citește

1

CONSILIUL JUDEȚEAN TIMIȘ

TIMISIENSIS

Revista Centrului de Cultură și Artă al Judeţului Timiș

TIMIȘOARA

2015

2

Redactor șef:

Prof. Liliana LAICHICI

Colectivul de redacţie:

Codruța MĂGUREAN, Alina MAFA,

Cornel BOGDAN,

Daniela BĂCILĂ, Ion CĂLIMAN

Coperta:

Andrada SUCIU

Foto copertă: Nicolae şi Iconia Doma – Blajova, 1937

ISSN: 1224-5763

Editura Eurostampa Timişoara, Bd. Revoluţiei din 1989 nr. 26

Tel./fax: 0256-204816

[email protected]

www.eurostampa.ro

Tipărit la Eurostampa

http://www.eurostampa.ro/

3

C u p r i n s

Ţara Făgetului – entitate geografică şi spirituală

Prof. dr. Ion CĂLIMAN

pag. 5

Portul popular din Straja,

Banatul Sârbesc - analiza morfologică şi stilistică

Dr. Daniela BARBULOV POPOV

pag. 23

Colecții și colecționari din Banat

Interviu cu prof. univ. dr. Emilian Vasile Madoșa

Portret de colecționar

Material realizat de către Alina MAFA și Marius MATEI

pag. 31

Zilele folclorului românesc la Timișoara

A doua ediție a Festivalului Național de Folclor

„Tradiții la români”, 14 – 15 octombrie 2015

Alina MAFA

pag. 52

Fragmente de memorie

Cercetare etnologică la Nițchidorf şi Blajova - județul Timiș

Alina MAFA, Cornel BOGDAN

pag. 57

Căluşerii de la Blajova

Cornel BOGDAN

pag. 63

4

„În fiecare limbă sunt alţi ochi”

Exerciţiu de antropologie vizuală

Iulia COTRĂU, Loredana MONENCIU

pag. 68

Configurări ale memoriei colective

în două narațiuni autobiografice

Alexandra CÂNDEA

pag. 77

Sânandrei (Sântandrei)


pag. 85

Poezie dialectală:

Adrian Gerhard

pag. 90

5

ŢARA FĂGETULUI – ENTITATE

GEOGRAFICĂ ŞI SPIRITUALĂ


Încă din cele mai vechi timpuri, locuitorii ţinutului Ţării Făgetului

au constatat că existenţa lor pe pământ nu este deloc întâmplătoare, că

le este dată şi că le este dependentă de o entitate superioară, care i-a

dorit într-o deplină comuniune cu natura care îi înconjoară cu atâta

dărnicie. Exploatarea necruţătoare, inumană, aproape nebunească a

naturii (pădurii) înconjurătoare, a ecosistemului în care şi noi, oamenii,

constituim un element semnificativ, determinant şi dominant, a început

relativ recent, în epoca industrială, când oamenii (sau o parte însemnată

dintre ei) s-au îndepărtat de rădăcinile lor ancestrale, de matricea lor

începătoare din sânul naturii.

Timp de mii de ani, românii au întemeiat, au urmat şi au practicat

anumite ritualuri standard, mereu aceleaşi, deşi cu anumite nuanţe

(diferenţe, variante) regionale, care i-au menţinut în perfectă înţelegere

şi armonie cu Pământul-Mamă, cel care le-a dat viaţă.

Zona Făgetului, ca entitate geografică, istorică, etnografică, spirituală

şi folclorică, acoperă un teritoriu întins, de la Valea Mureşului în nord, la

Ţinutul Pădurenilor în est, aşa încât considerăm necesară o scurtă prezen-

tare a cadrului natural, geografic şi istoric al zonei, cadru care a influenţat

în mare măsură specificitatea şi unicitatea spaţiului supus cercetării.

Depresiunea intracolinară a Făgetului, unitate geografică inter-

mediară între munţii Poiana Ruscă şi munţii Zarandului, încadrată în

6

Dealurile de Vest, se află în vestul ţării şi în nord-estul judeţului Timiş.

Zona se află la întretăierea paralelei de 450 15’30’’ latitudine nordică, cu

meridianul de 22010’30’’ longitudine vestică. Acest bazin depresionar se

închide spre munţi şi se deschide spre Câmpia Lugojului. Spre nord, pe

sectorul sudic al Dealurilor Lipovei, altitudinea este de 202 m, iar în

interfluviul Dealurilor Lipovei este de 170 m. Prin poziţia geografică pe

care o ocupă, zona Făget se găseşte sub influenţa maselor de aer

maritim din vest, deci cu un grad ridicat al umidităţii, urmate de mase de

aer submediteranian venite dinspre sud. Datorită acestor influenţe

climatice, temperaturile nu sunt atât de scăzute ca în restul ţării,

rezultând un climat de adăpost cu temperaturi între -1 şi 21 grade C,

fiind un teritoriu scutit atât de geruri puternice, cât şi de fenomenul de

secetă.

Întreaga zonă a Făgetului este tributară bazinului hidrografic al

râului Bega, care izvorăşte din munţii Poiana Ruscă, pe două braţe

aflate la altitudinea de 1150 m. Un braţ este cel denumit Bega-Luncani,

care îşi adună apele din culmea Padeş (1375 m), pentru a se îndrepta

spre şes, printr-o albie sinuoasă, adânc săpată în şisturi cristaline,

calcare şi dolomite. În porţiunile mai largi ale văii, în lunci, se află

localităţile Luncanii de Jos, Tomeşti-colonie şi Tomeşti-sat, iar la ieşirea

din masiv, localitatea Româneşti.

Celălalt braţ, Bega-Poieni, izvorăşte de sub vârful Rusca (1356 m),

sub denumirea de Valea Şasa, şi are un curs (o vale) săpat adânc în

calcare şi dolomite, în zona de platou a masivului, unde are un curs cu

numeroase pante şi cascade, întâlnindu-se, la locul numit Cheia, cu

Valea Strâmbu. Pe cursul său din zona montană se află localităţile

Poieni, Crivina de Sus şi Pietroasa. În aval de Pietroasa, primeşte ca

afluent Valea Fărăşească, înspre izvoarele căreia se află localitatea

Fărăşeşti, iar pe partea stângă a acestei văi (înspre aval – n.n.) întâlnim

vestita Peşteră de la Româneşti, singura din ţară în care se desfăşoară

speoconcerte la nivel european. Cele două braţe ale râului se unesc la

Curtea, urmând în aval un curs paralel cu zona muntoasă şi primind şi

alţi afluenţi.

7

La intrarea în oraşul Făget, primeşte ca afluent pârâul Vădana,

care izvorăşte tot din masivul Poiana Ruscă (în locul numit Borborosu),

dar are o altă direcţie şi pe valea căruia se află localităţile Jupâneşti

(singurul centru activ de ceramică din judeţul Timiş, în prezent – n.n.),

Brăneşti (satul renumiţilor dubaşi) şi Băteşti. În aval de Făget, în

marginea localităţii Traian Vuia, Bega primeşte apele celui mai

important afluent al său, Glaviţa, care izvorăşte de sub vârful Padeş şi

străbate zona muntoasă, între vârful Daia şi satul Gladna Română. În

dreptul localităţii Fârdea, apele Glaviţei, unite cu cele ale văii Hăuzeşti,

se varsă în Lacul de Acumulare Surduc, după care îşi continuă cursul

până departe, spre zona de vărsare (în Bega, apoi în Dunăre).

Din punct de vedere geo-botanic, teritoriul se află încadrat în zona

pădurilor de foioase, care apar pe Dealurile Lipovei şi cuprind specii de

stejar pedunculat, gorun, cer şi gârniţă. Pe alocuri, se întâlnesc ghimpele

şi pâlcuri de castani comestibili. În partea de sud, înspre munţi,

întâlnim teritoriul pădurilor de amestec şi cele de conifere. Până la 800-

900 m se dezvoltă abundent pădurile de fag, brad şi molid (pomi

folositori unor rituri de trecere, după cum urmează să susţinem în

lucrarea de faţă – n.n.). Aceste trei tipuri de arbori se dezvoltă în

amestec, iar din loc în loc mai apare şi mesteacănul.

Legat de răspândirea vegetaţiei în teritoriu, se constată că mai

multe localităţi au toponime pornind de la arbori specifici, care apar în

zonă: Făget – localitatea de centru a zonei etnofolclorice studiate – de la

fag; Bucovăţ – buk, care înseamnă fag în limba bulgară; Bichigi – de la

cuvântul de origine maghiară bikes, care în traducere românească tot fag

înseamnă; Breazova – de la cuvântul slav breza care înseamnă mesteacăn;

Cladova – care în slavă înseamnă trunchi, Răchita – de la arbuştii de

răchită, la care se mai pot adăuga şi alte toponimice generice (Bârna,

Groşi, Pădurani). Din păcate, masivele păduri de fag, care au dat

numele localităţilor din zonă şi care acopereau în trecut o mare parte de

teritoriu, au fost defrişate, odată cu popularea mai numeroasă, dar mai

ales în anii din urmă, rămânând doar pâlcuri de pădure în zona

montană şi în nord, spre Dealurile Lipovei.

8

Din punct de vedere istoric, teritoriul în discuţie reprezenta în

trecut un punct strategic important, aflat la graniţa mai multor ţinuturi.

Astfel, pe aici trecea „drumul sării”, pe un traseu care pornea din Râu-

Şes până la Caransebeş şi Lugoj. În zonă a existat, de asemenea, un

drum amenajat cu beucă din albia râului Bega, încă de pe vremea lui

Matei Corvin, indicând un drum bine circulat, urme ale acestuia mai

găsindu-se în hotarele localităţilor Băteşti, Brăneşti, Sinteşti, Margina

etc.

Zona etnografică a Făgetului se învecinează cu Ţinutul Pădurenilor

din judeţul Hunedoara (zonă folclorică aparte în cadrul folclorului

românesc), prin localităţile Coşeviţa, Homojdia, Pietroasa, Crivina de Sus,

Poieni, Fărăşeşti şi Luncanii de Jos (cu deschidere, pe Valea Voislovei,

spre Ruşchiţa şi ţinutul Haţegului). În nord, se învecinează cu valea

Mureşului, prin localităţile Bulza, Birchiş, Căpâlnaş, Ostrov, Bunea Mare,

Ierşnic, Ohaba Română. La sud, la limita cu munţii Poiana Ruscă, se

întâlnesc aşezările Zolt, Gladna Română, Gladna Montană, Hăuzeşti,

Fârdea, Surduc, Bucovăţ, Bârna, Boteşti, Botineşti, Pogăneşti, Jureşti,

Săceni, Sărăzani. Acestea sunt doar o parte dintre localităţile care compun

zona etnofolclorică Făget. De remarcat este faptul că teritoriul în discuţie

ocupă arealul a două judeţe (Timiş şi Arad), oraşul Făget aflându-se la

doar 10 km de limita cu judeţul Arad. Zona etnografică şi folclorică Făget

cuprinde în prezent 12 comune, cu populaţie în majoritate covârşitoare

românească, între care putem întâlni un număr redus de maghiari,

germani, ţigani şi, mai nou, ucraineni.

În această arie teritorială, colonizările cu alte populaţii au început

relativ târziu, după anul 1860, prin aşa-numita acţiune a colonizării

tereziene. Astfel, în Făget s-a întemeiat Partea germană, acum centrul

propriu-zis al oraşului, şi Telep-ul, partea maghiară. Cele trei „cartiere”

care compun Făgetul, respectiv: Partea românească, pe de o parte, şi

Partea germană şi Telep-ul pe de alta, sunt separate prin râul Bega, care

trece prin mijlocul localităţii. Partea românească este vatra din vechime a

Făgetului, care s-a constituit în apropierea cetăţii de aici.

9

Colonizarea nu s-a oprit la Făget. Ea a continuat, în anul 1864, cu

satul Bunea Mică, acesta fiind constituit din colonişti aduşi din

Szekszard (Ungaria). Actualmente, satul este părăsit, mai există doar

cimitirul şi două case nelocuite. Vara, în luna august, aici se organizează

o întâlnire a maghiarilor din Szekszard. În anul 1883, este întemeiată

localitatea Bethausen, cu germani, iar în 1893 localitatea Dumbrava, cu

maghiari veniţi din pusta Ungariei. Se poate spune că zona Făgetului

este un spaţiu etnologic şi folcloric de cultură şi de civilizaţie

tradiţională românească şi de dezvoltare armonioasă a meşteşugurilor

străvechi, în coeziune cu tradiţiile preluate de la colonişti, de la pre-

lucrarea lutului şi a metalelor, vărărit, cojocărit, prelucrarea lemnului, a

lânii şi a cânepii, torsul şi ţesutul, până la schimbul de mărfuri, prima

economie de piaţă, prin intermediul târgurilor de ţară organizate din

vechime în localităţile Făget (unde târgul săptămânal de vineri a fost

reglementat încă din anul 1760), Curtea, Româneşti, Margina, Tomeşti.

Localităţile la care ne vom referi în cercetarea riturilor de trecere

din Ţara Făgetului vor fi, în special, aşezările submontane, deoarece aici

s-au păstrat (s-au conservat) în timp, până către zilele noastre, datini şi

tradiţii vechi de sute de ani.

Fiind încă din Evul Mediu un important centru economic şi

administrativ, Făgetul a păstrat un contact permanent cu zonele

limitrofe, dovedind, prin unitate spirituală, că nu există graniţe între

ritualurile românilor din zona colinară şi montană şi ritualurile

românilor de câmpie. Bineînţeles, nu se poate susţine afirmaţia că

riturile sunt perfect unitare, deoarece chiar şi în cadrul aceleiaşi aşezări

pot exista anumite diferenţieri ale aceloraşi cântece ceremoniale sau

chiar în cadrul aceloraşi ritualuri.

După cum am mai sugerat anterior, influenţele zonelor limitrofe

se reflectă în arhitectura şi construcţia locuinţelor şi gospodăriilor, în

portul popular, în meşteşuguri şi obiceiuri. O particularitate a zonei o

reprezintă tezaurul de creaţii autentice. Varietatea motivului pastoral al

Mioriţei, transpus în baladă şi colindă, cântecele, colindele,

descântecele, basmele sunt toate expresii ale spiritului uman românesc

10

perpetuat peste veacuri. Încercând o foarte succintă prezentare a

localităţilor, vom consemna câteva date despre cele mai importante

aşezări omeneşti din zonă, localităţi care, ele însele, reprezintă

microuniversuri folclorice şi culturale, un fel de centrum mundi pentru

alte localităţi mai mici (sate şi cătune) care orbitează în jurul lor.

Comuna Pietroasa, care face limita judeţului Timiş cu judeţul

Hunedoara, este aşezată la poalele munţilor Poiana Ruscă, pe cursul

văii Bega-Poieni, în interiorul ei desfăşurându-se o parte din zona

carstică a Banatului. Astfel, aceste zone, cu peşteri, locuri de refugiu în

perioadele de restrişte, au ajutat la perpetuarea locuirii în ţinut, după o

apariţie timpurie a acesteia. Pe teritoriul comunei Pietroasa pot fi

întâlnite peşterile de la Crivina de Sus, Poieni şi Pietroasa, cât şi Sfinxul

de la Crivina, acestea reprezentând câteva locuri de adăpost şi, totodată,

obiective turistice importante din împrejurimile oraşului Făget.

Din păcate, Sfinxul de la Crivina de Sus, care era fotografiat şi în

manualele de geografie, în urma modernizării şi asfaltării drumului,

astăzi nu mai există (ca, de altfel şi morile de apă de la Poieni şi Crivina

de Sus).

De asemenea, pe teritoriul comunei Tomeşti se găsesc peşteri la

Luncanii de Jos, la Tomeşti-colonie (unde se află Stânca lui Florian), cât şi

renumita Peşteră de la Româneşti. Dovezile arheologice atestă existenţa

urmelor de locuire în Peştera de la Româneşti încă din perioada

paleolitică timpurie, scoţându-se la iveală un depozit de cereale, cât şi

ceramică neolitică aparţinând culturilor Tisa şi Coţofeni. O altă zonă,

care dovedeşte locuirea din străvechime, este cea de pe Valea Pietrei

(sau Valea cu pietrele – cum spun localnicii – n.n.), din apropierea

localităţii Pietroasa, unde, cu vreo patru decenii în urmă, s-au

descoperit obiecte de cult, se pare că tot din neolitic.

Mergând spre vest, în parcurgerea afectivă a geografiei Ţării

Făgetului, în zona de contact a dealurilor cu terasele râului Bega, se

înşiră sate adunate de-a lungul văii şi drumului, cum sunt: Curtea,

Coşava, Margina, Sinteşti, Temereşti, Băteşti, Begheiul Mic, Dumbrava,

11

Bucovaţ, Răchita şi Traian Vuia (localitate care încheie, în partea de

vest, zona etnofolclorică a Făgetului).

Imediat sub Vârful Padeş, se află satele Luncanii de Sus şi

Luncanii de Jos, conservând rituri specifice acelor centre mai izolate, în

jurul cărora gravitează. Nu trebuie înlăturată (ignorată) precizarea că

prin izolarea lor extremă, până nu de mult (drum de pământ, circulaţie

pe un singur sens, des inundat de Bega-Luncani, nici un autobuz care să

facă legătura cu aceste localităţi), aici se mai pot întâlni variante-relicve

ale unor fenomene folclorice sau tipuri mai vechi ale obiceiurilor şi ale

ritualurilor, pe cale de dispariţie în alte părţi. Acestea sunt sate de tip

răsfirat pe luncile văilor, cu un port românesc specific şi o arhitectură

deosebită a caselor. În cadrul zonei, este spaţiul geografic cu cele mai

pitoreşti şi mai sălbatice peisaje, o adevărată oază de linişte şi

solitudine, cea mai apropiată localitate, Tomeşti – colonie, aflându-se la

aproximativ 12 km.

Localitatea Româneşti se află aşezată pe o terasă a râului Bega-

Luncani, unde a fost identificat un sit paleolitic cu o continuitate de cel

puţin şase straturi. Şi aici s-a acordat o mare importanţă păstrării

obiceiurilor, cele 3-4 sate, care se află în apropierea localităţii, dovedind

o unitate compactă de ritualuri, de obiceiuri şi alte fenomene folclorice.

Locuitorii din Ţara Făgetului şi-au păstrat credinţa drept-ortodoxă

de-a lungul secolelor, tunurile generalului Bukov netrecând peste

teritoriul acesta, pentru a continua prăpădul pe care l-au făcut în

Transilvania. Zona aceasta este locuită de oameni simpli, iar bisericile

nu reprezintă construcţii trufaşe, impresionante, din piatră, ci simple,

dar minunate şi sfielnice bisericuţe din lemn. Din acest punct de vedere,

Ţara Făgetului deţine „monopolul” bisericilor de lemn monumente

istorice din întregul Banat, în acest spaţiu de locuire aflându-se nu mai

puţin de 16 asemenea bijuterii arhitecturale tradiţionale, lăcaşuri sfinte

pentru credinţa strămoşească.

