CO de Lb. Romana Si Lingvistica Romaneasca - Apostolatu I.[1]

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați

Facultatea de Litere

Specializările: Limba și literatura română

Limba și literatura română - Limba și literatura engleză

Curs opțional de limbă/lingvistică

română/românească

Lect.dr. Ionel Apostolatu

Anul III, Semestrul II

D.I.D.F.R.

UDJG Facultatea de Litere

Elemente de gramatică normativă

Lect.dr. Ionel Apostolatu

Galați 2011

Elemente de gramatică normativă 3

CUPRINS

Consideraţii generale I. Probleme de morfologie normativă 5 1. Aspecte privind flexiunea substantivului 5

2. Aspecte privind flexiunea pronumelui 11 3. Aspecte ale flexiunii adjectivului 14 4. Probleme ale flexiunii numeralului 16

4.2. Flexiunea numeralului cardinal 17 4.1. Flexiunea numeralului ordinal 18

5. Aspecte ale flexiunii verbale 18 6. Alte observaţii privind flexiunea şi scrierea unor cuvinte 20 II. Probleme de sintaxă normativă 22 1. Acordul 22

1.1. Noţiuni generale despre acord 22 1.2. Acordul predicatului cu subiectul 22 1.3. Acordul în cadrul grupului nominal 25

2. Recţiunea (regimul) 28 3. Construcţii sintactice cu potenţial expresiv 29

3.1. Anacolutul 29 3.2. Repetiţia 31 3.3. Elipsa 32 3.4. Construcţia incidentă 33 3.5. Izolarea 34

III. Probleme de lexicologie normativă 35 1. Aspecte privind formarea cuvintelor 35

1.1. Derivarea: dinamică şi creativitate 36 1.2. Compunerea: dinamică şi creativitate 39 1.3. Conversiunea: dinamică şi creativitate 41 1.4. Trunchierea 42 1.5. Contaminaţia 42 1.6. Condensarea lexicală 49 1.7. Omonimizarea unor cuvinte polisemantice 50 1.8. Creaţiile onomatopeice 51

2. Aspecte privind utilizarea frazeologismelor 51 3. Probleme privind sensul cuvintelor 55

3.1. Pleonasmul 55 3.2. Dezacordul semantic 57 3.3. Adecvarea cuvântului 57 3.4. Contradictio in adiecto 58 3.5. Confuziile între paronime 58

Aplicații 59 Bibliografie minimală 64

Probleme de morfologie normativă


I. PROBLEME DE MORFOLOGIE NORMATIVĂ 1. Aspecte privind flexiunea substantivului În limba română, unele substantive manifestă o anumită instabilitate flexionară prin utilizarea unor forme paralele la singular, sau, mai des, la plural. Acest fenomen înglobează în limba actuală situaţii extrem de diferite.

În unele cazuri, formele paralele sunt echivalente, funcţionând în aceleaşi contexte, fără ca înlocuirea uneia prin cealaltă să atragă vreo schimbare de informaţie:

chibrit – chibrite – chibrituri1; copertă – coperte – coperţi; hotel – hotele – hoteluri; monedă – monede – monezi; torent – torente – torenţi etc.

Nu de puţine ori însă forme paralele, nediferenţiate semantic, se poziţionează diferit în raport cu norma literară, în sensul că unele sunt considerate corecte, literare, în vreme ce altele sunt populare sau regionale şi, deci, nerecomandate în exprimarea literară. De exemplu, faţă de formele literare îngheţate, ciocolate, bare, cravate, staţii, pluralele îngheţăţi, ciocolăţi, bări, craveţi, stăţii aparţin vorbirii neîngrijite, neliterare.

aripă – aripe – aripi; boală – boale – boli2; cratiţă – cratiţe – crătiţi; credinţă – credinţe – credinţi; dorinţă – dorinţe – dorinţi; haină – haine – hăini; poiană – poiene – poieni; roată – roate – roţi3; seminar – seminare – seminarii; şcoală – şcoale – şcoli; talpă – tălpi – talpe; ţărancă – ţărance – ţărănci.

Sunt şi cazuri în care ambele forme sunt acceptate ca literare, ele funcţionând în variaţie liberă: coperte şi coperţi, cireşi şi cireşe, slogane şi sloganuri, niveluri şi nivele, chipie şi chpiuri, torenţi şi torente, acumulatori şi acumulatoare, robinete şi robineţi, căpşuni şi căpşune, coarde şi corzi, găluşte şi găluşti, râpe şi râpi, tunele şi tuneluri etc. Se întâmplă, de asemenea, ca formele paralele să se diferenţieze din punct de vedere semantic (şi stilistic), denumind realităţi diferite. Diferenţierea a mers uneori până la omonimizare:

bob – bobi – boabe; ochi – ochi – ochiuri; centru – centri – centre; timp – timpi – timpuri; element – elemenţi – elemente; corn – corni – cornuri – coarne; cot – coţi – coturi – coate; colţ – colţi – colţuri; cap – capi – capete – capuri; ghiveci – ghivece – ghiveciuri;

1 Formele subliniate sunt cele recomandate de limba literară. 2 Vezi însă expresia a băga în boale, în care pluralul boale s-a conservat ca arhaism morfologic, expresia în ansamblul ei fiind corectă. 3 Vezi însă expresia a merge (ceva) ca pe roate



termen – termeni – termene; curent – curenţi – curente; virus – virusuri – viruşi; raport – rapoarte – raporturi; calcul – calcule – calculi.

Astfel de situaţii, în care se ajunge la asocierea formelor paralele cu sensuri net distincte şi, uneori,

la specializarea lor, ca utilizare, pentru anumite domenii de activitate, reprezintă de obicei faza finală a unui proces de durată mai lungă sau mai scurtă, al cărui început îl constituie coexistenţa la un moment dat în limbă a unor forme paralele concurente, echivalente ca sens, şi în cursul căruia se realizează separarea treptată a paradigmelor şi sensurilor. Un exemplu în acest sens este cel al substantivului virus, cu pluralele specializate viruşi (în informatică) şi virusuri (în medicină).

În cazul în care diferenţierea semantică sau stilistică nu se produce, cu timpul una dintre formele paralele se impune, în vreme ce a doua dispare sau este izolată în varianta populară sau regională a limbii. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu plurale ca strade sau talpe, eliminate, în timp, de pluralele străzi şi tălpi, după o perioadă de coexistenţă a celor două variante4. Acest lucru se întâmplă deoarece limba tolerează foarte greu existenţa a două forme diferite care au absolut aceeaşi semnificaţie.

Deşi mai puţin numeroase, există şi situaţii în care anumite substantive cunosc variante literare libere de singular, diferenţiate sau nu semantic:

acont şi aconto; balegă şi baligă; basc şi bască; bărdac şi bărdacă; colind şi colindă; corijent şi corigent; daravelă şi daraveră; ferăstrău şi fierăstrău; filosof şi filozof; garderob şi garderobă (diferenţiate semantic); glaciaţie şi glaciaţiune; mănăstire şi mânăstire; pieptăn şi pieptene; tumoare şi tumoră; vodcă şi votcă; zi şi ziuă etc5.

În cazul unor forme duble de singular care circulă în vorbire, norma literară poate opta pentru una singură: foarfecă şi foarfece, sanda şi sandală, cârnat şi cârnaţ, serviciu şi servici, filologă şi filoloagă, glonţ şi glonte, grăunţ şi grăunte, ciucure şi ciucur, flanelă şi flanea, toiag şi toiagă, obleţ şi oblete etc. Forma nesubliniată caracterizează vorbirea populară sau regională.

Ca şi în cazul formelor duble de plural, şi cele de singular pot concura şi pot evolua semantic diferit. De asemenea, una dintre forme poate ieşi din uz. Un exemplu în acest caz îl reprezintă dubletele în -ie şi -iune: staţie şi staţiune, naţie şi naţiune, condiţie şi condiţiune, depresie şi depresiune, emisie şi emisiune etc. Observaţii: � Unele substantive sunt invariabile în raport cu categoria numărului, având aceeaşi formă şi pentru singular şi pentru plural, la toate cazurile: un pui – doi pui, un ochi – doi ochi, un nume – două nume, un arici – doi arici, un cioroi – doi cioroi, o învăţătoare – două învăţătoare etc. Aceste substantive nu trebuie confundate cu cele defective de plural, care nu cunosc opoziţia singular-plural..

4 Altele s-au păstrat, aşa cum am văzut, doar în anumite expresii. La exemplele deja date, l-am mai adăga pe cel al substantivului câmp, a cărui formă veche (şi etimologică) de plural (câmpi) s-a conservat în expresiile des întrebuinţate : a bate câmpii şi a-şi lua

câmpii. 5 Adesea, formelor paralele de singular le corespund şi forme diferite de plural: acont – aconturi / aconto – acontouri ; basc – bascuri

/ bască – băşti ; balegă – balegi / baligă – baligi etc.



� Câteva substantive moştenite din latină au pluralul neregulat, respectiv marcat nu prin desinenţe specifice, ci prin deosebiri de radical: om – oameni, soră – surori, noră – nurori, cap – capete. Alături de acestea, poate fi amintit şi substantivul neologic atu – atale (la jocul de cărţi)6. � În limba română există şi substantive care nu au forme pentru ambele numere, dispunând doar de o singură valoare de număr: numai singular sau numai plural. Aceste substantive se numesc defective şi sunt de două categorii: � substantive singularia tantum: au numai singular, deci sunt defective de plural: � substantivele nume proprii de persoană: Ion, Vasile, Maria; pot apărea la plural doar când denumesc membrii aceleiaşi familii: Ioneştii, Vasileştii etc.; � unele toponime: Brăila, Craiova, România etc.; excepţie fac pluralele cu valoare stilistică: Am cunoscut două Românii: cea din timpul comunismului şi cea de după; � unele substantive comune care denumesc noţiuni abstracte: cinste, dreptate, sete, prudenţă, savoare, silă, supleţe etc. � substantivele comune nume de materie: sânge, cimbru, cocă, lână, miere, oţet, păcură, unt, făină, zahăr etc.; � substantive nume de sporturi: tenis, volei, box, înot etc.; � substantive care denumesc diverse domenii şi discipline ştiinţifice: algebră, lingvistică, botanică, chimie etc.; � unele substantive comune nume de persoană: bade, nene, neică, vodă, taică etc.; � unele substantive comune nume de obiecte unice: soare, lună.

� substantive pluralia tantum: au numai plural, deci sunt defective de singular: � unele toponime: Ploieşti, Galaţi, Iaşi, Bucureşti etc.; � unele substantive proprii nume de sărbători: Rusalii, Florii, Paşti, Sânziene etc.; � substantive comune nume de obiecte alcătuite din două părţi identice, formând o pereche: ochelari, pantaloni, bretele, iţari, ghilimele etc.; � unele substantive nume de materie simţite ca nişte colective: icre, câlţi, bale, tăieţei, lături, măruntaie etc. � substantivele: aplauze, anale, moaşte, mendre, nazuri, coclauri, moravuri, represalii, zori, şale, zâmbre.

În ceea ce priveşte genul, în limba română substantivele cunosc trei valori: masculin, feminin şi neutru. Deşi nu există o corespondenţă perfectă între genul natural (al obiectelor) şi genul gramatical, se constată totuşi o anumită adecvare a unuia în raport cu celălalt. Genul substantivelor se poate recunoaşte fie prin numărare, fie prin anumite determinări adjectivale: masc. un (acest) băiat / doi (aceşti) băieţi; fem. o (această) fată / două (aceste) fete; neutru un (acest) scaun / două (aceste) scaune.

Din punctul de vedere al realizării opoziţiei masculin / feminin, la substantivele nume de fiinţă se pot distinge următoarele clase: • substantive heteronime: opoziţia masculin / feminin se realizează la nivelul radicalului, care se schimbă în funcţie de gen: mamă / tată; frate / soră; unchi / mătuşă; cocoş / găină etc. • substantive mobile: opoziţia de gen se realizează la nivelul sufixului moţional, ataşat la acelaşi radical. În felul acesta, se pot crea, prin sufixare, feminine de la masculine şi invers:

� sufixe moţionale de feminin: -ă, -că, -oaică, -iţă, -easă, -esă: elev / elevă; bunic / bunică; ţăran / ţărancă; orăşean / orăşeancă; leu / leoaică; urs / ursoaică; pictor / pictoriţă; doctor / doctoriţă; mire / mireasă; preot / preoteasă; prinţ / prinţesă; negru / negresă. � sufixe moţionale de masculin: -an, -oi: gâscă / gâscan; curcă / curcan, raţă / răţoi; vulpe / vulpoi.

• substantive epicene: nu cunosc opoziţia masculin / feminin, fie pentru că vorbitorii nu au fost interesaţi de distincţia de sex, fie pentru că aceasta nu era sesizabilă sau accesibilă cunoaşterii imediate, interesând numai specia în sine. Astfel, substantivele respective au fost înscrise, din punct de vedere formal, într-un gen sau altul, fie prin analogie, fie prin tradiţie. Semantic, ele sunt marcate prin trăsăturile [+ animat], [-uman]:

� masculine: crocodil, ţânţar, papagal, fluture, pescăruş, melc, rac, struţ, vierme etc.; � feminine: balenă, veveriţă, râmă, molie, furnică, gărgăriţă, hienă, marmotă etc.

• substantive de gen comun: sunt cele care, fără să se încadreze într-un anumit gen, denumesc sau pot denumi atât fiinţe de sex masculin, cât şi de sex feminin: complice, nătăfleaţă, papă-lapte, terchea-berchea, Adi, Vali, Gabi etc.

6 Acesta şi-a format însă şi un plural regulat, atuuri.



Observaţii: � Unele substantive de gen masculin, care denumesc anumite funcţii, ranguri sau meserii, sunt întrebuinţate şi în legătură cu persoana de sex feminin: rector, decan, academician, preşedinte, profesor (ca titlu universitar), lăcătuş, mecanic, maistru etc. Corect, se spune doamnă academician, doamnă decan etc. Într-un anume sens, şi astfel de substantive pot fi considerate epicene. � Unele substantive sunt, din punct de vedere strict formal, de gen feminin, dar din punctul de vedere al conţinutului, denumesc persoane de sex masculin: beizadea, santinelă, ordonanţă, cătană, vlădică7. � Limba română a dezvoltat şi un aşa-zis gen personal, ce caracterizează substantivele proprii nume de persoană sau substantivele comune ce se referă la persoane cunoscute sau la obiecte personificate. Genul personal relevă următoarele particularităţi morfosintactice:

� GD substantivelor feminine terminate în -ca şi -ga e diferit de cel al substantivelor comune cu aceeaşi terminaţie. Să se compare: lunca – luncii, varga – vergii, dar Anca – Ancăi (nu Ancii), Olga – Olgăi (nu Olgii!). � Diftongii oa şi ea din substantivele nume proprii feminine se păstrează la GD, în opoziţie cu substantivele feminine comune, la care se monoftonghează. Să se compare: floarea / florii, dar Floarea / Floarei; seara / serii, dar Leana / Leanei8. � Sunt, în general, incompatibile cu sensul de plural şi cu articularea. Pot apărea la plural în limbajul familiar: Ioneştii, Popeştii. � GD se construieşte cu articolul hotărât proclitic lui, în cazul masculinelor şi al femininelor invariabile. � În poziţia de complement direct, primesc prepoziţia morfem pe şi apare fenomenul dublării printr-o formă neaccentuată de pronume personal. Să se compare: Am văzut floarea / Am văzut-o pe Floarea. În vorbirea populară şi familiară, numele de persoană sau numele gradelor de rudenie apar însoţite de

adjectivul nehotărât alde: alde Ion, alde Maria, alde frate-miu etc. Substantivele proprii � Cele mai multe dintre substantivele proprii apar numai la singular, nearticulat. � Unele substantive proprii se folosesc numai la plural: Galaţi, Iaşi, Comăneşti, Bucureşti etc. Curios este faptul că limba literară de astăzi admite, pentru forma articulată hotărât a acestor cuvinte, singularul şi nu, cum ar fi normal (şi cum era odinioară), pluralul: Galaţiul (în loc de Galaţii), Iaşul (în loc de Iaşii), Bucureştiul (în loc de Bucureştii). � Unele substantive proprii se folosesc numai la forma articulată hotărât: Brăila, Timişoara, Vrancea, Constanţa, România etc. Excepţiile sunt rare şi ţin de context: Îmi doresc o Românie mai curată. � La GD, numele proprii masculine primesc articol hotărât proclitic: lui Mihai, lui Tudor, lui Barbu. Aici intră şi câteva feminine de tipul: lui Carmen, lui Mimi, lui Nuţi etc. � Unele substantive proprii masculine au formă de vocativ în -ule, în care desinenţa etimologică -e s-a sudat cu -l, fost articol: Ionescule!, Barbule! Vocativele numelor proprii feminine în -o (de tipul: Ioano!, Ano!, Mario!) sunt considerate neliterare, şi, deci, trebuie evitate. În locul lor se preferă formele omonime cu nominativul (Ioana!, Maria! etc.). � Nu se scriu cu iniţială majusculă, nefiind deci substantive proprii, numele zilelor săptămânii, ale lunilor anului, ale anotimpurilor, numele de sporturi, de jocuri sau de diverse discipline ori domenii de activitate. � Titlurile de cărţi, articole, ziare, reviste, opere muzicale sau plastice se scriu cu iniţială majusculă la termenul unic sau la primul termen, dar cu iniţială mică la ceilalţi termeni constitutivi (cu excepţia, bineînţeles, a numelor proprii): Baltagul, Pădurea spânzuraţilor (dar Fraţii Karamazov), Cotidianul, Adevărul, România liberă, Jurnalul naţional, Carul cu boi, Rapsodia română. � Termenii generici care fac parte dintr-o denumire se scriu cu iniţială majusculă atunci când sunt urmaţi de o formă flexionară de G: Balta Brăilei, Insula �erpilor, Cheile Someşului, Cetăţile Ponorului, Valea Prahovei, Strada Brăilei etc.; se scriu, în schimb, cu iniţială minusculă termenii generici care nu fac parte din denumire şi care sunt urmaţi de un substantiv cu formă de NAc: râul Siret, munţii Bucegi, strada Vasile Alecsandri, lacul Bâlea, parcul Herăstrău, pasul Prislop, comuna Independenţa etc. 7 Chiar şi substantivul tată are, prin desinenţa de singular -ă, o formă care i-a permis să fie încadrat la declinarea I, declinare dominată aproape exclusiv de substantive de gen feminin. Acest lucru a făcut ca la GD singular, articulat hotărât, forma să oscileze între o flexiune de tip feminin (tatei, la fel ca mamei, fetei etc.) şi una de tip masculin (tatălui, la fel ca fratelui, băiatului etc., şi chiar lui tata, la fel ca în cazul numelor proprii masculine). 8 La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei / Ileanei, Floricica / Floricichii.



� Termenii generici din cadrul unei denumiri geografice se scriu cu iniţială majusculă dacă sunt însoţiţi de un adjectiv (scris, de asemenea, cu iniţială majusculă): Lacul Roşu, Marea Neagră, Pârâul Rece, Valea Seacă, Piaţa Romană etc.; � Termenii generici pentru hodonime se scriu cu iniţială majusculă când sunt urmate de un numeral: Strada 1907, Bulevardul 1848, Calea 13 Septembrie etc. � Se scriu cu iniţială majusculă toţi termenii constitutivi (cu excepţia elementelor de legătură) ai numelor proprii ale instituţiilor, asociaţiilor, întreprinderilor, monumentelor: Camera Deputaţilor, Facultatea de Litere, Guvernul României, Institutul de Lingvistică, Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi, Editura Didactică şi Enciclopedică, Arcul de Triumf, Columna lui Traian, Palatul Parlamentului etc. � În virtutea principiului simbolic al ortografiei, unele substantive comune se scriu cu majusculă atunci când sunt folosite cu o anumită încărcătură simbolică: La început a fost Cuvântul. „Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?”. Arghezi a cântat în versurile sale Omul. � Limba română (ca de altfel şi alte limbi) cunoaşte situaţii în care substantive comune au devenit, prin transfer onomastic, nume proprii şi invers, nume proprii devenite denumiri ale unor obiecte comune: Ion Creangă, Ion Rotaru, Vasile Lupu, Marin Moraru; olandă (tip de pânză) < Olanda, havană (ţigară de foi) < Havana, şampanie < Champagne (regiune în Franţa) etc.9. � Unele nume de personalităţi se scriu conform tradiţiei şi dorinţei purtătorilor lor, chiar dacă se încalcă normele actuale privind raportul dintre grafeme şi sunete: Florian Aaron, Vasile Alecsandri, Ioan A. Bassarabescu, Luigi Cazzavillan, Cezar Bolliac, Ovid Densusianu, Maria Filotti, Dumitru Ghiaţă, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Kalinderu, Dimitrie Kiriac, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Alexandru Macedonski, Constantin Mille, Matei Millo, Costache Negruzzi, Dimitrie Ollănescu, Theodor Palady, Anton Pann, Isac Peltz, Ion Pillat, Nicolae Quintescu, Vasile Pârvan, Al. Philippide, Camil Ressu, C.A. Rosetti, Alecu Russo, Anghel Saligny, Mateiu Caragiale, Carol Popp Szatmary, Christian Tell, Nicolae Tonitza, Iuliu Zanne etc. � Numele proprii straine din ţările care folosesc alfabetul latin se scriu şi se pronunţă ca în limba de origine: Bordeaux, Bruxelles, München, New York, Quito, Goethe, Hugo, Mickiewicz, Racine, Shakespeare; numele proprii din ţările care folosesc alfabetul chirilic se scriu după normele de transliterare stabilite de DOOM 2: Baku, Celeabinsk, Kazan, Cernâşevski, Scedrin, Tolstoi, Turgheniev; numele proprii din ţările care folosesc alte caractere sau sisteme de scriere decât alfabetele latin şi slav se scriu conform cu transcrierea internaţională cu litere latine stabilita de statele respective: Beijing (se acceptă şi Pekin), Okinawa, New Delhi, Amman, Marrakesh etc. � Numele proprii cunoscute şi folosite de multă vreme la noi, care s-au adaptat fonetic limbii române, se scriu potrivit acestei tradiţii, indiferent dacă ţara din care provin foloseşte alfabet latin, slav sau alte alfabete ori sisteme de scriere: Copenhaga (faţă de numele originar Cobenhavn), Florenţa (Firenze), Lisabona (Lisboa), Londra (London), Marsilia (Marseille), Praga (Praha), Varşovia (Warszawa), Viena (Wien), Loara (Loire), Sena (Seine), Rin (Rhin, Rhein), Tamisa (The Thames), Belgrad (Beograd), Bitolia (Bitola), Moscova (Moskva), Plevna (Pleven), Nipru (Dnepr), Ohrida (Ohrid), Scoplie (Skopje), Alexandria (El Iskandarîya), Atena (Athinai), Creta (Kriti), Salonic (Thessaloniki) etc.

La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluţii diferite, şi anume: � folosirea unor substantive cu aceeaşi formă la singular şi la plural: dandy, gay, hippy, peso,

playboy; � încadrarea în modelul substantivelor româneşti, prin formarea pluralului:

- la cele masculine - cu desinenţa -i, cu altenanţele fonetice corespunzătoare: adidaşi, bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeţi (ca în DOOM 1 boşi); - la cele neutre, în general cu desinenţa -uri, legată fie direct (fără cratimă) la cuvintele - chiar nedaptate sub alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgeturi [gheğeturi], itemuri [itemuri], trenduri [trenduri], weekenduri [uĭkenduri]), fie prin cratimă, la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare (bleu-uri [blöuri], show-uri [şouri]) sau care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: party-uri, story-uri.

O problemă de actualitate, mai ales în mass-media, se referă la nemarcarea formală a cazului D. sau G. al unor substantive nume proprii, chiar şi atunci când regimul cazual este dictat de anumite prepoziţii specializate. Întâlnim, astfel, destul de frecvent, exprimări forţate ca: potrivit Mediafax, noul preşedinte al Peru,

9 În literatura de specialitate acest mecanism poartă numele de antonomază.



reprezentantul NATO, conform BBC, directorul CEC, un trimis al Pro Sport, reporterul Antena 3, acţionar al Romtelecom, în slujba Al Qaida etc.

Dacă în cazul abrevierilor de tip siglă se poate invoca argumentul mărcii cazuale încorporate (ex. directorul Casei de Economii şi Consemnaţiuni = directorul CEC), în celelalte situaţii avem a face cu o forţare a sistemului flexionar al substantivului românesc, care în aceste condiţii reclamă marca obligatorie a cazului. Problema s-ar putea rezolva foarte simplu, prin introducerea în sintagmă a unor termeni generici, capabili să realizeze flexiunea: potrivit agenţiei Mediafax, preşedinte al statului Peru, un trimis al revistei Pro Sport, în slujba organizaţiei Al Qaida, acţionar al companiei Romtelecom etc. O situaţie aparte prezintă substantivul mass-media, care până la apariţia noului DOOM era considerat invariabil după caz, fapt ce ducea la exprimări de tipul celor incriminate de noi mai sus: împotriva mass-media, X a cerut mass-media etc. Cum astăzi acest substantiv are un alt statut morfologic, respectiv de substantiv flexibil cu conţinut abstract de singular, marcarea cazului este nu doar posibilă, ci şi obligatorie: X a cerut mass-mediei, împotriva mass-mediei. Flexiunea nominală şi problemele de ortografie a) Scrierea substantivelor şi adjectivelor articulate şi nearticulate

a. la singular Deşi în vorbire articolul hotărât masculin -l nu se mai aude, ceea ce duce la rostiri de tipul lupu, omu,

băiatu, prietenu, studentu, viteazu (unde fosta desinenţă -u ţine loc de articol)10, în scris prezenţa acestui articol este absolut obligatorie (deci: omul, băiatul, viteazul etc.).

Articolul -l se scrie direct alipit de cuvântul articulat, formând cu acesta o unitate fonetică şi grafică. Există câteva excepţii la care el poate apărea separat prin cratimă, dar împreună cu vocala de legătură -u:

- neologisme neadaptate: mouse-ul, mail-ul, show-ul, week-end-ul, box-office-ul etc; - sigle: CFR-ul, ASE-ul, ONG-ul etc. În privinţa numelor de localităţi, pe cale administrativă s-a impus scrierea fără -l nu numai la nume

fixate mai demult astfel (Giurgiu, Runcu, Moeciu etc.), ci şi la alte nume simple (Cireşu, Ţepu, Greşu, Măru) şi mai ales compuse (Lacu Sărat, Râmnicu Vâlcea, Târgu Bujor, Sighetu Marmaţiei).

Substantivele şi adjectivele feminine cu tema în ş, j se scriu şi se rostesc cu ă (nu cu e!) la NAc, singular, nearticulat: birjă, plajă, coajă, grijă, lojă, mătuşă, uşă, gogoaşă, golaşă, gingaşă etc. La forma articulată, aceste cuvinte se termină în a (nu ea!): birja, grija, gogoaşa, golaşa etc.

Substantivele cu tema în ş, j, urmate de sufixul -ean / -ian, conservă diftongul ea / ia: orăşean, clujean, ieşean.

� la plural Substantivele şi adjectivele masculine nearticulate au pluralul terminat totdeauna în -i: pomi, mari.

Când au şi rădăcina terminată în i, desinenţa pluralului se adaugă la acesta, obţinându-se, astfel, doi de i: fi/u : fi/i; zglobi/u: zglobi/i; geamgi/u: geamgi/i, uli/u: uli/i. La NAc plural, ele primesc în plus articolul hotărât i: pomi/i, mari/i, fii/i, zglobii/i, geamgii/i, ulii/i.

Substantivele şi adjectivele feminine terminate în i-e fac pluralul nearticulat în -ii: famili-e / famili-i; cenuşi-e / cenuşi-i. Forma aceasta este omonimă cu cea de GD singular: multe familii (ca şi unei familii).

Substantivele şi adjectivele feminine formează GD, singular, articulat hotărât, de la GD nearticulat (care este omonim cu pluralul nearticulat): unei mese – mese/i; unei căni - căni/i.

Substantivele şi adjectivele feminine terminate la singular în i-e (albie, atenţie, comisie, grijulie, sidefie) formează GD, singular, articulat hotărât, adăugând articolul -i la forma de NAc singular (albiei, atenţiei, grijuliei, sidefiei).

Substantivele feminine terminate la singular nearticulat în -ee cunosc două situaţii în realizarea pluralului. Astfel, unele fac pluralul în i, care substituie ultimul e. idee – idei, alee – alei. Altele, au pluralul omonim cu singularul: orhidee, azalee. GD, singular, articulat hotărât al acestor substantive se realizează pornind de la GD nearticulat (care este omonim cu pluralul nearticulat): ideii, aleii, azaleei, orhideei.

Observaţii: � Pluralul nearticulat al substantivelor şi adjectivelor masculine terminate în -iu, precum şi al substantivului copil şi al adjectivului roşu, se scrie cu -ii: fii, barcagii, aurii, proprii, copii, roşii. La forma

10 Fac excepţie rostirile aparţinând stilului solemn.



articulată, aceste substantive / adjective (în antepunere) se scriu cu trei de i: fiii, copiii, propriii părinţi, roşiii obraji etc. � Toate celelalte substantive şi adjective masculine se scriu cu doi de i când sunt la singular, articulat hotărât: pomii, lupii, membrii, vechii etc. � În vecinătatea numeralelor amândoi, tustrei, tuspatru, câteştrei etc., precum şi a adjectivului nehotărât toţi / toate, substantivele apar întotdeauna articulate hotărât: amândoi părinţii, tustrei copiii, toţi studenţii, toate fetele etc. � Atributul în G al substantivelor articulate hotărât apar fără articolul posesiv al, ai / a, ale etc.: gospodarii satului, premianta clasei. Dacă însă substantivul regent e nearticulat, articulat nehotărât sau însoţit de alt determinant, atunci atributul în G apare precedat de articol posesiv: gospodari ai satului, premiantă a clasei, un gospodar al satului, o premiantă a clasei, acest gospodar al satului, această premiantă a clasei. � Atunci când un adjectiv este antepus unui substantiv articulat hotărât, acesta preia articolul substantivului: rochia roşie – roşia rochie, ochii proprii – propriii ochi. � Prin articulare, substantivele / adjectivele masculine la plural capătă o silabă în plus: lupi – lu/pii, meş/teri – meş/te/rii, buni – bu/nii. Excepţie fac substantivele şi adjectivele masculine care la singular se termină în consoană + r / l + u, de tipul: arbitru, membru, socru, acru, negru etc. Acestea nu-şi modifică numărul de silabe la plural, articulat. Atenţie însă la marcarea în scris a formei articulate, care are doi de i: membri – membrii, arbitri – arbitrii, acri – acrii, negri – negrii etc. � Prezenţa în scris a articolului hotărât -i la masculin, plural este obligatorie chiar şi atunci când de acesta se leagă prin cratimă o formă de pronume neaccentuat în D. (dativul posesiv) sau când se produc contrageri: ochii-mi, propriii-mi fii, ochii-aceia etc. � Posesivele noştri, voştri nu primesc niciodată articol enclitic şi, în consecinţă, nu se scriu niciodată cu doi de i (*noştrii, *voştrii)11.

2. Aspecte privind flexiunea pronumelui Flexiunea pronominală se aseamănă, prin unele elemente, cu flexiunea substantivului, dar prezintă, în acelaşi timp, şi unele particularităţi specifice. Ca şi substantivul, pronumele îşi schimbă forma în raport cu genul, numărul şi cazul. Spre deosebire de substantiv însă, pronumele prezintă flexiune şi în raport cu categoria gramaticală a persoanei. În paradigma flexionară a pronumelui apare un sistem particular de omonimii cazuale diferit de sistemul omonimiilor substantivale. Formele pronominale de GD plural sunt întotdeauna diferite de formele de NAc. Persoana, numărul şi genul la persoana a III-a interferează, fiind exprimate solidar. 2.1. Categoria persoanei

Categoria persoanei este comună pronumelui şi verbului. La pronume este o categorie inerentă, în timp ce la verb apare ca o categorie de natură relaţională (rezultată din relaţia subiect - predicat).

Conţinutul semantic al acestei categorii îşi are originea în situaţia de comunicare; la pronume rezultă din interpretarea lingvistică a raportului dintre subiectul vorbitor şi protagoniştii actului de comunicare.

Conţinutul categoriei de persoană se organizează în baza a trei termeni corelativi: - persoana I, subiectul vorbitor este şi obiect al comunicării lingvistice: Eu cânt. - persoana a II-a, subiectul vorbitor îl identifică pe interlocutor cu obiectul comunicării lingvistice: Tu cânţi. - persoana a III-a, subiectul vorbitor constată că obiectul comunicării lingvistice nu este niciunul dintre protagoniştii actului lingvistic: El cântă. Conţinutul semantic categorial se suprapune conţinutului semantic lexical, ceea ce face din

persoană o categorie semantică şi gramaticală totodată; fiecărui sens categorial îi corespunde un anumit pronume, caracterizat printr-un anumit sens lexical: eu este pronume care desemnează locutorul şi termen semnificând „persoana I”; tu desemnează interlocutorul şi semnifică „persoana a II-a”; el desemnează un „obiect” care nu este nici locutorul nici interlocutorul şi semnifică „persoana a III-a”.

