Click aici pentru a citi cartea

Petru Frăsilă

Viața pe tabla de şah Jurnalul unei săptămâni de foc

Coperta şi grafică de DAN CUMPĂTĂ Maestru al Artelor

Redactori de carte: Dan Iacob, Mihai Balint

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României: Frăsilă, Petru Viața pe tabla de şah. Jurnalul unei săptămâni de foc/ Petru Frăsilă ‐ Iaşi: Editura Timpul, 2012

ISBN 978‐973‐612‐449‐5

I. Cristi, Adi (pref.) II. Holban, Ioan (pref.)

821.135.1‐4

© Petru Frăsilă şi Editura Timpul (2012)

Petru Frăsilă

Viaţa pe tabla de şah Jurnalul unei săptămâni de foc

TIMPUL 2012

Petru Frăsilă s‐a născut la 29 martie 1957. Este inginer licențiat al Institutului Politehnic Iaşi. Jurnalist. Editorialist. Realizator emisiuni sociale, culturale şi de divertisment. Doctorand în Managementul presei, la Universitatea de Stat din Republica Moldova. Fondator al TeleM Iaşi, în 1991, al TeleM Piatra Neamț, în 1996. Preşedinte al Fundației Columna Piatra Neamț, vicepreşedinte FIJET România. În prezent, director Prima Tv Iaşi & TeleM Neamț. Cărți publicate: Libertatea de a fi ziarist, Editura Samia, Iaşi, 2005. De la ziarist interzis la libertatea de a candida, Editura Samia, Iaşi, 2009. De la om la om – din culisele Televiziunii, Editura Timpul, Iaşi, 2011.

Fiului meu, Alex

Eu mut o zi albă, El mută o zi neagră. Eu înaintez cu un vis, El mil ia la război. El îmi atacă plămânii,

Eu mă gândesc un an la spital, Fac o combinaţie strălucită Şii câştig o zi neagră. El mută o nenorocire

Şi mă ameninţă cu cancerul (Care merge deocamdată în formă de cruce),

Dar eu îi pun în faţă o carte Şil silesc să se retragă. Îi mai câştig câteva piese,

Dar, uite, jumătate din viaţa mea E scoasă pe margine.

– O săţi dau şah şi pierzi optimismul, Îmi spune el.

– Nui nimic, glumesc eu, Fac rocada sentimentelor.

În spatele meu soţia, copiii, Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi

Tremură pentru orice mişcare a mea.

Eu îmi aprind o ţigară Şi continui partida.

Marin Sorescu, Şah

9

PARTIDĂ DE ŞAH CU PERFUZIE

Petru Frăsilă face parte din rândul scriitorilor care au ajuns să fie foarte atenți la ceea ce li se întâmplă pe parcursul unei zile. Dintr‐o astfel de prelungită observație îşi scoate paginile gata scrise de viața de zi cu zi, fără a se mai obosi să inventeze personaje sau situații. Este din ce în ce mai fascinat de viața sa, evitând să cadă în narcisism cu mare greutate, dar şi cu un strălucitor efect.

Viața, pentru Petru Frăsilă, nu este doar o sursă de inspirație, cât mai ales este acea provocare deschisă tuturor rezultatelor. Eşti învins sau învin‐gător, funcție de cât de bine dispus te‐ai trezit în diminețile zilelor pe care le dedici acestui reality show.

Nu este greu să‐l identifici sub forma unui oracol viu, cu mustață şi puțină burtică, oferindu‐se tuturor celor ce sunt aduşi de soartă în fața sa.

Nu a dorit să fie scriitor nici măcar dacă această pacoste i‐ar fi fost prezisă în cel mai tulburător coşmar. Pentru el viața este sau era un permanent spectacol, fie de poezie, fie de dans, fie pur şi simplu de contemplare de sub umbrela unei tăceri profunde. În ultima vreme, Petru Frăsilă s‐a apucat de scris, fără a fi lovit de trăsnet, fără a fi speriat de bombe. Pur şi simplu a avut o tresărire, o iluminare. S‐a predat povestirii încercând să iasă de pe sticla micului ecran şi să intre în paginile de carte. A fost pus în această situație nemaiîntâlnită în biografia sa din preaplin. A simțit că viața începe să‐i curgă peste margini, că este

Petru Frăsilă

10

pus în situația de a vedea cum i se risipeşte amintirea, cum cade şi se ridică fără ca cineva să‐i dea o mână de ajutor. A găsit în scriere ceva mult mai profund decât în imagine, chiar dacă a învățat şi, mai apoi, a predat la alții lecția imaginii făcute sau distruse de mass media.

Ideea de a deveni personajul principal al vieții sale nu este una nouă. Nu el a inventat‐o şi nici măcar nu este el primul care a pus‐o în practică. Proza memorialistică, proza de jurnal face parte din acea categorie în care realitatea povestită devine un reper pentru istoricii atât de avizi de amănuntele vieții de zi cu zi. Acest lucru îl poate privi doar atunci când se aduce în discuție contextul în care se întâmplă acțiunea povestirii sau, mai corect spus, a repo‐vestirii. Petru Frăsilă preferă mai mult să opereze la nivelul senzațiilor pe care întâmplarea zilei i‐o provoacă, păstrându‐se în acest univers intim al solilocviului. Interlocutorul cel mai fidel îi este gândul care‐l împresoară. Acesta încearcă să‐l salveze din cele mai tulburătoare situații, care de regulă nu fac altceva decât să te sperie, să te surprindă gol față‐n față cu oglinda. Cu acea oglindă în care poți să‐ți recuperezi o viață trăită la zi, cu toate întâmplările, regretele şi bucuriile ei. În astfel de ipostaze, Petru Frăsilă încearcă să evadeze în literatură, să se prezinte a fi creatorul său şi al întâmplărilor din care, inevitabil, a reuşit să iasă, cum mai reuşesc personajele pozitive, cele puse să se lupte până la victoria finală cu tot ceea ce înseamnă rău fundamental. Prăbuşirea pe stradă are şi această valoare de deşteptare, de precizare exactă a punctului în care ai ajuns. Petru Frăsilă nu face notă discordantă cu un astfel de comportament, nu ezită să

VIAŢA PE TABLA DE ŞAH. Jurnalul unei săptămâni de foc

11

se întrebe şi să găsească urgent răspunsuri în privirile îngrijorate ale celor care îi înconjoară patul de spital. Dintr‐un astfel de punct critic începe prozatorul Petru Frăsilă să privească peisajul literar, aşa cum altădată nu ezita să privească împrejurimile de pe înălțimile Ceahlăului. Cadrul nu‐i este atât de străin pe cât era pregătit să creadă. Venind direct din publicistică, după două cărți ce impun vizibile accente profunde de memorialist, dar şi de interpret critic al realității, în ultimul său volum de proză, „Viața pe tabla de şah”, reuşeşte să descopere acea tensiune pe care viața nu ezită să o mențină atunci când este surprinsă în firescul desfăşurării ei.

Autorul practică o „lecție de anatomie” pe propria sa viață adusă cu sirenele salvării pe patul de spital. Momentul „revenirii din moarte”, identificarea cu greu a noii sale poziții geografice îl face pe autor să rememoreze ca într‐o dare de seamă tot ceea ce a făcut cu viața sa de zi cu zi, tot ceea ce va face de acum înainte, asimilându‐şi mutările cu acelea de pe o tablă de şah. Întreaga poveste este interpretată de tehnicile şahiste, oferind cititorului într‐un ritm alert o poveste de viață cu tot ceea ce poate fi banal şi senzațional, cu tot ce poate fi frumos sau dizgrațios. „Pionul, Jocul celor doi cai, Gambitul regelui, Gambitul elefantului, Deschiderea nebunului, Partida vieneză, Apărarea franceză, Tangoul cailor negri şi Şah mat!” – acesta este spațiul surprins în desfăşurare, prin care Petru Frăsilă îşi va purta viața de lesă, obligând‐o să stea în două picioare, să se rostogolească în fața cititorului, să facă salturi mortale, adunând în jurul său toate momentele importante pe care le‐a oferit tuturor, fie prin strălucirea spectacolelor organizate sub genericul Cenaclului Columna, fie în bătălia

Petru Frăsilă

12

purtată cu statul român, bătălie câştigată la CEDO. Cartea mai pune în valoare, prin repovestirea unor momente de viață păstrate doar în memoria autorului şi a participanților la acele acțiuni culturale, atmosfera boemă din Iaşi şi nu numai, înnobilată de poeții şi artiştii care l‐au însoțit pe autor în peregrinările acestuia, în calitatea sa de factor activ al vieții culturale într‐o lume în care libertatea de mişcare şi mai ales libertatea de expresie erau atent monitorizate şi cenzurate. Această industrie de preluare a amintirilor a fost pornită în momentul în care spaima de moarte i s‐a înfățişat lui Petru Frăsilă sub formă de asistentă medială aplecată asupra patului său pentru a‐i fixa perfuziile.

Poate, ca un reproş ce mă încumet să‐l fac, observ cu ochiul liber această concentrare, poate su‐părătoare, a vieții de zi cu zi a autorului, evitându‐se perdeaua personajelor secundare, existând şi acest pericol al supra‐impresionării. Dar, se vede, de ase‐menea, arderea completă a autorului în cuvintele acestei cărți, singura care reuşeşte să termine ceea ce semnalul de alarmă a încercat să facă în numele morții. Astfel, Petru Frăsilă este pur şi simplu devorat de carte, chiar dacă, în semn salvator, încearcă să ne anunțe la final, că de fapt va urma o altă carte care să‐i descifreze victoria sa pe plan publicistic câştigată la CEDO împotriva statului român.

„Viața pe tabla de şah” se adaugă literaturii pe care scriitorii se simt îndreptățiți să o practice, în primul rând pentru a‐şi da seama că sunt vii, că nu au murit încă, astfel încât memoria zilei să le permită rememorarea unor pasaje de viață pe care ei le consideră îndreptățite să rămână dacă nu nemu‐ritoare, cel puțin supuse repovestirii.


13

Păstrând farmecul povestitorilor din zona Neamțului, pământ care l‐a născut pe Ion Creangă, Petru Frăsilă reuşeşte prin această „partidă de şah” să ne ofere aducerea aminte sau luare în seamă a poveştii în care fiecare dintre noi ar putea să fie personaj principal sub formă de adevărată provocare, în care amintirea primeşte adevărate întăriri de la farmecul unei ironii subtile, întrebuințată cu scopul unei albii în care apa devine atent curgătoare.

Petru Frăsilă reuşeşte mai mult fără voia sa, surprins de o prăbuşire accidentală pe stradă, să exerseze şi condeiul scriitorului autentic ce nu poate fi ignorat şi care demonstrează deja un potențial major de astfel de surprize plăcute. Este timpul să încerce şi altceva nu numai provocările memoriei. Să‐şi lase imaginația să lucreze în trei schimburi, imaginație dovedită a fi una bogată şi bucurată de libertatea privirii de la înălțimi cu mult mai mari decât acelea în umbra cărora a copilărit.

Începe o nouă partidă de şah, de această dată cu deschiderea ferestrei spre literatura autentică.

Adi CRISTI

15

ARGUMENT

e obicei, alerg de dimineața până seara cu maşina, cu gândurile, cu planurile, cu vorbele purtate de

telefoanele mobile. Oricât de multe lucruri rezolv într‐o zi, a doua zi o iau de la capăt, cu alte şi alte probleme. În acest ritm nu prea am timp de odihnă. Ştiu, eu am ales să duc o astfel de viață iar această alegere face parte din felul meu de a fi. De a fi jurnalist, manager, tată, soț, prieten... În acest iureş trăiesc urcuşuri şi coborâşuri, victorii şi înfrângeri. Dar, peste toate, de la o vreme s‐a aşternut oboseala.

Pentru mine, lumea este ca o tablă de şah pe care poți fi pe rând pion, nebun, cal, tură, rege... Nu de puține ori mă întreb cine va câştiga până la urmă partida şi dacă, în final, va exista cu adevărat un câştigător... În curgerea frenetică a fiecărei zile calculez următoarea mutare, încercând chiar să anticipez şi câteva mutări înainte. Viața capătă astfel o tensiune pe care

D

Petru Frăsilă

16

puțini o cunosc, o tensiune care te consumă, dar care‐ți dă sentimentul că eşti viu.

A venit însă o dimineață, o dimineață de care mă temeam, pentru că muntele de oboseală pe care‐l căram de o bună bucată de vreme în spate o anunța. Deodată, am fost constrâns să mă opresc din alergare şi am avut timp, foarte mult timp. Timp să sufăr, timp să mă gândesc la mine, la viața mea, timp să înțeleg. Din felul în care am reuşit să umplu acest timp, care pentru mine curgea acum diferit, pe un pat de spital, s‐a născut cartea pe care o ai acum în mână, cititorule. M‐am gândit mult dacă să‐mi aştern gândurile pe hârtie, să le scot la lumină sau să le las într‐un sipet neştiut al ființei mele. Poate că tot ce am trăit şi retrăit în acele zile este prea personal, mi‐am spus şi, de aceea, trebuie ținut sub tăcere. Dar toate cărțile mele de până acum au avut o puternică amprentă personală, autobiografică. Şi totuşi le‐am scris, dând mărturie despre o luptă care prin înțelesurile ei ar putea fi de folos şi semenilor mei. Dacă acele cărți n‐au rămas fără ecouri, cu atât mai mult ar putea folosi celui ce‐şi oferă răgazul lecturii


17

această carte, mărturie a sufletului meu aflat în cumpănă, mărturie făcută de pe un pat de spital.

De pe un pat de spital ți se poate părea că ai tot timpul din lume... În acelaşi timp, un pat de spital poate însemna şi sfârşitul tău pe acest pământ.

Cele şapte zile petrecute în spital au însemnat pentru mine o schimbare de pers‐pectivă asupra vieții, o redefinire a sistemului de valori, a priorităților. De aceea, cred că nu este întâmplător cu ce gânduri am umplut acele zile, cu ce amintiri, trăiri, înțelesuri.

Poate vei fi şi tu, cititorule, la un moment dat, la o răscruce de drumuri, pe tabla de şah a vieții. Şi poate atunci îți vei aminti de răscrucea mea, de ecourile pe care ea le‐a stârnit în ființa ta şi vom fi, astfel, mai aproape unul de celălalt. Ştiu, nimeni nu ne poate oferi adevărul salvator. Dar aflând unii de la alții ce ne‐a fost dat să trăim, cred că ne putem elibera de frică şi de ură, putând astfel continua călătoria, jocul pe tabla de şah a vieții. Împărtăşindu‐ne unii altora între‐bările şi sentimentele, neliniştile, căutările, încercările de răspuns, cred că putem recupera acea stare pe care o numim împreună, care i‐a

Petru Frăsilă

18

fost dată să o trăiască pe acest pământ doar omului. Acest lucru l‐am urmărit prin cărțile de până acum, acest lucru îl urmăresc prin emisiunile De la om la om, La un ceai... cu Petru Frăsilă, prin tot ceea ce fac zi de zi.

Dacă nu am reuşit îndeajuns în ceea ce am năzuit, asta face parte din limitele mele de om iar cartea pe care o ții acum în mână, cititorule, este o nouă încercare de a‐mi depăşi limitele.

Am reuşit? Voi reuşi? Vei hotărî singur, citind‐o...

30 mai 2012, Iaşi

21

PIONUL

ineri, 13 aprilie 2012. Vinerea Mare. Dimineață. Ca întotdeauna, am în față o zi plină. Trebuie să

mă întâlnesc cu echipa de la studioul de televiziune. Mă uit la unul dintre cauciucurile maşinii şi văd că are pană. Scot cricul, îl montez, aduc roata de rezervă, mă aplec şi mă ridic de mai multe ori, desfac şi strâng şuruburi, până reuşesc să schimb roata. Deodată, mă cuprinde o stare de amețeală. Mă clatin până la prima bancă şi mă sprijin. Reuşesc să dau un telefon. Vin în grabă Ciprian şi Marius, doi colaboratori ai mei, care mă duc la spital. Mai avusesem asemenea stări, dar nu de o aşa amploare. Ajuns la spital, starea de rău mă copleşeşte. Vederea mi se întunecă, am o senzație de vomă continuă.

– Poate fi un accident cerebral. Vă amor‐țeşte brațul drept?, aud vocea lui Liviu, doctorul de gardă.

Vorbele acestuia mă lovesc ca un trăsnet. Vomit şi mă liniştesc puțin.

V

Petru Frăsilă

22

– Nu, nu‐mi amorțeşte brațul..., reuşesc cu greu să răspund.

Stau la U.P.U., înconjurat de oameni în halate albe. Mi se fac toate analizele, mi se pun perfuzii... starea de agitație nu se estompează.

– Îl internăm. Luați‐i telefoanele mobile, are nevoie de linişte, aud iar glasul medicului.

Şi eu care credeam că voi pleca acasă în câteva ore... Decizia lui sună ca o sentință. Telefoanele mobile, legătura mea cu lumea, cu familia, cu afacerile, cu...

Doctorul de gardă mă ține de vorbă. A concluzionat că nu am simptomatologia specifică unui accident cerebral... Încep să înțeleg faptul că sunt la o răspântie de drumuri. Cine sunt eu, de fapt? De ce am ajuns în această stare?

Din când în când, câte o asistentă intră în salon. Nu pot dormi decât cu intermitențe.

– Domnul, îmi spune o femeie intrată in‐tempestiv în salon, dumneavoastră sunteți cel căruia trebuie să‐i aduc pampers?

– Nu, nu cred că este cazul, reuşesc să răspund, dar cuvintele ei mă lovesc precum un glonte şi‐mi aduc roiuri de gânduri negre.


23

Sunt internat într‐o rezervă situată la etajul 5 al spitalului. De acolo până la parter unde este aparatul IRM, sunt condus cu „patul” de către un infirmier. Alături de el, nea Gică, partenerul meu de zi cu zi care îmi este în acelaşi timp şofer şi sfătuitor. După mai bine de o oră cât au durat analizele, am fost readus de nea Gică în „camera” mea, secondat de Marius, cumnatul meu.

Vreau un ceai, vreau să beau un ceai, dar nu se găseşte nimeni să‐mi aducă! Iar eu ofer miilor de telespectatori, mii de ceaiuri. După ce ani întregi am muncit câte 12‐14 ore pe zi, stau țintuit într‐un pat, văd tavanele scorojite cu varul îngălbenit şi aud constatarea mirată a bolnavilor de pe holuri: Uitel pe domnul cu ceaiul. Nui domnul cu ceaiul de la televizor?

Am impresia că am ajuns la punctul zero. Mă simt detaşat de trupul fizic şi mă privesc din exterior ca pe un străin. Nu doresc să văd pe nimeni şi nu vreau să mă vadă nimeni în starea aceasta... Mă tem că de acum încolo nu voi putea face multe lucruri pe care le făceam până acum...

În minte îmi apare imaginea lui Alex, fiul meu. Când m‐am trezit azi dimineață, el dormea. A venit la Iaşi cu o zi înainte, împreună cu câțiva

Petru Frăsilă

24

colegi. Urma să‐i organizez o petrecere. Mâine, 14 aprilie, este ziua lui. Împlineşte cincisprezece ani. N‐am să‐i pot lua cadoul promis.

Ca într‐un film mi se derulează imaginile agitației trăite în ultimii ani. Firma, presiunea facturilor, profesia, înregistrările, transmisiunile în direct... Douăzeci şi şase de procese la Arad, Baia Mare, Sibiu, Bistrița, Bacău, Bucureşti. Punând zilele cap la cap, pot spune că aproape doi ani de zile am stat prin tribunale, pe drumuri, pe la sediile de poliție „dând cu subsemnatul”... Stau în acest pat şi realizez cât de simplă poate deveni, la un moment dat, existența noastră, oricât de sofisticați am fi, oricât de importanți am crede că suntem. Înțeleg cum poți să pierzi totul într‐o clipă, când baierele trupului tău cedează. Când crezi că ai totul, în câteva clipe poți să nu mai ai nimic. Dar eu am familia... Iar pentru mine, mereu, familia a fost pe primul loc. Alex, fiul meu... El este reperul meu în acest moment. El mă obligă să merg mai departe.

Am crezut până acum că sunt o piesă importantă pe tabla de şah a acestei părți de cer. O clipă şi totul a revenit la punctul zero. O clipă şi


25

am devenit un simplu pion pe tabla de şah... Pardon, pe patul de spital...

Sunt obosit, foarte obosit. Îmi zvâcneşte tâmpla, simt cum scorojeala de pe pereți trece înlăuntrul meu. Oboseala, sfârşeala m‐au copleşit din anul 2002, când am rămas fără radio şi televiziune şi planau asupra mea tot felul de acuze. Starea de vertij de atunci a început să mă hăcuiască. La acea vreme, am început să fac perfuzii, la îndemnul Lilianei, medicul nostru de familie. Apoi, din acest punct de vedere, lucrurile au reintrat, treptat, treptat, în normal. În 2003 am depus dosarul la C.E.D.O. În afară de familie şi câțiva prieteni care‐mi erau alături, ajutându‐mă să lupt, parcă totul era împotriva mea. Rămă‐sesem fără postul de radio, fără televiziune, fără bani, cu facturi neplătite. Simțeam că s‐a rupt ceva înlăuntrul meu. Pentru un om activ, iadul este lipsa unui loc spre care să pleci de acasă, unde să munceşti, să câştigi pentru a‐ți putea întreține familia. Mergeam pe stradă singur, abătut. Colegii îmi spuneau decedatul. Dar a venit şi raza mea de soare. După vreo trei ani, am prins aripi, a apărut satisfacția. Am reuşit să mă redresez, dar au urmat zece ani în care am fost

Petru Frăsilă

26

din ce în ce mai obosit, din ce în ce mai obosit... Mă rugam la Dumnezeu dimineața, la prânz şi seara, să nu mă părăsească, să mă ajute să izbândesc. Şi m‐a ajutat!

Deodată constat că am rămas singur, doar eu cu gândurile mele. Stau întins pe un pat de spital, într‐o stare de surescitare. Adorm şi mă trezesc, nu ştiu cât este ceasul, nu ştiu de cât timp mă aflu aici. La un moment dat, aud clopotul de la o biserică din apropiere... clopotul care cheamă credincioşii la slujba Prohodului Domnului. Mâine este Sâmbăta Mare. Mă gândesc la anii copilăriei, la biserica din sat, la credința mamei, la slujbele de Înviere la care mergeam împreună cu ea şi frații mei. Nu înțelegeam atunci toate semnificațiile momentului, dar ne simțeam fericiți pentru că eram împreună.

Petrec Noaptea de Înviere singur, în salon, cu perfuzii. Sunt doar eu şi Dumnezeu. Am fost extras brutal din viața tumultuoasă şi am nimerit într‐o cameră de spital, neştiind ce va fi cu mine. Adorm, mă trezesc, adorm... Şi gândurile, gân‐durile care clocotesc înlăuntrul meu, întrebările, căutările...


27

4

Este prima zi de Paşti. Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din

morminte viaţă dăruindule. Stau pe patul de spital, cu perfuzii şi aud clopotul de la biserica din preajmă. Oamenii se pregătesc pentru masa festivă, în jurul căreia se va aduna familia... familia... Mai trece o zi de repaos, o zi de medi‐tație. Of, realizăm târziu că într‐o secundă se poate nărui totul. Şi, atunci, pentru ce atâta luptă, atâta zbatere?! Suntem pachete de energie întrupate, dar această energie se consumă. Cu fiecare luptă, cu fiecare forțare a limitelor ființei mele, simt cum această energie se scurge afară ireversibil. Este asemenea arderii unei lumânări.

