Anca Sandu Tomaşevschi

Programe de arhitectură

Clădiri de birouri

Studiu - Note de curs 2006

Cuprins Arhitectura clădirilor de birouri, 4

Amplasamentul şi relaţia cu situl, 6 Tipul de clădiri de birouri, 10 Proiectarea clădirilor de birouri, 17 Amenajarea interioară a clădirii de birouri, 25 Amenajarea spaţiului pentru birouri, 31 Biroul peisager, 34 Istoricul programului office building, 39 Cazul României, 46 Bibliografie, sursa ilustraţiilor

Biroul deschis, tip de spaţiu introdus în America începutului de secol. Biroul peisager, spaţiu de birouri introdus ca tipologie arhitecturală în urma unei schimbări de mentalitate, în Europa anilor ''70.

Programe de arhitectură

ARHITECTURA CLĂDIRILOR DE BIROURI

Viaţa majorităţii oamenilor se împarte în două aspecte: timpul liber, pe care omul şi-l petrece la propria alegere, asupra căruia deţine controlul şi timpul la serviciu, în care cei mai mulţi oameni sunt dependenţi de un sistem şi de alţi oameni.

În ultimii patruzeci de ani, a existat o intensă preocupare pe linia psihologiei contemporane a muncii, de a diminua disconfortul pe care această dependenţă asociată cu obligativitatea supunerii la o ordine controlată de alţii o creează individului. Rezultatul cercetărilor a arătat că o soluţie o constituie o oarecare fuziune dintre cele două aspecte ale vieţii omului şi eliminarea stării apriorice de opresiune şi constrângere, legate de munca în colectiv. Preocuparea a venit nu doar din spiritul umanist al vremurilor, dar şi din motive pragmatice. Dacă în mod tradiţional, ceea ce-i aduce pe oameni la serviciu sunt salariul şi, eventual, nevoia de socializare, astăzi se doreşte o motivare superioară a angajaţilor, implicând dimensiunea psihologică. Ea va conduce la o sporire a calităţii muncii lor - "Văcuţele fericite dau mai mult lapte!" Prin urmare, această schimbare radicală de mentalitate nu este doar în folosul angajatului, ci şi al angajatorului. Problema nu se pune, evident, pentru cei puţini, intelectuali creativi şi pasionaţi, care au satisfacţii personale din munca lor care le aduce recunoaştere şi prestigiu, ci a celor mulţi, care execută munci de rutină (de obicei în faţa unui monitor). Ei nu trebuie să se simtă ca nişte umile şi nerespectate unităţi productive, obiecte anonime într-un lanţ al producţiei.

Printre altele, managementul contemporan implică în acest scop umanizarea locului de muncă, inclusiv prin mijloace arhitecturale. Ea vizează atât interiorul clădirii de birouri şi locul individual de muncă, cât şi integrarea vieţii funcţionăreşti într-un mediu exterior de calitate. Acesta poate fi mediul natural sau mediul urban, caz în care se urmăreşte integrarea clădirii de birouri în viaţa socială a oraşului.

Ştim că, în general, clădirea de birouri a fost din totdeauna mai puţin simpatizată de public şi de arhitecţi, fiind percepută ca un bastion birocratic, arid şi plicticos. În consecinţă, şi teritoriul dedicat birourilor constituia o frustrare pentru comunitate, o izolare şi o confiscare a unei suprafeţe de oraş. Astăzi, noua mentalitate - importată cu greu şi la noi - îşi prezintă deja consecinţele pozitive: tocmai clădirile de birouri alcătuiesc plutonul fruntaş al arhitecturii oraşului (şi nu clădirile de cultură, cum ar fi normal). Astfel, folosul nu este numai al angajatului şi angajatorului ci, nu în ultimul rând, al oraşului.

Cercetări cu privire la soluţii alternative de organizare a spaţiilor de birouri au început, în planul arhitecturii, la începutul anilor '60, prin activitatea grupului Quickborner din Germania. Ei au revoluţionat gândirea arhitecturală a acestui program afirmând că un climat particularizat al fiecărui birou individual sau loc de lucru al unei echipe mici contribuie la succesul firmei. Primul gest eroic a fost făcut în anii '70 de Hermann Hetzberger, care a materializat aceste idei la clădirea Central Beeher, prin crearea biroului peisager - un spaţiu tridimensional continuu, de natură să creeze o atmosferă de lucru alternativă. A fost un triumf al gândirii liberale.

Singura limită a concepţiei de la Central Beheer a fost aceea că tot efortul s-a concentrat la interior, pe când volumetria exterioară se prezenta, la fel ca şi la majoritatea clădirilor şi turnurilor de birouri din ultimele două secole, ca o fortăreaţă. De atunci s-au făcut însă paşi înainte în ceea ce priveşte relaţia birourilor cu lumea exterioară, pe linia integrării acestui program în viaţa urbană şi în estetica arhitecturii.

În acest sens, progresul calitativ nu s-a înregistrat la clădirile de birouri pentru închiriat, numite clădiri speculative, a căror investitori sunt interesaţi în special de beneficiul economic al speculei imobiliare şi mai puţin în promovarea ideilor. Marele merit a revenit în special managementul iluminat al firmelor multinaţionale, dispuse să-şi angajeze arhitecţi mari pentru a-şi construi sedii proprii inovative şi avangardiste sub deviza: Not a setting, but an environment. Adică nu o simplă setare a unor prescripţii de proiectare executată de către nişte tehnicieni, care să vizeze doar activitatea de producţie, ci crearea unui climat care să-i vizeze pe oamenii care-şi petrec acolo o parte mare din viaţă, de către proiectanţi imginativi şi cultivaţi.

În lume, azi, rolul determinant al investitorului, cu interesele lui particulare, a scăzut. Interesul investiţional este armonizat cu interesul public, printr-un atent control al unor oficialităţi inteligente. Rolul dominant al investitorul imobiliar se mai menţine în ţările lumii a treia şi foste socialiste. Paradoxal însă, acolo el constituie adesea tocmai mintea luminată, în contrast cu corupţia, autocraţia şi autosuficienţa intelectuală din rândul autorităţilor locale, pe fondul sărăciei şi dezinformării generale. De altfel, cunosc personal cazuri în care investitorul străin a fost cel care a susţinut cauza interesului nostru public, în faţa unor comisii româneşti ignorante, opace şi obsedate de interesul lor personal.

Aveţi grijă, dragi studenţi, viitori ingineri şi factori de decizie sau influenţă, în care din aceste două lumi alegeţi să intraţi!

Amplasamentul şi relaţia cu situl

Una din preocupările esenţiale ale gândirii contemporane o constituie impactul unei construcţii asupra sitului în care este amplasat. Cu atât mai mult interesează, în sensul în care ne-am referit, amplasamentul clădirilor de birouri. În centrul oraşului

Clădirile cu funcţiune exclusivă de birouri au prezentat întotdeauna pericolul de a steriliza, de a ucide oraşul, prin stereotipie, prin ermetismul lor, prin caracterul lor introvertit şi prin conotaţiile pe care sugerau: ariditate, birocraţie, rigiditate, convenţionalism. Angajaţii, de asemenea, se simţeau prizonieri, izolaţi într-un mediu închis şi artificial, din care scăpau uşuraţi la ora 5 după masa. Din fericire însă, aşa cum arată istoria Europei, acest program de arhitectură conţine potenţialul de a se completa cu alte funcţii administrative, apoi cu servicii publice, comerţ şi chiar sport şi artă, astfel încât să se poată deschide vieţii sociale. De acest potenţial profită noua tendinţă, de mixare a funcţiunilor, spre beneficiul oraşului, al personalului firmei şi implicit al patronilor.

Există nenumărate exemple de centre de afaceri combinate cu pieţe urbane acoperite, comerţ, dotări culturale etc., în cadrul programului numit dezvoltare urbană mixtă. Arup Associates au construit la Londra Broadgate, MacCormac şi Jamieson Prichard Spitalfields, Richard Rogers Lloyd's, Roche&Dinkeloo centre de afaceri în Canada, cartierul Defence la Paris, apoi centrul comercial din Bremen, zona de birouri din Frankfurt – o agresivă moştenire a modernismului târziu, azi recuperată şi legată într-un agreabil areal de comerţ şi afaceri - Akkerbrigge în Oslo de Telje, Torp şi Aasen sunt exemple care continuă în condiţii contemporane tradiţia lansată de Place de la Bourse din Bruges, Ufizzi din Florenţa, Procuraţiile din Venezia, Picadilly sau Burlington Arcades din Londra. Sunt complexe la scară mare, integrate oraşului şi cuprinzând structuri şi funcţiuni mixte, în cadrul cărora birouri introvertite se împletesc spaţii publice urbane. Ele dau viaţă plicticoaselor spaţii închiriate de firme şi nu le permit să confişte acele zone de la oraş. Locurile în care timp de două secole se aflau doar dosare şi funcţionari palizi cu mânecuţe, mai târziu tineri aroganţi cu leptopuri, şi-au câştigat acum reputaţia de locuri în care se întâmplă ceva, în care există viaţă socială, boutique-uri, galerii de artă, cafe-uri şi alte lucruri care fac plăcere cetăţeanului. Toate sunt situate pe străzi şi pieţe interioare, acoperite cu luminatoare la înălţimi mari şi mici.

Mai ales parterul e redat circulaţiei libere a pietonilor şi nu e ocupat de mari spaţii goale de recepţie, ocupate doar de body guarzi. Într-adevăr, clădirea de birouri aflată în centru trebuie să fie deschisă cel puţin la parter contactelor cu oraşul. Pe de o parte nu trebuie să fure pietonului suprafeţe din oraş, ci să păstreze continuitatea pietonală prin pasaje comerciale, pe de altă parte activităţile comerciale să fie accesibile angajaţilor birourilor de deasupra sau vecine. Şi patronul este astfel scutit de a mai construi pentru angajaţi baruri, piscine şi altele.

Două exemple din anii '70, când apărea noua mentalitate. Zonele rasterizate ale parterului reprezintă circulaţii ale oraşului, păstrându-şi traseul printre spaţiile construite ale clădirii. 1. La Aldgate Bulding se remarcă parterul care ocupă minimum de suprafaţă şi nu obturează traseele pietonale ale oraşului. Planul mezaninului prezintă şi schema de distribuţie a circulaţiei orizontale de la noduri către locurile de lucru;

2. Clădire de birouri izolată, dar conţinând funcţiuni orăşeneşti multiple şi conjugate. 1. circulaţie pietonală orăşenească, 2. spaţii comerciale, 3. seifuri, 4. relaţii cu publicul, 5. bancă, 6. birouri pe două nivele 7. spaţii de birouri pentru închiriat, 8. acces turn birouri.