11 Formele / construcţiile marcate cu asterisc (*) sunt incorecte sau nereperabile în limbă.



Acestui sistem de variaţie din plan semantic îi corespunde un sistem similar în planul expresiei; astfel, categoria persoanei este marcată supletiv: eu / tu / el, mă / te / se sau prin flexiunea unuia dintre componenţi: însumi / însăţi, dumneata / dumnealui12.

În aceleaşi contexte cu persoana a III-a apar şi pronumele nepersonale, care, fără a intra în opoziţia de persoană, impun predicatului forma de persoană a treia. El citeşte – Aceasta citeşte. Fiecare / unul / altul citeşte. - Cine citeşte? 2.2. Categoria numărului la pronume

Ca şi la substantiv, categoria gramaticală a numărului exprimă opoziţia unicitate / multiplicitate prin două valori: singular şi plural. Un caz mai special îl reprezintă pluralul pronumelor personale propriu-zise. În cadrul acestei clase se vorbeşte despre două categorii de plural:

a) Pluralul inclusiv: în cazul formelor de plural ale pronumelui personal de persoana I şi a II-a, întrucât pluralul include şi alte persoane decât cele exprimate gramatical: noi înseamnă eu + alte persoane (tu sau voi sau el sau ei); voi înseamnă tu şi el, ei. b) Pluralul exclusiv: în cazul formelor de plural ale pronumelui personal de persoana a III-a care face pluralul prin adiţie (ei = el + el + ...), ca şi substantivul pe care îl substituie anaforic (studenţi = student + student + ...)

Pronumele personale de persoana a III-a, precum şi pronumele nepersonale preiau numărul de la nominalul pe care îl reprezintă în discurs; mărcile de număr sunt diferite la nominalul evocat şi la pronume atunci când acestea se afla într-o relaţie de tipul parte-întreg: Am văzut doi oameni. Unul era militar, celalalt era civil; sau de tipul grup-membrii componenţi ai grupului: Îmi place orchestra. Ei au cântat bine. O situaţie specială apare atunci când pronumele are referenţi anterior disociaţi în discurs: Ion i-a spus lui Dan ca Ana îi apreciază. Categoria numărului se exprimă diferit de la o subclasă semantică de pronume la alta: prin forme supletive: eu / noi, tu / voi, el / ei; prin desinenţe comune cu substantivul: dânsul / dânşii, dânsa / dânsele; prin desinenţe specifice flexiunii pronominale: căruia / cărora; altuia / altora; prin flexiunea unuia dintre componenţi: însuşi / înşişi; însămi / însene; acelaşi / aceiaşi. În cadrul diverselor subclase semantice, nu toţi membrii subclasei marchează în plan formal opoziţia de număr; în această situaţie se vorbeşte despre pronume invariabile în raport cu numărul: se, ce, care (doar parţial). În felul acesta rezultă un sistem de omonimii diferit de la o subclasă semantică de pronume la alta şi de la un membru la altul al unei subclase semantice. 2.3. Categoria genului la pronume

Categoria genului la pronume se manifestă prin două valori opozabile: masculin şi feminin. Există trei situaţii:

a) Acord formal: pronumele preia mărcile genului gramatical (masculin sau feminin) al nominalului pe care îl reprezintă în discurs: Pune-o pe masa (cartea). Pune-l pe masa (stiloul).

Formele de singular ale substantivelor neutre sunt reprezentate în discurs prin formele de singular masculin ale pronumelor variabile în raport cu genul, iar formele de plural ale substantivelor neutre sunt reprezentate în discurs prin formele de plural feminin ale pronumelor variabile în raport cu genul: Am primit un roman. L-am citit imediat. Am primit nişte romane. Le voi citi în vacanţă.

b) Acord referenţial: genul pronumelui corespunde genului natural al nominalului substituit: Ion a plecat. L-am văzut pe geam. Ioana a plecat. Am văzut-o pe geam.

12 La pronumele personale de politeţe paradigma este defectivă în raport cu persoana, existând forme numai pentru persoana a II-a şi a III-a.



c) Absenţa acordului: o formă fixă a pronumelui este folosită pentru dublarea unei propoziţii / fraze. Propoziţiile / frazele pot fi dublate prin:

- forma de singular feminin a pronumelui personal o, a cărei apariţie este favorizată de anumite verbe pentru a dubla poziţia de complement direct:

A spus-o tuturor că se va răzbuna pe el. - pronumele relativ compus ceea ce: Ţipa şi trântea, ceea ce m-a enervat foarte tare. A mâncat ceea ce i-am lăsat infrigider. - forma de feminin singular a pronumelui demonstrativ asta:

Că e bolnav şi că nu a putut ajunge, asta s-ar fi putut intâmpla. Opoziţiile de gen se marchează prin forme supletive (el / ea), prin formele flexionare ale articolului

care intră ca formant în structura pronumelui (dânsul / dânsa), prin desinenţe (acestuia / acesteia), prin flexiune internă şi desinenţe (celuilaltø / celeilalte).

În cadrul diverselor subclase semantice nu toţi membrii subclasei marchează în plan formal opoziţia de gen. Doar pronumele personale de întărire şi pronumele demonstrative marchează opoziţia de gen în întreaga paradigmă, celelalte toate sunt, în diferite grade, defective (total sau parţial) în raport cu genul. 2.4. Categoria cazului la pronume

La pronume, ca şi la substantiv, cazul exprimă raporturile sintactice care se stabilesc între cuvinte în cadrul propoziţiei. De aceea, pronumele nu preia cazul de la termenul pe care îl evocă în discurs, ci se înscrie într-un sistem propriu de relaţii pe axa sintagmatică.

Dintre părţile de vorbire declinabile, pronumele personal realizează numărul maxim de distincţii cazuale. Formele pronumelui personal permit indirect rezolvarea omonimiei formelor cazuale în flexiunea substantivală.

Raportate la numărul valorilor cazuale (N, Ac, G, D, V), unele pronume au paradigme defective: de exemplu, pronumele personale propriu-zise de persoana I şi a II-a nu au forme de G; pronumele personale propriu-zise de persoana I şi a III-a nu au forme de vocativ; pronumele reflexive nu au formă de N, G, V ş.a.m.d.

Opoziţiile cazuale sunt marcate în plan formal prin: forme supletive (eu/mie, el/lui, se/îşi); desinenţe însoţite în unele cazuri şi de alternanţe fonetice (acestφ a / acestuia, care / căruia, căreia); flexiunea unuia dintre componenţi (celalalt / celuilalt, aceeaşi / aceleiaşi). Uneori valorile de caz sunt marcate analitic cu ajutorul prepoziţiilor: prepoziţia a + forma de Ac a pronumelui (adjectivului pronominal), pentru valoarea de G (asupra a ce, părerea a câţiva elevi) sau prepoziţia la + forma de Ac. a pronumelui, pentru valoarea de D (am dat la cine mi-ai zis); câteva pronume acceptă o realizare sintetică, dar şi una analitică: la nimeni / nimănui, la toţi / tuturor.

Omonimiile cazuale generale (N = Ac; G = D) sunt (parţial) suspendate la pronumele personal propriu-zis (eu / mă / mie). Pronumele personale propriu-zise şi cele reflexive prezintă două serii de forme la D şi Ac: forme independente şi forme dependente (clitice), acestea din urmă cu multe variante poziţionale şi fonetice (mine, mă, -m, m-, -m-; sine, se, s-, -s). Cliticele de Ac şi D participă la dublarea funcţiei de complement direct şi indirect: Omul pe care l-am văzut era inalt, Le-a dat copiilor jucării. 2.5. Flexiunea pronumelui şi problemele de ortografie � Se scriu cu literă mare toate componentele locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Majestăţile Lor Imperiale, Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţia Sa etc. � În DOOM 2 se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ compus niciunul (niciuna) şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun (nicio) – la fel ca în cazul pronumelui şi adjectivului nehotărât vreunul, respectiv vreun – prin aplicarea consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie distinse şi grafic de îmbinările libere asemănătoare: nici un = adverb + articol (Nu e nici un om prost, nici un incult); nici un = adverb (cu valoare conjuncţională) + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi); nici unul = adverb + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt). Revenirea la acest tip de scriere se încadrează într-un întreg sistem la care se aplică de mult aceleaşi reguli. Grafia niciun corespunde şi pronunţării în două silabe [ničun]. Ea nu numai că nu îngreunează, ci, dimpotrivă, uşurează recunoaşterea ca atare a pronumelui / adjectivului pronominal în



cauză, fiind totodată în concordanţă cu celelalte limbi romanice în care există pronume cu o structură asemănătoare. Acestă grafie a fost adoptată şi de noua Gramatică a Academiei (GALR).

Observaţie: Niciun(ul) s-a mai scris „legat” şi înainte de 1953 (anul apariţiei primei ediţii a DOOM-ului), dată după

care nici un(ul) a devenit singura excepţie în mai multe privinţe, printre care: � Era unicul pronume compus (în afară de ceea ce) redat grafic ca şi cum ar fi vorba de două cuvinte

diferite şi independente şi nu de un unic pronume/adjectiv compus sudat, între componentele căruia nu poate fi intercalat alt cuvânt (spre deosebire, de exemplu, de pronumele vreunul, cu o componenţă relativ asemănătoare, dar scris într-un cuvânt);

� Era singura combinaţie din seria celor formate din nici + când, (de)cât, (de)cum, unde, o dată (sau odată), la care nu se făcea distincţie şi în scris între îmbinările libere şi disociabile, în care componentele îşi păstrează individualitatea, şi cuvintele compuse sudate. Astfel, şi până acum trebuia să se distingă, de exemplu, şi în scris, între niciodată „în niciun moment” şi nici odată „nici cândva” (situaţia complicată, în acest caz, şi de o a treia situaţie: nici o dată „nici o singură dată”, „nicio dată calendaristică” sau „nicio informaţie”) sau între grupurile ortografice fiecare, oarecare, oricine ş.a. şi, respectiv, fie care, oare care, ori cine.

Având în vedere observaţia de mai sus, este normal să distingem, de pildă, între: - niciunul / niciuna = pronume negativ (N-a venit niciunul / niciuna „nimeni”) şi nici unul / nici una = adverb (cu valoare conjuncţională) + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul / nici una, nici celălalt / cealaltă). - niciun / nicio = adjectiv pronominal negativ (N-are niciun chef să facă ce i se cere. Nu era nicio fată în clasă.) şi nici un / nici o = adverb + articol (Nu e un naiv, dar nici un om prea realist. Nu era o vedetă, dar nici o necunoscută.) sau nici un / nici o = adverb (cu valoare conjuncţională) + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un / o frate / soră, nici mai mulţi / multe).

3. Aspecte ale flexiunii adjectivului Adjectivele masculine care la singular au un i la finală se scriu la pluralul nearticulat cu doi de i, iar la forma articulată cu trei de i: cercel auriu – cercei aurii – auriii cercei.

La femininul adjectivelor de tipul bun, mare, drag, GD, singular, nearticulat este identic cu pluralul nearticulat: note bune, speranţe mari, fete dragi; unei note bune, unei speranţe mari, unei fete dragi; forma articulată se obţine prin adăugarea articolului i la GD nearticulat: bunei note, marii speranţe, dragii fete.

La femininul adjectivelor terminate la NAc, singular, nearticulat în -iu (argintiu, pustiu, zglobiu etc), GD, singular, nearticulat este de asemenea identic cu pluralul nearticulat: întinderi pustii, fete zglobii; unei întinderi pustii, unei fete zglobii. În schimb, GD, singular, articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât i la NAc, singular, nearticulat: pustiei întinderi, zglobiei fete.

Adjectivul drag (inclusiv substantivizat) are la feminin plural (şi la GD, singular, nearticulat) forma dragi, iar articulat, dragile (prietene dragi, dragile mele), nu *drage, *dragele. În schimb, adjectivul ultima are pluralul articulat ultimele (ultimele ştiri), nu *ultimile.

La unele adjectivele neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme duble, cu şi fără alternanţa o / oa, în ordinea, de preferinţă: analoagă / analogă, omoloagă / omologă; la alte adjective nu se admite însă forma cu oa: barocă, echivocă (deci nu *baroacă, *echivoacă).

Adjectivele terminate la masculin singular în -uos au femininul singular în -uoasă (respectuoasă, somptuoasă) şi pluralul în -uoase (respectuoase). La adjectivele terminate în -uu, norma actuală recomandă în continuare pronunţarea finalei ca hiat: masculin, singular ambiguu (-gu-u), feminin, singular ambiguă (-gu-ă), feminin, plural ambigue (-gu-e), dar masculin, plural ambigui (-gui).

Câteva adjective (anumit, diferit, mult, puţin, tot) au la GD, plural desinenţa pronominală -or: anumitor, multor, puţinor, diferitor, tuturor. Acestea, precum şi adjective ca: destul, divers, felurit, numeros, pot exprima, la plural, valoarea de G şi printr-o construcţie cu prepoziţia a, iar pe cea de D, cu prepoziţia la, ambele urmate de forma de Ac (ca şi în cazul numeralelor): votul a numeroşi parlamentari / doi parlamentari; părerile a diferiţi oameni / zece oameni; am spus la destui colegi / trei colegi.

Adjectivele invariabile au aceeaşi formă în întreaga flexiune (indiferent de gen, nrumăr sau caz), printre acestea numărându-se adjectivele cu finala -ce: atroce, eficace, perspicace, motrice, propice, ferice,



feroce, locvace etc. (excepţie face adj. tenace, care cunoaşte variaţia de gen la plural: masculin tenaci, feminin tenace). Invariabile sunt şi o serie de adjective neologice nume de culori: gri, mov, kaki, roz, maro, lila, bleu etc.

Cele mai multe dintre adjective au trei grade de comparaţie: � pozitiv: frumos; � comparativ:

- de superioritate: mai frumos; - de egalitate: tot atât de frumos, la fel de frumos; - de inferioritate: mai puţin frumos;

� superlativ: - relativ: - de superioritate: cel mai frumos; - de inferioritate: cel mai puţin frumos;

- absolut: foarte frumos. În limba română, ideea de superlativ poate fi redată prin diverse mijloace, unele deosebit de expresive. Cel mai frecvent, superlativul relativ este marcat prin adverbul mai precedat de articolul demonstrativ cel, iar superlativul absolut, prin adverbul foarte. Regional şi popular, superlativul absolut poate fi marcat şi prin adverbele tare, mult, rău sau prea: tare frumos, preafrumos, frumoasă rău, „mult bogat ai fost odată...”. Un mijloc destul de răspândit de redare a superlativului absolut constă în folosirea unor adverbe ca extraordinar, nemapomenit, nespus, grozav, cumplit, extrem etc + prepoziţia de (+ adjectiv): nespus de frumos, grozav de bun, cumplit de zgârcit etc.

Alte mijloace expresive de redare a superlativului absolut: � repetarea adjectivului: Era o fată frumoasă, frumoasă; � construcţii tautologice de tip atributiv: frumoasa frumoaselor, voinicul voinicilor; � lungirea unor vocale sau consoane: Am mâncat o prăjitură buuuună, tarrrre bună; � utilizarea unei cratime care să indice pronunţarea sacadată: bu-nă, no-uă; � derivarea cu prefixe sau sufixe neologice cu sens superlativ: extra-, supra-, arhi-, ultra, -isim (extrafin, supraaglomerat, arhiplin, ultraperformant, rarisim). În registrul familiar-argotic, se folosesc în ultima vreme anumite substantive cu valoare adjectivală. E

vorba mai ales de substantive de tipul marfă, beton, monstru, trăsnet etc., care se comportă ca nişte adjective invariabile, fiind, din punct de vedere stilistic, utilizate cu valoare de superlativ (Am văzut un film beton = „foarte bun”).

Unele adjective nu au grade de comparaţie pentru că: a) exprimă o însuşire absolută, ce nu poate fi supusă comparaţiei: mort, viu, întreg, plin, metalic, studenţesc, mineral, osos etc.; b) exprimă o însuşire care deja echivalează cu un superlativ: veşnic, uriaş, infinit, gigantic, îngrozitor, teribil, perfect, splendid, excelent; c) sunt forme care în limba latină erau de comparativ: superior, inferior, major, anterior, ulterior, posterior, minor, exterior, interior, ori de superlativ: optim, proxim, ultim, minim, maxim, suprem, extrem, infim13.

Adjectivul se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul sau pronumele la care se raportează: Era o dimineaţă frumoasă de primăvară. În limba vorbită, iar uneori şi în cea scrisă, există tendinţa de a nu mai face acordul adjectivului cu substantivul, mai ales când acesta nu urmează imediat după substantiv, ci la o oarecare distanţă: *detaliile întâlnirii de afaceri fixată luni. Aici greşeala constă în faptul că adjectivul participial fixată nu se acordă în caz cu substantivul întâlnirii; corect este întâlnirii fixate14.

În principiu, în limba română locul adjectivului este după substantivul la care se raportează: carte interesantă. Există însă un număr limitat de adjective (calificative sau pronominale) ori numerale cu valoare adjectivală, care sunt obligatoriu plasate înaintea substantivului (= antepunere): fiecare om, primul om, orice om, un anumit om, niciun om, ambii oameni, asemenea om, atare situaţie etc.

Pe de altă parte, anumite adjective sunt întotdeauna plasate după substantive (= postpuse):

13 Unii vorbitori nu mai simt astăzi că aceste adjective se află deja la un grad de comparaţie sau îl conţin în sensul lor lexical, având astfel tendinţa să le formeze un comparativ sau un superlativ ad-hoc: *Cel mai superior, *Foarte inferior, *Condiţiile cele mai

optime. Aceste construcţii sunt greşite şi ca atare trebuie evitate. 14 Vezi infra, Acordul.



- cele care indică naţionalitatea, religia, categoria administrativă, tehnică, geografică, socială etc.: (popor) român, (spirit) ortodox, (consiliu) municipal, (impuls) electric, (forţă) motrice, (interes) cetăţenesc, (mediu) urban, (cadru) medical, (calitate) intrinsecă etc.; - cele care descriu, indicând o formă sau o culoare: (pălărie) şic, (stil) rococo, (stofă) bordo, (rochie) roz, (fir) răsucit, (fustă) ecosez, (pulover) tricotat, (guler) apretat, (pictor) renascentist, (artist) florentin etc; - cele care descriu sau indică o stare: (femeie) gravidă, (oameni) perspicace, (metodă) eficace, (cancer) pulmonar, (defect) major, (individ) integru, (material) folosit, (fasole) făcăluită etc. Însă cele mai multe adjective pot fi plasate fie înainte, fie după substantiv, în funcţie de regulile

gramaticii, de eventualele diferenţe de sens, de expresivitate, de intenţia de a sublinia un cuvânt al grupului: fata frumoasă = frumoasa fată15. În cazul substantivelor articulate, prin antepunere, adjectivul preia articolul, devenind astfel cuvânt-suport pentru exprimarea categoriei determinării la substantiv (în astfel de situaţii, articolul continuă să determine substantivul). 4. Probleme ale flexiunii numeralului Numeralul cardinal unu se scrie fără -l final (scrierea cu -l fiind o formă de hipercorectitudine), spre deosebire de pronumele nehotărât unul: N-au fost aleşi doi deputaţi, ci numai unu. A cumpărat trei trandafiri: doi albi şi unu roz. În schimb, scriem şi rostim: În cameră erau doi copii: unul desena iar celălalt învăţa o poezie. Numeralul cardinal 12 şi cel ordinal corespunzător trebuie folosite la forma de feminin atunci când se referă la substantive feminine: ora douăsprezece, douăsprezece mii de lei, clasa a douăsprezecea (în indicarea datei, se acceptă însă şi forma de masculin: doi, doisprezece, douăzeci şi doi (august). Norma a acceptat formele paisprezece, şaisprezece, şaizeci (în loc de patrusprezece, şasesprezece, şasezeci, care nu mai sunt admise, fiind pedante). Numeralele 17 şi 18 se pronunţă şi se scriu (cu litere) în conformitate cu numeralele simple din care provin, fără altă vocală de sprijin (i, î, sau u): optsprezece, şaptesprezece. Nu sunt admise de normă forme ca unşpe, unsprece, unşpce, douăşunu, douăjde mii, o mie şi unu (corect, o mie unu) etc. Pentru indicarea primei zile a fiecărei luni trebuie folosit numeralul ordinal şi nu cel cardinal: Întâi Decembrie, Întâi Mai, întâi aprilie, şi nu Unu Mai, unu ianuarie etc. N.B.: Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi, postpus substantivului, şi forma întâia: clasa întâi / întâia. Aproximaţia în interiorul unor limite numerice se redă fie prin construcţii cu prepoziţii (S-au prezentat între douăzeci şi treizeci de persoane, Deschis între 10 şi 18 / de la 10 la 18, Am concediu de la 1 până la 31 august etc), fie, în scris, prin alăturarea numeralelor despărţite prin linia de pauză (S-au prezentat 20-30 de persoane, Deschis 10-18, Am concediu 1-31 august), dar nu prin combinarea celor două procedee, întrucât s-ar crea un fel de pleonasm (*Deschis între 10-18, *S-au prezentat între 20-30 de persoane). Expresiile la sută şi procente, fiind echivalente, nu trebuie folosite nicodată împreună: 2% / doi la sută / două procente (nu *procent de doi la sută sau *două procente la sută). Valoarea de G. a numeralelor se exprimă cu ajutorul prepoziţiei a, iar cea de D., cu prepoziţa la: votul a doi senatori, a dat note la doi elevi. Când însoţesc un substantiv, funcţionând ca determinanţi ai acestuia, numeralele cardinale de la 1 la 19 şi cele în a căror structură intră acestea (101, 2001 etc.) se ataşează direct substantivului şi se plasează înaintea acestuia: Doi prieteni au sosit. La numeralele peste 19, plasate de asemenea înaintea substantivului, legătura dintre numeral şi substantiv se face cu ajutorul prepoziţiei de: Douăzeci de copii au câştigat. Absenţa acestei prepoziţii nu este permisă: *douăzeci mii lei, *două miliarde euro. Construcţia cu prepoziţia de poate apărea şi la numeralele mai mici de 20, când acestea însoţesc substantive metalingvistice, denumiri ale unor litere, cifre, cuvinte etc.: doi de i, trei de zero, patru de doi etc.

Observaţie:

15 Uneori, topica adjectivului se asociază cu diferenţe de sens. Să se compare: o cămaşă nouă (= o cămaşă recent cumpărată, încă nefolosită) / o nouă cămaşă (= o altă cămaşă, o cămaşă diferită).



� Conform G.A. 1963, numeralele de la 1 la 19 au valoare adjectivală în vecinătatea substantivului, ca în exemple de tipul: Doi copii aleargă; în schimb, numeralele de la 20 în sus au valoare substantivală, în aceleaşi condiţii, datorită apariţiei prepoziţiei de, care ar transforma substantivul următor într-un atribut al numeralului: Douăzeci de elevi aleargă. Asupra acestei din urmă situaţii, GALR (2005) are o altă viziune, considerând că, în astfel de cazuri, prepoziţia trebuie grupată cu numeralul antepus, care îşi păstrează valoarea adjectivală (argumentul forte pentru această interpretare este forma numeralului, care rezultă dintr-un acord cu substantivul, faţă de care deci se subordonează).

În ultima vreme se constată o tendinţă accentuată de folosire a numeralului cardinal ca echivalent al numeralului ordinal. Substantivul – cel mai adesea comun – antepus numeralului, este totdeauna la singular, articulat: etajul cinci, anul patru, secolul douăzeci, scara trei, capitolul nouă. Astfel, numeralele ajung să funcţioneze ca denumiri prin care se diferenţiază „obiectele” din clasa reprezentată de substantivul asociat. 4.1. Flexiunea numeralului cardinal

Sub aspect flexionar, numeralul cardinal reprezintă o clasă eterogenă, cu unele particularităţi care îi conferă o poziţie singulară în cadrul flexiunii nominale. O caracteristică generală o reprezintă faptul că numeralele cardinale nu disting flexionar numărul. Sensul de singular sau de plural este inclus în semnificaţia lexicală a numeralului, care impune cuvântului flexibil, a cărui cantitate o precizează sau pe care îl substituie, o anumită valoare de număr gramatical (singular pentru un(u), plural pentru toate celelalte). În ceea ce priveşte genul, doar câteva numerale cardinale prezintă această categorie gramaticală, evidenţiind asemănări cu substantivul. Aşa cum substantivele epicene au un gen unic tot la fel şi numeralele cardinale: zero, zece, mie, sută, milion, miliard, au tot gen unic. Sută, mie, milion, bilion, miliard se deosebesc de celelalte numerale, comportându-se asemenea substantivelor: au forme distincte de număr, cunosc determinarea şi exprimă G sintetic.

De asemenea, la fel ca substantivele (şi pentru aceleaşi raţiuni), genul unic al numeralelor se recunoaşte cu ajutorul numeralelor cardinale pentru unitate şi dualitate: zece, sută, mie sunt feminine pentru că la singular pot fi însoţite de -o şi la plural de -două, iar zero, milion, miliard sunt neutre pentru că la singular pot fi însoţite de -un şi la plural de -două. Au forme diferite pentru exprimarea opoziţiei de gen cardinalele un(u) / una (o) şi doi / două, utilizate ca atare sau făcând parte din compuse: doi, doispezece (elevi) / două, douăsprezece (eleve) şi toate numeralele compuse cu unu, doi sau doisprezece, când acestea reprezintă componentul final al compusului: treizeci şi unu / treizeci şi una; face excepţie unsprezece (elevi / eleve), care nu are forme diferite de gen. Numeralele cu valoare substantivală utilizate în calculele matematice se folosesc numai cu forma de masculin: unu plus doi, doi ori trei etc. Flexiune de caz nu are, în sens strict, decât primul numeral din serie, care are forme cazuale realizate diferit, după cum e folosit adjectival sau ca substitut: NAc, masculin şi neutru un, feminin o (cu valoare adjectivală), unu, respectiv una (ca substitute); GD: unui, unuia / unei, uneia. Numeralele cu valoare substantivală formează GD cu ajutorul articolului proclitic lui: radicalul lui cincisprezece; Numeralul următor lui doi este trei. �i numeralele cu valoare substantivală denumind anul, rezultate din elidarea substantivului an, formează genitivul cu lui: în primăvara lui `96. Începând cu doi, opoziţiile de caz se realizează şi analitic, cu ajutorul prepoziţiilor a şi la, rezultând construcţii echivalente cu genitivul, respectiv cu dativul: Rezolvarea a două probleme; Profesorul a dat note bune la cinci elevi şi note proaste la doi . Când numeralele de la doi în sus sunt precedate de pronumele semiindependente cei, cele sau de determinanţi ca aceşti, acei, ceilalţi, alţi, informaţia de caz este marcată în forma acestora: Am împărţit daruri celor doi copii. Ideea acestor trei studenţi este Interesanta. 4.2. Flexiunea numeralului ordinal



Numeralul ordinal prezintă forme deosebite de gen, această informaţie gramaticală exprimându-se simultan prin variaţia celor doi formanţi obligatorii: masculin şi neutru al cincilea, feminin a cincea. Prim(ul) şi întâi au un comportament morfologic identic cu al substantivului sau al adjectivului, adică pot primi morfemele de determinare, gen, număr şi caz. În limba română contemporană, forma de gen a numeralului ordinal este impusă de acordul cu substantivul: al doilea etaj, a doua uşă. Lipsa de acord în gen a numeralului ordinal cu substantivul feminin regent, nume de rudenie, se întânlneşte popular în construcţii ca: mamă de-al doilea „mama vitregă”, nevastă de-al doilea. Numeralul ordinal nu marchează flexionar numărul şi cazul. În limba standard, aceste deficienţe flexionare sunt suplinite de asocierea pronumelui semiindependent cel legat de numeralul ordinal prin prepoziţia de: cel de al treilea, cea de a treia.

5. Aspecte ale flexiunii verbale În domeniul flexiunii verbale, ca şi în morfologia substantivului, o particularitate pregnantă o constituie ezitarea între două clase flexionare distincte, între două conjugări, fenomen care îşi găseşte expresia în existenţa unor forme verbale paralele, întrebuinţate de vorbitori diferiţi sau de acelaşi vorbitor. Altfel spus, acelaşi verb, la anumite moduri sau timpuri, cunoaşte două (sau mai multe) forme, deosebite sub aspectul sufixelor flexionare sau al desinenţelor.

Ca şi în cazul substantivelor, de obicei una dintre formele paralele este acceptată şi recomandată de limba literară, iar celelalte sunt, din punctul de vedere al normelor literare, greşite. Se întâmplă, de asemenea, ca între formele paralele să se dezvolte unele deosebiri de sens, fiecare variantă flexionară fiind asociată cu o anumită semnificaţie (spunem, de exemplu, acordă atenţie, dar acordează un instrument, niciodată invers). În fine, nu de puţine ori, între cele două forme nu există diferenţieri, ambele fiind considerate literare (funcţionând, deci, în variaţie liberă).

Iată câteva exemple pentru fiecare dintre situaţiile menţionate: � variante diferite din punctul de vedere al acceptării ca normă: Există mai multe situaţii: a) oscilare între formele cu sufixele -ez sau -esc şi cele fără aceste sufixe: copiază / copie perturbează / perturbă schingiueşte / schingiuie înfiripează / înfiripă stăruieşte / stăruie ignoră / ignorează animează / animă absolv / absolvesc decernez / decern chiuie / chiuieşte încovoaie / încovoiază dăinuie / dăinuieşte etc. Preferinţa pentru o formă sau alta este marcată uneori dialectal. Astfel, sunt regionale / populare

forme fără sufix ca: lucră, cină, gată, ocără etc., sau, dimpotrivă, cu sufix: înviază, curăţeşte, miroseşte, repetează etc.

Atenţie la verbul a trebui, care este impersonal şi care primeşte sufixul -esc doar la persoana a III-a a conjunctivului: să trebuiască. În rest, sunt incorecte forme de indicativ ca *trebuiesc, *trebuieşte etc.

b) oscilare între o conjugare sau alta (mai ales în cazul conjugărilor a doua şi a treia): a rămâne / a rămânea a pare / a părea a apare / a apărea a place / a plăcea a displace / a displăcea a cade / a cădea



a tace / a tăcea a scrijeli / a scrijela a curăţa / a curăţi etc. Totodată, din cauza unor astfel de oscilaţii se înregistrează forme paralele concurente în întreaga

paradigmă: placeţi / plăceţi, taceţi / tăceţi, bateţi / băteţi, faceţi / făceţi, aş tace / tăcea, bate / bătea etc. c) oscilare între două forme de imperativ negativ, în cazul verbelor a fi, a zice, a se duce şi a face16: nu fi – *nu fii nu zice – *nu zi nu te duce – *nu te du nu face – *nu fă Atragem atenţia că formele corecte de imperativ negativ singular sunt, la toate verbele, cele care pleacă

de la forma infinitivului. Deci: a cânta – nu cânta!, a zice – nu zice! d) oscilare între forme cu dentala din radical intactă şi forme iotacizate (la ind. pers. I sg, precum şi la conjunctiv), cu precizarea că cele din urmă au un caracter popular şi regional: cred / crez văd / văz aud / auz simt / simţ să spună / să spuie să vin / să viu etc. � variante literare asociate cu semnificaţii diferite: reflectă – reflectează degajă – degajează îndoaie – îndoieşte contractă – contractează ordonă – ordonează înseamnă – însemnează înflora – înflori a îndesa – a îndesi a (se) îngrija - a (se) îngriji acordă – acordează etc. � variante literare libere: cheltuie – cheltuieşte a datora – a datori (datorează – datoreşte)17 învârte – învârteşte se tânguie – se tânguieşte ghici! – ghiceşte! biciuie – biciuieşte biruie – biruieşte drăcuie – drăcuieşte destăinuie – destăinuieşte înveşmântă – înveşmântează învolbură – învolburează înjgheabă – înjghebează orbecăie – orbecăieşte îngreunează – îngreuiază şchioapătă – şchiopătează dibuie – dibuieşte anticipă – anticipează mântuie – mântuieşte etc.

16 Aici se manifestă tendinţa de uniformizare exercitată de formele de imperativ pozitiv. 17 Distincţia dintre cele două forme este doar de ordin stilistic, în sensul că forma datori este marcată în DOOM 2 ca „învechită”.