– Am venit să vă schimb perfuzia, îmi zâm‐beşte sora din tocul uşii.

Perfuzia, cordonul ombilical ce mă leagă de Viaţă. De câte ori, în drumurile mele, nu am alimentat grăbit maşina la o stație Peco, spre a merge mai departe, mai departe! Benzina gâlgâia umplând rezervorul şi autoturismul meu prindea apoi noi puteri. În rezervoarele trupului meu picură acum misteriosul lichid din perfuzie,

Petru Frăsilă

28

ajutându‐mă să merg mai departe. Deodată, gândurile mele sunt întrerupte de o melodie stridentă, care mă face să tresar. Sora bagă mâna în buzunarul halatului şi scoate telefonul mobil.

– Mă scuzați, spune, ieşind pe hol. Doamne, telefonul mobil, telefoanele mele

mobile. Prins cum sunt în noua mea lume, am uitat de ele. Cum te poate influența o situație limită! La modul meu de viață, telefoanele mobile au ajuns o prelungire necesară a ființei, legătura permanentă cu lumea. Dar n‐au mai contat, când legătura mea cu lumea s‐a năruit, în acea dimineață de vineri, Vinerea Mare.

După două zile, considerând că sunt pe drumul bun al refacerii, al restabilirii echi‐librului, doctorii mi‐au permis să folosesc din nou telefoanele, cu condiția să nu abuzez. Am văzut atunci că primisem peste 160 de emailuri, peste 120 de mesaje de la prieteni dragi mie. Aveam, totodată, o mulțime de apeluri pierdute. Am realizat, încă o dată, câți oameni s‐au gândit la mine în zilele acestea, câți prieteni am, din ce plasă de rezistență umană fac parte. Primul telefon l‐am dat acasă, ca să‐i asigur pe ai mei că totul merge spre bine. Apoi am sunat la redacție,


29

pentru a configura grila de programe. Nu am putut rezista şi mi‐am sunat câțiva prieteni apropiați. Unde eşti, cu ce te putem ajuta, de ce nu neai spus ceai păţit, ţie bine, auzeam vocile îngrijorate, în timp ce încercam să explic situația în care mă aflam. Mesajele, emailurile, telefoa‐nele mi‐au dezvăluit firele nevăzute prin care eram legat de lumea din jurul meu şi mi‐au dat curajul necesar pentru a depăşi momentele grele.

În rezerva de spital beneficiam şi de televizor, unul micuț, ce e drept. Am reuşit să găsesc programul Prima Tv şi astfel am dat peste emisiunile La un ceai..., difuzate în reluare. Mă uitam la mine, cel de pe ecranul televizorului, vesel, atent, cu întrebări spontane şi făceam comparația cu ce eram acum... Intrând şi ieşind din rezervă, asistentele şi medicii au început să afle, văzând frânturi din emisiuni, cine sunt. Prinşi cu gărzile, cu programul de spital, ei nu pot urmări decât secvențial emisiunile tv, astfel încât, multe dintre chipurile cunoscute telespec‐tatorilor obişnuiți, lor nu le spun nimic. Privin‐du‐mă pe ecran, mi‐am dat seama că trebuie să mă întorc în lumea televiziunii. Nu în lumea televiziunii privită ca o afacere, n‐am putut să o

Petru Frăsilă

30

privesc aşa niciodată până la capăt, ci în lumea televiziunii văzută ca punte între oameni. Un loc unde să‐mi desfăşor mai departe rețeta mea de ceai.

4

A doua zi a Sărbătorilor Pascale. Mă simt un pic mai bine. Edi, un prieten medic, îşi asumă răspunderea şi mă scoate din spital pentru câteva ore. Mergem în parcul Copou. Tinerețea şi adolescența mea sunt legate de acest parc. Copacii, păsările, forme de terapie... Păşesc rar, domol, privesc în jur cu atenție şi, pentru prima dată, văd lumea cu alți ochi. Verdele, verde crud, verde crud, mugur alb şi roz şi pur, vis dealbastru

şi de azur, te mai văd, te mai aud... Stau pe o bancă în Parcul Copou şi‐mi vin în

minte versurile lui Tudor George: Superb destin pentrun pion de şah:/ Întâiul pleacăn luptă. –

Ntâiul moareSortit a fi o piesă târâtoare/ Pe

tabla Marelui Maharajah! Dar, uneori, în prag

deamurg, apare/ Un biet pion finalizabil, ah,

Când regelei pândit deun mare crah/ Şi doar

mujicuacelai stăn salvare! Şatunci, se desfă


31

şoarăntregul front,/ Uitând de regi, pentru pionul

tont! Cad, pentru el, Nebuni şi Cai şi Ture,/ Dând

rang şi slavăacelei târâture! Dear mai rămâne

bietul rigăn tron,/ Tu hotărăşti, tu – Ultimul Pion!

Îmi trec prin fața ochilor toți cei pe care i‐am ajutat de‐a lungul anilor şi care, nu puțini, au ajuns astăzi „regi”. Vor înțelege să‐mi întindă o mână de ajutor, dacă voi avea nevoie?

– Cum te simți?, mă întreabă prietenul meu Edi.

– Parcă un pic mai bine, îi răspund, ru‐pându‐mă din roata chipurilor care‐mi trec pe dinainte.

– Mai bine... Atunci mergem la mine să luăm masa împreună, doar sunt sărbătorile de Paşti, îl aud spunând cuvintele cu tonul celui care anunță o victorie.

– O să mergem, răspund neconvingător, în timp ce cântecul câtorva păsări din Teiul lui Eminescu năvăleşte înlăuntrul meu umplându‐mi ființa de sunete vindecătoare.

Vreau să fiu singur, să stau în linişte. Zarva unei mese de Paşti m‐ar copleşi. Prietenul meu vrea să mă ajute, îl înțeleg, dar nu voi merge cu el la masă, la masa de Paşti a familiei lui. Întâlnirea

Petru Frăsilă

32

aceasta are şi pentru mine o semnificație specială. Nu este vorba de mâncare, de băutură, ci de acel împreună pe care‐l simți în preajma alor tăi. Iar dacă acum acest împreună mi‐a fost refuzat, prefer să folosesc timpul ca un prilej de meditație, de regăsire de sine, de adunare din risipirea de până acum.

– Iartă‐mă, Edi, nu pot onora invitația ta. Ştii vorba aceea, ori la bal, ori la spital. Astăzi, prin forța lucrurilor, sunt nevoit să aleg spitalul.

Pe băncile din jur oamenii se încălzesc la soarele de aprilie. Aleile largi sunt acoperite de paşii repezi ai copiilor ce se joacă sub privirile îngăduitoare ale bunicilor. Închid ochii şi inspir adânc aer în piept. Îmi țin câteva clipe respirația şi dau aerul afară. Deschid ochii şi mă uit în jur: păsări, oameni, copaci, alei, statuia lui Eminescu... Hotărât lucru, n‐aş putea trăi mult timp departe de Iaşi...

Mă întorc la spital. Vreau să dau câțiva lei femeii care‐mi schimbă lenjeria de pat, dar ea mă refuză.

– Nu pot să primesc, domnule dragă. Eu dacă mă îmbolnăvesc, nu am bani să dau la asistente, la doctori... Aşa că nici eu nu primesc.


33

Credem că lucrurile se rezolvă mai uşor cu ajutorul banilor, că astfel putem cumpăra bunăvoința celorlalți. Uităm însă că sunt oameni, asemenea acestei femei, care ajunşi într‐o situație limită, lipsiți de mijloace financiare, nu nădăjduiesc decât la Dumnezeu. La Dumnezeul care, prin intermediul oamenilor, îi poate ajuta să depăşească momentul de cumpănă la care au ajuns. Un autor făcea diferența dintre speranță şi nădejde. Speranța este încrederea în forțele tale sau în forțele celor din jur care pot fi stimulate printr‐o susținere financiară, în vreme ce nădejdea este la Dumnezeu, este punerea vieții tale în mâna Lui. Privesc la femeia simplă care şi‐a terminat treaba şi se pregăteşte să iasă din rezerva de spital cu trei paturi şi mă ruşinez de faptul că nu am atâta nădejde încât să mă abandonez voii Domului. În adâncul meu ştiu, conştientizez faptul că dincolo de toate eforturile noastre, de speranțele noastre, de planurile noastre, tot voia lui Dumnezeu se face cu noi. Când oamenii îşi fac planuri, spune o vorbă înțeleaptă, Dumnezeu râde. Stau aici, în această rezervă de spital, întins pe un pat cu aşternuturi curate şi nu‐mi fac niciun plan. Voi trăi ziua de

Petru Frăsilă

34

astăzi, voi trăi ziua de mâine, până când motoarele ființei mele vor începe să funcționeze în limitele normale – nădăjduiesc la Dumnezeu că aşa va fi – şi apoi vom mai vedea. Hotărât lucru, experiențele din ultimele zile m‐au făcut să‐mi reconfigurez scara de valori, urgențele...

35

JOCUL CELOR DOI CAI

ă trezesc brusc dintr‐un somn agitat, reflex al trăirilor din ultimele zile, al răului fizic ce

m‐a copleşit vremelnic. Nu reuşesc să ajung la somnul profund, fără vise, singurul pe deplin odihnitor. Ştiu că am visat mult, că am avut un coşmar, dar când deschid ochii nu‐mi mai amintesc decât crâmpeie din vis. Parcă alergam, fără să reuşesc, de fapt, să mă distanțez de locul primejdios în care mă aflam. O senzație pe care am trăit‐o de multe ori în vis, ca şi când picioarele mi‐ar fi fost legate, asemenea cailor pe care‐i vedeam pe tăpşanurile copilăriei mele...

În camera de spital e linişte... linişte... Doamne, câtă nevoie am de linişte... Mă uit pe fereastră. Nu ştiu cât este ceasul, dar văd o lună mare, a cărei lumină creează în salon o atmosferă ireală. De acolo, de sus, de pe lună, nu se vede poluarea, nu se văd răutățile umane, încordarea, nopțile de nesomn, cursul euro‐leu, facturile,

M

Petru Frăsilă

36

strategiile electorale... Am citit despre o teorie care afirmă că toate trăirile umane rămân înregistrate pentru totdeauna într‐o memorie afectivă a planetei...

M‐am simțit, în ultimii ani, ca pe o imensă tablă de şah. În şah, ca în viață, foarte importante sunt deschiderile, felul cum începi jocul. Şi tot ca în viață, ai mai multe posibilități, mai multe căi. Există peste 1000 de diferite variante de deschidere mai mari pe care un jucător le poate practica. Prin deschidere fiecare concurent urmăreşte ocuparea centrului prin împingerea pionilor dar şi cu ajutorul figurilor – cal, tură, nebun, regină –, dezvoltarea armonioasă a pieselor şi, cel mai important, punerea regelui la adăpost. Pe tabla de şah a vieții mele eu sunt pion şi rege, cal înspumat pornit pe drumuri înfundate (broasca țestoasă pornită pe drumul cel bun va întrece trăpaşul pornit pe drum înfundat, glăsuieşte un proverb oriental) şi turn de veghe în nopțile târzii. În viață, tablele de şah se întrepătrund şi te trezeşti cu piese din alte partide, din alte jocuri, mânate de aceeaşi dorință: şah mat! După regulile jocului, când obiectivele amintite mai sus sunt îndeplinite,


37

urmează definirea strategiei – atacul la rege sau dezvoltarea avantajului pozițional – și reorgani‐zarea pieselor.

Un chip cunoscut şi drag mie mă readuce cu „picioarele pe pământ”. A venit să mă viziteze Bunica, soacra şi prietena mea.

– Astăzi ți‐am adus supă de pui şi piept de pui la grătar. Ai voie să mănânci, nu‐i aşa?

– Da, dar nu foarte mult, mai degrabă un iaurt, două.

– Mai ai nevoie de ceva? – De sănătate, de multă sănătate!, îi spun

zâmbind. Bunica mă mai ține puțin de vorbă, dorind

parcă să mă rupă din gândurile mele, apoi pleacă. Rămân din nou singur, doar eu cu… jocul meu de şah.

De cele mai multe ori regele e gol, ca în cunoscuta poveste. Iar ceea ce părea, la un moment dat, un avantaj pozițional, se dovedeşte a fi o simplă manevră de culise. În şahul tradi‐țional se practică adesea jocul deschis. Dar în viață, pe tabla reală de şah, unde poate curge sânge, pe o masă de operație, într‐un spital de provincie, cum rămâne cu jocul deschis?

Petru Frăsilă

38

Stau nemişcat, cu privirea pironită în tavan. Nu ştiu de ce, gândul mă poartă la anii de liceu, ani care au reprezentat pentru mine trăiri intense, amintiri care în liniştea de aici se conturează cu claritate. Prin fața ochilor defilează imaginile profesorilor, ale colegilor. Dintre profesori, se detaşează clar domnul şi doamna Iancu. El, profesor de specialitate – betoane şi rezistența materialelor. Ea, profesoară de matematică. A fost şi diriginta noastră, din clasa a IX‐a până‐n clasa a XIII‐a. Ca „mamă” adoptivă a noastră, a avut mare grijă de noi, mai ales de cei care locuiam la cămin. Era prezentă în fiecare după amiază la meditații, între orele 16 şi 19. Ne verifica temele şi era atentă să nu care cumva să „sărim” peste masa de seară. La meditații erau chemați şi elevii din oraş, ceea ce constituia pentru ei un stres. De ce să venim la şcoală şi după amiază?, obiectau aceştia. În ceea ce mă priveşte, fiind învățat cu viața la țară, cu temele făcute la lumina lămpii, m‐am adaptat repede la viața de cămin. Cu atât mai mult cu cât o puteam întreba pe Doamna când întâmpinam vreo dificultate în rezolvarea temelor, chiar dacă nu era vorba de matematică. Încă din clasa a X‐a,


39

am fost numit şeful elevilor din liceul care avea pe atunci peste 2000 de elevi. Eram, cum se spune astăzi, un brand al liceului. Colegii îşi dădeau coate şi şopteau: Uitel pe becuşor! Pentru că eu, ca elev model, mă tundeam bec, cel mult cu mărimea doi a maşinii. Astăzi această tunsoare a devenit o modă, dar atunci ea se practica în special în locurile de detenție. Supărată că unii colegi încercau să o păcălească ascunzându‐şi părul sub guler, numai o auzeam pe Doamna strigându‐mă:

–Tovarăşul Frăsilă! – Prezent!, răspundeam. – Ia‐i pe Laurențiu, Doru, Mihai (astăzi oa‐

meni importanți ai Iaşului) şi du‐i la frizeria de la Super Copou. Spune‐i frizerului să‐i tundă după modelul tău.

Colegii mă săgetau cu privirea, scrâşneau din dinți şi se supuneau. Alta era disciplina în vremea aceea, altul respectul pentru profesori. Eram astfel prins între două baricade, cea a profesorilor şi cea a elevilor.

Ținuta fetelor presupunea ca fusta să fie cu o palmă mai jos de genunchi. Aici nu le puteam fi dat drept model, excepție făcând cazul în care

Petru Frăsilă

40

şcoala noastră ar fi fost în Scoția... Dar în Scoția, cu siguranță nu aş fi fost strigat Tovarăşul Frăsilă.

La un moment dat, am fost invitat la o emisiune, la Radio Iaşi, pentru a povesti despre viața noastră de elevi. Întrebările mi le adresa Gloria Lăcătuşu, o personalitate a radioului, astăzi o scriitoare binecunoscută. În timpul emisiunii, m‐a rugat să povestesc o întâmplare din şcoală, legată de relația cu profesorii noştri. Am ales o poveste cu Doamna, de la zilele de practică. Ea era tot timpul printre noi, pe un scăunel, ne urmărea în tot ceea ce făceam – cum zideam, cum dărâmam, cum pregăteam mate‐rialele – ne atenționa când era cazul, ne observa, chiar ne spunea cum să aşezăm cărămizile încât să nu cadă, rost peste rost, pentru că altfel se dărâma zidul. Ne sfătuia şi cât să fie de gros stratul de mortar. Avea experiența seriilor trecute de elevi şi, cu toate că nu era specialitatea ei, învățase în timp multe lucruri. În acea seară, după emisiunea de la radio, multă lume a fost impresionată de cele povestite de mine. S‐au dat telefoane, familia Iancu fiind cunoscută în oraş.


41

Viața de internat era una sub supraveghere strictă. Trebuia să se ştie când plecai, cu cine, în ce anturaj te învârteai, dacă te‐ai apucat de fumat, dacă aveai o prietenă. Ei bine, lucruri stresante pentru vârsta noastră... La acea vreme, regimul ce ni se impunea ni se părea strict, dar cât de bine ne‐a format pentru viața noastră de mai târziu... La şedințele cu părinții, Doamna spunea tot ce ştia despre noi. În ceea ce mă priveşte, mama, care venea la şedință de la o distanță de o sută de kilometri, pleca mulțumită. Gândul că n‐am să fiu obligat să lucrez pământul, să rămân la coada vacii, gândul că am să fiu „cu o treaptă mai domn” îi dădea încredere în viață, în viitor.

Sesizând aplecarea Doamnei către educația noastră, o colegă, Minuța, i‐a spus într‐o zi:

– Doamnă dirigintă, ați fi ca o adevărată mamă pentru noi dacă... ne‐ați aduce şi plăcinte. Că asemenea unei mame, ne bateți la cap, ne dădăciți...

S‐a aşternut tăcerea. Toți am ridicat privirile către Doamna. Nu ne aşteptam la o asemenea replică şi nu ne închipuiam ce reacție va stârni.

Petru Frăsilă

42

– Bine, bine, răspunse ea uitându‐se la noi de după ochelarii cu rame groase şi lentile asemenea.

Pe moment nu am înțeles ce avea să însemne acel bine, bine... dar a doua zi, pe la ora 10, când aveam pauza de gustare, Doamna o chemă pe Minuța şi‐i spune:

– Fugi în clasă şi adu pachetul de pe catedră.

Când l‐a desfăcut, din el s‐au „revărsat” 29 de plăcinte, câte una pentru fiecare elev. Cred că a stat toată noaptea să le pregătească... Ochii ni s‐au umplut de lacrimi, ne‐am repezit la ea şi am îmbrățişat‐o. Era, într‐adevăr, mama noastră...

Deşi am terminat Liceul de Construcții, existența familiei Iancu, Moşul şi Baba cum le spuneam noi pe atunci, a fost definitorie, pentru că au reuşit să facă din noi oameni. Cei mai mulți au trecut examenul de admitere la facultate. Eu nu m‐am numărat printre ei, pentru că am dat admitere la teatru, dar asta este altă poveste. Astăzi, când ne revedem cu anumite ocazii, nu scăpăm prilejul să ne amintim de familia Iancu, părinții noştri... Locuiau undeva lângă Spitalul Militar şi veneau pe jos, pe strada Sărărie, la


43

liceu. Pe drum vorbeau tot despre matematică şi despre rezolvarea problemelor pe care le aveam ca teme. Într‐una din zile, pe când se îndreptau spre şcoală, Moşul s‐a oprit în loc, a ridicat căciula din cap şi a exclamat: Olguţa, lam găsit pe X! A spus aceasta ca şi când ar fi descoperit America. În drum spre şcoală, rezolva în minte problemele noastre. Unde mai găseşti astăzi astfel de profesori?

Doamna dorea să devin, cu orice preț, inginer. Eu, pentru că eram conducătorul Cena‐clului Columna şi urmasem cursurile Şcolii Populare de Artă, secția actorie, m‐am gândit că trebuie să mă fac actor. Mă pregătisem cu Dionisie Vitcu şi asta mi‐a dat curaj. Când a auzit ce am de gând să fac, Doamna s‐a supărat. La teatru am picat şi, pentru că primele probe, eliminatorii, erau înaintea celorlalte examene la facultate, m‐am înscris în ultimul moment la Institutul de Studii Economice. Aveam impresia că dacă ştiu foarte bine Programul Partidului – fusesem lider U.T.C. atâția ani – intrarea la facultate nu va fi o problemă. Dar a fost. La proba scrisă, mi‐a căzut subiectul Capitalismul, aşa că în toamnă m‐am dus în armată la Caracal. Acolo era,

Petru Frăsilă

44

după cum am înțeles mai târziu, un fel de batalion disciplinar pentru cadre. Ne puneau să facem sectoarele, să lustruim bocanci. Nu ştiu de ce, baia de spital spre care acum mă deplasez cu greutate îmi aduce în minte de cea din armată, iar pantofii mei prăfuiți, din acea zi tulbure de vineri, îmi aduc pe retină bocancii lustruiți de atunci...

Fusesem lider U.T.C, eram băgat în seamă oriunde mă duceam şi am crezut că lucrul acesta se va repeta şi în armată. Dar m‐am înşelat. Armata nivelează, armata te face să devii un număr într‐o mulțime. Îmi amintesc cum, la sosire, am fost întâmpinați cu sloganul: Pentru că femeia de serviciu este în concediu, va trebui să

faceţi voi curat la WC, pe hol, în dormitoare... În sufletul meu eram mâhnit de ceea ce trăiam în fiecare zi. La una din instruiri, când eram adunați vreo 300 de soldați, comandantul a întrebat cine este nemulțumit de armată. Atunci m‐am ridicat în picioare şi am spus răspicat:

– Am venit aici să mă instruiesc pentru a‐mi apăra țara, patria noastră dragă. Consider că este o batjocură că, în loc să fim scoşi la instrucție, devenim bătaia de joc a unui fruntaş, caporal sau


45

ce‐o mai fi el, care nu are şcoală, că‐i venit de la oi şi ne zice: Înapoi! Înainte! Culcat! Culcat în baltă! Sau ca instructaj: Băi soldat, ocheşte luna!

Pentru câteva momente s‐a făcut linişte. – În ce companie eşti, tovarăşe soldat?, am

auzit vocea tunătoare a comandantului unității. – Cer permisiunea să raportez: Compania 1,

plutonul 1. Cred că mai apoi l‐a chemat la raport pe cel

ce ne conducea compania, plutonul, pentru că, din acea zi, n‐am mai făcut bocancii superiorilor, n‐am mai țintit luna şi n‐am mai luat poziția culcat în bălțile de pe câmpul de instrucție. Luna pe care o văd în fiecare noapte pe geam mi‐a trezit aceste amintiri...

Când am venit din armată, m‐a căutat Doamna Iancu şi mi‐a spus: Măi, băiete, asta era vorba ei, tu trebuie să devii inginer! N‐am mai avut ce să fac. Şi când eram elev, dar mai ales acum, mă invita acasă la ea şi îmi făcea peşte prăjit cu mămăligă. Ai mâncat bine azi la cantină?, mă întreba când o conduceam uneori seara acasă. Am mâncat, spuneam cu jumătate de gură. Bine, o să mănânci încă o dată cu noi. Cu Doamna am făcut atunci multe ore de pregătire şi

Petru Frăsilă

46

m‐am înscris la facultate. Țin minte că în acel an s‐a înființat prima serie de ingineri seralişti. A trebuit să aleg această variantă pentru ca să pot munci ziua, să mă pot întreține. Lucram ca tâmplar pe un şantier. Când eram întrebat la facultate ce meserie am, ziceam că sunt Inspector tâmplar, Brigada Teşu, BII West. O spuneam cu mândrie, pentru că munceam din greu să‐mi câştig existența, pentru a‐mi putea continua studiile. Adeseori, pentru că orele de curs erau între 16 şi 20, obosit de munca de pe şantier, adormeam în pauze cu capul pe masă. Odată, profesorul Nistor, temutul profesor de matema‐tici speciale de la Facultatea de Construcții, a spus după ce a ajuns la catedră: Treziţil pe domnul inginer Frăsilă că trebuie să începem ora!