Proiectul pentru Co-operative Insurance Society Manchester a permis ulterioare modificări. Soclul care avea iniţial două nivele, a fost gândit să permită supraînălţarea, ca şi nodul vertical de circulaţie care era independent de restul clădirii. Interaxul mare dintre stâlpi, de 7.8 m, permitea şi el schimbarea amenajării interioare. a. secţiune, b. plan platformă cu posibilitate de supraetajare, c. turn cu nod de circulaţie independent, d. Mobi-lare iniţială de tip open space, ulterior repetat modificată în variante peisagere. (Bürolandschaft).

d

a

▼parter▼

◄mezanin►

b c

Clădirea de birouri din centrul oraşului are dezavantajul că are mai greu

posibilitatea unor extinderi ulterioare, deşi cazuri există. De exemplu, se poate supraetaja parţial o platformă cu puţine nivele sau, mai bine, se poate obţine o clădire veche din vecinătate cu care se pot crea conexiuni. De altfel, refuncţionalizările unor clădiri vechi, cu valoare ambientală, sunt agreate atât de public cât şi de arhitecţi. În acest sens, Europa contemporană este plină de exemple extrem de spectaculoase.

Urban mixed development: Commerzbank Frankfurt, arhitect Foster Associates şi Centru de afaceri în Ontario, Canada, arhitecţi Roche & Dinkeloo.

Excentric faţă de centru sau la marginea oraşului

Complexe asemănătoare celor descrise până aici sunt cu succes situate în zone delabrate – suburbii, periferii, foste zone industriale – acum recuperate. Cartierul de afaceri la Defense, de exemplu, a fost conceput să lege clădirile de birouri într-un ansamblu social de mare atracţie, situat la marginea de nord-vest a Parisului. Akkerbrigge, fostul port industrial al oraşului Oslo, a fost integrat oraşului prin revitalizarea lui, cuprinzând multiple refuncţionalizări în spaţii de birouri, fiind de douăzeci de ani un atractiv, elegant loc de promenadă şi turistic.

Toate acestea depind în primul rând de inteligenţa şi buna credinţă a municipalităţilor, capabile să colaboreze cu investitorii în interesul cetăţeanului. În rest, arhitecţii ştiu ce au de făcut.

În afara oraşului

Dacă amplasarea birourilor în perimetrul urban permite accesul imediat la dotările oraşului, alta este situaţia birourilor care aleg o relaţie mai strânsă cu mediul natural din afara oraşului. Fiecare opţiune are avantaje, dar îşi cere şi sacrificiile. În cazul unui business park office, e de dorit ca acesta să nu fie o structură care pluteşte izolată într-un ocean de parcări la marginea oraşului, ci de a crea acolo un mic şi elegant fragment de oraş, cu varietatea sa de infrastructură publică – zone de convivialitate, magazine, dotări sportive şi de fitness, puţină artă şi un landscape exterior controlat. Acest tip de amplasament nu şi-l poate permite, desigur, orice program, de exemplu nici acela de conducere politică, nici de administraţie publică, în schimb şi-l pot permite sedii de firme, institute etc. El e preferat mai ales de acele tipuri de activităţi terţiare care sunt legate de unităţi de producţie şi de cercetare. Ele sunt frecvente astăzi, când asistăm la o "terţiarizare" a spaţiilor de producţie, când datorită informaticii frontierele între activităţile de birou şi cele de producţie se estompează vizibil. Asta înseamnă că atunci când e cazul, este suficientă schimbarea dalelor termoplastice în mochetă, pentru ca ele să devină birouri şi, evident, invers - la clădirile de tip box office, de exemplu.

De asemenea, mult mai uşor se poate păstra o rezervă de teren într-o locaţie de la marginea oraşului, amenajată până atunci, de exemplu, ca parc natural. A doua soluţie este avantajoasă azi, în condiţiile unui efort susţinut de îmbunătăţire a calităţii periferiilor.

Pe malul Senei, studiourile de televiziune Canal+, Paris, arhitect Richard Meier &Partners. Pe pagina alăturată: Birouri în afara oraşului Schlierbach, Germania.

Tipuri de clădiri de birouri

Tipologia, dacă se mai poate vorbi astăzi despre tipologii, cuprinde oricum o infinitate de alcătuiri. Dintre ele, amintim câteva criterii importante, care ne ajută să clasificăm şi gama de probleme pe care le naşte fiecare dintre situaţiile mai des întâlnite. 1. Pe criteriul amplasamentului

Cum am văzut, clădirile de birouri pot fi 1.a. în centrul aglomerat al oraşului

2.a. în oraş, într-o zonă excentrică 3.a. în afara oraşului.

2. Pe criteriul statutului clădirii

2.a. Sediu propriu al firmei, construit pe speze proprii, pentru proprie folosinţă (custom-designed office building) este cazul cel mai frecvent în Europa.

Cele mai multe firme aspiră să aibă sediu propriu, construit în acord cu nevoile proprii şi mai ales cu imaginea pe care vor s-o promoveze. În realitate, statisticile actuale spun că o firmă este nevoită, din cauza dinamicii pe piaţa afacerilor, să-şi schimbe sediul în medie la şapte ani. Pe de altă parte, multe sedii proprii de firme oferă la rândul lor spaţii de subînchiriat. Astfel, şi în această privinţă soluţiile pure se diluează, ceea ce nu este tocmai un dezavantaj. 2.b. Clădiri construite pentru închiriat – birouri "în alb" (speculative buildings) constituie cazul cel mai frecvent în America.

Ele corespund realităţii că aproximativ la 5-7 ani, firma fie se mută, fie are nevoie de reamenajare, ca urmare a modificărilor de management, activitate etc. Pe de altă parte însă, în general ele se fac vinovate de promovarea unei arhitecturi neutrale şi quasi uniforme, reci şi impersonale.

În concluzie, sediile proprii sunt pozitive, din motive general arhitecturale şi de progres al gândirii. Ele sunt totuşi uneori dezavantajoase, atunci când au fost gândite mult prea în acord cu necesităţile de moment ale firmei. Clădirea va fi atunci cu atât mai greu de adaptat la schimbările viitoare (ale mijloacelor de lucru, tehnologiei, mijloacelor de operare, ale pieţei de afaceri etc). 3. Pe criteriul funcţional

3.a. clădirea de birouri pură, izolată, introvertită, care nu are activitate cu publicul. Ea este simplu sediu social ori sediu administrativ al unei firme.

3.b. clădirea de birouri pură, izolată, a cărei activitate specifică presupune şi contact cu publicul – de exemplu bursă, CEC, cameră de comerţ, bancă etc.

3.c. clădirea de birouri cu sau fără unităţi proprii de producţie sau cercetare; 3.d. clădirea de birouri mixtă, care pe lângă activităţile proprii financiare,

administrative, juridice etc., conţine funcţiuni adiacente precum magazine, restaurant, dotări sportive, galerii de artă, deschise şi publicului etc.;

3.e. clădirea de birouri mixtă, care fuzionează funcţional cu hoteluri adiacente, spaţii comerciale, chiar teatru (New London Centre – Theatre), în cadrul programului numit urban mixed development. 4. Pe criteriul programului de arhitectură deservit

4.a. conducere politică: parlament, ambasadă, consulat, palat rezidenţial; 4.b. administraţie publică: guvern, minister, primărie, poliţie, tribunal, vamă; 4.c. activităţi economice: centre de afaceri, sedii de firme, institute, bănci,

bursa etc. 5. Pe criteriul relaţiei cu trecutul şi viitorul

5.a. în clădire nouă, în clădire istorică adaptată sau ambele la un loc; 5.b. în clădire nouă gândită ca spaţiu reversibil. (Mies spunea: Function

follows form!) 6. Pe criteriul utilizării la maximum a tehnicii

6.a. Clădirea clasică de birouri. 6.b. Clădirea inteligentă este soluţia tehnică cea mai performantă, faţă de

toate tipurile existente până acum. Ea va fi ulterior comentată, împreună cu managementul şi organizarea spaţială aferente. 7. Pe criteriul relaţiei dintre clădire şi organizarea interioară

7.a. Cu sâmburele vertical interior sau exterior 7.b. Cu birouri închise sau deschise etc. Despre ultimele două va fi vorba mai târziu, în prezentul text.

ba

Clădire de guvern local în Ţara Galilor. Unei vechi clădiri cu front la stradă, i-a fost adosată pe terenul din spate o clădire nouă. Fiind parţial îngropată, ea nu se ridică agresiv. a. secţiune prin clădirea veche şi cea nouă din spate. Volumetria nouă e alcătuită din trei corpuri şi două atriae, pentru a respecta tipologia volumetrică a clădiri vechi. b. plan etaj 5 clădire nouă.

8. Pe criteriul morfologic 8.1. Clădirea imobil este clădirea care se supune - integrat sau nu – ţesutului urban existent şi se caracterizează prin respectul faţă de contextul istoric. 8.2. Clădirea de tip vilă, foarte legată de peisaj, aflată în afara centrului aglomerat, în cartiere de locuit elegante sau la periferie, într-un mediu natural de calitate cu care stabileşte un dialog subtil. Volumetria ei poate fi de tip compact, pavilionar sau cu aripile întinse în natură, cu sau fără atrium etc.

Diputacion provincial, arh. Federico Correa, Barcelona 1987. O clădire nouă de şapte etaje se aşează în spatele unei case istorice, oferindu-i un ecran pe care să se proiecteze. Correa reia de la casa istorică tema colţului circular, stabilind astfel un dialog savant cu contextul printr-o reinterpretare istorică.

Tipul compact. Germania 1994, arh. Log ID. Extinderea pe verticală a unei mici clădiri de birouri, legată de natură atât prin peisaj, cât şi prin sistemul eficient de utilizare a încălzirii solare.

8.3. Construcţia autonomă, indiferentă la context, de obicei deoarece acest context nu este valoros. E amplasată în zone delabrate, în care clădirea e cea care înnobilează situl şi creează reperul calitativ.

Tipul vila cu atrium. Sediu administrativ şi social al unei firme olandeze, 1994, arhitect acelaşi Hermann Hetzberger. Un dublu atrium de onoare vitrat, cuplat cu holul şi cafetaria elegante, exprimă din nou viziunea sa umanistă şi democratică.