Vechile biserici din această zonă au fost construite în centrul

aşezărilor, de obicei pe un teren mai înălţat, în jurul lor dezvoltându-se

12

de obicei cimitirul satelor respective. Un fenomen cunoscut pentru

teritoriul Făgetului a fost mutarea bisericilor, odată cu mutarea vetrei

satului, impusă de către administraţia austriacă la începutul secolului al

XVIII-lea (1717), în aşa fel încât cimitirul să nu facă parte din perimetrul

construibil al comunităţilor. Aşa s-a întâmplat cu bisericile din Dubeşti,

Curtea, Brăneşti etc. Modul de transport dintr-o localitate în alta al

bisericilor gata construite era transmutarea pe tăvălugi din buşteni, traşi

de mai multe perechi de boi, aşa cum s-a întâmplat cu bisericile din

Băteşti (adusă din locul numit Veţa, din apropierea Făgetului), Groşi

(adusă din Căpâlnaş), Coşeviţa (adusă din Ilia) sau Topla (adusă din

Remetea-Luncă, cu ajutorul a 24 de perechi de boi, mutare care a durat

mai multe săptămâni).

Ca toţi românii, ţăranii bănăţeni din părţile Făgetului îşi repetau

cântecele rituale nu numai în familie şi în manifestările din vatra

satului, ci şi în biserica satului, pentru că toate riturile lor de trecere

dedicate naşterii, botezului, nunţii ori înmormântării se petreceau sub

cupola sfintelor biserici, în strânsă legătură cu ritualul religios creştin.

Bisericile de lemn din Ţara Făgetului au constituit ambianţa şi au

ascultat de-a lungul secolelor urările premonitive ale ursitoarelor,

obiceiurile magice ale moaşelor de neam şi naşelor din vechime,

înfiorarea lirică a oraţiilor prenupţiale şi bucuria „givărilor” de la nuntă,

cât şi lamentaţiile bocitoarelor, precum şi alte creaţii cu caracter ritual

care marcau marile praguri ale existenţei umane de pe aceste meleaguri.

De aceea, vom consemna succint vechimea bisericilor de lemn încă

existente în zonă: Băteşti (aproximativ 1700), Groşi (1741), Crivina de

Sus (8 februarie 1676, după cum atestă pisania), Curtea (1794), Dubeşti

(1862), Homojdia (secolul al XVII-lea), Jupâneşti (aproximativ 1700),

Margina (1732), Pietroasa (1779), Povergina (1782), din păcate arsă în

primăvara anului 2015, Poieni (1812), Româneşti (secolul al XVIII-lea),

Topla (1746), Zolt (1775) etc.

Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului folcloric al zonei

Făgetului, ca regiune distinctă a Banatului, şi a cercetării acestuia în

13

timp, trebuie realizat un modest recurs la memorie, prin precizarea câ-

torva dintre condiţiile istorice de la începutul secolului al XX-lea,

condiţii care au influenţat în mod decisiv folcloristica zonală. Oamenii

acestor locuri s-au născut oameni liberi, păstrându-şi neîntinate

obârşiile şi tradiţiile, chiar dacă, prin colonizările succesive, Imperiul

Austro-Ungar a încercat să diminueze spiritul naţional, dacă nu chiar

să-l deznaţionalizeze.

Asupra teritoriului în discuţie, adică asupra comitatului Făget-

Margina, localităţi care aveau fortificaţii şi cetăţi în evul mediu, au

exercitat o influenţă deosebită trei personaje istorice: George de

Brandemburg, Sigismund Bathory şi Gabriel Bethlen, care sunt

menţionaţi ca donatori sau constructori (ctitori) ai bisericilor din lemn

aflătoare (păstrate, ctitorite) în zonă. După anul 1865, când se votează

încorporarea Transilvaniei şi a Banatului în hotarele noului stat

maghiar, fără a se ţine cont de protestele românilor, situaţia se schimbă

dramatic, cu consecinţe nefaste pe toate planurile. Reacţia românilor s-a

manifestat prin alegerea preoţilor, episcopilor şi a mitropolitului, cât şi a

învăţătorilor de către întreg poporul, creându-se o strânsă legătură între

el şi intelectuali. A crescut numărul şcolilor poporale, devenite mai

târziu şcoli confesionale, românii organizându-se şi politic în două

partide, unul în Transilvania, celălalt în Banat.

Din păcate, Dieta de la Cluj, care se va organiza atunci, se bazează

pe principiul celor trei naţiuni favorizate, din care era exclusă naţiunea

dominantă numeric, adică naţiunea română. Odată cu promulgarea

celor patru legi din anul 1868: a naţionalităţilor, a presei, a învăţă-

mântului şi cea electorală, se declanşează şi procesul maghiarizării

forţate.

După declaraţia de neutralitate de la Budapesta, s-a început

desfiinţarea unităţilor militare române. Cu un cinism de neînţeles,

contele Stefan Tisza şi-a pus în aplicare planul diabolic pe care l-a

exprimat în faţa deputaţilor români din Parlamentul maghiar: „Ştim că

România vrea Transilvania. O va avea, poate, dar fără români”.

14

Acesta este contextul ostil în care ţăranii din zonă şi-au dus

existenţa la începutul secolului al XIX-lea şi pe tot parcursul veacului,

până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Dar nu numai acestea au

fost singurele probleme, pe care ei urmau să le întâmpine.

Însuşi progresul tehnico-ştiinţific a adus prejudicii vieţii cultural-

artistice, cu precădere ritualurilor străvechi de la sate.

Centrul zonei folclorice studiate în prezenta lucrare îl constituie

fosta comună Făget, care a dobândit titlul de oraş în anul 1994, oraş în

care nu industria, ci ocupaţiile tradiţionale primează, aşa cum au primat

şi în trecut: agricultura, olăritul, păstoritul. La fel se desfăşura şi viaţa

locuitorilor din satele înconjurătoare, în limitele legilor nescrise ale

tradiţiei, departe de progresele ştiinţei. Dar acestea nu au întârziat să

apară, tineretul din zilele noastre fiind din ce în ce mai puţin implicat în

riturile şi practicile tradiţionale. De aceea, considerăm că în ultima

jumătate de veac o mare parte dintre riturile iniţiatice au dispărut,

conservându-se doar cele mai puternice, mai spectacular prezentate sau

cele cu caracter funerar, obiceiurile dedicate sărbătorilor de iarnă, ori

cele legate de ritualurile divinaţiei de nuntă: ghicirea ursitului în

special, pe care fetele de măritat le practică destul de frecvent şi astăzi.

În bună parte, ritualurile de trecere sunt asemănătoare în linii

mari în toate civilizaţiile lumii, scheletul de bază (invariantele) fiind

mereu acelaşi, cu inerentele diferenţieri zonale determinate de barierele

culturale. Ceea ce ne duce cu gândul la leagănul omenirii, în sensul că

multe dintre obiceiurile păstrate nu au nimic de-a face cu Creştinismul,

deci sunt ritualuri păgâne, pre-creştine, care se mai păstrează într-o

formă mai mult sau mai puţin arhaică, din zorii omenirii şi până în

zilele noastre.

Spiritul creator şi inteligenţa nativă a făgeţenilor se manifestă şi

prin numărul mare de legende, care s-au dezvoltat în miezul şi jurul

zonei studiate. Ele s-au transmis pe cale orală, de la o generaţie la alta,

iar păstrarea lor până în zilele noastre a fost facilitată de existenţa în

regiune a unor periodice şi magazine, care au început să aştearnă în

15

scris bogăţia de spiritualitate tradiţională, culeasă după ce România şi-a

câştigat independenţa de stat (creându-se acum un nou mediu propice

activităţilor cu caracter cultural-artistic).

Dintre legendele locale (legate de anumite toponimice), pot fi

amintite: Legenda peşterii (stâncii) lui Florian (de la Tomeşti); Legenda

pădurii Turcoanea (de la Margina, în care se află şi cetatea medievală,

locul de naştere al Elisabetei de Margina, mama lui Iancu de

Hunedoara); Legenda Sfinxului de la Crivina de Sus (o formaţiune

geologică ciudată, sub care legenda spune că turcii, în trecerea lor, au

îngropat tone de aur; în prezent, prin reabilitarea drumului, s-a ciuntit o

parte însemnată din stâncă, deşi ea fusese catalogată monument al

naturii şi fotografiată în manuale de şcoală – n.n.); Legenda Părăului cu

spini (care se crede că ar curge până la Monetăria lui Decebal, acesta

presupunându-se că ar fi în zonă şi de unde părăul aduce periodic

monede de aur şi argint); Legenda Lacului fără Fund de la Fărăşeşti (lac

care, în credinţa populară a zonei, nu ar avea o adâncime verificabilă,

loc în care s-ar fi aflat Tiparniţa şi Monetăria lui Decebal, care s-ar fi

legat, printr-un sistem ingenios de tuneluri, cu capitala Imperiului

Dacic, Sarmizegetusa Regia); Legenda Fântânii Corbului (fântână care se

află în hotarul satului Coşteiul de Sus, loc unde au făcut popas Matei

Corvinul, cu soţia şi copilul. Micuţul s-a jucat cu inelul regal şi un corb,

aflat în înălţimi, s-a repezit şi l-a luat în cioc, zburând cu el în văzduh,

pierzându-se); Legenda Armindenilor, a focurilor de Paşti de la Fârdea şi

Hăuzeşti şi, bineînţeles, lista ar putea continua, întrucât fiecare sat,

fiecare loc, fiecare gură de peşteră şi fiecare adăpost străvechi îşi are

propria sa legendă, ca peste tot în spaţiul existenţial şi spiritual

românesc. Legendele se prelungesc până astăzi, mai nou existând

legende şi despre nu prea vechiul baraj de la Surduc (construit în anul

1978), în care se zvoneşte că s-ar ascunde monştri subacvatici şi mutanţi.

După cum am mai amintit, la originile lor, ritualurile iniţiatice nu

au nici o legătură cu creştinismul. Dar, creştinismul, ortodoxia noastră,

ca nici o altă religie, a înglobat, a subsumat în mod magistral practicile

16

păgâne româneşti, dându-le un sens religios, dacă o asemenea

suprapunere a fost cu putinţă. Din această cauză, ritualurile care au

supravieţuit cel mai mult şi mai statornic în spaţiul cultural făgeţean

sunt cele legate într-un fel sau altul de biserică. Paradoxal, biserica,

aceea de la începuturi, care a respins practicile păgâne ca nefiind în

concordanţă cu practicile religioase şi cu spiritul creştin, este cea care a

perpetuat peste veacuri ritualuri iniţiatice de o importanţă şi frumuseţe

specifice zonelor de provenienţă, ritualuri care constituie marca de

unicitate a arealului respectiv (al Ţării Făgetului, în cazul de faţă – n.n.).

În ultimul secol, au pătruns în zonă sectele neoprotestante, care s-

au aşezat pe vatra şi „materialul prim” al bisericilor tradiţionale:

ortodoxă (specific românească), catolică şi reformată (specifice mozai-

cului cultural-religios al Banatului). Neoprotestantismul respinge

ritualurile tradiţionale ale ţăranilor bănăţeni, înlocuindu-le cu practici

pur „pocăite”, în majoritatea lor fenomene spirituale împrumutate din

culturi vest-europene sau trans-oceanice. Colindătorilor cu steaua sau

cu măştile zoomorfe, specifice obiceiului tradiţional, li se opun

colindători cu chitara, coruri şi fanfare; ritualurilor de măritiş, de ghicire

a ursitului, li se opun „rugăciunile de stăruinţă” ale cultelor neo-

protestante; cântecelor funebre (zorile, bocetele, verşurile) li se opun

cântările acompaniate de acordeon ş.a.m.d. Nu se doreşte în rândurile

de faţă o denigrare a sectelor neoprotestante, adică a bisericilor baptiste,

penticostale, adventiste şi iehoviste, care-şi au reprezentanţi în mai

multe sate ale zonei. Dar, în timpul studiilor etnografice, s-a confirmat

faptul că în urma „instaurării” dominaţiei acestor culte în câteva sate ale

zonei s-a ajuns la dispariţia ritualurilor tradiţionale, iar în mentalitatea

unor asemenea credincioşi, preponderent tineri, îşi face simţită prezenţa

pârdalnicul orgoliu al dominaţiei, atitudine total străină creştinismului

în general. Dăm un singur exemplu: astfel s-a întâmplat în Crivina de

Sus (comuna Pietroasa), sat submontan, aflat între Pietroasa şi Poieni,

areal valoros etnografic şi de reală şi adevărată istorie folclorică, în care,

în ultima vreme, până şi oamenii în vârstă, buni cunoscători şi practi-

17

canţi ai obiceiurilor din străbuni, odată trecuţi la neoprotestantism,

refuză să-şi mai împărtăşească cunoştinţele ritualice, motivând că

acestea ar fi „drăcovenii”. Un caz mai convingător este cel al localităţii

Colonia Mică (din apropierea Făgetului), unde, până nu de mult (6 – 7

ani), mai exista doar o singură familie ortodoxă, celelalte fiind

neoprotestante, de la care nu se mai poate recupera, în zilele noastre,

nici un ritual tradiţional autentic.

Zona etnografică Făget reprezintă însemnătate ştiinţifică

deosebită şi datorită deschiderii sale largi înspre circulaţia valorilor

tradiţionale, etnografice şi folclorice, pe de o parte, spre zonele

transilvane din apropiere (Ţinutul Pădurenilor şi Valea Mureşului), iar

pe de altă parte, spre zonele etnografice bănăţene, în care se integrează,

cu specificităţile sale.

Aceste permanente şi intense contacte ale locuitorilor de pe

meleagurile făgeţene cu populaţia altor zone etnografice şi-au pus

amprenta atât în creaţiile populare materiale, cât şi în creaţiile spirituale

şi în modul de viaţă de zi cu zi al oamenilor. Marile prefaceri petrecute

în viaţa social-economică a satului contemporan determină şi modificări

în planul spiritualităţii, ceea ce face să se piardă sau să se transforme şi

să se adapteze o serie de practici tradiţionale, datini şi obiceiuri

aparţinând universului spiritual al ţăranului obişnuit, al omului din

popor. În ciuda acestor transformări, însă, ceea ce este autentic şi viabil

se transmite prin forţa tradiţiei, constituindu-se în zestre culturală lăsată

de strămoşi.

Cercetările, referinţele şi studiile folclorice au început în zona

Banat relativ târziu, pe la începutul secolului al XIX-lea, iar în acea

perioadă contextul geostrategic şi politic al zonei nu permitea cercetăto-

rilor, fie ei de origine română sau nu, o prea mare implicare în studierea

folclorului românesc, cu atât mai puţin afirmării ideii continuităţii

milenare a spiritului românesc pe acest teritoriu. Primele studii de

folcloristică au fost realizate, după cum am mai afirmat, în primele

decenii ale secolului al XIX-lea, printre primii cercetători fiind cei de

18

origine germană, Arthur şi Albert Schott, care trăiseră mai mulţi ani în

Banat. Aceştia tipăresc, în anul 1845, în limba germană, volumul

Walachische Marchen, fapt prin care putem susţine ideea că prima

culegere de folclor din ţară se ocupa de fenomenul folcloric bănăţean.

Alte trimiteri la obiceiuri şi fapte folclorice bănăţeneşti întâlnim în

lucrarea Cronica Banatului a lui Nicolae Stoica de Haţeg, mare cronicar

bănăţean, care şi-a compus opera între anii 1826 – 1829.

În zona etnografică Făget se păstrează destul de bine până astăzi

multe dintre obiceiurile de peste an, cele legate de viaţa de familie, cât şi

alte creaţii folclorice. În cercetările folclorice, acest spaţiu existenţial şi

spiritual este cunoscut doar sporadic şi, cu precădere, în ultima vreme,

deşi investigaţii sumare s-au mai realizat şi între cele două războaie

mondiale. În afara celor două culegeri datorate rapsodului popular

Cornel Veselău (este vorba despre volumele Peste deal, pe sub pădure.

Folclor literar din Banat, prefaţă, selecţie şi clasificare, indice şi glosar de

Gabriel Manolescu, Comitetul pentru cultură şi artă al judeţului Timiş,

Casa judeţeană a creaţiei populare, Timişoara, 1969, şi Sub poale de codru

verde. Balade populare din Banat, ediţie îngrijită de Cornel Veselău, Ed.

Facla, Timişoara, 1987, cu un cuvânt înainte al reputatului cercetător

Alexandru I. Amzulescu) şi a unei restrânse colecţii de melodii

populare de pe Valea Begheiului, Valea Căraşului şi Valea Mureşului

(peste 100 de piese muzicale instrumentale), realizată de dirijorul şi

etnomuzicologul Achim Penda (Melodii de jocuri din Banat, Centrul de

îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă al judeţului

Timiş, Timişoara, 1974), singura culegere mai temeinică, în care apar şi

creaţii folclorice ale zonei în discuţie, a fost, până nu demult, cea a lui

Dumitru Şandru (Folclor românesc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987).

Această amplă culegere include investigaţii din numai şase localităţi din

Ţara Făgetului şi anume: Gladna Română, Luncani, Tomeşti, Curtea,

Bichigi, Băseşti (astăzi Begheiul Mic), aproximativ 270 de piese.

Cercetarea şi culegerea propriu-zisă a materialului folcloric din antologia

postumă a universitarului bucureştean Dumitru Şandru, care se vrea o

19

culegere de creaţii populare din aproape toate regiunile ţării, a fost

efectuată în anul 1931 şi în alte zone ale judeţelor Timiş şi Caraş-Severin

şi constituie, parţial, pentru cercetătorul de astăzi al folclorului făgeţean,

prilejul de a face, peste timp, comparaţii şi estimări, de a analiza mai

temeinic stadiul actual al fenomenului folcloric în discuţie, al motivelor

şi temelor, al continuităţii sau involuţiei, mai ales atunci când, dintr-o

fericită coincidenţă, culegătorii de astăzi ai nestematelor tradiţionale au

constatat că unii dintre informatori mai trăiau (Beşeleu Natalia, Furdean

Eva ori Vasiloni Ana) şi au putut fi chestionaţi.

O reală contribuţie la cunoaşterea mai ales etnografică a zonei

aduce şi informata lucrare Zona etnografică Făget a cercetătoarelor

timişorene Violeta Blaj şi Elena Grigorescu (Ed. Sport-Turism, Bucureşti,

1985), cât şi subcapitolele bine documentate şi pertinente dedicate

„subzonei Făgetului” (aşa o numeşte cercetătoarea – n.n.) în lucrarea

Portul popular românesc din judeţul Timiş de Aristida Turcuş (lucrare tipă-

rită sub egida Comitetului de Cultură al judeţului Timiş şi a Centrului

judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă,

Timişoara, 1982).

Creaţii populare din Ţara Făgetului (colinde, balade, cântece

bătrâneşti, doine diverse, creaţii ceremoniale, oraţii, obiceiuri de peste

an şi din ciclul vieţii, cântece de cătănie, cântece satirice ori strigături,

descântece şi incantaţii; unele piese literare, cu partiturile muzicale

aferente etc., au fost publicate şi în alte tipărituri şi culegeri cum ar fi Ce-

am în inimă şi-n gând. Folclor din Banat, volum îngrijit de Ion Iliescu şi Ilie

Birău, cu introducere, notă asupra culegerii, glosar, indici onomastic şi

toponimic, al creaţiilor, culegătorilor, bibliografie şi ilustraţii, tipărit sub

egida Comitetului de Cultură şi Artă al judeţului Timiş şi Casei Creaţiei

populare, Timişoara, 1968, în care, în calitate de culegători de folclor,

Cornel Veselău este prezent cu 22 de texte şi Achim Penda cu 15 texte.

