriptorium-ul său participă la

protejarea şi transmiterea de texte vechi religioase şi profane, în relaţie constantă cu

alte mănăstiri. Abaţii Saint-Denis (Fulrad, Fardulfe, Hilduin) sunt personaje

puternice. Datorită lor şi donaţiilor regale de obiecte şi manuscrise preţioase, în

particular cele ale lui Carol cel Pleşuv, tezaurul mănăstirii devine unul din cele mai

bogate din Occident.

37

37

Page 38: codex nou 4.doc

Fig.22 Sacramentariul de la Saint-Denis

Iniţiala V de la Vere dignum et justum.

c) Şcoala Saint-Martin din Tours

Mănăstirea s-a dezvoltat datorită cultului de relicve a lui Saint Martin. Ea

devine benedictină în secolul al VII-lea. Scriptorium-ul său s-a îmbogăţit în secolul al

VIII-lea cu sosirea scribilor irlandezi, dar s-a dezvoltat mai ales cu sosirea lui Alcuin,

un anglo-saxon apropiat sfătuitor a lui Carol cel Mare, care a dirijat şcoala palatină :

el întreprinde reforma scrierii şi verificarea textelor sacre. Abaţii care i-au urmat lui

au continuat acţiunea sa.

38

38

Page 39: codex nou 4.doc

Fig.23 Lucrul in scriptorium.

În acest scriptorium lucrau peste 200 de copişti – erau adevărate edituri, care

executau, în serie, copii de Biblii, Evangheliare, cărţi liturgice sau de dogmă, şi chiar

texte laice, comandate de suverani, de învăţa, Evangheliare, cărţi liturgice sau de

dogmă, şi chiar texte laice, comandate de suverani, de învăţaţi laici sau ecleziastici,

de şcolile episcopale sau mănăstireşti. 73 Unele manuscrise sunt, încă din această

perioadă, adevărate opere de artă : executate pe foi de pergament vopsit cu purpură

pe care textul era scris cu cerneluri aurii sau argintii, manuscrise împodobite cu

miniaturi, volume legate uneori de-a dreptul somptuos.

73 Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, pag. 61-62, vol.6, editura Vestala, 1999, Bucuresti.

39

39

Page 40: codex nou 4.doc

Fig.24 Evangheliile lui Saint-Martin din Tours.

Tabele de canoane.

Nu poate fi îndeajuns apreciată nici calitatea execuţiei acestor manuscrise, nici

cantitatea lor uriaşă, uimitoare pentru acele timpuri.

În regiunea Loire, scriptoria catedralei de Orléans şi mănăstirea Fleury sunt

aproape cele mai faimoase, în parte, datorită unei mari figuri : Théodulfe, care a

contribuit la dezvoltarea producţiei de cărţi biblice şi liturgice revizuite.

Decorul manuscriselor executate în aceste două scriptorii reflectă influenţele

antice şi insulare.

40

40

Page 41: codex nou 4.doc

d) Şcoala de la Reims

Atelierele şcolii din Reims, moştenire a şcolii palatine Aix-la Chapelle, sunt

împărţite în multe instituţii religioase (catedrala şi mănăstirea Saint-Remi din Reims,

mănăstirile Saint-Thierry şi Hautvillers). Miniaturiştii au inventat un stil original,

ieşit din dubla moştenire picturală antică şi expresionistă. Operele lor aparţin orelor

de glorie ale anluminurii carolingiene.

Apogeul creaţiei artistice este legat de două arhive care se succed la Reims

între 816 şi 882: Ebbon şi Hincmar. Ebbon, bibliotecarul lui Louis Cucernicul vroia

să facă din Reims centrul Renaşterii carolingiene. El face construcţia catedralei,

întreprinde reforme, încurajează producţia de manuscrise, adunând artişti la Sain-

Pierre din Hautvillers. El este exilat la Fulda pentru că a intervenit în disputa între

Louis Cucernicul şi fratele său Lothaire. Revine la Reims după moartea lui Louis, dar

este destituit un an mai târziu (841) de către Charles le Chauve.

e) Şcoala de la Saint-Amand

Mănăstirea regală Saint-Amand-en-Pévèle este considerată ca un centru de

şcoală franco-saxonă. Scriptorium-ul său, foarte activ încă de la sfârşitul secolului al

VIII-lea, este specializat în producţia de cărţi liturgice de mare lux destinate înalţilor

demnitari, sau regelui, şi altor instituţii religioase. 74 Miniaturile dezvoltă un stil

decorativ propriu, combinând motivele anglo-irlandeze din secolele VII şi VIII şi

aporturile carolingiene. Reprezentările de figură umană sau scenele narative sunt

părăsite în folosul ancadramentelor şi iniţialelor ornate. Acesta este triumful

ornamentaţiei pure : forme geometrice, împletituri, galoane, animale fantastice,

capuri de păsări sau câini, caracteristice artei anglo-irlandeze, dar care sunt

organizate într-o pagină clasică, în mod riguros structurată.75

74 http   ://expositions.bnf.fr/carolingiens/pedago/fiche_2.pdf

75 Ibidem.

41

41

Page 42: codex nou 4.doc

Influenţa stilului franco-saxon este extinsă dincolo de perioada carolingiană,

deschizând calea artei romane.

Fig.25 Evangheliile denumite de François II, secolul al IX-lea

Manuscrits, Latin 257 fol. 11v.

Realizat în scriptorium-ul abaţiei Saint-Amand.

Şcoala palatină din vremea lui Carol cel Mare

Întemeiat în primul rând pe cercetările personale făcute asupra manuscrisului

la Alba-Iulia, dar coroborându-le şi cu investigaţiile anterioare, Codex-ul aureus a

fost situat ca o capodoperă caligrafică şi miniaturistică aparţinând epocii împăratului

franc Carol ce Mare, care a murit în anul 814, la vârsta de 72 de ani, într-al 47-lea an

al domniei. Cum însă Codex-ul aureus nu este o afirmare singulară a scrierii pictate

carolingiene, ci, alături de alte manuscrise, manifestă îsuşirile esenţiale ale epocii, se 42

42

Page 43: codex nou 4.doc

cuvine, ca în final, să spunem câteva cuvinte şi despre copist, despre locul şi

ambianţa de cultură şi artă în care s-a scris manuscrisul.

În anul 806, Carol cel Mare terminase expediţiile lui militare de cuceritor, iar

Veneţia şi Dalmaţia treceau şi ele „sub protecţia carolingiană”.76 Titlul pe care şi-l da

de „Magnus Pacificus Imperator” s-a făcut tot mai apreciat şi mai adecvat prin

preocupările lui de a ridica nivelul artei şi al culturii în sensul cel mai larg al

cuvântului. În realizarea planurilor sale culturale Carol cel Mare s-a folosit de trei

oameni luminaţi: Alcuin, Paulus (sau Petrus) Diaconus şi Eginhard. Acesta din urmă

a îndeplinit şi sarcina de cronicar al curţii (cronicar aulic) scriind o scurtă dar

substanţială biografie a împăratului: „Vita Caroli Magni”, deosebit de importantă

tocmai pentru că este concepută de un contemporan atât de apropiat al împăratului. 77

Carol, acest viteaz conducător de oşti, era în fond un sensibil, un iubitor al „al

artelor liberale” concepute de însuşi Alcuin întâi ca un sistem pedagogic în cicluri de

trei şi mai târziu de patru discipline (trivium, quadrivium). Venit în Francia în 781 în

urma invitaţiei făcute la Parma de Carol cel Mare, Alcuin (născut la York, în 735)

împreună cu colaboratori irlandezi aduce în imperiu influenţa artei arhitectonice (în

construirea mănăstirilor) şi miniaturistice (scrierea pictată) irlandeze. La curtea

împăratului din Aachen întemeiază „Schola Palatina”, unde se va învăţa gramatica,

retorica, dialectica, astronomia, latina, greaca, muzica, scrierea şi pictura ei artistică.

Sub îndemnul înaltei culturi a lui Alcuin, Carol cel Mare a întreprins în domeniul

cultului religios o reformă a lecturii şi cântării bisericeşti, ordonând, în acelaşi timp,

transcrierea în forma artistică superioară a cărţilor religioase şi juridice.

În direcţia culturii teologice şi istorice i-a fost sfetnic Paulus Diaconus, scriitor

de legende hagiografice, istorice şi predicator. Venit la curte în anul 782, acesta

aduce elemente ale artei şi culturii italiene, mult impregnate atunci (sec. VII-VIII) de

influenţa civilizaţiei bizantine. Călugării din Imperiul de Răsărit călătoreau frecvent

în Italia şi de aici continuau călătoria mai departe, spre nord-vest, în mănăstirile

76 Joseph Calmette, Charlemagne. Sa vie et son oeuvre, Paris, 1945, p.165.77 Eginhard, Vie de Charlemagne. Troisième edition, Paris, 1947, în colecţia Les classiques de

l’histoire de France au moyen âge.

43

43

Page 44: codex nou 4.doc

Imperiului franc. Astfel, Orientul creştin de coloratură bizantină se îmbină cu

Occidentul creştin din jurul cultului Sf. Petru pentru a da naştere, în imperiul lui

Carol cel Mare, unei şcoli de cultură şi artă orientată tehnic de Orientul bizantin şi

purificată de inspiraţia mai rece şi abstractă anglo-saxonă.

La această încrucişare de influenţe orientale italice şi anglo-saxone se adaugă

specificul naţional franc dirijat la curtea lui Carol cel Mare de Eginhard (775-840).

Acesta şi-a petrecut copilăria şi o parte din tinereţe la mănăstirea Fulda, unde se lucra

activ. Egumenul mănăstirii îl trimite la curtea lui Carol cel Mare, motivându-se:

„pentru că dintre toţi regii, acesta era grăbit în modul cel mai înflăcărat să

descopere savanţii şi să le dea posibilitatea de a gândi, puşi la adăpost de grijile

vieţii, fapt care a permis să se asigure o nouă răspândire a ştiinţei, în parte

necunoscută”. 78

În această efervescenţă de lumină, frumos şi entuziasm, vechile mănăstiri

presărate în jurul Rinului dirijează activitatea în noul stil de muncă şi artă pretins de

împărat. Fundaţii (abbayes) mari ca Luxeuil, Corbie, St. Martin din Tours,

Reichenau, Fulda, St. Gall, Lorsch, Trier, Treves, Reims, Aix-La-Chapelle şi altele

mai mici îşi organizează „scriptoria” şi „armaria” (Armarium, 2-3 încăperi unde se

aranjau cărţile în rafturi şi se citeau la mese (sala de lectură); scriptorium, 1-2 camere

unde erau copiate manuscrisele; erau mobilate cu tot ce era necesar scrierii: mese

oblice, condeie, cerneluri, vopsele, suluri de hârtie, pergamente etc.), ca să

corespundă noilor exigenţe culturale şi artistice cerute de Carol cel Mare. Acesta avea

obiceiul să adune în biblioteca personală cele mai frumoase manuscrise şi să

dăruiască altele. Conştient de marea valoare materială a manuscriselor sale, multe

oferite lui ca omagiu, Carol cel Mare prevede în testamentul din 811 să fie vândute

cărţile bibliotecii personale la „preţul lor just, iar sumele astfel strânse, să fie

împărţite săracilor”.79

Astfel, există până în zilele noastre prin muzee şi biblioteci numeroase manuscrise

carolingiene, prezentând, în mod firesc, particularităţile scrierii pictate din acea

vreme, aşa cum le vedem şi în Codex aureus.

78 Eginhard, Vita Caroli Magni, p.105-107.79 Ibidem, pag.99.

44

44

Page 45: codex nou 4.doc

CAPITOLUL III

CULTURA SCRISĂ ÎN PERIOADA LUI CAROL CEL

MARE

III.1.1.Reforma scrierii

În epoca merovingiană, se utilizau pentru cărţile unciale, scrierea majusculă cu

împrumuturi la cursivele comune romane, şi semi-unciale, transformate de unciale în

minuscule cu legături apărute între litere. Scrierea numită merovingiană este o

cursivă adaptată la semi-uncială. Unciala este greu de copiat şi ocupă loc, alte grafii

sunt dificile de descifrat, fără spaţiu între cuvinte, utilizând majuscule la modul

arbitrar, şi mai ales foarte diverse. Deja sub Pepin cel Scurt se observă un început al

regularităţii grafiei. Dar aceasta prin scribii cancelariei încărcaţi de redactatrea actelor

regale care vin, la cererea lui Carol cel Mare, creează o scriere rapidă, regulată şi

comună tuturor: carolinismul, conceput la începutul anului 770.

Această grafie se impune rapid în scriptoria, începând cu cea a lui Corbie,

aducând noi practici de scriere, ca utilizarea punctului de interogaţie şi prescurtări.

Studiul numărului mare de manuscrise copiate în scriptorium-ul lui Corbie a

pus în evidenţă scrierile utilizate la sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul

secolului al IX-lea, şi evoluţia lor până la apariţia carolinismului sub înfrângerea lui

Maurdramne (772-781), autorul primei revizii a Bibliei.

