Cititor în Cartea BasmelorAurel Cărăşel • 17:18 - 02.03.2015 • Povestea vorbei 

Piticul Geriafor stâtea în șezut, cu capul pe brațe, și plângea.Lacrimile îi picau, pic-pic, pe o frunză îngustă de alior, care o lăsa să se scurgă la vale, de-a lungul ei, și să se furișeze la picioarele ierbii. Florile galbene de deasupra oftau și-și aplecau corolele deasupra lui, părând să-l mângâie. Dar nu era decât vântul de seară, care se strecura ștrengărește pe la capătul văii și trăgea cu coada ochiului la cele trei naiade goale, care se îmbăiau la cascadă.N-ați văzut niciodată un pitic din familia Melkior plângând, nu-i așa? Nu l-ați văzut pentru că este atât de mic, încât ar încăpea cu totul sub talpa unui om, dacă acesta s-a nimeri să pășească neatent prin Gura Văii. Iar dacă mai stă și cu genunchii prinși între brațe, dispare cu totul sub iarbă și poate că de aceea foarte puține ființe din Tărâmuri se pot lăuda că l-au văzut vreodată.Dar musculița Drendar era atât de mică, încât chiar și un pitic Melkior părea un uriaș, în comparație cu ea. Așa că îi fusese imposibil să nu îl vadă. Și, mai ales, să nu îl audă. Pentru că Geriafor plângea cu suspine

1

puternice și strănuta, din când în când, făcând să se ridice praful de pe frunzele aliorului.– Dacă plângi așa, înseamnă că te doare tare de tot, încercă ea să-l mângâie, zbârnâindu-și aripioarele străvezii. Te-ai pierdut de ai tăi, cumva?Auzind bâzâitul insistent, piticul ridică fruntea pentru o clipă, apoi văzând cine stătea deasupra lui, pe frunză, se porni să urle și mai tare.– Ei, hai, hai! bâzâi ea subțire pe deasupra capului său. Doar nu a murit nimeni, nu?– Nu, nu… a murit nimeni… hohoti piticul, încercând să o alunge cu mâna, fără să ridice însă fruntea de pe genunchi. Dar o să moară. Și, acum, pleacă de aici!– Ba n-am de gând să plec! se împotrivi musculița și se așeză pe o petală galbenă. Poate că o să reușesc să te ajut.– Nu! țipă disperat celălalt. Nu mă poate ajuta nimeni și Oranin… fratele meu Oranin o să moară! Dacă nu cumva a și murit. Ho-ho-ho! Poate că deja a murit, iar eu stau de vorbă cu o muscă!Ei, dacă nu ați văzut încă un pitic Melkior plângând, să nu vă speriați, auzindu-l pe Geriafor. Așa sunt ei obișnuiți să facă o tragedie din orice, iar câteva clipe mai târziu se iau în râs și sunt de acord că au o o inimă tare sperioasă, care-i face prăpăstioși și enervanți. Iar Geriafor trebuie că era cel mai enervant dintre toți.Musculița Drendar își perie aripile cu piciorușele din spate, apoi privi către cerul albastru de deasupra Văii. În stânga, vârful ascuțit, plin de zăpadă, al Pietrei Late acoperea jumătate de boltă. Un uliu se rotea în înalturi, ca o stea neagră a după-amiezii. Era prea departe ca să o vadă sub frunzulița ei, se gândi Drendar și se întoarse iar spre pitic.– Ce-ar fi să-mi povestești ce te frământă… îl îndemnă ea, după un timp. Pentru asta sunt făcuți prietenii, ca să se ajute între ei.– Nu ești prietena mea! hohoti piticul și își suflă nasul. Nu mă poate ajuta nimeni. Nimeni!– Parcă poți să știi… O vorbă bună nu a făcut rău nimănui. Hai, lasă bocitul și spune-mi ce te frământă.Piticul ridică fruntea și o căută din priviri.– Aici sunt, bâzâi musculița. Pe frunza asta lungă.– I-au luat pe ai mei. Pe toți. Așezarea e goală.Era atâta disperare în vocea lui, că musculiței i se făcu foarte milă de el, de îi venea și ei să plângă acum.– Nu înțeleg: cine i-a luat?

2

– Căpcăunii. Iepuroiul Salinar-puf-în-coadă i-a văzut din spatele tufei de glicină, unde se ascunsese, de frică. Au venit doi, unul dinspre răsărit și celălalt dinspre apus, închizând amândouă cărările. I-au înșfăcat pe toți șapte, i-au vârât într-o traistă și au plecat către Duruitoare. Și tu mai zici să nu-i plâng, când ei la vremea asta poate că au și fost făcuți tocană de nemernicii aceia cu colți de lup?– Nemernicii aceia cu colți de lup, cum le spui tu, nu au obiceiul să mănânce pitici. Sunt mult prea mici, ca să le ajungă fie și numai pe o măsea. Deci dacă au bătut atâta drum, de pe Tărâmul lor și până aici, asta înseamnă că aveau mare nevoie de niște ființe mici, ca voi. Nu mai plânge, este limpede că nu i-au omorât, i-au luat numai cu ei.– Tot aia e! zbieră încă și mai tare Geriafor și se porni din nou să hohotească.– Cum adică e tot aia?! se miră musculița. Păi dacă trăiesc, se cheamă că nu ai de ce să-i jelești.– Tot aia e! se încăpățână celălalt. Dacă nu mai pot să dau de ei, este ca și când ar fi murit. Ce am să mă fac eu, de acum încolo, singur-singurel, în pustietatea Goliei?– Ei, vezi ce bine este să ai prieteni? Nu ești singur, pitic nătâng, sunt alături de tine, gata să te sprijin.– Tu, o biată muscă, care abia dă din aripi? Geriafor clătină din cap, iar lacrimile continuau să se rostogoleau la vale, fără oprire. Cum poți tu să mă sprijini?– Pornind împreună cu tine în căutarea neamurilor tale, ca să le scăpăm din ghearele nemernicilor ăia.– Ia te uită! se miră el și își șterse fața udă cu mâneca. Eu de ce nu m-oi fi gândit până acum la una ca asta?– Pentru că erai prea ocupat să-ți plângi de milă.Piticul se ridică în picioare și își încleștă pumnii.– Cine își plânge de milă? Așa ți s-a părut ție, musculiță păcătoasă ce ești? Eu eram hotărât demult să plec după ei și să-i salvez. Numai că nu știam de unde să încep și gândeam cu voce tare.– Așa, așa! se bucură Drendar și se ridică în grabă de pe frunză, dându-i ocol. Vezi ce înseamnă să ai prieteni? Spune-mi, mai înainte, însă, încotro au apucat-o căpcăunii aceia?Geriafor se pleoști din nou, iar lacrimile stăteau gata-gata să-i țâșnească iar pe la colțul pleoapelor.– Nu ți-am spus eu că nu sunt bun de nimic? Nu știu pe unde au plecat fiarele alea turbate.