Flexiunea verbală şi problemele de ortografie � Verbele de conjugarea a IV-a terminate la inf. în -î se scriu la sfârşit cu î, dar în interior cu â: coborî, dar coborâsem, coborând, coborât etc. � La verbele care încep cu î (a învinge, a îmbrăca), acesta se păstrează şi în cazul derivării cu prefixul ne- sau al compunerii cu adverbele mai, prea: neînvins, neîmbrăcat, nemaiîncepând etc). � Verbele de conjugarea I: a crea, a agrea, păstrează vocala e din rădăcină înaintea sufixului de prezent -ez: agreez, creez, agreează, creează18. � Verbul a continua are, conform normei actuale, la indicativ şi conjunctiv prezent, persoana I, singular, forma eu (să) continui (nu *continuu), omonimă cu cea de persoana a II-a, singular. � A da are imperfectul dădea, dar derivatul său, a reda „a descrie”, are imperfectul reda (nu *redădea). � Verbul a avea are la conjunctiv, prezent, persoana a III-a, singular şi plural, forma să aibă (nu *să aibe). � Verbul a scrie păstrează vocala e la indicativ şi conjunctiv, prezent, persoana I şi a II-a plural, precum şi la imperativ, persoana a II-a, plural: (să) scriem, scrieţi; scrieţi! (nu *scrim, *scriţi). � După ş şi j în rădăcina verbelor se scrie cu a, nu ea! Deci: aşază, deşartă, şade, înşală. În schimb, în desinenţe şi sufixe se scrie şi se pronunţă cu ea: înfăţişează, angajează. � Nu sunt recomandabile formele hibride rezultate din contaminarea verbelor a vrea şi a voi, precum: vroiesc, vroim, vroiam etc. � Se face distincţie între formele libere de mâncat, de mâncare şi cele compuse (sudat): demâncare, demâncat (pop.) „mâncare”: N-am nimic de mâncare.

De mâncat, aş mânca. Stomacul când chiorăieşte, la demancare gândeşte (proverb). „Acu Călin Nebunul ia vo doi tăciuni într-un hârb ş-un cărbune-n lulea şi, plecând, iaca, i-a venit aşa

o miroznă de bună din demâncat, şi, luând o bucăţică, a curs apa clocotită pe urechea unui zmeu…”(Eminescu, Călin Nebunul).

6. Alte observaţii privind flexiunea şi scrierea unor cuvinte

� Norma literară condamnă folosirea sintagmei ca şi (sau, mai rău, verbalizarea virgulei, în formula: ca, virgulă), în loc de ca, pentru evitarea cacofoniilor (cu atât mai mult când acest pericol nici nu există), în construcţii de tipul *ca şi consilier, ce pot fi înlocuite apelând la construcţii directe: a fost numit consilier, sau prin folosirea prepoziţiei drept ori a locuţiunii prepoziţionale în calitate de: l-a luat drept consilier, vorbeşte în calitate de consilier. Sintagma ca şi este rezervată numai construcţiilor de tip comparativ: Învaţă tot atât de bine ca şi Ion.

� Adverbul de restricţie decât se foloseşte numai în construcţii negative: N-am decât un frate, în timp ce sinonimele sale, doar şi numai, se întrebuinţează în construcţii pozitive: Am doar / numai un frate.

� G.D., plural, articulat hotărât al substantivului ou este ouălor, nu *ouălelor! � Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare şi de identitate se scriu la feminin, singular:

aceea, aceeaşi, iar la masculin, plural: aceia, aceiaşi. � În locuţiunile odată ce „din moment ce, după ce” şi odată cu „în acelaşi timp cu”, adverbul odată se

scrie într-un cuvânt. � Se scrie „legat” adverbul odată „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, în sfârşit”: A fost odată ca

niciodată, O să-ţi spun eu odată ce s-a întâmplat, Termină odată, Odată terminat lucrul, am plecat. Dar se scriu în două cuvinte o dată (numeral adverbial, intrând în corelaţie cu “de două ori, de şapte ori etc.”): Aşa ceva ţi se întâmplă numai o dată în viaţă, Te mai rog o dată, O dată la două luni; o dată (articol + substantiv) „zi, dată calendaristică” sau „informaţie”: Nu s-a fixat o dată pentru examen, O dată a problemei a fost greşită.

� Atenţie la următoarele omofone: niciodată / nicio dată / nici odată / nici o dată! Valorile lor sunt: � niciodată „nicicând” = adverb negativ compus: Nu te voi ierta niciodată; � nicio dată = adjectiv pronominal negativ + substantiv „dată calendaristică; informaţie”: N-am fixat nicio dată pentru examen;

18 Formele *creem, *creiem ,*creeaţi sunt total nerecomandate.



� nici odată = adverb de negaţie (cu valoare conjuncţională) + adverb „cândva”: Nu ne-am înţeles bine nici odată, nici acum şi, probabil, n-o să ne înţelegem nici pe viitor. � nici o dată = adverb de negaţie + numeral adverbial: N-a venit la mine nici o dată, nici de două ori, darămite în fiecare zi... � Unele locuţiuni adverbiale rimate sau ritmate se scriu cu cratimă: calea-valea, fuga-fuguţa, treacă-

meargă, vrând-nevrând. Sunt însă şi locuţiuni adv. cu structură simetrică, ale căror componente se despart prin virgulă: cu chiu, cu vai; de bine, de rău; de voie, de nevoie.

� Atenţie la pericolul de a confunda conjuncţa adversativă or „dar, însă” cu conjuncţia disjunctivă ori „sau”: Mi-a promis că se va potoli, or astăzi a făcut din nou scandal. Te potoleşti ori chem poliţia?

� Deoarece locuţiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului, locuţiunea adverbială altă dată nu are plural, alte dăţi fiind o locuţiune distinctă.

� A nu se confunda locuţiunea adverbială altă dată „cu altă ocazie, în altă împrejurare” cu adverbul compus altădată „odinioară, odată, cândva”: O să trec pe la tine altă dată. Altădată erai mai atent cu mine. În acest joc al omofoniilor intră şi îmbinarea liberă altă dată = adjectiv nehotărât + substantiv „zi, dată calendaristică”: Vom alege o altă dată pentru a ne întâlni.

Probleme de sintaxă normativă


II. PROBLEME DE SINTAXĂ NORMATIVĂ 1. Acordul Ca şi morfologia, sintaxa pune foarte multe probleme de normare, ceea ce înseamnă că în numeroase situaţii trebuie să distingem corectitudinea de greşeală din perspectiva normelor actuale ale limbii literare.

Poate cele mai frecvente dintre greşelile mai des remarcate în domeniul sintaxei, şi faţă de care vorbitorii de limba română sunt extrem de precauţi, sunt greşelile de acord. Pentru cei mai mulţi, dezacordul este reprezentat exclusiv de construcţii de tipul: Ei era acasă, Ei scrie sau Aici se dă bilete, deci situaţii care privesc regulile acordului dintre subiect şi predicat.

De fapt, chestiunea acordului este mult mai complexă decât pare la prima vedere, fiind un fenomen sintactic care afectează şi alte situaţii, în care regulile acordului sunt la fel de stricte ca în cazul relaţiei dintre subiect şi predicat, iar încălcările acestor reguli, tot atât de frecvente şi tot atât de grave. 1.1. Noţiuni generale despre acord

Ca modalitate de exprimare a raporturilor sintactice dintre diferiţii termeni componenţi ai unui enunţ (de regulă părţi de propoziţie), acordul este potrivirea formală dintre două cuvinte, în principiu cuvântul regent impunând determinantului său o anumită formă gramaticală (gen, număr, caz, persoană). De exemplu, atributul exprimat prin adjectiv preia genul, numărul şi cazul substantivului regent, predicatul preia numărul şi persoana subiectului etc. Mecanismul acordului presupune existenţa obligatorie a doi termeni (A şi B), dintre care primul este un nume (substantiv sau substitut al acestuia), iar al doilea e un verb, un adjectiv sau orice parte de vorbire asimilabilă cu adjectivul. În cadrul acordului, termenul A impune termenului B propriile sale categorii gramaticale, astfel încât ambii termeni ajung să ofere, sub raport gramatical, aceeaşi informaţie (gramaticală). Reluarea printr-un termen a informaţiei ce caracterizează celălalt termen al grupului îndeplineşte rolul de indice al relaţiei sintactice. Astfel, în exemplul Ei cântau, cele două componente prezintă două caracteristici gramaticale comune: caracteristicile de număr şi persoană, ei şi veneau fiind, ambele, la plural, persoana a III-a.; de asemenea, în îmbinarea case înalte, forma adjectivului determinant este dictată de genul şi numărul substantivului precedent, care funcţionează ca termen regent sau determinat. Tot astfel, în propoziţia Copiii sunt cuminţi, substantivul copiii, cu funcţia de subiect, cere ca verbul copulativ a fi să se acorde cu el tot din punctul de vedere al numărului şi al persoanei, în vreme ce numele predicativ cuminţi se acordă şi el cu subiectul în gen, număr şi caz.

În limba română, acordul reprezintă un mijloc de exprimare a relaţiei dintre subiect şi predicat, dintre atributul adjectival şi termenul determinat, dintre predicativul suplimentar adjectival şi regentul nominal la care se referă, dintre numele predicativ adjectival şi subiect. 1.2. Acordul predicatului cu subiectul

Raportul sintactic dintre subiect şi predicat prezintă unele particularităţi specifice, în sensul că, pe de o parte, subiectul îi impune, prin acord, verbului predicat caracteristicile de persoană şi număr, iar pe de altă parte, subiectul stă la cazul nominativ, caz pe care îl impune predicatul. Cu alte cuvinte, fiecare dintre cele două părţi principale de propoziţie impune celeilalte o anumită formă, ceea ce face să se vorbească de un raport de interdependenţă.

Acordul verbului predicat se face întotdeauna cu subiectul gramatical, în număr, persoană, gen (şi uneori în caz), în funcţie de tipul de predicat. Astfel, verbele (predicative, copulative sau auxiliare) aflate la un mod personal se acordă numai în persoană şi număr, în vreme ce părţile nominale (adjectiv, participiu) din structura unui predicat nominal sau verbal la diateza pasivă se acordă în gen, număr şi caz (Noi mergem la şcoală, Tu eşti inteligent, El a fost bătut). Acest acord strict gramatical este singurul care corespunde definiţiei acordului formulate la început.

Pe lângă aspectele obişnuite de acord gramatical al predicatului cu subiectul, care ţine seama de forme, există şi aspecte speciale, care se explică prin genul, numărul, înţelesul şi topica termenilor cu funcţie de subiect. Iată câteva dintre ele:



� În cazul subiectelor de persoane diferite, persoana I prevalează asupra celorlalte, iar persoana a II-a asupra persoanei a III-a: Eu şi el am fost la munte, Tu şi el aţi câştigat premiul. � În cazul subiectului exprimat prin substantivele: subsemnatul, expeditorul, semnatarul, se preferă persoana I, singular: Subsemnatul declar că (acordul făcându-se, de fapt, cu subiectul inclus: [Eu,] subsemnatul, declar că...). � Dacă numele predicativ este un pronume personal, acordul în persoană se face cu acesta: Câştigătorul sunt eu. � Subiectul multiplu impune, de obicei, acordul la plural: Eu şi el am rezolvat problemele, Tu şi el aţi reuşit. Predicatul se pune la singular când unul dintre autori iese în evidenţă, ceilalţi apărând ca asociaţi: Mihai, împreună cu Ioana, a fost la spectacol. � Când elementele subiectului multiplu se află în raport de coordonare adversativă de tipul nu...ci, acordul se face cu termenul precedat de ci: Nu ea, ci el a scris, Nu ei, ci ea a scris, Nu ea, ci ei au scris. � Când subiectele sunt la singular şi coordonate prin nu numai...ci şi / dar şi, predicatul este la singular dacă topica este: Nu numai mama, dar şi fiica ei a fost apreciată.; şi la plural dacă avem topica: Au fost apreciate nu numai mama, dar şi fiica ei. � Când elementele subiectului multiplu, la singular, sunt legate prin fie, ori, sau, acordul se face la singular sau plural: Mama sau tata a / au plecat. � Când termenii sunt coordonaţi prin nici, este corect să se facă acordul atât la singular cât şi la plural: Nici fratele, nici sora n-a greşit (după înţeles); Nici fratele, nici sora n-au greşit (formal). � Predicatul verbal exprimat prin verb la diateza pasivă prezintă acordul verbului auxiliar (în număr şi persoană) şi al verbului de conjugat (în gen şi număr) cu subiectul: Poezia a fost copiată de către elev. � Când elementele subiectului multiplu sunt nume de fiinţe la masculin şi feminin, are prioritate masculinul: Băiatul şi fata sunt harnici. � Când subiectele sunt nume de persoane şi de lucruri, are prioritate numele de persoană: Omul şi munca lui trebuie răsplătiţi. � Când subiectele indică nume de lucruri la masculin şi neutru, are prioritate neutrul, dacă masculinul e la singular: Peretele şi geamul sunt murdare.; dacă ambele sunt la plural, acordul se face cu cel mai apropiat: Pereţii şi geamurile sunt murdare / Geamurile şi pereţii sunt murdari. � Când subiectele sunt nume de lucruri la masculin şi feminin, are prioritate femininul dacă masculinul e la singular: Peretele şi uşa sunt vopsite; când masculinul este la plural, acordul se face cu cel mai apropiat substantiv: Pereţii şi uşile sunt vopsite / Uşile şi pereţii sunt vopsiţi. � Când avem subiecte nume de lucruri la neutru şi feminin, acordul se face la plural (întrucât la plural sunt identice): Scaunul şi masa sunt aşezate în colţul celălalt al camerei.

Încălcările acestor reguli, destul de frecvente mai ales în limba vorbită, se produc în situaţii şi din cauze foarte diferite. Astfel, pe lângă acordul după forma subiectului, care este regula, există numeroase situaţii de acord după înţeles (sau logic), unele chiar acceptate în normă. Astfel, uneori, când subiectul propoziţiei este un substantiv cu sens colectiv care exprimă o cantitate (de ex.: mulţime, grup, sumedenie, grămadă, serie, majoritate, duzină, grup, clasă etc.), urmat de un determinant la plural indicând membrii acestei colectivităţi, se dă prioritate înţelesului, iar verbul se acordă cu acest al doilea substantiv, care impune ideea de pluralitate:

O mulţime de beneficiari au reclamat că lucrările nu s-au terminat la timp. Majoritatea elevilor au răspuns foarte bine la examen. O grămadă de oameni au cumpărat această carte. O serie întreagă de greşeli au fost amendate.

Deşi adevăratul subiect are formă de singular, predicatul se pune totuşi la plural, acordându-se în număr cu atributul exprimat printr-un substantiv în cazul G sau Ac Întrucât în astfel de cazuri ideea de pluralitate este exprimată de o întreagă sintagmă (majoritatea elevilor, o grămadă de oameni), simţul lingvistic ne dictează să punem verbul la plural, ceea ce nu este greşit, deşi între predicat şi subiect se realizează în felul acesta numai o potrivire logică sau semantică, şi nu una formală sau gramaticală.

Alte exemple: După ploaie au răsărit o mulţime de ciuperci, O serie de teatre şi-au redeschis porţile, Un grup de turişti s-ai intoxicat cu îngheţată, O parte dintre cei convocaţi nu s-au prezentat la examen, Jumătate din bani s-au cheltuit fără folos etc.

Compatibilitatea semantică dintre substantivul „nenominativ” şi predicat influenţează decisiv acordul şi în construcţiile cu predicat nominal: O mulţime de copii sunt bolnavi, Majoritatea copiilor au fost bolnavi.



Nu se spune: *O mulţime de copii este bolnavă sau *Majoritatea copiilor a fost bolnavă. De asemenea, în construcţiile pasive se preferă tot pluralul. Se spune: O mulţime de copii au fost lăudaţi de profesori şi nu *O mulţime de copii a fost lăudată de profesori19.

Alegerea formei de număr a predicatului este uneori influenţată şi de articol. Astfel, spre deosebire de O mulţime de copii au început să se agite, unde este aceptat acordul la plural, în construcţiile în care substantivul mulţime este articulat definit: Mulţimea de copii a început să se agite, mai potrivită este forma de singular a verbului. Totodată, sunt şi situaţii în care, cu toate că substantivul colectiv (articulat hotărât sau nehotărât) e însoţit de un atribut substantival la plural, e de preferat ca predicatul să fie totuşi la singular: O turmă / turma de oi păştea liniştită (nu *păşteau liniştite), Un stol / stolul de rândunele şi-a luat zborul (nu *şi-au luat zborul) etc. În astfel de situaţii, nu interesează atât părţile constitutive ale ansamblului, cât mai degrabă ideea de grup sau unitate indisolubilă. Acordul logic se face numai când elementele mulţimii sunt în mod clar scoase în evidenţă. Dacă accentul cade pe grup, respectiv pe substantivul care exprimă colectivitatea, predicatul se acordă cu acesta din urmă, care are formă de singular.

Prin urmare, acordurile logice nu sunt întotdeauna greşite, ba chiar de foarte multe ori sunt nu numai tolerabile, ci chiar recomandabile. Uneori pot fi chiar singurele admise, mai ales dacă verbul predicat apare la diateza pasivă: O mulţime de case au fost demolate, Un mare număr de oameni au fost reţinuţi, Majoritatea accidentelor sunt provocate de neatenţia la volan etc.

Sunt situaţii în care predicatul nu se acordă cu subiectul gramatical, cum ar fi normal, ci cu un alt cuvânt, mai apropiat ca poziţie de predicat şi care se impune atenţiei. Este vorba, în acest caz, de acordul prin atracţie. De exemplu, există tendinţa de a acorda verbul nu cu subiectul său, ci cu numele predicativ: Subiectul piesei erau trandafirii (şi nu era trandafirii – cum ar fi normal, din punct de vedere formal).

Două milioane de lei este o sumă mare (şi nu sunt o sumă mare – cum ar fi recomandabil). Alteori, acordul se face, greşit, cu atributul sau cu complementul:

*Un transport de aparate au şi sosit. *Gălăgia copiilor m-au trezit. *Ce-s cu astea? *În ce privesc lecţiile... La fel de greşit este şi acordul prin atracţie cu un cuvânt care face parte dintr-o altă propoziţie: *Nu se văd ce piedici ar exista. Când subiectul este multiplu, predicatul trebuie să fie, bineînţeles, la plural. Acordul prin atracţie face

ca verbul predicat să se raporteze doar la unul dintre subiecte, cel mai apropiat: *Uzul şi abuzul de medicamente poate duce la îmbolnăvirea ficatului.

Alteori, acordul prin atracţie se combină cu cel logic, în special când în poziţia de subiect al propoziţiei se află pronumele fiecare sau niciunul, urmate de un determinant la plural. În asemenea condiţii, forma verbului poate fi cea de plural, deşi mai recomadabilă ar fi cea de singular: Fiecare dintre cele două ţări doreau să câştige supremaţia. Niciunul dintre spectatori nu au înţeles mesajul piesei. Au sădit fiecare câte un pom în grădina şcolii. Niciunul nu ştiam poezia pe dinafară. Cu toate acestea, Gramatica Academiei admite, în cazul subiectului niciunul (echivalent cu toţi), şi acordul la plural.

Mai rar, câteva acorduri prin atracţie pot fi considerate corecte şi deci acceptabile în limba literară. Un exemplu devenit deja clasic este: Era odată un moşneag şi o babă. De asemenea, sunt tolerabile acele acorduri prin atracţie în care verbul copulativ se acordă în număr şi persoană cu numele predicativ imediat următor, nu cu subiectul care îl precedă şi care este la singular: Averea lui sunt cărţile. Hoţul erai tu. O construcţie de felul Hoţul era tu, deşi respectă regulile formale ale acordului, este simţită ca incorectă de către majoritatea vorbitorilor. Alte abateri de la regulile acordului subiect – predicat

O tendinţă care se manifestă de multă vreme, fiind destul de răspândită în rândurile vorbitorilor, priveşte folosirea verbului impersonal a trebui. La indicativ prezent şi la imperfect acest verb e unipersonal, deci trebuie folosit doar cu formă de persoana a III-a. Corect se spune: Trebuie să plec, Trebuie să vii, Trebuia să vii şi tu, Trebuia să citesc mai mult etc. La conjunctiv a fost creată forma, devenită corectă, să trebuiască. 19 Un comportament similar cu cel al substantivelor mulţime, majoritate, grămadă etc., care preferă, în anumite condiţii, acordul la plural, au şi numeralele cardinale care se comportă substantival. De regulă, se preferă o exprimare de tipul: O mie de oameni au

manifestat în faţa Guvernului, Un milion de telespectatori vor urmări partida de fotbal.



Prin analogie cu această formă, mulţi au început să spună şi (eu) *trebuiesc, (tu) *trebuieşti, (noi) *trebuim etc., acordând acest verb cu subiectul verbului următor, aflat la conjunctiv (deci: *Eu trebuiesc să plec). Astfel de exprimări sunt total nerecomandabile. La fel de incorecte sunt şi exprimările de tipul *Îmi trebuiesc bani, în loc de Îmi trebuie bani. Precizăm încă o dată că forma cu sufixul -esc este corectă doar la conjunctiv persoana a III-a.

De asemenea, tot numai la pers. a III-a, la pluralul imperfectului, verbul a trebui primeşte desinenţa -u, prin analogie cu verbele personale: Ei trebuiau să vină. Atragem atenţia că în astfel de construcţii, pronumele personal nu este subiectul verbului a trebui, ci al verbului din propoziţia subiectivă (să vină). Fenomenul prin care subiectul unei subordonate este „ridicat” şi adus în propoziţia regentă poartă numele de imbricare. Din cauza acestui fenomen, există tentaţia de a interpreta verbul a trebui ca personal şi, în consecinţă, de a-i atribui mărcile persoanei, ca în exemplele următoare (incorecte!): *Tu trebuiai să vii, *Noi trebuiam să plecăm, *Voi trebuiaţi să munciţi etc.

O problemă de acord o pune pronumele interogativ cine, care în calitate de subiect se poate referi la una sau la mai multe persoane. În ambele situaţii însă predicatul trebuie pus la singular, chiar dacă răspunsul aşteptat are în vedere mai multe persoane. Corect se spune: Cine lipseşte azi? (nu *lipsesc), Cine a câştigat azi? (nu *au câştigat), Cine m-a pârât? (nu *au pârât) etc.

O greşeală este şi neacordarea predicatului exprimat printr-un verb pasiv reflexiv cu subiectul său gramatical: *Începând cu noul an şcolar se va asigura gratuit manuale pentru fiecare elev, *La Paris se va sărbători anul acesta 100 de ani de la..., *Deocamdată nu se poate da lămuriri cu privire la caz etc.

Probleme de acord pune şi construcţia pasivă dat fiind, care tinde să devină invariabilă, echivalentă unei locuţiuni prepoziţionale. Cel puţin aşa probează exemplele, destul de numeroase, dar greşite, precum: *Dat fiind condiţiile meteo nefavorabile, meciul va fi amânat, *Dat fiind, numeroasele sale infracţiuni, inculpatul a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. Astfel de exprimări sunt greşite, deoarece verbul aflat la gerunziu (a da) este la diateza pasivă, deci trebuie să-şi acorde participiul cu subiectul construcţiei, în funcţie de genul şi numărul acestuia. Corect se spune, aşadar: Date fiind condiţiile meteo nefavorabile, meciul va fi amânat, Date fiind numeroasele sale infracţiuni, inculpatul a fost condamnat la 20 de ani de închisoare.

1.3. Acordul în cadrul grupului nominal

Regulile de acord în cadrul grupului nominal impun ca forma adjectivului să corespundă caracteristicilor de gen, număr şi caz ale substantivului regent. În româna actuală, există tendinţa de a neglija acordul în caz. Frecventă este mai ales încălcarea acordului în caz atunci când determinantul este un adjectiv demonstrativ:

*Le-am spus oamenilor aceştia (corect acestora). *Ne întâlnim la sfârşitul săpămânii aceasta (corect acesteia).

În această situaţie trebuie să ţinem cont de următoarele aspecte: � În topica S + Adj. dem., cazul este marcat la ambii termeni ai sintagmei. Abaterile de la această

normă se explică prin comoditatea vorbitorilor, dictată de principiul economiei limbii. La acest fapt a putut cotribui şi modelul oferit de comportamentul adjectivelor propriu-zise în flexiune (cf. omului bun sau bunului om, unde cazul e marcat o singură dată, la primul element al sintagmei).

� În topica Adj. dem. + S, principiul este cel al mărcii cazuale unice, deci: Le-am spus acestor oameni (nu *acestor oamenilor). Excepţie fac sintagmele feminine, care se supun regulii dublei mărci cazuale: la sfârşitul acestei săptămâni (nu *acestei săptămână), şi asta fiindcă, aşa cum se ştie, substantivele feminine nearticulate dispun de o desinenţă specifică de GD, diferită de cea de NAc, ceea ce anulează importanţa topicii.

�i pronumele semiindependent cel, cea se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul regent. Această regulă trebuie respectată, deşi astăzi există, mai ales în limba vorbită, tendinţa de a neglija realizarea acordului la GD Corect se spune: băiatului celui cuminte (nu *cel cuminte), fetei celei harnice (nu *cea harnică), copiilor celor harnici (nu *cei harnici), fetelor celor ascultătoare (nu *cele ascultătoare). Fac excepţie numele proprii compuse: lui �tefan cel Mare (nu *celui Mare), Ecaterinei cea Mare (nu *celei Mari)20. Nici formele cel / cea din structura superlativului relativ al adjectivului nu trebuie să rămână în afara regulei acordului. Prin urmare, se spune Le-am oferit premii studenţilor celor mai buni (nu *cei mai buni), I-am oferit

20 În aceste construcţii, cel / cea are rol emfatic individualizator.



flori fetei celei mai frumoase (nu *cea mai frumoasă). Soluţia, pentru cei mai mulţi vorbitori, de a evita o exprimare greşită constă în simpla inversare a topicii: celor mai buni studenţi, celei mai frumoase fete.

Neglijarea acordului în caz afectează frecvent şi determinantele adjectivale calificative: *Acesta este scopul acţiunii începută în luna mai (corect începute). *Piesa de teatru îşi datorează succesul interpretării plină de expresivitate a protagonistei (corect pline). *A picat la examen din cauza unei erori strecurată în calcul (corect strecurate). După cum se poate observa, în toate cele trei exemple de mai sus adjectivul determină un substantiv

feminin în G şi este aşezat după regent. Potrivit regulilor de acord, adjectivele cu calitatea de atribut al unui substantiv trebuie să aibă acelaşi gen, număr şi caz cu acesta. Formele neacordate corespund tendinţei tot mai puternice din limba actuală de slăbire a acordului cazual al adjectivului. Această tendinţă este favorizată şi de omonimia cazuală (adjectivală şi substantivală), completă la masculine şi parţială la feminine (unde doar la singular NAc se deosebeşte de GD). Situaţii de tipul: un film început / unui film început, un butoi plin / unui butoi plin etc., au putut funcţiona ca modele pentru neutralizarea opoziţiei NAc / GD la femininele de singular. Astfel, dependenţa adjectivului faţă de substantiv îşi găseşte expresia numai în acordul în gen şi număr.

Mult mai rare sunt situaţiile în care substantivul însuşi, ca centru al grupului nominal, nu este folosit la forma cazuală corectă:

*La sfârşitul celei de-a patra zi se vor efectua câteva teste (corect zile). În acest exemplu, substantivul zi apare la forma de NAc, deşi ar fi trebuit să fie la GD, aşa cum o arată şi

formantul celei, din structura numeralului ordinal, care poartă mărcile cazuale de GD, mărci impuse tocmai de acordul cu substantivul, deci cu zi(le).

Numeroase sunt şi greşelile de acord ale pronumelui semiindependent al (a, ai, , ale): *Fostul vicepreşedinte a filialei Arad....(corect al). *Modul de extindere al focului a pus probleme pompierilor (corect a). *Veridicitatea de până acum ale celor două persoane nu poate fi pusă în discuţie (corect a). *Ordinul de interzicere al funcţionării fabricii a fost semnat ieri (corect a). *Nu s-a ţinut cum trebuie un registru de evidenţă al vizitatorilor (corect a). Regulile de acord ale acestui pronume semiindependent prevăd următoarele aspecte: � Respectarea acordului în gen şi număr cu substantivul determinat sau substituit, niciodată cu

substantivul sau pronumele în G: Cartea e a fratelui meu, iar caietul al surorii mele.

� Dacă substantivul determinat mai are un atribut substantival cu prepoziţie, pronumele semiindependent care precedă atributul genitival se acordă cu regentul acestuia: sacoul de vară al tatălui (nu *a tatălui); bursele de merit ale studenţilor (nu *al studenţilor). Dacă însă substantivul în G este atributul substantivului cu prepoziţie, atunci pronumele semiindependent se acordă cu acesta din urmă: operaţiunile de salvare a sinistraţilor (nu *ale sinistraţilor); centrul de recalificare a şomerilor (nu *al şomerilor).

� Unele situaţii sunt neclare, în sensul că, în funcţie de obiectul substituit de pronumele semiindependent al etc (şi de înţelesul pe care vorbitorul îl dă construcţiei), acesta se poate acorda atât cu primul substantiv, cât şi cu substantivul cu prepoziţie. Astfel, dacă spunem: Muzeul de Istorie al Galaţiului, înţelegem că este vorba de un muzeu de istorie care se află în Galaţi. Dar dacă spunem: Muzeul de Istorie a Galaţiului, se înţelege că este vorba despre un muzeu în care este înfăţişată istoria oraşului Galaţi.

� Dacă regentul atributului genitival este multiplu, pronumele semiindependent al etc. trebuie raportat, pentru acord, la ambii termeni, prin punerea lui la plural. Ca şi la subiectul multiplu, contează şi aici particularităţile semantico-gramaticale ale termenilor coordonaţi în impunerea ideii de pluralitate. De pildă, dacă regenţii denumesc fiinţe de gen diferit, masculinul are prioritate: Un coleg şi o colegă ai fiului meu. Substantivele abstracte, cele defective de plural, aşa-zisele infinitive lungi, supinele substantivizate sugerează mai greu pluralitatea, chiar şi prin asocierea lor, de aceea ele preferă acordul la singular: Ascultarea şi înregistrarea fără mandat a telefoanelor constituie un delict. Populismul şi radicalismul de azi al unor lideri politici îngrijorează.

� În exemple de tipul: fata al cărei tată eşti, băiatul a cărui mamă eşti etc., se vorbeşte despre acord încrucişat, în sensul că pronumele semiindependent se acordă cu posesorul, iar pronumele relativ cu obiectul posedat. Acest tip de acord trebuie respectat, evitându-se acordul greşit al pronumelui relativ cu substantivul de după el (din subordonată) şi al pronumelui semiindependent cu substantivul din stânga sa:



Fata al cărei tată eşti a luat premiul I.

� Corect se spune: unei prietene a mamei, unei prietene a mele, şi nu *unei prietene ale mamei, *unei prietene ale mele.

Observaţie: Până la apariţia DOOM 2, construcţii precum o prietenă de-a mea, unei prietene de-a mele, o prietenă

de-a mamei, unei prietene de-a mamei erau tratate ca incorecte, deoarece utilizarea prepoziţiei de era permisă doar cu pluralul, asta întrucât aici se considera că de are sens partitiv, fiind aproximativ sinonim cu dintre. Norma actuală admite, pe lângă plural, şi singularul: un prieten de-ai mei / de-al meu, o prietenă de-ale mele / de-a mea. prepoziţia de pierzându-şi valoarea partitivă şi dobândind sensul „de felul”.

� În coordonarea a două sau mai multe genitive, pronumele semiindependent al etc. (ca formant al cazului G) se pune înaintea fiecărui termen începând cu al doilea: autorul scenariului şi al regiei; părerea autorităţilor, a presei şi a cetăţenilor. Excepţie fac genitivele care funcţionează ca o unitate: originea limbii şi poporului român, Ministerul Economiei şi Comerţului.

Observaţie: A nu se confunda pronumele semiindependent a cu prepoziţia a (al cărei regim este în Ac). Aceasta

din urmă se foloseşte înaintea unor numerale cardinale, a pronumelui relativ ceea ce, precum şi înaintea unor pronume şi adjective nehotărâte (mulţi, puţini, câţiva, toţi) ori a unor adjective calificative de tipul: numeroşi, diferiţi etc. Întreaga construcţie este echivalentă cu un G, însă cuvântul cu care prepoziţia se analizează este în Ac:

părerile a doi dintre ei (nu *ale doi…) preşedinţii a douăzeci de ţări (nu *ai douăzeci...) reprezentantul a ceea ce se numeşte postmodernism (nu *al ceea ce) Prepoziţia a îşi păstrează regimul în Ac chiar şi atunci când este precedată de o altă prepoziţie cu

regim în G sau D: Au acţionat împotriva a trei studenţi. Graţie a trei studenţi, am reuşit. O altă sursă a numeroase dezacorduri o constituie folosirea adjectivului pronominal de întărire: *Faptele însăşi sunt grăitoare (corect înseşi). *Voi însuşi aţi afirmat acest lucru (corect înşivă sau însevă, după cum persoanele sunt de gen

masculin sau feminin). *Noi înşişi am mers acolo să vedem despre ce e vorba (corect, înşine sau însene, în funcţie de

gen). Dificultăţile în utilizarea acestui adjectiv provin din complexitatea flexiunii sale, ca şi din caracterul

său hibrid. Astfel, pronumele (şi adjectivul) de întărire este alcătuit din două componente, fiecare dintre ele având flexiune proprie: un pronume personal (de tipul însu-), variabil după gen şi număr + dativul pronumelui reflexiv, variabil după persoană şi număr. Avem astfel următoarele paradigme:

singular plural masc. fem. masc. fem. NAc. însu- însă- NAc. înşi- înse- GD însu- înse- GD înşi- înse-

singular plural

pers. I -mi pers. I -ne pers. a II-a -ţi pers. a II-a -vă



pers. a III-a -şi pers. a III-a -şi / -le Din combinarea acestor două paradigme rezultă formele pronumelui şi adjectivului pronominal de întărire.