Doamne, cum au trecut anii, pe ce drumuri ocolite m‐a dus viața, ca să mă readucă, în final, la matca mea, la lumea culturală, la lumea televiziunii, la emisiunile mele în care comunic atât de bine cu toate vârfurile medicinei, ingineriei, economiei, învățământului şi culturii din Iaşi, Moldova şi din țară.

Acum, de pe acest pat de spital, privesc lucrurile cu detaşare. În acest moment, multe


47

dintre partidele de şah pe care mi le‐a pus în cale viața sunt încheiate. Dar atunci, în acei ani, am consumat multă energie, n‐am dormit multe nopți pentru a putea răzbi în luptele mele. Cred că o parte dintre săgețile oboselii, săgeți slobozite în acei ani din arcul prea întins al ființei, şi‐au atins ținta în acea dimineață de vineri, în vinerea neagră, vinerea răstignirii mele.

Îmi este vie în memorie imaginea Doamnei, stând pe un scăunel şi supraveghind ca totul să se desfăşoare în ordine. În aceste zile de cumpănă pentru mine, aş fi vrut să o ştiu, pe un scaun, lângă patul meu... ca în raiul adolescenței mele. Spun raiul pentru că, deşi am dus‐o greu în acei ani, m‐am simțit tot timpul ocrotit, protejat. Acum însă, în economia de piață, pendulând între patron şi jurnalistul dornic să facă dezvăluiri şocante, protecția este minimă. Doar Cel de Sus, care vede şi aude totul, mă poate ajuta şi m‐a ajutat adesea.

În rezerva de spital stau împreună cu Victor, un bărbat pe care‐l cunosc puțin şi a cărui soție mi‐a mărturisit că mă ştie de pe vremea Cenaclului Columna. Victor se simte mai bine acum. Este spre finalul tratamentului. În prima zi

Petru Frăsilă

48

de Paşti a tras o fugă până acasă şi s‐a întors cu pască şi ouă roşii. Nu ştiu de ce, mă simt legat de acest om.

– Când i‐am spus soției cu cine stau în rezervă, nu i‐a venit să creadă. Vă urmărim des emisiunile. Soția mea nu poate să înțeleagă cum de a ajuns la spital un om cu energia dumnea‐voastră. Pentru noi sunteți unul dintre acei oameni rari care au soluții pentru toate pro‐blemele...

Încerc să‐i zâmbesc. Înțeleg, încă o dată, cum poate schimba televiziunea percepția față de un om. Privindu‐mă pe micul ecran în timpul dezbaterilor, urmărind orizontul discuțiilor pe care le‐am purtat cu atâtea personalități ale vieții culturale, politice, medicale, economice, oamenii şi‐au conturat despre mine o imagine idealizată. Acum, când au acces la omenescul, prea omenescul din mine, nu le vine să creadă. Ciocnesc un ou roşu cu Victor, mai mult ca să‐i fac plăcere, deşi pachetele cu mâncarea aduse de soția mea umplu până la refuz dulapul metalic din dreptul patului. Cu atâtea perfuzii, cu atâta hrană picurată direct în sânge, aproape că nu mi‐e foame.


49

– Hristos a Înviat!, spun eu şi pojghița oului cedează sub impactul loviturii.

– Adevărat a Înviat! Poftă bună. Stăm amândoi de o parte şi de alta a unui

prosop curat, pe post de față de masă, întins pe patul neocupat din rezerva noastră. Într‐un colț, câteva felii de pască, în altul sarea şi pâinea, câteva bucăți de brânză.

– Am vrut să iau şi carne de miel, dar nu m‐a lăsat soția, zice că poate cădea greu la stomac iar dumneavoastră n‐ați mâncat nimic de vreo două zile, doar perfuzii...

Muşc încet din oul care‐şi dezvăluie treptat gălbenuşul. Îmi dau seama că e un ou de la țară, un ou sănătos. Mâncăm în tăcere. Am noroc că Victor nu e prea vorbăreț.

Prin perdea, soarele de aprilie îmi încăl‐zeşte fața. Mă simt în afara timpului, atârnat de o rază de soare. O, Doamne, dacă ne‐am putea opri mai des din iureşul alergării noastre spre ținte nedefinite, spre a putea admira miracolul vieții. Să te poți bucura că respiri, că te încălzeşti la soare, că mănânci, priveşti, pipăi, miroşi, că‐ți poți auzi sub palma apăsată pe piept bătăile inimii, ale inimii... Poate de aceea, la răstimpuri,

Petru Frăsilă

50

Dumnezeu ne încearcă lăsându‐ne să ne îmbolnăvim. Vrea să ne reamintească cine suntem. De fapt, vrea să ne facă să prețuim viața, simpla viață. Din păcate, când îşi recapătă sănătatea, cei mai mulți se aruncă iar în vâltoare, neînțelegând nimic din experiența pe care au trăit‐o. Nădăjduiesc să nu pățesc şi eu aşa după ce voi pleca de aici...

– Hristos a Înviat! Ce faceți, petreceți?, ne întreabă surâzând sora medicală. Sper că nu aveți şi o sticlă cu vin... Şi atenție, nu exagerați cu mâncarea.

– Adevărat a Înviat!, îi răspund, încercând să schițez un alt surâs.

Nu ştiu de ce, mai nou, simt nevoia să‐i întâmpin pe toți cu un surâs împăciuitor. Mă uit cum sora meştereşte la butoanele aparatelor care ne monitorizează şi am sentimentul că intrarea ei în salon a rupt o vrajă. Mă simțeam, alături de Victor, într‐un spațiu numai al nostru, în care timpul curge după alte reguli, după tic‐tacul razelor de soare, după ritmul ciripitului de păsărele, după tactul picăturilor din perfuzie. Îmi aduc aminte de mărturisirea unei tinere care ajunsese, după 1989, într‐o poziție de top în


51

Bucureşti. La sfârşit de săptămână, copleşită de orele prelungite de muncă, se închidea în casă, îşi deconecta telefonul mobil şi dormea, dormea non‐stop. Prietenii o căutau, dorind să o invite în oraş, la plimbare, la distracție. Văzând că nu răspunde, bănuiau că se relaxa în locuri exotice şi erau invidioşi că ei nu au acces la acele destinații. Dacă i‐ar fi ştiut secretul... Iar ea se întorcea luni dimineață, odihnită, radioasă. Toți visau la poziția pe care o ocupa, poziție ce‐i deschidea poarta locurilor în care, dacă‐ți petreci asemenea ei sfârşitul de săptămână, ajungi să arăți atât de bine luni dimineața.

Aşa cred că s‐a întâmplat şi cu mare parte a prietenilor mei care au încercat să mă contacteze telefonic zilele acestea. Văzând că nu răspund şi‐au închipuit că am plecat cine ştie unde... De fapt, chiar am plecat într‐un loc special, în locul întâlnirii cu mine însumi. A fost o plecare intempestivă, am fost luat pe sus de viață şi adus într‐un loc în care Petru Frăsilă stă La un ceai cu... Petru Frăsilă. Acum am timp să mă privesc în față ca‐ntr‐o imensă oglindă şi să înțeleg cine sunt, ce doresc de la viață, cum vreau să merg mai departe. Faptul că toată această experiență

Petru Frăsilă

52

s‐a suprapus peste Săptămâna Patimilor şi, mai apoi, peste Săptămâna Luminată, are o semnifi‐cație pe care, mărturisesc, nu o înțeleg până la capăt.

– Putem mânca şi mai târziu, îmi spune Victor. Am umblat mult astăzi şi simt nevoia să mă odihnesc.

– Da, mâncăm mai târziu... îi răspund cu bucurie.

De fapt nici nu ne este foame cu adevărat. Compoziția pe care ne‐o strecoară în trup perfuziile ne alimentează la un alt nivel. Şi apoi, ce gust pot avea bucatele de Paşti, dacă în jurul tău nu sunt cei dragi? Rămân o clipă cu ochii pierduți pe fereastră, la orizont şi simt cum o lacrimă îmi umezeşte obrazul. Ce e omul, Doamne, ca să te gândeşti la el?, îmi vin în minte cuvintele psalmistului... Sunt sărbătorile de Paşti, sărbătorile Învierii Domnului Nostru Iisus Hristos dar, deodată, sunt trist. Nu ştiu de ce, în urechi îmi sună versurile lui George Bacovia, din poezia Cu voi:

Mai bine singuratic şi uitat, Pierdut să te retragi nepăsător,


53

În ţara asta plină de humor, Mai bine singuratic şi uitat. O, genii întristate care mor În cerc barbar şi fără sentiment, – Prin asta eşti celebrăn Orient, O, ţară tristă, plină de humor... O, ţară tristă, plină de humor...

Câtă dreptate are Bacovia. Am trăit pe

pielea mea înțelesurile acestui vers în ultimii ani, dar mai ales în ultimele zile. Luptele şi tristeţea şi humorul şi râsuplânsu, cum ar spune Nichita Stănescu. Toți cei care au vrut să facă ceva în sânul neamului românesc s‐au lovit, la un moment dat, de plămada acestui neam ca de un zid. Dar jocul trebuie să continue, merge mai departe până când jucătorul ajunge pe pragul ultimului joc, al jocului suprem, al jocului cu moartea. Moartea, despre care Mircea Eliade spunea că este suprema inițiere...

M‐am simțit, în Vinerea Mare, la un pas de această inițiere. Dar Dumnezeu a îngăduit să fie amânată pentru că, îmi place să cred, mai am multe de făcut pe acest pământ. Cui iubeşte mult,

Petru Frăsilă

54

s‐a spus, i se iartă mult. Nădăjduiesc să nu mă amăgesc, încrezându‐mă în faptul că şi iubirea mea, capacitatea de a mă dărui celorlalți, a cântărit când s‐a hotărât această amânare. Da, amânare, pentru că jocul suprem îl joacă fiecare... când îi vine ceasul.

Dragii mei, o să mă joc odată

Cu voi, dea ceva ciudat.

Nu ştiu când o să fie asta, tată,

Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,

Odată, poate, după scăpătat.

…

Jocul începe încet, ca un vânt,

Eu o să râd şi o să tac,

O să mă culc la pământ.

O să stau fără cuvânt,

De pildă, lângă copac.

...

Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,

Voinici, zglobii, cu voie bună,

Cum am apucat din moşistrămoşi.

Deocamdată, feţii mei frumoşi,

O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o să fie o întârziere,

Şi alta, şi pe urmă altă.


55

Tata nu o să mai aibă putere

Să vie pe jos, în timpul cât se cere,

Din lumea cealaltă.

Şi, voi aţi crescut mari,

Vaţi căpătuit,

Vaţi făcut cărturari,

Mamampleteşte ciorapi şi pieptari,

Şi tata nu a mai venit...

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!

Aşa este jocul.

Îl joci în doi, în trei,

Îl joci în câte câţi vrei.

Ardelar focul. Cum de mi‐au venit în minte acum versurile

acestea ale lui Arghezi? O rădăcină de pe timpul Cenaclului Columna, din vremea studenției, a rămas vie şi iat‐o, astăzi, în zi de Paşti, dă muguri, vlăstare. De fapt, poezia a rămas tot timpul în mine întreagă. La fel muzica, filmele şi romanele. Dar zgomotul prea agitatei mele vieți le‐a pus surdină. Acum, când acest zgomot a încetat, ele se arată vederii. Cum pierdem anumite rădăcini

Petru Frăsilă

56

ale ființei noastre numai prin simplul fapt că nu le mai hrănim!!!

4 Mă trezeşte brusc muzica puternică ce

răzbate prin geamul deschis de la un bloc din vecinătatea spitalului. E Săptămâna Luminată, a trecut postul şi oamenii petrec. Din nefericire, ritmurile creştine ale curgerii vieții încep să fie uitate iar reperele mari – Crăciunul, Paştele – şi‐au pierdut, pentru mulți, semnificația spiri‐tuală, fiind privite doar ca ocazii de a petrece. Dar asta este o altă discuție. Acum sunt sub „tirania” distracției din vecini. Mă deranjează zgomotul, dar în acelaşi timp îmi aduce aminte de un pasaj din Jurnalul filosofic al lui Constantin Noica:

Stăteam de câtăva vreme întrun bloc.

Deasupra mea era o nuntă. Dansau, dar fără nici

un ritm parcă. Din când în când o voce răguşită se

ridica peste celelalte; probabil cântau un refren.

Un geam se spărgea, cu zgomot. Ce haos de

petrecere, ce absurditate!

Dar aşa este şi dinăuntru? Totul se orga

nizează privit de acolo şi ritmul dansului e ritm,


57

iar vocile sunt una, ba chiar geamul acela care se

sparge intră în desfăşurarea petrecerii. Există o

lege de creştere interioară a petrecerii, întocmai

cum cresc lucrurile în scena în care se sparge,

trebuie să se spargă, vasul din „Idiotul” lui

Dostoievski. Cei dinăuntru cunosc legea aceasta de

creştere, iar pentru ei totul se ţine, chiar şi excesul;

în timp ce pentru cei din afară totul e haos. Aşa

trebuie să fie cu cei care judecă din afară o

acţiune, orice fapt de viaţă: stau la alt etaj.

Şimi dau seama, cum stau treaz în noapte,

ce adânc fapt de viaţă e petrecerea. Cine spunea

că nu se poate „povesti” un bal? E aproape un

miracol, ca orice fapt de viaţă. E atât de frumoasă

viaţa, cu creşterea ei spre nu ştii ce! O creştere

riguroasă, geometrică, strictă, ca în Bach – spre

nu ştii ce.

A doua zi întâlnesc un cunoscut din bloc. „Ce

frumoasă e viaţa!”, exclam eu destul de abrupt.

– Ai fost ieri la nuntă, mă întreabă el.

Pentru mine, ani în şir, „nunta” a fost Cenaclul Columna. Acolo mă simțeam în largul meu, acolo era distracția mea; făceam lucruri pentru care simțeam că am o chemare şi asta îmi dădea satisfacții pe care nu le regăseam în altă

Petru Frăsilă

58

parte. Împreună cu cel care răspundea în acea vreme de şcoli la nivelul tineretului, a activităților culturale, ne‐a venit ideea denumirii cenaclului. Columna trimite la verticalitate, la demnitate, la originile noastre latine, la Columna lui Traian. Astăzi, privind în urmă, realizez că am avut şansa, spun şansă pentru că veneam dintr‐un sat neelectrificat, unde am învățat la lumina lămpii, să fiu implicat în organizarea activităților artistice, culturale din cadrul liceului, muncă ce m‐a propulsat apoi la nivelul înființării Cena‐clului Columna. Dincolo de prezentarea specta‐colelor, de organizare, susțineam şi momente umoristice. Iar pentru acestea, am obținut locul I la competițiile județene, alături de Adrian Păduraru (acum actor), Emil Gnatenco şi alte nume cunoscute în viața culturală a Iaşului şi a țării. Era moda Cenaclului Flacăra de la Bucureşti, a cenaclurilor de muzică şi poezie. În euforia ce cuprinsese țara sub semnul figurii carismatice a lui Adrian Păunescu, capitala Moldovei nu putea rămâne mai prejos. Cenaclul Flacăra ajunsese în câteva rânduri şi la Iaşi, iar tinerii erau nelipsiți de la spectacole. Adrian Păunescu a fost cel care a condus Revista Flacăra


59

între 1973 şi 1985. Inițial, Cenaclul Flacăra se ținea luni seara la Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti. Dar, cu timpul, evenimentele s‐au transformat în turnee, spectacolele desfăşu‐rându‐se pe stadioane, pentru că sălile deveniseră neîncăpătoare. În 12 ani, în cadrul Cenaclului Flacăra, au avut loc peste 1500 de spectacole cu cei mai valoroşi artişti ai vremii. Mulți dintre ei au ajuns şi la Iaşi: Mircea Vintilă, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Ştefan Hruşcă, Vasile Şeicaru, Victor Socaciu, Doru Stănculescu, acestora alăturându‐li‐se Grupul Satiric Divertis, Grupul I.I.T.P.I.C., formațiile Holograf, Iris, Sintex, Estudiantina, Grupul Satiric Seringa, Mircea Baniciu, Mircea Bodolan, Iulia Iosipescu, Valeriu Ştefan, Cristian Ionescu, formația „Volum maxim”, Ştefan Pintilie, Matilda Pascal‐Cojocărița, George Petrone. Efervescența nop‐ților de cenaclu a devenit molipsitoare, astfel că studenții ieşeni au pus bazele Cenaclului Moldavia iar noi, liceenii, am înființat Cenaclul Columna. Spectacolele Cenaclului Flacăra le văzuserăm de atâtea ori în timpul turneelor pe care Adrian Păunescu le organiza, cu aprobare de sus, de la partid, în toată țara. Rețeta lui n‐a fost

Petru Frăsilă

60

greu de copiat şi, în timp, pe lângă interpreții autohtoni, am început să avem şi noi invitați de la Bucureşti. Aveam săli pline, lumea era entuziasmată. La rândul nostru, selectam cei mai buni elevi din liceele ieşene. Pe măsură ce elevii noştri deveneau studenți, cenaclul căpăta şi o dimensiune studențească. Până la urmă, cele două cenacluri s‐au intersectat. Am organizat spectacole comune, pe fondul efervescenței care anima tineretul. Atunci nu realizam că totul era gândit ca o supapă de refulare a unor energii de nestăvilit, în condițiile în care România se îndrepta spre dictatură, spre „strângerea şurubului” pentru a se putea plăti, în timp record, datoriile externe. Când eşti tânăr, viața are alte contururi! Traiul de la douăzeci de ani, fără griji şi fără bani...

Încă de când eram elev în clasa a X‐a, am participat activ la „laboratorul” de creație al Cenaclului Columna. De fapt, eram şeful acestui laborator; selectam momentele, le legam, făceam o prezentare după „modelul Păunescu”. Însă, ca să putem ieşi în afara Iaşului, aveam nevoie de tot felul de aprobări. Erau cam patru spectacole pe lună. În timp, în ani, cred că am dat peste opt


61

sute de spectacole. Turneele se făceau cu avizul de la Cultură iar pentru deplasarea în alte județe trebuia avizul de la Bucureşti, de la Ministerul Culturii. Se depunea o adevărată documentație, desfăşurătorul manifestării, participanții şi chiar textul prezentării. Un ministru adjunct aproba în final turneul şi Agenția Română de Impresariat Artistic ne lua în evidență. Ca să poți intra într‐un oraş să dai un spectacol, trebuia să ai toate aceste aprobări. Abia acum realizez faptul că eforturile de atunci m‐au ajutat, m‐au pregătit pentru munca de mai târziu, în televiziune. Începuturile Cenaclului Columna au fost modeste, dădeam spectacole în şcoli, în tabere. După vreo doi ani, reuşind să obținem finanțări, amploarea spectacolelor noastre a crescut. Ni s‐au alăturat în timp şi oameni ce aveau conser‐vatorul, doctori pasionați de muzica instru‐mentală şi astfel nivelul s‐a ridicat. Grupul Sintex avea echipamente de ultimă oră la acea vreme, am reuşit să ne apropiem textieri – Mihai Hăulică, de exemplu – şi lucrurile au căpătat un alt contur. Era multă muncă. Mai corect spus, multă muncă patriotică. Dar pentru mine, ca şi pentru cei din jurul meu, era o muncă făcută cu

Petru Frăsilă

62

dăruire, cu satisfacție. Orizontul financiar nu era atunci, pentru noi, o prioritate. Trăiam doar într‐o țară în care era plătită şi încurajată, în primul rând, munca ce producea obiecte necesare traiului. Îmi aduc aminte cum, în ziua de 2 mai 1986, sărbătoream pe o scenă improvizată la Ştrandul Municipal, Ziua Internațională a Tineretului. În jurul orei 18, medicii de la sal‐varea ce se afla în preajmă (salvarea era prezentă la fiecare eveniment cultural unde se aduna multă lume), au început să ne împartă pastile de iod. La întrebările noastre privind motivul pentru care trebuie să le luăm, ne‐au răspuns că este ceva în legătură cu un incident care a avut loc la o centrală atomică de la Cernobâl şi că pastilele ne pot proteja împotriva radiațiilor. Spectacolul a continuat puțin timp după aceea; am fost rugați, pentru protecția noastră, să ne retragem şi să stăm pe cât posibil în casă, în următoarele zile. Abia mai târziu am aflat că la data de 26 aprilie 1986, cel de‐al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobâl a explodat la ora 01:23 şi că locuitori permanenți ai oraşului şi împrejurimilor acestuia au fost evacuați pentru că nivelul de radiație în


63

aria respectivă devenise periculos. S‐a format atunci, în urma exploziilor, un nor radioactiv care, dus de curenții de aer, a ajuns şi deasupra țării noastre. Eram foarte tineri, ştiam puține lucruri despre radioactivitate şi grija excesivă ce ni se arăta n‐o prea înțelegeam. Astăzi ştiu că acest dezastru este considerat ca fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare şi că norul de precipitații radioactive s‐a îndreptat spre părțile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei şi părțile estice ale Americii de Nord. Cine ştie câți dintre noi am fost cu adevărat afectați în acele zile şi ce consecințe am suportat şi vom suporta în timp datorită acelei iradieri? Pe vremea aceea, pentru noi, pe primul plan erau spectacolele; cât mai multe spectacole şi cât mai mulți spectatori care puteau să ne vadă, să ne asculte, pentru câțiva lei.

Când mă gândesc ce sume sunt vehiculate astăzi în lumea divertismentului, cum prețul unui bilet la concertul unei vedete poate atinge câteva sute de lei, îmi vine să cred că s‐a pierdut ceva din frumusețea darului pe care‐l faci când pregăteşti un spectacol. Atunci, cu câțiva lei, puteai trăi o seară magnifică. Iar câțiva lei avea,

Petru Frăsilă

64

până la urmă, fiecare. În zilele noastre, prețurile de intrare fac diferența între cei cu bani şi cei fără bani, aceştia din urmă fiind, de cele mai multe ori, mai sensibili şi având nevoie mai mult de acele spectacole. Dar legile economiei de piață, ale profitului, nu țin cont de sensibilitate...

Îmi amintesc cum textul lui Mihai Hăulică Ninge pe Moldova, pus pe muzică de Radu Ştefan şi Grupul Sintex, reuşea să creeze o atmosferă deosebită la fiecare început de spectacol. Acest cântec devenise un adevărat imn al Cenaclului Columna.

Ninge pe Moldova, ninge

Cu luceferi şi cu miei

Iaşiuşi trage până în barbă

Plapuma din flori de tei

Ninge dezmăţat şi tandru

Pe aleea cu castani

Şi ninsoareai o colindă

Sănătate, la mulţi ani!

Ninge cald peste Bahlui

Şi Mitropoliai albă


65

Fetele poartă la gât

Versuri de iubiren salbă

Ninge peste Sărărie

Cu amintiri şi nostalgii

Ninge, parcă Eminescu

Ne şopteşte poezii

Ninge peste Cetăţuia

Pe Galata, pe Copou

Şi ninsoarea lin coboară

Peste al paşilor ecou.