3

– Da. Dar există cineva care știe, nu?– Cine?! se miră el.– Iepurele acela care ți-a povestit întâmplarea. Salinar. Să mergem la el și să-l întrebăm.– Chiar așa! se învioră piticul. Să mergem, uite, o luăm pe poteca asta.Și sări în picioare, luând-o înainte. Drendar bâzâi subțire, își zbătu aripile și porni după el, încălecând pe un firicel de vânt. În urmă, frunza de alior își scutură ultimii stropi de lacrimă și se ridică din nou către cer.Mai înainte ca vremea prânzului să se întindă leneșă peste Vale, ajunseră lângă Tăul Cerbilor. Era un lac mic, cuprins în căușul celor trei vârfuri Argintoaia, și atât de adânc, încât apa avea culoarea neagră.Chiar în fața lor, boncăluia Harp-coarne-late, cel mai bătrân cerb al locului. Stătea pe malul înalt, dar apa întunecată nu-i tremura chipul pe undele tăcute. Mugetele sale prelungi și plângătoare se ridicau către cer, apoi cădeau asemenea unei ploi reci de toamnă peste vârfurile brazilor și ale frasinilor, pierzându-se pe sub coroanele apropiate de pământ.Piticul se strecură lângă el și-l bătu cu palma sa micuță peste piciorul acoperit cu blană.– Ce ți s-a întâmplat, Harp, de jelești ziua în amiaza mare?Cerbul mai boncălui o dată, apoi își aplecă botul către el.– Am îmbătrânit și aproape că nu te mai văd, piticule. Tu ar trebui să fii…– Geriafor, din marea familie Melkior, care trăiește sub zmeurișul de la Râpa-Roșie. Adică… vreau să spun, care trăia, adăugă și ochii i se umplură din nou de lacrimi.– Aha, Geriafor… bunicul tău este Daeron și a sosit în această Vale pe vremea când eu eram un puiandru.Își apropie și mai mult botul de fața lui. Musculița scutură din aripi și se trase mai într-o parte.– De ce ai lacrimi în ochi?– Dar tu de ce îți strigi durerea către creste?– Am plecat în valea vecină, să văd dacă a înflorit socul și rozmarița, iar când m-am întors, turma mea nu mai era nicăieri. Doar iarbă strivită sub copite și o dâră de sânge pe fața unei stânci. Un botgros mi-a spus că pe malul lacului a trecut urgia căpcăunilor, luându-i cu ea pe toți ai mei. Parcă nu mi-ar veni a crede, deși inima îmi spune că așa trebuie să fie. Așa că stau aici și strig după ei, doar-doar mă vor auzi și se vor întoarce.– Nu se vor întoarce, bâzâi musculița, răsucindu-se prin aer, ca să ajungă mai aproape.

4

– Cine vorbește?! se miră Harp, răsucind botul în stânga și în dreapta.– Este o mus… o prietenă de-a mea, răspunse repede Geriafor. Și are dreptate, nu se vor întoarce. Doi căpcăuni au încălcat vămile acestui Tărâm, i-au răpit pe toți ai mei și ți-au luat turma de cerboaice, ca să aibă ce mânca pe drum.Cerbul mugi înăbușit și izbi cu copita în piatră, de săriră scântei.– Ați plecat după ei?Piticul dădu din cap.– Este un iepure lângă casa noastră, care a văzut încotro au luat-o.– Atunci, merg și eu cu voi, cât poate nu e prea târziu, hotărî cerbul și își coborî coarnele pe iarbă. Urcă-te și ține-te bine, o să alergăm puțin. Trebuie că nu au ajuns prea departe.Piticul se agăță de rămurișul des al coranelor de os și se săltă până la scobitura adâncă a unora, așezându-se înlăuntrul ei. Musculița se învârti în jurul său, apoi i se lăsă pe pălăriuță.– Spre Țuțuroiul Săltăreț! strigă el.– Spre Țuțuroi, atunci, întări cerbul , după care se împinse pe picioarele din spate și țâșni în galop.Tufișurile treceau pe lângă ei, ca niște pete verzi de mucegai, iar apele pâraielor păreau sclipiri de licurici pe stâncile golașe. Câte un copac înalt fulgera de-a stânga ori de-a drepta, asemenea unor lumânări ale cerului și însăși Valea Marelui Sar, care dădea ocol la jumătate din munte, nu se mai zărea decât ca o dungă întunecată, care ondula în sus și în jos, închizând gurile hâde ale prăpăstiilor. După o vreme, galopul încetini, apoi Harp se propti în picioarele din față, oprindu-se în fața unui perete de stânca, care închidea drumul. Piticul se rostogoli de pe coarne și se trezi în patru labe, în iarba înaltă. Drendar abia avu timp să-și deschidă aripile și să se lase purtată de un o boare, nimerită întâmplător pe acolo.– Ce s-a întâmplat? întrebă Geriafor, bombănind, în timp ce își pipăia genunchiul julit. Nu știam că cerbii pot să se oprească atât de… atât de… brusc, se chinui el să descopere cuvântul.– S-a întâmplat că această stâncă a căzut exact peste cărare și nu avem cum să o ocolim.– Cum naiba?! se miră piticul.– Chiar așa, cum naiba?! se miră și musculița.Se învârtiră un timp prin fața pietroiului, dar acesta pas să se dea dus.– Aici este o mână necurată, hotărî în cele din urmă Geriafor. O stâncă atât de mare, care să cadă din înălțimi, fără să o audă nimeni, asta nu

5

poate să fie decât o făcătură vrăjitorească. Căpcăunii aceia trebuie că au adus cu ei o ființă din Subtărâmuri.– Asta nu ne ajută cu nimic, pufni cerbul, izbind cu copita în piatră. Dacă nu trecem de ea, nu ajungem în poiana voastră și nu-l găsim pe iepurele acela. Iar dacă nu dăm de el, atunci nu o să știm încotro au apucat-o căpcăunii, ca să le luăm urma și să-i prindem, înainte de a trece hotarul.– Ar trebui să căutăm un solomonar, spuse piticul, măsurând pietroiul din priviri. Ei au puterea să rupă orice vrajă aruncată asupra unei ființe sau asupra unui lucru.– Solomonarii trăiesc pe Tărâmul lor, ai uitat? Până dăm de vreunul, s-ar putea să se încheie văleatul.– Aș putea încerca eu, bâzâi musculița, așezându-se pe umărul lui Geriafor.– Nici dacă ai fi uliu nu ai reuși să te ridici atât de sus cât urcă stânca asta afurisită.– E adevărat că nu dintr-odată. Dar aș putea să zbor câte puțin, să mă odihnesc și iar să zbor, până ce ajung în vârf. De acolo, e mai ușor, decât mă las purtată de un vânt care să ducă drept înainte, către miazăzi.Harp se uită la pitic, iar acesta se uită la el.– Ar putea să încerce. Va ajunge mai repede decât am izbuti noi să găsim un solomonar. Sau decât ne-ar lua, ca să ocolim tot muntele și să ne întoarcem pe partea cealaltă. Dă-i drumul, musculițo, și vezi de nu pierde vremea. Noi o să stăm aici și o să te așteptăm.Drendar își scutură aripile, și le perie cu piciorușele din față, le scutură din nou, apoi se ridică în zbor și dispăru în lumina puternică a soarelui. Cei doi se puseră pe așteptat. Cerbul Harp găsi câteva smocuri de iarbă și începu să pască pentru a mai prinde puteri, iar piticul se ghemui la adăpostul pietrei și închise ochii, să se odihnească.Nu avea habar cât stătuse cufundat în lumea somnului. Îl trezi un huiet grozav, care părea că vine din înălțimile stâncii. Cerbul se oprise și el din păscut și își săltase botul către înaltul albastru al cerului, izbind din când în când cu copita în piatra cenușie. Geriafor se ridică în picioare și se trase în spatele lui, cu ochii pironiți către vârful muntelui. Deși nu se vedea nimic amenințător acolo, zgomotul devenea din ce în ce mai puternic și mai înspăimântător. Se apropie de cerb și îl apucă de unul dintre picioarele din față.– Ce să fie asta?