Încă de la sosirea sa la mănăstirea Saint Martin de Tours (796), Alcuin

condamnă rusticitatea scribilor scriptorium-ului şi porneşte o reformă. El impune o

ierarhie în folosirea diferitelor stiluri şi folosinţa sistematică a punctuaţiei. Regulile

de punere în pagină sunt publicate şi grafia este fixată.

45

45

Page 46: codex nou 4.doc

Fig.26 Biblia lui Vivien, denumită Prima Biblie a lui Carol cel Pleşuv, 845.

III.1.2. Codex-ul

Este foarte uimitor de constatat că anii întunecaţi ai Antichităţii sunt exact cei

în care a apărut, alături de minusculă, o formă materială nouă, făgăduită marilor

dezvoltări: codex-ul, sau cartea pliată şi legată, din care suportul de scris era

pergamentul (este foarte greu de făcut codici din papyrus). Termenul latin de codex

ne repune multe secole în urmă, fiindcă prima sa apariţie cunoscută la Martial,

datează din 85.80 Era vorba în original de o planşetă de lemn apoi, prin extensie, de un

ansamblu de planşete menţinute împreună printr-o legătură şi pe care erau notate

socoteli sau alte documente fără valoare durabilă. Descoperit în Fayoum, Caietul lui

Theodoros dă un exemplu excepţional, chiar dacă este relativ târziu: este vorba de un

ansamblu de zece tablete acoperite cu ceară, reunite prin legături de piele (dispărute

astăzi) şi protejate prin două talere de legătură.81 Textul corespunde în aparenţă unei

şcoli din secolul VI.80 Frederic Barbier, Histoire du livre, pag.26, edit. Armand Colin.81 Ibidem, pag.26.

46

46

Titlu curent

Minuscule caroline

Semi-unciale

Unciala

Capitale

Page 47: codex nou 4.doc

Codexul este rezervat sec. IV copiei operelor literare, dar începand cu secolul

V el se gaseşte în situaţia de monopol pentru toate tipurile de scris, impunind un text

47hiard sau doua coloane, copiat fără ruptura (fara capitole, alineate, ori paragrafe) :

doar culorile si fantezia miniaturistilor vor strica monotonia acestei geometrii fixe,

manuscrisele zise merovingiene ornate cu letrine cu motive stilizate (plante, animale,

personaje). Raportul dintre înălţimea şi lăţimea codexului a variat în timp, în funcţie

de tradiţie, de epocă şi de destinaţia cărţii, de la forma pătrată sau dreptunghiulară la

format mai îngust, care respecta proporţia de 3/2 a înălţimii şi lăţimii, folosit şi în

zilele noastre.82

III.1.3. Minuscula carolingiană

Printre lucrările cele mai durabile lăsate de Renaşterea carolingiană sunt şi

caracterele care se folosesc şi azi pentru tipar. Când Carol cel Mare a urcat pe tron,

scrierea cea mai obişnuită folosită de copişti era în mod voit complicată, bogată în

întortochieri şi arabescuri şi cu linii verticale nemăsurate; dar în unele scriptoria

monahale din Galia se experimenta o scriere mai practică cu caractere uniforme şi

aliniate, cu un efect global de lizibilitate mai mare.83 Această scriere, numită de

specialişti minuscula carolingiană, ce s-a dezvltat în timpul lui Carol cel Mare nu

mai folosea aproape deloc ligaturile dintre litere; o scriere mai regulată, mai clară,

mai uşor lizibilă decât scrierile anterioare.84 Se năştea astfel, ca s-o spunem împreună

cu Bartoli Langeli, “singura scriere europeană care şi-a pus pecetea pe toate felurile

de scriere pentru multe secole în viitor, până astăzi şi cine ştie pentru câtă vreme

încă”; deoarece tocmai din carolingiana, ivită prin imitarea intenţionată a modelelor

antice, se vor inspira în Renaştere primii tipografi, din caracterele cărora au derivat

apoi cele de azi.85

82 http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/9capIV.html83 Alessandro Barbero, op. cit., pag. 225.84 Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, pag. 60, vol.6, editura Vestala.85 Alessandro Barbero, op. Cit.,, pag. 225.

47

47

Page 48: codex nou 4.doc

Fig.27 Minuscula carolină.

Atestată încă din anii 770 prin scribii cancelariei încărcaţi de redacţia de acte regale,

această scriere reprezintă reuşita diferenţelor de tipuri de scriere elaborate la Corbie.

Ea găseşte foarte rapid un ecou în marile scriptoria, cel de la Corbie mai întâi, după

aceea cel de la Palat, încă din 781-783, poemul pe care Godescalc îl dedică lui Carol

cel Mare este copiat în carolină.

48

48

Page 49: codex nou 4.doc

Fig.28 Evangheliarul lui Carol. Şcoala Palatului lui Carol cel Mare, 781-783, manuscris realizat de Godescalc

Scrierea rotundă şi regulată

Carolina este o scriere rotundă şi regulată, de o mare lizibilitate. Între cuvinte se

păstrează un spaţiu ceea ce îi conferă o frumoasă regularitate. Fiecare cuvânt este

schiţat după un ductus bine definit. Ea este caracterizată printr-o absenţă aproape

totală de ligaturi şi de abreviaţiuni. Acest alfabet minuscul este de o asemenea

perfecţiune căci rămâne aproape neschimbat timp de patru secole.

49

49

Page 50: codex nou 4.doc

Fig.29 Scriere rotundă, lizibilă şi fără ligaturi.

O scriere foarte funcţională

Scrierea caolingiană este incomparabil mai funcţională decât cele două scrieri

prcticate în epoca merovingiană: prima în litere majuscule, era prea lungă la copiat şi

a doua dificilă de descifrat din cauza ligaturilor complicate şi a specificităţii sale

regionale, care a predat-o inexplicabil străinilor.

Fig.30 Scrierea carolina.

50

50

Page 51: codex nou 4.doc

Carolina de Tours

Minuscula carolingiană a atins o perfecţiune inegalată spre mijlocul secolului

al IX-lea, în magnificele biblii produse în scriptorium-ul abaţiei Saint-Martin de

Tours.

Fig.31 Carolina de Tours.

Carolina de Reims

În scriptorium-ul Reims fondat de arhiepiscopul Hincmar, se practica o scriere

mică, regulată şi fermă: scrierea permitea reducerea unei pagini în uncială a unei

singure coloane în carolină. În ciuda absenţei totale a punctuaţiei, frecventă în

secolele V-VI, copiştii carolingieni au înţeles semnificaţia spaţiilor albe ale

modelului lor. Ei adăugau la sistemul de punctuaţie, punct şi virgulă, dar făceau

câteva greşeli, datorate absenţei intervalului între cuvinte şi fără îndoială a unei

cunoaşteri imperfecte a latinei.

51

51

Page 52: codex nou 4.doc

Fig. 32 Carolina de Reims

Capitala, unciala şi minuscula carolină

Manuscrisele carolingiene folosesc frecvent multe tipuri de scriere. Cum este

în cartea tipărită, stilurile de scriere manuscrisă permiteau ierarhizarea informaţiilor

în pagină. Astfel capitala, unciala şi minuscula carolină sunt folosite în ansamblu

pentru titluri, proloage şi conţinutul textului în această biblie magnifică a secolului al

IX-lea.

Fig.33 Capitala, unciala şi minuscula carolină.

52

52

Page 53: codex nou 4.doc

Specialiştii încearcă să elimine ideea că afirmarea minusculei carolingiene s-ar

fi datorat voinţei lui Carol cel Mare, deoarece nu există mărturii directe în această

privinţă. Desigur, împăratul nu era deloc încântat de erorile introduse în cărţile sacre

din cauza copiştilor proşti; obiectivul său principal era ca scrierea să fie cât mai clară

şi mai lizibilă. Dar chiar şi în absenţa unei promovări conştiente, faptul că

intelectualii carolingieni s-au mutat adesea, după ce au slujit la curte, în reşedinţe

episcopale sau abaţiale, ducându-şi cărţile cu ei, şi că epoca a cunoscut un efort atât

de notabil de sporire a producţiei de carte, ajungând, pentru a le copia, până la

manuscrisele bibliotecii palatine, par suficiente argumente pentru a explica afirmarea

treptată a unui stil de scriere unitar, în ciuda supravieţuirii, încă din timpul lui Carol

cel Mare, a unor variante locale semnificative.86 Răspândirea noii scrieri avea o

legătură strânsă cu unificarea vieţii religioase şi intelectuale în intreg imperiul la un

standard uniformizat, care marchează activitatea împăraţilor carolingieni.

Şi punctuaţia folosită astăzi este în principiu o moştenire lăsată de intelectualii

ce se aflau la curtea lui Carol cel Mare. Alcuin, dar şi alţii, precum abatele Mordramn

de la Corbie, au hotărât să-i oblige pe scribii din atelierele lor să folosească un sistem

uniform în locul caracterelor arbitrare, şi mai ales diferite. În manuscrisul din această

epocă apare pentru prima oară un semn de punctuaţie necunoscut până atunci, semnul

de interogaţie, executat cu o trăsătură ondulată, care anunţa indiscutabil forma sa

actuală.87

III.1.4. Folosirea scrisului

În administraţia imperiului, folosirea scrisului avea un rol important. Chiar

dacă majoritatea populaţiei era analfabetă, societatea francă era destul de departe de a

semăna cu societăţile primitive bazate pe oralitate: religia sa era o religie a Cărţii,

care cerea obligatoriu tuturor susţinătorilor cultului competenţa în folosirea limbii

scrise; sistemul său judiciar, deşi o mare parte a procedurii era condusă oral, se baza 86 Ibidem, pag.225-226.

87 Ibidem, pag. 226.

53

53

Page 54: codex nou 4.doc

pe tradiţii juridice păstrate în scris şi recunoştea un amplu spaţiu probator

documentului scris.88 Folosirea scrisului este atestată la toate nivelurile. În faţa

adunării anuale era un program al subiectelor de discutat, şi este posibil ca această

ordine de zi să fi fost trimisă în prealabil participanţilor. Hotărârile luate erau

transmise sub forma unor circulare autorităţilor locale însărcinate să le aplice. Legaţii

teritoriali primeau, pe lângă instrucţiunile orale date de rege, ample instrucţiuni

scrise. Ordinele de mobilizare scrise erau trimise episcopilor, abaţilor si conţilor, cu

indicaţii asupra locului şi a datei în care urmau să fie pregătiţi cu oamenii lor, precum

şi asupra echipamentului pe care trebuiau să-l aibă.

Aceeaşi importanţă o prezentau şi rapoartele scrise pe care Carol cel Mare

trebuia să le primească de la funcţionarii săi. Fiecare episcop, abate sau conte trebuia

să aibă la dispoziţie cel puţin un notar, iar prilejurile de a se folosi de acesta nu

lipsesc, chiar în afara practicii judiciare, care obliga, evident, la redactarea în scris a

sentinţelor. Legaţii trebuiau să prezinte lista magistraţilor, avocaţilor şi notarilor pe

care îi numiseră în cursul misiunii lor, numele tuturor acelora care nu răspunseseră la

convocarea oastei şi nu aveau mijloace să plătească amenda, a celor care se mutaseră

in altă regiune, şi lista tuturor beneficiilor în fiecare comitat care erau separate de

fisc, cu o expunere critică a situaţiei lor.89 Chiar şi preoţii trebuiau să aibă scrisă o

evidenţă a dijmelor pe care le încasau şi a folosirii lor.

Şi intendenţii care administrau proprietăţile regale erau obligaţi să ţină o

contabilitate: Capitulare de villis stabileşte că ei trebuie să înregistreze în scris tot ce

consumă ori cheltuiesc, şi să comunice, tot în scris, Curţii, valoarea rezervelor. 90 În

fiecare an, trebuiau să trimită un raport complet asupra tuturor recoltelor şi

veniturilor, împărţit pe rubrici individuale. Este posibil ca nu toţi administratorii

locali să fi reuşit ceea ce li se ceruse; şi totuşi, încrederea administraţiei lui Carol cel

Mare în documentaţia scrisă apare destul de mare faţă de ceea ce am fi putut să ne

aştepăm în condiţiile epocii.

88 Alessandro Barbero, Carol cel Mare,editura All, pag.159.89 Ibidem, pag.160.90 Ibidem, pag.160.

54

54

Page 55: codex nou 4.doc

III.2. Bibliotecile şi scriptorium

III.2.1. Artiştii şi lucrările lor

La începutul Evului Mediu, mulţi miniaturisti erau călugări – ocazional maici,

membri ai clerului secular, sau chiar mireni – care au lucrat în scriptoria mănăstirilor

lângă copişti sau scriitori, care erau de obicei călugării înşişi.91 (Ei au executat

numeroase manuscrise iluminate necesare serviciilor liturgice, studiilor teologice sau

devotamentului privat, la fel şi alte lucrări numeroase care făceau parte din procesul

de învăţare a perioadei, incluzând cărţi seculare date de antichitate.