Doamne, ce impact avea această melodie! Iar vocea lui Radu Ştefan când interpreta acest şlagăr ridica sala în picioare. Părea că timpul se oprise în loc şi că centrul lumii, centrul universului era la Iaşi, în Moldova lui Ştefan cel Mare, a lui Creangă şi Eminescu. Cum au trecut anii şi cât de vii îmi sunt în memorie, în amintire, toate serile Cenaclului Columna! Parcă s‐au întâmplat ieri. Întrebat ce este timpul, Sfântul Augustin a răspuns cam aşa: Dacă nu sunt întrebat ce este timpul ştiu ce este, dar dacă sunt

întrebat nu mai ştiu. Ce este timpul, cum de‐mi

Petru Frăsilă

66

apar în suflet aceste amintiri, ca şi când s‐ar fi petrecut ieri?

Dacă era iarnă, începeam spectacolul cu un colind, cântat pe scena care se lumina treptat, apoi continuam cu Ninge pe Moldova. Îmi aduc aminte că l‐am avut invitat pe Radu Gheorghe, care făcea momente de pantomimă în spectacolul nostru, „dirijând” orchestra simfonică din Iaşi, cum Leopoldina Bălănuță şi Victor Socaciu s‐au apropiat de Ion Baciu, dirijorul orchestrei Filarmonicii, el propunându‐le câteva momente unice. Datorită Cenaclului Columna, Ştefan Hruşcă şi‐a găsit jumătatea la Iaşi.

Şi pe vremea aceea se punea problema autofinanțării; pentru a aduna fonduri, organi‐zam spectacole de muzică şi poezie în sala Teatrului Național, cu invitați de marcă de la Bucureşti. La spectacole se spărgeau geamurile de la uşi, lucru ce demonstra nu atât nivelul ridicat al spectacolului, ci nevoia de comunicare a oamenilor. Piesa Ninge pe Moldova era cântată de Radu Ştefan, punctat de un reflector. Pe scenă, pe scaunele aşezate în semicerc, stăteau tinerii artişti – treizeci, patruzeci la număr. După Ninge pe Moldova urmam eu. Prezentam invitații,


67

adresam un mesaj de bun venit, un cuvânt de prețuire şi recunoştință pentru privilegiul de a fi încă o seară împreună. Era moda cenaclurilor în România. Pentru invitații de la Bucureşti trebuiau acoperite anumite costuri de transport, masă, cazare. Însă, noi făceam muncă patriotică.

În turnee, nu întotdeauna aveam posibi‐lități de deplasare cu maşina şi trebuia să mergem cu trenul. Într‐o deplasare la Focşani, de exemplu, am cumpărat bilete, dar trenul accelerat Iaşi‐Bucureşti nu avea un vagon în care să punem instrumentele. Aşa că am vorbit cu şeful de gară din Iaşi să staționeze mai mult trenul, până am reuşit să încărcăm aparatura. Boxele mari au rămas acasă până la urmă, pentru că n‐au încăput pe uşa vagonului. Colac peste pupăză, la întoarcere am avut un alt ghinion; am pierdut trenul şi am fost nevoiți să rămânem în Focşani, în gară şi să dormim pe bagaje. La întrebarea cine rămâne până la următorul tren cu aparatura, au răspuns prezent, ca de obicei, Relu şi Silviu, doi băieți de ispravă din formația Sintex. Aşa că restul echipei a plecat mai devreme. Ne deplasam în turneu cam treizeci de oameni şi am avut de înfruntat multe obstacole.

Petru Frăsilă

68

Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze câte am tras în timpul turneului de pe litoralul românesc, timp de două săptămâni, cu autobuzul operei, din grup făcând parte, ca vedete, Hruşcă, Şeicaru, Socaciu, Dorobanțu... Dar tinerețea, spiritul de aventură, ne‐au făcut să trecem cu bine toate obstacolele.

Am organizat un spectacol şi la mine în sat, la Boureni. Îmi amintesc că am cazat acasă vreo zece colegi. Cu o seară înainte, am făcut un foc de tabără pe malul râului Moldova, unde am cântat până după miezul nopții. Spectacolul a avut loc la Căminul Cultural iar biletele de intrare costau doi lei. Au venit peste o sută de săteni.

Boureni, satul obârşiei mele. Cronicarul Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei de când sau descălecat ţara şi de cursul anilor şi de

viaţa domnilor care scrie de la Dragoş până la

Aron Vodă, vorbeşte despre actul de întemeiere a Statului Moldova. Un alai de flăcăi aleşi din țara Ungurească a plecat la vânătoare, o samă de ficiori de domni, umblându păstorii de la Ardeal,

ce să chiamă Maramoroş, în munţi cu dobitoacile.

Vânâtorii au dat de o hiară ce să chiamă buor şi mergând pe urma bourului au nimerit la apa Moldovei, lângă care au descălecat şi după multă


69

goană ce o au gonito prin munţi cu dulăi, o au

scos la şesul apei Modovei. Acolea fiindu şi hiara

obosită, au uciso la locul unde se cheamă acum

Bourenii, daca sau discălicat sat. Vânătorilor le‐a plăcut plaiul volohilor locuri desfătate cu câmpi deschişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese, şi îndrăgind locul au întemeiat noul stat şi sau plinit toate locurile întraceastă ţară de oameni,

den munte păn’ în Nistru şi în gios păn’ unde dă

Dunărea în Vidov şi păn’ în Cetaatea Albă şi Chiliia

şi Renii şi Nistrul în sus pănă mai sus de Cernăuţi,

unde să împreună cu hotarul Ţării Leşeşti şi pre

ceremuş. Iar bourul a fost aşezat pe stema țării. Şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre

carea o au chiemato Molda, iară apei de pre

numele căţelii Moldii, iau zis Molda, sau cumui

zic unii, Moldova. Ajijdirea şi ţării, dipre numele

apei iau pus numele Moldova.

Şi când îmi aduc aminte de anii petrecuți pe aceste văi de legendă, pe malul Moldovei, în satul Boureni, înființat de Dragoş Vodă...

Nea Tarcan, în vârstă de 93 de ani, mi‐a povestit una dintre variantele legendei, după care capul bourului răpus de Dragoş a fost îngropat între copaci, pe o masă de aur.

Petru Frăsilă

70

Când eram copil, am mers cu profesorii pe dealul numit Căpățâna şi am săpat după capul zimbrului. Toate generațiile au săpat, dar n‐au găsit decât resturi de vase, vârfuri de silex pentru săgeți. Obiectele descoperite de noi au fost inventariate şi pot fi admirate acum în muzeul şcolii. Dar de capul zimbrului şi de masa de aur, nici pomeneală... Într‐o vreme, în timpul regi‐mului comunist, umbla vorba că se va demola satul Boureni. O altă variantă era schimbarea denumirii. Dar nu s‐a putut, pentru că era un loc istoric. Au venit şi de la Bucureşti să facă săpături, mi‐a povestit moş Tarcan, veteranul de război, dar n‐au găsit nimic.

Pe când eram copil ştiam puține despre adâncile înțelesuri ale denumirilor de ape şi sate, de coline şi văi. Dar poate că ceva din rădăcina străveche a acestui loc mai răzbate în felul de a fi al oamenilor de astăzi. Poate că lumina ce li se vede adesea pe chip ține de acea întemeiere, rămasă adânc sădită în ființa lor şi străluceşte ca o sămânță de foc asemenea luminii de pe chipul tăbăcit de ani al lui Nea Tarcan. El l‐a cunoscut pe bunicul meu Dârcă şi pe unchiul meu. Amândoi au dat jertfa supremă, jertfa de sânge, ca atâția


71

alții, pentru pământul românesc. Cât despre moş Tarcan, îmi amintesc impresia puternică pe care mi‐a lăsat‐o când mi‐a povestit cum a mers două luni pe jos, din Cehoslovacia până acasă, şi ce răni a avut. De câte ori ajung în Boureni, aprind o lumânare la Monumentul Eroilor din cimitirul satului şi rostesc în gând o rugăciune pentru iertarea păcatelor lor. Nu întâmplător, Mihai Eminescu ne îndemna să studiem istoria acestui neam, istorie care, spunea el la vreme de seară unui prieten, pe când se însingurase, între mai mulți, este un lung şir de martiri. Şi nu cred să existe familie în România care să nu aibă un înaintaş ce a murit pentru țară.

De la bunica mi‐a rămas vie amintirea foametei din 1947‐1948. Rămase singure, văduve, ea şi cu mama au supraviețuit doar cu fiertură făcută din frunzele de la cartofi sau alte soiuri de frunze, peste care mai aruncau, atunci când aveau, câte o mână de mălai. Cine mai rămăsese cu ceva, cine mai avea lucruri de vânzare, pentru că satul nostru fusese ars şi lumea trăia în bordeie, se urca în trenul foamei ce pleca din Paşcani spre Ardeal pentru a le „comercializa”, ca să folosesc un termen la modă.

Petru Frăsilă

72

Cei norocoşi se întorceau acasă cu un sac cu boabe. Astfel îşi mai prelungeau agonia... Aşa s‐a trăit o vreme! Oamenii, câți au supraviețuit, au mers mai departe. Este eternul mister al vieții care răzbate în orice condiții... Dar unde m‐au dus gândurile? În ce adâncuri ale ființei?

Mai bine mă întorc în Iaşul tinereţii mele, la Cenaclul Columna. Ce vremuri... Iarna țineam spectacole la Izvorul Mureşului iar vara la Costineşti. Era mult entuziasm, entuziasmul tinereții... Nopțile le petreceam la focuri de tabără, cu spectacole, concursuri de miss, la o bere cu prietenii, cu iubirea de o vară...

Studenții de la medicină aveau grupul satiric Seringa, condus de doctorul Rene Duda, tatăl actorului Radu Duda, care colabora cu grupul Seringa, aşa că l‐am avut de multe ori în spectacole. După 1989 însă, odată ce spectacolul lumii s‐a mutat în stradă, la transmisiunile televizate în direct de la Parlament, din Piața Universității, lumea n‐a mai mers la spectacolele de muzică şi poezie. Oferta noastră pălea în fața ofertei străzii şi a televiziunii. Viața, cum bine s‐a spus cu o celebră vorbă, bate filmul. Aşa că, fiecare dintre noi s‐a adaptat la situație. Eu am


73

intrat în televiziune, am plecat la Chişinău, apoi am revenit în țară... Timp de vreo şase ani teatrul, spectacolele au intrat în umbră. Din occident veneau alte ritmuri, alte nume celebre, în vogă. Vedetele noastre, repertoriul nostru, au trecut pe un plan secund. A fost unul din prețurile pe care a trebuit să‐l plătim pentru apropierea de Europa. Începeam să învățăm, încet, încet, mecanismele economiei de piață, a cererii şi ofertei, a profitului.

4 Petrecerea de alături s‐a mai potolit. Cred

că se apropie dimineața şi se sparge gaşca. Încerc să adorm, am nevoie de somnul odihnitor pentru a putea, în scurt timp, să trec şi eu pragul unor petreceri. Noi nu avem un termen românesc pentru „devenire”, notează Constantin Noica în jurnalul său de tinerețe. Avem câteva pentru fiinţă, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut

avea termenul de: petrecere (se petrece ceva, care

e mai mult decât se întâmplă, are loc: are

desfăşurare). Dar, lau expropriat chefliii. Singura

Petru Frăsilă

74

noastră devenire este în chef, în distracţie. – În

înstrăinare.

Cât de bine se potrivesc vorbele filosofului lumii începutului de mileniu III. În ceea ce mă priveşte, îmi place să cred că după întâmplarea din Vinerea Mare, după tot ce am trăit, cu mine s‐a petrecut ceva, în sensul pe care‐l dă Noica acestui cuvânt.

77

GAMBITUL REGELUI

entru mine suferința este o cădere în abis, o rupere inte‐rioară care te desparte de cei din

jurul tău, te înstrăinează de tot ce iubeşti şi apreciezi în viață. Deodată, când frâiele trupului au cedat, m‐am trezit pe pragul ce desparte viața de moarte. Un pas şi eşti dincolo. Dar ce este acest Dincolo? Ştiu că viața capătă sens doar pentru că este finită. O viață prelungită la nesfârşit ar deveni iadul. Din fericire, suntem trecători pe această lume, veşnicia fiind rezervată unei stări sufleteşti despre care nu ştim foarte multe lucruri, unei stări accesibile doar credinței. Se spune că cel mai greu îi este omului să iubească şi să moară. Mie nu mi‐a fost greu să iubesc, văd numai părțile bune în oameni şi în tot ceea ce mă înconjoară. Dar nu vreau să sfârşesc acum, mai am atâtea de făcut!

P

Petru Frăsilă

78

– Am venit să vă schimb perfuzia, îmi spune, zâmbind, sora Angelica, intrând în salon. Vă simțiți mai bine?

– Da, mă simt mai bine, dar ce‐mi puneți în perfuziile astea, pentru că nu reuşesc să‐mi limpezesc mintea. Mă sedați?

– Nu ştiu să vă spun, domnul doctor stabi‐leşte compoziția, eu doar respect instruc‐țiunile primite de la el. Dar dumneavoastră trebuie să vă liniştiți, totul o să fie bine...

Să mă liniştesc... să mă liniştesc. Am citit cândva o carte despre războiul nevăzut al gându‐rilor. Abia acum, când stau imobilizat pe acest pat de spital, încep să înțeleg mesajul acelei cărți scrisă de Nicodim Aghioritul. Pentru cineva care m‐ar privi din exterior aş fi poate cea mai liniştită persoană.

Bolnavii stau liniştiți în paturile lor... Ce imagine înşelătoare... Ce linişte de circumstanță... Înlăuntrul meu clocoteşte un vulcan de gânduri, un război al gândurilor. Simt că nu voi ieşi la lumină până când nu voi înțelege... Da, m‐am născut şi am murit în profesia mea de atâtea ori, dar adevărata renaştere s‐a petrecut la Iaşi. Apoi televiziunea de la Piatra Neamț, pe care am


79

înființat‐o în anul 1996, a renăscut şi a crescut odată cu Iaşul. Momentul de renaştere ar fi Iaşul, procesul de la C.E.D.O. Am fost muşcat de viperă şi sunt acum vindecat, vaccinat. Odată cu 10 mai, ziua regalității, am renăscut pentru că am primit vestea de la C.E.D.O. Cu ani în urmă, mai precis în anul 1993, am avut şansa unică să‐i iau un interviu regelui. Nici nu mai ştiu cum m‐am adresat Majestății Sale. Prezența unui rege era ceva nou pentru noi toți. Îmi aduc aminte că preşedintele de atunci al României nu l‐a primit la Bucureşti şi că un prieten al meu, Constantin, pe atunci primar, l‐a adus în capitala Moldovei. Iaşi... capitala Moldovei... În 1859, când capitala a fost mutată la Iaşi, Moldovei i s‐a promis o mare sumă de bani, o sumă compensatorie. Bineînțeles că suma nu a mai fost plătită iar Moldova a rămas, până astăzi, o zonă defavorizată. Şi iată că, în această zonă a descins regele. Îmi amintesc faptul că, în finalul Rapsodiei Române, George Enescu a pus pe notele simfoniei linia melodică a imnului regal.

Acasă, în copilărie, când se amețeau, bătrâ‐nii satului avea obiceiul să cânte în surdină:

Petru Frăsilă

80

Trăiască Regele În pace şi onor De țară iubitor Şi‐apărător de țară. Fie Domn glorios Fie peste noi, Fie‐n veci norocos În război. O! Doamne Sfinte, Ceresc părinte, Susține cu a ta mână Coroana Română! Trăiască Patria Cât soarele ceresc, Rai vesel pământesc Cu mare, falnic nume. Fie‐n veci el ferit De nevoi, Fie‐n veci locuit De eroi.


81

O! Doamne Sfinte, Ceresc Părinte, Întinde a Ta mână Pe Țara Română!

Cântau şi lacrimi li se prelingeau pe obraz. Apoi oftau adânc, se ridicau şi plecau. Eu nu înțelegeam nimic din ceea ce se petrecea. De regi auzisem doar în poveşti... Târziu, după 1989, am început să înțeleg, să aflu de Regele Carol I, de Ferdinand, de Carol al II‐lea, de Regele Mihai, am aflat că versurile imnului regal la intonarea căruia lăcrimau bătrânii a fost compus de poetul Vasile Alecsandri. Dar câte şi mai câte nu am descoperit despre regii României! Atunci, însă, în 1993, nu ştiam mare lucru, aşa că întrebările mele s‐au referit mai mult la prezent decât la istoria regalității din România. Am făcut interviul cu regele şi regina în direct, în studioul de la TeleM Iaşi, pe care l‐am „pus pe picioare” în noiembrie 1991. Mesajul era că ei vor să revină în țară fără să aibă pretenții la preluarea puterii, că s‐au gândit tot timpul la țară, în lungii ani de exil, că vor să ajute prin contactele pe care le au la nivelul familiilor regale europene. Nu ştiam,

Petru Frăsilă

82

aşa cum am amintit, aproape nimic despre regalitate în acei ani, aşa că n‐am realizat importanța momentului. Aveam în față un bărbat trecut de şaptezeci de ani, însoțit de soția sa. Pe fețele lor am citit demnitate, curaj, hotărâre, suferință, compasiune... Nu sunt regalist, pentru că nu am primit o educație în acest sens, dar iată că 10 mai rămâne pentru mine o zi de cotitură. Din acea zi am înțeles că n‐am greşit când mi‐am ales meseria de ziarist. Am crescut împreună cu oamenii politici din zonă, cu toate că n‐am reuşit să fac avere ca ei. Dar asta nu mai contează acum. Important este că am reuşit să ies la lumină, că m‐a ajutat Dumnezeu, că instinctul meu de om simplu, de la țară, m‐a îndemnat să merg până‐n pânzele albe. Ce aveam de pierdut? Sănătatea, banii, liniştea familiei... Dar ce aveam de câştigat? Dreptul de a sta cu fruntea sus, de a demonstra că adevărul a fost de partea mea, de a crede în principiu, în valori, în mai binele comunității.

Am avut şansa, lucrând peste 20 de ani în presă, să asist la creşterea şi descreşterea puterii unora sau altora din favoriții sorții. Cu toată puterea pe care o dețin, într‐un anumit moment, pot deveni o frână pentru structura din care fac


83

parte. Cei din jur încep să observe aceasta dar ei rămân surzi la toate semnalele. Se cred de neînlocuit... La noi nu se ocupă nimeni să crească o nouă generație, iar la un moment dat, ca să rămână pe funcții, oamenii ajung să facă o serie de compromisuri care nu țin de doctrina politică pe care o reprezintă, ci de simpla voință de a rămâne la cârmă. Într‐un oraş mic, aşa cum este Piatra Neamț, presa nu poate supraviețui, pentru că acolo este o mare presiune a puternicilor zilei, care‐şi dau mâna peste doctrine pentru a ține totul sub control. Telespectatorii simt, în ultimul timp, formele de manipulare. Aşteptările lor fiind din ce în ce mai mari, jurnalistul trebuie să reziste, să rămână pe baricade, pentru a nu dezamăgi telespectatorii. Iar dacă ai sub control un post de televiziune privat, un post de radio, pentru a rămâne obiectiv trebuie să‐ți depăşeşti limitele, să nu confunzi calitatea de ziarist cu cea de patron. Ziaristul vrea subiecte fierbinți, doreşte să fie pe placul telespectatorului. Patro‐nul se gândeşte la contracte de publicitate care să‐l ajute să plătească facturile, salariile... De multe ori am confundat planurile, ceea ce m‐a

Petru Frăsilă

84

făcut să pendulez între prosperitate şi faliment, între agonie şi extaz.

Iar m‐am înfierbântat. Simt cum îmi zvâcneşte tâmpla. Simpla amintire a unor lucruri din trecutul meu, simpla rememorare a crezului de o viață mă tulbură, îmi creşte tensiunea. Doamne, ajută‐mă să potolesc acest război al gândurilor. Recunosc, nu calc prea des pragul bisericii Tale, Doamne, dar în momentele mele de taină, în momente ca acestea, ridic ochii spre Tine şi mă rog din inimă, cu vorbele mele, nu cu cele din cărțile de rugăciuni. Primeşte‐le, Doamne, căci nu o dată au fost udate cu lacrimi.

De multe ori, când sunt copleşit de gânduri negre, mă întorc, ca o formă de terapie, la vremea copilăriei şi depăn în minte amintirile.

Copilăria grea pe care am trăit‐o m‐a format, m‐a întărit şi am reuşit să rezist iureşului acesta. N‐am mers cu bicicleta decât prin clasa a opta, am dus vaca vecinului la păscut pentru a‐mi lua seara plata – un litru de lapte – am mâncat peştele pe care‐l prindeam pe malul Moldovei şi‐l mai vindeam la o vecină când aveam un surplus, am învățat, până‐n clasa a opta, la lampa de gaz sau la lumânare, am mers de multe ori la şcoală


85

încălțat cu cizmele lui tata, m‐am jucat cu cercul cel mare de la plita mamei, rostogolindu‐l prin curte sau pe uliță cu un băț. Câteodată, cercul se mai pierdea, adică când mă plictiseam de el îl lăsam pe unde se nimerea. Prin lipsa lui de la locul cuvenit, celelalte cercuri deveneau inutile şi ceaunul nu mai putea fi folosit. Mama se supăra atunci şi striga după noi, prin sat, ca să recupereze piesa lipsă de la plită.

Nu mi‐am închipuit că o să lucrez în televiziune. În anii copilăriei am văzut primele filme la caravana cinematografică ce poposea şi la noi în sat din când în când. În drum spre Căminul Cultural, făcea o reclamă stradală prin portavoce. Aşa s‐au scurs anii copilăriei mele. La Şcoala din Boureni mergeam într‐o vreme cu fratele meu mai mare care preda ştiințele naturii, ca profesor suplinitor. Mă lua cu bicicleta până la şcoală, dar în fața porții coboram şi intram pe poartă ca profesor şi elev. Fratele mai mare, Vasile, m‐a ajutat mult în anii adolescenței, discutând cu mine despre probleme vieții. La rândul meu, eu am ajutat‐o pe sora mai mică, Lucreția. Cu Gică, Vasile, Lucreția mama am construit viața noastră de mai târziu. Pe tata îl

Petru Frăsilă

86

vedeam rar, pentru că era mai tot timpul pe şantier, muncitor la Teleconstrucția. Mersul la biserică, mesele noastre în comun, discuțiile, au țesut între noi o plasă de rezistență împotriva relelor acestei lumi. Într‐o familie săracă din mediul rural, frații se ajută unul pe altul, se cresc unul pe celălalt. Atunci am învățat ce înseamnă speranța, nădejdea într‐un mâine care va fi mai luminos. Cum să‐i explic toate acestea fiului meu, Alex? El face parte dintr‐o generație privilegiată, o generație cu internet, telefonie mobilă, confort. Viața l‐a ocrotit de suferințele la care a fost supusă generația mea, dar cu toate acestea, de multe ori am constatat maturitatea lui în gândire. Îmi amintesc că în anul 2003, pe când avea vreo şapte ani, la noi în casă se vorbea mult despre preluarea televiziunii de către acel deputat de Neamț. La un moment dat, asistând fără să vrea la discuții, a făcut următoarea remarcă:

– Tati, dacă tu ai avut aşa dispute mari cu acest domn deputat, dacă erați într‐un conflict, de ce ai făcut contract de asociere tocmai cu el?