6

– Ohabar n-am, dar de bine sigur nu este. Cerbul clătină din capul rămuros. Suie-te în spinarea mea și ține-te bine, orice-ar fi să se întâmple.Geriafor se cățără pe el, apucându-se de blana lățoasă. Apoi, un stol de păsări speriate țâșni către înalturi din coroanele copacilor și se grăbi să zboare către miazăzi. Huietul deveni muget, iar mugetul se transformă într-un răcnet asurzitor.Și valul de apă căzu fără de veste din cer, târând cu el totul la vale. Harp se scufundă în apa cenușie, apoi se zbătu și ieși la suprafață. Curentul puternic îl trase la vale, îl izbi de copaci și de stânci, îl băgă de mai multe ori la fund, pentru ca, în cele din urmă, să-l părăsească, pe jumătate înecat și aproape orbit de nămol, la malul unui lac uriaș, în mijlocul căruia se zărea o insulă îndepărtată, acoperită cu copaci înalți și subțiri.Harp izbi în fundul mâlos, se împinse în picioarele-i puternice, înotă și reuși, într-un sfârșit, să iasă pe mal. Îngenunche și-i spuse piticului să se coboare de pe spatele său, pentru ca să se poată odihni, fără să-l strivească. Geriafor coborî, se îndepărtă câțiva pași și, în vreme ce animalul de lângă el se întindea cât era de lung în iarbă, tremurând din toate încheieturile, încercă să înțeleagă de unde le venea nenorocirea.Cascada uriașă își trimitea, fără ostoire, valurile de apă din cer. Vuietul nu mai era atât de puternic, ca la început, dar avea în el ceva rău, care îi zgâria urechile și îl făcea să îl doară capul. Încă mai căra în curentul ei fără sfârșit bușteni, trupuri de animale moarte și vii, stânci care se rostogoleau pentru o clipă prin pânza sălbatică de stropi, apoi dispăreau cu un uruit surd. Peste tot cădea fără încetare o ploaie de stropi mărunți, care făcea să scânteieze verdele crud al ierbii și bănuții frunzelor din coroanele copacilor aflați în apropiere.Se întoarse către tovarășul său și îi strigă în ureche, încercând să acopere glasul apei:– Să plecăm de aici, ca să nu mai pățim și altceva.Cerbul ridică fruntea încoronată, se uită la el, apoi pricepând ce îi spusese se strădui să se ridice în picioare. Reuși cu greu și tremurând din tot corpul. Geriafor se cățără iar pe spatele său și Harp porni spre răsărit, străduindu-se să ajungă cât mai departe de moartea licăritoare care continua să îi caute în jur, pipăind după ei cu miile de ochi ai picăturilor.Se opriră numai când ajunseră la marginea unei prăpăstii. De aici, zgomotul se auzea înfundat, dar încă amenințător. Văzută de la distanță,

7

cascada părea și mai înspăimântătoare, un puhoi sălbatic de apă căzând de nicăieri și alergând spre niciunde. Căutându-i, să le ia viețile.– O singură ființă din Subtărâmuri are puterea să adune puterile apei de oriunde și să le prăbușească asupra cuiva. Piticul îl bătu pe cerb cu palma sa micuță, peste crupa încă udă. Bunicul meu Maniwee-cel-ursuz spunea că un vărsător ar putea să scoată apă și din piatră seacă. Dar ființele astea n-au văzut niciodată lumina zilei. Ce să caute un vărsător pe muntele nostru?– Poate că vrea să se joace, numai. Sau poate că vrea să omoare pe cineva. De ce ar dori un vărsător să ucidă un pitic și un cerb?Corbul sări de pe creangă în iarbă și făcu doi pași spre ei. Își plecă ciocul într-o parte, privindu-i cu un singur ochi. Geriafor se trase mai aproape de piciorul cerbului. Nu o dată, familia Melkior purtase războaie îndelungate cu păsările răpitoare, care îi considerau la fel de gustoși ca și râmele grase sau melcii jilavi.– Poate că duceți cu voi vreo taină înspăimântătoare, continuă să croncăne pasărea, răsucind capul și privindu-i cu ochiul celălalt.– Nu avem nicio taină, mugi cerbul. Atâta doar că mie mi-au luat turma, căpcăuni trecuți mișelește peste vămi, iar lui i-au înhățat toată familia, lăsându-l singur. Alergăm după ei să-i prindem, dar pas de mai poți, acum. Colac peste pupăză, am pierdut-o și pe prietena lui, plecată să le caute urma, dincolo de stânca picată din cer. Și ne-am mai și rătăcit.– Să fi fost cu adevărat un vărsător? întrebă piticul, storcându-și pălăriuța de apă.– Un vărsător a fost. Corbul țopăi prin iarba udă. A ieșit din scorbura unui stejar bătrân și a izbit cu toiagul lui vrăjit în carnea muntelui. Golia s-a clătinat și a azvârlit din înalturi stânca pe care ați văzut-o. A așteptat, rezemat de stejar, până ce soarele a trecut de crucea amiezii și și-a azvârlit toiagul în inima cerului. Acesta s-a sfâșiat și din crăpătura lui lată a prins să curgă cascada asta afurisită. Apoi a intrat iar în scorbură și a dispărut. Nu mult după aceea, ați apărut voi. Deci, de ce ar dori un vărsător să ucidă un pitic și un cerb?Harp clătină din capul său mare, dar nu spuse nimic. Geriafor își aranjă pălăria pe creștet. În fața lor, departe, șuvoiul huruia fără șir, povestind lucruri cumplite.– Nu cumva pe aici au trecut cei doi căpcăuni, în drumul lor către Duruitoare? Harp privi cu interes către pasărea cea neagră. Dacă spui că l-ai văzut pe vărsător ieșind din scorbură, trebuie că te găseai aici cu mult înainte de asta. Ce treburi învârteai pe aici, jupâne corb?

8

Corbul cârâi supărat, zbătu din aripi, într-o învolburare de pene, și se săltă pe o creanga unui brad din apropiere.– Vă așteptam, cumetre cerb, asta făceam. Vă așteptam.– Nu înțeleg. Harp făcu un pas spre brad. Nu ne-ai văzut niciodată și atunci cum să ne aștepți?– Tot așa cum v-a așteptat și vărsătorul. Numai că lui nu i-a păsat pe cine trebuia să oprească din cale, el a pornit șuvoiul, după care s-a întors în lumea lui. Mie îmi pasă. Deși tot nu înțeleg de ce tocmai un pitic și un cerb.– Și o musculiță, bombăni Geriafor.Dar corbul nu-l luă în seamă. Înclină din plisc de trei, fâlfâi din aripi și dispăru. Piticul se frecă la ochi, nevenindu-i să creadă, iar Harp mugi cu jale.– Sunt aici, auziră din nou glasul lui și se uitară în toate părțile. În tufișul din fața voastră.La câțiva pași de ei, era un tufiș de grozamă, plin cu flori mari, galbene. Printre ele, își făcu apariția botul unei vulpi. Piticul se ascunse din nou în spatele piciorului lui Harp.Vulpea cea roșcată ieși cu totul dintre ramurile încâlcite. Își scutură blana de câteva ori și se așeză pe noadă.– Cred că nici trupul ăsta nu e bun, spuse, încercând să se despăducheze. Așteptați încă puțin.Se trânti pe iarbă și se rostogoli de trei ori spre dreapta, apoi tot de trei ori către stânga. Și dispăru.– O vrajă, șopti cerbul, trăgând cu coada ochiului către micul său prieten. Poate că ar trebui să plecăm…– O vrajă, da, răspunse înfrigurat Geriafor. Dar ne-a rugat să așteptăm. Poate că vrea, într-adevăr, să ne ajute.– Nimeni nu te ajută pe gratis, n-ai înțeles încă asta, pitic nerod?– Dar musculița m-a aju… încercă el să spună, dar se opri speriat.Aerul șuieră, câteva scântei albe trozniră prin aer, fugărindu-se, după care se stinseră brusc.– Cred că, de data asta, am nimerit.Se auzi un bâzâit subțire și piticul țipă, încântat.– Drendar!– Chiar eu, prietene, chiar eu. Numai că-mi vine greu când este vorba să mă transform, în așa fel încât să mă puteți vedea.Musculița zbură pe deasupra capetelor lor și se așeză pe o frunză de anghelină, cu flori violete.