Don Mills, Park Center, Ontario, Canada, 1985-90, arh. Harry Pellow. Birouri "în alb". Patru blocuri masive, cu jocuri de terase şi grădini interioare reduc impresia de densitate. Trama pătrată este de 7.60 m. Un nod tehnic tradiţional distribuie platourile în suprafaţă de 853-1380 mp. Birourile închise, situate în adâncimea platoului, nu ţin cont de iluminatul natural.

8.4. Clădirea de tip bară, înaltă sau nu. Adâncimea barei este cea optimă tipului de birouri dorit. În funcţie de amplasament şi în acord cu organizările alternative, dacă e nevoie de extinderi, bara se poate prelungi, fragmenta, îşi poate schimba direcţia etc. 8.5. Clădirea de tip fagure – o formulă hibrid, care poate combina variantele anterioare, într-o aglutinare de unităţi constructive, organizate serial. Modulelor aşezate în reţea li se pot adăuga noi trame.

Firma EDF-GDF, birouri, primire, depozitare, parc de staţionare la Kingersheim, Franţa, 1989. Arh. Spitz şi Martini. Două clădiri faţă în faţă, de înălţimi diferite, articulate printr-un volum de primire, între ele. Birouri dispuse clasic de-a lungul unei străzi interioare. Există şi un aport de lumină zenitală. Două criterii au determinat alegerea acestui tip: dorinţa de a organiza unităţile de lucru într-un anumit fel şi dorinţa de a exprima eficacitatea serviciului public prin dinamica formală.

Ministerul Afacerilor Sociale, birouri administrative pe 56000 mp, în la Haye, Olanda. Hermann Hertzberger, 1990. Sistemul modular e alcătuit din 16 unităţi octogonale juxtapuse şi legate de galerii acoperite. Fiecare entitate poate primi 32 de persoane pe 420 mp, într-un spaţiu amenajat liber, cu infinite posibilităţi de compartimentare. Dispoziţia de ansamblu, organicistă prin celulele aglutinate, este inspirată de Central Beheer. Plan, secţiune şi schema circulaţiilor şi curţilor interioare.

8.6. Turnurile de birouri sunt binecunoscute, formula lor fiind oarecum tip. De la turnurile lui Mies van der Rohe, nimic nou şi cu adevărat revoluţionar nu a mai fost inventat, până la turnurile inteligente ale lui Sir Norman Foster.

a. Bank für Gemeindewirtschaft, Frankfurt – plan. b. Clădire cantonală, Berna – plan. c. Bank of China, Hong Kong. d. Turnuri foarte înalte ale lumii: ▪ Tour Eiffel, ▪ Chrysler Building New York, ▪ John Hancook Building Chicago, ▪ Bank of China Hong Kong, ▪ Central Plazza Hong Kong, ▪ Empire State Building New York, ▪ World Trade Center New York, ▪ John Mao Building Shanghai, ▪ Sears Towers Chicago, ▪ Millenium Tower Tokio, 1840m. ► World Trade Center pe 28 iulie 2001, la răsăritul soarelui.

b

a

c

d

Proiectarea clădirilor de birouri Multă vreme, programul de birouri a fost cel care a inspirat tentaţia gândirii

standardizate. La aceasta au contribuit şi cele trei tipuri de reglementări care limitează libertăţile:

a) legislaţia urbanistică (înălţime, suprafaţă construită la sol, suprafaţă utilă etc.);

b) b) normative privind clădiri publice în general; c) normative pentru clădiri de birouri.

Eforturile deceniilor trecute de a raţionaliza proiectarea acestui program de arhitectură erau orientate pe trei direcţii: 1. Stabilirea volumetriei clădirii, în acord cu situl şi reglementările locale; 2. Stabilirea structurii de rezistenţă, în acord cu volumetria şi tipul de amenajare interioară, precum şi cu perspectivele de reamenajare; 3. Amenajarea interioară, în strâns acord cu tipul de management. Proiectul de amenajare poate fi comandat aceluiaşi arhitect care a făcut clădirea sau unei firme specializate de design interior pentru birouri. Oricum, ei se vor înscrie în cultura firmei respective, care e reglementată în scris şi pe care firma o pune arhitectului la dispoziţie. Caietul cuprinde elemente care alcătuiesc imaginea de marcă: sigla, culorile caracteristice, tipul de artă (vezi Tuborg), cultură sau sport cultivate, gama de materiale folosite, spaţii, caracterul literelor etc. Aceste trei direcţii de studiu sunt încă valabile.

Mai trebuie adăugată atenţionarea asupra instalaţiilor, integrate şi locale, care trebuie prevăzute în proiect, în detaliu. Volumetria clădirii, în relaţie cu sâmburele vertical şi cu amenajarea interioară

Clădirea de birouri se supune şi ea logicii economiei de piaţă. Este obiect de speculaţii imobiliare şi e supus tuturor dezechilibrelor care apar în relaţia cerere-ofertă. Fenomenul mutării firmei dintr-un sediu în altul este frecvent şi pozitiv – el dinamizează piaţa şi ataşează personalul de firmă. Vechiul sediu e pus în vânzare sau închiriat – iar … "urâţenia se vinde prost". Contează, în acest caz, calitatea amplasamentului şi calitatea arhitecturii, dincolo de mirajul sclipitor al pereţilor cortină şi falsul lux al mochetelor adânci. Contează atunci concepţia care a stat la baza proiectării – căci "good design is good business".

În problema concepţiei arhitecturale, din punct de vedere funcţional problematica se rezumă a întrebarea: Cât de mult spaţiu şi ce fel de spaţiu e necesar? La ea trebuie să răspundă proiectarea, după o conlucrare atentă cu investitorul, care se încheie cu un brief – o temă de proiectare. Ţinând cont indeterminarea obiectivă a acestei arhitecturi, tema e bine să cuprindă şi estimarea intenţiilor de viitor ale developerului şi, dacă se poate, şi ale chiriaşilor. Dată fiind

dinamica din lumea afacerilor, partenerii trebuie să fie flexibili. Este o condiţie care a migrat deja din teritoriul construcţiei de birouri, în cazul multor clădiri publice, cum ar fi centrele de sănătate, centrele culturale şi tot felul de programe noi, mixte şi alternative.

■ Datele generale de care trebuie ţinut cont în cadrul acestor estimări se referă la: ▪ Durata normată de viaţă a clădirii, care în mod normal este de circa 50 de ani, în condiţiile în care, cam la 25 de ani, se investeşte în reparaţii capitale. Aceasta obligă la conceperea clădirii ca o decizie comună între arhitect şi developer, pe termen lung. ▪ Designul interior se schimbă şi el, conform statisticilor, cam la 5-7 ani. Conceperea amenajării este atunci obiect de decizie comună între arhitect şi utilizatori, pe termen scurt. ▪ Transformările în organizarea spaţială interioară au loc ritmic, până când sediul nu mai corespunde dezvoltării firmei şi atunci se schimbă sediul. În ultimii ani, favorite au fost sediile refuncţionalizate ale unor fabrici, depozite, silozuri, structuri portuare etc. ▪ Componentele care ţin de durata de viaţă a clădirii sunt:

- structura de rezistenţă - anvelopanta - nodul de servicii

▪ Optimul în utilizarea spaţiului general este determinat de:

- forma anvelopantei - poziţia stâlpilor - poziţia sâmburelui vertical

■ Factorii externi care determină forma clădirii, impuse prin PUD, sunt:

▪ forma terenului,

▪ gradul admis de ocupare a terenului (CUT şi POT),

▪ înălţimea impusă a clădirii,

▪ accesele pompierilor în caz de incendiu,

▪ regimul de lumină naturală determinat de umbrirea clădirilor învecinate etc.

■ Criterii de proiectare interioară a clădirii:

▪ Dimensiunea spaţiului e variabilă, în funcţie de temă şi program.

▪ Poziţia nodului poate fi exterioară sau interioară, în care caz poate avea poziţie centrală, excentrică, repartizată pe mai multe noduri, parţial interioară, parţial exterioară etc.

▪ Adâncimea spaţiului e dată de distanţa de la anvelopantă la circulaţia (de cca. 2 m lăţime) din jurul nodului vertical. La rândul ei, ea depinde de poziţia în plan a nodului.

În cazul nodului interior, în funcţie de distanţa până la coajă avem: - adâncime foarte mare – peste 20 m de la geam până la circulaţia din jurul nodului. - adâncime mare: 11–19 m - adâncime medie: 6-10 m - adâncime mică: 4-5 m

▪ Proiectarea nodului. Conţinutul nodului depinde de: - numărul etajelor, care determină numărul de lifturi; - suprafaţa etajului şi numărul funcţionarilor, care determină numărul de lifturi, scări şi grupuri sanitare; - spaţii suplimentare ca oficii, case de troliu, eventual coffee stations etc.; - spaţii de curăţenie diverse.

▪ Trama. Există cel puţin patru tipuri de trame suprapuse:

- trama structurală (stâlpi),

a. sâmbure interior central, b. sâmbure interior lateral, c. sâmbure exterior

a

a. adâncime medie b. adâncime mică

a b c

a

b

- trama constructivă (module ale finisajelor – planşeu, plafon etc., în funcţie de oferta pieţii)

- trama de instalaţii (prize) - trama de amenajare interioară (birouri)

▪ Trama structurală. În mod normal, trama structurală variază de la 5 la 9 m, deşi distanţa de 5m interax riscă să ofere imaginea unei păduri de stâlpi.

Trama potrivită pentru a permite şi amenajarea cu camere, trebuie să ţină cont de un minimum de 2.75 m pentru un birou.

Pentru birourile deschise, trama potrivită ar trebui să fie de cel puţin 5.1 m interax.

În cazul planurilor şi amenajărilor libere, complicate, o tramă e cu atât mai convenabilă, cu cât e mai mare.

De reţinut este oricum faptul că interaxul stâlpilor determină alveolările interioare.

▪ Trama constructivă vizează subîmpărţirea plafonului fals, a dalelor pardoselii etc., astfel încât să permită, de exemplu, amplasarea corpurilor de iluminat din plafon într-un mod controlat. Trama constructivă este de obicei o subdiviziune a tramei structurale.