Deşi manuscrisele au continuat să fie scrise şi decorate în mănăstiri şi de catre

călugări de la sfârşitul Evului Mediu şi în Renaştere deasemeni, în această perioadă

mulţi miniaturişti erau deja meseriaşi laici care lucrau în ateliere cu ajutorul

asistenţilor şi ucenicilor. Artiştii profesionişti ai Evului Mediu au lucrat doar la cartea

miniată, însă alţii erau implicaţi atât în miniatură cât şi în pictura la scară mare

precum fresce şi piese de altar.92 Miniaturiştii de obicei aparţineau fie branşei

pictorilor fie branşelor implicate în piaţa de carte (scriitori, legători, vânzători de cărţi

etc.); acest aranjament varia de la un oraş la altul. Până la sfârşitul Evului Mediu,

majoritatea miniaturiştilor au rămas anonimi. Deşi copiştii au început să-şi semneze

numele la începutul lui 586, când faimoasa Evanghelia Rabula a fost semnată de

către scriitorul ei, nici o semnătură a miniaturiştilor înainte de secolul XVIII sau XIX

n-a supravieţuit.93 Şi totuşi lipsa semnăturilor artiştilor poate fi parţial explicată de

faptul că în unele cazuri copistul şi miniaturistul să fie unul şi aceeaşi persoană (ca în

cazul Evangheliei Lindisfarne scrisă de Episcopul Eadfrith în 716). Semnăturile

miniaturiştilor rămân rare până la sfârşitul perioadei medievale.

91 http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/parchment.html)92 Ibidem.93 Ibidem.

55

55

Page 56: codex nou 4.doc

Fig. 34 Sfantul Grigorie, inspirat de Duhul Sfant, dicteaza sacramentariul sau unor scribi.

Sacramentariul lui Carol cel Plesuv, latin 1141, f.6.

Odată cu creşterea graduală a statutului artistului de la simplu artizan la artist

recunoscut, miniaturiştii au arătat deasemeni o mai mare conştiinţă de sine. Ei au fost

bine documentaţi în oraşele unde producţia de carte era ocupaţia majoră. Oraşe

universitare ca Bologna, Paris, Oxford, Cambridge au jucat un rol foarte important în

această privinţă, fiind centrele principale pentru producţia şi piaţa de cărţi.94 În faza

de început a pictării cărţi medievale, instrucţia lor s-a făcut în mănăstiri de către

personal instruit. Ulterior numărul artiştilor laici fiind în creştere, instrucţia era de

obicei făcută de echipe de ucenici în ateliere. Miniaturiştii împărtăşeau adesea

execuţia lucrărilor. Stadiile variate ale unei singure miniaturi erau executate de

diferiţi membri ai aceluiaşi atelier: maestrul era responsabil de părţile cele mai

dificile şi determinante ale lucrului ca aşezarea compoziţiei, în timp ce ucenicilor le

erau încredinţate lucrările mai mecanice, mai îndelungi care deasemeni necesita mai

puţină experienţă, ca pregătirea fundalului sau întărirea desenului preliminar în

cerneală.95 Câteodată foile separate ale codexului nelegat erau date la diferiţi pictori

94 Ibidem.95 Ibidem.

56

56

Page 57: codex nou 4.doc

pentru decorare. În aceste cazuri o atenţie specială era dată armonizării totale a

lucrării. Decoraţia codicelor a variat foarte mult în valoare şi complexitate. Cel mai

simplu dintre modele era decoraţia marginii sau marginalia, deşi acestea erau

câteodată complicate şi includeau figuri de animale lucrate cu grijă, monştri şi

personaje omeneşti.

Literele iniţiale ale textelor erau frecvent decorate, adesea cu o scenă, numite

iniţiale istoriate.96 Cele mai ambiţioase dcoraţiuni umpleau fie un sfert, o jumătate

sau o pagină întreagă. Din cauza formatului lor în pătrat, aceste miniaturi adesea

imitau picturi la scară mare. În multe cazuri directa influenţă a picturilor

monumentale sau chiar a gravurilor în lemn a fost demonstrată în miniaturi.

Iluminatorii copiau alte miniaturi sau împrumutau modele din cărţi cu modele.

Cărţile cu modele de obicei includeau studii variate din viaţă şi copii făcute din

tot felul de lucrări. Ele erau adesea date de la un artist sau atelier la altul.

Manuscrisele iluminate erau întotdeauna larg circulate şi copiate. În special codicii

somptuos decoraţi erau pentru cadouri de nuntă.

III.2.2. Scriptorium-ul

Scriptorium-ul era atelierul în care cărţile erau scrise, decorate şi legate; el

aparţinea unei mănăstiri sau biserici. Câţiva scribi au lucrat, în secolele al VIII-lea şi

al IX-lea, şi în palatele regale dar cu intermitenţă.97 Scriptoria erau numeroase, dar de

importanţă şi dimensiuni variabile. Cum manuscrisele medievale nu aveau adresă,

atribuirea lor unui anumit scriptorium se bazează pe datele unei aprecieri delicate şi

care adesea nu furnizează decât probabilităţi.

96 Ibidem.97 Albert Labarre, Istoria cărţii, pag. 32, edit. Institutul European, Iasi, 2001.

57

57

Page 58: codex nou 4.doc

Fig. 35 A doua Biblie a lui Carol cel Plesuv, 871- 877.

Realizarea cărţilor se făcea sub conducerea unui călugăr experimentat,

armarius; acesta se îngrijea de aprovizionarea atelierului cu material, repartiza şi

conducea lucrul, verificând execuţia.98 Adesea îndeplinea şi funcţia de bibliotecar,

asigurând păzirea cărţilor şi controlând împrumutarea lor.

Nu se scria pe volume legate, ci pe caiete separate care erau adunate la sfârşitul

lucrului. Înainte de a copia, scribul delimita pe pagină cadrul unde se scria textul,

păstrând marginile şi spaţiile rezervate titlurilor şi decorării; uneori trasa chiar linii

pentru a scrie drept.

98 Ibidem, pag. 33.

58

58

Decorul literelor ornate al primului cuvânt: Visio este de influenţă insulară (jocuri de împletituri, litere încrucişate, culorile roşu şi verde subliniind iniţiala)

Respectarea ierarhiei între scrieri, marile capitale aurite pentru incipit, uncialele aurite pentru începutul textului.

Biblia a doua a lui Carol cel Pleşuv. Manuscrise, latin 2, f. 146, Saint-Amand-en-Pavele, 871-877.

Page 59: codex nou 4.doc

Fig. 36 Copist http://fr.wikipedia.org/wiki/Renaissance_carolingienne

Scriptorium-ul trebuia aprovizionat în mod constant cu pergament. Cum acesta

era scump şi rar, pieile erau un cadou apreciat la mănăstiri. Pregătirea pieilor se făcea

în general în atelierele din exteriorul mănăstirii, dar care depindeau de acestea.

Uneori, călugării răzuiau pergamentele deja scrise pentru a copia pe ele altceva,

acesta din cauza lipsurilor şi din economie, şi nu pentru a face să dispară texte ale

Antichităţii păgâne; de altfel, versiunile vechi ale Sfintei Scripturi şi cărţile liturgice

care nu mai erau folosite au dispărut astfel.99

Copiştii aparţineau comunităţii monastice. Uneori călugări în trecere veneau să

li se alăture, chemaţi datorită competemţei lor sau, dimpotrivă, veniţi să se

perfecţioneze într-un atelier renumit sau pur şi simplu pentru a recopia un text care

lipsea din mănăstirea lor. Scriptorium-ul nu folosea neapărat aceiaşi călugări în

permanenţă; în anumite cazuri, cea mai mare parte a membrilor comunităţii făceau cu

schimbul. Munca copistului avea un caracter religios: execuţia unei cărţi era un lucru

bun deoarece permitea celor care erau în serviciul Domnului să se edifice citind-o;

aspectul aspru şi anevoios al muncii aducea merite.

Munca presupunea transcrierea şi copierea textului. Totuşi, operele originale

erau mai întâi dictate unui notar care le scria pe tăbliţe de ceară; apoi, copiştii

scriptorium-ului le treceau fără greşeli pe pergament. Acest intermediar servea drept

ciornă şi permitea eventualele corecturi; el explică şi raritatea manuscriselor

autografe ale acestei epoci. Execuţia unui manuscris putea fi opera unui singur copist

sau rezultatul unei munci colective; în acest ultim caz, caietele erau distribuite la trei

sau patru copişti, uneori mai mulţi, atunci când se dorea ca o carte să fie repede

99 Ibidem, pag. 33.

59

59

Page 60: codex nou 4.doc

terminată. Legarea, care consta în adunarea şi copertarea caietelor, se făcea în general

în scriptorium. Durata execuţiei varia în funcţie de rapiditatea şi numărul scribilor şi

în funcţie de calitatea cerută de manuscris. Au fost manuscrise scrise în câteva zile,

altele în mai mulţi ani, dar se estimează că execuţia unui manuscris de dimensiune

medie de către un singur copist cerea trei sau patru luni. Şeful de atelier sau un alt

călugăr experimentat revedea manuscrisul; aceasta consta fie în simpla recitire a

textului pentru a elimina greşelile evidente, fie în compararea copiei cu exemplarul

reprodus pentru a se asigura de fidelitatea transcrierii, fie în confruntarea cu un alt

exemplar decât cel folosit şi considerat mai bun. Scriptorium-ul ţinea loc şi de

secretariat; aici se redactau acte, arhivă, corespondenţă etc.

Fiecare atelier lucra pentru biblioteca propriei mănăstiri, dar putea primi şi

comenzi din exterior, fie de la prinţi sau personalităţi, fie de la alte mănăstiri.

III.2.3. Cărţi şi biblioteci

Pe lângă reforma sistemului şcolar, Carol cel Mare s-a preocupat şi de situaţia

bibliotecilor. O carte, pe vremea aceea era o investiţie având în vedere preţul

pergamentului şi al mâinii de lucru specializate; orientarea suveranului a fost tocmai

aceea de a încuraja astfel de investiţii, favorizându-i pe abaţii care intenţionau să-şi

mărească bibliotecile. Dar pentru aceasta era mai întâi de toate nevoie să se formeze

o bibliotecă la curte, unde, la urcarea pe tron Carol cel Mare nu găsise nici o carte. Şi

numai la începutul anilor optzeci, chiar atunci când curtea devenea un centru de

discuţii intelectuale şi de creaţie poetică, regele a trimis o circulară, cerându-le celor

care erau în stare, să copieze pentru el operele autorilor clasici şi ai Părinţilor

Bisericii.100

Odată constituită biblioteca palatului, a fost posibil să se organizeze copierea

acelor texte pe care regele dorea să le foloseasca, în copie exactă, in tot regatul, de la 100 Alessandro Barbero, Carol cel Mare, editura All, p..222.

60

60

Page 61: codex nou 4.doc

culegerea omiliilor, facută de Paulus Diaconus, la Regula Sf. Benedict, pe care Carol

dispusese personal să fie copiată, la Montecassino, după un exemplar considerat

autograf.101

Compoziţia bibliotecilor nu era uniformă; în ansamblu, însă, bibliotecile

răspundeau peste tot aceloraşi cerinţe şi cuprindeau aceleaşi categorii de lucrări

(variind doar în proporţie, de la o categorie la alta) – teologice, isorice, juridice,

tratate de gramatică şi de prozodie, manuale de retorică şi de dialectică, opere ale

clasicilor latini – şi, foarte rar însă, lucrări de aritmetică, geografie sau medicină.102

Multe biblioteci din regat îşi aduceau împrumut opere de bază din Irlanda, Anglia,

Italia pentru a le copia apoi în scriptoriile lor.

Producţia de cărţi a cunoscut o accelerare sigură în perioada carolingiană:

primii opt sute de ani ai erei creştine ne-au transmis în total 1800 de codice

manuscrise latine, pe când, din secolul al nouălea, au supravieţuit peste 7000. Au

avut un rol important în această activitate mai cu seamă instrumentele de lucru

nelipsite clerului, Biblia şi codicele liturgice. Pentru a nu da decât un exemplu,

scriptorium- ul de la Sf. Martin din Tours producea anual cel puţin două Biblii

complete, care, prin intermediul curţii regale, ajungeau în cele mai îndepărtate

reşedinţe episcopale şi monahale ; importanţa efortului se poate mai bine aprecia dacă

ne gândim că pentru a obţine pergamentul necesar unei singure Biblii trebuiau tăiate

câteva sute de oi.103 La fel de costisitoare era şi legătura unei cărţi : Carol cel Mare a

donat abaţiei Saint-Denis o pădure cu toţi cerbii ce trăiau în ea, pentru ca pieile lor să

foloseasca la legarea volumelor din biblioteca mănăstirii.