9

– Se cheamă că m-am întors.Cerbul îi aruncă o privire întrebătoare lui Geriafor.– Tu nu ești musculița Drendar, pe care am trimis-o peste stâncă, spre casa piticilor Melkior. Doar o vrajă te ține în corpul ăsta, care nu este al tău.– Așa o fi, jupâne Harp, cine zice că ar fi altminteri? Numai că musculița asta la care privești acum a zburat peste pietroi, a ajuns în Poiana cu Vâsc și a reușit să-l găsească pe iepuroiul Salinar-puf-în-coadă.– Și ce ți-a spus Salinar? se repezi piticul.– N-a putut să-mi spună nimic, pentru că era puțin… cam mort. Cineva sau ceva îi mâncase capul.– Vai, săracul de el! Sărmanul meu prieten! se puse pe bocit Geriafor, izbind cu pumnii în pământ. Cu cine o să mai merg eu, de acum, după mure și după ciuperci?– Deci n-ai aflat nimic… se întristă cerbul.– Ba de aflat, am aflat eu ceva. Drendar își perie aripile cu piciorușele din spate. Când vii de acolo de unde vin eu, știi să vorbești cu toate ființele pământului. Și dacă n-a fost să fie Salinar, a fost un fir de volbură. Căpcăunii pe care-i căutăm au coborât din cer.– Din cer…! se miră cerbul.– Din cer! rămase cu gura căscată piticul. Cum așa, doar se știe… căpcăunii nu zboară.– Din cer, bâzâi musculița. Trebuie să aflăm cum au făcut așa ceva și, mai ales, trebuie să închidem aceastătrecere. Pentru a ajunge la asta, trebuie, mai întâi, să aflu de ce a fost adus un vărsător, ca să oprească din drum un pitic Melkior și un cerb.– Dacă nu ești musculița Drendar, atunci cine ești? mugi cerbul, uitându-se cu atenție la ea. Și de unde să știm că putem avea încredere în tine?– Sau eu în voi, jupâne cerb. Sau eu în voi. Dacă cineva a adus un vărsător din Subtărâmuri, atunci îi va fi fost nesfârșit de ușor să modeleze prin vrajă un pitic și un cerb, pe care să-i poată folosi împotriva mea.– A ta… a ta… se zbârli Harp, scuturând pădurea de coarne. Dar cine ești tu, până la urmă?– Un paznic al Trecerilor. Una din Cele-o-mie-de-unelte ale Vrăjitorilor Albi. Nu sunt o ființă vie, dar nici un trup mort.

10

– Un paznic?! se sperie piticul. Bătrânii ne-au spus, pe când eram copii, că oricine vede un paznic își pierde sufletul cel veșnic.Musculița bâzâi și se ridică puțin deasupra frunzei verzi.– Voi mă vedeți, dar sufletele voastre nu sunt în primejdie. Vraja care m-a vârât în acest trup, vă apără și pe voi de blestem.– Și acum?– Într-un singur loc, putem afla răspuns la întrebarea pe care v-am pus-o – de ce sunteți voi atât de importanți pentru Subtărâmuri. Uitați-vă în vale, către locul unde se scurge cascada.Cei doi întoarseră capetele în același timp. Lacul cel mic, de la început, se alungise până hăt departe, pierzându-se pe după coastele munților. Mai mulți ulii zburau în cercuri largi pe deasupra apei, urmărind parcă o imagine nevăzută din adâncuri. Torentul continua să se azvârle din ceruri, bolborosind furios și trimițând valuri mari, pline de nămol, peste malurile joase.Drendar le spuse că pe insula-copacilor-înalți, pe care de-abia o vedeau din cauza perdelelor de picături ce atârnau peste tot, tremurătoare, trăia un spirit bătrân ca însăși moartea, care avea o carte magică, cu coperte din piele de balaur. Cartea basmelor, în care fiecare întrebare care trecuse prin mintea cuiva își avea dezlegarea într-o poveste. O poveste care se spunea singură, doar ce deschideai copertele, cele ferecate cu șapte rânduri de farmece.– În cartea aceea, trebuie să fie răspunsul și la întrebarea care mă frământă pe mine, le spuse Drendar. Să ne grăbim într-acolo.– Bine, dar cum o să trecem prin apa asta care fierbe furioasă, gata să înghită chiar și un copac, darămite un pitic, ca mine?– Pentru toate lucrurile, prieteni, există o vrajă care să le descurce. Trebuie numai să știi care e aceea. Și să o poți rosti.– Și tu poți?Musculița i se așeză pe umăr.– Putem încerca, nu?Când ajunseră din nou pe malul lacului, toată coasta muntelui se transformase într-o mare de noroi, în care picioarele se înfigeau adânc, clefăiau când trăgeau de ele și, uneori, refuzau să mai iasă. De sus, se scurgea continuu o bură deasă de ploaie, care-i înmuiase repede până la piele, cu toate că dincolo de ceața umedă se zărea lumina tremurătoare a soarelui.– Am înghețat de tot, se plânse Geriafor, dar cerbul continua să îl împingă înainte cu botul, fără să-i ia în seamă văicărerile.

11

Într-un târziu, ajunseră la marginea apei și se opriră. Drendar ieși de sub gulerul surtucului, se răsuci de trei ori în aer și se transformă într-un șarpe lung și gros, cu solzi aurii, care intră în apa zbuciumată și dispăru în adâncuri. După o vreme, capul său lătăreț, cu ochi rubinii, își făcu apariția dinspre larg, împingând în fața sa o frunză mare de nufăr.Drendar îi ceru piticului să se cațere pe frunză, iar cerbului să se arunce în apă pentru a porni către insula îndepărtată.– N-am să pot înota până acolo, se întristă cerbul, clătinând din cap. Este foarte departe, apa este rece ca gheața, iar eu sunt bătrân și nu mai am putere.– Nu v-am spus eu că pentru fiecare lucru există o vrajă? sâsâi șarpele, fixându-l cu privirea. Este de ajuns să intri în apă.Geriafor își luă avânt și sări pe frunza care tremură, atunci când trupul său mititel se rostogoli de câteva ori pe suprafața ei verde și cutată. Harp mai clătină o dată din cap, dar nu spuse nimic și sări, la rândul său. Dar, minune! În loc să se cufunde în lichidul plin de mâl, corpul i se ridică aproape imediat pe picioarele tremurânde, care stăteau pe… ceva asemănător unei spinări late de animal.– Ești pe spatele unui merlin, sâsâi iar Drendar. Este o ființă magică, venită, ca și mine, din Adâncuri. A primit poruncă să te ducă până la insulă, apoi se va întoarce în lumea de unde a venit. Iar tu nu vei putea povesti nimănui despre el. Limba îți va împietri, ori de câte ori te vei gândi să spui cuiva ce s-a întâmplat aici.Porniră și, după scurtă vreme, malul abia de se mai zărea, ca o dungă subțire și neagră. Doar cascada apărea, în depărtare, în toată frumusețea ei magică, o revărsare de apă cum lumea de pe spinarea uriașă a Goliei nu mai văzuse până atunci; o revărsare vorbind cu glas de tunet, care făcea să se cutremure stâncile în culcușurile lor veșnice, și privind către pământ cu ochi de curcubee.Când ajunseră la țărmul insulei, apa de sub ei începuse să clocotească, furioasă, parcă încălzită la un foc magic. Piticul își băgă un deget în ea, dar și-l trase repede afară: era la fel de rece ca atunci când porniseră în călătorie. Strigă asta către Drendar, întrebându-l ce se întâmplă. Acesta se scufundă în adâncurile negre și dispăru.Cerbul se propti bine pe spatele merlinului, își luă avânt și sări drept pe mal. Apoi își aplecă fruntea, agăță cu coarnele frunza de nufăr și o trase alături. Merlinul își ridică botul ascuțit, înzestrat cu sulița lungă de os, îi privi câteva clipe, după care se lăsă să alunece din nou sub unde și porni către locurile de unde venise.