Înainte şi după evenimentele din decembrie 1989, în ziare, reviste,

anuare şi alte categorii de publicaţii precum: „Folclor literar”, (editat de

Centrul ştiinţific de folclor al Universităţii din Timişoara), „Tibiscus”

20

(Anuarul de etnografie – Muzeul Banatului), „Orizont”, „Flacăra”,

„Drapelul roşu”, „Renaşterea bănăţeană”, „Redeşteptarea”,

„Timisiensis”, „Gazeta Făgetului”, „Gazeta făgeaţeană”, „Fageţeanul”,

„Lada cu zestre”, „Tăt Bănatu-i fruncea” etc., în numeroase emisiuni de

radio şi înregistrări TV, în filme documentare, precum şi în cele şase

caiete literar-artistice, editate între anii 1977-1997 de către Cenaclul

„George Gârda” din Făget, cât şi în culegerile realizate de elevii Liceului

Teoretic „Traian Vuia” Făget, au fost publicate diverse creaţii

aparţinătoare arealului geografic şi etnografic în discuţie. De asemenea,

în anul 1967 a fost realizat un disc „Electrecord”, cuprinzând melodii

cântate de Cornel Veselău, acompaniat fiind de Orchestra de

instrumente populare „Făgeţeana”, sub bagheta lui Achim Penda, disc

alcătuit după înregistrările făcute în timp la studiourile de radio.

Mai trebuie adăugat faptul că un merit aparte în cunoaşterea şi

cercetarea folclorului literar şi muzical, cât şi a obiceiurilor din mai

multe localităţi din zona Făgetului, cât şi de pe Valea Mureşului, din

imediata vecinătate, l-a avut organizarea timp de două săptămâni, în

vara anului 1985, a ediţiei a V-a a Taberei naţionale de folclor a

studenţilor din toate instituţiile de învăţământ superior din ţară (după

cele patru tabere, care au avut loc în anii anteriori, în Bucovina, Ţara

Lăpuşului, Valea Chioarului şi Mureş) şi a cărei activitate de culegere şi

cercetare s-a desfăşurat pe baza unui chestionar bine întemeiat ştiinţific,

alcătuit de profesorul şi folcloristul timişorean Vasile Tudor Creţu, şi

intitulat Familia şi satul – aspecte generale...

După anul 1990, se înmulţesc tipăriturile care cuprind culegeri de

folclor din zona Făgetului. La o sumară trecere în revistă, pot fi amintite

următoarele lucrări: Haida, hai cu dubele, culegere de colinde de Crăciun

din satul Povergina, de Emilia Comişel şi Ioan Gh. Oltean, ediţie

xeroxată, Făget, 1993, 34 p.; De la mamă către sat (obiceiul naşterii în zona

Făgetului), de Ion Căliman, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 1996, 42 p;

Poezii populare româneşti. Folclor din Banat, de Ion Căliman şi Cornel

Veselău, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1996 (apărută

21

în 1997), 600 p.; Calcă-ţi, fiico, jurământul (Obiceiuri de nuntă din zona

Făgetului), de Ion Căliman, supliment al Caietului literar-artistic, nr. 6, al

Cenaclului „George Gârda” Făget, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 1996,

72 p.; Colindăm Domnului bunu. Colinde de Crăciun din zonele Făget-Timiş

şi Mureş-Arad, de Emilia Comişel, Irina Dragnea şi Ioan Gh. Oltean, Ed.

Augusta, Timişoara,1998, 168 p.; Emilia Comişel despre folclorul românesc,

de Ioan Gh. Oltean şi Ion Căliman, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003,

200 p.; Creaţie şi tradiţie în folclor (eseu despre cultura populară), de Ion

Căliman Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2004, 144 p.; Pe rouă

nescuturată (culegere de scenarii şi colaje folclorice pentru formaţii artistice),

de Ion Căliman, Ed. Zamolsara, Timişoara, 2007, şi Ed. Nagard, Lugoj,

2007, 72 p.; Focul de priveghi. Strigarea peste sat – obicei justiţiar tradiţional,

de Ion Căliman, Ed. Nagard, Lugoj, 2008, 120 p.; Ceremonialul riturilor de

trecere. Naşterea, de Ion Căliman, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2008, 212

p.; Descântec pentru Cornel Veselău (Carte de nostalgie). Restituiri culturale

făgeţene, de Ion Căliman şi Elena David, Ed. Nagard, Lugoj, 2009, 236 p.;

Ceremonialul riturilor de trecere. Nunta, de Ion Căliman, Ed. Excelsior Art,

Timişoara, 2010, (tiparul s-a executat la Ed. Nagard, Lugoj), 292 p.;

Ceremonialul riturilor de trecere. Înmormântarea, de Ion Căliman, Ed.

Nagard, Lugoj, 2010, 332 p.; Achim Penda – dirijorul şi etnomuzicologul.

Restituiri culturale făgeţene II, de Ion Căliman, Ed. Nagard, Lugoj, 2010,

340 p,; Ceremonialul riturilor de trecere. Înmormântarea, ediţie revăzută şi

adăugită, de Ion Căliman, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2010, 368 p,;

Pragurile lumii albe, Colecţia „Eseuri”, de Ion Căliman, Ed. Nagard.,

Lugoj, 2011, 420 p.; Ceremonialul riturilor de trecere, suport electronic, de

Ion Căliman, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2011, 956 p.; Consemnări

folcorice şi culturale, de Ion Căliman, Colecţia „Eseuri”, Ed. Nagard.,

Lugoj, 2011, 312 p.; Cercetări folclorice în Banatul de nord-est, de Ion

Căliman şi Adela Stoian, Colecţia „Eseuri”, Ed. Nagard., Lugoj, 2012,

284 p.; Trilogia vieţii. Obiceiuri de familie din Ţara Făgetului, de Ion

Căliman, Ed. Nagard., Lugoj, 2012, 616 p.; Colindatul cu dube în zona

Făgetului, de Ion Căliman, Colecţia „Eseuri”, Ed. Mirton, Timişoara,

22

2014, 208 p.; Poezia riturilor de însănătoşire, de Ion Căliman, Colecţia

„Eseuri”, Ed. Mirton, Timişoara, 2015, 204 p. Pentru apropierea ca zonă

şi pentru repertoriul de colinde asemănător, poate fi citată şi culegerea

prof. univ. dr. Ion Drăgan, Dă pă dubă, săraca. Colinzile dubaşilor din

Bretea-Mureşană, Ed. Eurobit, Timişoara, 1996, 64 p.

23

PORTUL POPULAR DIN STRAJA, BANATUL SÂRBESC -

ANALIZA MORFOLOGICĂ ŞI STILISTICĂ

Dr. Daniela BARBULOV POPOV

Din punct de vedere etnografic, localităţile din Banatul Sârbesc

unde trăiesc azi români se pot clasifica în căteva grupuri1- zone

etnografice ce constituie în teritoriu o enclavă cultural-etnică, dintre

care un grup este format de localităţi unde s-au stabilit românii din

Oltenia.

Actuala localitate Straja a luat naştere pe locul unde în anii 1716-

1717 se găsea o tabără militară a cavaleriei imperiale austriece. Satul

părăsit de populaţia germană, în anul 1744, a fost populat de românii

din Oltenia. În anul 1774, localitatea intră în componenţa Regimentului

româno-iliric al Graniţei militare bănăţene.2 Face parte din grupul de

localităţi cu port oltenesc.

1 Mircea Măran, Kulturne prilike kod rumuna u Banatu 1945-1952,Vršac, Visoka

škola za obrazovanje vaspitača „Mihajlo Pavlov“, 2008, p. 7 2 Mircea Măran, Localităţi bănăţene: trecut istoric şi cultural, Panciova, Libertatea,

2003, p. 83

24

Costumul femeiesc din Straja, la începutul secolului al XX-lea,

era alcătuit din: acoperitoare de cap -cârpa, cămaşă- c'iupag, poale -poale,

rochie-sucnă, şorţ sau cotrinţe, vestă-prsluc, ciorapi-ştrimfi şi încălţăminte:

păpuci de lână sau pantofi.3

Ilustraţia 4 Ilustraţia 5

Acoperitoare de cap - c'iula Acoperitoare de cap – cârpă de pliş

3 referitor la portul popular din localitatea Straja interviu înregistrat la Straja, cu

Măria Barbulov, iulie 2013, şi familia Licareţ, ianuarie 2015.

Ilustraţia 1 Ilustraţia 2 Ilustraţia 3

Familie în port popular,

Straja, anul 1900

Fete în port popular,

Straja, anul 1924

Familie în port popular,

Straja, anul 1929

25

Cămaşa - c'iupagul - era confecţionat din pânză ţesută în casă, din

bumbac. Foile de pânză - 2,5 foi de ţesătură (faţa, spatele şi clinii

laterali) erau încreţite în jurul gâtului, mai târziu c'iupagul se

confecţiona cu guler. Mânecile, din câte o lăţime a foii de ţesătură

fiecare, cu manşete, se prindeau din umăr, având la subbraţ câte un

clenţuş/pavă.

Motivele geometrice şi geometrizate care formează compoziţia

ornamentală sunt realizate prin broderie perforată, cu fire de bumbac

de culoare albă.

O altă variantă de c'iupag/cămaşă este realizată prin încreţirea

tuturor foilor de pânză în jurul gâtului – tipul carpatic. Decoraţia acestei

cămăşi este dispusă pe piept - două registre longitudinale -, la spate –

motive mănunte -, pe mâneci, într-un registru lat, tip tablă. Compoziţia

ornamentală reuneşte motive geometrice şi geometrizate, realizate prin

broderie în punctul cruciuliţă, cu fire de bumbac. Predominantă este

cromatica monocromă sau bicromă, în culori de negru şi roşu.

Poalele sunt confecţionate din aceeaşi calitate şi culoare de pânză

ca şi c'iupagul. Se folosesc trei foi de ţesătură, unite cu cheie/broderie

perforată, caracteristică fiind cheia nodaţâcă, lucrată prin legarea

nodurilor peste ac. La partea superioară, pânza poalelor este pliată, prin

lănţişori, pentru a se introduce brăcinarul. Poalele costumului de

sărbătoare sunt decorate pe lângă tiv cu motive lucrate în tehnica

broderiei perforate ajur/şabac (cu găurei) sau cu motive mărunte,

brodate cu fir de bumbac; marginea se tivea cu cipcă.

Ilustraţia 6: c'iupag,

Straja, anul 1895


Straja, anul 1918


Straja, începutul secolului XX

26

Ilustraţia 9: Poale,

Straja, anul 1895


Straja, anul 1918


Straja, anul 1900

La începutul secolului al XX-lea, portul femeiesc din această

localitate se completa peste poale cu: şorţuri-cotrinţe, purtate pereche în

faţă şi la spate, sucnă cu şorţ din material industrial sau costum, purtat

mai mult de fetele tinere.

Ilustraţia 12 Ilustraţia 13

Cotrinţă, Straja,

deceniul doi al secolului XX

Costum, Straja,

deceniul trei al secolului XX

Peste poale, în faţă şi la spate, se purtau şorţuri-cotrinţe din catifea

de culoare neagră, egale ca dimensiuni, decorate cu motive geometrice,

geometrizate sau zoomorfe, executate cu mărgele şi paiete.

27

Rochia, fusta largă, se confecţiona din stofă fină, de provenienţă

industrială (sucnă de bircă). Mai întâi, materialul se încreţea în talie, apoi

se formau pliseuri – în biece. Femeile tinere purtau rochie în diferite

culori (verde, vişiniu), iar cele în vârstă preferau culoarea neagră.

Pentru portul zilnic, sucna se confecţiona din ţesături de lână.

Sucna sumiesă – denumirea rochiei al cărei colţ din faţă se ridica şi se fixa

la brâu - se poartă cu un şorţ, puţin mai scurt, pentru a rămâne vizibilă

decoraţia poalelor. Acest tip de sucnă îl purtau femeile tinere, cele mai

în vârstă purtau sucnă la val'e, adică cu capătul neridicat.4 Şorţul se

confecţiona din material industrial.

Ilustraţia 14

Straja, începutul secolului XX

Costumul bărbătesc din Straja este alcătuit din: pălărie, cămaşă

din pânză de bumbac ţesută în război, izmene din aceeaşi pânză sau

4 Mirjana Maluckov, Narodna nošnja rumuna u jugoslovenskom Banatu, Novi Sad,

Vojvođanski muzej u Novom Sadu, 1973, p. 82.

28

cioareci/nădragi din abă (gimie), brâu, laibăr negru, încălţăminte: obiele şi

opinci, tureci din piele şi boconc'i sau cizme.

Cămaşa/chimeaşă şi izmenele/izmene sunt mai strâmte. Cămaşa, de

lungime până la genunchi şi izmenele se confecţionau din pânză de

bumbac –sadă- ţesută în casă. Decorul acestor cămăşi este plasat pe

guler, piept, mâneci şi poale. Este alcătuit din benzi de motive

geometrizate, fitomorfe şi zoomorfe, realizate cu broderie plină.

Pe lângă decoraţia realizată prin broderie plină, cămăşile şi

izmenele erau decorate şi cu motive mărunte realizate prin broderie

spartă/şabac; foile de ţesătură sunt unite printr-o cheie decorativă

specifică - cu noduri -, similată tehnic celei realizate la poalele femeieşti.

a

b

Ilustraţia 15

Cămaşă bărbătească, Straja, începutul secolului XX

29

Ilustraţia 16

Cojoc bărbătesc, Straja, anul 1925

Hainele groase. Pentru vreme friguroasă, femeile purtau cojoace

lungi până la talie – scurcaică, de culoare maron, decorate cu şnur de

culoare albastră şi neagră.

Cojocul bărbătesc din Straja este diferit de cojoacele pe care le

purtau românii din această parte a Banatului; se aseamănă cojoacelor

purtate de Bufenii din România. Acest cojoc, lung până la genunchi, de

culoare maron, are pe margini, aproximativ pe 10 cm. lăţime, un bordaj

cu pliş – o imitaţie de blană de culoare neagră. Decoraţia este amplasată

doar pe marginile tivului şi la spate, pe talie, fiind realizată cu

şnur/găitan negru de lână şi broderie cu lânică.5

5 Mirjana Maluckov, Narodna nošnja rumuna u jugoslovenskom Banatu, Novi Sad,

Vojvođanski muzej u Novom Sadu, 1973, p. 106.

30

Deşi portul românesc are o structură de bază unitară, pe parcursul

evoluţiei sale istorice în satele Banatului Sârbesc, a conservat

particularităţile fiecărei regiuni de origine. Condiţiile istorice ale co-

existenţei românilor cu grupurile etnice stabilite de-a lungul veacurilor

pe teritoriul Banatului şi-au pus amprenta şi asupra portului popular al

românilor. Într-un astfel de areal geografic, al diversităţii etnice,

comunitatea românească a continuat să-şi păstreze valorile specifice

zonelor de provenienţă, ca embleme identitar-culturale.

BIBLIOGRAFIE

Teza de doctorat - Daniela Barbulov Popov: Cercetare comparată asupra

evoluţiei interferenţelor stilistice ale portului popular în zonele Banatului

Românesc şi Sârbesc

1. Maluckov, Mirjana, Narodna nošnja rumuna u jugoslovenskom Banatu,

Novi Sad, Vojvođanski muzej u Novom Sadu, 1973.

2. Măran, Mircea, Localităţi bănăţene: trecut istoric şi cultural, Panciova,

Libertatea, 2003.

3. Măran, Mircea, Kulturne prilike kod rumuna u Banatu 1945-1952.,Vršac,

Visoka škola za obrazovanje vaspitača „Mihajlo Pavlov“, 2008.

4. Interviu înregistrat la Straja cu Măria Barbulov şi familia Licareţ.

LISTA ILUSTRAŢIILOR

1. Colecţia familiei Licareţ, Straja (1,3,4,5,7,10,13,15b)

2. Colecţia familiei Barbulov, Straja (8,11,12,15a)

3. Muzeul Oraşului Vârşeţ – colecţia etnografică (2,14)

4. Maluckov, Mirjana, Narodna nošnja rumuna u jugoslovenskom Banatu

(6,9,16)

31

COLECȚII ȘI COLECȚIONARI DIN BANAT Interviu cu prof. univ. dr. Emilian Vasile Madoșa

Portret de colecționar

Material realizat de către Alina MAFA și Marius MATEI

Ne-am întâlnit cu domnul profesor Emilian Madoșa într-o zi

frumoasă, cu soare, de februarie, în care frigul parcă ne invita la dialog.

Cu o atenție aproape paternă, domnul profesor ne-a dezvăluit din

„comoara” sa, ultimele articole intrate în colecția sa. Din prezentare

răzbate stilul științific al profesorului, în care totul este notat, cu număr

de inventar și depozitat în condiții speciale. Ne descrie cu exactitatea

omului de știință fiecare obiect, de unde provine și care este povestea

lui.

Profesorul Emilian Madoșa s-a născut în Julița, Vărădia de

Mureș, județul Arad și locuiește în Timișoara însă, după cum

mărturisește, este atras către rădăcini prin pasiunea pentru etnografie și

artă populară pentru că: ”cine are o pasiune, se naște cu ea. ”Urmează

Liceul Industrial din Lipova, judeţul Arad, apoi Facultatea de

Agricultură, Institutul Agronomic din Timişoara. Obține diverse

specializări și titlul de doctor în domeniul Agronomiei, specializarea

Genetică şi Ameliorarea plantelor - Universitatea de Ştiinţe Agricole şi

Medicină Veterinară a Banatului Timişoara. Urmează toate stagiile

academice, este asistent, șef lucrări, conferențiar, iar în prezent este

profesor universitar la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină

Veterinară a Banatului Timişoara, Facultatea de Horticultură şi

Silvicultură, disciplina: Ameliorarea plantelor şi producere de sămânţă.

32

Începem incursiunea printre lucruri în care oamenii de altădată și-

au pus măiestria, transformând obiecte vestimentare în adevărate opere

de artă.

Interviu cu dl.prof. univ. dr. Emilian Madoșa

”la noi bătrânii îi învățau pe copii să îi salute pe fiecare pe limba lui (. . . )

oamenii au știut să vadă ce e bun unii de la alții și să accepte”

A. M. Bună ziua, ne bucurăm că am reușit să stăm de vorbă cu

Dumneavoastră.

E. M. – Bună ziua, este o plăcere și pentru mine să am oportunitatea de a vorbi

despre colecția mea și de mă regăsi în cadrul revistei ”Timisiensis”.

A. M. – Pentru început, vă rugăm să vă prezentați cititorilor revistei.

E. M. – Mă numesc Emilian Madoșa, sunt profesor la Facultatea de Inginerie

Genetică, disciplina: Nivelarea plantelor, Universitatea de Științe Agricole și

Medicină Veterinară a Banatului din Timișoara. Am absolvit Facultatea de

Agronomie, am lucrat o perioadă în cercetare, apoi, din anii 90 lucrez în cadrul

Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului din

Timișoara.