▪ Trei poziţii ale stâlpilor în relaţie cu anvelopanta: - stâlpii în afara peretelui cortină – soluţie elegantă, dar scumpă; - stâlpii integraţi în grosimea peretelui exterior – trebuie să ţină cont de cable

şi conducte, care de multe ori urmăresc perimetrul; - în interiorul casei, dar atunci distanţa de la stâlpi la anvelopă nu trebuie să

fie spaţiu pierdut, ci să permită mobilarea; un minimum 2.75 m de consolă permite amplasarea unui birou, dar mai convenabile sunt dimensiunile de peste 3.00m, până la 4-5 m;

- la faţadă, locul stâlpilor îl pot lua şprosurile structurale; evident, nu toate şprosurile trebuie să fie structurale, ci doar cele din linia stâlpilor interiori;

În imagine: a. trama structurală, b. trama constructivă, c. trama de instalaţii, d. trama de amenajare interioară

▪ Dimensiuni ale spaţiilor construite: - Spaţii mici – într-o cameră sunt necesari minimum 8 mp/ loc de lucru, ţinând cont că o dimensiune minimă pe cele două direcţii ale unui loc de birou este de 2.6 m. - Spaţii medii – pentru de grup de, să zicem 5 persoane – 40-150 mp. - Spaţiile mari nu se supun reglementărilor, ci criteriilor de lux şi imagine.

▪ În caz de incendiu se recomandă: - în cazul unei singure ieşiri de incendiu, distanţa maximă de la locul de lucru la ieşire să fie de max. 30.5 m. - să existe ferestre mobile, - scara să poată fi izolată, pentru a împiedica propagarea focului de la un etaj la altul. - la clădiri mai înalte 18 m, casa scării principale este prevăzută cu un spaţiu tampon etc.

▪ Alături de opţiunea iniţială cu privire la adâncimea spaţiului orizontal de la anvelopantă la sâmbure, trebuie decisă şi înălţimea liberă între planşee, ţinând cont de poziţionarea şi dimensiunile tuturor traseelor de instalaţii.

▪ În concluzie, un sediu de birouri trebuie setat pentru două variabile majore: 1. dinamica amenajării interioare şi 2. dinamica logisticii - automatizări, cablaje, inovaţii tehnice, informatice etc.

■ Notă importantă:

Toate recomandările de mai sus sunt în general depăşite. Le menţionez aici doar cu caracter informativ. Consider că este bine să fie cunoscute, dar numai ca repere, pentru că sunt corecte şi la vremea când au fost elaborate se bazau pe studii serioase. Dinamica vieţii însă, şi mai ales cea din domeniul terţiar, a schimbat centrul de greutate de pe criteriile cantitative raţionale, pe criterii calitative, mai dificil de definit în reţete, în limbaj ingineresc. Contrar acelei gândiri normative, variantele actuale sunt în general mixte, flexibile, locurile aride de muncă fiind împletite cu spaţiile deschise convivialităţii. Există şi o continuă căutare de alte soluţii liberale, imaginative, democratice.

Dacă în deceniile trecute conotaţiile formei clădirii de birouri erau cutezanţă, succes şi transparenţă, lor li s-au adăugat azi şi alte sensuri, cum ar fi supleţe, flexibilitate, comunicare, imagine demarcă.

Astfel, de exemplu, s-au produs mari schimbări care determină gândirea arhitecturală:

▪ a apărut imobilul inteligent;

▪ informatica tinde să elimine cantitatea imensă de hârtie ce se manipula şi trebuia stocată;

▪ s-a produs o redefinire a locului de muncă, care presupune interpenetrarea spaţiilor, hotarelor şi activităţilor;

▪ introducerea informaticii şi a spaţiilor de convivialitate au avut ca efect creşterea spaţiului alocat unui loc de muncă de la acei 8 mp de demult, la 14, apoi în anii '90-'95 la 20 şi pot ajunge azi până la 28 mp / angajat;

▪ suprafaţa în mp/angajat se calculează distribuit între spaţiul de lucru şi cele sociale şi de convivialitate;

▪ holul central nu mai e un simplu spaţiu de primire şi distribuţie, ci, gândit în relaţie cu un patio, un atrium sau o stradă interioară, el federalizează şi identifică sistemul de spaţii comune, ca spaţii de convivialitate;

▪ nu lipsesc sălile de conferinţe diversificate (meeting rooms), printre care şi o aulă echipată multimedia;

▪ se prevăd spaţii pentru copiatoare, servere, plotere, imprimante etc.;

▪ se prevăd spaţii de lucru concentrat (quiet rooms);

▪ au fost redefinite "anexele sociale": tradiţionala cantină a fost înlocuită cu diverse alte dotări, de la automate, trecând prin tea stations, cafenele, fast food-uri, până la restaurante; lor li se pot adăuga sala de fitness, piscina, sauna, apoi boutiques-uri şi altele;

▪ se observă insistenţa pe spaţiile cu vocaţie culturală, cum ar fi biblioteca, sala de expoziţii, galerii de artă şi, oricum, prezenţa artei şi vegetaţiei în întreaga clădire, în mod controlat;

▪ a fost introdus, în multe locuri, sistemul hostelling; acesta presupune un număr de birouri neindividualizate, cam de 2/3 din totalul funcţionarilor cu muncă diversificată, care efectuează deplasări pentru audit, participă la meetinguri în diverse alte locuri etc. Angajatul anunţă dimineaţa recepţia, dacă şi între ce ore va avea nevoie de un loc la un birou. Recepţionera care gestionează ocuparea birourilor îi rezervă astfel un birou disponibil pentru timpul anunţat. Astfel nu se risipeşte bugetul de spaţiu cu birouri care o mare parte din timp stau neocupate şi se profită de sistemele rapide de conectare la legături de comunicare cu exteriorul.

▪ În concluzie, se consideră azi că valoarea arhitecturii pentru birouri nu constituie pentru patroni doar un activ important, ci şi un stimulator al productivităţii muncii. Imobilul inteligent Intelligent buildings – le-au denumit americanii atunci când le-au inventat, prin anii '77. În Europa au apărut mai târziu, aproape la vreo zece ani diferenţă. Naşterea lor s-a datorat unor joncţiuni fericite între factorii macro-economici şi tehnologici şi s-a mai datorat asocierii între investitori-proiectanţi-antreprenori pe de o parte, cu societăţile de telecomunicaţii şi informatică de cealaltă parte. Pe scurt, construcţia inteligentă se defineşte ca imobil precablat, în care noul chiriaş, indiferent de tipul activităţii, dispune imediat de conectare la comunicaţii performante. Este deci o construcţie care, după ce a fost încheiată de

către constructor, nu aşteaptă luni de zile goală, ci poate fi imediat ocupată de o firmă care a hotărât să-şi schimbe sediul. Instalarea firmei mutate poate dura 45 de minute. Condiţia este ca arhitectul să o fi conceput suficient de flexibilă, încât să poate fi, şi din punct de vedere spaţial, capabilă să acomodeze moduri variate de exploatare. În continuare, prin caracteristicile sale, clădirea inteligentă optimizează funcţionarea firmei. Ea este, evident, capabilă să permită şi sistemul de hostelling. Pe scurt, caracteristici ale clădirii inteligente sunt:

▪ gestiune tehnică centralizată, care controlează parametrii de mediu – încălzire, climatizare, electricitate protejată, alarme la risc, sisteme antiefracţie;

▪ gestiune administrativă centralizată, care asigură: securitate, controlul accesului, identificări, parcarea maşinilor, restaurantul, plăţile, orarele etc.;

▪ telefonie simultan digitalizată şi clasică;

▪ reţea digitală voce-text-imagine;

▪ accesul în timp real la baze de date.

▪ Biroul inteligent dispune de prize electrice, informatice şi telefonice legate la sistemele lor performante, printr-o reţea generală de cablaj instalată în planşeu sau în plafon;

▪ orice problemă tehnică (de exemplu schimbarea unui bec ars), odată semnalată devine comandă, se execută, iar factura urmează şi ea un circuit scurt;

▪ în afara sistemelor generale de iluminat artificial, lumină de zi filtrată, încălzire etc., funcţionarul are pe masă o comandă prin care poate regla instantaneu storurile (care altminteri funcţionează automat prin senzori calorici), lumina artificială, climatizarea locală etc.;

▪ imobilul e împărţit în unităţi conectate permanent; contorizarea şi facturarea se efectuează, evident, prin calculatorul central;

▪ de la locul de muncă se poate comanda accesul unui vizitator sau o sală de conferinţă cu mijloacele audio şi video dorite; astfel, sălile nu trebuie climatizate permanent, ci doar la comandă; aceste facilităţi sunt cu atât mai utile atunci când mai multe firme sunt chiriaşe în acelaşi imobil şi beneficiază de utilităţi comune;

▪ clădirea inteligentă are disponibilitatea de a integra repede noutăţile tehnologice;

▪ cablajul şi fibrele optice permit transmisia rapidă a unei cantităţi mari de informaţie şi orice tip de document;

▪ se pot accesa pe monitorul de pe birou emisiuni de televizor, teleconferinţe şi videotelefonie;

▪ postul precablat e de trei până la cinci ori mai ieftin decât postcablajul;

▪ trebuie ţinut cont de dimensiunea de 0.6 m latură a ghenei de instalaţii; astfel, 1-2% din suprafaţă este ocupat de spaţiul pentru cablaje;

▪ înălţimea liberă între planşee nu poate să coboare sub 3.00 metri, pentru a permite trecerea reţelei de cable;

▪ la fiecare etaj trebuie să existe o cameră de 5-10 mp. pentru distribuţia cablelor – suficientă la 800 mp sau 50-100 de birouri; distanţa de la cablu la birou poate fi până la 50 de metri; ▪ protecţia cablelor la apă necesită atenţie deosebită; ghenele şi traseele lor vor fi diferite de cele ale conductelor şi ţevilor cu apă;

▪ în cazul organizării cu birouri închise, la 100 de mp sunt necesare 14-17 puncte de acces, cu minimum 4 prize de alimentare, 1 priză de telefon, 1 branşare informatică;

▪ în cazul birourilor peisagere, la 100 de mp – 12-25 de puncte de acces;

▪ locul de muncă în birouri deschise se apreciază în medie la 16-18 mp;

▪ în final, conceptele cheie ale clădirilor inteligente sunt: FLEXIBILITATE RENTABILITATE MENTENANŢĂ PRODUCTIVITATE SECURITATE CONVIVIALITATE

Lloyd's of London Arhitect: Richard Rogers & Partners Construcţie 1986

Amenajarea interioară a clădirilor de birouri

Modificările de mentalitate au antrenat o serie de modificări în arhitectură, dar şi în amenajarea interioară a spaţiului de birouri. Conform noii mentalităţi "nu există diferenţă între birou, locuinţă şi loc de recreere. Peste tot trebuie să te simţi bine. Într-adevăr, un funcţionar obişnuit îşi petrece mai mult timp activ la birou, decât acasă. Şi atunci "spaţiul de muncă nu trebuie gândit altfel decât cel al locuinţei". Reamintesc că pentru a realiza un climat de lucru favorabil, designerul de interior şi managementul firmei trebuie să colaboreze intim.