Bibliotecile şi atelierele copiştilor au rolul de a păstra textele, de a le multiplica

exemplarele şi astfel, de a lărgi orizontul cultural. Restaurării învăţăturii creştine vin

să li se adauge o renaştere a literaturii profane cu repunerea în drepturi a textelor din

antichitatea păgână. Se recopiază mult mai mult Părinţii Bisericii decât Cicero.

101 Ibidem, pag. 223.102 Ovidiu Drâmba, op. cit., vol.6, pag. 60.103 Alessandro Barbero, op.cit. pag.223.

61

61

Page 62: codex nou 4.doc

Se mai întâlnesc culegeri de fragmente în care textele luate de la Părinţii

Bisericii sunt mai numeroase decât cele furnizate de scriitorii clasici.104

Fiecare manuscris realizat la Tours era rodul ostenelii unui grup de călugări, şi

acelaşi lucru colectiv este atestat şi în alte ateliere monahale, de bărbaţi sau femei.

Însă era posibil şi ca un singur scrib să răspundă de întregul codice, precum acel

Agambert care, după ce copiase Commentarii ale Sf. Ieronim, a notat că lucrase timp

de treizeci şi patru de zile, de la 1 iulie le 4 august 806, cu o medie de unsprezece

pagini pe zi.105 Majoritatea copiştilor erau călugări, dar există motive să credem că şi

clerici de pe lângă catedrale şi uneori chiar şi profesionişti laici au fost implicaţi în

alcătuirea manuscriselor.

Sporirea producţiei de carte n-a folosit numai la răspândirea Bibliei şi a

Părinţilor Bisericii. Şi cronicarii şi hagiografii contemporani si-au văzut apreciată şi

răspândită opera, ca şi autorii clasici din Antichitatea Latină, care au supravieţuit

până astăzi tocmai datorită manuscriselor carolingiene. Pe langă texte sacre,

biblioteca lui Carol cel Mare cuprindea Lucan, Terenţiu, Iuvenal, Tibul, Horaţiu,

Marţial, Cicero, Titus Livius si Sallustiu, iar multe dintre aceste texte au fost copiate

la curte pentru cele mai importante biblioteci monastice.106

Aproape toate lucrările erau în latină; existau puţine texte în greacă sau

ebraică; limbile naţionale apăreau în câteva manuscrise, mai adesea în vocabulare şi

glosare decât în texte.107

Interesul pentru literatura profană a Antichităţii este caracteristic pentru epoca lui

Carol cel Mare şi se numără printre trăsăturile care justifică, cel puţin în aparenţă,

numele de renaştere dat relansării culturale a epocii carolingiene ; 62hiard acă, pentru

a păstra proporţiile, trebuie să amintim că toate inventarele acestei epoci dovedesc

104 P. Riche, Les Bibliotheques de trios aristocrats laics carolingiens, in MA, t. 69, 1963, p.

87)

105 Alessandro Barbero,op.cit, pag.223.106 Ibidem, pag. 223-224.107 Albert Labarre, Istoria cărţii, trad de Camelia Secăreanu, ed.......pag.38.

62

62

Page 63: codex nou 4.doc

prevalenţa zdrobitoare a literaturii sacre asupra celei profane : printre cele 400 de

manuscrise ale bibliotecii de la Sankt Gallen existau doar patru autori păgâni.

Fig.37 Carte medievala carolingiana (750-987).

Literatura biblică nu este reprezentată decât prin două comentarii : unul anonim

despre Psalmi iar altul al Sf. Ieronim, despre evanghelia lui Matei. Se mai află aici un

volum de extrase de drept canonic şi „Regula Sf. Benedict”.108(

Contrar legendei, totuşi, textele clasice nu erau îngropate în bibliotecile

mănăstirilor, ci circulau ; marii intelectuali, care adesea erau abaţi la una sau mai

multe abaţii şi se cunoşteau între ei, ne apar preocupaţi să-şi ofere reciproc cărţi

pentru a pune să le copieze. Lupus, abate de Ferrières, îi scrie lui Eginhard, pe atunci

abate de Selingenstadt, scuzându-se că încă nu-i poate restitui manuscrisul la Noctes

Atticae de Aulus Gellius, întrucât un alt abate, Rabanus Maurus de la Fulda, face o

copie pentru biblioteca sa.109

Cataloagele principalelor biblioteci mănăstireşti erau publice, încât

bibliotecarii le puteau consulta, apucându-se apoi să ducă tratative dificile de a

împrumuta manuscrisele care îi interesau şi organizând copierea lor. Literatura antică

târzie era citită cu plăcere, şi de altfel poeţii puteau fi consideraţi continuatorii direcţi

ai acelei tradiţii, simţită încă vie, şi nu simpli imitatori cum vor fi ulterior umaniştii  :

108 Ed. Jeauneau, L’heritage de la philosophie antique durant le haut Moyen Age, în La cultura

(170) p. 17

109 Alessandro Barbero,op.cit., pag.224.

63

63

Page 64: codex nou 4.doc

encomion-ul lui Carol cel Mare datorat lui Teodulf din Orléans nu se potriveşte în

comparaţie cu ce se scria la Ravenna la curtea lui Teodoric.110

Nu era vorba de o educaţie ce aparţinea doar oamenilor Bisericii şi care să-i

excludă complet pe laici. Dacă majoritatea cărturarilor mai apropiaţi de Carol cel

Mare erau ecleziaşti, iar unii dintre ei ajung episcopi sau abaţi la una sau mai multe

mănăstiri, unii dintre ei practic erau laici, precum Angilbert, protagonistul unei

îndelungate legături cu una dintre fiicele lui Carol cel Mare, din care s-a născut

istoricul Nitard, şi care a adus vreo două sute de cărţi mănăstirii Saint-Riquier al cărei

abate fusese numit.111 În casele nobililor, cărţile erau nelipsite, 64hiard acă în mare

parte erau cărţi religioase, şi probabil că în cele mai multe familii soţia le-ar fi folosit.

Pe lângă dezvoltarea care avea loc în mănăstiri, era şi preocuparea de a se forma

biblioteci permanente care să dureze multă vreme ; acelaşi Carol cel Mare, în

testamentul său, precizează că banii din care s-au vândut cărţile sale, să fie împărţiţi

sărăcilor. Preţul destul de ridicat al manuscriselor arăta modul în care erau

considerate, împiedicând să fie evaluate ca un patrimoniu exclusiv intelectual.

110 Ibidem,pag. 224.111 Ibidem,pag. 224.

64

64

Page 65: codex nou 4.doc

III.3. Ornamentaţia manuscriselor

2.3.1. Materialele şi tehnicile producţiei de manuscrise

a) Pergament

Pergamentul în Evul Mediu era un articol comercial standard, produs de

specialişti, iar cei care îl foloseau nu ştiau prea multe despre modul cum era făcut.112

Pergamentul era făcut din piele de animal. Cuvântul pergament, de obicei

pergamentum în latina medievală, derivă de la numele oraşului Pergam a cărui rege

antic Eumen, spune Pliniu, că l-ar fi inventat în al doilea secol după Hristos, în timpul

unui blocaj de piaţă cu papyrus.113 Cuvântul vellum are aceeaşi origine ca pielea de

viţel, vitellus în latină, şi este strict materialul de scris făcut din piele de vacă.

Uneori pergamentul era innobilat, prin aplicarea unui strat de vopsea (rosie

pentru documentele imperiale) iar textul era scris cu cerneala din aur sau argint. 114

Pregătirea materialului este un proces lent şi complicat. Manuale timpurii ale

meşterilor subliniază că selecţia unei piei bune era crucială.

Înainte de toate, meşteşugarul trebuie să spele o piele în apă curgătoare curată

şi rece pentru o zi şi o noapte după o reţetă sau pur şi simplu până când este curată

îndeajuns. Când pielea începe să putrezească, părul cade. De obicei, procesul

pierderii părului în producerea pergamentului este artificial inclus de săpunirea

pieilor în cuve de lemn sau piatră într-o soluţie de var şi apă pentru 3 sau 10 zile. 115

Una câte una, pieile ude alunecoase sunt scoase şi drapate cu partea păroasă înafară

pe un scut mare curbat de lemn. Meşteşugarul răzuieşte părul cu un cuţit lung curb.

112 Daniel V. Thompson, Materiale şi tehnici de pictură în Evul Mediu, trad. De Florin şi Ioana

Caragiu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, pag.65.

113 http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame8.html114 Elena Ardelean, Nicoleta Melniciuc-Puica, Suporturi grafice traditionale, pag.57, editura

Performantica, 2006.

115 http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame8.html

65

65

Page 66: codex nou 4.doc

Pielea depărată şi curăţată este apoi încă o dată clătită pentru încă două zile în apă

proaspătă pentru a se curăţa de var.116

În faza secundară a procesului, pielea udă de la ultima clătire este suspendată,

întinsă pe un cadru de lemn. Acest cadru poate fi în formă de inel sau aproape

dreptunghiular. Când este întinsă, orice rană mică sau tăieturi făcute accidental în

timpul jupuirii sau depărării vor fi trase într-o gaură circulară sau ovală. Nu este

neobişnuit să se întâlnească asemenea găuri în paginile sau marginile manuscriselor

medievale. Dacă meşteşugarul remarcă tăieturi în timp acestea pot fi cusute cu aţă

pentru a opri expansiunea lor.

Fig.38 web.ku.edu/~bookhist/medbook1.html Şlefuirea pergamentului.

Pielea este strânsă şi lustruită dar încă udă. Apoi este frecată viguros folosind un cuţit

curb cu un mâner central. Cuţitul în formă de lună a fost numit lunellum şi apare în

imaginile medievale ale meşteşugarilor de pergament ca fiind unealta lor

caracteristică, şi este folosită pentru a da ambelor suprafeţe o răzuire completă, în

special părţii cărnoase a pielii.117 O reţeta specială avea pergamentul transparent

utilizat ca material decorativ, suport pentru miniaturi şi ca material de îmbrăcat

cărţile.118 În perioada monastică de început a producţiei de manuscrise,

pergamentul era adesea gros. Partea fibroasă unde părul a fost cândva trebuie să fie

116 Ibidem. 117 Ibidem.118 http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/6capI.htm

66

66

Page 67: codex nou 4.doc

răzuită în special la acest stagiu final pentru a îndepărta strălucirea de sticlă

nesatisfăcătoare ca suprafaţă de scris.

Preţul pergamentului desigur variază, dar foile erau majoritatea vândute în duzine.

Pergamentul este extraordinar de durabil, mai mult decât pielea. Poate dura până la

1000 de ani sau mai mult în condiţii perfecte.119 Pergamentul bun este moale, subţire

şi catifelat şi se pliază uşor.

b) Cerneala

Penele de gâscă erau stilouri care se înmoaie. Un copist nu putea scrie fără

sticluţa cu cerneală, iar miniaturile Sfântului Ioan de Patmos câteodată includ figura

diavolului poznaş care se furişează cu un cârlig pentru a împrăştia sticla cu cerneală a

Sfântului.120

În scriptorium cerneala era ţinută în cornuri de cerneală; unii copişti sunt

arătaţi ţinând aceste cornuri dar de obicei ambele mâini erau ocupate cu stiloul şi

cuţitul. Evangheliştii descrişi în cărţile evanghelice carolingiene, adesea au cerneala

lor pe un suport separat, lângă birou. În imaginile medievale ulterioare cornurile sunt

în general inserate într-un inel de metal ataşat la marginea biroului în partea dreaptă.

Sunt exemple unde cornurile sunt fixate într-un şir vertical de găuri în suprafaţa

mesei iar vârfurile lor pot fi văzute ieşind înafară dedesubt de masă.

Sunt un număr mediu de reţete medievale pentru realizarea cernelii. Sunt două

tipuri complet diferite de cerneală. Prima este cerneala de carbon, făcută din mangal,

sau negru de fum mixat cu o gumă.121 A doua este cerneala metalo-galică, de obice

fero-galică, făcută din mixarea unei soluţii de acizi tanici cu sulfat feros. Negrul este

rezultaul reacţiei chimice. Ambele tipuri de cerneală au fost angajate în manuscrisele

medievale. Deoarece cerneala obişnuită la scrierea pe papyrus nu se prindea bine pe

suprafaţa netedă a pergamentului, a fost necesară prepararea unei cernele cu bază

metalică. Aceasta s-a obţinut la început întrebuinţând gogoaşe de ristic care au un

119 http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame8.html120 http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame7.html)121 Ibidem.

67

67

Page 68: codex nou 4.doc

conţinut feruginos.122 Roşul era folosit frecvent în manuscrisele medievale, pentru

capitole, titluri şi iniţiale, pentru rubricile din manuscrisele liturgice, şi pentru literele

zilelor din calendare. Corecturile în text uneori erau făcute cu roşu, atrăgând atenţia

la grija cu care un text a fost verificat. Cernelurile albastre şi verzi există dar sunt

rare; roşul era întotdeauna a doua culoare.