12

Stătură o vreme pe iarba udă, să-și tragă sufletul și să-l aștepte pe Drendar. Care nu mai apăru. Și, pentru că soarele se pregătea să se lase în spatele unor țancuri ascuțite, grăbind către asfințit, se hotărâră să pornească în căutarea spiritului despre care le vorbise acesta.Insula era lungă și îngustă, un pisc de munte ridicându-se în mijlocul spre cer. Peste tot, creștea o pădure deasă de copaci înalți, subțiri și aproape lipsiți de coroane. În unele locuri, trunchiurile crescuseră atât de apropiate unele de altele, încât Harp nu se putea strecura printre ele și trebuia să ocolească prin locurile mai râpoase, unde acestea se prăbușiseră, luate de vreun puhoi de ape. Dar, deși urcau tot mai sus pe spinarea prăvălatică a muntelui, cerul părea că se îndepărtează de ei, iar perdelele de picături risipite de cascadă se făceau mai groase și mai reci.În cele din urmă, reușiră să dea ocol întregii insule, să urce muntele pe de o parte și să-l coboare pe partea cealaltă. Și, deși nu intraseră prin toate peșterile și lăsaseră necercetate mai multe desișuri întunecate, puteau să jure că acolo nu exista nici măcar o biată pasăre, rătăcită pe aripi de vânt, ori vreo broască adusă de ape și uitată prin vreo băltoacă întunecată, necum un spirit. Se întoarseră în locul unde îi scosese la mal merlinul și se puseră iar pe așteptat.Din când în când, cerbul își scutura strașnic blana udă, iar Geriafor se ghemuia mai bine sub o frunză de lipan, încercând să se ferească de umezeală. În cele din urmă, adormi și visă că se agățase de gâtul șarpelui, iar acesta se scufunda cu el în nămolul de pe fundul unei prăpăstii, către o gaură uriașă, care sugea totul cu putere, iscând un vârtej uriaș. Și cu cât șarpele ajungea mai aproape, cu atât piticului i se năzărea că vede ieșind din adâncurile acestuia niște colți uriași, albi și subțiri, care sfâșiau valul cleios de pământ mocirlit și îl făceau să dispară în ochiul său întunecat.Se trezi brusc, știind că se petrecuse ceva rău. Soarele apusese demult, lăsând în urma sa dâre stacojii pe burțile norilor înalți. Câteva stele își scoseseră baionetele reci și sclipeau asemenea unor felinare tainice. Nu era încă noapte, dar beznele pândeau din spatele fiecărei creste. Harp se ridicase în picioare și își aplecase fruntea cu rămurișul de coarne spre pământ, tremurând.– Este ceva acolo? șopti Geriafor, trăgându-se mai aproape de el. Ai simțit și tu, nu-i așa, prietene?– Este ceva rău acolo, mugi slab cerbul. Amarnic de rău…Un val se ridică și plesni malul, azvârlind un corp greu pe el. Cerbul se apropie cu grijă, gata să o ia la goană, dacă s-ar fi arătat vreun pericol.

13

Atinse cu un corn corpul întunecat și șarpele se rostogoli într-o parte. Solzii îi luciră galben, pentru o clipă.– Drendar! țipă piticul și se repezi spre el.Dar trupul rămase neclintit. O rană lungă, albă, pornea de sub cap și se lungea până dincolo de mijloc. Un ochi îi rămăsese deschis și sticlea stins în lucirea palidă a stelelor.– Nu se poate să fi murit! strigă piticul și bătu cu piciorul în pământ de furie. Nu se poate! Paznicii sunt și ei făpturi magice, iar făpturile magice nu pot muri!Un alt val, mai puternic, urcă pe mal și răsuci corpul nemișcat, întinzându-l cât era de lung. O cucuvaie țipă ascuțit în liniștea buimacă a înserării. Cerbul se apropie din nou și îl privi cu atenție.– Poate că nici nu a murit cu adevărat, spuse el cu glas înăbușit, continuând să îl miroasă îndeaproape. Poate că nici acesta nu va fi fost corpul lui adevărat.Piticul avea inima atât de mică și de speriată, încât i se pierduse cu totul în coșul pieptului. Plângea fără lacrimi și fără grai, cu ochii întunecați de o lumină umedă, fără nume. Cerbul își ridică, în sfârșit capul și privi lung spre stele.– Te întrebi de ce vorbesc așa, în dodii, prietene… Ori poate te-a răzbit durerea și neputința și nu te mai întrebi deloc. Nu ți se pare că acest paznic, despre care nu știm nimic, acest Drendar apărut fără de veste în viețile noastre, s-a ivit de două ori de nicăieri, de fiecare dată în alt trup, dar cu același gând – să ne împingă să ajungem pe această insulă?– Acum chiar că nu mai înțeleg nimic, răsuflă zgomotos celălalt, în timp ce-și ridica fruntea spre el. Nu era mai simplu să ne spună că aici se găsește ceea ce căutăm noi?Cerbul răsuci trupul solzos cu copita, împingându-l înapoi în apă.– Ce căuta Drendar? Ne-a spus foarte clar: o carte a basmelor, care poate să-ți răspundă la orice întrebare. O carte păzită de un spirit. Pentru asta avea nevoie de noi doi. De mine, pentru că cerbii palatini de pe Golia sunt singurii care pot să vadă spiritele, iar de tine pentru că…– Pentru că…– Ei bine trebuie să ai ceea ce n-avea el: știința de a citi ce scrie în cartea aceea. O ai, Geriafor?– Toți piticii din neamul Melkior o au. Înainte de a învăța să meargă, învață să scrie și să citească. Pentru darul ăsta, ne vânează de secole toți regii și împărații Tărâmurilor de pe Golia. Dar Drendar… de ce a trebuit