Problemele majore ale amenajării interioare în clădirea de birouri au şi ele, deci, aceeaşi dublă natură: ▪ pe de o parte chestiunile explicite ale compartimentărilor, finisajelor, mobilierului, cablărilor etc., cuprinse sub controlul ergonomic, termo-climatic, acustic şi de iluminat, ▪ de cealaltă parte, chestiunile mai subtile ce ţin de confortul estetic şi psihologic al angajatului, strategia managerială, imaginea de marcă, comunicarea etc.

De altfel, grija pentru managementul spaţiului şi confortul psihologic al angajatului sunt cel mai mare câştig al cercetărilor şi experienţelor din ultimii 20-30 de ani. Aspectul concret al amenajării interioare presupune o condiţie prealabilă, şi anume divizibilitatea maximă a clădirii, adică repartiţia grupată a spaţiilor comune fixe şi degajarea acelor spaţii care vor putea beneficia oricând de recompartimentări uşoare. Evident, instalaţiile vor fi şi ele grupate pe acelaşi criteriu. Această condiţie odată corect rezolvată prin proiectul de arhitectură, rămâne ca în interiorul volumului, tehnica şi designul interior să colaboreze spre a deservi conceptul.

Sub aspectul psiho-managerial, cercetătorii psihologiei dedicate muncii de birou discern cinci condiţii esenţiale de care managementul trebuie să ţină cont în relaţiile sale cu angajaţii şi, deci, de care trebuie să ţină cont şi proiectanţii (Les cinque points du domaine tertiaire, cum ar spune le Corbusier). Ei trebuie să asigure:

1. siguranţă şi protecţie la stress – în compensaţie pentru munca abstractă; 2. o organizare unificată pe baza unor valori general acceptate; 3. motivarea şi mobilizarea reală a personalului, incluzând mijloace

neconvenţionale; 4. favorizarea sociabilităţii şi cooperării; 5. exprimarea imaginii de marcă. Pentru a susţine aceste bune intenţii, arhitectul de interior porneşte de la

gândirea locului de muncă şi ajunge să se întâlnească cu determinările arhitecturii. Din păcate, el are din start de întâmpinat prestabilirile dictate de cultura firmei, prin caietul ei de sarcini. Între cele două condiţionări – a arhitecturii generale şi a strategiei de management - el trebuie totuşi să facă în aşa fel, încât să slujească în egală măsură conceptul arhitectural, managementul, dar nu în ultimul rând pe utilizatori.

Spaţiile comune în cădirea de birouri Marele arhitect Louis Kahn împărţea funcţiunile clădirii în două categorii:

spaţii deservite şi spaţii care servesc. În cazul de faţă, spaţiile pentru birouri şi cele de conferinţe sunt cele deservite de restul spaţiilor din clădire - circulaţii, spaţii tehnice, aşteptare etc.

■ Recepţia. Există trei tipuri:

▪ recepţia mare de la parterul clădirii; ▪ recepţia de etaj, a firmei anume aflată la acel etaj; ▪ recepţia de marfă. ■ Nodul principal conţine lifturile şi scările, apoi grupurile sanitare, camerele de curăţenie, eventual camere de garderobă, arhive, depozitare etc. pentru etajul curent;

Hol central cu recepţie la parter, Royal Incurance Building, Cambridgeshire, UK, arhitecţi Arup Associates, 1992.

■ Spaţiile pentru birouri vor fi analizate mai departe; ■ Săli de adunare pentru întâlniri ritualizate Astfel de zone sunt:

1) fie independente, la dispoziţia tuturor angajaţilor, 2) fie deservesc în mod special zona staffului, pentru şedinţe, consilii de administraţie etc.

▪ Sala mare de conferinţe, echipată cu mijloace audio video, pentru manifestări mari, este eventual utilizată prin închiriere şi de către hotelul vecin, sau de alte grupuri în situaţia unor simpozioane, întâlniri etc. Ca şi nodul de circulaţie şi anexele sanitare, ea va avea structura ei separată.

▪ Săli mai mici, cu aceeaşi organizare – auditoriu şi vorbitor, utilizate pentru prezentări şi proiecţii.

▪ Săli de şedinţe, mobilate, de obicei, cu masă mare şi scaune împrejur.

▪ Săli mai mari, de reuniuni formale, cu mese lungi perimetrale şi spaţiu liber în mijloc. ■ Spaţii pentru întâlniri informale

Astfel de zone sunt cuprinse în interiorul spaţiului deschis pentru birouri sau, în cazul organizării tradiţionale, în camere sau în spaţii comune. Pot fi mobilate cu masă şi scaune sau pot fi canapele şi măsuţe, pentru conversaţii. ▪ locuri de întâlniri şi discuţii adiacente locului de lucru:

- două scaune în faţa biroului; - o masă perpendiculară pe birou, cu cinci locuri la ea etc.;

▪ locuri de întâlniri şi discuţii aferente unui grup de birouri: de exemplu, o masă de cca. 8 locuri; ▪ loc de odihnă – o suprafaţă mai mare cu canapele, măsuţe, fotolii etc.; ▪ locuri de aşteptare pentru vizitatori, tot cu fotolii, canapele etc.

Recepţia

■ Quiet rooms – camere complet antifonate, pentru o persoană nevoită să se concentreze la o lucrare cu termen scurt; ■ Coffee areas – oficii pentru sucuri, apă, cafea, ceai; ■ Camere de curăţenie;

Sus: Sală de conferinţe la Parlamentul din Bonn, 1993. Jos: Meeting room de dimensiuni mici

■ Spaţii de depozitare, care sunt de foarte multe feluri:

▪ mobilier integrat în spaţiul de birouri, care separă, e la îndemână şi, prin poziţie şi amplasament contribuie la dinamica spaţiului; ▪ încăperi de depozitare materiale consumabile, dosare arhivate etc. ▪ încăperi de mentenanţă – server, centrale tehnice, dispecerate etc.

■ Dotări pentru cafea, gustări şi masă: - în sistem de catering sau cu bucătării proprii; - interioare (în principal pentru angajaţi) sau publice, ▪ restaurant, ▪ autoservire,

▪ fast food, ▪ cafetaria,

▪ bar, ▪ automate etc.

■ Spaţii pentru mic comerţ – mai ales în locaţiile din afara oraşului, când, după terminarea programului, ajuns în oraş, cu greu se mai găseşte timp şi răbdare pentru a umbla să cumperi pâine sau un caiet pentru copil.

Posibilitate de amenajare. A. Birou manager cu mic loc de discuţii, b. Asistent sau şef de departament, c. Secretară, d. Funcţionari superiori în relaţie cu publicul, e. Grupuri de lucru.

■ Zone culturale: ▪ bibliotecă ▪ stand presă etc.

■ Zone de destindere fizică:

▪ sală fitness ▪ saună ▪ masă ping pong ▪ piscină etc.

a. birou peisager, anii '70; b. birou în alveolă à la suèdoise, anii '60; c. biroul luxos al directorului american, anii '60.

Turn american GIS, anii '60. Birouri închise şi birouri deschise.

a b

c

Locuri agreabile de petrecut pauza de masă, la locul de muncă, înăuntru sau afară, după anotimp.

Amenajarea spaţiului de birouri

Designul de interior face eforturi să ţină pasul cu dezvoltarea biroticii şi a micro informaticii. Designerii trebuie să găsească soluţii pentru cele câteva tipuri de organizare a spaţiilor de birouri:

■ Organizarea celulară închisă e alcătuită din încăperi single şi încăperi de 2-4 persoane, înşiruite pe un coridor care în final conduce la direcţiune. Această schemă poate constitui însuşi iconul unei cariere. Organizarea spaţială se potriveşte managementului tradiţional european, de tip ierarhic. De altfel, conform mentalităţii derivate din acest tip de management, este şi soluţia mai iubită de funcţionari, pentru că scapă de supravegherea permanentă a şefului. Structura arhitecturală este la fel de rigidă ca şi cea organizaţională, cum e şi firesc, ţinând cont că arhitectura, managementul şi atitudinea angajatului se determină reciproc.

Birourile individuale rămân în continuare propice pentru activităţi de conducere şi management, care pretind condiţii de confidenţialitate, maximă concentrare, primire şi recepţie. Dar până şi persoanele din conducere mai renunţă la aceste locaţii, fiindcă izolarea le multiplică deplasările şi convorbirile telefonice, în detrimentul comunicării informale şi a lucrului dinamic.

Camerele pot fi mai mici sau mai mari, dar de obicei nu primesc mai mult de cinci persoane. Acestei organizări i se potrivesc clădirile cu adâncimi mici, de până la 12 m şi coridor la mijloc. O cameră este în totalitate dependentă de servicii de alimentare proprii. Această formă de organizare se mai găseşte frecvent mai mult în Franţa.