Întrebarea lui m‐a lăsat fără răspuns. Acest copil, cu o logică de fier, a înțeles nodul Gordian al situației. Ce răspuns să‐i fi dat? Cum puteam


87

să‐i explic atunci că în viață drumul dintre două puncte nu este întotdeauna linia dreaptă. Întrebarea lui m‐a urmărit însă mult timp. Poate nu citesc îndeajuns tinerii de astăzi, poate nu răspund la toate cerințele unui sistem de învățământ care ar trebui reformat din temelii ca să devină atractiv pentru ei, dar sigur au structura necesară pentru a face față provocărilor vieții, provocări care sunt de altă natură decât cele pe care le‐a trăit generația mea. Provocările, viața. Oricât ar dori cineva să ne protejeze sau oricât am dori noi să protejăm pe cineva, nimeni nu scapă de încercările care i‐au fost menite. Aşa e legea pe acest pământ.

Când, mai târziu, am ajuns la alte şcoli, bursa ne ținea pe linia de plutire. De la frații mei am învățat meşteşugul pescuitului. Cu ei mergeam la baluri, la țară, prin clasa a IX‐a. Învățasem cum să cer permisiunea unei mame ca să dansez cu fiica ei. Acestea stăteau pe scena căminului cultural, asemenea unui juriu, lângă orchestră. Cu ochi pătrunzători ne urmăreau evoluția. M‐am apropiat de una dintre mame şi i‐am spus: Doamnă, îmi permiteţi să dansez cu fiica dumneavoastră? Replica ei a venit prompt:

Petru Frăsilă

88

Da, iao, măi băiete! Am luat‐o, dar numai pentru dansul respectiv. Nu pot spune că am fost un răsfățat al fetelor, ceea ce m‐a marcat într‐o oarecare măsură.

Odată, la pescuit, pe malul Moldovei, am trăit o situație limită. Eram într‐o văiugă şi încercam să înot. Dădeam din brațe, înaintam, aveam senzația că înot, dar picioarele atingeau, când mă dezechilibram, fundul apei. Atunci mă redresam şi mergeam victorios mai departe. Dorind să dovedesc celorlalți ce pot, m‐am avântat în larg dar, la un moment dat, picioarele au pierdut legătura cu pământul. Atunci am văzut, pentru prima dată în viață, moartea cu ochii. Capul mi s‐a afundat în apă, gura care până atunci căuta aerul mi s‐a umplut de un lichid vâscos, mâlos şi am intrat în panică. Deodată, am pierdut legătura cu lumea, ca în acea dimineață de vineri. Înainte de a‐mi pierde cunoştința, auzeam strigătele de pe mal ale verişorului meu: Costică, Costică, se îneacă Petrică! Costică, mai înalt ca mine, s‐a repezit în apă şi a reuşit să mă scoată la mal. Au trecut mai bine de patruzeci de ani de atunci. Acum realizez că puteam să‐mi sfârşesc viața înainte de a o începe cu adevărat.


89

Se pare că Dumnezeu m‐a salvat pentru că avea o treabă cu mine. Sentimentul că am fost lăsat în viață pentru că aveam ceva important de făcut, l‐am trăit mai târziu, iar în aceste zile, în rezerva de spital, tocmai acest sentiment mă face să lupt, să merg mai departe.

Tot atunci, în acei ani, am citit mult, îndemnat de doamna bibliotecară Lorica, al cărei chip îl păstrez în suflet ca pe o icoană. Război şi pace, David Copperfield, Mizerabilii erau cărțile mele preferate. Nu înțelegeam totul din ele, dar mă regăseam în unul sau altul dintre personaje şi asta mă motiva să merg mai departe.

4 Nu cred că sunt un patron de media, în

esență sunt jurnalist. Viața grea pe care am dus‐o m‐a făcut să nu accept să mă vând pe doi crăițari, m‐a făcut să cred în adevăr, bine şi frumos. Când am venit în Iaşi, după o perioadă de acomodare, am sfârşit prin a mă îndrăgosti definitiv de acest superb oraş, de meseria de jurnalist. A contat mai mult binele creat acolo unde am muncit şi respectul aproapelui, decât ideea de a mă

Petru Frăsilă

90

îmbogăți. Consider că tot ce ni se întâmplă în viață are forma cercului, a revenirii. Pentru mine televiziunea este un vis. Un vis pe care l‐am început peste Prut, la Chişinău, în martie 1990, pe care l‐am continuat apoi la Iaşi, la Piatra Neamț. Cercul s‐a închis la Iaşi, pentru că aici am reuşit să renasc. La Iaşi am reuşit! De fapt, am reuşit la Iaşi şi la Piatra Neamț. Nu pot să nu recunosc meritul avut de prietenul meu Noni, care m‐a ajutat în multe situații limită. E un om de excepție! Deşi stă în Bucureşti, a vrut să vină la mine imediat ce a aflat că sunt bolnav. Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni. Am sentimentul că el este unul dintre oamenii prin care a lucrat Dumnezeu asupra mea.

Spun am reuşit... de pe patul de spital. Da, pentru că mă voi ridica din acest pat al suferinței şi voi merge mai departe, mai departe...

Îmi amintesc de primul duplex între România şi Moldova, pe care l‐am făcut în anul 1992, în perioada Sărbătorilor de Paşti. Am transmis atunci slujba de Înviere de la Catedrala Mitropolitană. Îmi amintesc de podul de flori, de primul post de televiziune privat pe care l‐am inițiat la Iaşi, apoi de cel de la Piatra Neamț, în


91

1996. Întâlnirile mele la un ceai cu marile personalități ale Iaşului, ale Moldovei, nu au o conotație politică. Aceşti oameni înseamnă ceva pentru comunitate prin ei înşişi, prin ceea ce au reuşit să realizeze în profesie. De aceea poate telespectatorii aşteaptă această emisiune a mea, de aceea poate o urmăresc interesați. Lumea s‐a săturat de circul politic, de bălăcăreala de zi cu zi, lumea vrea să‐şi reamintească sensurile care te pot ajuta să treci frumos printr‐o viață de om: munca, respectul pentru muncă, talentul şi înzestrarea puse în slujba comunității, ones‐titatea, corectitudinea. Toate aceste calități şi multe altele asemenea lor transpar din emisiu‐nile mele şi lumea simte acest lucru.

Telespectatorii vor un joc de şah cu toate piesele la vedere, pe o tablă luminată. Ei nu agreează penumbra, pionii ce reapar după ce au fost eliminați, ori regii ce nu‐şi recunosc înfrân‐gerea. Am sentimentul că am reuşit prin emisiunile mele să trezesc o fibră uitată a ființei moldovenilor care m‐au urmărit, care ne‐au urmărit. E mult, e puțin?

Ca întrun joc/ de şah, îmi aminteşte poetul Mihai Enachi, gândurile/ îşi dispută/ partida/pe

Petru Frăsilă

92

câmpurile/ albe şi negre/ ale sorţii.../ liberul

arbitru/ asistă doar/ la jocul/ dinainte stabilit/ de

subconştientul/ dedublat/ în ju(de)cătorul/

suprem.../ voinţa pionului/ supusă/ unor reguli/

subtile/ ale vieţii/ rămâne efectul/ de exprimare/ a

puterii divine...

4 Victor a fost externat. În locul lui este adus

în rezervă un domn în vârstă, fost preşedinte al Comunității Evreieşti din Iaşi, care acuză un sindrom de atac cerebral vascular. Am intrat în Săptămâna Luminată. Leon Bloy are o carte celebră cu titlul Mântuirea prin evrei. Iisus a fost evreu, la fel Sfânta lui Maică, Apostolii. Stau în Săptămâna Luminată împreună cu un evreu în această rezervă de spital. Din punga perfuziei picură monoton un lichid necunoscut care intră în trupul meu. Noul meu coleg de salon stă întins pe pat, primind şi el în vene „lichidul salvator”. Privim amândoi în tavan, adesea moțăim.

– Ați fost la Mormântul Sfânt?, mă întreabă. Ştie, desigur, ce sărbătoresc creştinii în

această perioadă şi, ca un fost preşedinte de


93

comunitate, este obişnuit cu întâlnirile intercon‐fesionale.

– Nu, îi răspund, n‐am fost. N‐am avut timp. Iarăşi timpul, timpul. Aici, pe acest pat de

spital, simt că am tot timpul din lume. Secundele sunt măsurate de picăturile din perfuzie şi trec greu, liniar. Acum am timp...

– Trebuie neapărat să mergeți în Țara Sfântă, la Mormântul Sfânt. Se spune că acolo te poți apropia de Dumnezeu...

Nu continui conversația. Am simțit în aceste zile că nu ai nevoie de un loc privilegiat pentru a te apropia de Dumnezeu. Suferința te poate apropia de El, aşa cum te poate apropia iubirea sau dăruirea de sine, punerea ta în slujba altora. Gândesc toate acestea dar nu deschid gura pentru a le transforma în cuvinte. Simt că nu am nimic de demonstrat. Eu, care am consumat atâta energie ca să susțin o idee sau alta, ca să conving o persoană sau alta... Acum toate acestea au căpătat pentru mine un nou contur.

Mi‐a plăcut întotdeauna o definiție a cuvântului necesar pe care am aflat‐o în facultate. Necesar = nu se poate să nu fie. Dar acum, pentru mine, conversația nu mai este necesară. Acum

Petru Frăsilă

94

tac şi las gândurile să se sedimenteze înlăuntrul meu. Ce bine este când nu trebuie să convingi pe nimeni, când nu trebuie să te bați pentru nu ştiu ce adevăr. Partida de şah a vieții mele a fost suspendată pentru un timp. Pe tabla mea de şah este linişte. Nădăjduiesc să‐mi aduc aminte de această linişte, dacă‐mi va fi dat să intru din nou în iureşul vieții. Spun partida mea de şah dar am trăit, de fapt, un simultan. Asemenea unui mare campion, am jucat simultan mai multe partide şi asta m‐a obosit peste măsură.

Colegul meu de cameră a adormit. Aud sforăitul uşor al trupului slăbit de boală, de ani şi mă gândesc la efemeritatea trecerii noastre pe acest pământ. Creştini, evrei, budişti, musulmani, dar în primul rând oameni. Dacă am avea mai des conştiința a ceea ce ne uneşte am putea pune surdină multor conflicte, false conflicte şi lumea ar putea deveni un loc frumos, unde să poți trăi cu bucurie. Dacă... Încerc să adorm şi eu. Citeam undeva că doar somnul din timpul nopții este cu adevărat odihnitor, că în timpul somnului de noapte, mai ales în intervalul orar 22‐24, creierul secretă o substanță care ajută la refacerea lui şi, indirect, a întregului organism. Reprizele de


95

somn de peste zi nu au acelaşi efect, din moment ce creierul nu mai secretă acea substanță. Interesant, dar acum vreau să dorm, chiar dacă este zi, vreau să închid ochii, să uit, să pun în umbră gândurile ce mă neliniştesc. Ce bine că ne‐a fost dat refugiul somnului. Dar sunt unele temeri, unele nelinişti care, aşa cum spune Eminescu în Luceafărul, ne urmează adânc, în vis, de suflet să se prindă. Cei din vechime ştiau că, pentru a vindeca trupul, trebuie să vindeci mai întâi sufletul. Se pare că preoții daci dețineau acest secret... Sufletul. Dar sufletul meu se vindecă doar atunci când îl dăruiesc celorlalți...

99

GAMBITUL ELEFANTULUI

ând eşti prins ca mine în „nebunia” zilelor şi nopților, cu sute de telefoane pe zi, întâlniri, înregistrări,

drumuri, invitații, n‐ai timp să te simți singur. Dar vin momente ca acesta în care sunt constrâns să stau pe un pat de spital. O zi, două, trei, patru... Acum, dincolo de războiul gândurilor, mă simt singur. Fără apeluri, fără înregistrări, fără drumuri... Mă întreb cine sunt eu, despuiat de toate lucrurile pe care le făceam, firesc, până mai ieri. Cât din esența ființei mele se exprimă cu adevărat prin acele preocupări şi cât este risipire, rutină, vânare de vânt? Îmi vin în minte versurile lui George Țărnea din Balada jocului de şah:

Reginele ucid perfid/ Pionii taberei adverse,/

Dar când nebunii le desfid/ Saruncăn vid pe căi

diverse./ Scăpaţi din turnurile reci/ Cu toată ura

strânsăn coame/ Pe zigzagatele poteci/ Sen

fruntă caii morţi de foame./ Doar regii ospătând pe

C

Petru Frăsilă

100

brânci/ Îşi oglindesc tristeţean linguri/ Ştiind ce

frig va fi atunci/Când vor rămâne singurisinguri. Mă simt asemenea unui rege care simte

frigul singurătății. Succesiunea zi‐noapte nu mai are pentru mine semnificația normală, de vreme ce ațipesc fără să țin cont de lumină sau întuneric, atâta timp cât privesc, noaptea, trezit de un somn agitat, minute în şir, luna. Ora nu mai are aceeaşi însemnătate. Până mai ieri, timpul meu se măsura în ore de emisie. În studioul de înregistrări eram mereu cu ochii pe ceas pentru a lăsa loc pauzelor de publicitate sau pentru a încheia frumos emisiunea, cu o serie de concluzii, ori cu o afirmație de suflet a invitatului meu. Acum tiparul unei ore nu mă mai interesează. Sunt preocupat în schimb de modul cum ajung la toaletă, cum mă dau jos din pat, cum şi când mi se scoate perfuzia, cum urmăresc dacă amețesc sau nu, dacă mai am starea de vertij. Una dintre deschiderile din şah se numeşte Gambitul elefantului. Mă mişc greoi, asemeni unui elefant. Nu am atins niciuna din treptele obezității pe care prietenii mei medici se pricep, cu aparatele lor, să le măsoare cu precizie. Am o greutate în limitele normalului şi, totuşi, acum mă mişc


101

asemeni unui elefant. Doamne, ce înseamnă boala, dezechilibrul, cum ți se poate schimba, în câteva clipe, capacitatea de a‐ți controla corpul, de a‐l supune comenzilor tale.

După starea pe care am trăit‐o în Vinerea Mare, nesiguranța față de propriul meu trup a crescut. Şi când te gândeşti că, într‐un fel, mi‐am făcut‐o cu mâna mea! Am auzit de oameni care în urma unor accidente cerebrale au reînvățat să meargă, au reînvățat să vorbească... Mulțumesc, Doamne, că nu m‐ai lăsat să trec acel prag...

– Vreți să mergeți la baie, vă scot perfuzia?, se aude, din uşă, vocea asistentei medicale.

– Da, aş dori să merg, răspunde elefantul din mine.

Şi ritualul poate începe... De obicei nu dăm atenție felului în care

funcționează organismul nostru. Suntem obiş‐nuiți ca el să ne slujească de dimineața până seara târziu şi abia în clipa în care începe să cedeze, când ajunge la limita de avarie, înțelegem că avem inimă, plămâni, rinichi, stomac, pancreas, că aceste organe trebuie protejate prin odihnă şi alimentație corectă. Din păcate, înțe‐legem toate acestea abia după ce răul s‐a produs.

Petru Frăsilă

102

Am stat, de‐a lungul anilor, în atâtea camere de hotel cu băi somptuoase! Acum mă îndrept, cu paşi mărunți, atingând din când în când zidul culoarului cu mâna, pentru a mă sprijini, spre un grup sanitar comun, cu un puternic miros de spital. Dar nu mai contează, din moment ce funcțiile fiziologice încep să reintre în normalul lor. Îmi dau seama cât accent pune lumea de astăzi pe ideea de confort, pierzând, de cele mai multe ori, bucuria de a te simți sănătos, de a te simți bine în pielea ta, bucurie care nu ține neapărat de înlesnirile unui hotel de patru stele... Am ajuns înapoi în pat. Mi s‐a pus perfuzia şi mi‐am reluat poziția la orizontală. Cât de simplă a devenit, deodată, viața mea. Eu, care făceam zeci de drumuri pe zi, sute de kilometri, am fost redus la un singur drum: de la pat la baie şi înapoi. O, dacă aş putea să înțeleg cum se cuvine sensul celor ce mi se întâmplă acum! Până la urmă, la sfârşitul unei vieți, nu contează în primul rând cât ai reuşit să aduni, ce bunuri ai, ci cât ai înțeles din tot ce ți‐a fost dat să trăieşti, cât ai dăruit, cât te‐ai dăruit celorlalți. Am ajuns astăzi să trăim scindați, schizofrenic, după modelul opoziției; eu şi ceilalți, noi şi ei, modele


103

ce implică tensiuni, luptă, competiție. Cred că omenirea va reuşi să‐şi regăsească echilibrul, pacea, doar din momentul în care va redescoperi sensul sinergiei, al lucrurilor făcute împreună. Omenirea trebuie să‐şi ia un răgaz şi să încerce să înțeleagă. Experiența pe care o traversez acum are o mare importanță pentru mine tocmai pe această linie a înțelesurilor.

– Mai aveți nevoie de ceva?, mă întreabă zâmbind sora.

– Nu, nu mai am nevoie de nimic, mulțu‐mesc.

Am trăit ani întregi având tot timpul nevoie de ceva. O licență, un sediu, bani pentru salarii şi facturi, o maşină. Acum, pe acest pat de spital, nu mai am nevoie de nimic, în afară de sănătate. Acum, singurul lucru de care am nevoie este unul care vine din interior, sănătatea. Ciudat, cum se pot schimba lucrurile, cum se poate schimba perspectiva.

Petru Frăsilă

104

4 Sunt singur în rezervă şi este a cincea zi de

spitalizare. De obicei, în preajma sărbătorilor de Crăciun şi de Paşti se fac multe externări, în spital rămânând doar cazurile grave şi urgențele. Pentru noi, cei internați, zilele curg la fel, dar pentru personalul sanitar orele de serviciu alternează în această perioadă cu invitații la masă, întâlniri cu prietenii. Ca om de presă obişnuit să citească pe fețele invitaților din studio mai mult decât spun ei în cuvinte, încerc să desluşesc pe chipurile celor ce se perindă prin rezerva mea în aceste zile de sărbătoare semnele vieții lor particulare. Este vorba, cred, de un al şaselea simț, care te ajută să ştii dacă omul din fața ta e sincer, dacă este fericit, dacă se simte împlinit. Cred că m‐am născut cu acest fel de a fi iar evoluția mea ulterioară n‐a făcut decât să mă aducă, deşi pe drumuri ocolite, la exprimarea acestei laturi a ființei mele.

Deschid televizorul, caut postul PrimaTv şi dau peste o emisiune a mea cu academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici şi profesor univer‐sitar doctor Norina Consuela Forna, prieteni


105

dragi. Am reprogramat‐o în această perioadă pascală, pentru că dialogul cu ei are un orizont ce se potriveşte, cred eu, atmosferei acestor zile. Când am deschis televizorul, interviul ajunsese la această remarcă a academicianului Bălăceanu Stolnici:

– În perspectivă istorică, calitatea vieţii sa

ameliorat progresiv, în special de la începutul

secolului al XXlea. Şi pentru asta am un indicator

foarte precis: prelungirea duratei medii de viaţă

care, de la 1900 şi până acum, aproape sa dublat.

Este enorm, pentru că timp de aproape 100.000 de

ani media de viaţă era de 45 de ani. Acum a ajuns

la 75 de ani şi uneori chiar la 80. Eu cred că unul

dintre progresele enorme a fost protezarea. Şi

George Wasinghton se spune că avea o proteză

dentară, dar erau nişte proteze catastrofale pe

atunci. Refacerea danturii a fost unul din

progresele mari care au contribuit alături de

penicilină, de o alimentaţie ştiinţifică, de un

habitat mai bun, de veşminte mai adecvate, la

prelungirea vieţii. Dar, pe lângă aspectul acesta

evolutiv, trebuie să luăm în calcul şi aspectul

cultural şi spiritual, în care nu prea observăm un

Petru Frăsilă

106

progres. Ba eu aş spune că în ultima vreme

asistăm la un regres în acest sens.

– Ne spiritualizează mai puţin calculatorul?

– Eu sunt un foarte bun prieten al calcu

latorului. Şi lucrez la el câteva ore pe zi. E un loc

unde, graţie internetului, am toate informaţiile.

Pot să văd, dacă am nevoie, ce se găseşte la Luvru,

iar dacă vreau să ascult o muzică bună ştiu unde

să o găsesc. Totul este să ştii cum să foloseşti

calculatorul, internetul. Din păcate, tinerii sunt

prea mult orientaţi spre pragmatic, spre bani. Ori,

nu acesta este secretul vieţii. Aici apare ceea ce în

Vechiul Testament se spunea despre cultul

viţelului de aur... nu e o metaforă, e o realitate...

– Cunoaşterea spirituală şi ştiinţa nu sunt

antagonice, ci complementare. Fără Cel de Sus,

fără Dumnezeu, ce neam face? Valoarea umană,

comportamentul adecvat, nu sunt posibile fără

spiritualitate.

– Pentru noi, cei care avem o deschidere spre

spiritualitate, aşa este. Dar sunt şi oameni care

sunt incapabili să ajungă la conceptele de

spiritualitate şi se mulţumesc cu ceea ce le oferă

un reducţionism foarte materialist, gen Karl Marx

şi alţii asemenea lui.


107

Stau pe patul de spital, ascult acest dialog şi vorbele ce mi se strecoară în minte, în suflet, îmi fac bine. Ştiu că, odată cu mine, sute şi mii de oameni ascultă aceste cuvinte şi poate că înlăuntrul lor se produce aceeaşi alchimie. Iată puterea televiziunii, puterea de a ne aduce în casă personalitățile lumii de astăzi, concepția lor despre viață, trăirile lor. Nu putem ține minte tot ce auzim la televizor, la radio, ce citim în presă, în cărți, pe monitorul calculatorului. Dar pe moment cuvintele pot aduce linişte în sufletele nostru, pot aduce înțelesuri care să lumineze una sau alta din căutările noastre. Vom pierde acea linişte, vom pierde acele înțelesuri, le vom uita, dar vom regăsi altele şi altele. Şi asta pentru că suntem vii, pentru că totul este într‐o eternă curgere, pentru că nimic nu este static. E una din marile frumuseți ale vieții. Iar în acest iureş al stărilor şi înțelesurilor, televiziunea, radioul, presa scrisă au rolul lor distinct. De aceea îmi place să fac televiziune, pentru că vreau să mă simt parte din acest joc, din acest fluviu viu.

Doamne, ajută‐mă să mă întorc la uneltele mele...

Petru Frăsilă

108

4 Astăzi mă simt mai bine, pot face câțiva

paşi prin cameră. Mă îndrept spre fereastră şi privesc la verdele copacilor care înconjoară spitalul. Închid ochii şi încerc să‐mi imaginez Iaşul. Ca şi Roma, Cetatea Eternă, orașul Iaşi este întins pe şapte coline: Copou, Bucium, Cetăţuia, Galata, Repedea, Breazu şi Şorogari. De câte ori nu le‐am străbătut, la diferite vârste, cu diferite stări sufleteşti, de câte ori nu m‐am recules sub teiul lui Eminescu, la Bojdeuca din Țicău a lui Creangă sau la una dintre bisericile vechi, la una dintre mănăstirile ce străjuiesc Iaşul...

Dar acum, colinele Iaşului îmi aduc în minte o colină cu un farmec aparte din apropierea satului meu natal, Boureni. De acolo, perspectiva se deschide uimitor de amplă spre întreaga aşezare, spre Valea Moldovei și, mai departe, spre munții Carpați şi falnicul masiv Ceahlău. Față în față cu înălțimea Bourenilor, Olimpul Moldovei străjuiește orizontul, dizolvându‐se, de cele mai multe ori, în azurul cerului. De fiecare dată când pașii mă purtau spre pâlcul cu pini de pe deal, înfiorarea punea stăpânire pe mine.