A. M. – Cum se împletesc cele două pasiuni al dvs. cea de profesor și

cea de colecționar de artă etnografică?

E. M . – Cred că este o situație de conjunctură, având în vedere preocupările pe

care le-am avut. Pot spune că dintotdeauna am fost fascinat de tot ceea ce

înseamnă folclor și portul tradițional. E o pasiune cu care m-am născut,

pornind de la tradiții, dans, muzică și îmbrăcăminte iar ca și profesor, am

rămas aproape de pământ și de sat. Colecția mea a crescut de la sine iar de-a

lungul timpului așa am găsit împlinirea.

A. M. – Ați făcut parte dintr-o formație de dansuri și cântece

tradiționale?

E. M. – De fapt, am și cântat aici la Bârzava și în perioada studenției, făcând

parte din formația de dansuri a Institutului de Agronomie, cum se numea pe

33

atunci. La Școala Populară de Artă era pe atunci instructor Doru Haiduc, care

a ajutat formația de dansuri. Din anul I l-am avut instructor pe Emilian

Dumitru, care era instructor la ”Doina Timișului”, iar ca și corepetitor pe

Pavel Roșu. Îmi amintesc cu drag de spectacolele la care am participat ca și

student și care au durat până în 1984.

- Tot ceea ce ține de port m-a interesat de mic copil și tot ceea ce am avut acasă,

nu am risipit. După ‘90 am început să cumpăr piese de colecție și totul a

început cu prima achiziție de la o bătrână care avea de vânzare o ”cătrânță”

care mi-a plăcut. Vindea la piața de vechituri 3 ”cătrânțe” și am întrebat-o cât

costă, iar bătrâna mi-a spus că nimeni nu a întrebat-o despre ele și că prețul

este de pentru fiecare ”cătrânță”cât să își cumpere o pâine. Așa am cumpărat

primele piese vestimentare. Primul costum complet, l-am cumpărat de la

Șucula, județul Arad, prin intermediul unei colege.

M. M. – Care sunt criteriile după care vă selectați piesele din colecție?

E. M. – În primă instanță este plăcerea, ce mi-a plăcut, am cumpărat, mai

târziu, am început să caut mai documentat iar prima sursă în acest sens au fost

albumele etnografice. Am găsit porturi atipice, față de ceea ce știam din

copilărie de exemplu, din zona Aradului. La noi la Bârzava avea loc în luna

mai un festival al portului timp de două zile, cu parada portului și spectacole,

ceea ce a constituit pentru mine un prilej de a cunoaște într-un mod direct

porturile din această zonă.

M. M. – Au fost situații în care ceea ce ați întâlnit informații pe teren și

nu s-a potrivit cu ceea ce spuneau cărțile?

E. M. – Mai sunt și acum situații, iar oamenii nu pot reprezenta totdeauna o

sursă viabilă de informare. Am găsit și cărți în care erau trecute porturi ca

fiind dintr-o anumită zonă dar pe care eu le-am găsit altundeva. Nici zonele

acestea etnografice nu pot fi foarte clar delimitate pentru că oamenii au

împrumutat unii de la alții croiala costumului sau ornamentica. Poate că în

Banat sunt mai clare delimitările pentru zona de pustă și cea de munte. În

partea de Arad, portul e foarte fragmentat, sunt foarte multe microzone, în sate

foarte apropiate din punct de vedere geografic. Sunt 2 - 3 sate cu un anume

tipic de port iar 3 – 4 sate mai încolo e cu totul altceva.

34

A. M. – Ați adus în discuție costumul din Banat și fragmentarea

costumelor din zona Aradului, însă regăsim și aici elemente din

specificul portului bănățean.

E. M. – De la sud de Mureș, bătrânii știau asta, este Banat și la port și chiar și

la grai. Sunt cuvinte prin care putem să localizăm interlocutorul ca fiind de o

parte sau alta a Mureșului.

A. M. – Revenind la costumul bănățean, dvs. remarcați vreo

neconcordanță între ceea ce spun cărțile și ceea ce găsiți la fața locului?

– Cum vedeți dvs., din perspectiva colecționarului, situația costumului

bănățean?

E. M. – Ceea ce mi s-a părut contradictoriu, a fost situația costumelor din

nordul Banatului, de la sud de Mureș, care erau trecute la zona Lipova. Dar eu

știu că portul respectiv se limitează la câteva sate, de la Birchiș până la Bata,

iar de la Bata până la Lipova, la 25 de km, se intră în alt port. Am găsit niște

albume mai vechi, înainte de formarea județelor, iar acolo figurează niște detalii

contradictorii, niște cojoace care erau trecute în zona Timișoara însă după

răspândirea lor geografică, ele aparțin clar de județul Arad, zona Pâncota.

După împărțirea pe regiuni, o parte din Arad era trecută la Ardealul istoric iar

Banatul era extins până la Ineu, toată valea Mureșului aparținea regiunii

Banat. Este, dacă doriți o comparație, o situație similară cu Orșova, în care se

spune că ar fi olteni, dar acolo sunt bănățeni prin port, obiceiuri, gospodărie și

grai.

A. M. – Pentru că vorbim despre costumele din zona Banatului, care

sunt diferențele dintre costumele din zona Timișului și cea a Carașului?

E. M. – Sunt diferențe la modelele de pe ii, la cătrânțe. Cele din lunca

Timișului sunt greu de deosebit. Sunt bine delimitate costumele de pustă din

zona Sânnicolau Mare, Igriș. Sunt greu de făcut aceste diferențieri și doar un

expert care știe foarte bine poate delimita clar subzonele etnografice, spre

exemplu dacă un costum aparține subzonei Lugoj sau Deta/Ciacova. Fiecare își

lucrau costumele la centre celebre, cum a fost cel de la Ohaba Forgaci, fapt care

pune în dificultate clasificarea zonală a costumului bănățean.

35

A. M. – Care sunt obiectele sau piesele din colecția dvs. de care sunteți

atașat în mod deosebit? – Au ele o poveste specială?

E. M. – M-am atașat foarte mult de costumele bulgărești care nu au o poveste

specială. Cred că m-am atașat de ele pentru că sunt spectaculoase, cu multe

piese și ornamente.

M. M. – Care sunt diferențele dintre costumele bulgărești de Breștea,

Dudeștii Vechi și Vinga?

E. M. – Eu am mers pe teren și am vorbit cu foarte mulți bătrâni, de la unii am

și cumpărat piese vestimentare. La Breștea nu am fost, însă din ce știu, din sat

de acolo, cei din Breștea sunt plecați din Dudești și au același tip de costum,

doar că în ultima vreme, la Breștea la cămașă ornamentele sunt dispuse în

formă de V, care la cămășile mai vechi sunt dispuse într-un singur șir sau

registru, iar la Breștea sunt dispuse în mai multe șiruri (2-3-4-5 rânduri), s-a

ajuns chiar la cinci registre ornamentale. La Dudești s-a păstrat modelul mai

vechi, un model mai mare și mai mărunt. La Vinga situația e foarte diferită

pentru că au venit din zone diferite și diferă chiar denumire pieselor

vestimentare. (foto 1)

Cămăşi femeieşti din Brestea, jud. Timiş, foto 1

36

M. M. – Din ce este format costumul bulgăresc?

E. M. – Costumul bulgăresc cel mai complet are și ”gărbun” (un fel de

pardesiu sau vestă mai lungă cu mâneci), e confecționat din postav albastru iar

la modelele mai vechi era cusut cu fir argintiu. La costumul femeiesc sunt:

poale, peste poale, la fetele tinere, e ”vălănicul” (un fel de fustă plisată de

culoare roșie). Le femeile în vârstă este ”peșchemacul” cu ornamente mai

puține, confecționat din lână, care se plisează, iar prin pliuri se țese o ață. La

un ”vălănic” se poate ajunge și la 7 metri de material folosit pentru un metru

de pânză plisată, iar ornamentele sunt puse din loc în loc, calculate în așa fel ca

după ce se plisează să fie frumos ornamentate. La un ”vălănic”, femeile

spuneau că se poate ajunge până la 400 de pliuri. Peste ”vălănic” se poartă

”cârligașca”, pe fond alb, cu motive geometrice și panglici (un fel de catrință).

Apoi ”râza” (adică cămașa), peste care se pune ”găbonul”, un laibăr din postav

cu ornamente aurii. Mai demult era și un fel de cojocel cu dantelă aurie sau un

cojoc tot din piele de miel dar un pic mai lung, care a dispărut din port.

Pe cap, în funcție de vârstă, părul era pieptănat într-o coafură

specifică. Fetele mai tinere aveau părul prins într-o coadă sau două, de care

atârnau șnururi negre cu mărgele albe. Fetele mai aveau și baticuri roșii, făcute

într-o manufactură de la Vinga, din pânză roșie imprimată cu modele florale

colorate. ”Peșchirele” care se poartă după nuntă la biserică, sunt un fel de

căciuli sau bonete portocalii cu foarte multe paiete colorate. Pentru portul de

iarnă mai e ”cinarul”, asemănător ”peșchirului”, însă el se închide în față. Mai

sunt ca și podoabe mărgele și ”cherbanul” la gât, pe care erau atașați taleri

într-o montură deosebită. Mai este ”mașla”, o podoabă care marca logodna,

care se așeza pe ”gărbun”, un fel de epoleți. Am înțeles că la ei logodna ținea

foarte mult, peste un an, iar în perioada logodnei fata trebuia să primească

cadouri de logodnă, alcătuite din diverse accesorii vestimentare. În picioare

erau ”butușii”, niște cizme foarte frumoase din piele galbenă cu ornamente

frumoase iar pentru vară erau un fel de papuci la care fetele purtau obligatoriu

ciorapi de culoare roz.

Costumul bărbătesc nu este așa bogat ornamentat ca și cel femeiesc. E

mai simplu, format din pălărie, cămăși și pantaloni din pânză simplă, o vestă,

37

un laibăr negru, nimic foarte spectaculos. La băieți, doar la copii, există și un

element ritualic al costumului, folosit doar în perioada Paștelui. Cei care păzesc

mormântul, au agățat în partea stângă a costumului un batic din mătase,

decorat cu foarte multe mărgele și panglici. (foto 2, 3, 4)

Costum femeiesc bulgăresc din

Dudeştii Vechi, jud. Timiş, foto 3


Dudeştii Vechi, jud. Timiş, foto 2

38

Costum bărbătesc bulgăresc

din Dudeştii Vechi, jud. Timiş, foto 4

La Vinga, denumirile pieselor vestimentare se aseamănă. Femeile poartă

o fustă amplă, neagră, țesută cu dungi roșii și albe subțiri. Ea nu se prinde în

talie, ci prin bretele se agață pe umăr, iar fustele coboară de sub piept. (foto

5, 6) Mai târziu, ele au fost făcute din mătase. ”Vălenicul” s-a purtat de către

femeile căsătorite și ”cârligașca”. Și la Dudești se poartă, numai că e roșu, cu

dungi argintii și motive geometrice. Pe ”cârligașcă” se aplică niște funde mari

din panglici. La Vinga , se mai purta, sub cârligașcă, încă un șorț din mătase,

mai amplu, iar deasupra erau ”răcave” (un fel de mâneci), peste care se punea

un batic foarte mare cu franjuri și flori, legat la spate, iar peste el se punea o

vestă mică sau peste batic o vestă cu mâneci, ornamentată cu auriu sau fără

ornamente. La Vinga nu mai apare ”peșchirul”, ci doar o bonețică mică la care i

se spune „șapcă”. În perioadele de post fetele nu purtau cârligașcă, ci un șorț

mai larg.

39

Costumul bărbătesc din Vinga e format din pantaloni albi (cu ornamente

care amintesc de costumul maghiar), cizme, vestă până în talie, cravată și

pălărie total diferită față de cea de la Dudești prin formă. (foto 7, 8, 9, 10)

M. M. – Cum ați reușit să surprindeți evoluția portului bulgăresc?

E. M. – Destul de simplu, mergând pe teren prin sate și ascultând femeile mai

în vârstă, care sunt încântate să povestească despre tinerețea lor, iar la bulgari

sunt obiceiuri care nu sunt suficient de valorificate. Spre exemplu, este un

obicei de înmormântare interesant. Dacă unei fete tinere îi murea mama, prima

femeie cu care se întâlnea după înmormântare îi devenea mamă, simbolic. Am

Costum femeiesc bulgăresc

din Vinga, jud. Arad, foto 5 Costum femeiesc bulgăresc

din Vinga, jud. Arad, foto 6

40

aflat asta de la o bătrână de la care am cumpărat un costum, pe care îl avea

moștenire de la această mamă substitut. Și sunt multe astfel de obiceiuri.


din Vinga, jud. Arad, foto 7


Vinga, jud. Arad, foto 8

41

A. M. – În cadrul comunităților bulgărești se mai păstrează astfel de

obiceiuri?

E. M. – Nu cred că se mai păstrează. Mai nou, s-au adus costume din Bulgaria,

punând pe plan secundar cele care deja existau aici.

A. M. – Ce alte etnii mai sunt reprezentate în colecția dvs. și cum au

ajuns ele în colecția Dvs.? – Se despart greu proprietarii de ele?

E. M. – Am făcut colecția efectiv întrebând din casă în casă, așa am

achiziționat costumele bulgărești. În general oamenii vând costumele pentru că

au nevoie de bani și vând surplusul. Ceea ce are valoare sentimentală, nu vând.


din Vinga, jud. Timiş, foto 9

Costum bărbătesc bulgăresc

din Vinga, Arad, foto 10

42

Mai am în colecția mea costume de carașoveni. Aici am fost mulți ani și am

costume foarte variate.

A. M. – Ne-ați arătat o bonetă foarte specială, pentru nuntă, de la

Carașova, confecționată chiar de către dvs.

E. M. – Da, este coroana din prima zi de nuntă și a doua zi de nuntă. Se poartă

ornamente deosebite, pe vârste și perioade ale anului. În perioada postului nu

se poartă cămăși colorate decât alb pe alb. Culorile nu sunt foarte vii,

predominant e negrul, apoi un bordo sau roșu închis.

M. M. – Sunt diferențe la costume în această zonă de la un sat la altul?

E. M. – Eu am fost pe sate, la Carașova și Nerme, în alte sate nu am fost. Am

înțeles de la cei de acolo că la Balcea nu prea se purtau costume, la Clocotici se

mai fac și astăzi, aici se și duc să pliseze fustele iar costumele nu diferă foarte

mult între ele.

M. M. – Din ce se compun aceste costume?

E. M. – La femei e cămașa lungă cu poale, cu partea de sus bogat ornamentată

pe piept, la marginea mânecii și pe umeri. Sunt mai multe tipuri de cămăși,

unele la care ornamentele sunt țesute de la bun început (sunt cele de lucru cu

ornamente doar în zona pieptului) și cele cusute (cele de sărbătoare) în

cruciulițe sau cele din perioada postului cusute pe fire trase din pânză. La

mijloc sunt încinse cu un fel de catrință, asemănătoare cu cele din Moldova dar

mult mai scurte, numită, ”rișichetă”, legată cu un brâu subțire. În portul

vechi, cămașa fiind mult mai lungă, se fixează pe talie cu un brâu de lână foarte

lat, care marchează talia dreaptă. Găteala capului este foarte interesantă,

pieptănătura cu coarne, peste care se poartă ”capa”, un batic mai mic, foarte

apretat care dă formă coafurii, peste care se pune baticul alb, cu dantelă pe

margini, din pânză, iar ulterior din mătase albă. Fetele purtau un fel de

coroniță, confecționată din mărgele, care era înlocuită după prima împărtășanie

cu alta, care era purtată până la căsătorie.

La băieți, costumul se aseamănă mult cu portul românesc: pantaloni albi,

izmene, cămașă lungă până la genunchi. Deosebirea e că la carașoveni gulerul

cămășii, e un guler rusesc, înalt, iar la români e un guler răsucit. Au 2 laibăre:

albe și negre și pălăria deosebită, cu o formă specială și ornamente din piele

găurită. (foto 11, 12, 13, 14, 15)

43

Costum de mireasă din Carasova,

jud. Caraş-Severin, foto 11

Caraşova, jud. Caraş-Severin,

foto 12

44


foto 13


foto 14

45

M. M. – Cum sunt piesele de cojocărit?

E. M. –Erau cojoacele de mireasă, un cojoc destul de amplu, în clin, în partea

de jos se lărgește foarte mult cu ornamente din piele, aplicate peste pielea

tăbăcită. Am înțeles că acestea nu se purtau prea mult după căsătorie, decât la

sărbători. Cojoacele de fiecare zi erau negre, cu ornamente din piele găurită pe

margine și un fel de sumane scurte până în talie din lână neagră. Erau bluze și

la femei și la bărbați. Cele de la femei aveau două buzunare iar la bărbați erau

aplicate încă două buzunare la piept. Ce mai apare interesant pe cămășile vechi,

pe bluze erau înscrise anul și monograma proprietarului. Mai erau și cojoace

Costum bărbătesc din Caraşova,

jud. Caraş-Severin, foto 15

46

albe din lână de oaie, mai jos de talie, cu blană albă la mâneci și pe margini și

ornamente din piele verde, foarte mărunte. Ele diferă pe sate, cele de la Butin se

aseamănă cu cele de la Vucova dar cele de la Nădlac sunt diferite.

Mai am și costume de pemi din clisura Dunării care diferă de la un sat la

altul în ceea ce privește croiala. Cele de la Sf. Elena de exemplu, diferă de cele

de la Gârnic.

M.M. – Aveti în colecția dumneavoastră și costume sârbești?

E. M. – Am câteva costume complete mai vechi, de la Lutcova și Măceș.

(foto 16, 17) Sunt costume tipic sârbești din lână cu cătrâță sau ”cheta”

din față tot țesută. În alte sate sârbești am găsit costume ca și cele

românești, la Crivina de exemplu. Ce nu am găsit din zona Banatului

sunt costumele ungurești (am din Cluj, din secuime). Din ce am auzit,

aici și-au cam pierdut portul.

Costum femeiesc sârbesc din

Măceş, jud. Caraş-Severin, foto 16

Costum femeiesc sârbesc din

Liupcova, jud. Caraş-Severin, foto 17

47

M. M. – În ce proporție se găsesc în colecția dvs. costume ale etniilor

conlocuitoare ?

E. M. – Cred că au un procent de 40 %, iar restul românești. Am multe din

Ardeal, Dobrogea (de la machedoni, dintr-un sat de greci). Am fost într-un sat

de greci, Izvoarele, unde am găsit costume de greci – țărani, nu negustori, care

încă mai poartă costume tradiționale, mai ales femeile. De Sf. Ion organizează

un fel de bal, dedicat femeilor, la care bărbații nu participă iar femeile vin

îmbrăcate în costume populare. E un fenomen ciudat, ei vorbesc grecește, dar

costumul lor e bulgăresc. Se pare că aici au fost cândva bulgari, ei chiar declară

că: ”ne îmbrăcăm în costume bulgărești”.