14

să ne înșele, ca să ne aducă aici? Putea să ne roage. Să ne promită că ne ajută, în schimbul acestei căutări.– Oare? Dacă ai fi știut de la început cine este, ești sigur că ai fi zis da?Piticul se gândi câteva clipe, apoi clătină din cap, prin întunericul din ce în ce mai adânc.– Ei, vezi? Tot așa a gândit și el. Și s-a transformat în musculiță. Apoi în corb. În vulpe. În șarpe. Până ne-a convins. Șarpele acela…– Ce-i cu el?– Rana de pe burtă nu era făcută din afară spre înăuntru. Ci invers. Ca și cum cineva ar fi vrut să iasă. Nu era o tăietură, ci o ruptură. Ne-a spus că era un paznic, una din făpturile din Subtărâmuri. Nimeni de acolo nu poate să cheme, prin magie sau nu, o altă făptură asemănătoare lui și să o silească să facă ceva. Ori Drendar a chemat un merlin. Numai ființele din Tărâmuri, care cunosc magia, pot să facă asta. Drendar nu este un paznic, ci chiar spiritul care păzește cartea.– Pe toate frunzele de salvie! țipă piticul speriat. Am fost tovarăși cu un spirit! Și… ce să fi vrut de la noi?– Ceea ce ne-a și spus, de fapt: un cititor pentru această carte.– Mult timp v-a mai luat, ca să pricepeți un lucru atât de simplu.Vocea lui Drendar părea să coboare din înălțimea unui copac din apropiere.– Ei, da, sunt spiritul care păzește cartea.– Te văd, spuse cerbul, apropiindu-se de copac.– Așa și trebuie, ai uitat? Altfel nu te mai aduceam până aici. Urmați-mă!– Așa, pe nepusă masă? Piticul simțea că i se aprind obrajii de furie. Ne-ai adus pe insula asta pustie, în loc să ne fi lăsat să ne continuăm drumul și să încercăm să ne salvăm rudele, și acum vrei să te urmăm, din nou. Și dacă nu ne supunem? Ce-o să faci, o să ne transformi în viermi?– Ha-ha! râse spart vocea spiritului. Mi-aș fi dorit eu să am puterea asta. Dar magia ce ne-a fost lăsată de marii Vrăjitori Albi pentru a ne duce la bun sfârșit misiunile în lumile aspre ale Tărâmurilor nu poate orice. Trebuie, totuși, să veniți cu mine.– E un fir de abur, cu două găuri negre, strălucitoare, în loc de ochi, piticule. Nu e în stare să facă nimic fără noi.– Din păcate, trebuie să recunosc că Harp are dreptate. S-a întâmplat o nenorocire cumplită: cartea ce mi-a fost dată în grijă a dispărut. O putere de dincolo de fire a spart zăvoarele Cerurilor și a lăsat să izbucnească de acolo potopul cascadei ce v-a luat și pe voi la vale.

15

Colivia de piatră unde stătea adăpostită cartea a fost târâtă într-o râpă și nu mai poate vedea lumina soarelui și nici pe aceea a celor două lune.– Ce carte e aceea care vede lumina soarelui și a lunelor?– O carte fermecată. O carte care știe toate tainele lumilor Goliei și care le ține între vămile lor, să înfrunte veșnicia. Dacă nu văd strălucirea celor trei luminători, poveștile ei minunate încep să se stingă, una câte una. Eu sunt un spirit, trupurile pe care le închipui pentru a fi văzut sunt de fum și nu au putere să scobească după ea, ca să o scoată din capcana pământului. Așa că am născocit povestea cu căpcăunii și am vârât-o în visurile voastre.– Va să zică, căpcăunii au fost un vis. Un simplu vis! se răsti Geriafor, ridicându-şi pumnii micuţi în sus. Nu avem nici un motiv să te urmăm şi să-ţi dăm ascultare. Ba chiar ar trebui să ne dai seamă, pentru că ne-ai speriat de moarte şi ne-ai pus vieţile în primejdie.Cerbul se uită printre crengi, apoi clătină din capul său rămuros.– Poveştile au început deja să se stingă, Geriafor, veni vocea din înălţimi.– Eu nu am treabă cu nicio poveste, aşa să ştii!– Nu ai înţeles încă, nu-i aşa, Geriafor?– Ce să înţeleg?– Dacă poveştile au început deja să se stingă… Iar noi suntem o poveste…– Tărâmurile toate sunt poveşti, în marea Carte a basmelor. Vocea spiritului păru să se stingă, retrăgându-se către vârful copacului. Dacă nu vor mai exista basme, nu vor mai fi nici Tărâmuri. Nici noi.– Nu te cred!Deodată copacii toți dispărură de pe insulă. Nu mai era nici măcar o creangă. Nici măcar o bucată de coajă. Decât pământ noroios și piatră. Și ploaia subțire și deasă, care părea că nu se mai termină.– Ai făcut o magie, nu, Drendar? Ca atunci când ne-ai păcălit cu căpcăunii.– Aș vrea să mai pot face vrăji! Glasul spiritului abia se mai auzea. Adevărul este că nu mai îmi zăresc partea de jos a trupului.Cerbul își lăsă din nou capul pe spate, iscodind văzduhul acolo unde în urmă cu câteva clipe fusese trunchiul unui copac.– Dacă nu ne grăbim să-l ajutăm, probabil că vom dispărea cu insulă și cu lac cu tot. Spune-mi, spiritule, unde stătea ascunsă Cartea aia?

16

– În pisc, era o bortă, cât să încapă o vulpe, cu pui cu tot. Poate că, pe vremuri, o fi fost o vizuină, nu știu. Acolo am târât cufărul cu șapte lacăte, ferecat cu chingi de argint. Apoi a venit puhoiul și…– Drendar!Vocea spiritului mai hârâi o vreme pe deasupra, bolborosind cuvinte de neînțeles, după care se stinse. Cerbul se apropie de pitic și începură să vorbească repede, în șoaptă, despre ce aveau de făcut.Porniră către vârful muntelui, de îndată ce mândra Astarlee își ridică obrazul din spatele crestelor Suhardului. Prin bura stropilor de apă ai cascadei, chipul ei alb și strălucitor se alungea, se întindea și tremura, asemenea unui vis neîncheiat în zori. Cerbul alerga tropăind și împroșcând noroi din copitele late, iar Geriafor se ținea de coada lui, străduindu-se să atingă cât mai rar pământul. Pietre se rostogoleau la vale, sărind din pereții de piatră și hăuind spre prăpăstii. Din vreme în vreme, țipetele sperioase ale buhelor treceau peste apă și îi făceau să se înfioare. Piticul să gândea că, dacă vor reuși să îi îndeplinească dorința spiritului, se vor putea întoarce la familiile lor, care îi așteptau temătoare și curioase să se întoarcă.Apoi pieptul abrupt al costișei se sparse brusc într-o mulțime de țăndări și o groapă uriașă se ivi chiar la picioarele lor. Harp mugi nervos și se înfipse bine pe picioarele de dinapoi, străduindu-se să nu alunece. Piticul se săltă pe coadă, tropăi puțin pe spinarea sa lată și se opri în rămurișul bogat al coarnelor.– Ce avem, acolo, Harp?Astarlee îi zâmbea cu gingășie, prin umba neagră a coarnelor. Geriafor își puse palma peste sprâncene, ca să scape de lumina ei strălucitoare.– Acum știm unde a căzut Cartea, piticule. Ceva a tăiat muntele chiar de la jumătate și a tras înăuntrul său piscul de deasupra.– Ce naiba a putut să taie un vârf de munte, ca pe o bucată de plăcintă?– O gură foarte mare, înzestrată cu niște dinți foarte tăioși.– Ai văzut tu o gură atât de mare? O gură care să muște dintr-un munte?Cerbul se scutură, străbătut de un fior de spaimă.– Eu nu, dar am auzit de la tatăl tatălui meu, pe când era foarte bătrân și abia se mai putea mișca, iar eu rămâneam mereu în urmă să-l împing de la spate, atunci când trebuia să urcăm, despre wyverni, un fel de balauri care umblau în două picioare și care se hrăneau cu stânci. Când mușcau dintr-una mai mare, săreau așchiile până dincolo de Cascade. Poate că un wyvern a fost trimis aici să spulbere vârful acesta, pentru ca nimeni să nu mai ajungă la Carte.