109

Colina are o importanță aparte în sufletul locului. Știam că aici îi plăcea să stea ore în şir, în meditație, cuprinsă de gânduri sau de vraja vreunui vers, Valeria Sturdza, fiica cea mare a poetei Veronica Micle.

În memoria sătenilor, ea a rămas întru‐chiparea unui spirit ales, înnobilat de suferințe cum numai o mamă poate îndura. Înfierbântată de misterul din jurul personalității ei, mulțimea a crezut, o bucată de vreme, că ar fi chiar rodul trupesc al lui Mihai Eminescu. Lucru imposibil însă în biografia reală a eroilor celei mai tulburătoare povești de dragoste din viața și literatura românilor.

Veșnicia nu putea găsi un punct de întâlnire cu timpul mai potrivit decât colina Bourenilor, iar Valeria Micle Sturdza nu a putut afla un loc mai romantic pentru somnul ei de veci. De aceea aici se află capela‐mormânt în care Valeria s‐a odihnit, pare‐se împreună cu doi dintre copii, din nefericire doar pentru câțiva ani. Căci fiicei celei mai iubite dintre pământence destinul nu i‐a fost favorabil nici după moarte. Tăvălugul războiului, apoi molima comunistă au trecut cu obrăznicie peste Boureni. Lăsată în paragină, capela Valeriei

Petru Frăsilă

110

a fost profanată de un hoț de morminte. În ciuda schimbărilor care ne tot amenință de peste două veacuri, schitul din apropiere, înstăpânit peste întregul deal, pare deranjat și acum de amintiri. Deși în jurul capelei există și crucile unor călugări, bozul a fost lăsat să le acopere. Liliacul de altădată a fost înlocuit acum de o mini junglă sălbatică și nepătrunsă. Câțiva pini din jur au fost doborâți de secure. Fără apă sfințită, tămâie și rugăciune, mormântul stă batjocorit și căscat ca un hău spre cele mai negre cotloane ale sufletului uman. Când o săteancă inimoasă, chiar sora mea Lucreția, cucerită de povestea plină de farmec a fiicei Veronicăi Micle, a făcut un sacrificiu, „jertfind” o parte din resursele ei financiare pentru ca pereții exteriori ai capelei să fie tencuiți și să fie montată o ușă metalică, răutatea s‐a manifestat cu virulență și mai mare. Mormântul a fost din nou vandalizat, iar ușa a fost mutată la animalele din grajdul unui sătean.

Am avut plăcuta surpriză să găsesc foarte multe informații despre colina fermecată a Bourenilor și, mai ales, despre fiica Veronicăi Micle, într‐un interesant text scris de o profe‐soară din cel de‐al doilea oraș al sufletului meu,


111

Piatra Neamț. Scriitoarea Elena Vulcănescu publică în numărul din august 2009 al „Convor‐birilor literare” o erudită evocare a Valeriei Micle Sturza, la 80 de ani de la moartea acesteia. Mândrie a locului din care mă trag, fiica Veronicăi Micle merită să fie mai cunoscută decât este în prezent, ceea ce mă face să transcriu câteva date culese de profesoara pietreancă.

Valeria s‐a născut pe 11 noiembrie 1866,

fiică a profesorului universitar Ştefan Micle şi a tinerei sale soții Veronica. Valeria este atrasă și ea de poezie și debutează, la 19 ani, în Convorbiri literare, cu poemul La șezătoare. Studentă mai târziu la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, își face apariția pentru prima dată pe scenă la sfârşitul anului 1886, în rolul titular din Fra Diavolo. Vocea excepțională o conduce apoi spre Şcoala de Belcanto din Paris, în distribuții şi turnee pe marile scene ale Europei, cu numele de afiș Valérie‐Nilda.

Valeria se căsătorește, în ianuarie 1892, la 25 de ani, cu Nicolae Gh. Nanu, avocat, în vârstă de 34 de ani, domiciliat în Iași, dar cu rădăcinile

Petru Frăsilă

112

în județul Neamț, în comuna Siliștea și anexa Grumăzăști din comuna Topolița.

Dau naștere la doi copii, Graziella și Fănel, dar cei doi soți se separă în 1895 și divorțează în 1896. Dintre vlăstare supraviețuiește doar Graziella, care își va lua numele Grigorcea, după ce se va căsători, la rândul ei.

O nouă dragoste stă scrisă în destinul Valeriei. În 1902, îi dă viață lui Grigore Căpitan Dimitrie Sturdza. Nașterea este înscrisă în registrul Oficiului Stării Civile București, la No. 7439/1902. Un an mai târziu, Valeria se instalează la conacul de la Boureni, ce se afla pe locul actualei Școli Generale din sat. Abia în octombrie 1904, Valeria Micle, ajunsă la 38 de ani, se căsătorește cu Dimitrie‐Mihai Popovici Sturdza, care avea 35 de ani. Astfel, fiica Veronicăi Micle își leagă destinul de cel al unei familii de domnitori, prinți și beizadele. Mirele era fiul natural al Aglaei Popovici, ulterior căsătorită Tiron, dar fusese recunoscut și adoptat de Beizadea Grigore M. Sturdza în 1895. La oficiul stării civile, soții Valeria și Dimitrie‐Mihai Popovici Sturdza au arătat că îl au deja pe Grigore, pe care îl recunosc prin actul lor de


113

căsătorie. Ulterior, Valeria mai naște un fiu, pe Mihai.

Viața alături de fiul beizadelei a cunoscut pentru puțină vreme fericirea, căci Valeria a fost înlocuită, chiar în casa ei, de țiitoarea cea tânără a boierului, o nemțoaică adusă din Bucovina.

Neobosita profesoară pietreancă mai no‐tează relatarea nostalgică a lui Moș Costică P. Tarcan, crescut de la trei ani pe lângă casele boierului, fost grădinar și om de curte al conacului: Doamna Valeria a murit pe iarnă în ’29, după o săptămână de inimă rea, de făcătură,

de ursită (farmece, vrăji)... A lăsat cu limbă de

moarte să fie îngropată cu capul spre sat... deși

înspre apus...

Cu aproape un deceniu înainte de moarte, preocuparea pentru poezie s‐a concretizat în volumul de versuri Din preajma mea (Fălticeni, 1920), difuzat în scopul înălțării monumentului eroilor căzuți în primul război mondial.

Prima profanare a mormântului este comisă în 1963, când tânărul tractorist Apostol Neculai din Moțca a furat bijuteriile cu care Valeria fusese îngropată. Trimis în judecată, acesta a fost sancționat doar cu avertisment, în

Petru Frăsilă

114

circumstanţe atenuante pentru profanarea mor

mântului unei persoane din rândul fostei boierimi. Profesorul Vasile Bârgăoanu, primarul de atunci al comunei Moțca, știe că osemintele din cavoul Valeriei au fost reînhumate la Văratec, dar Elena Vulcănescu nu reușește să dea de urma lor la mănăstirea unde mormântul Veronicăi Micle se află la loc de cinste.

Oamenii locului spun că o simt pe Doamna Valeria în noaptea de Rusalii, când scapă de strânsoarea veciei şi pofteşte cireşe.

Oare de ce‐mi vin toate acestea în minte acum? Oare de ce, când ne simțim în cumpănă, ne întoarcem, spre a ne încărca cu tainice energii, la locul naşterii noastre, la personalitățile ce i‐au aureolat veacul? Astăzi, şcoala din satul Boureni îi poartă numele.

Urmele existenței boiereşti au fost rase de pe fața pământului, familia Sturdza refugiindu‐se în Franța. Conacul a fost demolat până la temelie, iar locul arat, ulterior pe acest teren extinzân‐ du‐se schitul călugăresc ce aparține azi de Mănăstirea Sihăstria. După demolarea conacului, aleile cu stejari au fost distruse şi cavoul familiei, devastat într‐un stil barbar, a fost lăsat așa de


115

puterea comunistă. Au fost smulse uşile de stejar acoperite cu tablă galvanizată şi a fost spart sicriul de cristal în care se aflau rămăşițele poetei. Au fost furați dinții de aur, marmora şi crucea de argint care erau deasupra cavoului. Doamne, câte gânduri, câte vieți, cum le‐a mai cernut vremea, vremurile...

Stau şi privesc de la acest geam de spital colinele Iaşului, mă gândesc la colina ce străju‐ieşte satul Boureni, la Valeria Micle Sturdza şi la zădărnicia vieții. Dar trebuie să scap de aceste gânduri negre, trebuie să mă scutur de melan‐colie şi să merg mai departe.

În fond, toți aceşti oameni au mers mai departe, atât cât le‐a fost dat. Aşa voi face şi eu...

119

DESCHIDEREA NEBUNULUI

u pot adormi, deşi e trecut de miezul nopții. Am avut câteva reprize de somn în timpul zilei

şi poate de aceea somnul, vameş vieţii, nu vrea sămi ieie vamă... Gândurile mă duc la rădăcina de la care a pornit cavalcada, la deschiderea nebu‐nului. Se spune că nu te poți despărți de o întâmplare din viața ta decât după ce ai ars‐o în întregime, că nu poți uita, că nu poți ierta deplin decât în momentul în care ai smuls acea rădăcină. Sau poate puterea de a ierta smulge rădăcinile... Nu ştiu, dar simt că acum, în liniştea nopții, singur – cine este singur cu sine însuşi este însoţit, spune Nichita Stănescu – trebuie să mă întorc în acel timp, la acel punct al curgerii vieții mele, al destinului meu.

4 E noapte, ora 23 şi, ca un făcut, echipa

postului TeleM de la Piatra Neamț s‐a deplasat la

N

Petru Frăsilă

120

unul dintre hotelurile importante din localitate, unde s‐a constatat că membrii unei delegații daneze care venise la noi cu instalații pentru depistarea noxelor, fuseseră otrăviți cu mercur. Mai precis, în salata de sfeclă roşie s‐au găsit granule de mercur industrial. Cum au ajuns acolo?

Lucrul acesta a fost reflectat în publicațiile locale, fiind prezenți la fața locului şi repre‐zentanți ai instituțiilor statului cum ar fi Protecția Consumatorului, Direcția de Sănătate Publică. Am difuzat materialul pe postul local. Fiind un caz important, el a fost preluat şi de ProTV Bucureşti, lucru ce a dezlănțuit o adevă‐rată furtună. Au început imediat amenințările „importanților zilei” din Piatra Neamț.

A fost, recunosc, o deschidere periculoasă, o deschidere a nebunului. La toate acestea s‐a adăugat ştirea că un urmărit general nu era de fapt urmărit şi se putea ascunde în locuința unui puternic al zilei din zona Neamț (Iulian, un baron local PSD). Practic, această deschidere a nebunului, a inconştientului nebun ce credea în principii, în valori, aşa cum a fost învățat în Iaşul cultural al studenției, a fost şi o deschidere a


121

Cutiei Pandorei. De fapt, toți ştim ce se află în Cutia Pandorei şi de aceea nu ne grăbim să o deschidem. Dar sunt clipe când, printr‐un gest sau altul, printr‐o vorbă sau alta, ea se deschide singură. În cazul meu, avalanşa declanşată de deschiderea nebunului s‐a concretizat în 26 de dosare la tribunal...

Dosarele acestea, procesele ce au durat mai bine de nouă ani (şi acum este unul pe rol), au însemnat pentru mine o frământare aparte. Pe de o parte eram citat ca infractor, ca pârât, eram strigat inculpat şi trebuia să răspund prezent, pe de altă parte erau procesele civile, comerciale, care au durat mult şi m‐au marcat, nemaipunând la socoteală toate cheltuielile materiale şi consumul nervos. Târziu, în noapte, îmi amintesc ce a însemnat pentru mine existența avocatului. Vorbim astăzi de medicul de familie, de consilierul de asigurări, dar în cazul meu se poate vorbi de avocatul familiei, al firmei. Cei mai mulți dintre noi am văzut numai prin filmele americane cum se conturează relația dintre client şi avocat, dar mie mi‐a fost dat să trăiesc această relație de‐a lungul mai multor ani. Nimeni nu avea curajul să se implice ca apărător

Petru Frăsilă

122

al „nebunului” în lupta cu sistemul. Am întâlnit însă un alt „nebun”, avocatul Plop, care a rezistat cel mai mult lângă mine. El a avut curajul să fluture articolele din ziare prin fața instanțelor, să se zbată pentru mutarea proceselor dintr‐un loc în altul, el a fost cel care n‐a avut pretenții materiale, recuperând cheltuielile doar în cazul în care câştigam procesul. Îmi amintesc de curajul acelui om care şi‐a asumat profesia până la capăt. Dincolo de relația client avocat, s‐a legat între noi o prietenie pe viață.

Şi totul a pornit de la acel material filmat, difuzat pe post.

Stau întins pe patul de spital şi mă întreb: Oare nu era mai bine să nu difuzez atunci materialul? Nu puteam găsi o soluție de compromis? Am avut, îmi amintesc, promisiuni de publicitate plătită consistent, în schimbul tăcerii. Gândurile mă copleşesc, detaşându‐se de poticnelile trupului vlăguit. Pus la zid de controalele financiare ale fiscului, nebunul de pe tabla de şah a difuzat pe post un material ce arăta că şeful de la fisc avea o vilă construită fără autorizație, că nu plătise taxele şi impozitele aferente, că... Aşa a început războiul total


123

împotriva mea, ajungându‐se la ceea ce în şah se numeşte regele descoperit. Timp de trei ani am fost şah mat.

Liniştea din salonul de spital mă ajută să‐mi limpezesc gândurile. Dacă ar fi să dau timpul înapoi acum, simt că aş lua‐o tot pe calea abordării jurnalistice corecte, asumându‐mi toate riscurile. Ştiu că în şahul de performanță trebuie să gândeşti câteva mişcări înainte. Dar eu n‐am jucat niciodată şah de performanță, n‐am fost antrenat pentru acest sport; eu am deprins din mers regulile jocului. Cred că doar bunul simț m‐a ținut în viață şi dorința de a reveni în fața tablei de joc chiar şi după ce am pierdut câteva partide şi am remizat alte câteva. În acea perioadă m‐am simțit mai mult pion şi nebun decât rege. Dar am înțeles atunci că viața este ca un joc de şah, la fiecare mutare este un răspuns. Un prieten apropiat – Papi – mi‐a spus zilele trecute că în Piatra Neamț, printre „cunoscători”, umblă vorba că am fost iradiat sau otrăvit. Cu alte cuvinte, pentru mulți eu trebuia să mor demult. Dar n‐a fost aşa.

125

PARTIDA VIENEZĂ

avea un prieten, s‐a spus, este câteodată mai vital decât a avea un înger. Din acest punct de vedere

pot afirma, cu mâna pe inimă, că am avut norocul să am aproape, în toată această perioadă grea, prieteni dragi, între care aş aminti pe elvețianul Klaus, pe Liliana şi pe soțul ei, Mihai. Amintirile neplăcute mă fac să văd şi partea frumoasă a perioadei mele de chin. Acum, pe patul de spital, realizez cât de norocos sunt că am avut şi am lângă mine prieteni adevărați, cum rar întâlneşti. Toate necazurile pricinuite de îndrăzneala mea de a fi jurnalist, de a fi ziarist corect, au fost atenuate de gândurile şi acțiunile lor bune.

De la ei a venit ideea de a mă scoate în lume, pentru a mă rupe de universul meu de atunci. Austria, Elveția, Olanda, Franța, Vaticanul au însemnat gura de oxigen care m‐a ajutat să merg mai departe. Aceste ieşiri au reprezentat pentru mine ceea ce aş putea numi partida

A

Petru Frăsilă

126

vieneză. Am condus maşinile prietenilor mei mii de kilometri prin Europa, ca o formă de terapie. Prin fața ochilor îmi treceau fel de fel de imagini, case, drumuri, şesuri, munți, oameni. Opream din când în când într‐o parcare pe Coasta de Azur şi ascultam, la sugestia Lilianei, o casetă cu frații Păun din Bicaz, în timp ce mâncam câte o conservă de fasole cu ceapă roşie, zdrobită cu pumnul, pe care Liliana le dosise pentru zile negre în portbagaj (nu de alta, dar la Monte Carlo nu ne putem simți ca acasă?). Reuşeam adesea să mă rup de iadul pe care‐l lăsasem acasă, dar el se cuibărise într‐un ungher al sufletului meu la care nu aveam încă acces. Cerul de deasupral schimbi marea trecândo, nu sufletul, sună o vorbă înțeleaptă pe care am trăit‐o pe pielea mea în acele zile. Am schimbat, într‐adevăr, cerul de deasupra. Prietenii mei s‐au străduit să‐mi ocupe orele cu lucruri deosebite! N‐am să uit niciodată efortul lor, dar sufletul meu rămăsese legat, printr‐un cordon ombilical nevăzut, de ceea ce lăsasem în țară. Ştiam că obținusem, prin bunăvoința lor, o amânare, dar vindecarea avea să vină doar atunci când partidele de şah vor fi fost jucate până la capăt.


127

Îmi amintesc cum de ziua mea, de Sf. Petru şi Pavel, ne aflam la Veneția. După ce am servit masa pe care doream să o ofer pe datorie, Mihai, cu cardul lui magnific de bancher a zis NU, plătesc eu, este cadoul meu pentru tine. Oricum n‐am reuşit să restitui costul deplasării decât după mai bine de un an. Acum nu era decât o încărcare a bateriilor pentru ceea ce urma să se întâmple.

Pe 21 iunie, de ziua Mihaelei, soția mea, ne aflam la Disneyland lângă Paris. După o bere bună la un restaurantul de lux, ne‐am trezit la vreme de noapte cântând Noi suntem români, uitând de oboseala zilei trecute. Nu ne odihnim, spunea Nicolae Iorga, pentru munca ce am făcuto, ci pentru munca ceo vom face. Am trăit, iată, pe pielea mea şi acest adevăr. Nu poți înțelege până la capăt un adevăr decât în măsura în care ajungi să‐l trăieşti. Altfel, el rămâne o simplă vorbă memorată dintr‐o carte. De aceea, s‐a spus, în situațiile limită cultura nu te ajută.

În nopțile mele de insomnie mă gândesc şi la ceea ce îmi place să numesc fiii satului. Şi asta pentru că, dincolo de cercul prietenilor care mi‐au oferit acel periplu european, aceşti fii ai satului mă invitau, la sfârşit de săptămână, la Gârcina,

Petru Frăsilă

128

lângă Piatra Neamț, o zonă de vis, unde au o casă de vacanță. În jurul unui grătar, a unui pahar cu vin, vorbeam de fratele Fănică şi fratele Gică. De fapt, de frații de la țară. Mă întrebau despre viața lor. Începeam să povestesc fără convingere, întrebându‐mă în gând ce i‐a apucat să se intereseze de unul şi de altul, dar încet, încet, pe nesimțite, firul poveştii mă racorda la o lume pe care o purtam adânc în mine, dar care era eclipsată de iureşul prezentului. Povestea făcea ca acea lume să iasă la suprafață, să prindă contur şi, pentru un timp, să fie la fel de reală ca lumea prezentă. Era, am înțeles mai târziu, o formă de terapie pe care mi‐o aplicau, din iubire, prietenii mei, fiii satului. Atunci am priceput cât sunt de bogat, că am alături oameni cărora le pasă de mine.

Marea dramă a omului postmodern este că trece indiferent pe lângă necazul celuilalt, că s‐a înconjurat de suma lui de comodități şi nu vrea să vadă mai departe de el însuşi. Ori aceşti oameni mi‐au demonstrat că nu trebuie emise judecăți cu pretenția că ele acoperă tot spectrul manifestărilor umane. Mi‐au arătat că, într‐o lume a iubirii de sine, poate fi recuperată dimen‐


129

siunea prieteniei, dimensiunea lui a fi împreună. Ştiu că cine a ajuns, asemenea mie, să aibă în preajmă astfel de oameni, este bogat, indiferent la câte încercări este supus.

Stau întins pe acest pat de spital, sunt singur, dar coborând înlăuntrul meu mă simt însoțit de ei şi de mulți alți prieteni din Iaşi: Dan, Dorin, Victor, Liviu... De prietenii mei...

Omul, s‐a spus, trăieşte povestind. În trecut, seara, în jurul focului, bătrânii spuneau poveşti. Poveşti despre cum a fost creată lumea, despre cum a apărut soarele şi luna, despre cum a fost creat omul, poveşti despre lupta dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric. Nu întâmplător, când suntem mici, un rol important în creşterea noastră îl au poveştile. Doamne, câte poveşti am auzit de la bătrâni, în satul copilăriei mele... Iar atâta timp cât omul va simți nevoia de a povesti, statutul lui ontologic este salvat.

4 Am văzut multe locuri frumoase în periplul

nostru european, dar două dintre ele m‐au

Petru Frăsilă

130

marcat în mod deosebit: Palatul Schönbrunn şi Vaticanul.

– Palatul Schönbrunn, fostă reşedință de vară a familiei imperiale, mă introduce Mihaela în temă, este unul dintre cele mai frumoase palate în stil baroc din Europa. Ai să vezi, o să‐ți placă.

Nu ştiu de ce, toți mi se adresează. Sunt în centrul atenției şi asta, mărturisesc, mă face să mă simt foarte bine.

– Habsburgii locuiau aici o bună parte a anului, continuă ea, în numeroase camere care deserveau marea familie. Numeroasele camere... Îți dai seama cum trebuie să te simți cu atâtea camere în jur? Camera unde ți se serveşte ceaiul, camera unde mănânci, alta unde citeşti, una unde te odihneşti puțin, camera pentru primit oaspeți, camera... şi atâția servitori... nu ți‐ar place?

Evit să răspund. Pentru mine, ani în şir, viața a însemnat o succesiune de camere mici, folosite pentru necesitățile primare ale omului. Nu m‐am gândit decât târziu că a locui poate însemna şi o artă, o sursă de perpetuă bucurie şi bună dispoziție. Poate de aceea mi‐a plăcut Schönbrunn‐ul, pentru că m‐a făcut să înțeleg că


131

de la un anumit nivel, viața, chiar dacă nu‐ți aduce fericirea, poate fi o succesiune de bucurii... Dar toate aceste bucurii nu pot fi depline, nu pot fi durabile, dacă nu ai statornicită înlăuntrul tău pacea, echilibrul. Ori înlăuntrul meu era acum război...

– Schönbrunn se traduce fântână frumoasă, îmi atrage atenția Mihai. Împăratul Franz Joseph, care s‐a căsătorit mai târziu cu frumoasa Sisi şi a condus Austria din 1848 până în 1916, s‐a născut la Palatul Schönbrunn. Şi‐a petrecut ultimii ani din viață doar în acest palat. După moartea sa, Schönbrunn a devenit proprietatea Noii Repu‐blici Austria.

– De unde ştii atâtea lucruri?, îl întreb. – De la ghizi, nu este prima dată când vin

aici, îmi răspunde zâmbind. – Merită să petrecem o zi întreagă la

Schönbrunn, completează soția sa. Avem de văzut parcul încântător al palatului, grădina zoologică, interioarele, splendidele camere Bergl, labirintul...

Da, le‐am văzut pe toate… Ce timp acest secol XVII, care a putut să nască aşa ceva...