Observaţii: � Formele de feminin singular sunt singurele care fac distincţia între NAc şi GD, lucru de care trebuie

să se ţină seama în acord. Vom spune, deci, I-am dat fetei înseşi, nu *însăşi. � La feminin, plural, persoana a III-a, pe lângă forma înseşi există şi forma însele, unde -le este

rezultatul aglutinării pronumelui personal ele. O greşeală frecventă în limba actuală o reprezintă şi pseudoacordul adverbului. Este vorba de

situaţii de genul: *Experţii sunt unanimi de acord (corect unanim). *La examen s-au prezentat numai candidaţi slabi pregătiţi (corect slab). *Aceasta este o salată de fructe uşoară de preparat (corect uşor).

*Una dintre problemele largi dezbătute este şi preţul benzinei (corect larg). Acest tip de eroare, rezultat al confuziei adverbului – parte de vorbire neflexibilă – cu adjectivul,

izvorăşte probabil tocmai din teama vorbitorilor simpli de a nu greşi (în acest caz, printr-un dezacord), gândire ce dă naştere fenomenelor grupate sub denumirea generică de hipercorectitudine21. Acest pseudoacord este favorizat şi de faptul că în limba română aproape orice adjectiv calificativ poate funcţiona şi ca adverb, determinând un verb (ex.: glas slab / cântă slab; exerciţiu uşor / păşeşte uşor).

Confuzia adverbului cu adjectivul apare frecvent în cazul compusului nou-născut, care la plural trebuie să aibă forma nou-născuţi, şi nu *noi-născuţi, deoarece aici primul termen al compusului, adică nou, este adverb, determinând un adjectiv, şi ca atare este şi trebuie să rămână invariabil.

Pseudoacordul adverbului se poate produce inclusiv când adverbul este plasat după adjectivul determinat:

*E de preferat să fie rostite cuvântări cât mai scurte posibile (corect posibil). Fenomenul tratării adverbului ca adjectiv se întâlneşte mai ales în construcţii cu caracter mai mult

sau mai puţin fix, în care adverbul precedă adjectivul şi este însoţit de prepoziţia de, întreaga construcţie având uneori valoarea unui superlativ:

*Am mâncat nişte struguri grozavi de buni (corect grozav). *Erau niste oameni excesivi de curioşi (corect excesiv). *Erau nişte cipii destui de cuminţi (corect destul).

2. Recţiunea (regimul) Relaţiile care se stabilesc între cuvinte în cadrul comunicării îşi găsesc expresia nu numai în acord. Un alt tip de manifestare a legăturii dintre cuvinte este recţiunea sau regimul, care presupune ca un termen să-i inducă altuia unele caracteristici gramaticale pe care el însuşi nu le are. De exemplu, verbul predicat impune numelui subiect să stea în cazul nominativ (deşi verbul nu are categoria cazului); anumite prepoziţii cer cu necesitate ca substantivul să stea într-un anume caz etc.

Respectarea restricţiilor impuse de recţiune, ca şi a celor impuse de acord, este obligatorie pentru construirea unei comunicări clare şi corecte, iar încălcarea acestor restricţii conduce la greşeli de exprimare.

Din categoria greşelilor care ţin de regim, una este deosebit de frecventă, şi anume omiterea prepoziţiei pe, când funcţia de complement direct este îndeplinită de un pronume relativ:

*Cartea care ai cumpărat-o nu îmi place (corect pe care). *Am cumpărat două pixuri. Care-l vrei? (corect pe care). *Copiii care i-ai văzut sunt fraţi (corect pe care). Astfel de construcţii apar, probabil, şi din cauza rolului de element de relaţie al pronumelui relativ,

ce-l apropie foarte mult de o conjuncţie. Totuşi, care este un pronume şi trebuie să se comportă morfologic şi sintactic ca atare. Tratarea greşită, ca invariabil, a pronumelui relativ care se întâlneşte şi în enunţurile în care îndeplineşte alte funcţii sintactice:

21 Vezi infra.



*Omul care nu-i place munca nu ştie ce-i bucuria (corect căruia). *Studenţilor care nu le-au fost corectate lucrările li se va comunica nota peste două zile (corect

cărora). În aceste exemple, relativul care trebuie întrebuinţat la D, deoarece are funcţia de complement

indirect pe lângă verbul din subordonată. În aceeaşi situaţie cu pronumele relativ care se găseşte uneori şi relativ-interogativul ce, atunci când

se foloseşte, greşit, fără prepoziţii: *Ce te uiţi? (corect De ce te uiţi?), *Ce zi suntem astăzi? (corect În ce zi suntem astăzi?).

Numeroase probleme ridică fenomenul dublării complementului direct, prin anticipare sau reluare. Reluarea şi anticiparea complementului direct prin pronume personale neaccentuate în Ac este obligatorie, dacă acesta este exprimat prin: substantiv articulat enclitic (aşezat în faţa verbului), substantiv nume comun de persoană cu prepoziţia pe, nume propriu sau pronume: Lecţia o ştiam la perfecţie, Pe băiat l-am văzut şi ieri, Îl cunosc pe Ion de mult, Pe ea o ştiau toţi. Nu se reia prin pronume complementul direct aşezat înaintea verbului, dacă acest complement este exprimat prin: substantiv nume de lucru nearticulat, substantiv nume comun de persoană articulat proclitic şi nearticulat construit fără prepoziţia pe, pronumele ce, ceva, cineva, nimeni, nimic. Nu se anticipează complementul direct aşezat după verb şi exprimat prin substantiv articulat enclitic, însoţit de articol nehotărât şi nearticulat construit cu prepoziţia pe şi prin pronumele ceva, cineva, nimeni, nimic. Sunt şi situaţii când reluarea sau anticiparea sunt facultative,: O vină (o) are el.

Relaţia dintre prepoziţie şi substantivul (sau pronumele) pe care-l precedă, impunându-i un anumit caz, reprezintă de asemenea un fenomen de recţiune. De pildă, prepoziţia datorită cere cazul D: Am reuşit datorită colegilor. Apariţia acestei prepoziţii împreună cu unpronume semiindependent de tipul al, a (care se constituie, în anumite situaţii, într-un formant al genitivul, diferenţiindu-l de dativ), este o greşeală:

*Datorită interesului şi al efortului depus a reuşit (corect şi efortului). *Juriul a considerat că datorită muncii depuse de întregul colectiv şi a contribuţiei fiecăruia în

parte... (corect şi contribuţiei). 3. Construcţii sintactice cu potenţial expresiv 3.1. Anacolutul

Anacolutul este o construcţie sintactică specială care se creează prin întreruperea şi modificarea unei structuri în cadrul aceleiaşi unităţi sintactice. Această construcţie reprezintă, în fond, o abatere de la normele literare ale sintaxei, fiind deci o greşeală generată de lipsa de continuitate logică şi gramaticală între începutul şi sfârşitul unei unităţi logico-sintactice.

Caracterizând limbajul popular şi familiar, anacolutul nu este acceptat de limba literară, cu excepţia situaţiilor în care, din motive de ordin stilistic, se reproduce limbajul popular sau familiar. Există totuşi, aşa cum se va vedea în discuţia ce urmează, şi situaţii, chiar dacă puţine la număr, în care anacolutul este tolerat de limba literară.

Cauza generală care stă la originea construcţiilor anacolutice este tendinţa vorbitorilor de a se exprima cât mai rapid. Vorbitorul începe fraza cu o anumită construcţie, fără să ştie în ce fel o va continua şi, în graba de a transmite receptorului ceea ce are de spus, reuneşte în aceeaşi frază diferite construcţii fără legătură sintactică între ele. Aşadar, anacolutul este un tip de discontinuitate sintactică. Această discontinuitate are mai multe forme de manifestare, de unde şi tipurile de anacolut.

a. Intercalarea, în interiorul unei unităţi sintactice (de obicei o propoziţie), a unei / unor alte sintagme duce uneori la întreruperea legăturii gramaticale şi a lanţului logic al vorbirii, din cauza distanţei care se creează între membrii aceleiaşi propoziţii. Un exemplu clasic în acest sens îl oferă începutul părţii a doua a Amintirilor din copilărie: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului (...) şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”. După cum se poate observa, aici dezacordul se produce la mare distanţă contextuală, între pronumele eu, care ar fi trebuit să devină subiectul unei propoziţii (fiind în cazul nominativ) introduse prin conjuncţia dar, şi verbul a sălta, care are de fapt un alt subiect (inima), dar şi un complement indirect în D. (-mi), reflex al pronumelui eu. Între începutul propoziţiei (dar eu...) şi continuarea ei apar alte propoziţii



intercalate, fapt care contribuie, în mod evident, la „uitarea” construcţiei iniţiale. Conform sintaxei limbii literare, fraza ar fi trebuit construită astfel: „dar mie (...) parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”. Numai în acest fel se evită conflictul cu subiectul real al propoziţiei şi, de asemenea, se justifică prezenţa pronumelui formă nearticulată în D, -mi, care nu poate relua decât un alt D, şi nu un N. Întrucât discontinuitatea se produce între un N şi un verb predicat, construcţia în cauză mai poartă numele şi de nominativ suspendat sau subiect suspendat. Iată un alt exemplu: „Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi” (I. Creangă, Fata babei şi fata moşneagului). Subiectul primei propoziţii din frază, moşneagul, este părăsit după intercalarea subordonatei temporale, iar fraza este continuată cu un alt tip de construcţie, în care substantivul în N moşneagul este reluat printr-o formă atonă de pronume personal în D cu funcţia sintactică de complement indirect (i). De asemenea, ca şi în cazul primului exemplu, predicatul propoziţiei principale (s-au umplut) se află angajat într-o relaţie de interdependenţă cu un alt nume în N, şi anume ochii, ceea ce înseamnă că primul N rămâne „suspendat”. Corect, fraza ar fi trebuit să sune: Moşneagului, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi!. Alte exemple:

„doar Honcu, când vorbea de la el de-acasă, glasul lui răspundea tocmai pe Măgura Mare” (C. Hogaş, În Munţii Neamţului). Craiul, auzind acestea, parcă nu i-a prea venit la socoteală (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb).

b. Când într-o atributivă introdusă prin pronumele relativ care în N apare al doilea subiect, se creează un anacolut: „Masa era compusă din două măsuţe mici aşezate cap la cap, care neavând aceeaşi formă şi nici aceeaşi înălţime, îmbinarea lor alcătuia o formă geometrică cu totul arbitrară”. Subiectul atributivei, exprimat prin pronumele care, este părăsit după intercalarea construcţiei gerunziale (neavând...), şi este introdus un alt subiect, îmbinarea. Pronumele care ar fi trebuit să fie subiectul atributivei, dar este înţeles ca subiect al gerunziului, ceea ce face ca în continuarea frazei să apară un nou subiect, iar propoziţia astfel creată să nu mai fie atributivă (întrucât nu mai e dependentă de prima propoziţie). Urmând tiparele sintactice ale românei literare, construcţia ar trebui să sune: măsuţe (...) care (...) alcătuiau o formă... În acest tip de anacolut vorbitorul nu ţine seama de statutul de element de relaţie al pronumelui care (subiect al atributivei) şi îl tratează ca pe un pronume demonstrativ izolat de regenta anterioară şi având numai funcţia de subiect al gerunziului. Alte exemple: L-am întrebat pe Ion, care neştiind, a răspuns Vasile (corect: L-am întrebat pe Ion, care nu ştia, şi a răspuns Vasile).

c. Un alt tip de anacolut se referă la imposibilitatea ca un cuvânt să aibă simultan două forme gramaticale, deşi îndeplineşte două funcţii sintactice diferite. Acest tip de construcţie apare în propoziţiile relative neinterogative, introduse prin pronume, adjective (şi adverbe) relative şi are drept cauză acomodarea formei relativului cu regimul regentului. Acest tip de anacolut este singurul tolerat de normele limbii literare, fiind practic de neevitat22. În funcţie de calitatea regentului subordonatei relative, se cunosc mai multe subtipuri: � un verb sau un adjectiv cu regim în D: Dau cui cere. Spun cui merită. Am cumpărat o carte necesară cui studiază chimia etc. Relativul cui are în subordonata din care face parte funcţia sintactică de subiect, deşi forma lui, cea impusă de verbul (sau de adjectivul) din regentă, este de D. Avem a face în astfel de situaţii cu o excepţie propriu-zisă de la cazul subiectului. � un verb tranzitiv construit cu un obiect direct prepoziţional: Ajut pe care mă ajută. L-am bătut pe cine m-a pârât etc. În aceste enunţuri, pronumele relative au funcţia sintactică de subiect, în raport cu verbul din subordonată, şi de complement direct, în raport cu verbul din regentă, verb care îi impune şi regimul cazual în Ac. � un verb, un adjectiv sau un adverb cu regim prepoziţional: El e bun cu cine merită. S-a săturat de câte a auzit pe ziua de azi. Nu te poţi pune alături de cine a pictat acest tablou. Avem şi aici aceeaşi situaţie: pronumele relativ este subiect în Ac, caz impus de verbul, adjectivul sau adverbul din regentă.

22 În GALR II, construcţiile de acest fel sunt discutate distinct de Anacolut, şi anume în capitolul Imbricarea, din secţiunea Structuri sintactice deviante (p. 772-778).



� un substantiv sau un pronume construit cu genitivul ori prepoziţional: �i-a pierdut timpul cu prezentarea a ceea ce era neinteresant. N-a obţinut nimic din ce a cerut. În primul exemplu, pronumele relativ este subiect în Ac cu prepoziţia a (faţă de substantivul prezentarea este atribut pronominal), iar în al doilea exemplu pronumele ce este complement direct, însă cu o prepoziţie incompatibilă cu această funcţie (avem aici o excepţie de la construcţia obiectului direct în Ac fără prepoziţie). În toate situaţiile exemplificate până acum, relativul are calitatea de dublu substitut, substituind un nume din regentă şi un altul din subordonată: Spun cui merită: Spun omului / Omul merită. Ajut pe care mă ajută: Ajut pe omul... / Omul mă ajută. Relativul este implicat atât în organizarea regentei, cât şi a subordonatei, în cadrul cărora apare cu funcţii sintactice diferite, funcţii care cer mărci formale diferite. Forma relativului fiind unică şi neputând exprima simultan ambele relaţii sintactice, va exprima relaţia cea mai puternic marcată formal, respectiv cea faţă de regent. Se ajunge astfel la excepţii de la regula de construcţie a subiectului sau a complementului direct.

d. Există şi situaţia inversă celei de la punctul anterior, când relativul adoptă forma impusă de verbul din subordonată: Cine tot vorbeşte, lucrul nu-i sporeşte. Cine strică dragostele, mânce-i grâul ciorile. Aici pronumele relativ cine cumulează funcţia de subiect în subordonată şi de element de relaţie care introduce o CI, dar formal nu exprimă decât funcţia dintâi, ceea ce face ca subordonata să pară izolată de regenta care urmează.

e. În poezie, anacolutul apare ca urmare a necesităţii de a se respecta anumite particularităţi prozodice ale versului: „Căci Dumnezeu, păşind apropiat, Îi vezi lăsată umbra printre boi”. (Arghezi, Belşug) Plasarea articolului hotărât lui (marcă de GD) în faţa substantivului din primul vers (lui Dumnezeu) ar fi redat propoziţiei corectitudinea construcţiei sintactice, însă ar fi afectat ritmul şi măsura versului. Un alt exemplu: „Îl vede azi, îl vede mâni Astfel dorinţa-i gata. El iar, privind de săptămâni, Îi cade dragă fata”. (Eminescu, Luceafărul) Forma de D (lui), în locul celei de N (el), ar reface corectitudinea gramaticală (sintactică) a versurilor (Lui iar, privind de săptămâni / Îi cade dragă fata), fără a afecta prozodia. Explicaţia „greşelii” din versurile eminesciene poate lua o altă înfăţişare: poetul a putut considera pronumele în N drept subiect al verbului la gerunziu care urmează în text (privind), interpretare cu atât mai posibilă, cu cât locuţiunea verbală cu rol de predicat, a-i cădea drag, are un alt subiect decât pronumele el, anume substantivul fata.

f. Forma extremă de anacolut se manifestă prin dezorganizarea totală a enunţului, totala lipsă de coeziune a diferitelor părţi, ceea ce duce la afectarea înţelegerii celor comunicate printr-o exprimare obscură, prolixă: „Eu, domn’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a înjurat şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja” (Caragiale, Justiţie). „A venit şi zice să nu mai învârtim masa, care vorbeam cu soră-mea, care a murit şi ne spunea poezii de Iminescu şi Victor Cucu” (Caragiale, Justiţia română). „Reclamantul acela care a făcut reclamaţia, un porc al meu, ca o ură personală pentru tat-so care tocmai se certase, l-a găsit cu o altă turmă de porci a altora şi l-a luat numai pe el din toţi şi pe ceilalţi i-a lăsat în stogul de grâu”. În concluzie, anacolutul nu este numai o problemă strict gramaticală, ci şi una care priveşte cultivarea limbii. De aceea, evitarea, în măsura în care este posibilă, a construcţiilor de acest tip, duce la un plus de claritate şi de corectitudine în exprimare. 3.2. Repetiţia este procedeul sintactic cu valoare stilistică ce constă în folosirea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte de două sau mai multe ori la rând cu scopul de a se exprima durata, intensitatea, cantitatea, calitatea, succesiunea, distribuţia, repartiţia, progresia, alternanţa, periodicitatea, exclusivitatea, reciprocitatea sau aproximaţia.

� Toată săptămâna, frig şi frig.



� Vecinul lor era un om înalt-înalt. � Nu se mai văzuseră de ani şi ani. � Amintirile îl copleşeau rând pe rând. � Au împărţit bunurile jumătate-jumătate. � L-a tăiat bucăţi-bucăţele.

Tautologia constituie un tip special de repetiţie, constând în reluarea unei părţi de propoziţie, a unei sintagme sau a unei propoziţii întregi prin acelaşi cuvânt sau aceeaşi construcţie, având acelaşi înţeles dar funcţii sintactice diferite. Între cele două elemente ale tautologiei pot exista diferenţe de formă privind articularea - la substantive - sau modul, timpul, diateza etc. - la verbe. Când îmbracă forma unei repetiţii inutile, în care se juxtapun expresii diferite al căror conţinut e similar sau identic, tautologia devine greşeală de exprimare. Tipuri de tautologii

� După conţinut, avem: a. Tautologia logică, se întâlneşte în calculul clasic al propoziţiilor, ca o formulă întotdeauna adevărată, oricare ar fi valoarea de adevăr a propoziţiilor care o compun. O asemenea tautologie este redată prin formula p V p (legea terţului exclus), cum ar fi în enunţurile: vrei sau nu vrei, a fi sau a nu fi; a vorbi şi a nu tăcea etc. b. Tautologia atributivă apare atunci când conţinutul celor doi termeni ai aceleiaşi sintagme este identic: O femeie e o femeie; legea-i lege etc. c. Tautologia lingvistică se creează prin sinonimie sau perifrază: El este celibatar şi nu este căsătorit; el s-a îmbonăvit şi nu mai este sănătos etc.

� Din perspectivă sintactică, tautologia se poate manifesta la nivelul propoziţiei sau la nivelul frazei: a. La nivelul propoziţiei, putem întâlni următoarele tipuri de reluări ale unor funcţii sintactice:

� subiectul reluat printr-un nume predicativ: Prietenii sunt prieteni. Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă. Frate, frate, dar brânza-i pe bani. � subiect şi circumstanţial sociativ: Morţii cu morţii şi viii cu viii. � circumstanţial de relaţie şi nume predicativ: De harnică era harnică fata. � circumstanţial de relaţie şi predicat verbal: De urat am mai ura.

b. La nivelul frazei, tautologia poate să apară între regentă şi una dintre următoarele tipuri de subordonate:

� subiectivă: Ce-i frumos e frumos mereu. Cine-i cu noi, cu noi să fie. � predicativă: Până aici a fost cum a fost. � completivă directă: �tiu eu ce ştiu. A făcut ce-a făcut şi a reuşit. � completivă indirectă: Cui am spus, am spus. � temporală: Eu îs bun cât îs bun, dar şi când mă supăr... La munte când ninge, ninge... � condiţională: Dacă-i bal, bal să fie. � finală: Vorbeşte ca să vorbească. � cauzală: M-am supărat fiindcă m-am supărat. � concesivă: Muntele, că-i munte, şi tot are doruri multe. � modală: Vorbesc cum vorbesc.

O situaţie aparte avem atunci când două sau mai multe propoziţii alăturate conţin fiecare câte o tautologie: Dealu-i deal şi valea-i vale, mândra-i mândră până moare. „Moşia moşie, focţia foncţie, coana Joiţica coana Joiţica ... trai neneacă pe banii babachii” (Caragiale, O scrisoare pierdută). 3.3. Elipsa apare într-o propoziţie când unul sau mai multe cuvinte sunt omise, dar prezenţa lor nu este absolut necesară pentru înţelegerea sensului enunţului, deoarece fie se deduc din context, fie receptorul se află în posesia aceloraşi informaţii ca şi emiţătorul şi, astfel, fraza poate fi uşor reconstituită: - Ai vorbit ieri cu Maria? – Vorbit. (= Am vorbit ieri cu Maria).

- Dacă vouă vă convine, atunci şi mie (= şi mie îmi convine). Se poate vorbi şi de existenţa frazelor eliptice care se utilizează mai ales în vorbirea curentă, unde situaţia concretă de comunicare ne permite să înţelegem cuvintele care lipsesc. Fără elipse, frazele ar fi uneori prea lungi şi cu prea multe explicaţii sau precizări. De cele mai multe ori, elipsele se produc din nevoia de concizie şi pot fi exploatate de către scriitori pentru obţinerea unor efecte stilistice: Scris în cartea



vieţii este şi de veacuri şi de stele / Eu să fiu a ta stăpână, tu [să fii] stăpân al vieţii mele (M. Eminescu, Scrisoarea III). Multe exemple de elipsă se găsesc în proverbe: Aşa cap, aşa căciulă sau Vorba multă, sărăcia omului; dar tot despre elipsă este vorba şi în stilul telegrafic (eliptic prin definiţie, din nevoia de economie): Ajuns cu bine. Sosesc luni seară tren, precum şi în anunţurile de la mica publicitate: Licenţiat �tiinţe juridice, experienţă 5 ani, doresc angajare. În orice caz, principiul economiei nu trebuie să legitimeze abuzul de construcţii agramate, rezultate din elipsă, de tipul: Vând telemea oi, mănuşi piele, carne pui, cizme damă ş.a., care ne întâmpină mai ales în zona reclamelor şi a comerţului.

Ca fenomen sintactic specific oralităţii, omisiunea, voluntară sau involuntară, din structura unei construcţii exprimate, a unuia sau mai multor componente recuperabile semantic (subînţelese), reprezintă realizarea trunchiată a unui enunţ. Recuperarea semantică şi sintactică se realizează în cadrul contextului verbal şi nonverbal.

Cauzele cele mai frecvente care argumentează apariţia elipsei sunt tendinţa spre economie în vorbire şi afectivitatea sporită.

În aspectul vorbit se remarcă tendinţa de lexicalizare a construcţiilor eliptice: de calitate [superioară] are temperatură [mare] [alegeri] locale Dă [examen] la facultate. E într-a doua (clasa). 3.4. Construcţia incidentă reprezintă o comunicare de sine stătătoare, care se află pe alt plan sintactic faţă de restul frazei. Într-o propoziţie sau frază poate exista un cuvânt, un grup de cuvinte sau o propoziţie care nu au nicio legătură sintactică cu restul enunţului: Nu înţelegeam, zise ea vădit afectată, de ce nu m-ai căutat.

Aceste situaţii sunt motivate de nevoia vorbitorului de a introduce în enunţ cuvinte sau propoziţii de explicare sau de atitudine.

Cele mai frecvente construcţii incidente sunt alcătuite dintr-un verb şi subiectul acestuia, plasat după verb (zise el, cred eu, mă gândesc). Verbul unei propoziţii incidente este foarte frecvent un verb de declaraţie de tipul a spune, a zice, a răspunde, a declara sau de opinie, de tipul a crede, a gândi, a presupune. Construcţia incidentă cunoaşte două posibilităţi de realizare. Fie aparţine aceluiaşi vorbitor, ca şi construcţia de bază, introducând formule de adresare, comentariile vorbitorului sau formule de modalizare:

Revederea, din nefericire, n-a fost aşa cum ne aşteptam. Fie aparţine altui vorbitor faţă de comunicarea centrală, introducând o explicaţie, un comentariu sau

raportarea vorbirii directe. Mă întreb, zise el în şoaptă, dacă va fi furioasă când va afla rezultatul.

Din punct de vedere sintactic, structura incidentă se caracterizează prin discontinuitate datorită faptului că introduce un mesaj subsidiar.

Componenţa celor două structuri sintactice care se întâlnesc este foarte diferită din punctul de vedere al numărului de constituenţi, al relaţiilor sintactice angajate, al tipologiei enunţului. Uneori, construcţia incidentă poate fi inclusă într-o altă structură incidentă:

„Savantul naturalist presimţi gradul aproape incalculabil al voracităţii raţelor, [...], luă fără întârziere treizeci de raţe bine crescute (adică nu bine educate – sunt fiinţe incapabile de o bună educaţie! – ci bine dezvoltate la corp) şi le închise într-un ţarc pe toate la un loc” (I.L. Caragiale, Varietăţi literare. Canard-răţoi).

Aspectele semantico-funcţionale ale construcţiilor incidente prezente în GALR evidenţiază o tipologie semantică bazată pe caracterul discursiv al acestora, determinând următoarele structuri:

� construcţii incidente alocutive, de tipul formulelor de adresare sau de apel care se realizează prin interjecţii (măi, bre etc.) sau vocative ale substantivelor proprii personale, ale substantivelor comune nume generice (domn, domnişoară etc.), nume de rudenie, de funcţii, titluri, caracteristici ale intrelocutorului (frumos, deştept, isteţ etc.);

� construcţii incidente de raportare a vorbirii directe (a zice, a spune, a vorbi etc.); � construcţii incidente metadiscursive cu funcţie de interjecţii prezentative (iată, uite etc.) sau de

modalizare adverbială de necesitate (neapărat, obligatoriu, stringent etc.), de aproximare (oarecum, cumva, pe undeva etc.), de certitudine (clar, fireşte, desigur etc.), de probabilitate (poate, posibil etc.);



� construcţii incidente cu rol de conectori pragmatici (aşa, în fine, mă rog etc.); � construcţii incidente cu funcţie expresivă (interjecţii – o!, aoleu!, ah! etc., structuri exclamative –

Bună treabă!, Ce noroc! etc., formule de invocare – Doamne…, de imprecaţie – Bată-l să-l bată etc.); � construcţii incidente cu valoare conativă: hai!, haide! etc.; � construcţii incidente fără rol semantic, de tipul automatismelor verbale: cuvinte şi construcţii

folosite nejustificat, golite de sens sau cu sens şters, folosite ca (devenite) ticuri verbale: vocative (domnule!, nene!, soro!, mamă! etc.), interjecţii (na!, zău! etc.), locuţiuni adverbiale (din păcate, în fine, etc.), propoziţii (ştii?, nu-i aşa? etc.), fraze (nu ştiu cum să-ţi spun etc.); modalizatori adverbiali (fireşte, desigur). 3.5. Izolarea este un procedeu sintactic prin care vorbitorul evidenţiază legătura slabă dintre apoziţie şi propoziţia în care se află elementul explicat, dintre propoziţiile subordonate şi regentele lor sau, dimpotrivă, importanţa acordată subordonatei: Paşii lui erau egali, nu trădau nimic din emoţia care îl stăpânea. Dar pe faţa lui puteai citi o mâhnire profundă.

După Constantinescu-Dobridor izolarea este „un procedeu sintactico-stilistic prin care vorbitorul sau autorul evidenţiază slaba legătură dintre elementul subordonat şi elementul regent (sau dintre elementul care explicitează şi elementul explicitat) cu ajutorul intonaţiei mai înalte a elementului regent (sau a elementului explicitat), al pauzei şi al semnelor de punctuaţie (virgula, linia de pauză sau punctul), în funcţie de conţinutul comunicării şi de importanţa acordată subordonatului”23 .

Explicaţia sau detalierea unui cuvânt poate fi uneori extinsă la nivelul unor propoziţii, juxtapusă sau legată de principală fie prin conjuncţii (că, să, ca…să), pronume relative (mai ales ceea ce) sau adverbe relative:

Mi-a venit o idee: împachetăm şi plecăm imediat. A venit cu o propunere: să renunţăm la cumpărarea casei şi să luăm o maşină. M-a minţit cu neruşinare, ceea ce m-a înfuriat.

Elementul care se întâlneşte cel mai adesea izolat este apoziţia. În afară de aceasta, mai pot fi izolate (mai ales prin virgule): atributul circumstanţial (Supărată, Elena se juca cu un fir de păr.), dar şi cel necircumstanţial (Ochii ei - umezi şi goi – priveau departe.), complementul circumstanţial (În faţa lui, era gara.), precum şi unele cuvinte şi construcţii intercalate, incidente sau cuvinte de umplutură (Ce faci aici, soro?). Pentru a obţine efecte stilistice, unii autori izolează intenţionat, prin punct sau prin puncte de suspensie, anumite părţi de propoziţie, creând aparenţa independenţei formale a acestora şi scoţându-le şi mai mult în evidenţă: O cireadă de boi şi de viţei ...Pasc ... iarbă (I.L. Caragiale). Fereastra! E cenuşie (Z. Stancu). Nu-mi dai o coajă de ou? Pentru fiu-meu. Pentru Vasile. Se apucase să sape un gropan. De mult (M. Preda). La nivelul frazei se pot izola atât propoziţii principale, cât şi subordonate: „În sfârşit, fie şi comerţ, dar să fim îmţeleşi că nu ăsta e scopul... Încât Moromete vedea în priceperea lui Bălosu de a face combinaţii mai mult ceea ce îi plăcea fiului său de zece ani, Niculae, şi mult mai puţin ceea ce le plăcea celor trei, Paraschiv, Nilă şi Achim” (M. Preda, Moromeţii). „Era în 1907. Fusesem greu bolnav în Bucureşti şi mă întorceam la Berlin acasă. Însănătoşirea mea se făcea cu anevoinţă, cerând îngrijiri mari” (Mateiu Caragiale, Remember).

23 Constantinescu-Dobridor, Sintaxa, p. 98.

Probleme de lexicologie normativă


III. PROBLEME DE LEXICOLOGIE NORMATIVĂ

Perioada postdecembristă a însemnat pentru limba română intrarea într-o nouă fază de evoluţie, marcată de un dinamism accentuat, în special în compartimentul său lexical, care este un seismograf sensibil al prefacerilor vietii sociale, economice, politice şi culturale, fiind totodată şi cel mai deschis inovaţiilor şi creaţiilor individuale. Numeroase studii efectuate în ultimul deceniu, având ca obiect vocabularul, conduc la concluzia că lexicul românesc evoluează în direcţia modernizării şi internaţionalizării. Valul de neologisme, „necesare" sau „de lux”, cu precădere anglicisme, vine să umple, în mod benefic, largi goluri de denominare din domeniile politic, economic, financiar-bancar, tehnico-ştiinţific, cultural, viaţă cotidiană, divertisment. La concurenţă puternică cu împrumuturile, creaţiile interne sunt şi ele văzute ca o sursă inepuizabilă de expresivitate, beneficiind şi de avantajul unei forme interne uşor de analizat (şi, deci, uşor de înţeles) de către vorbitor.

Zona cea mai receptivă la nou în materie de lexic, fiind în acelaşi timp principalul canal de difuzare a inovaţiilor şi, de asemenea, spaţiul privilegiat al experimentului lingvistic, este fără îndoială presa. Cele mai multe studii vizând îmbogăţirea vocabularului operează cu material lexical excerptat din presa scrisă şi audio-vizuală. Extrem de deschis inovaţiilor este şi limbajul familiar (iar, în vecinătatea acestuia, argoul). Urmărind şi noi aceste piste, vom încerca în cele ce urmează să oferim o imagine de ansamblu asupra principalelor tendinţe ale dinamicii îmbogăţirii lexicului românesc, inclusiv din perspectiva raportării acestui proces la normele limbii literare.