17

Geriafor se prinse cu mâna de o ramură și se aplecă spre adâncuri. Undeva, foarte departe, se auzea bolborositul surd al nămolului. Se trase înapoi, înspăimântat.– De ce crezi că spiritul acela a venit tocmai după noi doi? Pe Tărâmul acesta sunt atâtea ființe cu mult mai puternice și mai deștepte decât Harp și Geriafor, nu crezi?– Poate că a citit în Carte că numai Harp și Geriafor vor salva Tărâmurile și Cartea de la pieire. Dacă așa a fost scris să se întâmple, cine crezi că va putea să desfacă ursitura?– Grozav! bombăni piticul. În caz că reușim, ceea ce mă tare îndoiesc, lumea de pe lume o să vorbească despre isprava noastră. Poftim, încearcă să sari în noroiul din groapă și să scotocești pe acolo după blestemăția aia de Carte! Este întocmai ca în visul meu: o baltă de nămol clocotit, în care se coboară o scară de funie. Numai că nu văd scara de funie…– Asta înseamnă că trebuie s-o faci.– Cu ce? Tu nu vezi că insula asta a chelit de tot? Ba a dispărut spiritul, ba copacii, ba vârful muntelui…– A rămas iarba. Peste tot, în jur, e numai iarbă. Iar piticii, din orice neam ar fi ei, știu să împletească, nu?– Știu, răspunse mofluz Geriafor și se lăsă să cadă de pe spinarea cerbului pe pământ. Întotdeauna treburile cele grele trebuie să le fac numai eu.Așteptă până ce dinții lați ai cerbului tăiară mai multe brațe de iarbă, apoi se apucă de împletit. Degetele îi alergau agere și îndemânatice, răsucind firele unele peste altele și croind tiparul unei funii groase, care creștea cu fiece clipă, lăsându-se tot mai la vale. Iar când mândra Astarlee ajunse chiar deasupra gropii fără fund, punând o boare de argint sclipitor peste urmele de noroi, uscate pe pereții abrupți, piticul împleti ultima mână de fire și legă capătul funiei de unul dintre coarne.– Și acum?– Acum, eu mă proptesc zdravăn în picioare, iar tu te agăți de funie și cobori.– Și cobori… bombăni, celălalt. Sigur că da, ție îți este ușor să vorbești, doar rămâi aici sus, la adăpost de primejdii. O să cobor, e bine? O să cobor și o să ajung la balta aia puturoasă de nămol. Și apoi? Doar nu o să mă târăsc prin fundul ei, scotocind după Cartea aia afurisită!Cerbul își scutură coarnele și mugi ușor.

18

– Nu cred că o să fie nevoie. Cartea este magică, ai uitat? Nu se poate să fi fost înghițită de noroi. Tot ce ai de făcut este să fii cu ochii în patru și, întocmai ca în visul tău, să înveți să înțelegi semnele.– Da, da, semnele! se oțărî Geriafor, după care dădu a lehamite din mână, se agăță de funie cu amândouă mâinile, o prinse cu picioarele și începu să se lase încet la vale, dispărând în adâncuri.Cobora ce cobora, apoi răsucea funia în jurul piciorului și stătea să se odihnească, preț de câteva clipe. Deasupra capului, Astarlee părea un ochi uriaș de argint, care se uita curios la el.– Pleacă de-acolo! o ușui el, supărat, apoi se făcu că nu o mai bagă în seamă.După o vreme, obosi atât de tare, încât își simțea brațele grele, ca două bucăți de plumb,, iar sudoarea îi curgea de pe frunte, ca un pârâu de munte, grăbind să picure în întunericul de sub el.– Mai ai mult până jos? se auzi, îndepărtat și aproape huind glasul lui Harp.Continuă să coboare, fără să răspundă. Nu știa cât mai era, până la balta bolborositoare de noroi, dar simțea că, în curând, avea să scape funia dintre degete. Astarlee se făcuse o steluță tremurătoare, care continua să îi arate drumul spre adânc.Și, dintr-odată, văzu o lumină aurie, tremurând, pe peretele din partea stângă.Lăsă funia să îi alunece repede printre degete, până când pielea i se subție și se rupse, iar sângele udă palmele. Când se opri, în dreptul stâncii care ieșea din perete, toate hainele i se mânjiseră cu el.Era numai un prag, pe care odihnea Cartea. Era deschisă și literele mari cât pumnul său sclipeau, de parcă un val de apă ar fi alergat peste suprafața netedă a foii. Se opri chiar deasupra ei, se aplecă și citi, în vreme ce funia se legăna dintr-o parte în alta:“Deasupra, cerbul Harp se proptea în picioarele de dinapoi și trăgea în sus de funie. Iar piticul Geriafor continua să coboare, întrebându-se dacă avea să scape cu viață și din această încercare…”– Asta-i o minciună! se înfurie el, și mai coborî puțin. Nu m-am întrebat niciodată asta.“Iar când luna Astarlee sclipi de-abia cât o steluță pe crugul bolții, anunțându-i pe locuitorii nopții că Moria cea otrăvită își începe goana pe cerurile de apus, piticul zări Cartea Basmelor pe un pridvor de piatră, doar la câteva palme de el. Și se gândi că nu ar strica să arunce o privire

19

prin foile sale și să vadă dacă nu găsea chiar povestea în care se vorbea despre isprăvile lui și ale cerbului Harp.”– La asta chiar că m-am gândit, dădu el din cap și se apropie încă și mai mult de valul limpede care continua să alunece peste foaia albă. Ce ciudat, este chiar povestea noastră. Nu cumva, dacă dau foaia, pot să-i aflu și sfârșitul?“Era chiar povestea lor și gândul că ar putea să-i afle sfârșitul doar cu o clipă mai devreme nu-i mai dădea pace. Nu avea decât să strângă bine genunchii în jurul funiei și să se lase cu capul în jos, până ce mâinile sale aveau să atingă foaia și s-o întoarcă. Deasupra Astarlee îi făcea cu ochiul, îndemnându-l să nu mai pregete.”– La naiba!Se uită în sus: Astarlee sclipea tainic, ca și cum i-ar fi făcut cu ochiul. Întinse mâna, fără să pregete, și atinse foaia. O simți rece, ca apa, și se dădu singură mai departe, fără să se miște. Povestea continua să se înșiruie, asemenea mărgăritelor, iar el își propti fruntea tremurătoare de mână și citi:“Era atât de mic, încât încăpea cu totul în Carte. Nici vorbă să o ridice de pe prag și să o ia cu el, pe fața pământului. Gerioafor se simți, pentru prima oară în viața lui, atât de mărunt și de neînsemnat, încât îi venea să lase totul baltă și să o ia la fugă oriunde vedea cu ochii, numai să scape din povestea asta afurisită.”Deodată, funia se smuci în sus și pragul de piatră rămase mult sub el.– Hei! țipă speriat. Ce se întâmplă, aproape că ajunsesem la capătul drumului. Încă puțin și aflam cum se termină povestea asta.– Grăbește-te! vui glasul îndepărtat al cerbului, lovindu-se bezmetic de pereții de piatră. Lumea asta… se pierde. Mi-au dispărut picioarele din spate.– Coboară-mă la loc! strigă cât putu și mișcă funia.După câteva clipe, ajunsese în același loc. Dar Astarlee intrase în umbra întunecată a Moriei și Cartea se închisese de la sine. Doar ferecăturile de argint de la colțurile copertei mai sclipeau încă, atrăgându-i privirile. Piticul se foi neliniștit, străduindu-se să ajungă cu degetele la ele. Erau însă atât de mari și de grele, încât slabe speranțe să o fi putut face.– De ce a venit la mine Drendar? Gândește! Pentru că această Carte avea nevoie de un cititor. De un grăitor pentru rândurile ei magice. Poate că este suficient să spun cu hotărâre: Carte deschide-te! Și ea se…