Petru Frăsilă

132

Geografia ne învață că oraşele sălăşluiesc în țări, dar nu aşa se întâmplă şi cu Vaticanul, statul care nu este doar în centrul oraşului Roma, ci şi nucleul religiei catolice. Este stat în stat, stat în oraş, nu are locuitori permanenți, este de dimensiunea unei mici localități rurale sau a unui cartier, este cel mai mic stat din lume, înconjoară o catedrală – San Piedro – şi este, la rându‐i, înconjurat de ziduri înalte. Vaticanul, casă a Papei, este un loc de pelerinaj atipic.

– Regimul de conducere, îmi atrage atenția Mihai, este o monarhie non‐ereditară iar în vârful piramidei puterii stă Papa, care îndeplineşte şi rolul de Episcop al Romei şi conducător al Bisericii Catolice.

Pare curios dar singurii locuitori ai statului sunt oameni ai clerului, preoți aflați la diferite etape în ierarhie, călugări, călugărițe şi membri ai Gărzii Elvețiene.

Ce spectacol este schimbarea gărzii... Între altele, am vizitat Capela Sixtină pictată de Michelangelo. Ce privilegiu, să văd cu ochii mei locuri pe care ani de‐a rândul le‐am perceput doar prin intermediul reportajelor de televiziune sau albumelor de artă!


133

Într‐o seară, pe când ne relaxam după masă, prietenul meu Klaus mi‐a propus să devin clopotar la ei în parohie, sugerându‐mi, de fapt, că aş fi binevenit în familia lui. Cât despre clopote, ele oricum sunt dirijate electronic, deci n‐ar fi fost de acționat decât cel mult un buton... Am înțeles apoi, din discuție, că l‐aş fi putut ajuta o vreme în proiectele lui, dacă prin aceasta, rupându‐mă de lumea pe care o lăsasem în România, mi‐aş fi regăsit echilibrul interior, pacea.

– Îți mulțumesc pentru propunerea ta. Însă simt că nu‐mi voi putea regăsi cu adevărat pacea decât după ce voi duce câteva lupte până la capăt, indiferent de riscuri... Vezi tu, aşa sunt clădit eu...

Împreună cu Klaus am înființat Fundația Columna, care a reuşit să primească fonduri europene pentru Programul Centrul Social de Urgenţă pentru Femei şi Copii Victime ale

Violenţei Domestice, dintr‐un aşezământ destinat unor astfel de suflete, la Piatra Neamț. Am realizat, intrând în contact cu ei, că aceşti oameni sunt în afara oricărei table de şah. Atunci am înțeles cât de important este să fii pe o tablă de

Petru Frăsilă

134

şah, cât de important este să joci partida până la capăt.

Cei mai mulți credeau că voi ajunge la un compromis cu acel om important al vremii, că voi sfârşi primind, în schimbul tăcerii mele, o importantă sumă de bani. Dar n‐a fost aşa, am preferat să lupt mai departe.

Ceea ce face Klaus, prietenul meu care mi‐a arătat bunătate dar şi calea spre Dumnezeu, la Casa de Copii Speranţa din Dobreni, cu acei copii proveniți din familii dezorganizate, este extraordinar. Le asigură toate cele de trebuință, ca într‐o familie normală. Mulți dintre ei, după ce împlinesc vârsta de 18 ani, îşi întemeiază o familie iar Klaus îi ajută în continuare.

Este nemaipomenit să poți vedea dincolo de orizontul ființei tale, să ajuți, să deschizi cercuri, să fii împreună cu ceilalți...

135

APĂRAREA FRANCEZĂ

nul acesta, fiul meu Alex termină clasa a opta. Deja au început pregătirile pentru petrecerea de

absolvire. Alegerea restaurantului, a meniului, a muzicii, a fotografului şi, cel mai important, a vestimentației. Câtă agitație!

Doamne, ce s‐a schimbat lumea! Mai precis, cât s‐au schimbat obiceiurile legate de aceste evenimente şcolare. Îmi aduc aminte cum în anul 1972, acum 40 de ani, am fost organizatorul principal al banchetului de clasa a VIII‐a. Împreună cu patru băieți, am mers pe jos de la Boureni, satul în care ne născusem şi crescusem, până la Gâşteşti, vreo 15 km, prin pădure, pentru a ne aproviziona cu cele de trebuință. Banchetul a avut loc în una dintre clasele şcolii din satul care număra, pe atunci, vreo 150 de elevi. Dar cumpărăturile nu le‐am făcut la Gâşteşti, ci la Paşcani. De la Gâşteşti aveam doar legătura cu autobuzul. Cu banii pe care i‐am adunat de la

A

Petru Frăsilă

136

fiecare participant, din vânzarea sticlelor sau de la familiile noastre, am umplut mai multe sacoşe. Parizer, salam cu soia, vin la litru (pentru că era mai ieftin), bere şi tot ce am crezut noi că se potriveşte mai bine pentru un asemenea eveniment. La banchet au venit toți elevii, în frunte cu învățătoarea şi profesorii. A fost o seară de neuitat. Atunci, orizontul nostru de aşteptare era unul limitat. Faptul că eram tineri, că eram împreună, faptul că încheiasem un prim ciclu de învățământ, toate acestea erau pentru noi motive de maximă bucurie.

Cât s‐a schimbat lumea între timp! Acum se organizează banchet de absolvire şi la termi‐narea grădiniței! Se fac filmări, fotografii.

Nu cred că am o fotografie de la banchetul meu, dar undeva, în adâncul sufletului, port vii amintirile de atunci. Îmi amintesc faptul că eram favoritul profesoarei de română, Mariana Droanță. Îmi dădea să citesc cărțile pe care le considera cele mai potrivite pentru vârsta mea. Astfel, în acei ani, am citit multe din cărțile care m‐au format ca om: poveşti, povestiri, romane, cărți de aventuri. Deşi nu le înțelegeam în întregime, mă identificam adesea cu eroii lor,


137

mulți dintre ei de vârsta mea: David Copperfield, Gavroche, Nică...

În anii copilăriei mele, unul dintre romanele care m‐au marcat a fost Mizerabilii. Pentru mine, Victor Hugo rămâne, în primul rând, autorul romanului Mizerabilii. Apariția acestui roman în anul 1862, acum 150 de ani, avea să pună între paranteze vechile formule romaneşti, impresionând cititorii prin com‐plexitatea compoziției în care se regăsesc elemente de frescă, de foileton, de intrigă socială şi de evocare istorică. Nu e un roman, ci un munte, afirmă autorul, mărturisind astfel şi dimensiunea efortului său creator. Desigur că nu am înțeles foarte multe subtilități de la prima lectură, dar mi‐au rămas în suflet o seamă de personaje de care viața mea de atunci, viața mea de mai târziu, când am recitit cartea, m‐a apropiat. Romanul este, de fapt, cum ştiu cei mai mulți dintre noi, istoria unui om– Jean Valjean – pe care legea oarbă îl conduce la delincvență. Pentru că a furat o pâine, a fost condamnat la ocnă. Chiar şi după zece ani de temniță grea, el este silit să se ascundă sub false identități de prigoana neobosită a polițistului Javert, incapabil

Petru Frăsilă

138

să vadă dincolo de lege complexitatea sufletului omenesc. Am urmărit pe sute de pagini, cu sufletul la gură, cum eroul nostru luptă pentru a‐şi salva viața şi pentru a o ocroti pe Cosette – fata unei prostituate – pe care o consideră propria sa fiică. Înconjurat de personaje din toate mediile sociale, Jean Valjean are de depăşit obstacole care țin de istorie sau de natura duală a omului, oscilând între bine şi rău. Am înțeles, la un moment dat, faptul că drumul său, deşi presărat adeseori cu înfrângeri, este ascendent şi triumfător în ordinea morală a lucrurilor. Pe Javert, cel care l‐a vânat întreaga viață, îl salvează din mâinile insurgenților, în luna iunie a sânge‐rosului an 1832. Nemaiputând urma calea de a‐l prigoni pe salvatorul său, dar neavând nici puterea de a rezolva conflictul cu propria con‐ştiință, Javert se sinucide. În aceleaşi împrejurări, Jean Valjean îl va salva de la moarte şi pe Marius, iubitul Cosettei. În finalul romanului, Valjean se stinge din viață liniştit, împăcat cu sine. Ce om, ce destin!

Dar aproape de inima mea este şi Gavroche, copilul izgonit în stradă de propria familie, pe care, în inocența lui, merge adeseori să o revadă.


139

E noapte în rezerva mea de spital, sunt treaz şi e linişte. Odată, un om a furat o pâine, de foame. De aici a intrat într‐un joc care i‐a schimbat viața. Citită acum 40 de ani, această carte m‐a marcat. Însă, peste ani, când problemele m‐au copleşit, am început să constru‐iesc ceea ce aş putea numi apărarea franceză. Aşa cum Gavroche lupta pentru o cauză în care credea, am luptat şi eu, încercând să mă detaşez de situațiile limită, scriind într‐un ziar – Lumea nemţeanului – editat cu sloganul Apare când nu te aştepţi, ziar pe care‐l puneam în cutiile poştale. La chioşcurile de presă nu se găsea, pentru că pachetele destinate Rodipetului, firma ce făcea distribuția, erau cumpărate la comandă şi distruse. Am fost dat în judecată dar, ca formă de apărare, prin atac, am deschis şi eu o serie de procese. Scene din ultimii zece ani mi se derulează prin fața ochilor. Oprimarea pe care am simțit‐o atâta timp ar putea lua sfârşit cu adevărat, odată cu imaginea unui Javer con‐temporan, aruncându‐se în Sena sau luând drumul codrului, în Germania, unde şi‐a cumpărat un castel de... nisip.

Petru Frăsilă

140

Gavroche a devenit în literatura universală un simbol al eroismului. Detestat de mama sa şi ignorat de tată, în vârstă de numai unsprezece ani, el duce o viață de ştrengar pe străzile Parisului. Deşi lipsit de dragoste şi de căldura unui cămin, nevoit să‐şi poarte singur de grijă, Gavroche îşi păstrează inocența, curajul şi dragostea față de oameni. O manifestație republicană, organizată cu prilejul funeraliilor generalului Jean Maximilien Lamarque, sfârşeşte în răscoală. Micul Gavroche se oferă ca voluntar pentru a aduce revoluționarilor muniții, strecurându‐se printre cadavrele soldați‐lor morți şi golindu‐le cartuşierele. Deşi rănit, nu se dă bătut, dar un al doilea glonț îi curmă viața. Atunci micul Gavroche lansează o ultimă sfidare gărzilor naționale, cântând: Deam căzut, nui un mister,/ De vină e doar Voltaire.

Imaginea micuțului Gavroche va rămâne pentru totdeauna un simbol al celor care‐şi sacrifică viața pentru apărarea libertății.

4 În luptele pe care le‐am purtat în viață, m‐am

simțit aproape de Jean Valjean şi Gavroche. Deşi


141

anii trec peste noi, încărunțindu‐ne, rărindu‐ne părul, aducând câteva kilograme în plus şi brăzdându‐ne fața de riduri, cred că putem rămâne tineri dacă nu lăsăm să moară pe Gavroche‐ul din noi, pe cel cale tânjeşte după libertate şi care este în stare să‐şi pună în joc viața pentru ea. De multe ori am acces la cercuri selecte, unde oamenii vin îmbrăcați în frac şi poartă papioane. Pe cei mai mulți dintre ei îi admir, le recunosc meritele profesionale, realizările în planul social, dar nu mă pot opri să mă întreb, privindu‐i, câți dintre ei mai poartă în „tainițele” ființei lor un Gavroche. Oare n‐au ajuns prea devreme la o stare de autosuficiență, oare nu s‐au lăsat îmbătați de onorurile pe care cei din jur le acordă, cel mai adesea, din interes? Nu ştiu să răspund. La această întrebare fiecare răspunde pentru el, în intimidate, după ce luminile sălii de recepție s‐au stins şi au fost nevoiți să se întoarcă acasă. În ceea ce mă priveşte, simt că am să mor sufleteşte, chiar dacă trupul va continua să se mişte dintr‐un loc în altul, chiar dacă voi continua să vorbesc iar inima va continua să bată, în momentul în care voi

Petru Frăsilă

142

simți că în mine a murit Gavroche, a murit luptătorul pentru libertate...

Toată viața m‐a obsedat această temă a libertății. Nu întâmplător, una din cărțile mele se numeşte Libertatea de a fi ziarist interzis. O a doua carte, are titlul: De la ziarist interzis la libertatea de a candida pentru Parlamentul

României. Dar acum, aici, pe patul de spital, simt că adevărata libertate este, în primul rând, cea interioară. Luptăm cu toții pentru libertăți democratice, pentru libertatea presei, a cuvân‐tului, libertatea de expresie, dar toate aceste libertăți nu sunt decât o introducere la libertatea interioară. Ca jurnalist am fost atras adesea în luptele care țineau de libertățile exterioare. Acum înțeleg pe deplin faptul că toate aceste libertăți îşi capătă sensul numai în lumina libertății lăuntrice. Aşa simt în aceste momente şi sper ca atunci când mă voi întoarce în iureşul zilelor şi nopților unui om de televiziune să nu uit adevărurile care mi‐au fost date în această săptămână de foc.

– Mâine vă externez, îmi spune zâmbind doctorul la vizita de seară. Vă simțiți mai bine, aveți curajul să vă întoarceți în lume?


143

– Da, mă simt mai bine, jocul poate reîn‐cepe, îi răspund, prelungindu‐i surâsul.

– Ce joc? Nu înțeleg... – Jocul vieții... – A, văd că v‐a priit şederea la noi, din

moment ce v‐a deschis apetitul pentru filosofie. – Nu e filosofie doctore, vă asigur, e viață... – Cum spuneți, cum spuneți. Veți pleca de la

noi dar ținem legătura. Am să vă prescriu un tratament şi, periodic, ne revedem la control. De acord?

– Am altă alegere? – Nu prea. Acum a fost doar un semnal de

avarie, de la Dumnezeu. Aşa că trebuie să fiți foarte atent cum vă construiți viața în viitor. O seară plăcută în continuare.

– Şi dumneavoastră. Mâine ies din spital. Vestea m‐a făcut,

deodată, să privesc această rezervă, acest spațiu, cu alți ochi, cu alt suflet. În prima zi ea putea însemna pentru mine un punct terminus. Astăzi înseamnă un punct de plecare.

Am sunat imediat acasă şi le‐am dat vestea cea bună. Mâine voi fi împreună cu cei dragi, de mâine voi reintra, încet, încet, în ritmurile mele,

Petru Frăsilă

144

voi putea dispune de timpul meu, îmi voi regăsi maşina, colaboratorii, studioul, ceaiul... Îmi promit că voi face totul cu măsură, că nu mă voi lăsa luat de val, că voi zâmbi mai des, că‐mi voi acorda mai multe moment de odihnă. În fond, viața este o alergare de cursă lungă şi eu vreau, de dragul familiei, de dragul băiatului meu Alex, care abia a împlinit cincisprezece ani, să fie o cursă cât mai lungă. Aşa să‐mi ajute Dumnezeu!

145

TANGOUL CAILOR NEGRI

entru prima dată de când sunt internat am avut o noapte în care am dormit bine, chiar foarte bine.

Poate şi gândul că astăzi voi pleca acasă mi‐a adus acea linişte ce m‐a ajutat să am un somn liniştit, fără vise, cu adevărat odihnitor. Prin plecarea mea de aici am mai încheiat un capitol de viață, am mai încheiat un joc din seria Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă, cum ar spune dramaturgul Horia Lovinescu.

Privesc la viaţa mea ca la o tablă de şah/

invadată de nebuni şi de cai sălbatici, îmi şopteşte poeta Ioana Voicilă Dobre. Trimit numai gândul la înaintare/ şi aflu că au fost nimiciţi de propria

nebunie./ Pe tabla mea de şah se mai bat încă

pioni nevinovaţi/trimişi la moarte „sigură” de

regele negru./ Nebunia – boală molipsitoare a

cuprins tot regatul/dar carul „reginei de alb” se

înfiinţează la palat./ Şi ce mândru era regele

negru! /Ştia cât urăsc nebunii dar şi cât îmi plac

caii sălbatici... Ce animal superb este calul. Dar ca

P

Petru Frăsilă

146

să‐şi arate splendoarea trebuie să‐l laşi liber. Nu trebuie să‐l „împiedici”, legându‐i picioarele sau priponindu‐l. M‐am simțit de multe ori, în ultimii ani, asemenea unui armăsar cu picioarele legate...

Este a şaptea zi de spitalizare, a şaptea zi de perfuzii. Voi ieşi din spital. Merg acasă la familia mea, la prietenii mei!

Dumnezeu a făcut lumea în şase zile şi în a şaptea zi, văzând că toate sunt bune, s‐a odihnit.

Lumea mea a fost reclădită în aceste zile, sistemul de valori, prioritățile, perspectiva asupra lucrurilor. Voi şti să întăresc această construcție sau voi lăsa să fie nimicită de iureşul societății româneşti de astăzi? Tangoul cailor negri...

7 Televiziunea, iubirea mea, televiziunea! Îmi

amintesc cum a început totul. Eram împreună cu Ticu şi, la început, trebuie să recunosc, amândoi trăgeam în aceeaşi direcție. Aveam acelaşi țel. Eram împreună la făcut curat, la reparații, am participat amândoi la instalarea studioului. Chiar dacă ne pricepeam sau nu, eram acolo, în


147

preajma specialiştilor. Mai toată lumea era dispusă să pună umărul. S‐a găsit şi un stâlp dezafectat, care a fost folosit pe post de antenă. Cu toții îşi doreau la Iaşi o televiziune privată. Toți „complotam” la reuşita unei alte forme de exprimare. Valentin şi Grigore îşi pot aduce aminte cum, în urma unui contract, am închiriat spațiul de emisie de vineri seara, de la orele 23 până la orele 16, a doua zi, interval orar în care TVR 2 nu emitea. Aveam o grilă variată, pe toate gusturile. Îmi aduc aminte de acordarea premiilor Oscar din acel an. Luase premiul cel mare filmul Robin Hood, iar a doua zi dimineața noi am difuzat filmul. Eram, bineînțeles, la limita legii, dar în acei ani de după 1989 legislația audio‐vizualului şi a drepturilor de autor nu era pusă încă la punct, aşa că ne strecuram şi noi, cum puteam, pe muchie de cuțit. Au fost presiuni ca să anulăm contractul de emisie, dar, cu susținerea sindicatelor din Iaşi, a unor personalități, proiectul a mers mai departe. Au fost desigur şi incidente, greşeli, multe dintre ele făcute de partenerul şi asociatul meu de atunci, Ticu. Au fost situații limită. Începutul decăderii de la Piatra Neamț i s‐a datorat. După ce, în anul

Petru Frăsilă

148

1996, ne‐am separat cu acte, el rămânând la Iaşi, eu mutându‐mă la Piatra Neamț, în 2002 a vândut societatea cu două licențe de televiziune şi aşa licența a ajuns în mâna deputatului P.S.D. ...

Ticu a plecat din țară imediat după tranzacție dar, dacă se va întoarce vreodată şi mă va vedea pe stradă, îl rog să traverseze pe celălalt trotuar. Singurul lui merit este că mi‐a înlesnit intrarea în lumea televiziunii din Iaşi.

7 Nu e uşor să fii nevoit să stai în spital.

Câteodată îmi vine să strig: Ajutor, ajutor! Acum, mai mult ca niciodată, am nevoie de ajutor. La rândul meu, am sprijinit multă lume, aşa cum am putut. Şi când singur nu reuşeam să ofer ajutorul necesar celor aflați în suferință, apelam la ajutorul colegilor, prietenilor. Mereu mi‐a plăcut munca în echipă şi niciodată nu m‐am dat în lături, cum se spune, în a pune umărul, alături de alte persoane, pentru atingerea unui țel comun. Îmi vine în minte un moment important de la Piatra Neamț, când după o campanie de o săptămână, am reuşit împreună cu întreaga


149

echipă a TeleM să colectăm de la locuitori mobilier, haine, alimente pentru a ajuta oamenii din Ardeal, afectați de inundațiile din anul 2000. Am umplut cinci camioane de douăzeci de tone. Mai toți colegii mei de atunci erau foarte tineri şi unul dintre ei, care îmi este drag (spun asta pentru că îl respect şi pentru ceea ce a devenit după Şcoala de Presă de la TeleM Piatra Neamț) este Răzvan Hanganu. El s‐a oferit să meargă alături de mine, cu două camioane, undeva în Ardeal. Îmi amintesc că într‐un sat am împărțit ajutoarele împreună cu preotul şi am văzut bucuria din privirile, de pe chipurile oamenilor. Acele trăiri nu se pot povesti în cuvinte, dar ele au rămas întipărite în adâncul ființei mele ca un rezervor de unde adesea îmi hrănesc sufletul. Au fost atunci zile şi nopți de solidaritate umană şi acest lucru nu poate fi uitat.

Răzvan era la acea vreme un tânăr „rebel”, cu o față de copil inocent. Îmi aduc aminte că undeva pe Valea Bistriței, în drumul de la Vatra Dornei spre Piatra Neamț, într‐o noapte, ne‐a oprit un polițist, a cerut documentele şi apoi, după ce s‐a uitat lung la Răzvan, care stătea în dreapta mea, a spus: Domnişoara de ce nu are

Petru Frăsilă

150

centură? Noi am zâmbit, l‐am lămurit cum stă treaba cu „domnişoara” şi am mers mai departe.

Acum, peste ani, privind înapoi, pot afirma că sunt mândru că în Şcoala de Presă de la Piatra Neamț s‐au format mulți profesionişti care au plecat în Canada, S.U.A. sau alte colțuri ale lumii. Răzvan a reuşit, spre mândria mea, să fie angajat ca editor imagine, regizor tehnic... la BBC, în Londra, în 2001.

– Am lucrat ca asistent de producție, timp de un an, apoi la Secția Română a Serviciului Mondial, cinci ani la Ştirile Naționale şi aproape un an la Transmisiuni, pe parte editorială, mi‐a spus de curând, când ne‐am revăzut. Am devenit producător la departamentul Redifuzare programe şi adaptare de programe.

Mi‐a povestit apoi de echipamentul lor de ultimă generație şi ne‐am adus aminte de problemele întâmpinate la TeleM cu sistemele semiprofesionale pe care le aveam la acea vreme. Evident că şi englezii folosesc sisteme de acum treizeci de ani, dar ele ajută doar la digitalizarea arhivei. Acolo, dacă ai nevoie de ceva, ți se pune totul la dispoziție, pentru că obiectivul principal este performanța. BBC‐ul este o televiziune cu


151

experiență. Ei au construit prima „fabrică de televiziune” din lume în 1959.

– Oamenii sunt un pic mai relaxați acolo, mi‐a spus Răzvan, datorită fondurilor care sunt suficiente. Pe când eram în țară, la Piatra Neamț, am făcut acele „super producții” la Teatrul Tineretului. Erau dificil de realizat, deoarece nu aveam suficienți bani şi trebuia să ne luăm angajamentul față de directorul teatrului că‐i vom promova spectacolele. Le‐am cerut decorul de la piesa „Pădurea”, deoarece nu aveam cum să realizăm materialul. La Tele M aveam un studio care la început a fost proiectat pentru ştiri şi talk show‐uri şi noi am vrut să putem filma şi divertisment sau chiar dramă. Erau cinci tehnicieni care filmau, montau, editau şi, prin rotație, în fiecare zi rămânea unul la sediu pentru a monta buletinul de ştiri, alte emisiuni...