1. Aspecte privind formarea cuvintelor Formarea cuvintelor reprezintă unul dintre cele mai importante capitole privitoare la studiul lexicului unei limbi, având ca obiect de interes procedeele interne de îmbogăţire a vocabularului. Vigoarea unei limbi e dovedită, între altele, şi de capacitatea ei de a crea noi cuvinte şi sensuri exploatând resursele interne şi modelele deja existente. Astfel, alături de împrumuturi (a căror importantă contribuţie la îmbogăţirea şi modernizarea vocabularului românesc este incontestabilă, mai ales dacă ne referim la împrumuturile neologice efectuate în epoca modernă a limbii române), creaţiile interne, rezultate din procedee precum derivarea, compunerea sau conversiunea, deţin o pondere apreciabilă în ansamblul lexicului românesc.

Folosirea procedeelor tradiţionale de formare a cuvintelor prezintă numeroase avantaje atât pentru emiţător, cât şi pentru receptor. Unul dintre acestea este faptul că prin astfel de procedee se pot crea cuvintele necesare exprimării unor idei sau nuanţe noi, cuvinte care, datorită transparenţei lor structurale, pot fi uşor înţelese sau interpretate de către receptor.

Cele trei procedee interne de îmbogăţire a vocabularului enumerate mai sus suportă uşor o ierarhizare, atât din perspectiva productivităţii, cât şi din punctul de vedere al caracterului sistematic şi al eficienţei mecanismului de formare. Într-o astfel de ierarhie derivarea ocupă primul loc, deoarece, mai mult decât celelalte două procedee, ea funcţionează analogic, ilustrând cel mai bine potenţialul creativ al limbii. S-a observat astfel că derivarea – indiferent de natura ei – are întotdeauna (şi aproape în orice limbă) caracter sistematic. Aceasta înseamnă în esenţă că, pe baza câtorva modele mai uzuale şi cu ajutorul unui număr relativ mic de afixe se pot forma cu uşurinţă foarte multe cuvinte noi, după tipare preexistente şi în conformitate cu anumite reguli deprinse încă din perioada de achiziţie a limbii24.

De exemplu, cine a folosit o dată cuvinte ca cizmar, cârciumar, morar etc. (substantive nume de agent), cuvinte create pe teren românesc, a căror structură e uşor de analizat în două segmente (cizmă +ar, cârciumă + ar, moară + ar), dintre care primul este un substantiv (nume de obiecte) iar al doilea un element formativ (în speţă, un sufix lexical), a putut construi ulterior, după modelul lor, şi alte cuvinte cu aceeaşi structură şi având aceeaşi calitate, de nume de agent: dughenar, gărar, benzinar, şpăgar, buticar etc.- creaţii năstruşnice întâlnite în presa ultimului deceniu, dar care respectă tiparul. La fel, după modelul ne- (prefix

24 Vezi Hristea (coord.), Sinteze, p. 70.



negativ) + adjectiv (exemplu: nebun, nefericit, necunoscut, neclar etc.) s-au creat derivate mai noi ca: neprotejat, neelaborat, neechilibrat, neoxigenat, neetanş, neşifonabil etc.

Caracterul de serie al derivării (mai ales al celei sufixale) e dovedit şi prin aceea că un număr de sufixe formează derivate aproape automat pornind de la teme de acelaşi tip. De pildă, aproape de la orice verb se pot crea derivate substantivale cu sufixele -re şi -tor: vărsa-vărsare-vărsător, vopsi-vopsire-vopsitor, plasa-plasare-plasator, croi-croire-croitor etc.

Analogia implică următorul raţionament: dacă de la cânta formăm pe cântător, de la vărsa pe vărsător etc. cu sufixul –tor şi cuvintele respective arată pe cel care face o acţiune (= agentul), în acelaşi fel vom putea forma pe jucător de la juca, scriitor de la scrie, jefuitor de la jefui etc.

În fine, nu trebuie să fii numaidecât lingvist ca să îţi poţi da seama că multe cuvinte româneşti sunt create pe terenul limbii române: pădurar, pădurice, pădurime, păduros, pădureţ, împăduri etc., s-au format de la acelaşi cuvânt-bază: pădure.

Caracterul sistematic al compunerii este mai puţin pregnant, deoarece aici combinaţia se realizează între cuvinte întregi, spre deosebire de derivare unde avem a face cu o combinaţie între un lexem independent şi un afix (al cărui conţinut este mai abstract). Cu toate acestea, pot fi degajate câteva tipare:

� substantiv (regent) + substantiv (subordonat, atribut în genitiv): gura-leului, mătasea-broaştei, ochiul-boului, traista-ciobanului, limba-soacrei etc. � substantiv (regent) + substantiv (subordonat, atribut în acuzativ cu prepoziţie): bou-de-baltă, floare-de-colţ, viţă-de-vie, cimbrişor-de-câmp etc. � substantiv (regent) + adjectiv (atribut): coate-goale, mână-spartă, vorbă-lungă, făt-frumos, limbă-dulce etc. În ceea ce priveşte conversiunea, caracterul ei sistematic constă în regularitatea (gramaticalizată) a

trecerii unui cuvânt de la o clasă morfologică la alta. E cazul, de exemplu, al adjectivizării participiilor şi pronumelor (mai puţin cele personale şi reflexive) sau al substantivizării prin articulare a adjectivelor. Întrucât conversiunea presupune trecerea de la o clasă lexico-gramaticală la alta, în absenţa afixelor derivative (uneori chiar în absenţa mărcilor flexionare care să indice această trecere), efectele analogiei sunt mult mai puţin vizibile în funcţionarea mecanismului acestui procedeu.

1.1. Derivarea: dinamică şi creativitate

Derivarea continuă să fie principalul procedeu intern de formare a cuvintelor, mai ales sub aspectul derivării sufixale. În ceea ce priveşte inovaţiile derivative şi corelaţia lor cu norma, putem spune că multe din derivatele întâlnite mai ales în paginile ziarelor şi revistelor sunt motivate nu de necesitatea de a exprima noţiuni sau idei noi, de nevoile reale ale comunicării, ci de dorinţa unora de a epata, de a se deosebi de ceilalţi vorbitori sau de a obţine anumite efecte stilistice în planul discursului. Apar astfel o mulţime de derivate artificiale, de creaţii năstruşnice, spontane, efemere. �i chiar dacă nu toţi termenii nou creaţi au şanse de a se impune în limbă (şi de a fi înregistraţi în dicţionare), ei prezintă totuşi interes pentru înţelegerea dinamicii şi tendinţelor lexicului românesc actual.

Sub aspect normativ, unele derivate încalcă normele limbii literare privind corectitudinea formală şi acceptabilitatea semantică. În ceea ce priveşte primul aspect, se poate constata că anumite inovaţii lexicale, deşi se prezintă ca realizări concrete ale potenţelor derivative sunt prost formate, inutile, ba chiar nocive, întrucât există riscul ca ele să se generalizeze şi să devină elemente ale uzului. Ar fi aici de discutat fenomenul cunoscut în literatura de specialitate sub numele de derivare în cerc închis, „prin care în urma a două (eventual mai multe) derivări succesive, se creează un cuvânt nou, sinonim cu cuvântul de bază de la care s-a pornit, şi care e, inevitabil, mai lung şi mai greoi decât acesta”25.

Un exemplu în acest sens îl oferă sufixul -itate, cu ajutorul căruia se derivă substantive abstracte ale calităţii de la teme adjectivale (laş-laşitate, subiectiv-subiectivitate, serios-seriozitate etc.).

Cu toate că, din punct de vedere teoretic, de la orice adjectiv de origine latină sau împrumutat din limbile romanice (ori din alte limbi) se poate forma un substantiv cu sufixul –itate (sau cu varianta sa mai veche -ătate), în practică aceste posibilităţi sunt limitate.

Astfel, unele derivate cu acest sufix încalcă regulile derivării sau pur şi simplu sunt inutile, deoarece dublează un cuvânt cu acelaşi sens deja existent în limbă. În această situaţie se găsesc câteva substantive derivate de la adjective terminate în -os (la rândul lor derivate de la un alt substantiv de bază):

25 Guţu Romalo, op. cit., p. 32.



graţie – graţios – graţiozitate vigoare – viguros – vigurozitate fast – fastuos – fastuozitate maliţie – maliţios – maliţiozitate etc. Se poate constata uşor că derivatele în -itate dublează inutil cuvântul de bază, fiind de altfel şi mai

incomod decât acesta. Există însă şi cazuri – rare, ce-i drept – când cele două substantive se diferenţiază semantic (cel

mai adesea în context): lumină – luminos – luminozitate religie – religios – religiozitate conştiinţă – conştiincios – conştiinciozitate preţ – preţios – preţiozitate Alteori, simpla analogie e suficientă pentru crearea unor derivate în -itate direct de la

substantivul de bază, în condiţiile în care în limbă nu există şi adjectivul corespunzător în –os: atracţie – *atracţios – atracţiozitate evoluţie – *evoluţios – evoluţiozitate Procesul poate fi descris schematic astfel: graţie………….graţiozitate atracţie………...X / X = atracţiozitate Trebuie deci condamnată întrebuinţarea fără nicio restricţie, fără discernământ a unor cuvinte cu

sufixul în cauză, care afectează comoditatea exprimării sau sunt de prisos dacă există termenii potriviţi pentru noţiunea corespunzătoare.

Aşa cum se ştie, sufixul -itate face parte din categoria afixelor selectoare, ataşându-se în mod normal numai la teme adjectivale. Limbajul presei ne surprinde însă cu o serie de derivate în -itate formate de la teme substantivale, adverbiale şi chiar verbale: omenitate, pământitate, tiroiditate, fabricitate, specificacitate, simţietate, împreunătate, periclitate etc. Nu mai vorbim de situaţiile în care tema nici nu poate fi identificată ca atare (eventual ca adjectiv) în limba română ex. prudenţialitate, secvenţionalitate, privacitate, exigenţialitate26. Greşit formate şi inutile sunt şi unele formaţii cu sufixele „la modă “ -ist şi -ism, în cazul cărora se constată acelaşi fenomen, anume crearea unor cuvinte mai lungi şi mai greoaie decât sinonimele lor (care au servit eventual ca bază de derivare): ex. radicalişti (pentru radicali), strategişti (pentru strategi), conservatorişti (pentru conservatori), analfabetist (pentru analfabet), diabetişti (pentru diabetici) miopism (pentru miopie), imobilism (pentru imobilitate, nemişcare) etc.

În ceea ce priveşte acceptabilitatea semantică, mulţi termeni au un sens imprecis, echivoc, lipsit de transparenţă, fiind deci un „lux” inutil: bancagiu (în loc de bancher), bancurist („persoană care face bancuri”), odihnist, obsendantist, calendaritate, lipiciozitate, rotunditate, stufozitate, ţărănitate, trogloditism, luciferism, personism, biografism, chiriţism, răsculativ, mobilist („muncitor în industria mobilei”) etc.

Între cauzele care ar putea explica echivocul şi ambiguitatea unor astfel de creaţii rebarbative, ce frizează absurdul, se numără:

a) omonimia totală (intolerabilă) cu termenii mai vechi din limbă: romanist:

1. specialist în limbi romanice, în lingvistică romanică 2. (sens nou) admirator al lui Petre Roman

internist: 1. medic specialist în boli interne 2. (sens nou) ministru de Interne

familist: 1. persoană căsătorită, care şi-a întemeiat o familie 2. medic de familie

imunitar: 1. (adj.) cu caracter de imunitate

26 La Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul, p. 24-25 şi 31, găsim numeroase alte exemple de formaţii sufixale în -itate, neînregistrate (încă) în dicţionare, dar atestate în presa de după ’89: aproximativitate, dezirabilitate, emoţionalitate, radicalitate, rezonabilitate,

scabrozitate, scenicitate, vamalitate (pentru „vămuire”), penalitate (pentru „penalizare”), sistemicitate, tentacularitate etc



2. (subst.) parlamentar beneficiind de imunitate pălmaş:

1. ţăran sărac ce-şi câştigă existenţa muncind cu braţele la alţii 2. persoană care aplauda la congresele PCR; aplaudac; (fig.) susţinător al vechiului regim comunist etc.

b) tendinţa spre brevilocvenţă, concizie: canalist „copil al străzii adăpostit în canale”; tomberonist „cel care caută de mâncare prin tomberoane”; migrenoşi „persoane care suferă de migrenă”; ştirist „prezentator de ştiri, crainic”; foştime „protejaţi ai vechiului regim”; pizzar „preparator de pizza” etc.

c) confuziile de tip paronimic, datorate necunoaşterii sensului afixului: promovabilitate în loc de (grad de) promovare, în contexte ca „plan de promovabilitate” sau „procent de promovabilitate “; funcţionalitate în loc de funcţie, funcţiune sau chiar de funcţionare, în contexte ca „orar de funcţionalitate” sau „stare de funcţionalitate”; obligativitate în loc de obligaţie, în contexte ca „obligativităţi cetăţeneşti” , „obligativităţi ale primarului”; infracţionalitate în loc de infracţiune, în contexte ca „infracţionalităţi financiar-bancare”; cooperativitate în loc de cooperare, în contexte ca „lipsă de cooperativitate a organelor de stat” etc.

d) Căutarea cu orice preţ a ineditului expresiei, cu scopul de a şoca, de a impresiona ori măcar de a atrage atenţia, poate constitui un veritabil obstacol în receptarea textului publicistic. Din categoria derivatelor pe care le-am putea numi „de lux”, un loc aparte îl ocupă derivatele cu sufixul neologic -iadă (cu var. -idă), un sufix pătruns în limba română mai ales prin intermediul unor împrumuturi franceze (în -ade) sau desprins din nume de epopei ca Iliada, Eneida, Ţiganiada, Anatolida etc. Acest sufix formează substantive feminine exprimând ideea de acţiune sau de colectivitate, ansamblu. Datorită unor împrumuturi ca olimpiadă, spartachiadă (după care s-au format şi daciadă, balcaniadă, ieşite din uz), sufixul -iadă a ajuns să fie asociat în limba română contemporană cu ideea de competiţie, mişcare, campanie, manifestaţie de un anumit gen. Cu această valoare îl întâlnim pentru prima oară după ’89 în derivatul mineriadă „mişcare de protest cu caracter violent a minerilor”.

Astăzi asistăm la o adevărată avalanşă de cuvinte derivate cu acest sufix, având un sens mai mult sau mai puţin clar: cuponiadă, căminiadă, dosariadă ciolaniadă, bugetiadă, lideriadă, kulinorriadă, jandarmiadă, premiadă, primariadă, telefoniadă, ţânţăriadă etc. Sufixul în cauză derivă inclusiv nume proprii şi chiar abrevieri: năstăsiadă, funariadă, clintoniadă, cotroceniadă, fedeseniadă, sidexiadă etc.

Un efect stilistic puternic îl produc şi o serie de derivate cu sufixe vechi şi populare precum: -ar, -tor sau -giu: dughenar, gărar, boschetar, benzinar, şpăgar, snecar, talciocar, şmenar, ţucălar, chichiţar, tejghetar, fursecar, pufuleţar, ţepuitor, aburitor, blătuitor, maidanagiu, gargaragiu, bursangiu, combinagiu etc.

Vocabularul specializat se îmbogăţeşte şi el cu o serie de termeni, urmând tiparele general valabile la nivelul lexicului comun, dar utilizând mai ales afixe neologice, compatibile cu tendinţa de internaţionalizare a terminologiei ştiinţifice şi tehnice. Astfel, în medicină, termenii în -ită indică, de obicei, o maladie acută (apendicită, artrită, conjunctivită, flebită, hepatită, laringită), spre deosebire de cei în -oză, care denumesc una cronică (artroză, ciroză, dermatoză, leucocitiză, lordoză, parodontoză) şi de cei în -om, care se referă, de obicei, la o tumoră (adenom, carcinom, osteosarcom); -ită a pătruns chiar şi în limbajul comun, unde a dat naştere la termeni precum chiulangită, spionită etc.

Dintre sufixele verbale, deosebit de frecvent este sufixul -iza, cu ajutorul căruia se formează verbe cu conţinut factitiv (sau cauzativ)27 de la baze nominale: a dugheniza, a secretiza, a victimiza, a muşamaliza, a juriza, a mediatiza, a sataniza, a manageriza, a maneliza; adjectivale: a operaţionaliza, a responsabiliza, a intimiza, a fideliza; de la abrevieri: a pedeseriza, a peuneriza; de la nume geografice: a asiatiza, a bulgariza, a libaniza, a ucrainiza etc.

Prefixarea este şi ea bine reprezentată, mai ales în stilul tehnico-ştiinţific şi în cel publicistic. Dintre prefixele neologice, deosebit de productive şi preferate pentru valoarea lor expresivă sunt cele negative:

27 Care se traduce prin: „a face să devină...”, „a transforma în...”.



anti-, contra-, non- (scris uneori şi despărţit prin cratimă de radical) sau in-, ataşate atât la baze substantivale, cât şi adjectivale: antiamerican, anticeauşist, antiextremist, antiliberal, antimonarhism, antisecurist, anti-NATO, anticorupţie, contramiting, contrapropagandă, nonautor, nonguvernamental, nonprofit, non-ficţiune, non-ştiri, non-hormonal, non-erotic, nonacţiune, non-discriminare, non-violenţă, non-stelist, incontrolabil, invandabil, insortabil etc.

Un loc special îl ocupă prefixele neologice care exprimă ideea de superlativ. Derivatele obţinute cu ajutorul unor prefixe neologice ca: super-, ultra-, hiper-, extra- sunt marcate stilistic şi se întâlnesc în special în textele reclamelor (şi nu numai): supermaşină, superindustrializat, superpoluat, superputere, superechipă, superfilm, supercalculator, superviteză, supervedetă, arhisuficient, superofertă, superchef, superieftin, hiperinflaţie, hiperdezvoltat, hiperparadis, hiperbirocraţie, hipermodern, hipermagazin, hiperresponsabil, hiperexcitabilitate, ultracentral, ultradevotat, ultraconservator, ultrasenzual, ultramodern, extrafin etc.

Alte prefixe neologice productive sunt: pre- (preambalat, prespălat, preaderare, preplătit, precontract, prevânzare, prediabetic, prepropunere, preelectoral etc.); post- (postcomunist, postdecembrist, postelectoral, postcompetiţional, postnatal, postrevoluţionar etc.), co(n)- (coeditor, copatron, coacuzat, coachiziţie, cocreator, conjudeţean etc.).

Termenii actuali formaţi în limba română prin derivare regresivă nu sunt prea numeroşi. Ei desemnează mai ales nume de acţiune sau de rezultate ale acţiunii, formate de la baze verbale: accept < accepta, condens < condensa, enunţ < enunţa, furniza < furnizor, ramburs < rambursa, antologa < antologie, emula < emulaţie etc.

1.2. Compunerea: dinamică şi creativitate

Numărul compuselor a crescut considerabil după ’89, în special datorită împrumuturilor şi calcurilor după modele străine. Deosebit de productivă este compunerea savantă (cu prefixoide şi sufixoide). Pe lângă o serie de formaţii cu caracter internaţional, există destule astfel de compuse realizate pe teren românesc: autoabrogare, autoacuzare, autoadmiraţie, autoafirmare, autodezminţi, autodominare, pseudopartid, pseudopatriot, pseudoindependent, pseudointelectual, miniruladă, minichec, miniaspirator, minicasetofon, minicampionat, minifotbal, minivacanţă, minişah, megaconcert, megaafacerist, microstadion, microclub, microcantină, microfermă, microgrădiniţă, microreportofon, teleconcurs, teleanchetă, teleeducaţie, telecomerţ, telerecrutare, teleadministrare, teleşcoală, filoceauşist, filoantonescian, filosârb, filo-Dinamo, secretomanie, tracomanie, vitezoman etc.

Tratarea acestor cuvinte la compunere şi nu la derivare se justifică, întrucât sufixoidele şi prefixoidele se deosebesc de sufixele şi prefixele propriu-zise prin faptul că au caracter noţional şi un conţinut denotativ clar (la origine ele au fost cuvinte de sine stătătoare în limba greacă sau latină), a cărui cunoaştere condiţionează înţelegerea semnificaţiei compusului în ansamblu, au circulaţie internaţională (se găsesc în mai multe limbi de cultură), au caracter savant (termenii în componenţa cărora intră aparţin în marea lor majoritate vocabularelor de specialitate), se pot combina între ele. Pentru limba română, s-au înregistrat şi analizat aproximativ paisprezece mii de termeni ştiinţifici şi tehnici neologici, creaţi pe baza a circa o mie două sute de elemente de compunere savantă. Dăm în continuare o listă cu câteva dintre cele mai frecvent utilizate afixoide, cu „traducerea” lor alăturată:

Sufixoide : - algie (gr.) „durere, suferinţă” – ex. nevralgie - antrop (gr.) „fiinţă umană, om” - ex. mizantrop, filantrop - arh / arhic (gr.) „conducător, şef” / „putere, conducere” - ex. ierarh, monarh, anarhie, ierarhie - bar (gr.) „presiune, greutate” – ex. isobar - cefal (gr.) „craniu, cap” – ex. bicefal, autocefal - centric (gr.) „central, situat în centru” – ex. egocentric, concentric - cid (lat.) „care ucide, distruge, elimină” – ex. insecticid, genocid, fratricid - crat / craţie (gr.) „putere, conducere” - ex. democrat, democraţie, birocraţie - crom / cromie (gr.) „culoare”- ex. monocrom, policromie - dox (gr.) „părere, opinie, idee” - ex. ortodox, paradox - drom (gr.) „drum, cursă, direcţie” - ex. velodrom, hipodrom, aeroderom - fag / fagie (gr.) „mâncător, consumator” - ex. cronofag, fitofag, energofag - fer (lat.) „care conţine, care poartă, care produce”- ex. aurifer, petrolifer, somnifer, calorifer



- fil / filie (gr.) „iubitor de” - ex. bibliofil, francofil, calofil - fob / fobie (gr.) „care urăşte, care se fereşte de”- ex. xenofob, agorafob, claustrofob - fon (gr.) „sunet, glas, voce” – casetofon, microfon, afon, telefon - for (gr.) „purtător de” – semafor, hidrofor - form (lat.) „formă, aspect” – diform, uniform, multiform - fug (lat.) „care respinge, care alungă” – ex. ignifug, vermifug - gen (gr., lat.) „care produce, generează” - ex. patogen, alogen, oxigen - gon (gr.) „muchie, colţ, unghi” – ex. – poligon, pentagon, hexagon - grafie (gr.) „scriere” – ex. caligrafie, ortografie, biografie - gramă (gr.) „scriere, inscripţie, înregistrare” - ex. ortogramă, hologramă, cardiogramă - id (gr.) „în formă de, cu aspect de” - ex. sferoid, humanoid, android - logie / log (gr.) ,,ştiinţă, studiu / specialist” - ex. biologie, arheologie, biolog, arheolog - man / manie (gr.) ,,obsedat / obsesie patologică” - ex. piroman, mitoman, cleptomanie - morf (gr.) „formă” - ex. amorf, polimorf - onim (gr.) „nume, termen” - ex. antonim, omonim - oramă (gr.) „privelişte, spectacol” – ex. panoramă, dioramă - par (lat.) „care naşte, care produce” – ex. ovipar, vivipar - pat / patie (gr.) „bolnav, suferind / boală, suferinţă” - ex. nevropat, psihopat, cardiopatie - scop / scopie (gr.) „indicator, observator / examinare, investigare, imagine” -ex. microscop, caleidoscop, radioscopie - semie (gr.) „sens, înţeles” - ex. monosemie, polisemie - stat (gr.) „care menţine, păstrează” – ex. termostat, aerostat, reostat - tehnic / tehnie (gr.) ,, tehnică, procedeu tahnic” - ex. zootehnic, zootehnie - terapie (gr.) „tratament” - ex. fizioterapie, psihoterapie - tip (gr.) „exemplar, model” – ex. prototip, fenotip, arhetip - vor (lat.) „mâncător de” - ex. carnivor, insectivor, omnivor - zofie / sofie (gr.) „înţelepciune, cunoaştere”- ex . filozofie, teozofie

Prefixoide: acva- (lat.) „apă, acvatic” – ex. acvacultură aero- (gr.) „aer, gaz, atmosferă” - ex. aeroport, aerodinamic, aeropurtat, aerotermă agro- (gr.) „teren, ogor, câmpie” - ex. agronomie, agronom alo- (gr.) „diferit, deosebit” – ex. alogen, alomorf, aloglot antropo- (gr.) „referitor la om, uman” – ex. antrpologie, antropofag, antropomorf auto- (gr.) „despre sine, de la sine” – ex. autocritică, autoeducaţie, autobiografie balneo- (lat.) „referitor la băi” – ex. balneologie, balneoclimateric biblio- (gr.) „carte” - ex. bibliotecă, bibliofil, bibliografie bio- (gr.) „viaţă” – ex. biologie, biosferă, biografie calo- / cali- (gr.) „frumos, frumuseţe” – ex. calofilie, caligrafie crono- (gr.) „timp” – ex. cronologie, cronometru, cronografie demo- (gr.) „popor, populaţie” - ex. democraţie, demografie eco- (gr.) „mediu, proprietate, locuinţă” - ex. ecologie, economie, ecogeneză fito- (gr.) „plantă, vegetaţie” – ex. fitonimie, fitofag foto- (gr.) „lumină” - ex. fotogen, fotografie, fotofobie geo- (gr.) „pământ, sol” - ex. geografie, geologie, geometrie helio- (gr.) „soare, lumină” – ex. heliocentric, helioscop hemo- (gr.) „sânge” - ex. hemoglobină, hemoragie, hemostatic hidro- (gr.) „apă” - ex. hidrocentrală, hidronimie, hidrologie hipo- (gr.) „cal” - ex. hipodrom, hipotracţiune homo- / omo- (gr.) – ex. omonim, omogen, omograf izo- / iso- (gr.) „egal, de acelaşi fel” – ex. izobar, izomorf, isoglosă macro- (gr.) „mare” - ex. macrocosm, macroorganism micro- (gr.) „mic” - ex. microscop, microbiologie mono- (gr.) „unu, unic” - ex. monocrom, monogamie, monoton multi- (lat.) „mai multe” - ex. multicolor, multinaţional, multiculturalitate



orto- (gr.) „drept, corect”- ex. ortoepie, ortografie, ortopedie pato- (gr.) „boală” - ex . patogen, patologie poli- (gr.) „mai mulţi, numeroşi” - ex. polifonic, poligon, polisemie pseudo- (gr.) „fals, aparent” - ex. pseudonim, pseudoidentitate psiho- (gr.) „suflet” - ex. psihologie, psihoterapie, psihopatie semi- (gr.) „jumătate” - ex . semicerc, semilună tauto- (gr.) „la fel, identic” – ex. tautologie, tautofonie tele- (gr.) „la distanţă” - ex. telecomandă, teleportare, telegraf termo- (gr.) „caldură, temperatură” - ex . termometru, termostat, termometru xeno- (gr.) „străin” – ex. xenofobie, xenocraţie zoo- (gr.) „animal” - ex. zoologie, zoomorf, zootehnie

Există termeni a căror structură reflectă formarea lor prin derivare şi prin compunere, concomitent: autostopist, antonpannesc, camilpetrescian, newyorkez, a înlătura, a întruchipa, mărinimie, navomodelism, răspoimâine, ceferist, pesedist, anti-NATO etc. Unii autori vorbesc în asemenea situaţii despre compunere parasintetică.

Multe compuse care există în limba română de astăzi reprezintă împrumuturi sau calcuri după modele străine (din franceză, engleză, italiană, germană etc.): aerogară, glasvand, glaspapir, bleumarin, capodoperă, portţigaret, after-shave, baby-sitter, week-end, best-seller, duty-free, airbag, hot-dog, televoting, talk-show, laptop, walkman, videoclip, snow-board, OK, K.O., second hand, body-building, bodyguard, outsider, cheeseburger, part-time, snack-bar, play-back, UEFA, UNICEF, VIP, DJ, CV, DVD etc.

�i compusele prin abreviere (mai ales cele sub forma siglelor sau a acronimelor) sunt prezente mai ales în spaţiul publicaţiilor cu caracter politic, de unde au putut fi preluate ulterior şi de limba vorbită. Printre cele mai numeroase, datorită conciziunii lor, sunt siglele care desemnează diverse formaţiuni sau organizaţii politice, sociale, administrative, financiare, culturale, sportive etc.: PSD, PNL, PD, PRM, UDMR, PUR, PIN, MEN, CSAT, DNA, CNSLR, BNS, SRI, SIE, IGP, SPP, MApN, ANAF, BCR, BRD, BNR etc. Siglele din categoria numelor comune sunt de regulă parte a terminologiilor tehnice, administrativ-juridice, economice etc.: HG, OUG, TVA, IMM, SRL, RA, AGA etc. Acronimele reprezintă şi ele mai ales nume proprii de societăţi, companii, firme etc.: PETROM, ASIROM, ALRO, ROMPRES, MEFIN, ROMCEREAL etc.

1.3. Conversiunea: dinamică şi creativitate

Chiar dacă procedeul intern dominant de îmbogăţire a vocabularului este, în limba română, derivarea, urmată la mică distanţă de compunere, cu toate acestea lucrările lexicografice de după ’89 înregistrează o creştere a formaţiilor obţinute prin conversiune, pe primul loc situându-se substantivizarea acelor adjective care iniţial au făcut parte, în calitate de determinanţi, dintr-o sintagmă nominală de tipul substantiv + adjectiv28: adiţională, s.f., „convorbire telefonică suplimentară în raport cu numărul de convorbiri incluse în preţul fix al abonamentului” (< convorbire adiţională); agravantă, s.f., „circumstanţă cu caracter agravant” (< circumstanţă agravantă); anticipate s.f. (< alegeri anticipate) celular,-ă / mobil,-ă, termeni utilizaţi ini’ial doar ca adjective, în sintagma „telefonie (mobilă) celulară”, apoi în contextul (telefon) celular, iar azi folosiţi aproape exclusiv ca substantive (neutre), cel puţin în limba vorbită; divizionară, s.f., (sport), „echipă care activează în una dintre divizii”; flagrant, adj., s.n. „evident, izbitor, incontestabil” (în sintagma flagrant delict), „infracţiune descoperită în momentul săvârşirii ei sau înainte ca efectele săvârşirii ei să se fi consumat”; handicapat, s.m., cu două sensuri: „infirm, invalid” şi „om neputincios, nedescurcăreţ şi cam sărac cu duhul” (< persoană / individ handicapat); întreprinzător,-oare, s.m.f., „persoană care creează şi se ocupă de o întreprindere, de o afacere etc.” (< individ întreprinzător / persoană întreprinzătoare); oficial, s.m., de regulă la plural, „reprezentant oficial; multinaţională s.f. (< companie, firmă, corporaţie multinaţională) simultan, s.n.(sport), „joc al unui şahist cu mai mulţi adversari deodată”; parţial s.n. (în limbajul studenţesc; < examen parţial)

28 Fenomenul, cunoscut şi sub numele de condensare lexicală, va fi tratat separat în paginile următoare.



tricolor, s.m., 1975 (sport), „component al echipei naţionale”; preuniversitar,-ă, adj., „care precedă perioada studiilor universitare” (în sintagma învăţământ preuniversitar), dar şi substantivizat: salariile preuniverstarilor ; maidanez,-a, adj. (despre animale), „fără stăpân”; în ultimul timp, utilizat în special ca substantiv (< câine maidanez)29.

Observaţie: Pe lângă cele trei mari procedee interne de formare a cuvintelor, derivarea, compunerea şi

conversiunea, limba română cunoaşte şi alte mijloace lexicale de creaţie internă, a căror productivitate şi tipologie redusă ne permite să le apreciem drept secundare în raport cu cele dintâi. Considerăm mai importante, sub aspectul rezultatului lexical şi stilistic, următoarele procedee secundare: contaminaţia, „deraierea” lexicală, condensarea lexicală, omonimizarea unor cuvinte polisemantice, creaţia onomatopeică şi trunchierea.

1.4. Trunchierea este un tip de abreviere sui-generis care constă în scurtarea unor cuvinte simple (cu unul sau mai multe sunete, una sau mai multe silabe). Procedeul este utilizat mai ales în limba vorbită familiară, precum şi în argou. Deşi acest procedeu nu este specific românesc (fiind o influenţă a limbii franceze), totuşi în limba actuală circulă un număr relativ mare de forme trunchiate: profu (< profesorul), mate (< matematică), diriga (< diriginta), bac (< bacalaureat), secu (< securist, securitate), naşpa (< naşparliu), liba (< liberare „încheierea stagiului militar”), tovu (< tovarăşul), merţ (< merţan, denumirea argotică pentru automobilele marca Mercedes) etc.