M. M. – Cum arată portul din comuna Sic, județul Cluj?

E. M. – Sicul e un sat unguresc extraordinar. Am prieteni acolo. Aici încă se

poartă costumul unguresc tradițional zi de zi. Portul de aici nu este foarte

variat însă e specific acestei zone. Cămășile sunt la fel, fustele de culoare roșie,

un fel de taior roșu, iar toate femeile poartă batic negru, indiferent de vârstă.

Am întrebat femeile de acolo de ce poartă toate batic negru, iar ele mi-au spus

ca sărbătoresc ultimul atac al turcilor asupra satului, din 24 august, când are

loc și sărbătoarea satului. După primul atac, femeile au decis să poarte batic

negru în semn de recunoștință că satul a fost scăpat. Între timp ele au renunțat

la această formă de doliu și satul a fost atacat iar de către turci, iar de atunci

există această tradiție a baticului negru la femei. Acestea sunt baticuri din

pânză neagră, cu broderii florale pe margine.

A. M. –Ce credeți că a făcut specială această zonă a Banatului unde

trăiesc atâtea etnii?

E. M. – Poate că oamenii au un substrat sufletesc mai tolerant. . .. Banatul de

munte e mai conservator dar în cel de câmpie, oamenii au fost mai receptivi și

au împrumutat graiul, portul și obiceiurile unii de la alții. Spunea o bătrână

din zona Sânnicolaului că: ”la noi bătrânii îi învățau pe copii să îi salute fiecare

pe limba lui”, tot aici ziceau că oamenii își dădeau copiii să lucreze la un

neamț, măcar un an sau doi să învețe. Oamenii au știut să vadă ce e bun unii

de la alții și să accepte. Bănățenii au această mentalitate sau genă a acceptării.

Poate și istoria cu dominațiile succesive i-a adus mai aproape pe oameni

48

indiferent de religie, etnie sau alte criterii. În port cred că și-au păstrat cel mai

mult identitatea fiecare etnie.

M. M. – Știu că frecventați târgurile. Care vă este cel mai drag?

E. M. - Târgul la care merg frecvent este cel de la Negreni, care nu e așa

cunoscut. Merg cu plăcere la el din anii 94. El are loc în al doilea week - end

din octombrie și își are originea de pe vremea Imperiului Austro – Ungar când

era un târg de animale și produse agricole. Acum a devenit un târg de

antichități, la care vin foarte mulți români, chiar și din București, însă târgul

este foarte cunoscut în Ungaria . Erau ani în care veneau zeci de autocare din

Ungaria. La ei pasionații de folclor sunt mult mai organizați. Eu merg în

fiecare an la Budapesta la un festival de dans popular care are loc în ultimul

week – end din luna martie într-o sală de sport. Poate ar fi frumos să fie și la

noi așa o casă a dansului unde tinerii să vină să ducă tradiția mai departe. E un

spectacol interactiv în care dansatorii, după ce își termină programul dansează

împreună cu spectatorii. Mi-a plăcut foarte mult aici respectul pentru portul

popular vechi. Nu au costume identice ca și cei din marile ansambluri.

A. M. – Sunteți un colecționar cu experiență din Timișoara, cu ce

probleme v-ați întâlnit?

E. M. – Avem și noi la Timișoara o ”piață” pentru colecționari, dacă putem

spune așa, dar nu de amploarea Târgului de la Negreni, care nici acesta nu mai

e ce a fost. Se colecționează comercial și la noi în partea asta, la Arad,

Timișoara, Caraș. Merg pe sate peste tot apoi comercializează la supra preț.

A. M. – Câte piese aveți în colecția Dvs.?

E.M. – Eu am numerotat fiecare piesă din colecție, deși în ultima vreme am

rămas în urmă cu inventarul. Însă cred ca am peste 1900 de piese în colecție.

Costume cred că am peste 250 și majoritatea sunt de femei. (foto 18, 19, 20)

A. M. – Credeți că tinerii mai sunt interesați de tradiție?

E. M. – Eu merg la toate rugile din Timișoara și împrejurimi să văd ce se

întâmplă și am descoperit că tinerii sunt interesați, însă rugile nu mai sunt ca

altădată. Eu sunt născut în județul Arad, iar la nord de Mureș sunt ardeleni și

aici nu au fost rugi, însă au început să se facă și aici. Diferența e că în Banat e

important nu doar jocul în sine, ci faptul că vin foarte mulți ”goști” (musafiri)

49

iar la nord de Mureș ruga este ca un fel de bal, fără o tradiție de a aduna la

hramul bisericii și membrii plecați din comunitate. Dacă în Banat primul dans

al rugii se face cu binecuvântarea preotului iar primul dans aparține nașului

rugii, la nord de Mureș se face o licitație pentru primul dans al rugii tot în fața

bisericii. Oamenii nu mai respectă caracterul de sărbătoare al rugii, vin

îmbrăcați ca și pe stradă. Mai demult fiecare își făcea țoale noi pentru rugă,

acum s-a banalizat.

Foto 18

50

Foto 19

Foto 20

51

A. M. – Credeți că folclorul evoluează sau ar trebui conservat în niște

tipare bine determinate?

E. M. – Eu cred că evoluează iar de aici derivă și varietatea costumelor, a

jocurilor sau a cântecelor. Și în costumul popular întâlnim ”mode” care se

manifestă, atât în croială, cât și în ornamentație sau cromatică. Costumele

vechi sunt date la o parte în favoarea celor noi care nu reprezintă de multe ori

elemente de autenticitate locală. Totuși există un nou val de întoarcere spre

autenticitate și tradiție.

52

ZILELE FOLCLORULUI ROMÂNESC LA TIMIȘOARA

A DOUA EDIȚIE A FESTIVALULUI NAȚIONAL

DE FOLCLOR „TRADIȚII LA ROMÂNI”,

14 – 15 OCTOMBRIE 2015

Alina MAFA

Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș, cu sprijinul

financiar al Consiliului Județean Timiș a organizat la Timișoara, în

perioada 14 – 15 octombrie 2015, la Sala Capitol a Filarmonicii

”Banatul” a doua ediție a Festivalului Național de Folclor ”Tradiții la

români”, care a devenit în scurt timp un eveniment major la nivelul

localității şi zonei.

În prima seară a festivalului, Ansamblul Profesionist Banatul a

pregătit un program deosebit, ales de către conducere: manager: Liliana

Laichici, director artistic: Adrian Scorobete, maeștrii coregrafi: Brândușa

și Nicolae Stănescu și dirijorul Sebastian Roșca.

Corpul de balet al Ansamblului Profesionist Banatul, sub atenta

supraveghere a maeștrilor coregrafi Brândușa și Nicolae Stănescu, a

prezentat în prima seară un dans de Oaș, un dans din zona Făgărașului și

un dans din Crihalma – Fecioreasca fetelor – un dans deosebit din zona

Brașovului, reprezentat scenic abia din 1950, care, după cum spunea

maestrul Nicolae Stănescu, prin postură și mișcările dansatorilor,

ilustrează echilibrul vieții rurale.

53

Ansamblul Profesionist Banatul - dans din Făgăraș

Ansamblul Profesionist Banatul - dans din Oaș

54

De asemenea, Orchestra Ansamblului Profesionist Banatul,

condusă de dirijorul Sebastian Roșca, a prezentat un aranjament

orchestral în care tradiția se întâlnește cu interpretările inovative ale

prezentului. Menționăm că atenția conducerii a fost îndreptată spre

autenticitatea actului artistic, respectând întocmai zonele și prin

costume autentice, în care se regăsește frumusețea locului. Tabloul

coregrafic din prima seara a Festivalului ”Tradiții la români”, ediția a II-a,

2015 a fost întregit de către Formația de tineret ”Banatul”, coordonată de

cuplul Grigore și Floare Munteanu.

Ansamblul Profesionist ”Dor Românesc” din Bistrița, coordonat

de către maestrul Ștefan Cigu, Alexandru Pugna și dna. Matilda Pascal

Cojocărița, a prezentat în prima seară a festivalului un obicei de nuntă

din zona Bistriței, însoțit de momente muzicale, interpretate de soliștii

vocali: Domnica Dologa, Nicolae Cioanca, Mirela Petruș, Ancuța

Motofelia, Veronica Bălan, Ioan Dodoi, Felix Gălan, Cristina Retegan,

Ioachim Spân, Mărioara Dragotă.

Ansamblul Profesionist Banatul - Fecioresca fetelor din Crihalma

55

Ansamblul Folcloric Național ”Transilvania” din Baia Mare,

coordonat de către dna director Iuliana Dăncuș, coregrafia Emil Miheț,

dirijor: Eduard Albina, a prezentat la Timișoara un moment muzical -

coregrafic din Maramureșul Voievodal, urmat de solista vocală:

Andreea Ghițiu, Dumitru Dobrican, un vituos al taragotului, dans din

Țara Chioarului, crâmpeie de muzică populară codrenească, cu

interpreții Ioana Pricop și Petrică Mureșan și dans din Câmpia

Transilvaniei.

Invitați în prima seara au fost soliștii vocali: Ghiță Călțun Brancu,

Petrică Mîțu Stoian, Dana Gruescu, acompaniați de Orchestra

Ansamblului Profesionist Banatul.

Au fost omagiați foști membri ai Ansamblului Profesionist

Banatul: doamna Ana Pacatiuș și Luță Popovici.

Dna. Ana Pacatiuș și Orchestra Ansamblului Profesionist Banatul

În a doua seară a festivalului, Ansamblul Profesionist Banatul a

prezentat un program artistic dedicat zonei Banatului, care a inclus:

56

suite de orchestră, dans de câmpie, dans de munte și brâuri de băieți.

Invitați speciali au fost: Ansamblul Folcloric Național Cindrelul Junii

Sibiului, coregrafia: Theodor Vasilescu și Silvia Macrea, dirijor: Gabriel

Popescu, Orchestra Consiliului Național al Minorității Române din

Serbia, condusă de către dirijorul Roman Bugar, soliști vocali: Vasile

Conea, Adrian Stanca, Ciprian Pop, Carmen Popovici Dumbravă,

Liliana Laichici, Mihaela Petrovici și invitat Aurel Tămaș cu formația.

Ansamblul Folcloric Național Cindrelul Junii Sibiului a prezentat

publicului timișorean suite de dansuri din zona Transilvaniei,

intercalate de momente muzicale interpretate de soliștii vocali: Mariana

Anghel, Robert Târnăveanu, Alina Bîcă și Daniel Rosalim. Orchestra

Consiliului Național al Minorității Române din Serbia a avut un

program artistic format din: suită de orchestră, solista vocală Firuța

Cina, solist instrumentist – saxofon Nelu Iencea, suită de orchestră,

solista vocală Mariana Ocolișan Petrovici, Roman și Marian Bugar

moment instrumental – vioară, urmat de o suită de orchestră.

Festivalul Național de Folclor ”Tradiții la români”, ediția a II-a,

2015 a reușit să transforme, timp de două zile, Timișoara într-o adevărată

”capitală a folclorului românesc”. Numărul mare de spectatori, de artiști

și ecourile favorabile din mass media au reprezentat o reușită pentru

Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș. Mulțumim pentru

susținere Consiliului Județean Timiș, tuturor colaboratorilor și

spectatorilor, iar anul viitor sperăm ca festivalul să aducă invitați

deosebiți, iar folclorul românesc să demonstreze încă o dată că: ”tradiția

nu înseamnă venerarea cenușii, ci transmiterea focului.”

57

FRAGMENTE DE MEMORIE

Cercetare etnologică la Nițchidorf şi Blajova - județul Timiș

Alina MAFA, Cornel BOGDAN

Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș, în parteneriat cu

Universitatea de Vest, Facultatea de Litere, a organizat în perioada

23 octombrie – 13 noiembrie 2015, un studiu în comuna Nițchidorf din

județul Timiș, care s-a finalizat cu o conferință în data de 13 noiembrie,

la care au fost prezentate câteva rezultate ale studiului, în sala

Căminului Cultural din Nițchidorf.

S-au ales ca teme de studiu două localități reprezentative pentru

zona Banatului, comuna Nițchidorf, în care multiculturalitatea se

regăsește în structura etnică a locuitorilor, arhitectură, elemente de

etnografie și memorie colectivă, și satul Blajova, localitate a județului

Timiș unde discursul identitar se deplasează în intervalul unor limite

bine definite, în care tradiția reprezintă un element identitar puternic.

Satul Blajova este situat aproape de limita județului Timiș și

aparține comunei Nițchidorf. Timpul pare ca s-a oprit pe un drum de

țară, la intrare în sat, după cimitir, apar case pe frontispiciul cărora

locul și-a conservat istoria. Dacă la Nichișoara sunt ”toate națiile”, aici

spre periferie, gospodăriile bănățene etalează mândria locului și bucuria

de a aparține unei comunităti.

Echipa de la Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș,

Compartimentul Conservare, Valorificare și Promovare Culturală, în

58

prima zi a studiilor a avut drept gazdă familia Marcovici din satul

Blajova, comuna Nițchidorf, unde ne-am întâlnit cu Popovici Iustina, de

69 de ani, Ilie Elena, 67 de ani, Marcovici Aurelia, 74 de ani, Mercescu

Valeria, 74 de ani, Raia Ion (Niță a lu’ Trăiluță), 76 de ani și Moise Petru

(Uica Pătru), 92 de ani. În a doua zi, echipa Centrului de Cultură și Artă

al Județului Timiș s-a deplasat tot la Blajova, la familia Gagea, unde a

avut loc un interviu cu doamnele: Gagea Maria, Băbuț Eleonora, Moise

Stela și Râmneanțu Florica. Subiectele discutate au fost obiceiurile de

nuntă de altădată (început de secol XX), costume populare și jocuri

specifice Banatului de câmpie, despre obiceiurile de înmormântare,

superstiții și strigoi. Au rezultat peste 100 de fotografii, peste 4 ore de

material filmat, care s-a concretizat într-un film de 30 de minute despre

nunta în Banatul de câmpie.

O nouă deplasare în teren a avut loc în 30 octombrie, atât în

Blajova, cât şi în Niţchidorf. Prima noastră gazdă, deosebit de

primitoare, a fost familia Moldovan din Blajova. Păstrătoare a unui

adevărat tezaur de port popular bănăţean, doamna Silvia Moldovan

ne-a prezentat nu doar costumele foarte vechi, pe care le păstrează cu

sfinţenie, ci şi istoria lor, legată de părinţii şi bunicii domniei sale. Am

59

putut admira costume complete, unele bine trecute de suta de ani,

catrinţe, oprege, chintuşuri, podoabe, dar şi feţe de masă (măsaie),

perne, ponevi, cilimuri şi multe altele, toate înregistrate pe filmul

realizat de colegul nostru Onuţ Danciu. Doamna Silvia Moldovan a

rememorat obiceuri de nuntă de la Blajova, vorbindu-ne de semnificaţia

pe care acestea o aveau în vremurile de demult.

Următoarea oprire documentară a fost în casa lui Pătru

Teodorescu (cunoscut ca Pătru a lu’ Costoni sau Tilă al Mic, poreclă care

i se trage de la tatăl său, Tilă de la Blajova, un foarte cunoscut

instrumentist din perioada interbelică, dar şi de după război, care , în

câteva rânduri, a cântat şi cu marele Luţă Ioviţă). Gazda noastră ne-a

vorbit mai cu seamă despre Căluşerii de la Blajova, iar aceste informaţii

60

le veţi regăsi într-un articol separat. Am aflat de la Pătru Teodorescu şi

despre tradiţia horelor din Blajova, a Priveghiului şi alte lucruri

specifice Banatului de Pustă.

Dacă mai cunoscutul său tată - Tilă de la Blajova - a învăţat prima

dată să cânte la vioară (laută), ca mai apoi să înveţe taragotul

(torogoata), clarinetul şi saxofonul şi să devină foarte cunoscut şi foarte

solicitat la sărbătorile din întreg Banatul, urmaşul a învăţat să cânte la

acordeon, ducând mai departe talentul de instrumentist al părintelui

său. Cei doi au asigurat multă vreme acompaniamentul orchestral al

formaţiilor de căluşeri din Blajova. La anii debutului său muzical, Tilă

de la Blajova era printre puţinii muzicanţi români din Banat, căci pe

61

vremea aceea foarte mulţi instrumentişti erau de etnie ţigănească, ai

cărei fii au un talent muzical uneori ieşit din comun. De altfel, ne

spunea gazda noastră, în anii de după Unirea cea Mare, la horele din

Blajova cântau mai ales muzicanţii ţigani din Berini (Moş Neamţu,

Lanca - o ţigancă foarte pricepută la bandă, adică un violoncel bătut şi

ciupit, care asigura ritmul într-un mod aparte -, Moş Nonoe, Sandu

Clenetuşu şi alţii).

Documentarea noastră din cea de-a treia deplasare în teren s-a

încheiat la Niţchidorf, la părinţii doamnei Adelina Briscan, directoarea

şcolii din Niţchidorf.

Gazdele noastre, Elena şi Petru Gherban, ne-au arătat o

impresionantă colecţie de catrinţe, de ponevi, cilimuri, feţe de masă şi

de pernă şi ne-au povestit despre alte obiceuri specific bănăţene. Am

putut admira costume populare vechi de 150 de ani, păstrate în cele mai

bune condiţii. Acestea au putut fi văzute, laolaltă cu unele din colecţia

doamnei Silvia Moldovan de la Blajova, în expoziţia organizată la

Şcoala Niţchidorf în 13 noiembrie, cu ocazia finalizării proiectului

„Cercetare etnologică în localităţile Niţchidorf şi Blajova”, desfăşurată

în parteneriat cu Universitatea de Vest din Timişoara.

Cum anticipam, proiectul amintit s-a finalizat la Niţchidorf, la

Căminul Cultural, în 13 noiembrie 2015. Evenimentul a fost un bun

prilej pentru prezentarea referatelor întocmite de studenţii de la Litere

din Timişoara, ca urmare a cercetărilor din localitate, precum şi pentru

62

prezentarea unei părţi a filmului realizat în Blajova de echipa Centrului

de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş, secţia Conservare, Valorificare şi

Promovare Culturală.

La întâlnirea de la Niţchidorf au participat numeroşi specialişti în

etnologie şi folclor, etnomuzicologie şi muzeografi din ţară. Acţiunea

s-a încheiat cu un spectacol folcloric oferit de CCAJT şi CJT, la care şi-au

dat concursul trei ansambluri cunoscute din judeţul Timiş: „Datina” din

Ghiroda, „Boldureanca” din Boldur şi „Izvoraşul” din Buziaş.

63

CĂLUŞERII DE LA BLAJOVA

Cornel BOGDAN

Mulţi cercetători ai folclorului din zona noastră sunt de acord că

în Banat căluşerii au apărut abia la sfârşitul secolului al XIX – lea şi

începutul secolului trecut, mai cu seamă în preajma Marii Uniri de la

1918. De fapt, acest dans bărbătesc începe să prindă rădăcini în Banat

odată cu ideile promovate de Societatea Astra din Sibiu. Ceea ce putem

spune cu certitudine despre căluşerii din Banat, mai cu seamă din

Banatul de Câmpie, este că acest dans nu mai păstrează aproape nimic

din semnificaţiile sale ritualice, aşa cum se întâmplă bunăoară în

Oltenia. Căci, la origini, Căluşul este un dans ritualic, cu o vechime

considerabilă, asupra căreia există încă suficiente dispute teoretice,

unele voci susţinând că are origini dacice, altele că obiceiul a fost luat

din vremea stăpânirii romane.