Cerneala roşie poate fi făcută din aşchii de lemn de Brazilia care erau infuzate în oţet

şi amestecat cu gumă arabică.

Atât exemplarul cât şi copia erau plasate simplu una lângă alta pe un birou

înclinat.123 Se vede în miniaturi că manuscrisele erau ţinute deschise de către greutăţi

suspendate de fiecare capăt de sfoară, cu un capăt legănându-se în spatele biroului şi

altul atârnând în jos de-a lungul părţii de sus a paginii. Un manuscris de pergament va

tinde să se închidă doar dacă este ţinut deschis. Uneori greutăţile sunt arătate mai

mult sau mai puţin triunghiulare cu capete rotunde şi margini orizontale extinse.

Copistul în timp ce copie textul, va putea relativ uşor să îndepărteze greutatea în

partea de jos a paginii aşa încât marginea orizontală lungă va marca locul său exact în

exemplar. Copiştii stăteau foarte sus, adesea pe scaune înalte, înaintea unui birou

înclinat.

Cum cerneala necesită ceva timp pentru a se usca, se poate vedea uneori pe

paginile manuscriselor medievale că concentraţia de cerneală este în marginile joase

ale literelor aşa cum a fost fixată înclinaţia biroului. Când copistul stătea pentru a

începe copierea i se recomanda de către reţete să dea pergamentului o lustruire finală

cu o piatră ponce fină şi să netezească suprafaţa cu calc.124

Copistul ţinea în mâna stângă un cuţit. Acesta este important şi universal în

Evul Mediu. Scrisul era o operaţie cu două mâini. Era menit, pe lângă alte lucruri, să

nu aibă mână liberă pentru urmărirea locului său în exemplar. Cuţitul era pentru

ascuţirea penei şi pentru ştergerea greşelilor şi mai practic, pentru fixarea suprafeţei

întotdeauna elastică a vellumului.

122 Nicolai Grămadă, Contribuţii la istoria cărţii şi a scrisului în Evul Mediu ,pag. 116.

123 http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame7.html124 Ibidem.

68

68

Page 69: codex nou 4.doc

c)Condeiul

Oricine este familiar cu imaginea copistului medieval copiind texte cu un

„condei” de gâscă ceea ce este corect. Cernelurile erau mai groase şi mai glutinice

decât cerneala comercială modernă, şi sunt numeroase reţete medievale pentru

manufacturarea lor dar aproape că nu există instrucţiuni de tăiere a condeielor.125 Toţi

oamenii literali îşi pregăteau ei înşişi condeiele şi astfel nu merita scrierea despre

cum se făcea. Uneori se pretinde că manuscrisele microscopice ale copiştilor

universitari erau făcute cu pene de corb sau cioară. Tehnic este posibil dar un condei

mic este greu de ţinut, în special dacă se scrie o Biblie lungă de 100 de pagini, si

orice script mic ar putea fi rezultatul unui condei mai mare tăiat cu un vârf mai

subţire.126

Imaginile medievale ale copiştilor în activitate sunt remarcabil de comune fie

că este portretul autorului de la închiderea textelor sau ca parte din iconografia

standard a evangheliştilor şi a Părinţilor Bisericeşti în studiul lor. Astfel sunt ilustraţii

de oameni cu stilouri din toate perioadele Evului Mediu.

III.3.2. Copierea

In timpul evului mediu si pana in secolul al XI-lea, copia manuscriselor se

facea in mod esential in scriptoria manastirilor. Calugarii copisti munceau in echipa,

incadrati de sefii de atelier care distribuiau, apoi controlau si uneori dirijau munca lor

cu toate ca textele tiparite erau cele mai bune posibile. Schimbarile, pregatirile intre

abatii sau cumparaturile furnizau modele indispensabile.

125 Ibidem.126 Ibidem.

69

69

Page 70: codex nou 4.doc

Fig.39 Model de evanghelist.

Copiştii carolingieni reproduceau de asemenea Biblia, culegeri liturgice pentru

a celebra slujba si textele Parintilor Bisericii destinate sa hraneasca meditatia lor, dar

si clasicii Antichitatii. Ei furnizau astfel contemporanilor lor lecturile necesare

imbogatirii crestinismului, dar de asemenea bazele invatamantului si materiei

indispensabile intelectualilor pentru propria lor reflexie.

O parte importanta din activitatea scriptoria era pentru copierea cărţilor

liturgice care sunt evangheliarele si sacramentariile. Alături de copiile de lux

destinate prinţilor si bisericilor apărea o producţie mai curentă, vizând fabricarea

cărţilor ecleziastice revizuite şi dirijate, indispensabile ministerului lor.

70

70

Page 71: codex nou 4.doc

III.3.2. Decorarea manuscriselor

Reputaţia manuscriselor medievale provine într-o asemenea măsură din

decorarea lor încât uneori se uită celelalte aspecte. Aceste manuscrise au o importanţă

artistică fundamentală, deoarece pictura Evului Mediu timpuriu supravieţuieşte

aproape numai prin ilustraţii. Acestea nu sunt întotdeauna originale; scribii care

recopiau textele din vechile manuscrise puteau să reproducă şi imaginile.127 Se

întâmpla şi ca pictura manuscriselor să-şi împrumute modelele şi altor arte, dar cel

mai adesea influenţa fresca, mozaicul, vitraliul, tapiseria, emailul şi chiar sculptura

monumentală.

Fig.40 Manuscris carolingian, Franta, secolele VII-X.

Iniţiala împodobită ocupă un loc primordial în decorarea manuscriselor Evului

Mediu timpuriu. Ea are o semnificaţie profundă, nerăspunzând numai unei nevoi de

decorare, ci exprimând şi caracterul sacru al cuvântului, semnificaţia sa, de care

oamenii Evului Mediu erau mai conştienţi decât noi. Însăşi forma iniţialei îi

sugerează miniaturistului o figură adesea umană; T-ul iniţial din canonul slujbei

devine Christ crucificat, I-urile devin statui-coloane reprezentând sfinţi.128 Alte litere

imită şi urmează forma corpului omenesc, vădind imaginaţia sau fantezia

127 Albert Labarre, op. cit., pag. 37.128 Ibidem, pag.37.

71

71

Page 72: codex nou 4.doc

miniaturiştilor. Adesea iniţialele iau forma animalelor (Psaltirea de la Corbie, secolul

al IX-lea).

Fig 41 Miniatura dintr-un manuscris realizat pentru episcopul Drogon (821-855), fiul legitim al lui

Carol cel Mare.

Manuscrisele erau ornate cu iniţiale şi cu miniaturi – erau adevărate opere de

artă. Iniţialele capitolelor, pictate în culori vii, inclusiv în aur şi argint, se

împodobeau cu elemente geometrice, florale şi animaliere (uneori chiar cu

reprezentări fantastice). Din iniţiale s-au dezvoltat chenarele ornamentale, întâlnite

foarte frecvent în manuscrisele de lux din perioada medievală. Un alt ornament

întâlnit mereu pe filele codexurilor din secolele XII – XIII, laice sau religioase, era

miniatura. Scenele din miniaturi erau în strânsă dependenţă cu conţinutul cărţii,

având deci caracter laic sau religios.Legenda codicelui a fost făcută pentru a se păstra

manuscrisul în condiţii cât mai bune, precum şi pentru a-l face mai frumos şi a-i da

un aer mai solemn.129 În perioada merovingiană, decorarea manuscrisului rămâne

săracă, ornamentaţia câştigă teren în defavoarea ilustraţiei, care se limitează adesea la

iniţiale şi elemente marginale, iar manuscrisele frumoase sunt rare. Renaşterea

carolingiană se manifestă strălucit în decoraţia manuscriselor. Carol cel Mare,

Ludovic cel Pios, Carol cel Pleşuv sunt amatori de cărţi frumoase. Cele mai preţioase

sunt împodobite luxos, scrise cu litere de aur sau argint pe un pergament de culoarea

129 http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/9capIV.html

72

72

Page 73: codex nou 4.doc

purpurei (Evangéliaire de Saint-Riquier).130Clasificarea producţiei în şcoli regionale

este comodă dar aproximativă. Şcsolii din Tours îi datorăm Bible de Moutier-

Grandval, Sacramentarie d’Autun, Première Bible de Charles le Chauve,

Evanghéliaire de Lothaire. Celei din Saint-Denis i se atribuie Seconde Biblie de

Charles le Chauve, Codex aureus şi Bible de Charles le Gros. Şcoala din Reims se

distinge printr-o puternică amprentă bizantină ; principalul scriptorium, cel din

Hatvillers, a produs Evangéliaire d’ Ebbon şi Psautier dit d’ Utrecht. Sacramentaire

de Dragon şi Evangéliaire de Saint-Médard de Soissons sunt cele mai bune mărturii

ale şcolii din Metz.131

Fig.42 Sacramentariul lui Drogon.

Legătură incrustată cu plăci de fildeş sculptate

Manuscrise, latin 9428.

130 Albert Labarre, op. cit., pag.38. 131 Ibidem, pag.38.

73

73

Page 74: codex nou 4.doc

III.3.3. Manuscrise de mare lux

Imaginile Cuvântului divin, manuscrisele biblice şi liturgice destinate

împăraţilor şi episcopilor sunt considerate ca obiecte preţioase, păstrate în tezaurele

ecleziastice din care erau scoase în mod ocazional pentru a fi purtate în procesiune în

biserică până la altar.Confecţionate cu mare atenţie, primeau un décor luxos în

special, fiind elaborate la început din materiale cercetate şi cu însemnătate simbolică

asemenea aurului, argintului sau purpurei care au fost folosite pentru ilustrarea

textului sacru.Calitatea perfectă a foilor purpurii, erudita ierarhie a scrierii de aur şi

argint, decoraţia lor somptuoasă, subliniază şi amplifică sensul textelor sacre. Foarte

captate pentru strălucirea lor care reflectă lumina divină, aurul şi argintul sunt folosiţi

în scrierile şi în detaliile sigure ale decorului în care este vorba de a pune în valoare.

Purpuriul, culoarea mitică prin excelenţă, reflectă o dublă conotaţie imperială şi

creştină: ea permite suveranilor de a se plasa în moştenirile împăraţilor romani

evocând Patima lui Hristos.

Fig 43.Coperta cărţii Evangheliei Lindau (MS.644, fol.115v) gravată în aur cu perle şi pietre

preţioase.

74

74

Page 75: codex nou 4.doc

Fig.44 Evangheliile lui Drogon.

Legătura de fildeş şi orfevrărie.

75

75

Page 76: codex nou 4.doc

III.4. Principalele opere scrise în perioada carolingiana

III.4.1. Grupul de manuscrise Ada

În afara particularităţilor formale, comune scrierii pictate carolingiene,

manuscrisele epocii atrag atenţia şi prin însuşiri individuale, datorate fiecărui scrib în

parte, unui singur scrib-maistru şi discipolilor lui. Pentru epoca lui Carol cel Mare

specialiştii disting pe teritoriul Franţei mai multe şcoli miniaturistice specifice: şcoala

de la Rin, cea de la Tours, de la Reims, Corbie, şcoala franco-insulară (Irlanda,

Anglia) şi şcoala de la Metz.132 Pe teritoriul actual al Germaniei şi Elveţiei au fiinţat

atunci şi alte şcoli, existând între ele uşoare trăsături specifice, diferenţiate: St. Gall,

Lorsch, Aachen.

Fig. 45 Evangheliile Ada conţin portretul evanghelistului Luca.

132 Bibliothèque Nationale. Les manuscrits à peintures en France du VII-e au XII-e siècle.Seconde édition, revue et corrigée, Paris, 1954, p. 13-44, nr. 24-107 (descrierea manuscriselor caroligiene).