Interesantă este trunchierea numelor de familie, procedeu aplicat în mod ironic mai ales personalităţilor zilei: oameni politici, persoane publice bine cunoscute, actori, cântăreţi, sportivi etc., tratate cu o anumită familiaritate: Băse (< Băsescu), Hrebe (< Hrebenciuc), Văcă (< Văcăroiu), Stolo (< Stolojan), Lăcă (< Lăcătuş), Piţi (< Piţurcă), Măgu (< Măgureanu), Isă (< Isărescu) etc. Trunchierea se produce şi în cazul cuvintelor compuse, mai ales în cel al compuselor cu ajutorul afixoidelor (şi în special al prefixoidelor): mini (v. minijupă), vice (v. vicepreşedinte), foto (v. fotograf), cinema (v. cinematograf), disco (v. discotecă), homo (< homosexual), audio, auto, tele, video, meteo etc.

1.5. Contaminaţia

Considerată de unii lingvişti un tip special de analogie în care doi termeni sinonimi se influenţează reciproc, dând naştere unei a treia expresii, în care se găsesc amestecate elemente ale ambilor termeni componenţi, contaminaţia sau „încrucişarea” reprezintă un fenomen ce se întemeiază pe o asociaţie paradigmatică de tip semantic. Condiţia obligatorie şi suficientă în cazul oricărui tip de contaminaţie este înrudirea semantică între cele două unităţi care se încrucişează.

Contaminaţia propriu-zisă este, în primul rând, lexicală, dar poate atinge şi morfologia şi sintaxa. Ca o regulă generală, indiferent de tip, în cadrul formelor contaminate se încrucişează două unităţi care au acelaşi sens sau aceeaşi funcţie gramaticală şi care aparţin aceleiaşi clase lexico-gramaticale.

În funcţie de nivelul limbii la care plasează unităţile, deosebim mai multe tipuri de contaminaţie: lexicală, morfologică, sintactică, frazeologică, lexico-frazeologică, fonetică, grafică.

a) În cadrul contaminaţiei lexicale – cel mai bine reprezentată în limbă – se încrucişează două cuvinte independente (mai rar două variante lexicale) care sunt, de regulă, sinonime sau cvasisinonime), rezultatul fiind un nou cuvânt (sau o variantă lexicală a unuia dintre cuvintele de bază).

Acest tip de contaminaţie acţionează cel mai productiv asupra unităţilor aflate la periferia vocabularului (arhaisme, regionalisme, termeni populari, elemente familiar-argotice, neologisme), cauza principală constituind-o prezenţa simultană în mintea vorbitorului a două sinonime aflate, în general, cam pe acelaşi plan sub raportul importanţei şi al frecvenţei lor în limbă (= într-o limbă funcţională). Se pot degaja următoarele tipare:

– substantiv + substantiv: cocor + stârc > cocostârc cocor + barză > cocobarză beregată + gâtlej > bereglej

29 Vezi şi alte exemple în Todi, Conversiunea.



roată + ocol> rotocol cotei + potaie > cotaie colet < fr. colis „pachet” + pachet imbold < impuls + bold cotaie < cotei + potaie dâlmă < dâmb + gâlmă – adjectiv + adjectiv: gingaş + drăgălaş > gingălaş ghebos + cocoşat > gheboşat schilod + olog > schilog crud + rânced > crânced ofticos + tuberculos > ofticolos nătăfleţ < nătărău + fleţ – verb + verb: arunca + zvârli > azvârli zdrobi + dumica > zdrumica ademeni + amăgi > adămăgi uimi + buimăci > uimăci fura + lua > furlua zbura + rătăci > zburătăci O situaţie interesantă avem în cazul verbelor merge (< lat. mergo, -ere) şi cure „curge” (< lat. curro, -

ere), din încrucişarea cărora au rezultat două verbe hibride: mere „merge” şi curge. Din punctul de vedere al limbii literare, raportul formelor etimologice cu cele contaminate este diferit în cele două cazuri. Astfel, în vreme ce forma merge – originară – circulă în limba literară, iar forma contaminată, mere, are o circulaţie regională, în cazul lui cure lucrurile stau exact invers, căci această formă, etimologică, se suprapune peste aria lui mere, în vreme ce forma hibridă curge şi-a consolidat poziţia în limba literară.

Un caz aparte de contaminaţie lexicală îl reprezintă încrucişările cu tentă latinistă de tipul: război (din sl. razboj) + lat. bellum > răzbel; lat. mos, moris + nărav (din sl. naravǔ) > morav; lat. locus (> rom. loc)+ lăcui (din magh. lákni) > locui; locus + lăcaş (din magh. lakás) > locaş. În cazul contaminaţiei lexicale, cele două cuvinte care se încrucişează aparţin, adesea, aceleiaşi

clase lexico-gramaticale (situaţie impusă, practic, de raportul semantic de sinonimie sau cvasisinonimie existent între termeni). Excepţiile sunt rare (vezi exemplul locui, oferit mai sus), dar şi atunci putem vorbi de apartenenţa cuvintelor la aceeaşi sferă semantică:

borteli < bortă „gaură, scorbură” + sfredeli; hojbăi „a cotrobăi, a scotoci < hojma „continuu, mereu” + bojbăi „bâjbâi”; putregai < putred + mucegai; zdrăngănel „(reg.) clopoţel mic şi rotund; zurgălău” < zdrăngăni + clopoţel; aliniat „paragraf” < alinia + alineat. În mod cu totul excepţional, contaminaţia se poate produce între două cuvinte aflate în relaţie de

antonimie. Un exemplu în acest sens este balaoacheş „(om) negricios, oacheş; epitet dat unui ţigan” < bălai „blond” + oacheş „brun, brunet, negricios”

Aşa-numitele contaminaţii voluntare sau hibrizi lexicali, pe care unii autori îi tratează în afara contaminaţiei propriu-zise, se disting, în primul rând, prin faptul că termenii care se încrucişează nu respectă „condiţia” înrudirii semantice, iar, în al doilea rând, tocmai prin caracterului lor voluntar, intenţia stilistică a vorbitorului fiind evidentă şi constituind, practic, principalul motor al producerii acestor hibrizi.

Ilustrăm acest aspect al contaminaţiei cu următoarele exemple, majoritatea aparţinând limbajului familiar-argotic (asumat de către tineri sau de o anumită categorie de publicişti şi scriitori ce manifestă inventivitate lexicală), dintre care unele sunt creaţii ad-hoc, cu atestări minime sau chiar unice: sticlism (o alterare a lui ciclism sau o posibilă creaţie prin analogie cu acesta pornind de la rădăcina sticlă, termenul nou creat desemnând într-un fel „activitatea” celor cu propensiuni bahice), halbere (o creaţie ciudată, posibilă încrucişare între halbe şi bere, fără a exclude însă şi o apropiere formală de haltere), ţuicomicină (ţuică, băutură tare, recomandată a fi băută ca medicament; terminaţia este analogică, extrasă din denumirea unor



soluţii medicamentoase precum canamicină, neomicină, streptomicină, eritromicină etc.), falimentară (faliment + alimentară), ţopârlaş (formaţie glumeaţă, o combinaţie între ţopârlan şi laş), privighecioară şi ciorumbel (aprecieri maliţioase la adresa unei persoane aparţinând unei anumite etnii, prin hibrizi oarecum oximoronici, rezultaţi din încrucişarea substantivului cioară cu privighetoare, respectiv porumbel), alfabecedar (alfabet + abecedar), stresiune (stres + sesiune), romgleză (română + engleză; termen peiorativ care denumeşte jargonul de factură englezească de care abuzează unele peroane), rumaniolă (noua „limbă” vorbită de românii „spaniolizaţi"), romârcană (română + americană) etc. b) În contaminaţia morfologică, se încrucişează două forme flexionare din paradigma a două cuvinte sau din paradigma unuia şi aceluiaşi cuvânt, prin care se transmite aceeaşi informaţie gramaticală de tip categorial.

Un caz tipic de contaminare morfologică avem în paradigma verbului (a) vrea, care la indicativ prezent şi la imperfectul indicativ a suferit influenţa verbului sinonim (a) voi, formele rezultate (vroiesc < vreau + voiesc, vroiam < vream + voiam etc.) intrând în concurenţă cu cele etimologice, pe care, cel puţin la imperfect, tind să le înlocuiască în limba vorbită (vezi supra, Analogia şi evoluţia verbelor neregulate).

Un alt exemplu de contaminaţie morfologică este şi forma vror < (ei) vreau30 + (ei) vor: Ar trebui sa votam noi profesorii pe cei care vror sa ajunga inspectori! (forum.portal.edu.ro)31.

Una dintre explicaţiile care s-au dat originii formelor de indicativ, prezent, plural, pers. I şi a II-a ale verbului (a) fi: sîntem, sînteţi, a fost aceea că ar reprezenta forme rezultate din contaminarea pers. a III-a plural sînt (la rândul ei, o formă refăcută analogic după lat. sint de la prezentul conjunctivului) cu formele de pers. I şi a II-a din limba veche, sem şi seţi (care continuă, cel mai probabil, formele de conjunctiv latin sĭmus şi sĭtis). Deci sînt + sem > sîntem; sînt + seţi > sînteţi.

În jumătatea de sud a teritoriului bănăţean, alături de formele tari, arhaice de perfect în -ş: arş, curş, puş, întorş, prinş, sparş, d⇔îş etc., au fost notate şi forme contaminate, rezultate din încrucişarea formelor tari cu cele slabe: plânşăi, puşăi, rămăşăi, spuşăi, vruşăi etc. (< plânş + plânsei; puş + pusei etc.) (vezi Coteanu, Elemente, p. 91 şi Purdela, Contaminaţia, p. 336). c) Contaminaţia sintactică constă din încrucişarea a două sintagme sau enunţuri echivalente sintactic. Mai exact spus, „subiectele vorbitoare, fie din grabă, fie dintr-o incapacitate de a sesiza just raporturile sintactice, amestecă în aceeaşi enunţare sintagme sau propoziţii asemănătoare ca sens, dar deosebite ca formă, ajungând astfel la combinări sintagmatice, dintre care unele se pot generaliza” (Seche, Et. pop., p. 34). Acest tip de contaminaţie poate fi ilustrat cu exemple ca: Îmi trebuie pe cineva < îmi trebuie cineva + vreau pe cineva (; cerere de a se numi pe X < cerere de a se numi X + cerere de a numi pe X; un prieten de-al meu < un prieten al meu + un prieten de-ai mei;

de-a lungul a multor secole < de-a lungul multor secole + de-a lungul a multe secole (sau prin analogie cu construcţii de tipul de-a lungul a trei secole)32 Ex.: Haosul monetar făcuse casă cu istoria Ţărilor Române de-a lungul a mai multor secole (www.leulgreu.ro);

comemorarea a celor 50 de ani < comemorarea a 50 de ani + comemorarea celor 50 de ani; acum câteva (două, trei, multe etc.) zile (luni, ani etc.) în urmă < acum câteva zile + cu câteva zile în urmă.

Ex.: Aici s-au verificat, de-a lungul a câtorva decenii, nu doar un interes particular pentru o anumită configuraţie peisagistică ... (www.zaman.ro); O iarnă insuportabilă s-ar instala de-a lungul a câtorva decenii. Ce se va întâmpla cu oamenii? (www.revistamagazin.ro).

30 Utilizarea formei vreau şi la persoana a III-a este urmarea analogiei cu o serie de verbe ce cunosc la indicativul prezent omonimia între persoana I singular şi persoana a III-a plural (eu văd / ei văd, eu merg / ei merg, eu sunt / ei sunt). 31 Forma vror apare şi la Negruzzi, în nuvela Alexandru Lăpuşneanul: „M-aşteptam s-aud asemene răspuns, zise cu oţărâre Lăpuşneanul, dar să vedem întăi ce vror”. 32 Folosirea prepoziţiei a (confundată adesea cu articolul genitival omonim), pentru a marca genitivul, înaintea adjectivelor care exprimă o cantitate nedefinită (mulţi, puţini, câţiva, numeroşi) aflate ele însele în cazul genitiv, format cu ajutorul desinenţei -or (multor, puţinor, câtorva, numeroşilor) reprezintă, din păcate, o greşeală foarte frecventă, rezultată din contaminarea genitivului sintetic cu cel analitic (cf. *părerea a multor specialişti, faţă de părerea multor specialişti sau părerea a mulţi specialişti).



d) Atunci când se încrucişează două îmbinări sintactice cu caracter mai mult sau mai puţin stabil, putem vorbi chiar de o contaminaţie frazeologică.

Astfel, din combinarea expresiilor a-i da (cuiva) papucii şi a-i face (cuiva) bagajele a rezultat expresia hibridă a-i face papucii (cuiva) „a alunga”: „Am continuat prietenia patru luni, dupa care el mi-a facut papuci” (apud Zafiu, Diversitate stilistică, p. 208).

Locuţiunea adverbială (a ţipa, a striga) din toţi rărunchii „cu putere” este, cu siguranţă, rezultatul încrucişării dintre alte două locuţiuni: din rărunchi şi din toate puterile: „Aflat în pragul unei crize de nervi, Viorel Lis a început sa tipe din toti rarunchii, în prezenta a zeci de persoane“ (Ibid, p. 242).

Din suprapunerea locuţiunilor vrute şi nevrute şi ştiute şi neştiute a rezultat îmbinarea cu un sens mai puţin clar ştiute şi nevrute: „Stimaţi domni cu uşurinţa meseriei de a spune ştiute şi nevrute ...” (apud, Zafiu Aprofunzimi).

O contaminaţie frazeologică întâlnită relativ frecvent, dar care încalcă normele de corectitudine, şi de aceea trebuie evitată, este construcţia mijloace mass-media, apărută din încrucişarea a două îmbinări stabile de cuvinte ce reprezintă, una, un împrumut din engleză, mass media (of communication), iar cealaltă, o traducere (sau un calc) al acesteia: mijloace de comunicare în masă: Aici ar trebui sa se simta prezenta mijloacelor mass-media care dispun de mijloacele (sic!) prin care sa combata parerile unora din afara tarii care ne defaimeaza! (www.121.ro); Petiţie împotriva denigrării Bisericii în mijloacele mass-media (www.petitieonline.ro)33.

În limbajul familiar, pentru a exprima ideea de exces, de depăşire a unor limite impuse de buna cuviinţă, se folosesc două expresii sinonime: a (se) întrece cu gluma şi a sări calul. Din încrucişarea acestora a rezultat îmbinarea, aparent bizară, a întrece calul: Bricostore a întrecut calul. Au amplasat o magherniţă de spălătorie auto, cică ecologică, chiar în faţa magazinului (www.urbaniulian.ro); Am şi eu vina mea când am continuat discuţia offtopic dar tu ai întrecut calul cu inepţiile şi părerile personale fanteziste (http://forum.softpedia.com).

O serie de hibrizi cu caracter locuţional au o frecvenţă şi o răspândire destul de mare, chiar în exprimarea unor oameni cultivaţi, construcţiile în cauză tinzând să se generalizeze şi, astfel, să pătrundă în sfera exprimării literare:

spre pildă < spre exemplu + de pildă

Ex.: Britanicii, spre pildă, şi-au căpătat un renume internaţional prin acei Hooligans care au îngrozit lumea (www.amosnews.ro); Spre pildă, disocierea etnică între lăcaşuri de cult maghiare şi româneşti este irelevantă, din punctul de vedere al arhitecturii (www.dilemaveche.ro);

drept pentru care < drept care + pentru care

Ex.: Probabil că aceste „amănunte” nu au mai prezentat interes pentru autoarea materialului, drept pentru care am decis să le reluăm cu scopul de a dovedi că ... (www.edu.ro);

drept ca urmare < drept urmare + ca urmare

Ex: Dacă civilii ne consideră nişte eroi, batalionul 812 Bistrriţa din care fac parte ne consideră trădători, drept ca urmare ne-au tăiat soldele de merit la toţi militarii care participă la misiunea din Afganistan (www.antena3.ro);

aşa după cum < aşa cum + după cum

Ex. Aşa după cum v-am spus, cu 15 zile înainte de publicarea legii, serviciile noastre erau deja pregătite (www.imn.gr). Trebuie spus că expresii ca: aşa după cum, drept ca urmare sau drept pentru care, se situează, practic, la limita pleonasmului (vezi Apostolatu, Necula, Gramatică normativă, p. 113);

33 Întrucât, în engleză, media înseamnă chiar „mijloace” (cf. lat. medium, cu pl. media), se înţelege că îmbinarea mijloace mass-

media are caracter pleonastic.



mai întâi de toate < mai întâi + înainte de toate34

Ex.: Traducerea patristică e mai întâi de toate interpretare teologică şi duhovnicească (bastrix.wordpress.com); Vă îndemn, aşadar, mai întâi de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii (www.profamilia.ro);

a-şi lua la revedere < a-şi lua rămas bun + (a spune) la revedere

Ex.: Britanicii îşi iau la revedere de la halbele tradiţionale (www.evz.ro); Jose Carreras îşi ia la revedere de la public (pescurt.ro);

a se ţine de promisiune < a se ţine de cuvânt + a-şi ţine promisiunea

Ex.: Oprescu se ţine de promisiune şi pune wireless în parcuri (www.ziare.com); Preşedintele Traian Băsescu se ţine de promisiunea făcută Elenei Udrea (www.zsb.ro);

(a aduce la) acelaşi numitor comun < (a aduce la) acelaşi numitor + (a aduce la un) numitor comun

Ex.: Arta religioasă (icoane bisericeşti pictate pe lemn, iconostasul, obiecte de cult) şi cea populară (ouă încondeiate, ştergare şi scoarţe cu motive religioase) ajung la acelaşi numitor comun, transmiţând un mesaj unitar: bucuria renaşterii (www.artevizuale.ro); Rolul DAE este tocmai de a aduce la acelasi numitor comun toate costurile unui credit (conta.money.ro).

e) Atunci când se încrucişează un cuvânt şi o îmbinare de cuvinte sinonime, se produce o contaminaţie lexico-frazeologică, al cărei rezultat este o îmbinare de cuvinte având în componenţă lexemul intrat în coliziune cu unitatea frazeologică primară. De regulă, astfel de contaminaţii au un pronunţat caracter pleonastic:

a reţine minte < a reţine + a ţine minte

Ex.: Nu mai reţin minte dacă atunci când am vaăut înregistrarea mai apărea şi o altă maşină sau nu (www.amenda.ro); Ce e mai grav e că am citit undeva (nu mai reţin minte sursa) că a murit un om din această cauză (www.zoso.ro);

a rămâne în continuare < a rămâne + (a fi) în continuare

Ex: Municipiul Focşani rămâne în continuare fără viceprimari (www.realitateafocsani.ro); Dinamo va rămâne în continuare viaţa mea! (www.bizcar.ro)35;

a-şi lua adio < a-şi lua rămas bun + adio!

Ex: Lumea muzicii îşi ia adio de la Ion Dolănescu! (stirileprotv.ro); Vadim îşi ia adio de la titlul de lider politic (2008.informatia.ro);

a se stinge din viaţă < a se stinge + a înceta din viaţă

Ex.: Scriitorul cubanez Cintio Vitier s-a stins din viaţă (www.adevarul.ro); S-a stins din viaţă actorul Nicu Constantin (www.revistavip.net);

a rezuma pe scurt < a rezuma + (a spune) pe scurt

Ex.: Concluziile recentului summit G 20 cred că au fost corecte şi le vom rezuma pe scurt (www.bloombiz.ro); Cam aşa s-ar putea rezuma pe scurt povestea noii compilaţii lansate de Intercont Music (www.comunicatedepresa.ro);

a-şi reveni în fire < a-şi reveni + a-şi veni în fire

Ex.: Dupa ce si-a revenit in fire, si-a vazut fiica moarta si a alertat politia (stiri.rol.ro); Am înlemnit pe loc, dar când mi-am revenit în fire începeam să judec în fel şi chip şi înţelegeam că, deja sunt întemniţat (www.poezie.ro);

34 Din încrucişarea acestor locuţiuni adverbiale au mai rezultat încă două variante hibride: mai înainte de toate şi întâi de toate (cf. Hristea, Contaminaţia, p. 310). 35 Trebuie spus că unul dintre sensurile verbului rămâne este definit astfel în DEX ’98: „a continua să existe, a păstra aceeaşi stare, a dăinui, a nu se schimba”



remuşcări de conştiinţă < remuşcări + mustrări de conştiinţă

Ex.: În schimb duhul cel bun adoptă metoda opusă: te împinge la remuşcări de conştiinţă pentru ca să te facă să-ţi realizezi eroarea (www.pastoratie.ro);

scurtă alocuţiune < scurtă cuvântare + alocuţiune

Ex.: Într-o scurtă alocuţiune, ambasadorul român s-a referit la semnificaţia Francofoniei (www.mae.ro); Ca de obicei înainte de rugăciune, Papa a adresat o scurtă alocuţiune (www.catholica.ro);

pe muteşte < pe tăcute + muteşte

Ex.: TVR face sluj pe muteste in fata lui Tariceanu (cumainilecurate.wordpress.com); E prima oara cand o cearta ca la usa cortului intre doua muieri are loc pe muteste (www.videofil.ro).

în caz dacă < în caz că + dacă

Ex.: �i pot să vă asigur că guvernarea care a fost până acuma în caz dacă rămânea la guvernare ar fi putut să-şi onoreze toate obligaţiunile interne şi externe (www.europalibera.org); În caz dacă automobilul care a nimerit în accident nu are asigurare, este necesar de a apela la Fondul de Garanţie Automobilistică (www.embaixada-moldova.pt).

Deşi rezultatul nu este o sintagmă, putem considera că avem a face cu o contaminaţie lexico-frazeologică şi în cazul termenului loviluţie36 < lovitură (de stat) + revoluţie: Înainte de loviluţie lumea se împărţea în comunişti şi alţii. După loviluţie lumea se împarte în capitalişti şi alţii (www.cafeneaua.com).

f) Contaminaţia fonetică apare în urma încrucişării a două variante fonetice ale unui cuvânt (de regulă împrumut neologic)37:

tumoară < tumoare + tumoră

Ex.: Lucica Bunghez, femeia cu o tumoară uriaşă (ylysor.myforum.ro); Tumoara se dezvoltă cănd celulele cresc peste măsură (sanatate.jurnalul.ro).

sandvici < sandviş + sandwich

Ex.: Sandvici cu brânză de vacă şi roşie (www.eculinar.ro); Poftiţi la sandvici cu toxiinfecţie! (www.stirilocale.ro).

paradontoză < paradentoză (cf. germ. Paradentose) + parodontoză (din fr. paradontose)38

Ex.: Paradontoza afecteaza trei din patru adulţi la un moment dat în viaţă (www.dentosanmh.ro); Pentru a nu ajunge la paradontoza, stomatologii recomanda efectuarea unui periaj corect (sanatate.acasa.ro).

g) Contaminaţia grafică se produce atunci când se încrucişează două tipuri de grafie (una justificată fonetic, cealaltă etimologic), dintre care, de regulă, numai una este considerată literară. Spre deosebire de toate celelalte tipuri de contaminaţie, aceasta este percepută exclusiv vizual:

aiceberg < aisberg + iceberg

Ex.: A fost un vas mare care s-a lovit de un aiceberg (www.tpu.ro); Volumul de faţă strânge, cum bine se poate presupune, o câtime, un vârf de aiceberg din concreţiunile lirice ale unei trăiri (www.poezie.ro);

naylon < nailon + nylon

Ex.: Colanţii de naylon, simbol al feminităţii prin excelenţă, împlinesc 50 de ani (www.kissnews.ro); Vindem fire naylon (www.afaceritextile.ro);

cogniac < coniac + cognac

36 Termenul se referă la revoluţia împotriva regimului comunist din decembrie 1989, pe care unii au văzut-o mai degrabă ca pe o lovitură de stat. 37 Contaminaţiile fonetice îmbracă adesea şi un aspect grafic. 38 DOOM 2 reţine numai varianta parodontoză.



Ex.: Fabrica de vin si cogniac “Kvint” din Tiraspol a sistat exportul productiei sale in Rusia (economie.moldova.org); Noi am luat vodka si cogniac pentru eventualitatea in care ar cere cineva (www.miresici.ro);

licheur < lichior + liqueur

Ex.: Licheur de ceapa. Ingrediente:5 cepe mari albe, 1 litru de vin alb curat, ... (bucatealese.com); Cu zeama de compot amestecata cu 2 linguri cognac sau licheur se-nsiropeaza blaturile insistand mai ales pe margini (www.culinar.ro);

remy < rummy + remi (pronunţia aproximativă în limba română a termenului englez)

Ex.: Am si eu 2 intrebari in legatura cu jocul de remy (forum.softpedia.com); Jocul de remy se poate juca in 2 feluri : pe tabla si etalat (www.infoeducatie.ro);

autsider < outsider + aut (pronunţia românească a angl. out)

Ex.: A avut măcar curajul să-şi formuleze părerea, ca autsider, după cum chiar el se declară (www.srsff.ro); Moscova speră că SUA vor urca de pe locul 7, de autsider în ce priveşte volumul investiţiilor în Rusia, fiind cu mult în urma unor ţări din europene (www.ruvr.ru).

Tot despre contaminaţie grafică (complicată, credem, şi de hipercorectitudine) putem vorbi în cazul încrucişării a două omofone scrise diferit, în baza principiului sintactic al ortografiei:

o alt fel de (casă) < o altfel de (casă) + un alt fel de (casă);

vor să procedeze în altfel < vor să procedeze în alt fel + vor să procedeze altfel (vezi Uriţescu, Pleonasmul, p. 50-51).

h) Contaminaţia onomastică presupune intersectarea a două nume proprii (adesea antroponime, mai rar toponime) între referenţii cărora există o legătură reală sau doar presupusă de către vorbitor, rezultatul la nivelul expresiei fiind un hibrid onomastic în care se împletesc fragmente aparţinând celor două nume. Este un spaţiu al jocului lingvistic produs cu intenţie stilistică, mai ales în limbajul publicistic.

� contaminaţia antroponimică: Dinu Păturiciu < Dinu Păturică + Dinu Patriciu Ex.: Toate au un final, domnule Dinu Păturiciu şi celialţi ciocoi (www.buhnici.ro); Traian Boc < Traian Băsescu + Emil Boc39 Ex.: Liderul PNL Emilian Frâncu compară România Guvernului Traian Boc cu Belarusul lui Lukaşenko (www.observatordevalcea.ro); Ronaldică < Ronaldo + Dică40 Ex.: 500 de sicilieni l-au aclamat pe cel care a fost „Dicanio“ în Ghencea, de ieri fiind rebotezat după rit brazilian, RonalDICĂ (sic!) (www.prosport.ro); Bănelinho < Bănel+ Ronaldinho41 Ex.: Astfel, pentru suporteri „Bălănel” a redevenit „Bănelinho”, stelistul părând să fi depăşit în sfârşit pasa proastă în care s-a aflat la începutul sezonului (www.prosport.ro). Numeroase sunt însă cazurile în care contaminaţia se produce între un nume propriu şi un apelativ (mai rar, un adjectiv) care face trimitere la o anumită trăsătură (constatată obiectiv sau subiectiv) a persoanei ce poartă numele respectiv. Marcă a unui exces de familiaritate, acest procedeu se aplică mai ales personalităţilor zilei: oameni politici, persoane publice, vedete, actori, cântăreţi, sportivi etc.42:

39 Traian Boc = aluzie la obedienţa prim-ministrului Emil Boc faţă de preşedintele Traian Băsescu, considerat în presă a fi liderul de

facto al Guvernului şi al partidului de guvernământ PDL. Iniţial, se pare că a fost vorba de o eroare de exprimare a senatorului PDL Anca Boagiu, cu ocazia unei întâlniri de la Galaţi. 40 Ronaldică = poreclă dată jucătorului stelist Nicolae Dică pentru evoluţiile asemănătoare cu cele ale jucătorului brazilian Ronaldo. 41 Poreclă dată jucătorului stelist Bănel Nicoliţă, simpatizat de suporteri şi apreciat pentru capacitatea sa de efort fizic, dar şi pentru unele execuţii ingenioase, comparabile cu cele ale mult mai celebrului fotbalist brazilian Ronaldinho. 42 Dacă menţinem distincţia pe care am încercat-o mai sus, între contaminaţii propriu-zise şi hibrizii lexicali (sau pseudo-contaminaţii), este evident că aici avem a face mai degrabă cu nişte substituţii lexicale voluntare în forma hibrizilor lexicali.



Berbecali < berbec + Becali43 Ex.: A fost suficient ca la meciul U Cluj - CFR Cluj să fie delegat un arbitru care să nu fluiere după indicaţiile venite de la stâna lui Berbecali (optimvs.wordpress.com); Vodcăroiu (scris şi Votcăroiu) < Văcăroiu + vodcă (votcă)44 Ex.: Senatorii lui Votcăroiu vor ca ţuica să nu mai fie accizată! (blog.gardianul.ro); �pagaton < şpagă + Agat(h)on45 Ex.: Marea realizare a ministrului �pagaton a fost legată de plecarea firmelor de turism germane - TUI, Nekerman etc, care s-au dus în Bulgaria (www.curentul.ro); Chereştoi < cherestea + Verestoy46 Ex.: După ce senatorul UDMR Verestoy Attila, poreclit Chereştoi, a despădurit aproape complet judeţele Covasna şi Harghita … (www.ziarul-ziarul.com).

� contaminaţia toponimică: Brailaţi47 < Brăila + Galaţi Ex.: Sper să se unească cele 2 oraşe sub numele de GALAŢI !!!! Alte nume precum "Braigal", "Brailaţi", "Galbrai" sunt ridicole!!!! Corect este ca oraşul mai mare să înghită oraşul mai mic (www.gandul.info); Iashington48 < Iaşi + Washington Mai rar, contaminaţia poate surveni între un nume de persoană şi unul topic: Ceauşima „poreclă ironic-amară dată capitalei Bucureşti, din care largi zone cu arhitectură monumentală au fost supuse în anii ‘80 furiei demolatoare a lui Ceauşescu” < Ceauşescu + Hiroshima: Sute de case au fost dărâmate, o suprafaţă importantă purta haina spulberării, în ceea ce, cu un umor amar bucureştenii numeau pe atunci ceauşima” (facultate.regielive.ro).

Probabil prin analogie cu Ceauşima (termen a cărui vechime e de apropape 30 de ani), s-au produs ulterior (însă tot în perioada comunistă, când una dintre temele preferate de politică externă era lupta împotriva „cursei înarmărilor”, respectiv împotriva arsenalului nuclear acumulat de marile puteri ale lumii) şi contaminaţiile Euroshima (< Europa + Hiroshima) şi Terrashima (< Terra + Hiroshima), pentru a sugera pericolul ce plana asupra Europei, respectiv asupra Terrei, care ar fi putut avea aceeaşi soartă ca Hiroshima, în urma a unui posibil război atomic. 1.6. Condensarea lexicală

Condensarea lexicală constă în abrevierea unei sintagme prin suprimarea şi înlocuirea determinatului prin determinant (cel mai adesea adjectival). Rezultatul imediat al acestui mecanism este substantivizarea determinantului, care preia şi sensul termenului determinat. Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că procedeul condensării reprezintă o variantă a conversiunii. Cele mai cunoscute exemple sunt: roşii (subst.) < pătlăgele roşii; vinete (subst.) < pătlăgele vinete; rapid, accelerat (subst.) < tren rapid / accelerat; murg (subst.) < cal murg („negru-roşcat, castaniu închis sau cenuşiu”); sugativă < hârtie sugativă; mici / mititei (subst.) < cârnaţi mici; parţial (subst.) < examen parţial (în limbajul studenţesc) etc.

Exemple interesante putem găsi şi dacă urmărim istoria unor termeni latini moşteniţi, cum ar fi văr, ficat, piersic, must. Astfel, la origine, aceste cuvinte însoţeau substantive, în sintagme care, cu timpul, în trecerea de la latină la română, s-au condensat, vorbitorii dispensându-se de termenul determinat, al cărui sens a fost „absorbit” de determinant. Interesant este că în limba română aceste cuvinte au exact sensul termenului suprimat. Astfel, în sintagma consobrinus verus „văr adevărat, bun”, sensul de „văr” aparţinea lui consobrinus (care s-a şi păstrat în limba română, mai exact în dialectele din sudul Dunării, cu forma cusurin), şi nu lui verus, care de altfel era un adjectiv. La fel, ficat făcea parte din sintagma iecur ficatum,

43 Porecă a lui Gigi Becali, politician, om de afaceri şi patron al echipei Steaua, care în tinereţe a fost cioban. 44 Porecla lui Nicolae Văcăroiu, fost prim-ministru şi preşedinte al Senatului României, membru PSD (aluzie la presupusul obicei al acestuia de a consuma alcool. 45 Porecla lui Dan Matei Agathon, ministrul turismului în guvernarea PSD, suspectat de corupţie mai ales din cauza proiectului Dracula Park. 46 Apelativ pentru Verestoy Attila, liderul grupului UDMR din Senat, cu referire la afacerile cu cherestea desfăşurate de multimilionarul minoritar de etnie maghiară. 47 Denumire propusă (alături de altele, precum Braigal sau Galbrai) pentru un posibil viitor megalopolis care ar reuni oraşele vecine Brăila şi Galaţi 48 Numele unei conferinţe internaţionale organizate anual de AIESEC Iaşi în colaborare cu un număr de parteneri străini, în scopul promovării multiculturalităţii şi dezvoltării profesionale (cf. situl www.iashington.org).



denumind un anumit procedeu de îngrăşare a ficatului (lat. iecur) de pasăre cu smochine (lat. ficus „smochină”, iar ficatum era un derivat de la acest cuvânt). Prin urmare, sensul iniţial al expresiei era „ficat de animal îngrăşat cu smochine”. În urma condensării, s-a păstrat termenul determinant (ficatum), care a preluat de fapt sensul determinatului (iecur). În ceea ce-l priveşte pe piersic (şi piersică), acesta este rezultatul condensării sintagmei malum persicum, adică literal „măr persan, de Persia”, iar must este rezultatul simplificării lui vinum mustum, adică „vin nou”. Tot aici l-am putea introduce şi pe cupru, al cărui sens este urmare a condensării expresiei Cyprium aes, adică „aramă de Cipru”.