■ Organizarea celulară închisă de grup e alcătuită din încăperi închise, pentru grupuri de 5-15 persoane care lucrează împreună. Se spune, de fapt, că pragul psihologic se opreşte la numărul de 12 persoane. Spaţiile sunt de mărime medie, şi se potrivesc la clădiri cu adâncimi de 15-20 m. E o formă de organizare încă favorită în Germania.

a . organizare celulară. b. spaţiu deschis de birouri. c. birou peisager

■ Organizarea celulară deschisă este soluţia specifică spaţiului scandinav. Ea presupune unnumăr de alveole deschise, de obicei pentru o persoană, despărţite între ele de mobilier înalt, de depozitare sau panouri amovibile. Aveolele sunt deschise pe o latură către spaţiul comun, de circulaţie şi comunicare. ■ Spaţiul deschis de birouri este tipul american consacrat de organizare a muncii de birou. Este adecvat unei munci relativ repetitive şi unei diviziuni destul de stricte a muncii, de asemenea pentru circulaţia hârtiilor şi pentru un eficient control. Necesită un tratament acustic elaborat, altminteri zgomotul de fond devine stânjenitor. În America, acolo unde open space office a făcut carieră, unui birou îi este rezervată o suprafaţă cam de 15-25 mp/om. În Europa, poate şi pentru că nu îşi putea permite mai mult de 10-12 mp/om, dar şi din motive psihologice şi de tradiţie, acestă organizare nu a fost prea îndrăgită. Ea e resimţită în general ca rece şi inconfortabilă, ca o hală de fabrică. O celebră fotografie din 1906, cu interiorul clădirii Larkin, a lui Wright, înfăţişând spaţiul central de la parter cu dactilografele la dispoziţia şefilor din dreapta şi stânga, vorbeşte despre condiţii de muncă psihologice de necrezut. De altfel, Frank Lloyd Wright este şi inventatorul unui scăunel cu trei picioare destinat dactilografelor, în care intenţiile lui ergonomice urmăreau ca omul de pe scaun să se dezechilibreze de îndată ce abandonează poziţia corectă recomandată la dactilografiere.

În general, trama la aceste clădiri este rectilinie, potrivită pentru spaţii mari şi adânci. De obicei mobilierul e aşezat după o geometrie rigidă, fără subdiviziuni.

În concluzie, realitatea este că toate aceste modalităţi de organizare acreditate de o lungă experienţă sunt valabile, cu condiţia să fie adaptate mentalităţilor şi psihologiei generale a comunităţii, tipului de activitate şi formei de management. În final, globalizarea face ca birourile din toată lumea să adopte toate tipurile de birouri şi chiar combinaţii între ele, raportate doar la cultura firmei.

■ Biroul peisager, formula probabil cea mai elegantă, avantajoasă, răspândită. Ea va fi discutată mai pe larg câteva pagini mai departe.

Birourile Larkin, arhitect Frank Lloyd Wright, construcţie 1904. Planul unui etaj curent, imagine a uneia din galeriile superioare şi imagine a spaţiului central, cu birourile deschise la parter. Cu cele mai bune intenţii, era vremea raţionaliză-rilor extreme şi a unei severe diviziuni a muncii. Jos se desfăşura munca de răspundere a bărbaţilor, cu dactilografele asediate la mijloc. (F.L. Wright imaginase un scăunel cu trei picioare pentru ele, care s-ar fi răsturnat uşor de îndată ce femeile ar fi abandonat poziţia corectă.) Sus, la galerii, avea loc munca repetitivă a femeilor.

Biroul peisager

Întâlnit sub numele de Bürolandschaft, landscape office, bureau peisagère. În cea mai mare parte a secolului 20, arhitecţii au fost în general

preocupaţi de raţionalizarea proiectării, optimizarea execuţiei, performanţele tehnice ale pereţilor cortină, de modularea elementelor, de ergonomia mobilierului şi în nici un caz de confortul psihic, cu atât mai puţin la locul de muncă. Argumentele concrete de proiectare şi stilul managerial de modă veche, bazat pe autoritate impusă prin control, dictau proiectarea. După anii '60 însă, teoriile organizaţionale de management participativ, adică cele care promovau ideea motivării angajatului altfel decât prin salariu şi control autoritar, au schimbat atât concepţia de management, cât şi implicit pe aceea a organizării spaţiului de muncă a angajaţilor, într-un spirit democratic şi destins.

Teoriile organizaţionale sunt o rezultantă a conlucrării dintre psihologi şi specialişti în teoria managementului şi resurselor umane. Ele susţin un tip de management interactiv, mai puţin ierarhic, în cadrul căruia angajatul implicat se identifică cu interesul firmei. Managementul participativ e opusul celui ierarhic, prin promovarea la angajat a sentimentului că aparţine unor interese comune, la succesul cărora participi şi meritele i se recunosc. Psihologia organizaţională găseşte metode de eliminare a conflictelor între colegi, pe principiul că performanţa e legată şi de ambientul fizic, dar şi de relaţiile interumane.

De altfel, psihologia organizaţională a definit şi o ierarhie generală a necesităţilor unui angajat: - nevoi psihologice – ambient agreabil, lipsa tensiunilor, recunoaşterea meritelor etc.; - nevoia de siguranţă existenţială – un venit decent; - nevoia de socializare – aceea de a nu fi izolat şi de a fi acceptat de ceilalţi; - ultima este nevoia de autoîmplinire, de satisfacere a aspiraţiilor profesionale.

Specialiştii au descris trei grade de motivare a muncii, resimţite sub raportul satisfacţiei personale şi al randamentului:

- alienat – este modul de viaţă al funcţionarului indiferent la fenomenologia lucrului, stimulat doar de plata salariului (şpaga nu este menţionată în studiile occidentale);

- instrumental – când aceleiaşi motivări i se adaugă nevoia contactului social; - moral – când principalul stimul devine satisfacţia muncii în sine şi rezultatul

ei. De fapt, încă în manuale americane de amenajare a birourilor de la

începutul secolului, i se recomanda proiectantului studierea mai întâi a fluxului muncii, ceea ce ne face să credem că relaţiile de flux tehnologic al muncii ocupau un loc mai important în concepţia pragmatică a americanilor, decât relaţiile ierarhice, atât de preţioase pentru europeni. Apoi, în anii '30 şi '40, a apărut în America reacţia împotriva tratării omului ca simplă verigă în mecanismul productiv.

Tendinţele de schimbare a managementului din autocratic în democratic au determinat, evident, critici. Un contraargument se referea la teama de egalitarism, care ar destructura organizarea tradiţională şi ar conduce la haos. Totuşi, simbolurile canonice ale statutului au căzut din ce în ce mai mult în ridicol şi desuetudine. Chiar şi la noi.

Un alt reproş se referă la faptul că, în mod paradoxal, oferindu-li-se angajaţilor la serviciu condiţii din ce în ce mai plăcute, prin dotări de recreere, sport, cultură şi comerţ, managementul îşi extinde de fapt controlul şi asupra vieţii private a omului. Cu toate aceste mici rezistenţe, cale de întoarcere nu mai există.

Umanişti de felul lor, arhitecţii şi i-au asociat pe analiştii de sistem şi au pornit un proces de creaţie şi experiment în arhitectura birourilor, în acord cu noile teorii organizaţionale. Au avut norocul de a beneficia şi de câteva avantaje: ▪ progresul tehnic, manifestat, de exemplu, în diversele tipuri de plafoane suspendate cu posibilitatea de integrare a corpurilor de iluminat, care permiteau acum o adâncime mult mai mare de la faţadă, apoi a pereţilor uşori de compartimentare, a materialelor moderne de termoizolare, a ferestrelor de tip termopan şi altor finisaje superioare; ▪ creşterea economică, manifestată printre altele şi printr-un număr suficient de patroni, printre care destui s-au dovedit dispuşi să investească în experimente pe seama sediilor proprii (mai ales în Europa, unde exista tradiţia sediilor proprii); ▪ startul comunicaţiilor performante şi perspectivele sale promiţătoare, în informatică şi telefonie; ▪ emanciparea tuturor funcţionarilor, inclusiv al celor de grad mic, prin creşterea nivelului de trai, şcoli bune, călătorii, informare prin mass media diversificată etc.

Aşa a apărut la începutul anilor '60 conceptul de birou peisager (Bürolandschaft, bureau peisagère, landscape office), inaugurat de Quickborner Team în Germania, care avea să revoluţioneze atât arhitectura, cât şi designul de interior al clădirilor de birouri. Exemplificarea epocală a fost sediul Centraal Beheer, construit în Olanda în 1974 de arhitectul Hermann Hertzberger.

Spaţiul peisager este un concept de design legat de o idee organizaţională democratică şi umanistă, care se caracterizează prin spaţii libere, nerectilinii, dispuse decalat pe verticală, echipate sofisticat, mobilate şi agrementate cu finisaje superioare, plante şi obiecte de artă. Central Beheer a fost o inovaţie arhitecturală interesantă, care ilustrează reacţia faţă de condiţiile neindividualizate de lucru şi favorizarea funcţionarilor ierarhici superiori, în contrast cu tratarea neindividualizată a masei de angajaţi. Hertzberger a îmbinat meritele celor două mari tipuri de organizare de până atunci – cea celulară şi cea americană a spaţiului deschis, aducând în plus noutăţi de mare importanţă: ▪ reiterarea şi valorificarea vechiului concept de Raumplan, adică un spaţiu tridimensional continuu, pe orizontală şi verticală, articulat prin structură şi supante; ▪ practicarea etajelor decalate, care are multe avantaje, printre care: - facilitarea orientării, - facilitarea controlului managerial, - dinamizarea imaginii,

- înlesnirea posibilităţii de a subdiviza spaţiile şi astfel şi astfel de a subînchiria etaje parţiale altor firme sau ca spaţii publice, chiar în condiţiile în care sâmburele vertical este proprietatea firmei care posedă clădirea; ▪ permite circulaţiile locale între două sau mai multe etaje parţiale – ceea ce constituie un avantaj la subînchirieri; ▪ tramă structurală mai liberă, cu cât mai puţini stâlpi posibil, pentru a favoriza mobilarea alternativă; amenajarea interioară poate fi uşor modificată fără intervenţii la structură; de altfel, această organizare a stimulat inovaţiile în mobilierul de birouri şi, în general, în designul de interior; ▪ diviziunea spaţiului se face astfel doar prin diferenţe de nivel (supante) şi mobilier, creîndu-se o identitate proprie fiecărui loc de muncă; ▪ păstrează avantajul intimităţii oferit de organizarea celulară; ▪ păstrează avantajul interactivităţii şi comunicării spaţiale caracteristic spaţiului deschis; ▪ adâncimea spaţiului de birouri este astfel fragmentată, încât permite o adâncime generală mare, în condiţiile în care unităţile de lucru beneficiază toate de lumină naturală apropiată; ▪ unităţile, la diferite nivele, creează senzaţia de scară, interacţiune şi apartenenţă şi oferă imagini interesante, spre deosebire de planşeele continui suprapuse (slab block development); ▪ ambientul fizic total controlat este asemănător sau acelaşi cu al clădirilor inteligente, datorită designului integrat al mobilierului, structurii şi instalaţiilor – integrated environmental design. Dar pentru că singure, sistemele integrate conduc la rigidităţi, dincolo de sistemele automatizate de iluminat şi climatizare, există posibilităţi individuale de reglare a ambientului local; ▪ planşeele sandwich au conductele fie sub placă (cu plafon fals), fie deasupra planşeului (sub pardoseală), uneori în placa celulară, alteori în alveolele plăcii cutate; ▪ amenajarea de tip landscape favorizează o acustică bună fără mari intervenţii; din cauză că suprafaţa de pereţi reverberantă e foarte mică, de la sursă sunetele mergând direct la ţintă; în plus, mocheta şi plantele estompează zgomotele şi astfel bruiajul de fond devine neglijabil; trebuie menţionat că datorită experimentelor prilejuite de biroul peisager, s-au aflat mult mai multe despre sistemele de climatizare, despre protecţia la zgomot etc.