76

76

Page 77: codex nou 4.doc

În 1889, cercetătorul Janitschek a botezat sub numele de „Grupul Ada” un tip

de manuscrise caracterizat prin următoarelecaracteristici:

pergamentul, ca material de scris;

literele de aur,

decor ilustrativ bogat pe pagini întregi sau numai pe o parte a lor,

pictură în purpură.133 (Manuscrisul Evangheliei din Trier, luat ca tip al grupului

Ada, a fost numit astfel după însemnarea veche găsită pe acesta: „Ada ancilla

Dei” (Ada roaba lui Dumnezeu) (O legendă spune că această călugăriţă Ada ar

fi fost sora vitregă a lui Carol cel Mare). Raportând însuşirile Codex-ului

Aureus la diferite tipuri miniaturistice carolingiene, cei mai mulţi cercetători

(Beissel, Szentiványi, Nordenfalk etc.) atribuie copierea codicelui nostru unui

scrib (anonim) aparţinând tipului Ada. El l-a scris l-a Aachen (Schola Palatina)

în jurul anului 810, la comanda împăratului. Aşa se explică – susţin ei –

însuşirile grafice de cel mai înalt nivel artistic al Codicelui de aur. Profesorul

Vigil Vătăşianu în cele două din lucrările sale este însă de altă părere: Codex

aureus este scris de trei copişti la date diferite. Primul, superior celorlalţi, a

copiat fragmentul I (Alba-Iulia) nu spre sfârşitul artei grafice carolingiene, ci

în prima ei fază. După cercetările lui W. Koehller (1958) manuscrisele de tipul

Ada sunt 9. Primul text din lista lui Koehller (1958) este „Evanghelia” scrisă

de Godescalc134 , comandată de Carol cel Mare şi realizată între anii 781-783,

iar ultimul este codicele nostru, Lorsch I şi II. Profesorul Vătăşianu susţine că

Lorsch I, adică fragmentul aflat pe teritoriul patriei noastre, urmează

cronologic imediat după „Evanghelia” lui Godescalc şi reprezintă, în

comparaţie cu fragmentul II (Vatican), partea cea mai preţioasă din punct de

vedere caligrafic şi pictural. Meşterul a fost sau un artist franc format în Italia,

într-un atelier de nuanţă bizantină, sau un artist venit la curtea imperială

apuseană din răsărit, dovadă că picturile lui (evanghelistul Matei, Incipit –

Matei, tabelele canoanelor, Majestas Domini şi genealogia) oferă multe

133 Dan Simionescu, Codex Aureus, ed. Meridiane. pag.10.

134 Catalogi Bibliothecarum antiqui. Collegit Gustavus Becker, custos Regiae Bibliothecae Universitatis Bonnensis Bonnae, 1885, p.82.

77

77

Page 78: codex nou 4.doc

influenţe orientale (chiar siriano-bizantine) culminând în gestul binecuvântării

lui Iisus din Majestas Domini, schiţat după ritul ortodox răsăritean. Veşmintele

evangheliştilor cad în falduri largi, în genul picturii orientale. Obligat să facă

unele concesii apusului, copistul pictor a împrumutat şi din manierele şcolii

irlandeze-saxone (figuri omeneşti). Dacă plasăm autorul la anul 800, nici

localitatea Aachen nu poate fi socotită, în mod sigur, ca loc de elaborare,

deoarece Curtea era „itinerantă”, fixându-se la Aachen abia în 794. Fragmentul

Lorsch II (Vatican) este realizat mult mai târziu, poate chiar pe la anul 810, de

alt meşter.

Evanghelia lui Marcu – partea cea mai slabă, caligrafic şi artistic vorbind – a fost

scrisă de un meşter „stângaci”, care ar fi al treilea copist. În partea finală a

comunicării sale academice profesorul Vătăşianu încheie cu unele rezerve ce ar putea

să modifice „ipoteza” sa, dar nu substanţial.

Fig.46 Iniţială din Evangheliile Ada.

Într-un studiu ca cel de faţă, care prezintă pentru prima dată Codex-ul Aureus

cititorilor români, discuţiile acestea erudite, uneori contradictorii, nu trebuie să ţină

78

78

Page 79: codex nou 4.doc

problema pe loc; important este că avem la Batthyáneum în Alba-Iulia o adevărată

bijuterie caligrafică, o capodoperă a artei grafice de pe vremea lui Carol cel Mare. Ea

a fost scrisă în mod sigur de doi meşteri de talent ieşiţi cu totul din comun. Se pare că

executarea artistică s-a realizat în atelierele mănăstirii Lorsch sau Reichenau.

III.4.2. Evangheliarul lui Carol cel Mare

Acest manuscris ar putea fi simbolul de început în Renaşterea carolingiană:

este în acelaşi timp singura mărturie rămasă din primele reforme liturgice hotărâte de

Carol cel Mare şi ilustraţia întâlnirii dintre influenţele artistice celte, insulare (în

motivele decorului) şi bizantine (în imaginea figurativă). Textul este scris în unciale

cu litere de aur şi argint, pe un pergament purpuriu. Carolina este rezervată poemului

cu dedicaţie, care prezintă pe stăpânul operei – Godescalc – şi destinatarii : Carol cel

Mare şi soţia sa Hildegarde. Aceste două picturi în plină pagină ilustrează două teme

noi în Occidentul acelei epoci : la stânga, Hristos în măreţie, tânăr şi imberb, şi, la

dreapta, un izvor de viaţă de o frumoasă exuberanţă, temă pe care o găsim în

canoanele greci sau siriace din Antichitatea târzie.

79

79

Page 80: codex nou 4.doc

Fig.47 Evangheliarul lui Carol cel Mare

III.4.3. Biblia lui Théodulfe

Aceasta Biblie, din toate punctele exceptionala, a fost realizata sub conducerea

episcopului Théodulfe din Orleans, care a participat activ la revizuirea textelor sacre

comandate de Carol cel Mare. Exclusiv ornamentata, prin lux si sobrietate, decorul se

limiteaza la pergament in parte purpuriu, cu titluri decoarate si litere incrucisate, cu

ancadramente arhitecturale ale canoanelor Evangheliilor si compozitii geometrice

colorate care imita bibliile spaniole mai vechi.

Fig.48 Biblia lui Théodulfe.

80

80

Page 81: codex nou 4.doc

Capitolul IV

Codex Aureus - capodoperă a artei carolingiene

IV.1. Istoric

Unul din cele mai renumite manuscrise ale epocii carolingiene se păstrează la

biblioteca Bathyaneum din Alba-Iulia şi poartă numele de „Codex Aureus”, realizat

din porunca regelui Carol cel Mare (742-814). Foarte vechi, el se evidenţiază în mod

deosebit prin caligrafie şi prin bogăţia imaginilor pictate. Scris pe foi fine de

pergament cu litere de aur, de unde numele de „Codicele de Aur”, textul

manuscrisului este un fragment dintr-un Tetraevanghel, ce cuprinde numai primele

două evanghelii, a lui Matei şi a lui Marcu. Cealaltă parte a manuscrisului cu

evangheliile lui Luca si Ioan se găseşte în Biblioteca Apostolică Vaticana din Roma

(Pal. lat. 50).135( Legătura din piele a fragmentului care se găseşte la Alba- Iulia, nu

este cea originară. Cele două coperte de fildeş, cu sculpturi în relief, ale vechii

legături sunt separate una fiind la Londra, alta la Roma. Deci, acest manuscris de artă

grafică – de o valoare incalculabilă, de o importanţă stiintifica remarcabilă – este

135 Dan Simionescu, Codex Aureus,editura Meridiane, 1972,Bucureşti, pag. 5.

81

81

Page 82: codex nou 4.doc

dezmembrat – caz rar, dacă nu unic – părţile lui componente găsindu- se în trei

părţi.136

În anul 1965, din iniţiativa cercurilor ştiinţifice ale Republicii Federale a Germaniei,

cu concursul mai multor ţări între care şi ţara noastră, a fost organizată la Aachen

(Aix-la-Chapelle), o expoziţie de evocare a epocii lui Carol cel Mare.137 Pentru prima

dată de la dezmembrarea abuzivă a Codex-ului aureus cele trei părţi ale sale, inclusiv

vechile coperte de fildeş, s-au alăturat, temporar, într-un tot unitar. Cu prilejul

reconstituirii manuscrisului s-a facut o excelentă ediţie bibliofilă facsimilată care

ajuta, în parte, la studierea integrala a codicelui.

De-a lungul vremii, acest preţios manuscris carolingian a făcut obiectul unor

înregistrări necomplete în diferite cataloage 138 şi al unor menţiuni în lucrări sintetice

referitoare la arta evului mediu sau la arta carolingiană.

Codex Aureus mai poartă şi numele de Evangheliarul din Lorsch, după numele

mănăstirii Lorsch, vechea Laurissa, situată în Germania. În catalogul vechi al

Bibliotecii „Sancti Nazarii”, biblioteca de manuscrise rare aflată în cadrul acestei

mănăstiri, „manuscrisul de aur” era înregistrat sub denumirea: „Evanghelium pictum

cum auro habens tabulas eburneas” (Evanghelie pictată cu aur având legătura din

tăbliţe de fildeş).139 În anul 1479, când s-a reînnoit legătura, Codex-ul aureus era încă

în mănăstirea Lorsch, lucru dovedit de însemnarea scrisă cu discreţie, tot în limba

latină, pe ultima pagină a manuscrisului (fragmentul II de la Vatican): „S-a renovat si

s-a legat aceasta carte in timpul prea respectabilului abate Eberhard de Wassen,

superiorul manastirii Lorsch, in anul Domnului (1479). S-a legat de Ioan mesterul de

Selligenstat, vicarul Bisericii din Worms”.140

În anul 1555, principele elector Frederic de Hessen va introduce „manuscrisul

cel cu litere de aur” în propria lui bibliotecă din Heidelberg împreună cu alte lucruri

de valoare. În anul 1622, în timpul cruntelor războaie religioase dintre catolici şi 136 ibidem, pag. 5.137 Ion Ionaşcu, Expoziţia internaţională „Carol cel Mare” de la Aachen, în Revista muzeelor, II(1965), nr.4, pag. 339)138 apud, Dan Simionescu, Codex Aureus, op. cit. Das Lorscher Evangheliar. Einleitung von Wolfgang Braunfels. Prestel Verlag, München [1967](format in folio, pe hârtie satinată).139 Dan Simionescu, Codex Aureus,editura Meridiane, Bucureşti, 1972, pag.6.140 ibidem, op.cit. „Renovatus ac ligatus est liber iste sub reverendissimo domino praeposito Eberhardo de Wassen monasterii Lorssens, de Selligenstat vicarium eccelesiae Wormaciensis”.

82

82

Page 83: codex nou 4.doc

protestanţi („Războiul de treizeci de ani”), generalul Tily asediază Heidelbergul. În

acest asalt pieri şi faimoasa bibliotecă imperială, care a ajuns în stăpânirea lui

Maximilian, principele Bavariei.141 Este posibil ca un soldat să fi rupt în două celebrul

manuscris, din care prima jumătate a ajuns la Viena, iar a doua la biblioteca

Vaticanului. La Viena, fragmntul I a ajuns în biblioteca arhiepiscopului Christofor

Migazzi, cardinalul oraşului.142

În anul 1785, Ignatie Batthyáni, episcopul Transilvaniei, cumpără întreaga

bibliotecă a lui Migazzi. Astfel Codex-ul Aureus (fragmentul I) ajunge în proprietatea

Bibliotecii „Batthyáneum” din Alba-Iulia, întemeiată încă din anul 1786 de acest

episcop, cărturar şi bibliofil vestit.143

IV.2. Descrierea şi cuprinsul manuscrisului

Tipul de scriere folosit

Codex-ul aureus prezintă toate caracteristicile grafice ale epocii carolingiene.

Gustul artistic al împăratului franc se observă atât de bine în manuscris, încât

presupunerea că ar fi fost scris la cererea împăratului Carol cel Mare este cât se poate

de adevărat. Cu fiecare pagină manuscrisul ne prezintă iubirea de carte, grija de a fi

materializat conţinutul sacru într-o formă cât mai solemnă. Cultul cărţii frumoase este

confirmat şi de alte numeroase manuscrise din vremea lui Carol cel Mare, dintre care

unele se numesc, pentru tehnica scrierii, manuscrise sau codice cu litere de aur

(Codex aureus de la Canterbery, de la Reims, Soissons, Viena, Utrecht etc.)144 În

evul mediu (sec.X-XIII), fondul de aur al imaginilor policrome se realiza prin

aplicarea unei foiţe de aur şi prin pictarea cu pulbere de aur. Fondul Codex-ului

141 ibidem, op. cit. Charles Bonnefon, „Histoire d’Allemagne”, Paris, 1937, p.154. Gustavus

Becker, „Catalogi Bibliothecarum antiqui”, Bonnae, 1885, p.82.

142 Dan Simionescu, Codex Aureus,editura Meridiane, 1972, pag.6.143 ibidem, op. cit. Biblioteca Centrala de Stat. „Biblioteca Batthyáneum din Alba-Iulia”, Bucureşti, Editura de Stat didactică şi pedagogică, 1957. Viorica Secărescu, „Din colecţia de manuscrise şi incunabule a Bibliotecii Batthyáneum”, în „Revista muzeelor”, II (1965), nr.3, p.250-254. 144 Dan Simionescu, Codex Aureus,editura Meridiane, 1972, pag 6.

83

83

Page 84: codex nou 4.doc

aureus este executat în cea de a doua manieră: pictarea cu pulbere de aur sau de

purpură.145

Textul este scris în uncială minusculă îngrijită, cu litere de aur în poziţia

verticală, cu litere de tipar.

Atunci când s-a inventat tiparul scrierea uncială clasică din manuscrisele vechi a fost

folosită ca model pentru meşterii desenatori şi tăietori de litere. Numai paginile de la

sfârşitul codex-ului, cu indicaţiile tipiconale, încearcă o scriere cursivă, uşor plecată

spre dreapta şi lipsită de ornamentaţie artistică (din fragmentul II, Vatican).146 Unciala

minusculă carolină reprezintă ultima formă din evoluţia scrierii romane (latine).