Un caz interesant de condensare lexicală îl reprezintă numele primelor cinci zile ale săptămânii, de asemenea moştenite din latină. La origine, acestea erau în cazul G, atribute ale substantivului dies „zi”: Lunae dies, Martis dies, Mercurii dies, Jovis dies, Veneris dies, adică „ziua Lunii”, „ziua lui Marte”, „ziua lui Mercur”, „ziua lui Joe”, „ziua Venerei”. În limba română nu s-a transmis sintagma ca atare, ci doar determinanţii, care, de altfel, ca nume comune, au trecut la cazul nominativ: luni, marţi, miercuri, joi, vineri. Tot rezultatul unei condensări este şi sensul următoarelor cuvinte împrumutate din franceză: bască < béret basque (adică „beretă bască”, cum poartă bascii, populaţie din SV Franţei); capitală < ville capitale („oraş important, principal”), biscuit < pain biscuit („pâine de două ori coaptă”) etc. O istorie interesantă, în care condensarea joacă un rol important, o are cuvântul aniversare. La origine este vorba despre sintagma (substantiv + adjectiv) zi aniversară, calc după fr. jour anniversaire. Prin condensare, adjectivul aniversară a început să fie folosit cu sensul de „zi de naştere”. Ulterior, forma acestui cuvânt a fost modificată în partea sa finală, printr-o falsă apropiere de substantivele derivate cu sufixul –re şi considerate „infinitive lungi”, ajungându-se la aniversare. Cum, în principiu, oricărui infinitiv lung îi corespunde un verb, s-a creat prin derivare regresivă, aşa cum am mai arătat, verbul a aniversa. Procedeul condensării lexicale este productiv astăzi mai ales în limbajul pubilicistic. Probabil că, şi în acest caz, explicaţia constă în orientarea acestui tip de limbaj către tipare „la modă”, oferite de limbi ca engleza sau franceza, orientare care satisface, până la un punct, nevoia unor jurnalişti de a furniza elemente noi, inclusiv în materie de limbaj. Iată numai câteva exemple ilustrative, credem noi, pentru vigoarea fenomenului: Scandalul compensatelor... (cf. reţete compensate) Tema anticipatelor nu mai e de actualitate (cf. alegeri anticipate) Prestaţia României la europenele din primăvară...(cf. campionatele europene) Calificarea naţionalei la mondiale este incertă (cf. campionatele mondiale)

Spre deosebire de exemplele discutate anterior, acestea din urmă nu duc (sau, mai bine zis, nu au dus încă) la „lexicalizări”, adică la conversiuni permanente, având drept rezultat diferenţierea a două cuvinte, ceea ce în plan lexicografic se soldează cu includerea, ca articole separate de dicţionar, a formei substantivale şi a celei adjectivale. În această situaţie se află însă, pe lângă deja citatele roşie, vânătă, murg, rapid, accelerat etc., şi mai recentele: consumabile (< materiale consumabile), cotidian (< ziar cotidian), demachiant (< lapte demachiant), poluant (< material poluant, substanţă poluantă), insecticid (< spray, praf insecticid), fixativ (< lac fixativ) etc. Vom încheia prezentarea acestui procedeu deosebit de interesant, făcând observaţia că el se înscrie printre fenomenele de care este responsbilă legea minimului efort, care face ca în vorbire, în special în registrul familiar sau într-un anumit mediu profesional, într-un anumit cadru sau într-o anumită împrejurare, vorbitorii să se dispenseze de anumite informaţii, atribuind cuvintelor valorile momentane pe care le impune procesul de comunicare în contextul situaţional dat. 1.7. Omonimizarea unor cuvinte polisemantice

Se ştie că una dintre cauzele apariţiei omonimiei este şi pierderea sentimentului legăturii care există între sensurile unui cuvânt polisemantic, sensuri legate genetic, întrucât au derivat unele din celelalte. Astfel, sensurile nu mai sunt percepute ca înrudite, ceea ce permite distanţarea lor în mintea vorbitorilor, până la situaţia în care aceştia le atribuie unor cuvinte diferite. Prin urmare, dacă vorbitorii nu mai pot stabili niciun element de legătură între două (mai rar, mai multe) sensuri ale unui cuvânt polisemantic, putem vorbi de omonimizare, şi, deci, de apariţia a două cuvinte diferite.

De exemplu, în limba română există două cuvinte cu forma porumb, şi anume: porumb¹ „plantă” (Zea mays) porumb² „pasăre, porumbel” (sens de bază) < lat. palumbus, care-l explică şi pe porumb¹, sens derivat din cel de bază.



Evitarea acestei omonimii s-a făcut prin diminutivizarea lui porumb²: porumbel. Alte exemple: afecţiune1 „durere” afecţiune2 „iubire, ataşament” boltă1 „arc” (în arhitectură) boltă2 „dugheană, prăvălie” broască1 „animal amfibiu din clasa batracienilor” broască2 „mecanism montat la uşă” etc. 1.8. Creaţiile onomatopeice

Sunt creaţii imediate, motivate extern de apropierea, prin imitaţie, de anumite sunete sau zgomote naturale. Astfel de creaţii sunt de ordinul miilor în limba română, dacă le adăugăm şi pe cele reduplicative. Mai trebuie spus că ele sunt obligatoriu însoţite de intonaţie exclamativă: fâş!, pâc!, scârţ!, chiţ!, ham!, miau!, mac!, cucu!, tic-tac!, trosc-pleosc!, gâl-gâl! etc. De la acestea se pot forma, prin derivare, verbe: a gâlgâi, a pleoscăi, a scârţâi, a fâlfâi etc. 2. Aspecte privind utilizarea frazeologismelor Unităţile frazeologice sunt definite, de regulă, ca îmbinări de cuvinte cu caracter mai mult sau mai puţin stabil, echivalente (reale sau potenţiale) semantic şi gramatical cu un singur cuvânt. Spre deosebire de îmbinările libere (pe care orice vorbitor le creează atunci când comunică), cele frazeologice există deja în limbă, sunt consacrate de uzul general sau cvasigeneral şi sunt simţite ca unităţi distincte, tocmai datorită sudării elementelor care le alcătuiesc. Unităţile frazeologice iau naştere cel mai adesea prin repetarea (adică folosirea frecventă şi îndelungată, în contexte mai mult sau mai puţin determinate) a unor îmbinări (iniţial) libere de cuvinte, respectiv prin metaforizarea unor astfel de îmbinări.

De pildă, expresii de tipul: a da ortul popii, a ajunge funia la par, a se duce de râpă, a mânca borş, a da sfară în ţară etc. au luat naştere prin sudarea definitivă a cuvintelor alcătuitoare, în condiţiile în care aceste îmbinări au fost folosite frecvent în situaţii de viaţă (circumstanţe) similare, corespunzând unei anumite realităţi. Astfel, prima dintre expresii se referea iniţial – ca îmbinare liberă – la plata serviciilor preotului ce oficia slujbele religioase la înmormântare, ortul fiind o monedă, în general de mică valoare. Desprinzându-se, cu timpul, de ritualul înmormântării, expresia a căpătat un înţeles metaforic, ajungând să evoce decesul, astăzi fiind echivalentă cu verbele a muri şi a deceda. Alte expresii, ca a face din ţânţar armăsar, a visa cai verzi pe pereţi sau a face ochii cât cepele au luat naştere încă de la început ca metafore, consacrate ulterior prin uz. Din categoria unităţilor frazeologice fac parte (în principal): expresiile şi locuţiunile, îmbinările uzuale precum şi formulele şi clişeele internaţionale.

a) Expresiile şi locuţiunile sunt grupuri de cuvinte mai mult sau mai puţin sudate care au un înţeles unitar şi se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire.

Observaţie: Unii cercetători români şi străini consideră că termenii locuţiune şi expresie sunt sinonimi, motiv

pentru care îi întrebuinţează paralel sau chiar unul în locul celuilalt. Alţi specialişti, deşi admit că între locuţiuni şi expresii nu se pot fixa nişte graniţe precise, consideră totuşi că expresiile sunt, prin definiţie, mai expresive, adică generatoare de efecte stilistice, fiind şi mai greu de echivalat cu un singur cuvânt, în vreme ce locuţiunile sunt, în general, lipsite de expresivitate, având şi un caracter mai stabil. Cea mai importantă clasificare a expresiilor şi locuţiunilor este cea morfologică. Afară de articol, toate celelalte părţi de vorbire cunosc şi o realizare frazeologică:

- substantive (cele mai multe provin, prin derivare, din locuţiuni şi expresii verbale): băgare de seamă, aducere aminte, bătaie de joc, părere de rău, ţinere de minte etc. - adjective: cu scaun la cap, în toată firea, într-o ureche, de ispravă, ca vai de lume, piele şi os, bătut în cap etc. - pronume (mai ales în sfera pronumelui nehotărât şi personal de politeţe): cine ştie cine, cine ştie ce, câte şi mai câte, te miri ce, Domnia Voastră, Excelenţa Sa, Preasfinţia Sa etc.



- numerale: de două ori, a doua oară, de trei-patru ori etc. - verbe (cele mai multe şi mai expresive): a da bineţe, a-şi da seama, a-şi ieşi din pepeni, a da apă la moară, a băga de seamă, a căuta nod în papură, a da bir cu fugiţii etc. - adverbe: de-a berbeleacul, de-a valma, pe de rost, pe din două, cu orice preţ, de la sine, (nici) în ruptul capului etc. - prepoziţii: în faţa, în spatele, din cauza, afară de, de-a lungul, în dreptul etc. - conjuncţii: cu toate că, din cauză că, de vreme ce, măcar să, în caz că, în loc să etc. - interjecţii: ca să vezi!, doamne fereşte!, slavă domnului!, măi, să fie! etc. În măsura în care sunt specifice unei limbi anume (în cazul nostru, limba română), îmbinările stabile

de cuvinte pot fi numite expresii idiomatice sau idiotisme. Limitele dintre unităţile frazeologice idiomatice şi cele „neidiomatice” nu sunt tocmai uşor de stabilit, însă distincţia ar putea avea în vedere şi caracterul deosebit de expresiv al celor dintâi, aşa cum o demonstrează, de exemplu, expresii ca: a bate apa-n piuă, a-şi da arama pe faţă, a da sfară în ţară, a tăia frunze la câini, a strica orzul pe gâşte, a face din tei curmei, colac peste pupăză, a căuta nod în papură, a-şi pune pofta-n cui, a face pe mortul în păpuşoi etc. După cum se poate observa, de regulă, astfel de expresii au un înţeles figurat, care aparţine întregului grup frazeologic, fiind imposibil de tradus „ad litteram” într-o altă limbă (de fapt, ele nu pot fi decât aproximativ echivalate, de preferat tot printr-o expresie idiomatică).

De exemplu, expresia românească a ploua cu găleata nu poate fi redată în limba engleză prin to rain with the bucket, ci trebuie să căutăm în engleză expresia idiomatică cea mai apropiată ca înţeles de a noastră, iar aceasta ar fi to rain cats and dogs (literal: „a ploua pisici şi câini”). De asemenea, şi când traducem dintr-o altă limbă în română, trebuie să căutăm la noi echivalentul cel mai potrivit al idiotismului străin. De exemplu, expresia englezească to have bats in one’s belfry (literal: „a avea lilieci în clopotniţă”) are câteva corespondente româneşti foarte expresive: a avea sticleţi la cap, a-i lipsi o doagă, a fi într-o dungă / ureche etc.

Din punct de vedere structural şi funcţional, expresiile şi locuţiunile se caracterizează prin câteva trăsături specifice generale, stabilite prin comparaţie cu îmbinările libere de cuvinte:

� Ordinea elementelor componente este, de regulă, fixă, neadmiţându-se schimbări de topică: se spune numai om în toată firea, a-şi da arama pe faţă, a face cu ou şi cu oţet, nu şi *om în firea toată, *a-şi da pe faţă arama sau *a face cu oţet şi cu ou; topica îmbinărilor libere, însă, este (semi)liberă. � Între termenii expresiei nu se pot intercala (sau, în orice caz, există o redusă posibilitate în acest sens) unităţi nespecifice: spunem despre cineva că taie frunze la câini, îşi dă ochii peste cap, îşi ia picioarele la spinare, dar nu şi că*taie multe frunze la câini, *îşi dă ochii verzi peste cap sau *îşi ia picioarele lungi la spinare; în cazul îmbinărilor libere, posibilităţile combinatorii sunt (aproape) nelimitate. � Temenii expresiei nu pot fi substituiţi cu alţii, nici chiar cu cei sinonimi sau din aceeaşi sferă semantică: spunem că cineva are habar, e cu scaun la cap sau că e luat la trei păzeşte, nu şi că *posedă habar, e *cu fotoliu la cap sau e *luat la doi păzeşte; tehnica liberă a discursului permite însă, în anumite limite, întrebuinţarea de sinonime în acelaşi context (ceea ce şi justifică existenţa seriilor sinonimice). Această situaţie nu trebuie confundată cu cazul în care avem a face cu variante ale uneia şi aceleiaşi expresii, ca în exemplul: a-şi ieşi din fire / din pepeni / din ţâţâni / din balamale / din papuci / din răbdări etc. � Sensul expresiei, unitar, e diferit de sensurile cumulate ale termenilor săi (din îmbinările libere), ceea ce înseamnă că aceştia şi-au pierdut independenţa semantico-lexicală. Să se compare, de exemplu, Ion a spălat putina = „Ion a fugit (de răspundere), s-a făcut nevăzut, a dispărut” cu Ion a spălat putina cu detergent = „Ion a spălat putina cu detergent (pentru a fi curată)”. Identificarea acestor patru caracteristici diminuează considerabil riscul confundării îmbinărilor stabile

cu îmbinările libere omonime. b) Îmbinările uzuale sunt îmbinări stabile de tipul determinat + determinant, cel mai adesea

formule de salut, denumiri ştiinţifice, ale unor produse, ale unor instituţii, titluri de opere literare, artistice, de publicaţii etc.: bună ziua, la revedere, noapte bună, la mulţi ani, socru mare, văr primar, nepot de-al doilea, apă minerală, fier de călcat, Facultatea de Litere, Camera Deputaţilor, Monitorul Oficial, Convorbiri literare, Pădurea spânzuraţilor, Poarta sărutului etc. Foarte multe astfel de îmbinări reprezintă calcuri ale unor sintagme asemănătoare existente în alte limbi (mai ales franceză şi engleză): ţesut osos, câmp magnetic,



carte poştală, alcool etilic, dioxid de carbon, economie de piaţă, poştă electronică, agent economic, bursă de valori, viciu de procedură, placă dentară, pagină de gardă, bun de tipar, colită de fermentaţie, război rece, cortina de fier, rădăcină pătrată, şef de stat, moţiune de cenzură, clauză de salvgardare etc. Asemenea combinaţii lexicale se află, de fapt, la graniţa dintre unităţi frazeologice şi îmbinări lexicale libere, de aceea unii autori le mai numesc şi semifrazeologisme. Ele pot fi privite ca o unitate (mai ales din punct de vedere semantic) pentru că sunt echivalente cu un singur cuvânt, dar nu sunt consacrate de uzul general, sunt lipsite aproape total de expresivitate (multe dintre ele funcţionează ca termeni tehnici în diferite limbaje de specialitate) şi, în plus, elementele componente îşi păstrează în mai mare măsură autonomia semantico-lexicală.

c) Formulele şi clişeele internaţionale sunt frazeologisme cu circulaţie internaţională, existând – în general cu aceeaşi formă şi acelaşi înţeles – în numeroase limbi de cultură. Desigur, aceste formule internaţionale au şi ele o limbă de origine, din care mai apoi au „migrat”. Foarte multe dintre ele sunt din limba latină: ad litteram, alma mater, alter ego, curriculum vitae, ex cathedra, in extenso, in extremis, magna cum laudae, mea culpa, modus vivendi, nota bene, rara avis, sine qua non, tabula rasa, persona non grata, status quo etc. Altele sunt italienisme internaţionale: con brio, con anima, commedia dell’arte, dolce far niente, fata morgana, tutti frutti, franţuzisme internaţionale: avant la lettre, randez-vous, mal de siècle, paté de fois, tête-à-tète etc. sau englezisme internaţionale: high-life, knock-out, fair-play, living-room, room service, prime time, mass-media (of communication), fast food etc.

O categorie aparte o reprezintă clişeele internaţionale în a căror structură intră un nume propriu (de obicei de persoană) şi care au la bază legende antice (uneori biblice) sau chiar întâmplări reale, care trebuie cunoscute pentru a înţelege sensul şi felul în care au luat naştere aceste frazeologisme. În limba română ele au pătruns mai ales pe filieră franceză (dar nu numai): oul lui Columb „soluţie simplă, care implică ingeniozitate, dar care pare la îndemana tuturor”; călcâiul lui Ahile „punct vulnerabil”; firul Ariadnei „călăuză”;

calul troian „stratagemă de infiltrare într-un loc inaccesibil, pentru a strica armonia, autoritatea, chiar liniştea, creând susceptibilităţi, lipsă de siguranţă, dizarmonie”; arca lui Noe „locul de salvare prin credinţă; aglomerare de mare diversitate; refugiul vieţii în timpul unui cataclism; loc al speranţei, al regăsirii sufleteşti”; patul lui Procust „cenzură, mutilare”; pânza Penelopei „credinţă, fidelitate conjugală”; cutia Pandorei „sursă de nenorociri”;

de la Ana la Caiafa „o amânare, o tergiversare premeditată a unei rezolvări de mare importanţă, amânare ce presupune de fapt un refuz”; sabia lui Damocles „pericol iminent”; secolul lui Pericle „epocă de progres” etc.

Deşi nu internaţionale, şi în spaţiul limbii române s-au creat câteva astfel de „clişee”, legate de anumite întâmplări (unele chiar reperabile în istorie), anecdote, evenimente ce au în centru anumite personaje (reale sau imaginare): cuiul lui Pepelea „drept abuziv”; anteriul lui Arvinte „cârpăceală, lucru de mântuială”; Vodă da şi Hâncu ba „protest îndârjit, opoziţie la adresa oficialităţilor”; acarul Păun „ţap ispăşitor”; satul / târgul / ţara lui Cremene „loc al bunului plac, unde nu se respectă nicio regulă” etc. Nu putem încheia discuţia cu privire la tipurile de unităţi frazeologice, fără a atrage atenţia că majoritatea specialiştilor care s-au ocupat îndeaproape de domeniul frazeologiei consideră că nu reprezintă unităţi frazeologice proverbele, zicătorile, maximele, sentinţele, aforismele, pentru motivul că acestea au o structură mai elaborată, în care părţile componente îşi păstrează autonomia gramaticală şi semantică, nefiind echivalente reale sau potenţiale ale unor cuvinte unice (vezi, de exemplu: ulciorul nu merge de multe ori la apă; cine fuge după doi iepuri nu prinde niciunul; fiecare pasăre pe limba ei piere etc.). În ceea ce priveşte sursele frazeologiei româneşti, trebuie să spunem că alături de creaţiile interne, autentic româneşti, foarte multe frazeologisme (marea majoritate neologice) reprezintă calcuri (totale sau parţiale) pe care limba română le-a făcut din alte limbi, şi în primul rând din limbile franceză şi, mai recent, engleză. Cele apărute pe teren românesc sunt mai vechi şi mai expresive, având un potenţial



stilistic impresionant. De asemenea, ele au o putere de circulaţie şi o frecvenţă direct proporţionale cu vechimea lor. Cele împrumutate sau calchiate sunt, în general, mai puţin expresive, foarte multe dintre ele având caracter tehnic (aparţin diverselor limbaje tehnice şi de specialitate): diabet zaharat, placă dentară, ţesut osos, cameră obscură, câmp magnetic, corp delict, blocaj renal, stop cardiac, placă turnantă, rădăcină pătrată, apă tare, bancrută frauduloasă, proiect de lege, vase comunicante, bandă rulantă, fond de ten, şomaj tehnic, buletin de ştiri, buletin de vot, revista presei, masă rotundă, economie de piaţă, agent economic, societate de consum, război rece, secretar de stat, terapie de şoc etc. Desigur, şi în lexicul comun, nespecializat, există o serie de calcuri frazeologice, în special expresii şi locuţiuni cu valoare verbală: a bate monedă (cf, fr. frapper monnaie), a-şi da aere (cf. fr. se donner des airs), a face faţă (cf. fr. faire face), a-şi face sânge rău (cf. fr. se faire du mauvais sang), a fi în elementul său (cf. fr. être dans son element), a salva aparenţele (cf. fr. sauver les apparances), a sfârşi în coadă de peşte (cf. fr. finir en queue de poisson) etc. Alături de creaţiile interne şi de calcuri, frazeologismele cu caracter internaţional (care, la rigoare, trebuie tratate ca împrumuturi) ocupă, aşa cum am arătat mai sus, un segment destul de important din frazeologia românească. Unităţile frazeologice cunosc, deşi nu atât de frecvent, aceleaşi tipuri de relaţii de formă şi de sens ca şi cuvintele, şi anume:

- sinonimia, ca între expresiile pentru „a muri”: a da ortul popii, a trece în lumea celor drepţi, a se duce pe lumea cealaltă, a păşi pragul veşniciei, a părăsi scena vieţii, a pune mâinile pe piept, a închide ochii, a-şi da obştescul sfârşit, a-şi da duhul, a înceta din viaţă, a da colţul, a da în primire etc.;

- antonimia, ca între expresiile: (om) sărac cu duhul – (om) cu scaun la cap; - omonimia, ca între expresiile: a închide ochii „a muri” şi a închide ochii „a arăta îngăduinţă, a fi

indulgent, tolerant”; - polisemia, ca în cazul expresiei a da gata, care are următoarele sensuri: „a distruge”, „a uimi”, „a

cuceri pe cineva”, „a termina, a consuma”. Sensul unităţilor frazeologice evoluează după aceleaşi principii care guvernează şi evoluţia sensului cuvintelor. De exemplu, expresia ai carte, ai parte însemna iniţial „cine are acte, documente, are parte de privilegii”, întrucât aici cuvântul carte era luat în sensul său vechi de „scrisoare, act, document”. Odată cu evoluţia sensului cuvântului carte, s-a schimbat şi sensul expresiei: „cine are ştiinţă de carte (adică este educat), dispune de nişte avantaje”. În domeniul frazeologiei se fac numeroase greşeli de exprimare, legate îndeosebi de folosirea unor expresii şi locuţiuni neologice. Cea mai frecventă dintre erori este utilizarea pleonastică a unor îmbinări stabile de cuvinte. În această situaţie se află adesea mass-media (o trunchiere a expresiei engl. mass-media of communication), pe care unii o întrebuinţează pleonastic, spunând şi chiar scriind mijloace mass-media sau mijloace de mass-media. Întrucât media este, în latină, (şi de aici, în engleză) pluralul lui medium „mijloc”, adăugarea substantivului mijloace la sintagma mass-media este total nejustificată şi greşită.

Create pleonastic sunt sintagmele: a-şi aduce aportul (aport = „contribuţie adusă de cineva la realizarea unei acţiuni comune”); panaceu universal (panaceu = „remediu universal”); de comun acord (acord = „comunitate de vederi; consens, asentiment”); summit la vârf (summit = „întâlnire (politică) la cel mai înalt nivel), scurtă alocuţiune (alocuţiune = „scurtă cuvântare ocazională”) etc.

Alte frazeologisme sunt utilizate mai mult sau mai puţin deformat, cel mai adesea ca urmare a unor confuzii paronimice: a rămâne pe *geană (corect, jantă), *în corpore (corect, in corpore), *a duce în eroare (corect, a induce), *de-a capo al fine (corect, da capo al fine) etc.

O serie de frazeologisme sunt folosite cu un sens impropriu: a plânge cu lacrimi de crocodil = „a se preface” şi nu „a plânge mult, cu hohote” á la longue = „cu timpul, cu vremea”, şi nu „pe termen lung” a avea memorie de elefant = „a fi ranchiunos”, şi nu „a avea o memorie prodigioasă” in extremis = „în ultimă instanţă”, şi nu „în afară” Unele expresii sunt folosite atât de des (în special, în presă), încât s-au clişeizat, creând o impresie neplăcută la nivel stilistic. E vorba de expresii ca: pe fondul, la nivelul, a sublinia încă o dată, a da undă verde, a fi pe aceeaşi lungime de undă, vârf de lance, balon de oxigen, baie de mulţime, a pune accent, licoarea lui Bahus, de urgenţă, la faţa locului, în lumina reflectoarelor etc.



3. Probleme privind sensul cuvintelor

Problemele privind sensul cuvintelor sunt mai complexe decât cele referitoare la forma cuvintelor şi se rezolvă de multe ori nu prin tranşarea în corect şi incorect, ci prin aprecierea ca adecvat, mai puţin adecvat sau neadecvat.

Greşelile de semantizare se produc îndeosebi în legătură cu neologismele, al căror sens nu este cunoscut cu precizie de către vorbitorii cu o cultură lexicală insuficientă. 3.1. Pleonasmul

Prin pleonasm, majoritatea vorbitorilor înţeleg alăturarea unui cuvânt sau a mai multor cuvinte care repetă inutil sensul exprimat de altă vocabulă, plasată anterior în şirul vorbirii. La originea cuvântului stă gr. pleon „mai mult”, de unde a derivat verbul pleonazein „a fi în plus, a fi superfluu”. Ulterior, s-a născut substantivul ce exprima acţiunea verbului: pleonasmos. Specializat în domeniul lingvistic, acesta exprimă utilizarea unui număr mai mare de elemente de expresie decât ar fi strict necesar pentru redarea unui anumit conţinut, alăturarea unor elemente care au înţeles identic ori asemănător sau dintre care unul se cuprinde în altul. Pleonasmele au mai multe cauze, dintre care cele mai frecvente sunt neatenţia, graba în exprimare, scăderea exigenţei în exprimare, dorinţa de a fi mai expliciţi, intenţia de a convinge, preocuparea de a da o intensitate mai mare cuvintelor care au o notă afectivă şi, nu în ultimul rând, ignoranţa sau incultura lingvistică. Toate acestea fac din pleonasm o greşeală de exprimare intolerabilă. Cu toate acestea, aşa cum vom vedea, există şi aşa-numite pleonasme tolerabile, care au rolul de dezambiguizare a unor construcţii sau rol stilistic.

3.1.1. Clasificarea pleonasmelor se poate face după mai multe criterii, relevante fiind următoarele: � după modul exprimării; � după formă sau structură; � după conţinutul elementelor care-l alcătuiesc; � după nivelul limbii la care se realizează; � după scop sau intenţie; � după gradul de suprapunere a sensului şi a mărcilor gramaticale exprimate de termenii componenţi; � după raportul cu norma literară.

3.1.1.1. După modul exprimării, avem următoarele tipuri de pleonasme: a) Pleonasme ale exprimării scrise şi, deopotrivă, orale

Ex. „Se va impune prognozarea viitorului pentru înlăturarea unor fenomene neplăcute”. b) Pleonasme exclusiv ale exprimării scrise

Ex. Au transmis că vor să procedeze în altfel. Cuvântul altfel (adv. compus,) cuprinde în definiţia sa semantică prepoziţia în: „în alt chip; altcum, altcumva, altminteri”, şi, ca atare, antepunerea acesteia duce la repetarea inutilă a unui element de axpresie, obţinându-se în în altfel. În text ar fi trebuit să fie ori numai altfel, ori în alt fel.

3.1.1.2. După gradul de dependenţă contextuală, avem: a) Pleonasme independente de context sau propriu-zis lexicale

Ex: copărtaş, ultrararisim co- prefix cu sensul „împreună”; părtaş „împreună cu altul, alţii la ceva” ultra- şi -isim sunt prefixe neologice, ambele cu valoare de superlativ.

b) Pleonasme dependente de context sau sintactice în sens larg Ex. Discursul anost, plicticos, hipnoitizase la propriu auditoriul, care începuse să moţăie. Aluziile şi insinuările nu lipsesc, fiindcă avem de-a face cu indivizi inteligenţi”. Mâncarea era simplă şi nesofisticată. Interesul faţă de oameni era direct şi nemijlocit”. Aici, direct = „fără ocol, de-a dreptul”.



Frumuseţea îi provoca poetei un sentiment tulbure şi ambiguu. Aici, tulbure = „greu de înţeles, confuz, încurcat”. Testele necesitau o anumită concentrare şi atenţie (concentrare = „însuşire a atenţiei care constă în fixarea prelungită a conştiinţei asupra unui obiect, a unei probleme sau a unei activităţi şi sustragerea de la altele”). S-a înregistrat o creştere a infracţiunilor juvenile cu un procent de 15 % ( procent = „a suta parte dintr-o cantitate dată”). A avut o adunare festivă consacrată sărbătoririi participanţilor la revoluţie (festiv = „de sărbătoare, pentru sărbătoare; sărbătoresc”). Astăzi aniversează 20 de ani de la căsătorie (a aniversa = „a sărbători împlinirea unui număr de ani”). Piatra funerară de pe mormântul poetului era parţial distrusă (piatră funerară = „lespede sau monument care se aşază pe un mormânt”). În Baia Mare publele de gunoi dau pe afară (pubelă = „recipient portabil pentru gunoiul menajer”). 3.1.1.3. După numărul de elemente pleonastice, distingem:

a) Pleonasmul simplu: „De-a lungul timpului au existat multe organizaţii şi anonimi necunoscuţi care au ajutat biserica”.

b) Pleonasmul dublu: „Trecutul de glorie al ţării a fost omagiat de fiecare cetăţean cu conştiinţă şi luciditate” (a omagia = „a glorifica”; conştient = „lucid”).

c) Triplul pleonasm: „�i iarăşi, reluând ca într-un impresionant refren...” (refren = „cuvânt, vers sau grup de versuri care se repetă”).

d) Cumulul pleonastic: „Au fost examinate noi posibilităţi şi căi de dezvoltare a colaborării şi cooperării economice între întreprinderi româneşti şi firme austriece, de lărgire şi extindere a schimburilor reciproce de mărfuri” 3.1.1.4. După distanţa în text dintre termenii pleonasmului, avem:

a) Cu termenii alăturaţi: „Starea de agitaţie continua să fie menţinută”. b) Cu termeni plasaţi în apropiere: „Respectivii oameni politici trebuie să ajungă la acelaşi numitor

comun”. c) Cu termenii plasaţi la distanţă: „A survolat apoi cu o viteză ameţitoare peste colinele pârjolite...”

(a survola = „a zbura cu avionul deasupra unui teritoriu determinat”).

3.1.1.5. După conţinutul elementelor care-l alcătuiesc, pleonasmele pot fi: a) Pleonasme alcătuite din elemente dotate cu sens lexical: „A început campania electorală pentru alegeri anticipate” (electoral = „referitor la alegeri”). b) Pleonasme alcătuite din elemente purtătoare de sens lexical şi de mărci gramaticale: „cel mai optim mijloc de obţinere a eficienţei economice”... (optim = „cel mai bun sau foarte bun”). c) Pleonasme alcătuite numai din elemente purtătoare de mărci gramaticale: sticksuri (-s este

marca pluralului în limba engleză, din care provine cuvântul, iar -uri este desinenţă de plural la substantivele neutre româneşti).

3.1.1.6. După nivelul limbii la care se realizează, avem:

a) Pleonasme lexicale (se produc la nivelul cuvântului): coasociat, copărtaş, copartener, ultrasplendid etc.

b) Pleonasme interlexicale (constau în folosirea în acelaşi context a unor cuvinte cu acelaşi înţeles sau între care există un raport de incluziune): situaţii conjuncturale, ştrangulare la nivelul gâtului, făţarnic şi perfid, harta mapamondului, a avansa înainte etc.

c) Pleonasme etimologice (implică, pe lângă înţelesul cuvintelor, şi etimologia lor): procent...la sută, aniversarrea a X ani, a-şi aduce aportul, cel mai optim, caligrafie frumoasă, ortografie corectă, întâmplare fortuită, semne vitale de viaţă etc.

d) Pleonasme ale formării cuvintelor: copărtaş, codevălmăşie, a coexista împreună, a convieţui laolaltă, a colabora împreună, întrajutorare reciprocă, preexistent anterior, autobiografie personală, dureri gastroabdominale, coontraargument împotriva, alcoolemie în sânge, miniviluţă etc.



e) Pleonasme gramaticale (se datorează cumulului inutil de mărci gramaticale): ouălele, dar însă, iar din nou, deci aşadar, aşadar şi prin urmare, tot mereu, cel mai străvechi, foarte rarisim, foarte infim, mai suprem, mai superior, mai inferior, tare sublim, extrem de admirabil, a se datora datorită, a se suprapune peste, drept pentru care, drept ca urmare, decât numai, doar numai etc.

f) Pleonasmul grafic: „de bună voie şi nesiliţi de nimeni” (bună voie = „cu voia noastră”). Corect: bunăvoie „de la sine, singur”; „termenul era binecunoscut pentru toată lumea” (binecunoscut = „cunoscut de toţi”); corect, bine cunoscut „cunoscut bine, în detalu”.