Ce timpuri, ce putere de muncă, ce entuziasm... Îmi aduc aminte cu plăcere şi mândrie de Răzvan sau de Lucia Ciocârlan, producătorul de ştiri, precum şi de alți prieteni care au plecat de la Piatra Neamț şi Iaşi. Sunt onorat să spun că am început televiziunea de la Iaşi cu Cristian Mungiu, Alina Mungiu, Andi

Petru Frăsilă

152

Lăzescu, Ioan Holban, Adi Cristi, Oltița Cântec, Eugen Târcoveanu, Tudor Leonte, Răzvan Socolov, Septimiu Sărățeanu, Mihai Leoveanu, Oana Turcu Brancu, Liliana Păsărin, Sorin Lupaşcu, Paul Iancu. Anii au trecut peste noi, fiecare şi‐a urmat drumul, dar sunt convins că îşi amintesc şi ei cu drag, cu nostalgie de vremurile în care încercam, cu puterile noastre, să ajutăm la clădirea unei noi lumi. Îmi dau seama că nu m‐am schimbat, sunt implicat şi acum în această construcție, de data aceasta având alături de mine şi alți oameni, la fel de entuziasmați, la fel de dornici în a face ceva bun pentru comunitate: Dan Cumpătă, Norina Forna, Mihai Coțovanu, Traian Socea, Daniel Muraru, Mihai Balint, Dan Iacob, Cătălin Năclad... Şi lista ar putea continua.

4 Vinerea trecută, pe vremea asta, viața mea

lua o altă turnură. Acum, datorită medicilor, trupul meu a început să funcționeze normal. Din bolile cunoscute, mi‐a spus un prieten medic, abia dacă ştim cauzele reale la 60% dintre ele. Restul e pe ghicite... Dar unde nu poate ajuta


153

omul, mai ajută şi Dumnezeu. Cred cu tărie că dacă ai ceva de terminat în viață, dacă ai o motivație, Dumnezeu îți îngăduie să mergi mai departe. S‐a constatat că din situațiile limită, din lagăre, din închisori, au scăpat în primul rând cei care aveau un „de ce” pentru care să trăiască. Cine are un „de ce” pentru care să trăiască, afirmă Nietzsche, poate suporta aproape orice. Iar eu, slavă Domnului, am un „de ce” pentru care să trăiesc. Dacă nu se întâmpla tot ce s‐a întâmplat în ultima săptămână, aş fi petrecut, ca toată lumea, Sărbătorile de Paşti în familie, m‐aş fi întors apoi la ritmul meu zilnic şi aş fi rămas acelaşi. Dar iată cum, în câteva zile, am renăscut, mi‐am schimbat felul în care privesc viața, prioritățile.

Tangoul cailor negri. Este denumirea unei deschideri din şah, asemenea celorlalte titluri pe care le‐am ales ca să ilustreze cele şapte zile petrecute în spital. M‐am gândit de multe ori la semnificația dansului, a dansului în doi, la limbajul non‐verbal al trupurilor. Dincolo de dansul propriu‐zis dintre un bărbat şi o femeie, cred că regulile lui se aplică şi partenerilor de afaceri. Cel puțin aşa am simțit eu, în „dansul” cu

Petru Frăsilă

154

Ticu. Treptat am început să‐l cunosc, am început să‐i prevăd reacțiile, chiar gafele pe care le va face, dar posibilitatea mea de a acționa era redusă. Eram doar parteneri cu drepturi egale în acelaşi „dans”, în acelaşi joc. La un moment dat, muzica a încetat. Dansul s‐a oprit. Sau, mai bine zis, eu am forțat muzica să se oprească, pentru că nu mă mai regăseam în acel dans.

Acum, după atâta timp, sunt în postura de a relua jocul, dansul. Cu mai mult folos, în primul rând sufletesc, de această dată...

4 Este vinerea Săptămânii Luminate. Cred că,

în creştinism, ea trebuie să aibă o semnificație aparte, fiind în cumpănă cu Vinerea Mare, ziua Răstignirii mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acea zi, Iisus a murit pe cruce pentru răscum‐părarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoşesc. Intru pe internet de pe telefonul mobil şi aflu că în fiecare an, în vinerea din Săptămâna Luminată, creştinii ortodocşi sărbătoresc Izvorul Tămăduirii. Această sărbă‐toare datează din secolul al V‐lea, amintind de o


155

minune petrecută în apropierea Constan‐tinopolului. Conform tradiției, Maica Domnului i‐a descoperit împăratului Leon cel Mare un izvor cu apă vindecătoare, o minune care subliniază importanța pe care o are agheasma. Leon cel Mare nu devenise încă împărat când a întâlnit în preajma Constantinopolului un orb însetat şi nu avea de unde să‐i dea apă. Şi a auzit un glas din pădure, care‐i spunea: Intră Leone în pădure şi vei găsi. Şi a intrat Leon, a găsit un izvor miraculos, i‐a dat orbului să bea, l‐a udat şi pe ochi, iar acesta şi‐a recăpătat vederea. Când a ajuns împărat, Leon a construit în acel loc o biserică ce a primit hramul Izvorul Tămăduirii. Această sărbătoare închinată Maicii Domnului este pandantul din Săptămâna Luminată a Vinerii Mari. În această zi, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care a vărsat lacrimi lângă Crucea Mântuitorului, ni se arată ca izvor al speranței şi al vindecării. Stau şi meditez la cele aflate. Nu e întâmplător poate că ies din spital chiar de Izvorul Tămăduirii când în toate bisericile şi mănăstirile, după Sfânta Liturghie, se săvârşeşte slujba de sfințire a apei (agheasma mică), după o rânduială adecvată Săptămânii Luminate. Câte

Petru Frăsilă

156

lucruri aflu, pe lângă care, în alte condiții, în alt context, aş fi trecut nepăsător!

A trecut vizita de dimineață, mi se întoc‐mesc formalitățile de externare şi, în scurt timp, ies pe poarta spitalului. Trag aer profund în piept, mă uit în jur ca şi cum aş lua totul în primire, case, străzi, copaci, plante, oameni, într‐un cuvânt Iaşul. Apoi zâmbesc şi urc în maşina în care mă aşteaptă Marius, cumnatul meu.

Da, jocul poate reîncepe!

157

Epilog

ŞAH MAT!

upă o iarnă lungă, după un aprilie zbuciumat pe linie de cuțit cu o moarte şi o înviere, a venit

blândul mai. Încet, încet mi‐am reluat programul de lucru, emisiunile, deplasările. Încerc să dozez totul, având în minte experiența trăită în acea săptămână de foc. Într‐un buzunar al borsetei mele se află câteva pastile gelatinoase, colorate, pe care le iau la ore fixe. Îmi impun să respect orele de somn, să nu mă enervez, să privesc cu detaşare întâmplările de fiecare zi, pentru a reuşi să merg mai departe. De câte ori simt că am ajuns într‐o situație limită, îmi amintesc de ceea ce am trăit în acele zile şi mă liniştesc. Nu vreau să mai fiu extras brutal din viața mea şi aruncat pe un pat de spital. Pe de altă parte, ştiu că această dorință a mea ține, în primul rând, de felul cum îmi dozez efortul de zi cu zi, de felul

D

Petru Frăsilă

158

cum îmi controlez reacțiile. Viața este, până la urmă, o alergare de cursă lungă şi, pentru a putea ajunge cu bine la linia de sosire, trebuie să înveți cum să alergi, cum să joci. Din acest punct de vedere, pot spune că am învățat multe în acea săptămână.

Acum sunt la Piatra Neamț. Este 10 mai, o zi însorită. Stau la o terasă cu nume de legendă – Casablanca, lângă sediul unui important partid aflat la putere, alături de Bunicu, partenerul, prietenul şi socrul meu. Telefoanele sunt pe masă. A venit şi Alex, fiul meu, să bea un suc alături de noi. Printre frânturi de cuvinte, printre sorbituri din ceaşca cafea sau din paharul cu apă minerală, aud, la un moment dat, sunetul care mă avertizează că am un mesaj, unul dintre multele mesaje care‐mi agresează zilnic intimitatea, fără să țină cont de locul în care mă aflu sau de dispoziția sufletească în care sunt. Continui conversația dar peste câteva clipe, fără să conştientizez, mâna mea se întinde, într‐un gest reflex, apucă telefonul, apasă tastele şi‐mi aduce în fața ochilor mesajul.

Citesc fără prea mare interes. Parcurgând rândurile mesajului, inima începe să‐mi bată cu


159

repeziciune, sunt copleşit de un vertij – ca în acea dimineață din Vinerea Mare – şi ochii amestecă literele. Mă opresc din citit, respir adânc.

– Ce ai?, se aude vocea prietenului de la masă.

Golesc paharul cu apă minerală din fața mea şi continui să citesc. Gândul a ceea ce am în fața ochilor mă loveşte cu tăria unei revelații. Este răspunsul de la C.E.D.O... Răspunsul pozitiv de la C.E.D.O. Citesc şi nu‐mi vine să cred. Am învins! Toți anii din urmă, cu oboseala, alergătura, cu drumurile pe la tribunal, cu aşteptarea, cu nădejdea, îşi găsesc în acest mesaj răspunsul, răsplata. Prin fața ochilor mi se derulează, ca într‐un film rulat la viteză maximă, scenele, zecile de scene din sălile de tribunal, drumurile, singurătatea alergătorului de cursă lungă, anii, cei zece ani de procese, de zbatere, de chin. Dar, Doamne, totul s‐a risipit acum ca un fum, în fața hotărârii pe care o am în față.

Preocupat de sucul din fața lui, poate şi de frumoasa domnişoară care stă la o masă ală‐turată, Alex, fără să sesizeze starea prin care trec, începe să‐mi vorbească. De obicei, când se întâmplă acest lucru, las la o parte preocupările

Petru Frăsilă

160

mele şi îl ascult. Ştiu cât de importantă este comunicarea dintre tată şi fiu, cât de esențială este această perioadă a vieții lui în formarea ca om. Dar de data aceasta, împotriva tuturor regulilor pe care mi le‐am impus, nu mă pot opri din citit.

– Alex, stai să‐ți citesc. – Ce să‐mi citeşti? – Rezultatul procesului, am câştigat! – Ce‐ai câştigat?, mă întreabă nedumerit. Îl privesc dar simt că nu pot să‐i explic

acum totul până la capăt. Alex a înțeles despre ce este vorba şi, cu lux de amănunte, îi va comunica puțin mai târziu şi Mihaelei, partenera mea de suferință, reuşita de la Strasburg.

Ca un făcut, pe acea terasă apare şi executorul judecătoresc Neneci, cel care a jucat atunci un rol nefast în derularea evenimentelor. Are biroul în preajmă şi este un obişnuit al terasei. Trece pe lăngă masa mea şi mă întreabă formal:

– Ce mai faceți, domnule Frăsilă? – Ce să fac, foarte bine! Tocmai am aflat că

am câştigat procesul la C.E.D.O.


161

Răspunsul meu cade ca o ghilotină, dar cu experiență în asemenea meciuri, executorul judecătoresc reuşeşte să schițeze un rânjet şi să îngaime stins:

– Felicitări... Sigur i‐am stricat ziua, mai multe zile, aşa

cum a făcut şi el cu ani în urmă. La o masă vecină stă finul celui de la care a

pornit totul. Într‐un imbold ce nu mai ține de registrul rațional al ființei mele, mă ridic şi‐l rog, întinzându‐i mobilul, să‐mi traducă ultima parte a mesajului în limba franceză. Se uită pe text, nu este sigur de traducere, dar apelează la soția sa. Câteva minute mai târziu, primesc pe email textul tradus. În cafenea, la o masă – Doamne, cum ai ştiut să‐i aduni pe toți acum şi aici, ca la o cină de taină – stă prefectul din perioada neagră a proceselor mele. Este ziua lui de naştere. Mă apropii de el, îi întind telefonul şi îl rog să citească. Îl privesc pe măsură ce parcurge rândurile şi‐l văd cum se schimbă la față. Fără a‐mi adresa un cuvânt, îmi dă telefonul înapoi.

Da, acum am înțeles. Dumnezeu există. Şah mat!

162

CUVÂNT URMĂTOR

ceastă carte s‐a născut în săptămâna de foc pe care am petrecut‐o pe un pat de spital.

Dacă ai avut răgazul să o parcurgi, cititorule, îți propun, pentru viitorul apropiat, un studiu de caz, în limba română şi franceză, referitor la procesul de la C.E.D.O., o carte utilă pentru studenții de la jurnalism, dar şi pentru cei de la ştiințe juridice. O carte despre procesul de la C.E.D.O. sau cum, la un ceai cu justiția europeană, doi jurnalişti din Neamț au câştigat, pe articolul 10 din Convenție, îngrădirea libertății de expri‐mare în România, o partidă de şah. Şi pentru a prefigura cartea ce va urma, am anexat un fragment din hotărârea care, în dimineața zilei de 10 mai 2012, m‐a ridicat de la agonie la extaz. (Pentru a vedea direct pe site‐ul Curtii hotărârea, accesați www.echr.coe.int – HUDOC şi tastați frasila la rubrica texte sau intitule de l’affaire.)

A


163

Petru Frăsilă

164


165

Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă... Iar noi suntem pionii. Vrând de urât săi treacă, Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă Şiapoi în cutia neantului nearuncă...

Omar Khayyam

167

TABLA DE ŞAH CA METAFORĂ A FIINŢEI INTERIOARE

Viaţa pe tabla de şah (Editura Timpul, 2012) se încadrează între speciile literaturii subiective, fiind jurnalul „unei săptămâni de foc” şi având drept pivot eul, lăuntrul „poetic” al omului social; de altfel, Petru Frăsilă îşi delimitează mărturisirile cu două poeme, de Marin Sorescu şi Omar Khayyam, marcând poeticitatea textului, dar şi orizontul demersului său. De la curgerea frenetică a fiecărei zile, din tensiunea care „te consumă” şi care „îți dă sentimentul că eşti viu”, protagonistul trece, din cauza unor probleme medicale, în alt timp, într‐un răstimp, într‐un spațiu nou – rezerva de la etajul cinci al unui spital –, unde timpul are răbdare, după ce vremea ființei, în social, va fi ars în fulgerarea unui blitz: „A venit însă o dimineață, o dimineață de care mă temeam, pentru că muntele de oboseală pe care‐l căram de o bună bucată de vreme în spate o anunța. Deodată am fost constrâns să mă opresc din alergare şi am avut timp, foarte mult timp. Timp să sufăr, timp să mă gândesc la mine, la viața mea, timp să înțeleg. Din felul în care am reuşit să umplu acest timp, care pentru mine

Petru Frăsilă

168

curgea acum diferit, pe un pat de spital, s‐a născut cartea pe care o ai acum în mână, cititorule”.

În general, jurnalele intime reprezintă un exercițiu de multiplicare a eului pe suprafața realului, în dinamica relațiilor sociale; în cazul personajului narator din Viaţa pe tabla de şah, textul descrie o mişcare centripetă, de restructurare, ca într‐un maelstrom, a fragmentelor risipite într‐un centru unic; el caută adevărul despre sinele mai profund, pulverizat într‐o realitate mereu agresivă. Jurnalul lui Petru Frăsilă începe, în chip simbolic, în Vinerea Mare, ziua cea mai „neagră”, în care fiecare se regăseşte în suferința Mântuitorului, în liniştea aceea apăsătoare care se instalează până la bătaia clopotelor din noaptea Învierii; „dimineața de vineri, în vinerea neagră, vinerea răstignirii mele” reprezintă punctul zero, când omul rămâne doar cu Dumnezeu şi de unde poate începe „Golgota” regăsirii sinelui pentru că, iată, scriind jurnalul „săptămânii de foc”, protagonistul, ştiind ce este, află cine va fi. Proiectul jurnalului lui Petru Frăsilă este reconstruirea (recucerirea) identității ființei risipite într‐o epocă deloc prietenoasă cu o întreprindere privată şi, mai ales, cu o televiziune, fie ea şi locală, în Iaşi sau Piatra Neamț; Jurnalul din Viaţa pe tabla de şah înseamnă construirea identității, a eului care se află încă pulverizat în propria biografie, cu drumuri nesfârşite, întâlniri tensionate, emoții de tot felul, necazuri, viteză a reacțiilor, pândă, agresiune. Autorul îşi pune


169

viața sub microscop, privindu‐se ca un el pentru a marca „însuşirea” de obiect a personajului, încercând refacerea experienţei personale. Autorul descoperă un adevăr cât se poate de simplu; trăim fragmentar şi cunoaşterea noastră şi a lumii nu poate fi decât imperfectă. La capătul zilelor din săptămâna de foc s‐ar afla marele Adevăr; ce rămâne, însă, din această propoziție este conceperea omului ca proces.

Viața e ca arderea unei lumânări, constată personajul narator confruntat cu punctul zero al existenței sale în rezerva de spital, când toate cele ce i se întâmplă capătă forța de persuasiune a unor metafore; o perfuzie seamănă, iată, cu alimentarea maşinii la o stație Peco, telefoanele mobile, „confiscate” acum de doctori, sunt o „prelungire a vieții”, personajul având revelația firelor nevăzute care îl leagă de lume. Răstimpul scrierii jurnalului şi al explorării lăuntrului este, în fapt, un timp secund când, într‐o plimbare, în convalescență, prin Copou, (re)găseşte „copacii, păsările” ca pe nişte forme de terapie care îi umplu ființa de „sunete vindecătoare”, revelând „miracolul vieții”; timpul secund e, în fond, unitatea spațiu‐timp când, pe urmele unui autor, protagonistul face diferența între speranţă şi nădejde, când reconfigurează scara de valori, urgențele, când, prin memorie, „defilează” imaginile profesorilor şi colegilor de şcoală, unde i se spunea „becuşor”, când revine la matcă şi priveşte lucrurile cu detaşare, luând distanță față de realitatea „anterioară”, când ia

Petru Frăsilă

170

masa de Paşti pe patul neocupat din rezervă, alături de Victor, coleg de suferință („Stăm amândoi de o parte şi de alta a unui prosop curat, pe post de față de masă, întins pe patul neocupat din rezerva noastră. Într‐un colț, câteva felii de pască, în altul sarea şi pâinea, câteva bucăți de brânză”); în timpul secund al mărturisirii din Viaţa pe tabla de şah, protagonistul regăseşte rădăcinile ființei interioare şi ritmurile creştine ale (pe)trecerii vieții, reduce toate drumurile la unul singur („de la pat la baie şi înapoi”), află, pe urmele celor din vechime, că, pentru a vindeca trupul, trebuie, mai întâi, să vindeci sufletul, declanşând un „război” al gândurilor şi învățând ce e dincolo: „Pentru mine suferința este o cădere în abis, o rupere interioară care te desparte de cei din jurul tău, te înstrăinează de tot ce iubeşti şi apreciezi în viață. Deodată, când frâiele trupul au cedat, m‐am trezit pe pragul ce desparte viața de moarte. Un pas şi eşti dincolo. Dar ce este acest Dincolo? Ştiu că viața capătă sens doar pentru că este finită. O viață prelungită la nesfârşit ar deveni iadul. Din fericire, suntem trecători pe această lume, veşnicia fiind rezervată unei stări sufleteşti despre care nu ştim foarte multe lucruri, stare accesibilă doar credinței. Se spune că cel mai greu îi este omului să iubească şi să moară. Mie nu mi‐a fost greu să iubesc, văd numai părțile bune în oameni şi în tot ceea ce mă înconjoară. Dar nu vreau să sfârşesc acum, mai am atâtea de făcut!”.


171

Topos‐ul mereu invocat în paginile jurnalului este familia, cu fiul Alex, cu prietenii de acasă, iar Petru Frăsilă are vocația, astăzi, atât de rară, a prieteniei. Oamenii şi epoca, agitația din jurul televiziunii pe care o conduce şi copilăria nu sunt radiografiate, reconstituite în instanța scrierii jurnalului; Petru Frăsilă recheamă din memoria afectivă figurile trecutului; Gloria Lăcătuşu şi Doamna, diriginta de la şcoală, familia Iancu, Moşul şi Baba, Dionisie Vitcu şi profesorul Nistor, „temutul profesor de matematici speciale de la Facultatea de Construcții”, Victor, colegul din rezerva spitalului, Cenaclul Columna (cu darul pe care îl faci când pregăteşti un spectacol: „Dacă era iarnă, începeam spectacolul cu un colind, cântat pe scena care se lumina treptat, apoi continuam cu Ninge pe Moldova. Îmi aduc aminte că l‐am avut invitat pe Radu Gheorghe, care făcea momente de pantomimă în spectacolul nostru, dirijând orchestra simfonică din Iaşi, cum Leopoldina Bălănuță şi Victor Socaciu s‐au apropiat de Ion Baciu, dirijorul orchestrei Filarmonicii, el propunându‐le câteva momente unice. Datorită Cenaclului Columna, Ştefan Hruşcă şi‐a găsit jumătatea la Iaşi”) şi Radu Ştefan, satul natal, Boureni şi nea Tarcan, cu legenda capului de bour „răpus de Dragoş” şi „îngropat între copaci pe o masă de aur”, grupul „Seringa” şi oamenii din Boureni, doamna Lorica, bibliotecara şi profesoara de română. O valoare specială are revenirea pe insula

Petru Frăsilă

172

protectoare a trecutului, la Boureni, unde redes‐coperă vârsta de aur a omului construit din legende, cum este aceea a Valeriei Sturdza Micle sau în dimen‐siunea unui cod cultural în care se regăsesc Tudor George, cuvintele psalmistului, Bacovia, Nichita Stănescu, Arghezi şi Mircea Eliade, Nicodim Aghioritul şi George Țărnea, încadrați de Marin Sorescu şi Omar Khayyam.

Viaţa pe tabla de şah adună, într‐un exercițiu literar de o remarcabilă sinceritate, amintiri, oameni, fapte (procesul de la CEDO), o epocă, dar şi poezia ființei interioare, ca în adierea acestei rugăciuni: „Doamne, ajută‐mă să potolesc acest război al gândurilor. Recunosc, nu calc prea des pragul bisericii Tale, Doamne, dar în momentele mele de taină, în momente ca acestea, ridic ochii spre Tine şi mă rog din inimă, cu vorbele mele, nu cu cele din cărțile de rugăciuni. Primeşte‐le, Doamne, căci nu o dată au fost udate cu lacrimi”.

Ioan HOLBAN


CUPRINS

Partidă de şah cu perfuzie, prefață de Adi CRISTI q 9

Argument qn 15

PIONUL q 21 JOCUL CELOR DOI CAI n 35 GAMBITUL REGELUI q 77

GAMBITUL ELEFANTULUI n 99 DESCHIDEREA NEBUNULUI q 119

PARTIDA VIENEZĂ n 125 APĂRAREA FRANCEZĂ q 135 TANGOUL CAILOR NEGRI n 145

Epilog. ŞAH MAT ! q 157

Cuvânt următor nq 162

Tabla de şah ca metaforă a fiinţei interioare, postfață de Ioan HOLBAN q 167

Autorul mulțumeşte, în egală măsură, pentru sprijinul acordat în apariția acestei cărți

S.C. COMPANIEI DE CONSTRUCŢII FEROVIARE CÂMPULUNG MOLDOVENESC S.A.

şi

S.C. INSTAL CONSTRUCT GENERAL S.R.L. IAŞI

Tipar: Blue Sim & Co Iaşi [email protected]

0332111021

Date post:	08-Dec-2016
Category:	Documents
Upload:	hatuyen
View:	250 times
Download:	13 times

Click aici pentru a citi cartea

Documents