Folosită şi după epoca lui Carol cel Mare, ea a fost înlocuită, probabil în secolul al

XII-lea, cu scrierea gotică monahală, mai puţin estetică. Comparată cu scrierea

romană precedentă, numită minuscula merovingiană, unciala minusculă carolină este

superioară prin claritate şi proporţia elegantă a literelor. În manuscrisul de la Alba-

Iulia un tratament grafic special îl prezintă „începuturile” de text, care ocupă o pagină

întreagă, scrisă toată cu majuscule pătrate (quadrata).147 Din cauza mărimii literelor,

textul de pe aceste pagini este scurt.

Scrierea carolină este uşor lizibilă, fiind fără prea multe prescurtări şi ligamente. În

această scriere literele iniţiale sunt mult mărite, fiind considerate de unii specialişti ca

cele mai remarcabile din arta evului mediu. Fiecare din ele prezintă figuri decorative

adecvate textului.148

În desenul iniţialelor din Codex aureus predomină ornamentul zoomorfic

(figuri de animale cvatrupede şi păsări). Culorile folosite sunt roşul închis, violetul,

verdele, albastrul închis. Rubricatores149 (cei care pictau literele iniţiale majuscule,

chenarele şi imaginile paginilor) aveau, pe lângă experienţă şi talent, multă

îndemânare ceea ce permitea realizarea într-un timp scurt a unor capodopere de artă

grafică.

145 Ibidem, pag 6.146 Ibidem, pag. 7.147 Ibidem, pag. 7.148 André Grabar, Carl Nordenfalk, Le haut Moyen-âge, Genève, 1957, p. 142.149 apud Dan Simionescu, Codex aureus, Rubricator este un derivat din adj. ruber, roşu. Culoarea roşie deschisă sau purpurie domină în vechile miniaturi şi scrieri pictate.

84

84

Page 85: codex nou 4.doc

În Codex aureus copistul şi pictorul nu se semnează. Acest anonimat al

caligrafilor – ce constituie o alta caracteristică a textelor carolingiene – era semnul

pietăţii, semnificaţia recunoaşterii nimicniciei omului în raport cu atâtea forţe imense,

semnul umilinţei pe care o propaga monahismul medieval.150 Din zecile de caligrafi şi

pictori graficieni din vremea lui Carol cel Mare se cunosc numele câtorva: Dagulf,

Godescalc şi Demetrius. Şi această caracteristică ne arată că Codex-ul aureus aparţine

epocii lui Carol cel Mare.

Ornamentaţia manuscrisului

Pictura aplicată textelor scrise s-a folosit şi înaintea lui Carol cel Mare, dar se

constată că în timpul domniei acestuia „scrierea cărţilor a suferit o prefacere

adâncă; s-a acordat şi formei artistice a cărţilor manuscrise o grijă plină de

dragoste, care a dus apoi sub urmaşii lui Carol, în special sub Carol cel Pleşuv, la

cele mai alese realizări ale artei medievale a cărţii”.151

150 Dan Simionescu, op. cit., pag. 7.151 apud Dan Simionescu, Codex Aureus, p. 7, op. Cit. Prof. Dr. Ioachim Kirchner, Bibliothekswissenschaft. Buch-and Bibliothekswesen, Zweite unveränderte Auflage, Hedelberg, 1953, p.80)

85

85

Page 86: codex nou 4.doc

Fig. Folio 72 Codex aureus: Majestas Domini.

Din cele 476 de pagini ale Codex-ului aureus sunt ornamentate 455: 152

- portretele celor patru evanghelişti, Matei şi Marcu, în fragmentul I (Alba-

Iulia), Luca şi Ioan, fragmentul II (Vatican) sunt pictate la începutul

evangheliei respective;

- fiecare început de text (în latineşte: INCIPIT) ocupă o întreagă pagină scrisă

numai cu majuscule, cu multe ornamente;

- sfârşitul textelor evanghelice (latineşte: EXPLICIT) se termină cu 1-3 rânduri

scrise în majuscule, pe pagini ornamentate diferenţiat de restul paginilor, totuşi

mai puţin împodobite ca Incipit-urile;

- chenarele tuturor celorlalte pagini încadrează textul scris în minuscule pe două

coloane;

- imaginea lui „Iisus Hristos tronând”, numită în tratatele de specialitate

„Majestas Domini”;153

- tabloul genealogiei celor trei seminţii precedente naşterii lui Iisus;

- cele 12 pagini cu canoanele liturgice ale evangheliilor.

Însăşi caligrafia textului este de un deosebit gust estetic, inovator faţă de

literele antice pe care le-a avut ca model. 152 ibidem, op. cit. Nu sunt pictate 21 pagini din fragmentul I (Vatican) si anume pag.I, recto, paginile 116-124 v. Şi 124-a (recto-verso) şi 125-b (recto-verso)153 Dan Simionescu, op. Cit., pag. 8.

86

86

Page 87: codex nou 4.doc

Fig.Coperta manuscrisului Codex Aureus

Evanghelişti

Dintre cele patru portrete ale evangheliştilor remarcabil este portretul

evanghelistului Matei. Aşezat pe un podium cu ornamente arhitecturale

(coloane), el are figura tânără şi trupul viguros, conturat sub veşminte. După

întreaga sa atitudine pare a fi într-un moment de inspiraţie divină: în mâna

87

87

Page 88: codex nou 4.doc

stângă ţine o carte deschisă, cu pagini albe (nescrise) iar în dreapta ţine

condeiul.

La dreapta lui, pe un piedestal, stau uneltele de scris: o călimară şi două

condeie. Inspiraţia coboară de la un înger, a cărui figură este pictată deasupra

evanghelistului, pe un desen stilizat. Scrie şi el într-o carte, întărind astfel ideea

generaţiilor ascendente lui Iisus, aşa cum o scrie însuşi evanghelistul. Culorile

portretului sunt vii, frapante. Părul şi barba evanghelistului au culoarea brun-

deschis. Tunica este albasră, iar stola violetă. Roşul togii domină întreaga

compoziţie.

În realizarea celor patru portrete întâlnim elemente comune: picioarele

evangheliştilor, sprijinite pe scăunele, sunt apărate de sandale; aureolele de

beatificare sunt in aur abundent. Fiecare imagine este încadrată între două

coloane de culoarea marmurei, legate, sus, de un arc ornamentat simplu, iar jos

terminate cu un piedestal sculptat.

Particularităţile care diferenţiază portretul evanghelistului Marcu de

portretele celorlalţi evanghelişti sunt de amănunt: de exemplu, evanghelia stă

pe un piedestal; simbolul este leul înaripat care ţine între labe o carte. El

semnifică, după cum a scris însuşi evanghelistul, „glasul celui ce strigă în

pustie” (Marcu, I, 3).

Coloanele care încadrează imaginea nu mai sunt drepte, ci în spirală.

Culorile alese sunt roşul pentru tunică, violetul pentru togă, castaniul pentru

părul capului şi bărbii. Veşmintele scot în evidenţă părţile corpului. Figura este

executată în chip mai realist.

Din punct de vedere al coloritului şi al execuţiei desenului, portretul

evanghelistului Luca se aseamănă cu portretele precedente. În semnul simbolic

este boul înaripat, care, teologic vorbind, reprezintă ideea sacrificiului înaripat.

Portretul ultim, al evanghelistului Ioan, tânăr, fără barbă, este executat cu o

tehnică exigentă, însă fără jocul fanteziei artistice, de unde vine rigiditatea

ansamblului. Vulturul, care acoperă cu aripile o parte dintr-o carte,

simbolizează, în gândirea teologică, spiritualitatea înălţării lui Iisus la cer.

88

88

Page 89: codex nou 4.doc

Aceleaşi colonade imitând marmura susţin un arc, acelaşi veşmânt, aceeaşi

tehnică în pictarea figurii, aceleaşi culori vii.

Metoda pregătirii materialelor de pictură, cu taine nepătrunse azi, ca şi

natura lor, au făcut posibilă conservarea uimitoare a tuturor însuşirilor picturii

realizate acum aproape 1200 de ani.

Privite în ansamblu, aceste portrete, cu fundalul lor arhitectural (ziduri

de palate, palate cu ferestre) dau impresia realităţii imediate. Izolate de

aureolele aurite, figurile sunt ale unor oameni luaţi din realitate, manifestând

însă conştiinţa unei misiuni înalte. Armonia culorilor este ceea ce atrage atenţia

şi admiraţia. Toate aceste calităţi le descoperim şi în alte „codice aurite” ale

epocii carolingiene.

În portretistica Codex-ului aureus un loc deosebit îl ocupă „Majestas

Domini”. Portretul Mântuitorului lumii de păcatul originar este cel al unui

tânăr senin, cu ochi mari si spâncene arcuite. Figura sa luminoasă încadrată de

plete castanii, este înconjurată de un nimb aurit mărginit de raze. Cămaşa

albastră, în cute şi lungă până la picioare, este acoperită de o mantie purpurie

în falduri; sandalele nu se văd, sunt doar presupuse de cordeluţele fine. Aşezat

pe un tron aurit, căptuşit cu mătase (sau stofă) cafeniu- deschis, Mântuitorul

sprijină cu mâna dreaptă cartea vieţii iar cu stânga binecuvântează dupa ritul

grecesc (ortodox). Un taburet sprijină picioarele. Pictată pe un fond albastru,

imaginea este plasată în mijlocul unui cerc prevăzut cu o ramă lată. Întreaga

suprafaţă a acestei rame a fost acoperită de pictor cu variate compoziţii

decorative: simbolurile evangheliştilor, opt îngeri graţioşi şi ornamente lineare

(noduri şi figuri geometrice). Pe fondul de purpură al cercului sunt scrise cu

litere majuscule de aur două versuri în hexametri, aşezate în patru rânduri

(două deasupra cercului şi două dedesubt)

QVATTUOR ERGO VIROS

ANIMALIA S(A)C(R)A FIGURANT

SACRA SALUTIFERI

NARRANTES MUNERA HRISTI

89

89

Page 90: codex nou 4.doc

(Aşadar, animalele sfinte împodobesc pe cei patru bărbaţi, care povestesc despre

sfintele misiuni ale lui Hristos).

Tot ce s-a descris până acum exprimă grandoare, tăcere şi meditaţie, dar

caracterul solemn al imaginii este sporit de chenarul cvadruplu prin care rubricatorul

a vrut pacă să izoleze acest ansamblu sacru: bobiţe în unghi, trei şuviţe (panglici

colorate), chenarul al treilea împodobit el însuşi cu alte şase ornamente diverse, în

fine, o simplă şuviţă de aur. La colţurile primului chenar se pot distinge cu greu fine

siluete omeneşti, prinse în medalioane. Simbolica liturgică rămâne să-şi spună

cuvântul cel puţin asupra a două elemente din luxurianta ornamenta, chenarul al

treilea împodobit el însuşi cu alte şase ornamente diverse, în fine, o simplă şuviţă de

aur. La colţurile primului chenar se pot distinge cu greu fine siluete omeneşti, prinse

în medalioane. Simbolica liturgică rămâne să-şi spună cuvântul cel puţin asupra a

două elemente din luxurianta ornamentaţie: aceste siluete omeneşti şi leagănele (cutii,

sarcofage?) aflate în cel de al treilea chenar.154 Comparând tabloul Majestas Domini

cu celelalte, ai fi înclinat a crede că mâna care l-a pictat a fost alta, mult mai meşteră,

că ochiul maestrului a fost al unui mare artist, stăpân pe plastica desenului, pe efectul

culorilor, că meşterul a fost şi un pios creştin, dar totodată şi spirit independent care a

urmărit finalitatea expresiei divine dincolo de marginea canoanelor obişnuite ale

vremii.

Tabloul genealogic reprezintă pe Iisus aşezat pe tron. Figura lui tânără, gestul

binecuvântării, cartea vieţii, veşmintele dovedesc cu certitudine inspiraţia pictorului

din Majestas Domini. La picioarele lui Iisus, la drepta şi stânga lui, în trei cadre

dreptunghiulare, sunt busturile a trei bărbaţi: Avraam, David şi Jehonia, personaje

biblice. În jurul fiecăruia sunt pictate trei grupe de oameni îmbrăcaţi în costume de

tip roman, câte 13 în fiecare grupă. Cei mai mulţi arată cu mâna spre Iisus. După

părerea lui Szentiványi acest tablou – care cuprinde, cu cele 3 personaje biblice, 42

microportrete – este unic în manuscrisele pictate carolingiene. Pictorul s-a inspirat

din evanghelia lui Matei, care arată cele trei seminţii – a lui Avraam, David şi

154 Dan Simionescu, op. cit., pag.9. Aflăm din articolul citat al lui Radu Constantinescu, p. 39,

că Dom Bonifatius Fischer a scris un Studiu liturgic despre Codex aureus.

90

90

Page 91: codex nou 4.doc

Jehonia – socotiţi strămoşii lui Iisus. Tema este unică, dar execuţia nu atinge nivelul

ornamentaţiei de ansamblu a manuscrisului.