Căluşerii din Banat au mai degrabă legătură cu lupta românilor

pentru recunoaştere ca naţiune, ca popor, iar aceasta este o evidenţă în

primul rând în vestimentaţia acestui joc bărbătesc. Costumaţia căluşerilor

bănăţeni este, cu mici excepţii, unitară în tot ţinutul: opinci de piele,

ciorapi albi de lână, împodobiţi cu nojiţe tricolore, care fixează pe picioare

ciurelele (zurgălăii), izmene albe, cămaşă cusută, brâu tricolor (brăciră), o

diagonală cu tricolor prinsă pe partea inimii, uneori chintuş cusut şi

clăbăţ cu panglică tricoloră şi cu pană de păun sau fazan. În cazul

vătafului (cel care conduce grupul) apare încă o diagonală, nu

întotdeauna tricoloră, care formează cu cealaltă un X peste piept.

64

Într-o fotografie pe care am văzut-o la Pătru Teodorescu, de la

Blajova, vătaful avea o diagonală tricoloră şi una pe care era scris

numele său de familie: Mădroane. În aceeaşi poză, căluşerii poartă

cămăşi cusute, singurii îmbrăcaţi şi cu chintuş sunt muzicanţii, respectiv

Trăilă Teodorescu zis Tilă de la Blajova sau Tilă a lu Costoni, şi Pătru

Teodorescu, cunoscut ca Tilă al Mic sau Pătru a lu Costoni. Tatăl cânta

la torogoată, fiul, la acordeon.

De la Pătru Teodorescu am aflat istoria căluşerilor de la Blajova.

El susţine şi este confirmat şi de alte surse locale că la Blajova căluşerii

au început în anul 1930. Iniţiatorul şi primul vătaf a fost Moş Băcală,

care s-a însurat la Blajova cu o femeie poreclită ulterior Baba Vâşcoane.

Evident că la data căsătoriei, Băcală nu era moş, ci un bărbat în putere,

iar femeia sa nu era babă, dar aceasta este raportarea în timp pe care o

face Pătru Teodorescu. Prin urmare, veţi observa că în componenţa

formaţiilor de căluşeri vor apărea tot felul de… moşi, deşi la vremea

respectivă ei erau bărbaţi tineri. Uica Pătru aşa îi pomeneşte: Moş

Cutare, Moş Cutare…

65

Zice Uica Pătru: „Pima dată, Măş Băcală o început cu tata, cu Tilă

de la Blajova. Ei doi or pus la punct şticurile. După aia o încercat cu Moş

Dima, după aia cu Moş Colă, după aia l-o învăţat pe Mărcin Rumânu,

care l-o învăţat pe Moş Drăgan. Moş Drăgan era porecla lui Mădroane

Ioan. Pe toţi i-o învăţat căluşeriu. După aia or studiat Bătuta. Prima dată

or jucat acompaniaţi de muzicanţii de la Berini (Moş Neamţu, Moş

Nonoe, Lanca, Sandu Clenetuşu). În formaţia de căluşeri or fost vreo 10,

la început. Între 1933 – 1934 încă făceau pregătiri. În 1935 au fost deja

pregătiţi. Primele dansuri s-or prezentat la Şcoala a Bătrână, lângă

Biserică”.

La Blajova, de-a lungul vremii, au fost cinci formaţii de căluşeri,

îşi aminteşte Pătru Teodorescu. Prima formaţie a fost instruită de Moş

Băcală şi Moş Mărcin Rumânu. A doua l-a avut drept lider şi vătaf pe

Mădroane Ioan, poreclit ulterior Moş Drăgan. Interlocutorul nostru îşi

mai aminteşte şi că în 1935, căluşerii de la Blajova au dansat la

inaugurarea Podului de la Albina, peste râul Timiş.

66

Pătru Teodorescu: „Formaţia de căluşeri nu avea steag. Vătaful

mergea în mijloc şi le arăta figurile (şticurile), apoi căluşerii repetau

după el. Erau multe şticuri, vreo 20. Erau îmbrăcaţi aşa: opinci de piele

sau pantofi negri, ştrimfi dă lână cu nojiţe tricolor, ciurele, izmene albe,

chimeaşă cusută, brâu tricolor (brăciră), diagonală cu tricolor, clăbăţ cu

panglică tricolor şi pană de păun”.

Prima formaţie avea următoarea componenţă: Moş Băcală – vătaf,

Moş Fârlaică, Moş Colă, Moş Dima, Moş Mărcin Rumânu, Moş Drăgan,

Laie a Muchii, Moş Chişâţă, Moş Răzgovăţ, Moş Bulejoni şi Moş Laie

Boja.

A doua formaţie arăta aşa: Moş Drăgan – vătaf, Moş Tilă Dima,

Moş Ţenchel, Ion Sârbu, Moş Gârban, Nonu Dedu, Ion Rumânu

(nepotul lui Moş Mărcin), Ghiţă Megue şi Niţă Trăiluţă.

67

A treia formaţie: Mădroane Ion – vătaf, Popovici Petru, Buru

Pavel, Zernea Pavel, Iuhasz Francisc, Sfetcu Petru, Tot Gheorghe,

Zernea Gheorghe. Acompaniament muzical: Teodorescu Trăilă (Tilă de

la Blajova) şi Teodorescu Pătru (Tilă al Mic).

Căluşerul de la Blajova, îşi mai aminteşte Pătru lu Costoni, a avut

trei hore, făcute de Tilă de la Blajova şi Moş Drăgan, Căluşeriu şi Bătuta.

A mai existat şi a patra formaţie, în perioada 1970 – 1975.

Mai trebuie menţionat că dispunerea căluşerilor se făcea în cerc, în

jurul vătafului, fapt ce aminteşte de cultul solar. În anumite momente,

dansatorii se mişcau în spirală. Mişcarea căluşerilor se făcea în ambele

sensuri, simbolizând atât răsăritul, cât şi apusul soarelui.

Din păcate, în vremurile de acum, tradiţia căluşerilor a pierdut

foarte mult, în cele mai multe zone din Banat. Există doar câteva

localităţi care fac excepţie de la această regulă nefastă.

68

„ÎN FIECARE LIMBĂ SUNT ALŢI OCHI”

EXERCIŢIU DE ANTROPOLOGIE VIZUALĂ –

Iulia COTRĂU, Loredana MONENCIU

Prezentarea noastră are drept scop ilustrarea unor locuri, obiecte

și oameni, așa cum au fost puse pe hârtie de către Herta Muller în

cărțile sale. Deși fotografierea acestor locuri și obiecte s-a făcut parțial

pe urmele textelor (având extrase o serie de cuvinte-cheie), cercetarea

de teren a fost antemergătoare parcurgerii textelor în care apare

descrierea satului – volumul de povestiri ”Ținuturile joase”. În afara

lucrurilor și locurilor știute de dinainte, am fost surprinse să realizăm că

o bună parte din fotografiile făcute de noi au coincis cu ceea ce vede și

descrie Herta Muller în ”Ținuturile joase”. Firește, ne-am întrebat -

cum? Ce face ca aceste trei priviri distincte – cea a naratorului, cea a

cercetătorului și cea a camerei să coincidă într-o atât de mare măsură?

„Nu e adevărat că pentru orice există cuvinte şi nici că gândim

întotdeauna cu ele”, spune Herta Muller în volumul de memorii „Regele

se-nclină şi ucide”. În absenţa acestor cuvinte şi din nevoia de a exprima,

totuşi, unele lucruri, fotografia a devenit un adjuvant al vorbirii, un nou

mijloc de a arăta, independent de limita impusă de cuvinte. Niciun mod

de exprimare nu poate fi totalmente complet, desăvârșit. În cadrul

disciplinelor antropologiei și etnologiei însă, fotografierea a contribuit

enorm la înfăţişarea anumitor aspecte ale celor studiate, într-un mod mai

clar şi nemijlocit, într-o manieră în care cuvintele ar putea reda parţial,

69

inexact şi poate mai subiectiv experienţa vizuală a terenului. Atunci când

între cercetător şi spaţiul în care acesta face teren este interpus aparatul

de fotografiat, privirea etnologică este reînnoită şi redirecţionată, poate,

spre lucruri pe care altfel nu le-am observa.

În cele două volume pe care se bazează această prezentare -

„Ţinuturile joase” şi „Regele se-nchină şi ucide” - apar o serie de locuri,

obiecte şi personaje specifice zonei (Banat), culturii (bănăţene şi şvăbeşti),

dar şi momentului în timp (perioada comunistă). Toate acestea ajută la

construirea unei memorii a trecutului, dar şi la perceperea prezentului în

care se plasează autoarea.

O legătură strânsă se înnoadă între oameni și obiecte, atât de

strânsă încât dacă am fi psihanaliști am putea spune că unele obiecte

devin extensii ale personalității noastre.

Bunica „iar găsise o oală de supă în grămada de fier vechi dindărătul

tufelor de porumbar.

A umplut-o cu pământ și-a sădit în ea o mușcată. […] pentru bunica nu

există lucru mai frumos ca o mușcată în oala de supă.” (foto 1)

Foto 1

70

Femeie de la sat, care își îndeplinește necondiționat datoria de

gospodină, bunicii îi este atribuită oala de supă ca element definitoriu.

Atât este de legată de aceasta, încât readuce la viață bătrâna oală,

înnobilând-o cu mușcate, act în care descoperă FRUMOSUL.

Mai mult decât atât, relațiile cu cei din jur sunt influențate de

prezența sau absența acestui obiect: trupul neînsuflețit al bunicului

zăcea “într-o pădure de mușcate în oale de supă.” După acest

eveniment, însă, bunica n-a mai adus acasă nici oale de supă, nici

mușcate. Bunica se lipsește de mușcatele ei, de reprezentarea

frumosului, pentru a face evidentă lipsa soțului.

Un basm e viața, iar în astfel de povești animalele sunt nelipsite.

Năzdrăvane sau nu, ele influențează desfășurarea evenimenteleor în

funcție de atitudinea pe care stăpânul o are față de ele. Sunt personaje

adjuvante atunci când sunt îngrijite corespunzător și își sprijină

stăpânul să atingă împlinirea.

„Mă duc în curtea din spate și mănânc semințele împreună cu găinile.

Și-n acest timp, mă gândesc la basmul în care o fată hrănea mai întâi animalele

și abia apoi mânca și ea. Și fata ajunge mai târziu prințesă și toate animalele o

iubeau și-o ajutau. Și într-o bună zi un

fiu de rege, frumos și bălai, o luă de

nevastă. ”

În Ținuturile joase, avem ca

narator o fetiță, care își visează

viitorul ca orice copilă: un viitor fericit

de prințesă, alături de un rege și de

animalele lor (vis care se va concretiza

prin tabloul de nuntă de deasupra

patului și multe alte evenimente care

ies din sfera fantasticului). (foto 2)

Pisicile, prezențe nelipsite în

orice gospodărie, reprezintă o

autoritate. În toată drăgălășenia lor,

Foto 2

71

au dreptul de a ucide ce le este inferior și sunt o forță care stârnește

imaginația.

„În sat n-ai să auzi păsări cântătoare, ele nici nu se-apropie de case la

câte pisici sunt în sat - cele mai multe din tot ținutul dimprejur.”

Nevasta măturarului are 7 pisici, cifră magică! Nu poartă nume

pentru că nu au nevoie de el, nefiind supuse nimănui, așa cum le

descrie personalitatea și T. S. Eliot, în The Naming of Cats.

Un alt obiect-prelungire a personalității este mătura. Născându-se

din mâinile măturarului, ea poartă amprenta lui: mirosul!

„Mama-și cumpăra în fiecare lună câte-o mătură […] Aceste mături

miroseau totdeauna a gogoașe și a rachiu de prune, și totdeauna erau pline de

praf și de păianjeni mititei.”

Colecția de mături a mamei ținea întreaga gospodărie în ordine.

Mama, noua stăpână a măturii, o spală imediat ce ajunge în curte.

De acum în colo, mătura preia personalitatea ei. Acest obiect vede totul,

simte totul: cutiile de medicamente, cartea de rugăciuni etc..

„Cu măturica cea mică, mama mătură urciorul de apă, sfeșnicele,

abajurul, tocurile de la ochelari și cutiile de medicamente. Mama mătură

butoanele radioului, copertele cărții de rugăciuni și fotografiile de familie.” –

prezentă ca un membru al familiei.

Femeile și bărbații din sat pășesc pe două drumuri distincte:

gospodinele pe cel care duce la „prăvălie”, loc în care își achiziționează

toate cele necesare, dar este și spațiu al socializării, pe când bărbații, în

zi de sărbătoare sau după muncă, urmăresc drumul cârciumii.

“În diminețile pustii, înfipte-n șeile încrețite ale bluzelor, și cu

mucavaua colțuroasă a basmalelor țuguindu-li-se pe cap, ele se duc la prăvălie

să cumpere drojdie ori un pachețel de chibrituri.”

“La cârciumă nu se râdea și nu se cânta. […] Bărbații ședeau singuri la

mese, turnând în ei tăria arzătoare și mișcând din fălci încolo și-ncoace.”

Curtea șvăbească este bine delimitată, Herta Müller menționând

cele două tipuri: cea din față și cea din dos: „Casele au curți împărțite în

două, în sat se zice curtea “din față” și curtea “din dos”. În curțile din față, sub

72

spalierul de viță-de-vie înalt cât casa și între tufele de răsură tunse, se găsesc

pitici colorați de grădină […].

„În curtea din dos sunt păsările și există acele dependințe întunecoase,

aburinde, unde se gătește, se mănâncă, se spală, se calcă și se doarme, în sat le

zice “bucătăria de vară.”

„Casele șirurilor de case sunt toate văruite în aceeași culoare

trandafiriu, au aceleași socluri prăzulii și aceleași obloane maro. Se

deosebesc unele de altele doar prin numărul casei.”

Trandafiriul capătă nuanțe noi în contemporan.

Scara către galeria orgii este reprezentarea drumului ascendent al

lui Wendel, care visa să apese și el pe pedala orgii, să i se supună și lui

toți enoriașii: “Calci pedala și te gândești la ale tale - o calci, și ceilalți,

toți ceilalți încep să cânte, și când nu-o mai calci, nici ăia nu mai cântă.”

Locurile memoriei sunt numeroase, fiind descrise cu precădere

instituţiile satului (biserica, sfatul popular, căminul cultural), dar şi

acelea care poartă o semnificaţie

personală şi emoţională pentru

autoare (cimitirul, gara/trenurile).

Atât eu, cât şi colega mea am reuşit

să surprindem parte din aceste

locuri prin lentila aparatului de

fotografiat, în luna octombrie a

acestui an.

Biserica: (foto 3) Participarea

la slujba de duminică devine prilej

de mirare pentru autoarea-copil. Ea

nu descrie doar clădirea în sine -

„în biserică, cerul e şi el un zid. E

azuriu şi plin cu stele.”, „mie mi-e

frig chiar şi vara când mă aşez în

băncile astea. Aici e mereu

întuneric şi fiorii care mă trec suie

Foto 3

73

din pardoseala de piatră...”, ci şi oamenii care iau parte la slujbă,

surprinzând esenţa acestei practici – sunt observate îndeosebi femeile,

care „îngenunchează, îşi fac de trei ori cruce, murmură „Doamne-nu-

sunt-vrednică”, din nou îşi fac cruce şi se ridică.”

Sfatul popular: În „Ţinuturile joase”, clădirea Sfatului Popular

este descrisă drept „o combinaţie între o casă ţărănească şi o biserică

sătească.” „În ciuda numeroaselor asemănări dintre Sfatul Popular şi

biserică, până acum nu s-a întâmplat ca vreun străin să se ducă la

biserică în loc de Sfatul Popular, de vreme ce biserica o poţi recunoaşte

după cruce, iar Sfatul Popular după panoul de onoare...” Paralela trasă

între aceste două instituţii vine ca o observaţie aproape ironică, în

contextul mai larg al perioadei comuniste.

Frizeria: „Aici se află un scaun în faţa unei oglinzi, într-un colţ o

sobă cu cărbune, şi-o banchetă de lemn lângă un perete, pe care clienţii,

în sat le zice „muşterii”, şed şi dorm, în sat se zice că „aşteaptă”. În

frizerie, timpul pare a sta în loc, bărbaţii aşteptând bărbieritul ori

tunsul. Clienţii frizeriei se împart în două: cei tineri (sub şaptezeci de

ani) şi cei „mai bătrâni”.

Cooperativa de consum: La „Cooperativa de consum, căreia în sat

îi zice prăvălie” se găsesc de toate: „oale de gătit, basmale, marmeladă,

sare, barhet, papuci şi o stivă de cărţi de la începutul anilor şaizeci”.

Aici, formula „de toate” exprimă mai degrabă o serie de necesităţi decât

ceea ce am înţelege noi astăzi. Cărţile, lăsate poate deliberat la urma

listei de către autoare, simbolizează marginalitatea acestora ca obiect,

ele neavând o funcţie esenţială vieţii, precum mâncarea, spre exemplu.

Căminul cultural Căminul cultural care beneficia de un cinema,

devine în povesirea din „Ţinuturile joase”, sală pentru nunţi, aparatul

de proiecţie fiind înlocuit de către „o maşină mare de gătit, căreia în sat

îi zice economică”. Din nou, apare o înclinare a nevoilor în balanţa vieţii

cotidiene din perioada comunistă, spaţiul căminului cultural trecând de

la proiecţia de film – activitate culturală, la cea a găzduirii nunţilor.

74

Cimitirul (foto 4): „În afară de măcelăreasă, toţi morţii zac în

gropi, în sat le zice odihnesc. Morţii satului au tot mâncat şi băut până

ce-au dat în primire, la care în sat se zice că s-au spetit până ce-au dat în

primire. Excepţie fac eroii, despre care se presupune că „s-au luptat”

până ce-au dat în primire. Sinucigaşi nu există în sat, dat fiindcă toţi

sătenii posedă un bun-simţ sănătos, pe care nu şi-l pierd nici la o vârstă

înaintată.”

Foto 4

Gara/trenurile (foto 5): Trenurile şi oamenii din ele reprezintă o

temă importantă atât în „Ţinuturile joase”, cât şi în „Regele se-nclină şi

ucide”, ele devenind o metaforă pentru tot ceea ce satul nu este şi nu

reuşeşte să fie în ochii autoarei: „În tren se aflau orăşenii cei buni şi

curaţi”, „Uneori, la ferestre erau femei în rochii frumoase de vară. Feţele

lor nu le vedeam lămurit si totuşi ştiam că erau la fel de frumoase ca şi

rochiile şi că acele femei n-or să coboare niciodată în gara noastră, prea

mică pentru ele, tocmai pentru că era aşa de mică. Pur şi simplu erau

prea frumoase ca să coboare în gara asta.”