Organizarea de tip landscape se potriveşte multor tipuri de firme şi activităţi: celor care se bazează pe grupuri mici de lucru, altora care se bazează pe lucrul individual, altele pe grupuri mai mari, unele cer comunicare multă, altele cer concentrare creativă individuală, unele se combină cu activitatea de producţie, altele cu cercetarea, altele cu auditul financiar etc. Firmele de audit financiar, de exemplu, poate practica hotelingul. Birourile peisagere au şi ele în completare şi quite rooms, tot felul de săli de şedinţe, prezentări, conferinţe etc. – spaţii de diferite dimensiuni şi calităţi.

Critica a analizat şi această variantă de a rezolva spaţiile de birouri, în forma ei pură, iniţială, în care a apărut la Centraal Beheer, reproşându-i-se întinderea nelimitată a spaţiului. În timp, au fost adăugate câteva spaţii închise şi atât. Succesul birourilor peisagere a fost însă răsunător şi dăinuie până în ziua de azi. Astfel s-a stins şi vechea polemică a anilor '60 pe tema spaţiului de birouri deschis versus cel tradiţional, închis.

În concluzie, insist asupra ideii că cea mai bună amenajare este cea care i se potriveşte clientului, astfel încât la decizia asupra modului de amenajare esenţiale sunt cunoştinţele despre activitatea firmei, structura organizatorică şi tipul de management. Neadaptarea la situaţie conduce la disfuncţii în muncă şi irosire de spaţiu şi bani. De exemplu, se pare că: - la o activitate funcţionărească mecanică, unde încă este importantă supravegherea, este potrivit spaţiul liber de birouri, umanizat totuşi de o amenajare peisageră. Potrivită este, probabil, şi în cazul unei redacţii; - pentru o activitate de proiectare, cel mai bine se potriveşte amenajarea de tip landscape sau alveolar; - pentru o activitate de agenţie publicitară, de exemplu, cel mai bine se potriveşte amenajarea de tip group space scenery; - unei activităţi de top management însă, cea mai bună continuă să fie amenajarea celulară.

Evident, sunt numai sugestii. De altfel, toate aceste tipuri pot exista şi în combinaţii - pe acelaşi etaj sau pe etaje diferite.

Important este ca amenajarea de principiu să fie avută în vedere încă din timpul proiectării clădirii. Primul considerent în acest sens este adâncimea clădirii, care e favorabilă anumitor tipuri de amenajări mai mult decât altora. (Amenajarea celulară evoluează în bandă, pe când cea peisageră în adâncime etc.)

Central Beheer. a. schema de an-samblu a planu-lui, care surprin-de sâmburele central şi circu-laţiile; b. un detaliu de mobi-lare; c. o perspe-ctivă descen-dentă.

Biroul peisager – un moment epocal, de cotitură în arhitectura birourilor. Epocalul Central Beheer, Appeldoorn, Olanda, 1974, arhitect Hermann Hetzberger.

Istoricul programului office building Momente importante ■ Originea birourilor se află în Italia evului mediu, când familia Medici a creat în palatul din Milano unele încăperi pentru contabilii care ţineau socoteala comerţului lor – Galeria din Milano. A fost prima dată când o activitate financiară s-a desfăşurat separat de locul unde se desfăşura acţiunea de comerţ, în relaţie directă cu publicul. Această activitate izolată, abstractă, a definit dezvoltarea ulterioară a ceea ce avea să devină "clădirea de birouri". Atunci s-a produs şi diferenţa între open market building şi closed offices, adică între clădirea administrativă cu spaţii publice şi clădirea de birouri ermetică şi introvertită, în care funcţionarii comunică doar între ei, nu şi cu publicul, având un caracter profesional. Astfel, pe când comerţul şi administraţia publică s-au născut din viaţa socială, biroul funcţionăresc s-a născut in vitro. ■ Instituţia bisericii catolice a fost şi ea, în fond, o corporaţie multinaţională care oferea servicii publice, cu birouri de reprezentanţă în toată Europa: bisericile şi catedralele. Erau însă tranzacţii deschise – o activitate de comunicare (uneori negociere!), care îi lega pe funcţionarii publici ai bisericii de clienţii săi - enoriaşii. ■ Originea termenului bursă se află în Place de la Bourse în Bruges, 1641. Porticul clădirii, numit "factories" era locul unde "les facteurs" (agenţii de bursă) se întorceau mereu să culeagă ultimele informaţii. Deci, în imobilul de birouri original, birourile închise, cu funcţionari statici şi activitate extracomunitară, se aflau numai la etajele superioare, lăsând la parter o strânsă relaţie cu viaţa publică a oraşului, prin activitatea de comerţ şi tranzacţii publice. ■ Prima clădire administrativă menţionată în istorie este Broletto, în Como (brolium înseamnă a îngrădi), apărută la începutul secolului 15 (în renaşterea timpurie deci), care avea piaţa la parter şi birourile (îngrădirile) la etaj. ■ Secolul 15 a teoretizat cădirea administrativă prin arhitectul Francesco di Giorgio, spunând că cea mai potrivită formă ar fi cea cu 3-4 aripi în jurul unui atrium, cu o singură intrare şi scări la capetele aripilor – un model foarte potrivit, de altfel, şi în epoca modernă. Modelul s-a numit Casa degli officiali, azi cunoscut drept office building. ■ 1560 este anul în care se construiesc Cortile degli Uffizi la Florenţa, arhitect Giorgio Vasari. Este tipul de clădire de birouri construită pentru un destinatar cunoscut (purpose designed building). Era administraţia Florenţei. ■ După circa un secol, programul a cuprins nordul Europei, mai ales în oraşele porturi (hanseatice). Primăria din Amsterdam, din 1648, este un exemplu frumos: două curţi, hol central, scară centrală, colonadă, etaje multe, faţadă impunătoare. Amplasamentul şi dimensiunea mare se asociază şi creează semnificaţia de importanţă a clădirii. ■ Urmează Somerset House, la Londra, în 1776, cea mai mare clădire de administraţie publică din Anglia.

■ În afara acestor clădiri importante cu beneficiar cunoscut, o serie de sedii mici, pentru avocaţi sau contabili ai marilor magazine au dat viaţă oraşului prin amestecul de activităţi de afaceri, finanţe şi comerţ. Această tradiţie din vremea medievală, când locuinţa cu comerţul şi atelierele, iar mai târziu birourile, se amestecau, şi-a găsit cea mai frumoasă expresie în Veneţia. Comercianţii bogaţi locuiau deasupra magazinului şi depozitului, la etajele superioare, unde se aflau şi birourile. Caféurile din portice la clădirile Procuraţiilor din Piaţa di San Marco, de

a. b. Ufizzi din Florenţa, arhitect Giorgio Vasari. Imaginea de sus prezintă un spaţiu interior de legătură cu loggia către Arno. Jos, dincolo de statuia lui David a lui Michelangelo, se citeşte aripa care prelungeşte palatul Signoriei şi, peste drum, cealaltă aripă de birouri. c. Piaţa bursei din Bruges.

c

a, b

exemplu, amenajate ca atare odată cu construcţia întregii clădiri, în secolul 16, nu şi-au schimbat de atunci niciodată destinaţia. ■ În Anglia secolului 19 dăinuiau imobilele de apartamente transformate în mici clădiri de birouri, cu camere înşirate pe coridor, sugestiv descrise de Dickens. Clădirile administrative dezvoltau un limbaj clasicist, elegant şi preţios, asemănător marilor magazine. Soane's Bank of England (1823), de pildă, era caracterizat drept "the most estounding public building ever erected in England". Dincolo de faţadă, structura era alcătuită dintr-un schelet metalic, capabil să asigure iluminatul, în general zenital (pentru că nu exista încă faţada cortină!). ■ Primele clădiri de birouri în sensul modern au apărut la Londra, în 1830. Noile office building-uri au preluat modelul italian al porticelor cu colonade la parter – vezi de pildă Carlton House, cu colonada lui John Nash din 1827. La Paris avem Rive Droite, în foste proprietăţi regale transformate. ■ La începutul secolului 20 au loc în Europa câteva cercetări remarcabile, cum ar fi cele ale lui Peter Behrens – care propunea modelul cu hol central şi zone circulare deschise, posibil de alveolat după necesităţi. Sediul social Mannesmann deschide tema flexibilităţii, care e laitmotivul zilelor noastre. După această perioadă eroică, a bătut ceasul producţiei de serie şi în metropolele europene numărul clădirilor de birouri a explodat, dar au devenit din ce mai lipsite de intenţii estetice şi valoare ambientală. Nu exista preocupare pentru amplasament, totuşi au apărut câteva construcţii memorabile, cum ar fi turnul Pirelli la Milano. În schimb, America a preluat conducerea şi a produs cele mai performante exemple. ■ De fapt, cele două secole de după Revoluţia Industrială au dezvoltat trei tipuri noi de clădiri:

a) spaţiul pentru schimburi specializate, derivate din piaţa comercială, târgul de produse, pornind chiar de la Bazilica romană;

b) sediul unei societăţi corporatiste, dezvoltate din palazzo civico şi c) soluţia cea mai nouă şi radicală – birourile de închiriat – încărcate de o

conotaţie negativă, din cauză că de multe ori sunt excesiv de utilitare şi disociate de valoare arhitecturală, anonime şi universale. Iată istoria lor pe scurt:

Somerset House, Londra, arhitect William Chambers, 1776.

a. Clădirile de schimb comercial şi servicii

Spre deosebire de sediile corporatiste, activitatea de schimb comercial este una foarte socială. Exemple avem de la Stoa din Atena, trecând prin Soane's Bank of England, până la Cafe Lloyd's în Londra, care a fost încorporată în actualul sediu Lloyd's. Epoca lor de glorie a fost secolul 19, când beneficiau în general de un plan central, unde un spaţiu public mare, liber pe mai multe nivele, era înconjurat de galerii cu birouri. Alte exemple sunt:

- clădirea CEC de pe Calea Victoriei. - Banca Poştelor, Viena, 1904, arh. Otto Wagner - Coal Exchange, London, 1846 - Corn Exchange, Leeds, 1861 etc.