20

Și Cartea se deschise. Foile se învolburară, în nemișcarea lor dintâi, aruncând spre pereții mânjiți cu noroi puzderie de steluțe aurii.– Minunat! se entuziasmă Geriafor, gata-gata să cadă de pe funie. Și dacă-i spun: Carte, fă-te mică de tot, cât să te pot atârna de gâtul meu, ca pe un insemn purtător de noroc?Și Cartea își închise copertele, încuietoarea pocni cu zgomot, scânteile se învălmășiră în toate părțile, iar când piticul se uită mai cu luare aminte, văzu pe prag o cărticică cât unghia, cu un lănțișor de argint petrecut prin cotorul ei ferecat. O înhăță, își puse lănțișorul la gât și smuci de funie cu toată puterea. Aceasta tremură preț de câteva clipe, după care rămase nemișcată. Smuci din nou, cu același rezultat.– Harp! țipă, cu disperare, dar nu-i răspunse nimeni. Harp, ce se întâmplă cu tine?Începu să se cațere spre fața neclintită a Astarleei, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Trupul îi atârna greu și sângele prinse să-i curgă din nou printre degete, din cauza efortului. Îl dureau umerii și îi tremurau brațele. Se gândi că nu avea să reușească și că mlaștina de dedesubt îl aștepta, să-l înghită în tăcere.– Vreau să fiu sus! fornăi el printre lacrimi. M-am săturat de toate astea, zău că m-am săturat!Deodată, funia se ridică spre marginea îndepărtată cu atâta iuțeală, încât trebui să-și plece capul, pentru ca aerul să nu-i taie pielea feței. În clipa următoare, stătea pe buza adâncului, cu genunchii prinși între brațe și cu ochii plini de strălucirea lunii. Se ridică în picioare, tremurând din tot corpul. În depărtare, printre sclipirile stelelor, se zărea vârful înalt al Comancăi, aplecat amenințător deasupra lacului.Cerbul nu era nicăieri. O buhă țipă chiar deasupra capului său și Geriafor o luă la fugă către vale, cât îl țineau picioarele și nu se opri până ce ajunse din nou pe malul apei.– Și acum… acum… șopti el printre lacrimi, ce ai să te faci, jupâne Geriafor? Cum ai să scapi de pe insula asta afurisită, ca să te întorci acasă, la ai tăi?Suspinele îi ieșeau din piept, asemenea ropotului unei ploi de primăvară și piticul își prinse capul între genunchi și se lăsă în voia lor. Niciodată nu se simțise atât de singur pe lume, nici măcar atunci când crezuse că ai lui fuseseră răpiți de către căpcăuni. Lacrimile îi picau, pic-pic, pe mâinile rănite, se amestecau cu sânge și alunecau la vale, dispărând în sărutul aspru ale țărânii.

21

Dacă n-ați văzut niciodată un pitic din familia Melkior plângând, ați putea da o fugă până pe malul cascadei căzute din cer, acolo unde apa ei umple lacul care se pierde în spatele munților, și ați putea să îl mai găsiți încă pe Geriafor smiorcăindu-se.Sau poate că nu…– Dacă plângi așa, înseamnă că te doare tare de tot.Piticul își ridică ochii plini de lacrimi, dar nu văzu pe nimeni. Începu să se vaiete și mai tare.– Ei, hai, hai! Doar nu a murit nimeni, nu?– Ba a murit și Drendar… și Harp… am rămas singur și… și nu știu cum să trec pe malul celălalt. Dar tu cine ești? își luă el seama, dintr-odată. Am mai vorbit vreodată, până acum?– Sunt Drendar… și Harp… și căpcăunii… și Împăratul Verde… și balaurii-de-foc… și uriașii-cu-un-ochi… Sunt toți la un loc și nimic din toate acestea.Piticul se frecă la ochi și scrută întunericul cu atenție. Nu văzu nimic, decât sclipirile stelelor și cele ale stropilor de apă risipiți de cascada îndepărtată.– Am înnebunit, își spuse și își scutură capul. Aud voci care nu există.– Auzi ceea ce trebuie să auzi. Vrei să mă vezi?– Arată-te, dacă ești asemenea mie.– Mă ții la gât.Geriafor își pipăi gâtul. Degetele întâlniră cotorul de argint al Cărții și se retraseră, ca fripte.– Am înnebunit, repetă. Cărțile nu vorbesc.– Nu, nu vobesc, ai dreptate. Nu vorbesc decât dacă au o Voce. Fii Vocea mea, Geriafor și ajută-mă să țin lumea poveștilor așa cum ne-a fost ea lăsată.Piticul se scărpină în cap. Tichia era udă, iar părul de sub ea i se lipise de piele.– Și ce ar trebui să fac?Se auzi un hohot de râs, apoi un ciripit de pasăre.– Să cauți pe oricine vrea să te asculte, să deschizi copertele ferecate și să citești poveștile. Vei fi cea mai iubită ființă din toate Tărâmurile. Toți te vor ruga să vii la ei și să le spui istoriile vechi, care au fost, care sunt și care vor fi. Iar pentru Cel-care-poartă-povestea toate Tărâmurile sunt deschise. Nu ai decât să-ți dorești și dorința ți se împlinește.– Îmi doresc… ei bine, îmi doresc ca prietenii mei, Harp și Drendar, să fie alături de mine și să mă ajute.

22

– Păi suntem alături de tine, prostuțule, bâzâi subțire musculița și i se așeză pe brațul drept. Era de ajuns numai să numești asta.– Sunt gata de drum, mugi ușor cerbul, făcându-l să sară un pas înapoi, speriat. Urcă-te pe spatele meu.Se cățără repede și se prinse cu amândouă mâinile de coarnele rămuroase.– Acum, vom merge pe malul celălalt, apoi vom porni către Râpa Roșie și-mi voi lua rămas bun de la ai mei. După care vom merge să-ți iei și tu, Harp, rămas bun de la turma ta. Și… și cred că le voi spune prima poveste. Ia să vedem: Carte, deschide-te la povestea care urmează.Ferecătura de argint luci o clipă și vântul foșni în apropiere.Iar Cartea spuse:– De aici înainte, încep poveștile Oamenilor. Despre cum au ajuns ei să se întindă pe toate Tărâmurile lăsate de Marii Vrăjitori Albi și despre cum au dispărut în Subtărâmuri locuitorii dintotdeauna ai acestora. Despre împărățiile oamenilor și despre marea bătălie cu căpcăunii. Despre întuneric și despre lumină.– La drum, atunci! strigă piticul și Harp sări în apa rece ca gheața și prinse să înoate voinicește către celălalt mal. Să apunem poveștile oamenilor celor care vor dori să le asculte…– Ultimele povești de pe Muntele Golia, bâzâi stins musculița Drendar și își luă zborul după ei, scufundându-se în apele sclipitoare ale stelelor.

23