3.1.1.7. După scop sau intenţie, avem:

a) Pleonasmul persuasiv (din dorinţa vorbitorilor de a se face cât mai bine înţeleşi şi de a convinge): „În această situaţie nu este permisă uitarea valorilor spirituale naţionale, pe care trebuie să le celebrăm, să le serbăm, să le omagiem”.

b) Pleonasmul intensificator (urmăresc o intensificare a sensului, având o evidentă notă afectivă): „Nu aveţi dreptul să vorbiţi, ageamilor, nepricepuţilor şi cârpacilor ce sunteţi!”.

c) Pleonasmul explicativ: toată ziua e oţărât şi furios; gesturi execrabile şi respingătoare.

3.1.1.8. După gradul de suprapunere a sensului şi a mărcilor gramaticale exprimate de termenii componenţi:

a) Pleonasme totale sau perfecte (rezultă din suprapunerea totală a sensului a două secvenţe): „Adevărul constituie baza fundamentală a moralei”.

b) Pleonasme parţiale sau aproximative (sensurile se învecinează, dar nu se suprapun): „textul acestei lucrări este dificil şi complex”; „munca nu se poate face decât cu pasiune şi dăruire”.

c) Pleonasme discutabile: când doi sau mai mulţi termeni cu sensuri apropiate se juxtapun într-un raport de tip explicativ: „s-a declanşat o ofensivă generală, antipesedistă, pe toate fronturile”.

d) False pleonasme: spaimă panică (spaimă teribilă provocată de Pan – semizeu în mitologia greacă); de bunăvoie şi nesilit de nimeni „sunt bucuros să fac ceea ce fac şi totodată nu mă sileşte nimeni”. A nu se confunda bunăvoie, ce presupune o determinare afectivă, cu bună voie, ce presupune o determinare volitivă. (cf. şi M-am supus de bună voie).

3.1.1.9. După raportul cu norma literară:

a) Pleonasme intolerabile (respinse de limba literară) – cele mai multe dintre ele. b) Pleonasme tolerabile, în diferite grade, din următoarele puncte de vedere: �� Ca mijloc de accentuare, de reliefare: ajută-te singur, îşi vorbeşte sieşi, se cunoaşte pe sine, a

văzut cu ochii lui. �� Ca mijloc de dezambiguizare: copii se spală pe ei / unii pe alţii; s-au autoflagelat (faţă de s-au

flagelat, care e ambiguu); banc de nisip, banc de peşti, banc de lucru; sticlă de sticlă (faţă de sticlă de plastic); miere de albine.

�� Ca mijloc de exprimare clară a unei realităţi aparte: a revenit din nou („a venit – a plecat, a revenit, iar a plecat, iar a revenit”). 3.2. Dezacordul semantic (sau incompatibilitatea semantică) între cuvinte se produce atunci când ele se combină fără a se ţine seama de disponibilităţile (respectiv restricţiile) semantice ale acestora privind asocierea sintactică. De exemplu, când se spune că „Nişte tineri sunt bine alcătuiţi fizic”, se neglijează restricţia termenului alcătuiţi privind „gruparea de elemente combinate”, pe care nu o au sinonimele sale, mult mai potrivite în contextul dat, făcuţi, respectiv formaţi.

Alteori sunt înlocuite nepotrivit neologisme între ele: Autorul a creionat (în loc de a schiţat) o compoziţie reuşită; şi-a adjudecat premiul (în loc de a câştigat); a întreprinde demersuri (în loc de măsuri); a tensionat eforturile (în loc de a intensifica); a câştigat confortabil (în loc de uşor).

Tot un dezacord semantic avem şi în cazul utilizării prepoziţiei datorită cu sensul locuţiunii prepoziţionale din cauza / din pricina: Datorită secetei din acest an, recolta de grâu va fi compromisă (mai potrivit ar fi fost din cauza secetei..., căci datorită înseamnă „mulţumită, graţie”). 3.3. Adecvarea cuvântului la specificul stilistic al textului este o exigenţă de rafinament a selecţiei lexicale. Poate fi considerată o formă de compatibilitate, dar, spre deosebire de aceasta, care se manifestă la nivelul



relaţiei bilaterale, în sintagmă sau în propoziţie, adecvarea se raportează la text (care are ca nivel minim fraza), printr-o relaţie multilaterală şi difuză (potrivirea este apreciată în raport cu toate componentele textului şi cu textul în ansamblul său). Diferenţierea (sau marcarea) stilistică se produce pe mai multe axe: niveluri sau registre stilistice, stiluri funcţionale, domenii profesionale, axa temporală, răspândirea teritorială, raportarea la normele literare, frecvenţa utilizării cuvântului, atitudinea afectivă. 3.4. Contradictio in adiecto (sau contradicţia în termeni ori nonsensul) este greşeala care provine din alăturarea unor cuvinte cu sens opus, incompatibile: bicicletă cu trei roţi, caligrafie urâtă, ortografie greşită, bifurcarea a trei drumuri, aniversarea a X luni, aragaz electric, sticlă de plastic etc.49. 3.5. Confuziile între paronime Se numesc paronime perechile de cuvintele asemănătoare ca formă (diferă printr-un fonem, grup de foneme sau o silabă) şi diferite (în măsură variabilă) ca sens, care tocmai din cauza aproprierii lor formale sunt susceptibile de a fi confundate şi folosite unul în locul celuilalt. Segmentul de expresie care face diferenţa între paronime se poate plasa la începutul, în interiorul sau la sfârşitul cuvântului: erupe – irupe, eminent – iminent, adjutant - adjuvant, gera – gira, prenume – pronume, evalua – evolua, anuar – anual, adagio – adagiu etc. Uneori, paronimele pot fi formate din exact aceleaşi sunete, a căror ordine este schimbată: covertă – corvetă, antonimie – antinomie, releva – revela etc.

Alteori, unul dintre cuvinte conţine un sunet sau două (rar, mai multe) în plus faţă de perechea sa: albastru – alabastru, miner – minier, apropia – apropria, scală – escală, ori – or, amabil - amiabil etc.

Alte exemple: alienare – alienaţie, comunicare – comunicaţie, concesie – concesiune, arbitral – arbitrar, originar – original, enerva – inerva, investi – învesti, salutar – salvator, euforie – eufonie, apropia – apropria, familial – familiar, petrolier – petrolifer, oral – orar, specios – special, refuza – recuza, opus – opis, solitudine – solicitudine, infesta – infecta, interpelare – interpolare etc. Necunoaşterea exactă a sensului unor cuvinte duce la combinaţii semantice eronate sau neclare, fapt ce împiedică decodarea corectă a mesajului. Eroarea semantică se produce atunci când un paronim, mai cunoscut şi mai utilizat de vorbitori, îl substituie pe cel mai puţin cunoscut şi mai puţin utilizat. *Trăieşte pe speţele părinţilor săi (corect: spezele) *Era un ecologist inveterat (corect: învederat) *Neavând suficienţi bani pentru excursia în Belgia, a rămas acasă în mod fortuit (corect: forţat). *Întâlnirea lor s-a produs într-o conjectură favorabilă (corect: conjunctură). *Am ascultat un adagiu bine interpretat (corect: adagio). *Cenzura folosită după primele patru silabe contribuie la ritmicitatea versului (corect: cezura). *Mihai a avut un deferent cu Marcel (corect: diferend). *Este totală lipsă de echitaţie în lumea asta! (corect: echitate) *Poliţaiul Pristanda era scrofulos la datorie (corect: scrupulos). *În vorbirea curentă utilizăm registrul familial (corect: familiar). *Tânărul era un emigrant din Chile (corect: imigrant). *Îl inervează comportamentul său (corect: enervează). *Omul de afaceri şi-a apropiat terenurile învecinate (corect: apropriat). *Ministrul a fost investit în funcţie de curând (corect: învestit). *Insectele au infectat grâul (corect: infestat) * Oamenii legii au colaborat dispariţia Andreei cu declaraţia unui pescar... (corect: coroborat). *Statutul specific instanţelor arbitrare atrage după sine particularităţi distincte (corect: arbitrale) *Bogdan Mihail este original din Bucureşti (corect: originar).

49 Ultimele două expresii au intrat deja în uz.

Aplicații


APLICAŢII I. Identificaţi şi corectaţi (acolo unde există) greşelile din următoarele enunţuri, argumentând varianta corectă: 1. Din partea lui Geta, Ionuţ şi a întregii familii, multă sănătate şi multe bucurii..... 2. Pe caniculă se recomandă purtarea unei îmbrăcăminţi uşoare. 3. Lipsa apei calde şi căldurii vor declanşa mişcări sociale. 4. Este interzis depozitarea gunoaielor la colţul străzii. 5. Era un copil bun, care îi plăcea să înveţe. 6. Nu era necesar convocarea Parlamentului. 7. La ora doisprezece, Andrei Pavel îl întâlneşte pe Roger Federer în optimile... 8. Urmare a inundaţiilor din aprilie, statul a dispus alocarea sumei de doisprezece miliarde lei pentru întrajutorarea sinistraţilor, funcţie de pierderile suferite de fiecare. 9. Unul din criteriile de eligibilitate va fi vârsta de până la 30 de ani. 10. Ca prin minune, nimic n-a păţit nimeni. 11. În această seară avem invitat şi o personalitate a scenei muzicale româneşti. 12. Lipsa medicamentelor şi a ustensilelor medicale pun în pericol viaţa pacienţilor. 13. Aţi pomenit de nişte măsuri. Să trecem în revistă pe câteva dintre ele. 14. În maxim două-trei luni, vor fi demarate lucrările la DN 1. 15. Ce v-ar place să facă un robot de bucătărie? 16. Din cauza ceţei dense, autoturismele n-au putut circula... 17. Sursele noastre spun că încă patru poliţişti clujeni au intrat sub lupa procurorilor militari bănuiţi ca fiind membrii ai acestei bande. 18. Nu s-au mai auzit demult acordurile acestei melodii. 19. Mă doare picioarele. 20. Mi s-a luat în calcul toate opţiunile. 21. Îmi place cântecele populare. 22. Nu se ştie foarte multe despre accident. 23. Părinţii m-a întrebat unde plec. 24. Eram să pierd trenul. 25. Nu-mi ajunge banii. 26. Esenţial, pentru rezolvarea cazului, este lămurirea cauzelor accidentului. 27. În ceea ce privesc faptele comise, nu mă pot pronunţa. 28. Mi-a fost date multe avertismente. 29. În analiza predicatului şi al subiectului, trebuie să ţinem seama de caracteristicile acordului. 30. Sinistraţilor nu li s-a dat ajutoare. 31. Elevii ai cărei opinie a contat sunt puţini numeroşi. 32. Zilnic ne confruntăm cu sute de probleme grele de rezolvat. 33. Aplicarea legii de curând votată va mai dura. 34. Ca tineri proaspeţi căsătoriţi, ei erau în centrul atenţiei. 35. I-am oferit câteva cărţi acestei deosebit de apropiată prietenă de-a mea. 36. Cine lipsesc astăzi? 37. Sacoul de vară a tatei este grozav. 38. Sunt cozi imense la ghişeele de încasare ale pensiilor. 39. Nici nu ştii câte se zice despre tine... 40. Însuşi prietena mea va organiza excursia. 41. Mi-au fost dat să văd multe în viaţă. 42. Ce frumos miroase florile astea! 43. E bine să participe câţi mai mulţi tineri la aceste manifestări. 44. Nu-mi mai rămâne bani sa iau cartea. 45. Cine nu sunt cu mine sunt împotriva mea. 46. Conform înţelegerii avută cu el, trebuia să ne întâlnim azi. 47. Voi trebuiţi să veniţi cu mine. 48. Fiecare dintre ei hotărăsc cum e mai bine. 49. Am participat la aniversarea scumpei şi sensibilei noastre profesoară.

Aplicații


50. Din neglijenţele anterioare decurg o sumedenie de necazuri. 51. Unul dintre criteriile de clasificare ale verbelor este forma lor. 52. Important, pentru mine, este terminarea facultăţii. 53. Câţi elevi au lipsit nemotivaţi? 54. Efectul medicamentelor acestea nu este vizibil. 55. Lucrările studenţilor cei mai buni vor fi publicate. 56. Ion, împreună cu Maria, a hotărât să participe la concurs. 57. Când preconizaţi că a murit bătrâna? 58. Părearea care am exprimt-o eu era că tu n-ar trebui să vii cu noi. 59. Eu, ca şi medic, îmi fac datoria. 60. Vreau ca să vă explic că eu nu am niciun amestec în scandalul de ieri. II. Alegeţi forma corectă: 1. Campania care precede / precedă alegerile este decisivă. 2. Campania va preceda / va precede alegerile. 3. Campania ar preceda / ar precede alegerile. 4. Evenimentele care succedă alegerile / succede / succed alegerile... 5. Cui i se datoresc / i se datorează aceste rezultate ? 6. Lichidele se evaporă / se evaporează 7. Speranţele noastre se năruie / se năruiesc 8. Trebuie / trebuiesc luate măsuri urgente. 9. Familiile trebuiau / trebuia anunţate.. 10. Tu era / erai să cazi. Voi era / eraţi să cădeţi 11. Ei nu vreau / nu vroiau nimic. 12. Trebuie să aibă / să aibe răbdare. 13. Avem a face / de-a face cu un impostor 14. Cât priveşte / privesc rezultatele sportive, stăm bine. 15. Vă facem cunoscut / cunoscute următoarele... 16. Rapidul a fost învins / a fost învinsă la scor. 17. Ca unul care cunosc / cunoaşte situaţia, dezaprob aceste măsuri. 18. Cine are de pierdut / au de pierdut, patronii sau salariaţii ? 19. Tu ai fost scriitorul care ai semnalat / a semnalat primul acest lucru. 20. Eu nu sunt omul care să cred / să creadă în minuni. 21. Va fi promovată o altfel de politică / o alt fel de politică / un altfel de politică / un alt fel de politică. 22. Cartea cel mai bine vândută / cea mai bine vândută. 23. Ei cred că or să aibă / o să aibă succes. 24. Reporterul Antena 1 / Antenei 1 s-a deplasat la faţa locului. 25. Insectele au infestat / infectat grâul. 26. A făcut o interpelare / interpolare în parlament. 27. Ora doisprezece / douăsprezece. 28. Eu continui / continuu să cred ce spune el. 29. Zilele acestea hotelele/hotelurile au fost ocupate la maxim. 30. Săptămâna aceasta avem promoţie la aragaze/ aragazuri. 31. Eu contemplu/contemplez marea de câte ori am ocazia. 32. Ouăle/ouălele sunt mai sănătoase crude

III. Identificaţi greşelile de orice natură şi argumentaţi răspunsul corect: 1. Avea o adevărată memorie de elefant: putea învăţa zece poezii pe zi! 2. În momentul când am sosit, victima nu mai dădea semne vitale de viaţă. 3. Ministerul Turismului va urmări derularea proiectului Dracula Park pe baza unor raporturi lunare. 4. Un moment de neatenţie, şi la o curbă ceva mai strânsă maşina a rămas pe geantă. 5. N-ai fost niciodată în stare să faci tu însuşi un lucru de-a capo al fine. 6. Despăgubirea de plată se stabileşte prin hotărâre judecătorească arbitrară. 7. ...este interesant cum muncesc, învaţă şi trăiesc toţi aceşti 1050 de tineri care au absolut toţi vârsta de 24 de ani (74 dintre ei şi-au aniversat onomastica chiar în ziua în care am vizitat căminul). 8. Dumneavoastră, ca şi lider de sindicat, veţi accepta declanşarea unei acţiuni revindicative în următoarele zile? 9. Mama, când am plecat, i-a părut foarte rău. 10. Cine mă caută, nu sunt acasă. 11. Copilul, când l-a văzut aşa furios, a început să-i bată inima repede.

Aplicații


12. Împăratul a dat de ştire prin crainicii săi în toată lumea că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia şi până la curţile împărăteşti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de o parte şi pe de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata. 13. Omul, după ce văzuse toate astea, nu-i mai păsa, încât vecinul său tot nu-i venea să creadă. 14. Dar tu Ilie al lui Cocoşilă, ce-ţi dădu nea Gheorghe când te însuraşi? 15. Eu, dom’ judecător, dumeneaei zice, pardon, iar ai venit, mă porcule? 16. Statul cum a devenit acuma, eu după cum văz că se petrece, că nu sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cum te gândeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza! (Caragiale) 17. Noi ne numim rromi pe toate mapamondurile. 18. Când ma întorc aud florăreasa zicându-mi: - Da’ ce doriţi, fata? 19. Au participat la summit aproximativ 1325 de jurnalişti străini. 20. Acum ea trebuie să suporte toate repercursiunile acţiunilor sale, fiind fica preşedintelui. IV. Alege sensul corect: conjectură: „ipoteză” / „situaţie”; fariseu: „lacom” / „ipocrit”; discreţionar: „din plin” / „după bunul plac” / „în taină”; intrepid: „descurcăreţ” / „curajos”; ingerinţă: „înghiţire” / „cerere” / „amestec” mutual: „tăcut” / „reciproc” a abjura: „a minţi”/„a renega” asentiment: „consimţământ” / „dezaprobare” bancrută: „faliment” / „înşelătorie”; laconic: „scurt” / „incomplet”; a greva: „a împovăra”/ „a transplanta”; aleatoriu: „întâmplător” / „străin”; auspiciu: „patronaj” / „sanatoriu” / „boltă”; specios: „deosebit”/ „specific” / „înşelător”; funest: „sumbru” / „distractiv” / „periculos”; uzufruct: „abuz”/„drept” ; fiasco: „filiaţie”/ „succes”/ „eşec”; a extorca: „a înşela”/ „a extirpa”/ „a obţine ceva prin şantaj”; belicos: „războinic”/ „infatuat”/ „capricios”; insolit: „obraznic” / „neobişnuit” / „intransigent”; bombastic: „stupid” / „nefolositor” / „pompos”.. V. Găsiţi câteva cuvinte care conţin următoarele afixoide: aero-, agro-, -fil, -fob, -man, tele-, geo-, auto-, -cid, poli-. Precizaţi sensul lor. VI. Indicaţi, printr-un sinonim (poate fi şi o parifrază), sensul următoarelor neologisme; construiţi pentru fiecare un enunţ potrivit: aleatoriu, alibi, (a) aliena, alienat, apocrif, a posteriori, avatar, estropia, facsimil, fastidios, funambulesc, inalienabil, incunabul, indelebil, ingerinţă, obstinaţie, salutar, solicitudine, specios, speze, spleen, (a) spolia, vindicativ. Pentru cuvintele subliniate, indicaţi accentul şi silabaţia (adică modul cum se despart din silabe). VII. Daţi câte un sinonim neologic pentru următoarele cuvinte (şi construcţii) din fondul vechi al limbii: adevărat, ahtiat, a astupa (un canal, un vas de sânge), avânt, cuvântare, dare, („bir”), a se dărui (unui scop, unei idei), a despăduri, încăpăţânat, înşelătorie, întâmplător, a mustra, de nebiruit, de noapte, de nuntă, de zi, neputinţă, slugărnicie, vestit. VIII. Alegeţi grafia corectă a următoarelor neologisme: aisberg/iceberg; aut/out; business/biznis/bisnis; balonzaid/balonseid/balonseide; bluejeans/blugins/bluginşi; camping/chemping; disident/dizident, lobby/loby/lobi; stress/stres; ofsaid/off-side; crenvurşti/crenvuşti/cremvuşti. IX. Construiţi enunţuri potrivite pentru următoarele omonime, argumentaţi calitatea lor de cuvinte omonime: absolvi, acorda, arierate, calcul, cod, concura, coral, contracta, curent, dragă, manifesta, reflecta.

Aplicații


X. Construiţi enunţuri potrivite pentru fiecare cuvânt din următoarele perechi de paronime: adjutant/adjuvant, apropia/apropria; conjunctură/conjectură, colabora/corobora; enerva/inerva; erupe/irupe; gira/gera, ori/or; refuza/recuza. XI. Identificaţi (unde e cazul) greşelile lexicale din următoarele enunţuri; rescrieţi enunţurile, eliminând greşelile(precizaţi tipul de greşeală): Mi-am dedicat ultimii ani scrierii autobiografiei vieţii mele. La Bruxelles s-a desfăşurat „summitul” la vârf al şefilor de stat şi de guvern. S-a legiferat legea caselor naţionalizate. După revoluţie, a apărut un libertinism desfrânat şi destrăbălat. Procentul lui din această afacere este de 15 %. Verdictul final a depăşit cadrul Consiliului Europei. Vrem să apelăm la simţul civic al cetăţenilor.. XII. De ce harta mapamondului este un pleonasm? XIII. Identificaţi greşelile de orice natură şi argumentaţi răspunsul corect: Radu Vasile a fost premierul al cărui deviză era „uite popa, nu e popa”. Mass-media au informat cu promptitudine despre cele întâmplate. Autorul faptei fusese prins în flagrant chiar de către păgubaş. Diagnosticul dat a fost insuficienţă respiratorie, prezentând urme de ştrangulare la nivelul gâtului. Pentru a-şi ridica procentele electorale – care, în ultima vreme, gravitează în jurul a 5-6 % - preşedintele P.D.... A devenit de notorietate publică faptul că Procuratura lucrează de zor pentru albirea unui fost lucrător al securităţii ceauşiste. Oricum, miercuri, 9 septembrie a.c., între protestanţi (B.N.S., Cartel „Alfa”, C.N.S.L.R. „Frăţia”) şi Consiliul judeţean s-a încheiat un „Protocol”... XIV. Precizaţi în ce constă (şi care este cauza) echivocul(ui) din următoarele enunţuri, extrase cu precădere din anunţurile de mică publicitate: • Vând apartament 5 camere, scară interioară, 2 băi, 2 balcoane, terasă acoperită... • Vând casă cărămidă învelită cu tablă. • Vând sobă motorină, cu cuptor şi televizor alb-negru. • Vând brutărie, judeţul Călăraşi, 250 m.p. • Vând casă în comuna Perişoru stare foarte bună. XV. Alege sensul corect: � panegiric: „elogiu” / „părintesc”; � pogrom: „masacru” / „sărbătoare” / „victorie”; � superfluu: „inutil” / „suplimentar”; � exalaţie: „duhoare” / „bucurie”; � evaziv: „vag” / „trecător”; � licenţios: „indecent” / „învăţat”. XVI. Alege forma corectă: a petrifica / a pietrifica; aliniat / alineat; anticameră / antecameră; binoclu / benoclu; bleumaren / bleumarin; corabora /corobora; corigent / corijent; de-a v-aţi ascunselea / dea-v-aţi-ascunselea / dea v-aţi ascunselea; decrepitudine / decreptitudine; delincvent / delicvent; desuetudine / desuetitudine; dividend / divident;

el se aşază / el se aşează; escalada / excalada; filigran / filigram; frustra / frusta; funeralii / funerarii; importuna / inoportuna; juristconsult / jurisconsult; mi-ar place / mi-ar plăcea; monezii / monedei / monedii; muschetar / muşchetar; oprobiu / oprobriu; ostatic / ostatec; paliativ / paleativ;

Aplicații


parodontoză / paradontoză; pasă-mi-te / pasămite; patrat/pătrat; percept / precept; picromigdală/pricomigdală; plebicist / plebiscit;

preşedinţie / preşidinţie; remarcei / remarcii / remărcii; remuneraţie / renumeraţie; epercusiune / repercursiune; vindicativ / vindecativ; vizavi/vis-a-vis.

XVII. Identificaţi greşelile de orice natură şi argumentaţi răspunsul corect: 1. Ministra Ecaterina Andronescu şi-a anunţat ieri demisia. 2. Bradul este semn al puterii, şi-l găsim pe monezi sau peceţi domneşti. 3. Rog reprezentanţii mass-mediei să ia loc în sală. 4. Dat fiind pretenţiile ridicate de P.S.D., P.D.-ul refuză orice coaliţie. 5. Conform Metodologiei a aplicării Ordonanţei 10/1997, o comisie condusă de domnul M. N., în calitate de preşedinte, a întreprins următoarele demersuri... 6. Avem un întreg ansamblu de oferte în faza de proiectare. 7. Bărbatul a fost găsit în baie fără semne vitale de viaţă. 8. În dimineaţa zilei de ieri, un impostor a forţat uşa bisericii din Volna. 9. Ministerul a transmis către inspectorate că şcolile trebuie să fie gata până cel târziu la 1 septembrie. 10. Un moment de neatenţie şi la o curbă ceva mai strânsă maşina a rămas pe geantă. 11. N-ai fost niciodată în stare să faci tu însuşi un lucru de-a capo al fine. 12. Despăgubirea de plată se stabileşte prin hotărâre judecătorească arbitrară. 13. ...este interesant cum muncesc, învaţă şi trăiesc toţi aceşti 1050 de tineri care au absolut toţi vârsta de 24 de ani (74 dintre ei şi-au aniversat onomastica chiar în ziua în care am vizitat căminul). 14. Dumneavoastră, ca şi lider de sindicat, veţi accepta declanşarea unei acţiuni revindicative în următoarele zile?. 15. Au mai rămas doar doisprezece fete în clasă. 16. Ia şi tu mai multe prăjituri, nu ia numai una! 17. Am plecat mai devreme de la servici ca să te ajut. 18. Îmi place de prietena ta! 19. Planul era realizat în procent de 10%. XVIII. Alege sensul corect: lucrativ: „harnic”/„bănos”; fatidic. „nefast”/ „obositor”/ „plictisitor”; ingerinţă: „amestec” / „îngjiţire” / „mestecare”; lapidar: „scurt” / „ucigător”; egidă: „hotărâre” / „ocrotire”; a decela: „a distnge”/ „a sparge”/ „a distruge”; judicios. „legal”/ „chibzuit”. XXXVII. Precizaţi, folosind dicţionarul, formele corecte ale următoarelor adjective: dragile/dragele, ultimile/ultimele, analogă/analogă, omologă/omoloagă, echivocă/echivoacă. XXXVIII. Identificaţi care dintre următoarele adjective sunt variabile (precizaţi formele) şi care sunt invariabile: ambiguu atroce, eficace, motrice, feroce, perspicace tenace, sagace, perspicace, rapace, veloce, vorace. XXXIX. Rescrieţi corect propoziţiile care conţin pleonasme: a) Îşi alesese fortuit meseria de soră de caritate. b) Nu s-a mărginit numai să fure. c) Era complet lipsit de orice calităţi. d) Alcoolemia din sânge a produs accidentul. e) Nu i-a prescris decât un panaceu universal. f) Cei doi convieţuiesc bine. g) Când unelteşte, el unelteşte pe ascuns. h) Tu însuţi ai stricat ventilatorul.

Bibliografie minimală



*** Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001 (= D�L). *** Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996 (= DEX). *** Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982 (= DOOM 1). *** Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005 (= DOOM 2). *** Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001. *** Gramatica limbii române, vol. I Cuvântul, vol. II Enunţul, Editura Academiei, Bucureşti, 2005 (= GALR). *** Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995 (= IOOP). APOSTOLATU, Ionel, Derivarea între creaţie şi abatere. Cu privire la inovaţiile lexicale din presa românească actuală, în Analele Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, fasc. XIII, Limbă şi Literatură, 2002. APOSTOLATU, Ionel, Formarea cuvintelor în limba română (note de curs), Tipografia Centrului IDFR, Galaţi, 2006. AVRAM, Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Hunanitas, 2001 (=Avram, Gramatica). AVRAM, Mioara, Ortografie pentru toţi, Editura Academiei, Bucureşti, 1990. CALOTĂ, Ion, Mică enciclopedie a românei corecte, Editura Niculescu SRL, Bucureşti, 2001. CONSTANTINESCU, Silviu, Dificultăţi semantice, Editura �tiinţifică, Bucureşti, 1997. CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gh., Morfologia limbii române, Editura Vox, Bucureşti, 1996. CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gh., Sintaxa limbii române, Editura �tiinţifică, Bucureşti, 1998 (= Constantibnescu-Dobridor, Sintaxa). COTEANU, Ion, Gramatică, stilistică, compoziţie, Editura �tiinţifică, Bucureşti, 1990 (= Coteanu, Gramatică, stilistică, compoziţie). DASCĂLU, Doina, Dicţionar de pleonasme, Editura Vox, Bucureşti, 1997. DIMITRESCU, Florica, Dicţionar de cuvinte recente (DCR), ediţia a II-a, Logos, Bucureşti, 1997. DIMITRIU, Corneliu, Tratat de gramatica limbii române. Morfologia, Editura Institutul European, Iaşi, 2000. DIMITRIU, Corneliu, Tratat de gramatica limbii române. Sintaxa, Editura Institutul European, Iaşi, 2002 (= Dimitriu, Sintaxa). MARCU, Florin, Noul dicţionar de neologisme, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997 (= DN). GRAUR, Al., „Capcanele” limbii române, Editura �tiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. GRUIŢĂ, G., Gramatică normativă, ediţia a III-a, Iaşi, Polirom, 1999. GRUIŢĂ, G., Moda lingvistică 2007. Norma, uzul şi abuzul, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006. GUŢU ROMALO, Valeria, Corectitudine şi greşeală (Limba română de azi), Editura �tiinţifică, Bucureşti, 1972 (= Guţu Romalo, Corectitudine). HRISTEA, Theodor, Probleme de etimologie, Bucureşti, 1968 (= Hristea, Probleme). HRISTEA, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, Editura Albatros, Bucureşti, 1984 (= Hristea (coord.), Sinteze). HRISTEA, Theodor, Inovaţii lingvistice negative în limba română contemporană, în vol. colectiv Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (coord. Gabriela Pană Dindelegan), Tipografia Universităţii din Bucureşti, 2002 (= Hristea, Inovaţii). NEAMŢU, G. G., Elemente de analiză gramaticală, Editura �tiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989. NEAMŢU, G. G., Teoria şi practica analizei gramaticale, distincţii şi…distincţii, ediţia a II-a, Editura Paralele 45, Piteşti, 2007. NECULA, Gina, Limba română contemporană. Sintaxă. Unităţi, relaţii, structuri sintactice (repere teoretice şi exerciţii), Editura EUROPLUS, Galaţi, 2007, ISBN 978-973-7845-48-1. PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003 (= Pană Dindelegan, Dificultăţi gramaticale). POPESCU, Mihaela, Lexic, comunicare, stilistică, Editura All, Bucureşti, 2006. SALA, Marius, Etimologia limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999 (= Sala, Etimologia). STATE, Melu, Limba română. Ghid lexico-semantic de testare şi învăţare rapidă, Polirom, Iaşi, 2001. STOICHIŢOIU-ICHIM, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate, Editura All Educational, Bucureşti, 2001 (= Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul). �ERBAN, Vasile, Sintaxa limbii române. Curs practic, Bucureşti, 1970 (= �erban, Curs practic). �TEFAN RĂDULESCU, Ilie, Să vorbim şi să scriem corect. Erori frecvente în limbajul cotidian, Editura Niculescu, Bucureşti, 2002. TOMA, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura Niculescu, Bucureşti, 2001.



URITESCU, Dorin N., Pleonasmul în limba română. Categorizări. Exemplificări. Analize. Structuri morfo-sintactice preferenţiale, Editura All, Bucureşti, 2006. VASILACHE, Gh. N., Ghid ortografic şi ortoepic al limbii române, ediţia a II-a, Polirom, Iaşi, 2006. VINTILĂ-RĂDULESCU, Ioana, Pentru o nouă ediţie a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), în Actele colocviului catedrei de limba român ă . 22-23 noiembrie ZAFIU, Rodica, DOOM2*, rubrica „Păcatele limbii”, în R.lit., nr.23 din 15 Iunie 2005. ZAFIU, Rodica, Împrumuturile în DOOM2, rubrica „Păcatele limbii”, R.lit., nr. 24 din 22 iunie 2005. ZAFIU, Rodica, Noutăţi normative, rubrica „Păcatele limbii”, R.lit., nr. 29, iunie 2005. ZUGUN, Petru, Lexicologia limbii române, Editura Tehnopress, Iaşi, 2000 (= Zugun, Lexicologia).

Date post:	10-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	rachel-harrison
View:	381 times
Download:	5 times

CO de Lb. Romana Si Lingvistica Romaneasca - Apostolatu I.[1]

Documents