Soane's Bank of England, (1788-1823) Corn Exchange, Leeds, 1861.

b. Sediile corporatiste

▪ În America, semnalul a fost dat de Chicago, când în urma incendiului a început reconstrucţia. Apoi, în marile oraşe corporaţiile (mari companii comerciale şi de asigurări) angajează pe cei mai renumiţi arhitecţi modernişti şi asigură acestor investiţii amplasamentele cele mai favorabile. ▪ Semnificativ a fost momentul în care şi în Europa companiile s-au implicat, solicitând arhitecţilor o anume arhitectură reprezentativă pentru marca firmei. Astfel, după anii 70, cele mai de marcă simboluri sunt creaţiile high tech - Lloyd's de Richard Rogers, la Londra şi Faber&Dumas la Ipswich de sir Norman Foster, clădirea the Economist, de arh. Peter şi Alison Smithson ş.a. ▪ Cu Larkin Building, 1904, Buffalo, F. L. Wright a marcat un moment de referinţă în arhitectura birourilor: prototipul birourilor deschise, cu galeriile superioare din jurul unui patio central – inspirate din arhitectura marilor magazine sau poate, a bazilicilor cu tribunae. Era vremea angajării multor funcţionari cu instruire modestă, mici verigi neindividualizate în lanţul producţiei. La Larkin, femeile ocupau spaţiile de la galerie, iar bărbaţii la parterul deschis. Pentru noi, azi, aşa cum se vede în celebra fotografie, amosfera apare ca înfricoşătoare sub aspectul confortului psihologic. ▪ În 1936-39, F. L. Wright a construit Johnson-Wax factory, o clădire extrem de inovativă, pe formula open-space office. Este un model perfecţionat, care poate să fi prefigurat amenajarea de tip landscape. Coloanele evazate către partea superioară, explodează într-un capitel ciupercă, unic şi extrem de expresiv. ▪ La jumătatea secolului apar clădiri emblemă cum ar fi Lever House (SOM architects, 1952) sau Seagram Building, cu care Mies van der Rohe promovează paralelipipedul din sticlă şi sloganul less is more. ▪ 1974, celălalt moment de referinţă al secolului 20 l-a constituit Centraal Beheer, Appeldoorn, Olanda, arhitect Hermann Hertzberger – o revoluţie în conceperea office buildingului: biroul peisager. La Central Beheer, un labirint de circulaţii orientează omul printr-o structură de tip fagure, din care ies balcoane. În contrast cu birourile americane deschise, lipsite de simţul locului, birourile amenajate individualizat, te trimit cu gândul la influenţa lui Louis Kahn. El spusese odată: n-aţi observat că într-o cameră mică nu vorbeşti niciodată la fel cum o faci în sălile mari? c. Clădirile de birouri pentru închiriat

Şi acest program a fost inaugurat tot în secolul 19, dar în America. Se referă la un imobil cu multe camere ori alte spaţii mari şi mici, repetitive, de închiriat pentru afaceri mari şi mici. În America se numeau "unit building", din cauza unităţilor modulate repetitive. Structura metalică şi pe cadre de beton armat s-a potrivit perfect cu momentul economic al Americii sfârşitului de secol 19.

În privinţa organizării interioare, ele ilustrează perfect concepţia de origine funcţionalistă, conform căreia locul de muncă şi locul de recreere sunt spaţii distincte şi autonome.

Exemple: - Reliance Building, Chicago, arh. Daniel Burnham, 1890, - Guarantee Building, Buffalo, arh. Louis Sullivan, 1894. - Empire State Building etc.

a

a. Casa de Economii a Poştelor, Viena, Otto Wagner, 1904. b. Coal Exchange, Londra, 1846. c. Oriel Chambers, Liverpool, 1864, faţadă din sticlă şi oţel – ca azi, numai că nu e faţadă cortină.

b c

a. Bursa din Amsterdam, 1896-1903, arhitect Hendrik Petrus Berlage. b. Johnson &Wax Company, Wisconsin, 1936, arhitect F.L.Wright,. c. Seagram Building, New York, 1954, arhitect Mies van der Rohe,. d.Guarantee Building, Buffalo, 1864, arhitect Louis Sullivan. e. Reliance Building, Chicago, 1890, arhitect Daniel Burnham.

c

a

b

d

e

Cazul României Sărăcia, ignoranţa, incapacitatea şi lipsa obişnuinţei de a gândi în termenii

calităţii, determină o situaţie diferită faţă de problematica internaţională. Dată fiind posibilitatea acum de a importa finisaje de calitate şi de a beneficia de o execuţie îngrijită, fondul problemei scapă şi megastructurile impersonale, reci, uzurpatoare de spaţiu public la nivelul oraşului, iau ochii. Ele sunt apreciate prin contrast cu situaţia jalnică a birourilor de modă veche încă existente şi înregistrăm astfel un mare entuziasm faţă de spaţiile de birouri "în alb", construite "for rent" – altminteri privite cu rezervă în occident, mai ales cel european. Situaţia este similară cu cea a lanţului de fast food Mac Donald's. La noi, ele constituie într-adevăr un salt calitativ, dar o analiză critică ar trebui să cumpănească mai bine proliferarea lor nediferenţiată înainte de a deveni abuzivă. Economia de piaţă incipientă şi lipsa de informare face ca mulţi manageri, în acord cu nivelul societăţii româneşti, să nu ştie să aspire şi la altceva decât faţada cortină şi falsul lux al mochetelor.

a,b. Clădire cu funcţiune mixtă, în Anglia: tribunal şi hotel. Cele două funcţiuni majore, combinate la parter cu comerţ şi alimentaţie publică, alcătuiesc o insulă, care cuprinde în interior două grădini interioare, pe două nivele diferite. c. Fostă fabrică de bere la Moos, Norvegia, devenită institut de cercetări, căruia i s-a alăturat un corp nou de universitate.

c

a,b

La ce ar trebui să aspire de fapt managerul? În primul rând la două criterii fundamentale: primul ţine de amplasamentul, de calitatea acestuia şi de responsabilitatea asumată prin modificarea sitului, adică prin impactul noii clădiri asupra environmentului. Noua clădire nu trebuie să-i epateze pe ignoranţi, pentru ca în scurt timp să se constate că amplasamentul a fost de fapt ucis de prezenţa clădirii, ci clădirea să-i sporească valoarea amplasamentului. Al doilea ţine de arhitectura clădirii care trebuie să corespundă activităţii firmei şi prezumptivelor ei schimbări.

Este ştiut faptul că oficiul de birouri autosuficient nimiceşte până la urmă environmentul din punct de vedere urban şi arhitectural. Este un obiect de arhitectură care sugerează o viaţă aridă, birocratică, monotonă şi monocromă, devitalizată, timp de două secole dezumanizantă, acum în curs de umanizare. Este în mod special cazul "birourilor în alb" şi mai puţin cazul sediilor proprii de firmă.

Desigur, este nevoie să se construiască în continuare clădiri de birouri, dar trebuie acordată o mare atenţie calităţii lor urbane, pentru cei mia mulţi români înşelătoare. Imaginea lor puternică şi agresivă, ineditul ei, compensează ceva din complexele şi frustrările comunităţii noastre, suferindă de provincialism şi dornică de a fi în rândul lumii. Faţadele cortină upgradează deocamdată scenografia delabrată a Bucureştilor, sugerând conotaţii de metropolă în care pulsează dinamica vieţii terţiare. Până aici e bine. Necazul va începe odată cu înmulţirea lor, din raţiuni speculative, în dauna ambientului social şi arhitectural. Stereotipia şi răceala faţadelor cortină în serie va deveni stressantă.

Alt fapt ignorat deocamdată este activitatea lor interioară, complet ruptă de oraş. Parterul lor masiv şi păzit confiscă suprafeţe importante la nivelul străzii, furate pietonilor. Această atitudine este, fără voie, respingătoare, în loc să fie prietenoasă faţă de comunitate.

Calitatea lor arhitecturală, judecată izolat de context, este diversă, în general acceptabilă.

Rentabilitatea lor este probabil foarte mare, ceea ce este bine, mai ales în noua fază a "acumulărilor cantitative" în care ne aflăm.

Bună este de multe ori calitatea materialelor şi a execuţiei. În compensarea unor neajunsuri, calitatea amenajărilor interioare este însă,

în general, foarte bună. Exemple, după părerea mea, negative, sunt clădirile de birouri din Piaţa

Aviatorilor, Banca Comercială Lipscani–Calea Victoriei. Exemple pozitive – pasajul Da Vinci, BRD Vasile Conta, Opera Center. La limită – Europe House. Cam asta ar fi, deocamdată pe scurt, ce ştiu eu şi ţin să comunic în legătură

cu arhitectura birourilor.

a. Bursa, arh. Ştefan Burcuş, 1910. b. Palatul de justiţie, arh. Albert Ballu, 1890-95. c. Clădirea CEC, arh. Paul Gottereau, 1896-1900. d. Clădirea Autonomă a Monopo-lurilor, arh. Duiliu Marcu, 1938. e. Dorobanţi Business Center, arh. Westforth Architecture, 2006. f. Clădire de birouri în Piaţa Revoluţiei, arh. Dan Marin şi Zeno Bogdănescu, 2004, toate în Bucureşti.

a

c

e

b

d

f

Bibliografie - Francis Duffy, Colin Cava, John Worthington, Planning Office Space, First printed in 1976, reprinted 1977 by the Architectural Press ltd., UK - Immeubles de bureaux, Publications du Moniteur, Paris, 1991 - Nikolaus Pevsner, History of Building Types, Princetown University Press, 1976 - AD nr. 2/1974 - Hermann Hertzberger, Electa Moniteur, Paris, 1985. - AR nr. 1174 Sursa ilustraţiilor AR nr. 1174; AR nr. 1143; AR nr. 1153; Francis Duffy, Colin Cava, John Worthington, Planning Office Space, reprinted 1977 by the Architectural Press ltd., UK; Immeubles de bureaux, Publications du Moniteur, Paris, 1991.