Carl Nordenfalk privind, cu competenţa sa recunoscută, peste portretele din

manuscrisele pictate carolingiene, dar în special peste cele din Codex aureus din

Canterbery şi din Codex aureus din Lorsch, exclamă spre sfârşitul minuţiosului său

studiu: „Ce prezenţă umană intensă!”155

Canoanele

O exuberantă fantezie artistică dovedeşte mâna care a desenat şi pictat cele 12

pagini cu 12 canoane liturgice. Graţia lor o dau colonetele ce despart textele. Având

silueta şi culoarea unor coloane subţiri de marmură, ele se sprijină pe socluri

piramidale sau cu forma unor conuri rotunjite, asezate, la rândul lor, pe postamente

aurii şi argintii. Capetele superioare ale colonetelor sfârşesc prin capiteluri variate, în

majoritatea cazurilor corintice.156( Pe corpul zvelt al coloanei apar adesea profiluri

desenate în peniţă.

Realizate în aceeaşi tehnică sunt şi siluetele umane de pe arcele mari ce unesc

colonetele marginale ale canoanelor. Corpuri subţiri, alungite, cu mişcări de

dansatori, gimnaşti şi scamatori. Dintre ele se remarcă silueta pescarului, conturată pe

un fundal albastru. Veridicitatea mişcării lui, ca şi a celorlalte figurine, relevă sursa

de inspiraţie a desenatorului-realitatea.

La decorarea treimii de sus a paginii, acoperită de arce, pictorul a folosit o

gamă variată de ornamente: geometrice, florale (tulpini şi frunze de plante),

zoomorfe, avimorfe: păunul multicolor, vulturul, pasărea Phönix, cocoşul sălbatic,

papagalul şi fazanul.157 Acestora li s-au alăturat elementele antropomorfe: câte doi

îngeri în plină mişcare, susţinând tăbliţe de purpură cu inscripţii latine aurite.

Castaniul părului, albul luminos al pielii şi culorile pastelate ale veşmintelor se

îmbină într-un tot armonios.

155 Dan Simionescu, op. cit.,pag. 10, André Grabar, Carl Nordenfalk, p. 138.

156 Dan Simionescu,op. cit, pag. 10.157 Ibidem,pag. 10.

91

91

Page 92: codex nou 4.doc

În unele pagini sunt desenate şi pictate, în proporţii reduse, scene inspirate din

evanghelii, uşor sau mai greu identificabile. Fiecare din cele 12 file cu canoane

prezintă zeci de nuanţe coloristice, nenumărate motive ornamentale realizate cu o

fantezie neîntâlnită în alte manuscrise ale epocii.

Chenarele care încadrează textul latin al codicelui au un decor luxuriant, într-o

paletă cromatică fascinantă. Cele peste 3600 de chenare ale manuscrisului, dintre care

se pot desprinde aproape 100 de tipuri,denotă imabinaţia nesecată a rubricatorului.158

În general, chenarele exterioare au o suprafaţă mai mare, rezultată dintr-un câmp

ornamental mărginit de trei linii îngroşate, ultima fiind totdeauna aurită. Dintre

motivele decorative, cele mai frecvente sunt coloanele de frunze, de vrejuri, uneori cu

fructe (struguri). Coloanele fine în spirală, liniile şi figurile geometrice apar rar. Ici

colo sunt presărate şi mici romburi cu figuri omeneşti. Marginal, pe spaţiul alb al

pergamentului, se găsesc, după caz, indicaţii scrise în aur, de concordanţă cu alte

evanghelii.

IV.3. Codex Aureus –comoară a patrimoniului cultural naţional

Vestitul manuscris de secol IX, Codex Aureus, scris la curtea lui Carol cel Mare si ajuns in

proprietatea statului roman (aflandu-se la Biblioteca Batthyaneum din Alba-Iulia) a fost clasat in

categoria tezaur impreuna cu alte documente emise in secolele IX-XI. Scandalul manuscrisului a

izbucnit la intoarcerea manuscrisului cand s-au constatat cateva deprecieri mecanice care au fost

remediate de partea germana. Dar investigatiile Bibliotecii Nationale au scos la iveala un fapt

cutremurator: incepand din 1993, documentul a fost fotocopiat fila cu fila, Editura Faksimile Verlag

din Lucerna executand peste 300 de facsimile care s-au vandut cu peste 28.000 de euro bucata,

prejudiciul suportat de statul roman fiind greu de evaluat.159 Fiind asigurat (la plecare) pentru suma

de 25 de milioane de dolari, manuscrisul (se pare) garanta imprumuturile statului roman (pana in

1989). Clasarea lui (tarzie) in categoria tezaur va impune si reguli stricte la exportul temporar si

raspunderi suplimentare pentru detinatori.160

158 Ibidem, pag. 10.159 http://www.curierulnational.ro/Eveniment/2003-02-18/Codex+Aureus+este+(in+sfarsit)+obiect+de+tezaur160 Ibidem.

92

92

Page 93: codex nou 4.doc

Copertele, lucrate in fildes, sunt conservate astfel: una in British Museum din Londra,

iar alta la Museum Sacro din Roma. Manuscrisul este un evangheliar, de unde si

numele de Evangelium Scriptum cum auro pictum habens tabulas eburneas

(Evanghelie scrisa cu cerneala de aur avand table de fildes). Fiecare pagina are textul

scris in folio, inconjurat de chenare de o mare varietate.

Doar paginile care stau in fata au acelasi chenar, in rest sunt alte chenare, variate

ideatic si coloristic. 161

Revenind la episcopul romano-catolic Ignat Batthyani, acesta cumpara in 1792 o

cladire care apartinuse calugarilor trinitarieni, ordin desfiintat de imparatul austriac

Iosif al II-lea, si-l transforma in "institut carturaresc". Aici ajung toate documentele

stranse de episcop, inclusiv Codex Aureus.

 

161 http://ro.wikipedia.org/wiki/Codex_Aureus.

93

93

Page 94: codex nou 4.doc

Concluzii

Toate textele antichităţii pe care carolingienii le-au cunoscut şi copiat au ajuns

până la epoca tiparului. Ceea ce nu a ajuns până la ei s-a pierdut iremediabil. Rolul

lor este din acest punct de vedere imens. Intelectualii carolingieni au scris deopotrivă

mult şi domenii diverse.

Scrisul este în primul rând un instrument de cultură. În acest domeniu, apariţia

minusculei caroline, iar apoi difuzarea sa reprezintă un progres decisiv. Această

reformă este rezultatul unei evoluţii a scrierii, în care pot fi urmărite etapele si

expresia unei voinţe politice ce dădea o mare consideraţie, claritate si precizie.

Manuscrisele permit cunoaşterea câtorva copişti independenţi sau solitari. Ei

sunt rari, cu excepţia poate doar a Italiei, unde scrierea a rămas în oraşe în uzul

curent. Palatul, centru intelectual de prim ordin, are deopotrivă un atelier de copiat

manuscrise, în epoca lui Carol cel Mare, a lui Ludovic cel Pios şi a lui Lothar.

Ar fi trebuit să existe şi lucrări care să permită accesul la cunoştinţe literale

fundamentale. Cititul se învăţa pe Psaltire ceea ce nu implica vreo dificultate

specială. Pentru gramatică şi pentru stil, trebuia să se recurgă la autorii latini, mai

întâi la Domnetus şi apoi la Priscionus. Retorica nu se învăţa decât prin frecventarea

scriitorilor clasici. În acest punct apar umaniştii renaşterii carolingiene, intelectuali

care, pentru plăcerea de a citi şi de a cunoaşte un anume autor, îşi procurau cu mari

cheltuieli un manuscris sau pun să se copieze un text care le-a fost împrumutat. Alţii,

care doreau să-şi deschidă spiritul către un domeniu sau altul, al învăţăturii antice se

îndreaptau spre operele şi rezumatele antichităţii târzii.

Creşterea numărului de ateliere de copiat şi multiplicarea dau bibliotecilor

epocii carolingiene o bogăţie necunoscută până atunci pe continent. Este adesea

dificil să apreciem acest lucru deoarece cataloagele sunt destul de rare şi

manuscrisele care au rămas, nu sunt decât nişte relicve, după pierderi sau distrugeri

foarte importante.

Poeţii prelungesc rolul gramaticienilor, deoarece era necesară cunoaşterea legilor

prozodiei. Vergiliu este prezent, în epoca carolingiană, în toate bibliotecile. Terenţiu,

94

94

Page 95: codex nou 4.doc

care se bucura de un prestigiu excepţional, se intâlnea aproape peste tot. Scriitorii

care nu erau în mod direct legaţi de arta vorbirii erau mai puţin apreciaţi.

Încă din epoca carolingiană, spiritele cele mai luminate aveau conştiinţa

caracterului excepţional al anumitor manuscrise. Amatori existau, iar regele era un

colecţionar cu totul avizat. Cartea liturgică era adusă astfel la nivelul obiectului de

artă. Nu răspundea în acest caz, decât parţial vocaţiei intelectuale a cărţii.

95

95

Page 96: codex nou 4.doc

Bibliografie

1. Ardelean, Elena; Nicoleta Melniciuc-Puica, Suporturi grafice traditionale, pag.57,

editura Performantica, 2006.

2. Barbero,Alessandro, Carol cel Mare. editura All,2002.

3.Barbier, Frederic Histoire du livre, editura Armand Colin, Paris, 2000.

Berciu-Drăghicescu, Adina ,Arhivistica şi documentaristica: Istoria cărţii şi a

bibliotecii, Bucureşti: Universitatea Bucureşti, 2002

4.Calmette, Joseph, Charlemagne. Sa vie et son oeuvre, Paris, 1945.

5. Carpentier, Jean, Istoria Franţei, Institutul European, trad. de Stoica Aurelia, 2003.

6. Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei,pag.52, editura Vestala, vol.6, 1997

7. Eginhard, Vie de Charlemagne. Troisième edition, Paris, 1947, în colecţia Les

classiques de l'histoire de France au moyen âge.

8. Eginhard, Vita Karoli Magni, trad. de Anca Crivăţ, editura Vremea, 2001.

9.Grabar, André Carl Nordenfalk, Le haut Moyen-âge, Genève, 1957.

10.Grămadă, Nicolai, Contribuţii la istoria cărţii şi a scrisului în Evul Mediu.

11. Ion Ionaşcu, Expoziţia internaţională „Carol cel Mare” de la Aachen, în Revista

muzeelor, II(1965), nr.4.

12. Labarre, Albert ,Istoria cărţii, Institutul European, trad. de Camelia Secăreanu,

Iaşi, 2001.

13.Le Goff, Jacques, Intelectualii din Evul Mediu, trad. Nicole Ghimpeţeanu, editura

Meridiane, 1994.

14. Mureşan, Ovidiu, Sinteză de istorie medievală universală, editura Todesco, Cluj-

Napoca, 2003.

15Olteanu, Virgil, Din istoria şi arta cărţii –Lexicon, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992.16. Renee Moussot-Goulard, Carol cel Mare, editura All, 1999.

17. Riché, P., Les Carolingiens. Une famille qui fit l'Europe, 1997.

18.Simionescu, Dan Codex Aureus, editura Meridiane, 1972, Bucureşti.

19. Thompson, Daniel V., Materiale şi tehnici de pictură în Evul Mediu, trad. de

Florin şi Ioana Caragiu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006.

96

96

Page 97: codex nou 4.doc

20. Theis, Laurent, Histoire du Moyen Âge Français.

21.Werner, Ferdinand, Istoria Franţei:Originile, vol.1, editura Teora, trad. de Rodica

Marghitu.

22..http://www.curierulnational.ro/Eveniment/20030818/Codex+Aureus+este+(in+sfarsit)+obiect+de+tezaur23. http://fr.wikipedia.org/wiki/Art_carolingien

24.http://expositions.bnf.fr/carolingiens/it/45/index.htm

25.http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/parchment.html

26.http://fr.wikipedia.org/wiki/Renaissance_carolingienne

27.http://shell.cas.usf.edu/~twilliam/papers.html)

28.http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame8.html

29.http://web.ceu.hu/medstud/manual/MMM/frame7.html

30.http://www.tertullian.org/manuscripts_apologeticum/st_petersburg.htm

http://encarta.net/media_461517471_761564555_-1_1/Monk_in_Scriptorium.html

97

97

Page 98: codex nou 4.doc

Declaraţie

Subsemnata, Aparaschivei Ionela, candidată la Teologie–Artă sacră, declar pe

propria răspundere că pentru întocmirea lucrării cu titlul: „Arta cărţii în perioada

carolingiană”, pe care o prezint ca teză de licenţă în sesiunea iunie 2008, nu am

folosit alte izvoare şi lucrări în afara celor menţionate în aparatul critic şi în lista

bibliografică şi că lucrarea îmi aparţine în întregime.

Data

Semnătura

98

98


Recommended