75

Foto 5

De ce devin exact acestea locuri de memorie? În conștiința

autoarei, ele devin simboluri de sine stătătoare. La o citire atentă a

textelor în care Herta Muller descrie aceste locuri, vom vedea că, deși în

mod clar subiectiv, fiecărui loc i se construiește o anumită tipologie, de

la oamenii care merg acolo, la modul în care comunitatea îl percepe

ș.a.m.d. Ele sunt alese tocmai în baza acestor criterii, fiind locuri în care

de obicei sătenii se adună în număr semnificativ, astfel devenind oglinzi

ale societății, ale rânduielii satului și simboluri ale unui anumit mod de

viață. Biserica nu este doar fizic în mijlocul satului, ea este așezată și

metaforic în același loc, valorile generale ale comunităților de germani

din Banat fiind puternic influențate de cele impuse de către cutumele

religioase. Clădirea Sfatului Popular nu este întâmplător asemănată

unei biserici, luând în considerare atitudinea regimului comunist față

de practicarea religiei și rolul pe care acest gen de instituții l-au avut în

acele vremuri. De aceea, multe din aceste locuri nu au doar o legătură

cu memoria individuală a autoarei, ci și cu cea colectivă – a satului, a

țării, a oamenilor.

76

Cu siguranță, prospețimea privirii etnologice ne-a determinat să

încercăm să cuprindem cât mai mult, însă în urma tuturor acestor

reflecții, am constatat că alegerile făcute nu au fost întâmplătoare:

trecutul (fie rememorat, fie învățat) ne formează o conștiință colectivă.

Aparatul de fotografiat ne-a permis doar să surprindem, într-o manieră

distinctă față de Herta Muller, ceea ce, de fapt, nu poate trece fără a fi

observat.

77

CONFIGURĂRI ALE MEMORIEI COLECTIVE

ÎN DOUĂ NARAȚIUNI AUTOBIOGRAFICE

Alexandra CÂNDEA

„Fiecare membru al acestei societăți era definit în ochii noștri prin

locul său în ansamblu, și nu prin raporturile sale, pe care nu le

cunoșteam, cu alte medii. Toate amintirile care puteau lua naștere în

interiorul clasei (grupului) se sprijineau una pe alta, nu pe amintiri din

exterior. Durata memoriei este așadar limitată, prin forța lucrurilor, la

durata grupului.” scrie Maurice Halwbachs în volumul Memoria

colectivă. Memoria individului este modelată de grupul din care face

parte, narațiunile personale nu există per se, ci ele au nevoie de alte

istorii pentru a se configura.

Narațiunile de tip povestea vieții pe care le avem în vedere astăzi,

în prezentarea noastră, sunt relevante pentru a înțelege maniera în care

se structurează memoria satului Nițchidorf, despre care, atunci când am

descins în el, nu știam decât că este un sat bănățean în care s-a născut

Herta Muller, un sat a cărui primă imagine este conturată în volumul

Ținuturile joase. Dar de la literatură la cercetarea de teren trecerea este

asemenea celei dinspre texte spre contexte. Voi puncta în cele ce

urmează contextul ce configurează cadrul cercetării.

Sat integral șvăbesc, cu o populație colonizată în secolul al XVIII-

lea, Nițchidorful a devenit, începând cu anii 80 ai secolului trecut, un

sat care și-a schimbat structura etnică și confesională. Germanii au

78

migrat masiv (în special după perioada comunistă) în timp ce în sat au

venit români și ucraineni din zona Sucevei. Acest schimb continuu de

grupuri a dus, desigur, la modificări la diferite niveluri.

Așa că mă întreb: care e durata grupului care locuiește aici? La

câți ani grupul se schimbă aproape în totalitate? Sau doar cei care au

trăit aici formează grupul pe care se bazează memoria colectivă? Ce

înseamnă memorie aici?

„Dar amintirile noastre rămân colective și ne sunt provocate de

alții, chiar când e vorba de evenimente în care doar noi am fost implicați

și de obiecte pe care doar noi le-am văzut. În realitate, nu suntem

niciodată singuri”.! Tot oamenii sunt cei care nu ne lasă să uităm, căci

uitarea intervine atunci când pierzi contactul cu realitatea pe care o

cunoșteai/ faptele și oamenii din jurul nostru, și te adaptezi într-un alt

spațiu.

Unul dintre interviurile la care am participat a fost cu doamna

Hildegard Helmbeg Angheluș și mama ei, Ana Helmbeg, acestea fiind

parte din puținele familii din Nițchidorf care nu au plecat în Germania

nici în anii 80 – când statul comunist făcea schimb cu cetățenii săi de

etnie germană, nici după 1989, când granițele s-au deschis. O poveste

care contrazice regula: ce le-a determinat să rămână? Chiar Hildegard

spune că s-au strâns toți membrii familiei pentru a hotărî ce se întâmplă

mai departe, explicația a fost una simplă: „Bunica mea la rândul ei avea

un singur copil, pe tata. Și tata la rândul lui pe mine, tot singura. La un

moment dat, a venit vremea asta, de toți au părăsit comuna. Bineînțeles

că ne-am întrunit și noi în familie și am discutat. Toți pleacă, noi ce

facem? Noi nu plecăm? Toți s-or uitat la mine (râde) și tata, și mama, și

bunica.. (devine serioasă) Fata mea era mică, soțul meu este român, eu

am stat și m-am gândit așa: este bine să rămânem? Este mai bine să

plecăm? Și toți or zis: cum vrei tu, așa facem! Și eu am fost cea care a zis:

Nu plecăm!” (foto 1).

79

Foto 1

Hildegard este singură la părinți, iubită de aceștia, dar mai ales de

bunică (mama-mamei). „Nu pot să nu zic că mi-a lipsit ceva mie

personal în copilăria mea, am avut o copilărie frumoasă. S-o găsit, nu s-

o găsit, eu am avut. Deci tatăl meu a lucrat la oraș, el era tâmplar de

meserie.” Tatăl este cel care făcea lucrurile să existe pentru mica

Hildegard, el era cel care aducea și făcea copilăria fiicei lui fericită, el

lucra „la oraș” (orașul la care se face referire aici este Timișoara și

aproximativ 80% din populația din Nițchidorf urma în fiecare zi același

drum pe care îl parcurgea și domnul Helmbeg, pleca cu trenul de patru

la oraș și se întorcea cu cel de 6 seara având timp doar să se odihnească

pentru următoarea zi.

Hildegard a copilărit în Nițchidorf (a fost născută în sat, într-o

casă în care trăiau trei generații: bunicii, părinții și copilul), la patru ani

a mers la grădiniță în limba germană. Copilăria în anii comunismului

este o amintire solară, în ciuda imaginii sumbre pe care poate o

păstrează memoria colectivă despre această epocă. Hilde povestește cu

drag și cu zâmbetul pe buze că a fost un copil mai năzdrăvan, care a

refuzat să stea la grădiniță fără doamna educatoare: „Evy tante, tot așa

i-am zis Evy tante și eu numa’ lângă fusta ei, dacă nu, dacă s-o

80

întâmplat să nu fie, să aibă vreo problemă, am plâns și am urlat de

numa. Deci nu am stat sub nici o formă”. Fata și nepotul îi seamănă în

această privință, refuzând să stea la grădiniță fără păcăleli. Refuzul

desprinderii de familie pare o temă în această poveste de viață.

Hilde a făcut şcoala primară tot la Şcoala din Nițchidorf, la

terminarea clasei a patra s-a adus în discuție mutarea la Lugoj. Nimeni

nu plecase la bloc până atunci: „Cum să plecăm noi la oraș? Și am

plecat.” Lugojul e orașul de care se simte oarecum legată, deși nu l-a

numit „acasă” niciodată în cei 8 ani cât a locuit acolo. Acasă însemna

Nițchidorf, bunica și Biserica: „La slujbă, acasă, eram acasă. Duminică

de duminică eram acasă la slujbă și biserica era plină ... plecam luni

dimineața și ne întorceam sâmbătă seara”. S-a întors acasă când a

terminat liceul (lb. germană) pe un post de contabil la CAP-

cooperativă.

Aici și-a cunoscut soțul – român, un bihorean care a venit în satul

din pusta bănățeană pentru că profesia i-o ceruse și a rămas. S-au

căsătorit la Lugoj, în 1987, iar în 1989 s-a născut și fetița lor, tot la Lugoj.

Fiecare și-a păstrat apartenența religioasă, deși nunta a fost în Biserica

Catolică, iar Andreea a preluat religia mamei, cea catolică. Un lucru

interesant e modul în care au ales să o crească pe micuță, fiecare dintre

părinți vorbind pe limba lui: „Nu, noi, eu și familia mea, vorbim

germană, tu vorbești româna”. Fetița a învățat simultan și germana și

româna. Soțul Hildei nu a vorbit germana pentru că „pocia” cuvintele.

Copiilor le e permis să nu vorbească corect, adulților nu.

Paștele se sărbătorește de două ori, fără nicio problemă, având ca

fel principal tradiționalul miel și prăjiturile „non-plus ultra”,

specialitatea Anei. De Crăciun se merge la nași în vizită, a doua zi. Finii

primesc cu prilejul acestei vizite bani și cadouri de la nași.

Tot în cadrul acestei sărbători:

„- Bradul de Crăciun, nu a lipsit niciodată, pomul de Crăciun...

globuri noi, măcar 2-3, că le mai spărgeam, și saloane. - De unde

saloane? - Nu știu, tata aducea”.

81

Din nou apare figura tatălui, care face lucrurile posibile fără să

spună cum. Copiii nu știau cum „se face rost” de globuri, saloane sau

altele. Expresia „a face rost” necesită contextualizare, ea presupune

înțelegerea unui mod de funcționare a economiei comuniste și a

relațiilor sociale în această epocă a penuriei. Interlocutoarea noastră

adaugă o nuanță de pericol, dar și ideea de victorie împotriva

sistemului când menționează ornamentele de Crăciun aduse de tata.

Sărbătoarea care provoacă în schimb cele mai vii amintiri este Moș

Nicolae – Nikolaus. Sfântul Nikolaus este pus în relație cu un ritual care

prescrie normele de cumințenie impuse copiilor prin prezența unor

băieți mari, care veneau pe la casele cu copii costumați hidos,

întrebându-i dacă au fost cuminți. Cetele de băieți erau hrănite cu

prăjituri și cinstite cu vin. Pentru Hildegard, acea seară era un chin, îi

era foarte frică de ei, o speriau în așa fel încât nu a vrut nici măcar

cadoul pentru că a fost de fapt cuminte.

Multe obiceiuri au dispărut – de la Nikolaus până la Kirwai – așa

cum și comunitatea de germani a plecat/a dispărut din Nițchidorf. Dar

la fel cum revin amintirile despre cele două sărbători, așa revin și

germanii aproape în fiecare an să-și revadă satul, casa, locurile natale și

să le arate copiilor și nepoților unde au crescut ei.

Acum satul are o populație „pestriță” (după cum spune unul

dintre interlocutorii nostri, când se referă la costumele naționale ale

copiilor la serbări). Oameni ce au venit din foarte multe județe, cu alte

amintiri, alte obiceiuri, alte reguli în creșterea copiilor.

O altă poveste de viață ne este narată de o femeie care se

desprinde din grupul celor „veniți în Nițchidorf după război”.

Irina lu’ Golban, după cum se prezintă ea, a venit în Nițchidorf în

urmă cu 30 de ani. (foto 2) De ce? Ce a determinat-o să părăsească un

loc pentru altul. Pentru că avea doi copii la școala din Arad și a venit la

ei – simplifică ea răspunsul. Au ajuns în acest sat, auzind că pleacă

nemții și sunt case de vânzare.

82

Foto 2

Irina s-a născut la Seledin, chiar la granița dintre Ucraina și

România, într-o familie numeroasă cu 16 frați, dintre care au supraviețuit

doar 4. Din cauza prigoanei exercitate de ruși, a fost nevoită să

părăsească, împreună cu mama, casa părintească, acasă rămânând doar

tata. Motivul invocat de ruși pentru a-i evacua a fost faptul că locuința se

situa exact la graniță, lucru interzis.

Avea 11 ani când s-a mutat la Ulma, Suceava, și a stat cu mama ei

la Unclușu‘ „așa ca în chirie”. Cînd ea avea18 anii - a murit mama. Cînd

avea 19 ani l-a găsit pe „moșul ăsta”, la rândul său orfan: „O fost greu” –

este leit motivul acestei povești de viață. Irina a avut 4 băieți și o fată.

Când au plecat din Suceava spre Banat, au vândut pădurea și cu banii

de pe ea au cumpărat casă în Nitzkydorf. Familia Golban e printre

primele care au venit:

„- Nemții au vorbit nemțește, eu nu am știut nimic, n-am înțeles

nimic.

-Ei știau românește?

83

- Da, câte unul a știut, câte unul nu. Ne-am obișnuit!”

Irina ne povestește că încă doi ani după ce au venit au ținut

sărbătorile după calendarul pe rit vechi, dar copiii au spus să nu le mai

țină și să fie ca ceilalți.

E nostalgică atunci când povestește că la „Moldova nu e așa”.

Cum era acolo, unde a fost cândva acasă? Memoria locului aflat

acum departe și aproape inaccesibil face parte din identitatea stratificată

a Irinei. Ea se definește prin „acolo” și „aici” – „atunci” și „acum”.

În Moldova, de Crăciun, mergeau 3 zile cu colinda, oamenii mari

porneau de la biserică și nu se opreau până nu treceau pe la toate casele

cu colindatul și primeau ca plată „grâu, porumb, cârnați sau câte o

bucată de clisă”. Aici vin copiii și colindă pentru bani, că nu vor altceva.

În seara de Ajun, în familia ei se pregătesc 12 feluri de mâncare de post.

De Paște se mănâncă miel, se mai face și mămăligă, se duc la

biserică coșuri cu mâncare pentru a fi sfințită și doar din acea mâncare

se consumă.

Ziua Morților este cea care are o rezonanță aparte în povestea

Irinei. Doi dintre băieți i-au murit tineri și sunt îngropați aici la

Niţchidorf. Irina nu mai poate merge la biserică pentru că o dor

picioarele, însă pe 7 noiembrie o duce nepoata cu mașina, trebuie să

meargă la morminte să dea de pomană „punguțe” și să participe la

slujba făcută de preot la morminte.

Ceilalți copii nu locuiesc în sat. Vin înapoi la casa părinților doar

în vizită. Munca i-a legat pe cei tineri de Italia. Și familiile celor veniți în

Nițchidorf după război sunt legate prin nevăzute fire cu vestul Europei.

În memoria colectivă se țes amintiri ce reflectă o existență

transnațională. Irina și-a crescut nepoții, ai căror părinți au muncit

departe, în Occident. Ea spune că „o jordiță nu strică”, pentru că dacă îi

ții din scurt de mici vor fi cuminți. Două dintre nepoatele ei stau în

Timișoara și sunt fete cuminți:„niciuna n-a făcut nicio rușine, nu

fumează, nu bea…”. Casa rămâne uneia dintre ele. Pentru aceasta,

Nitchidorf e acasă, un loc în care se întoarce la sfârșit de săptămână.

84

Casa a fost cumpărată de la un neamț care a plecat în Germania. E

modificată și renovată, dar noii stăpâni au păstrat ușa neamțului. (foto 3).

În fiecare an, acesta vine în vizită, să-și revadă locul copilăriei. În

povestirea Irinei e numit „neamțul nostru”. Irina îi recunoaște meritele

în construcția casei și dreptul de a o vizita. Ea spune: „Omul, săracul, a

muncit până a făcut și, dacă a văzut, a mâncat?”.

Foto 3

Oamenii care stau acum în Nitchidorf se identifică cu cei care au

stat aici, fiecare are câte un neamț pe care îl așteaptă în fiecare vară, să

vină să vadă ce au schimbat, ce au păstrat pentru că, într-o oarecare

măsură, și lor le e dor de locurile în care au copilărit, crescut, dar nu se

pot întoarce sau dacă o fac, nu au la cine sau la ce să se întoarcă. Și ei au

plecat lăsând în urmă un sat, o casă, niște amintiri.

Două povești a două femei puternice ce se evidențiază ca fiind

punctul fix al familiei, una care a hotărât să rămână, iar alta care a

plecat. În ambele familii, hotărârea a aparținut în mare măsură copiilor

– Hildegard a decis pentru familia ei, iar Irina spune ca a venit la cei doi

copii ce se aflau la Arad, copiii au decis să nu mai țină calendarul pe rit

vechi… binele lor are întâietate.

85

SÂNANDREI (SÂNTANDREI)


În tradiţia românească, sărbătorile şi obiceiurile de la sfârşitul

lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie corespund, ca dată

calendaristică, cu Dionisiacele Câmpeneşti ale tracilor şi Saturnaliile

romanilor. Părinţii Bisericii creştine au fixat în această perioadă data de

celebrare a Apostolului Andrei, care a propovăduit credinţa în Isus

Christos la Dunăre şi Marea Neagră, în primele decenii ale mileniului

întâi al erei creştine. Această sărbătoare creştină s-a impus în conştiinţa

credincioşilor împreună cu unele dintre atribuţiile zeului uzurpat

(Noaptea Strigoilor, Anul nou dacic), realitate confirmată de obiceiurile,

actele rituale şi practicile magice din noaptea de 29/30 noiembrie.

În mitologia românească, Sântandrei sau Sânandrei reprezintă o

divinitate precreştină autohtonă, sărbătorită la 30 noiembrie sau 1

decembrie, căreia i s-a suprapus prăznuirea Sfântului Apostol Andrei.

Deşi numele zeităţii geto-dacice s-a pierdut, tradiţia populară mai

păstrează multe elemente precreştine, evidenţiate de cercetători.

Ziua de sărbătorire, numită Sântul Andrei, Sântandrei, Sânandrei,

Moş Andrei, Andrei-de-iarnă, Indrea, Undrea, în vechime ţinea de ciclul

înnoirii anuale a timpului, înnoire marcată prin moartea şi renaşterea

divinităţii, substituită ritualic prin sacrificiu sacru, reflexe ale acestuia

regăsindu-se în obiceiul denumit Bocetul Andreiului, atestat la românii

din Transnistria (susţine Ion Ghinoiu).

86

Miturile, legendele şi credinţele populare create în jurul sfântului

şi grefate pe elemente păgâne relevă un portret inedit şi neobişnuit al

acestui ucenic al Mântuitorului, devenit patronul lupilor şi al strigoilor.

Se consemnează în izvoarele legendare că un înger numit Andrei

a fost vâslaşul lui Dumnezeu la începutul lumii. Într-un moment de

neatenţie, i-a scăpat vâsla din mână şi a căzut în apă. Îngerul a sărit s-o

caute, în timp ce Dumnezeu a luat puţin mâl de pe marginea bărcii şi a

făcut pământul din el, care, de atunci, se spune că stă pe spatele lui

Andrei.

Unor practici magice şi unor acte divinatorii de prevedere a

viitorului le sunt considerate favorabile trei momente ale sărbătorii,

adică: seara de ajun, noaptea şi ziua de Sântandrei. Astfel, în seara de

ajun a Sântandreiului nu se doarme, întrucât acesta este considerat

stăpânul strigoilor care acum poposesc în vatra satului şi comit acţiuni

malefice: pocesc şi sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea

bărbaţilor, răspândesc molime, fură mana holdelor şi laptele vitelor,

strică taurii, leagă puşca vânătorilor, se joacă cu lupii şi urşii etc.

Împotriva acestora, oamenii luau măsuri de protecţie: închideau

intrările casei, întorceau vasele cu gura în jos (ca de Sântoader),

ascundeau meliţele, aprindeau focuri şi produceau zgomote, ungeau cu

usturoi uşile, clanţele, coarnele vitelor şi uneltele de pe vatra focului,

făceau o cruce de usturoi, îl mâncau şi se ungeau cu mujdei din acest

aliment cu funcţie apotropaică.

Noaptea de Sânandrei, aflată într-o perioadă de cumpănă a

anotimpurilor, când se crede că graniţele dintre lumi se destramă,

devenind penetrabile, este o noapte de spaimă, în care strămoşii mitici

pot pătrunde în lumea satului sub formă de strigoi sau de animale

totemice. Acest fapt determină apariţia a două rituri, derulate

concomitent, dar cu funcţii diferite şi în spaţii distincte.

Primul rit are funcţie magică şi reprezintă o petrecere de amploare

denumită Păzitul usturoiului (păstrată în Moldova până la începutul

secolului al XX-lea), având următorul scenariu: tinerii satului (fete şi

87

băieţi) se adunau în cete de 10 – 12 persoane şi poposeau la o casă mare

căreia îi ungeau, la lumina zilei, uşile şi ferestrele cu usturoi. Fetele

aduceau câteva căpăţâni de usturoi, pe care le puneau într-o covată,

pentru a fi păzite, la lumina unei lumânări, de către o bătrână. Apoi

tinerii începeau petrecerea, care ţinea toată noaptea, cinstindu-se cu

băutură şi mâncare, chiar dacă era Postul Crăciunului. Dimineaţa ieşeau

cu lăutarii în curtea casei, se prindeau în horă şi un flăcău dansa covata

cu usturoi la mijloc. Petrecerea se încheia cu împărţirea usturoiului la

toţi participanţii, care, întorcându-se la casele lor, îl aşezau, ca obiect

sfânt, la icoană, acesta fiind folosit în timpul anului ca leac pentru

vindecarea bolilor, pentru descântece şi farmece.

Concomitent, afară, în noapte, forţele malefice organizau un alt

act ritualic, ocult, denumit Noaptea Strigoilor. În credinţele tradiţionale se

credea că în această noapte, Strigoii vii, proveniţi din copii născuţi cu

coadă, adică cu o vertebră în plus, din legături incestuoase sau din flori,

(îndeosebi al treilea copil), îşi părăsesc trupul în timpul somnului, ies pe

horn sau pe uşă, se rostogolesc de trei ori peste cap şi se întrupează în

diferite vietăţi (berbec, porc, câine, pisică, lup, broască, găină etc.), apoi,

încălecând un obiect (cozi de mătură, butoaie, meliţe), pleacă în locuri

tainice (răspântii de drumuri, de hotare, movile, păduri şi poieni

neumblate etc.), unde se încaieră cu Strigoii morţi, adică cu spirite ale

morţilor ieşite din cimitire. Bătaia se face cu diferite unelte furate din

gospodăriile oamenilor (coase, ciomege, limbi de meliţă etc.) şi se

prelungeşte până când unul iese învingător, acesta devenindu-le

conducător timp de un an. După aceasta, se bocesc, îşi vindecă rănile, se

reîntrupează în animale şi pornesc spre locuinţele de unde au venit,

pentru a ajunge înainte de primul cântat al cocoşilor şi de ivirea zorilor.

Duhurile morţilor se reîntorc în morminte, iar sufletele strigoilor vii se

reîncarnează în trupurile părăsite. Spaţiul se purifică şi armonia,

ordinea lumii se reinstalează, aşa cum acelaşi ritual ocult se petrece şi în

ajunul Sângeorzului, la Mânecătoare, în noaptea de 22 spre 23 aprilie.

88

Ziua de Sântandrei marchează o perioadă de cumpănă a anului,

sfârşitul toamnei şi începutul iernii, fiind numită şi Andrei-cap-de-

iarnă, cum spune şi legenda că el „coase” râul, adică îl face să îngheţe.

Însuşi numele său, în variante fonetice populare, adică Andrea, Indrea,

Undrea, indică începutul lunii decembrie. Iarna fiind anotimpul lupilor,

Sântandrei a devenit patronul lor, alături de Sf. Petru (Sânpetrul de

Iarnă), iar ziua se mai numeşte şi Ziua Lupului sau a Gădineţului Şchiop

(deoarece şchiopăta). În această zi, el împarte lupilor hrană. Lupul

numit gădineţ, al cărui gât este rigid (ţeapăn) până acum, devine mobil,

îl poate îndoi şi astfel nici o pradă nu-i poate scăpa. De aceea ziua lui se

sărbătoreşte pentru a feri animalele domestice (vite, oi, capre) şi

oamenii de lupi. Împotriva lor se luau diverse măsuri de apărare…

Dar ajunul şi ziua de Sântandrei sunt şi momente prielnice de

transformare a oamenilor în pricolici (priculici), fiinţe umane cu

înfăţişare de lupi sau de câini.

De asemenea, în această zi se practicau acte magice de aflare a

ursitei şi de preparare a unor alimente rituale. Fetele de măritat

încercau să afle dacă se vor căsători, cât şi calităţile sau defectele

viitorului soţ. În acest scop fata făcea o turtiţă subţire (numită turtuca lui

Andrei) din făină de grâu, cu apă şi multă sare, pe care o cocea pe vatră

sau pe plita sobei. O mânca, apoi aştepta ca noaptea, în vis, să vadă

flăcăul care îi va aduce apă să-i astâmpere setea, întrucât acela urma să

o ceară de nevastă. Alte fete făceau previziuni matrimoniale după

modul cum încolţea usturoiul „semănat” într-un cocoloş de aluat. În

alte părţi (Moldova centrală) se prepară din făină şi mălai sau numai

din mălai de porumb ori din mei o băutură fermentată numită coşavă

sau bragă, care se punea în ulcele şi se împărţea la vecini pentru ca

vacile să aibă lapte mai mult şi mai bun. Sărbătoarea se mai ţinea şi

pentru ca iarna să fie blândă, iar oamenii să fie ocrotiţi de boli (ciumă,

ameţeli) şi primejdii (foc, înec, diavoli etc.).

Ziua de Sântandrei era favorabilă şi previziunilor meteorologice

sau vrăjilor şi farmecelor. Se descântau acum armele de vânătoare

89

pentru a atrage vânatul. Se rupeau crenguţe de măr pentru fiecare

membru al familiei şi se puneau în ulcele cu apă, iar crenguţele celor

care înfloreau până la Anul Nou indicau că aceia vor avea noroc tot

anul şi că anul va fi roditor. De ziua lui Sântandrei se face dezlegare la

peşte şi se pregătesc mâncăruri gătite cu usturoi.

Sfântul Andrei are drept simbol crucea în formă de x („Crucea

Sfântului Andrei”); iar o altă emblemă a „primului chemat dintre

apostoli” este peştele. Este ocrotitorul Scoţiei, iar românii îl consideră

părintele creştinismului pe teritoriul daco-român.

90

POEZIE DIALECTALĂ:

ADRIAN GERHARD

(din volumul La un gând dă veşnişie)

Cuvânt-înainte

Adrian Gerhard are 50 de ani – un moment aniversar fericit

pentru un poet „dialectal”. E un moment fericit, fiindcă cei care

păstrează limbajul de acasă, transcriind vibraţia locurilor într-o poezie

„în grai”, sunt, de obicei, trecuţi de şapte decenii. Cei mai tineri decât

Adrian Gerhard merg pe urmele unui poet cunoscut, „bănăţenizând”.

Transcriind cuvintele maestrului în dialect.

Adrian Gerhard vine din aceste locuri. Poezia pământului, cu

peisajele, cu vibraţiile trecerii, cu graţia îngrijorărilor, îi aparţine.

Locurile sunt recunoscute de înfrigurările unui poet. Poetul are un

gând care îl poartă către limite, unul care se sustrage Satului, Lumii

Rurale, Universului hotărnicit de acestea. Adrian Gerhard este una

dintre speranţele poeziei noastre dialectale.

Cornel UNGUREANU

91

Gând dã noapce

Măi o noapce să străcoară

cu clăbăţu-i pă pământ

aplecată în tăśere

făr’ dă ploaie şî dă vânt.

Sus la munce, fără cicnă,

toarśe-un nor pă buca luńii

un şîrag dă stăle-aprinsă

ca să latre iară câńii.

O śionvică bace noapcea

şî nu şciu śe poace-aduśe

pă când Buna-n cuina mică

şăge sîngură şî plânźe.

S-o scurs viaţa-i ca o apă,

rău’ pare c-o ugit,

ş-a târpi atâta vreme

îi durărea śe-o primit.

Moşu ei îi dus dăparce,

ńiśi copiii n-or şăÞut,

duş îs băşca într-o lume

unge-n bińe or creÞut.

Ńepoţăii, mari acuma,

or lăsat numa potrele;

ochii stînş stau să s-aprindă

când să uită păstă ele…

Măi o noapce treśe-n chinuri,

focu dîn şpoiert să scurźe,

doarme Buna prinsă-n doruri

şî în visă ea tot plânźe,

92

Numa norii, fără vlagă,

cu furśeriu-n umbra luńii,

stăli-aprinsă, iar întoarsă

a pustîńi, să latre câńii…

Dîn Bãnat pânã-n Bãnat

Dîn Bănat până-n Bănat

doru cage apăsat

doru dor, ţînută floare

cu blăstăm dă ursîtoare,

ursîtoare năşciută

cu ursîta într-o bâtă

śe-o ursît śe mult mă doare:

Unge îi Bănatu-ăl Mare?

Dîn Bănat până-n Bănat

doru-n pacimi m-o legat

Dă piśioare şî dă mâńi

cu tri lacrămi dîn străbuńi.

Mult mă doare şî nu-i leacu

şî mă uit cum foc îi macu

şî cu sămnu lui dă ducă

şăge-n vânt şî să usucă.

Nu-i măi drumu dă cośie

dă la codru la câmpie

mirosînd a meară coapce

păstă Þî şî păstă noapce,

limpeÞala dîn izvoare

unge śiuta să scoboare

şî cu ochii-n lună plină

la un paş dă rădăśină

soarbe apă-n vânt cu stăle

dîn adâncu ţării mele…

93

Din Bănat până-n Bănat

mult mi-i dor dă śe-am lăsat

şî cu gându ţăs lumină

să muśc vremea śe-o să vină

într-un zbor dă rânduńică

într-un fum śe să răgică

într-o floare dă pădure

într-un rug aprins dă mure

să mă satur dă îmblat

dîn Bănat până-n Bănat…

Sãmn

Soare-apuńe, latr-un câńe

lună plină, rădăśină

ş-o bătut

cu aşcernut

toamnă-n luncă

cu arźint şî aor crud

d-unge văd

pân-unge-aud…

Înţoliţ dă sărbătoare

pîntră stăle căÞătoare

tri flăcăi pofcesc la źoc

unge fece-n bosîioc

cu cătrânţă şî cu ie

căpărice, śińe şcie,

prind să źoaśe.

Şăge-o babă

foc dă slabă

pă un scamn dă toropeală

c-o uiagă plină-n poală.

– Be, ortaśe, mulcom Þîśe

şî dîn ochi durărea-i curźe

zmicurată-n aminciri.

94

Bucălat, un dor pă ducă

ca un sfregel dă pămucă

s-opinci p-un cal dă vânt

cu copita în pământ

– Uice, vińe, Þîśe-o fată

cân’ pă śer un smoc dă roată

scapără să-i cadă-n palmă.

S-o aprins dă taină śeriu

lângă luna ca cińeriu

şî-n mătasa scursă-n lece

strop dă roauă pîntru fece:

foc şî murmur, dor şî dor

după sămnu zburător

fără ăripi şî păreche…

Umbra Buñii mele

Oceşîtă – luna ruptă

Scarmănă în gând, străină.

Mă pomen târÞîu în noapce

Aşceptând Buna să vină…

Bace-n poartă: śioc, śioc, śioc

Ca un vânt tăcut dă sară,

Îm mut ochii în alt loc –

Păstă ńegura d-afară

Toamna reśe, dărinată,

Cu o noapce plină-n stăle,

Pă un stei şăÞând la poartă

Párică-i umbra Buńii mele.

N-o aud, că nu mă ceamă,

Nu-i văd ochii ăi frăbinţ,

Doar un câncec – bag dă samă –

Cage-n dor dîn śeri cu sfinţ.

95

Śioc, śioc! Măi bace-o dată

Şî mă uit să văd măi bińe,

Poace toamna-i mâńiată

Ş-o trimes vântu la mińe.

Ńiśi nu şciu śe s-o-ntâmplat,

Toace s-or oprit în loc,

Şăd cu fruncea pă ochece,

Sufletu mi-i numa foc.

Lapcili în raină nu-i,

În cârśeag – un strop dîn râu,

Dîntr-o pită – nu şciu, Doamńe,

O-ncolţît boambă dă grâu…

În poiană la izvor

Unge paşî-m ţăs în soartă

Şăd toţ caii-mpegecaţ

Cu o lacrămă sărată.

S-o dus Buna după ei

Mereuţ – fără zor mare –

Cu un zbiśi străluśitor

Ca o rază dî la soare

S-o dus baş în noapcea asta

Şî să perge-n gându meu

Aplecată-n altă lume

Unge-oi zăbovi şî eu…

Postfaţã

Nu prea adesea (ba mai degrabă arareori) poeţii cei adevăraţi

aşteaptă trudnicind revelarea în sine a propriei poezii; trăiesc o

răbdurie pregetare, sunt neliniştiţi de intensive ezitări. Acest

lucru nu se întâmplă decât arareori pentru că poeţii – cei cu

adevărat creatori – sunt cei chemaţi la întâmpinarea Poeziei. Asta se

96

întâmplă, însă, şi mai rar. Pentru că aşa, în orice limbă, în orice

modalitate poetică, se întâmplă întruchiparea Poeziei lui – cea care

va rămâne mereu nouă şi mereu numai a sa.

Poate părea mult să spunem, să vorbim, să scriem aşa despre

Adrian Gerhard. Să stăruim puţin după pilda răbduriei,

neliniştitoarei şi îndelungii sale pregetări. Asemenea lui Sergiu

Boian, el duce – pe cont propriu (vedeţi că nu zic mai departe, ci doar

pe cont propriu!) – limpezirea esenţialelor ambiguităţi ale limbii.

Cum şi prin ce? Prin imaginea poetică, pe care cu de la sine forţă o

izvodeşte şi care, astfel, e numai a lui. Iar prin aceasta ea, imaginea,

devine a noastră, deschisă oricând, dată tuturor – nouă – mereu şi

necontenit lămuritoare. Ea, aceasta, ne stă mereu în sprijin şi mereu

în ispititoare şi misterioasă chemare. Încercam să desluşesc scriind

în prefaţa la volumul de poezie laureat al lui Sergiu Boian că Iarna

dîn noi (titlul unei poezii şi titlul volumului) – titlul ales şi propus de

autor; el găzduieşte o asemenea ambiguitate care devine limpede

prin imaginea poetică: iarna din noi, sub pretextul iernii de afară, ca

anotimp al timpului, face prilej descoperirii (nu-i prea mult dacă

am spune revelării) „iernii dîn noi” făcând sens cu aceasta, cu cea

din noi. Puterea revelatorie devine revelaţie în imaginea poetică:

„Am murit. Şî iarna pomană ńe puńe / Satu-i prăgăcit pîntru-

ngropăśiuńe / Şî cum plânźe śeriu, lacrăma îngheaţă – / Iarna dîn noi faśe

o cruśe dă gheaţă.//”.

Pentru Adrian Gerhard – Laureatul (fără ex aequo) al celei de-

a treia ediţii a Concursului de literatură dialectală „Marius

Munteanu”, ambiguitatea esenţială, cea pe care autorul o simte şi o

alege prin iscoditoare alegere, propunând-o cu de la sine putere

(adică puterea din sine a poetului în rezonanţă şi consonanţă cu

puterea din sine a ambiguităţii esenţiale, şi, prin aceasta creatoare)

străluminându-se într-un fundal şi-un fundament al imaginii poetice

revelate. Starea ei de a fi mereu de a rămâne fără-ncetare, necurmat

revelată, are o Causa sui, o cauză unică, primordială, inexplicabilă şi

ireductibilă la orice altceva în afara acestei ireductibile unicităţi a

imaginii poetice. Revelatorie încă din fundal/fundamentul acestei

imagini, autorul o desluşeşte prin titlul uneia dintre poeziile sale

97

din volumul Laureat: Spăcmă dă gând, titlu care, ridicat pe

frontispiciul întâiului ciclu al volumului, devine semnul revelator al

acestuia: imaginea poetică ni se va revela în cel de-al doilea ciclu –

Tăierea meilor.

Criticul Cornel Ungureanu, onorând metonimic la vârf

literatura dialectală bănăţeană prin onoarea ce o face volumului

Laureat şi, prin aceasta, lui Adrian Gerhard, enunţă axiomatic

traiectele de forţă definitorii ale poetului: autorul are 50 de ani –

moment aniversar fericit pentru un poet „dialectal”, fiindcă este între

acei poeţi, puţini, zicem noi, care păstrează limbajul de acasă, transcriind

vibraţia locurilor (…).

Lui Adrian Gerhard, venind din aceste locuri, Poezia

pământului cu peisajele, cu vibraţiile trecerii, cu graţia îngrijorărilor, îi

aparţine. Am preluat aceste pasaje despre locurile (…) recunoscute de

înfrigurările unui poet, pentru a ajunge la postulatul central afirmat

despre Adrian Gerhard şi creaţia sa, aici, în acest mod şi la acest

nivel întruchipată: „Poetul are un gând care îl poartă către limite,

unul care se sustrage Satului, Lumii Reale, Universului hotărnicit de

acestea (subl. mea)”.

Acel gând dă dimpreună semnificaţia veşniciei, „distanţa” până

la ea (care este măsura, singura, a gândului înveşnicit astfel) şi,

dimpreună şi cu geneza lui – a gândului „care, la un moment dat, se

opreşte, stă în loc şi se gândeşte” (cum spunea un filosof al

antichităţii greceşti), îşi destăinuie şi Causa sui. Urmând axiomele şi

postulatul central al definirii poetului şi definitorii pentru poezia sa

de vârf (şi de la vârful literaturii dialectale bănăţene), am avut tăria

să suport străluminarea unei alte – de asemenea unice – imagini

poetice, generate de aceeaşi sursă primordială a esenţei gândului –

Raţiunea Sieşi suficientă, ce a stat în plămada Gândului din

Cuvântul-la început-a fost.

Şi am avut curajul să evoc imaginea poetică eminesciană.

Adrian Gerhard, ştiind-o şi cutremurându-se, a gândit de cuviinţă a

o pune Motto – Cuvânt de frontispiciu la un gând de veşnicie.

Ioan Viorel BOLDUREANU

Date post:	30-Dec-2016
Category:	Documents
Upload:	phamdang
View:	232 times
Download:	9 times

citește

Documents