Circuitul Financiar in Ciclul Preuniversitar (1)

LUCRARE DE DISERTATIE

CIRCUITUL FINANCIAR

IN INVATAMANTUL PREUNIVERSITAR

BARBU GABRIEL <[email protected]>;

2

CUPRINS

1. ARGUMENT..........................................................................................................................................4

I.CAPITOLUL I........................................................................................................................................6

I.1 O RADIOGRAFIE A SISTEMULUI ROMÂNESC DE ÎNVĂŢĂMÂNT...........................................6i.2. Situaţia actuală a sistemului de învăţământ O RADIOGRAFIE A SISTEMULUI ROMÂNESC DE

ÎNVĂŢĂMÂNT......................................................................................................................................7I.2.1Sistemul................................................................................................................................................7I.2.2. Principalele probleme ale personalului didactic din România...........................................................9I.2.3. Finanţarea învăţământului public.......................................................................................................9I.2.4. Gestiunea resurselor bugetare destinate finanţării învăţământului preuniversitar...........................10

II.CAPITOLUL II...................................................................................................................................12

II.1. Concepte privind finantele.................................................................................................................12II.1.2. Noţiunea de finanţe.........................................................................................................................12II.2. Fenomenul financiar..........................................................................................................................14

III. CAPITOLUL III...............................................................................................................................15

III.1. Mecanismul financiar.......................................................................................................................15III.1.1. Definirea mecanismului financiar..................................................................................................15III.1.2.Fluxurile financiare.........................................................................................................................16III.1.3. Noţiunea de circuit financiar.........................................................................................................17III.1.4.Fluxuri de lichidităţi în cadrul circuitelor financiare..................................................................18III.2. Clasificarea circuitelor financiare.....................................................................................................19III.2.1. Circuite financiare primare.............................................................................................................19III.2.2. Finanţarea directă...........................................................................................................................19III.2.3. Finanţarea indirectă........................................................................................................................20III.2.4. Circuite financiare secundare........................................................................................................21III.3.1. Finanţe publice...............................................................................................................................22III.3.2. Finanţe private...............................................................................................................................23III.3.3. Decizii de politică financiară ale întreprinderii.............................................................................23III.3.4.Finanţarea internă sau autofinanţarea.............................................................................................25III.3.4.1.Politica de autofinanţare..............................................................................................................26III.3.4.2. Capacitatea de autofinanţare.......................................................................................................27III.3.Finanţe publice şi finanţe private.......................................................................................................21III.4. Finanţarea externă.............................................................................................................................28III.4.1. Creşteri de capital prin noi aporturi de capital...............................................................................29III.4.2. Creşteri de capital prin încorporarea rezervelor............................................................................29III.4.3. Creşteri de capital prin convesia datoriilor....................................................................................30III.4.4. Finanţarea prin împrumuturi pe termen mediu şi lung.................................................................30III.4.5. Finanţarea prin împrumut obligatar...............................................................................................30III.4.6. Finanţarea prin împrumut bancar pe termen mediu şi lung...........................................................32III.4.7. Finanţarea prin leasing...................................................................................................................33

IV CAPITOLUL IV.................................................................................................................................36

IV.1. SISTEMUL BUGETAR...................................................................................................................36IV.1.1 Concepte şi noţiuni generale..........................................................................................................36

3

IV.1.2. Principiile bugetare........................................................................................................................37IV.1.2.1. Principiul (regula) unităţii bugetare............................................................................................37IV.1.2.2. Principiul (regula) universalităţii bugetare.................................................................................38IV.1.2.3. Principiul (regula) anualităţii bugetare.......................................................................................38IV.1.2.4. Principiul echilibrului bugetar....................................................................................................38IV.1.2.5. Principiul specializării bugetare.................................................................................................38IV.1.3. Principiul publicităţii bugetului.....................................................................................................39IV.2. Procesul bugetar...............................................................................................................................39IV.2.1. Elaborarea proiectelor de buget.....................................................................................................40IV.2.2. Aprobarea bugetelor......................................................................................................................40IV.2.3. Execuţia bugetară..........................................................................................................................40IV.2.4. Încheierea execuţiei bugetare........................................................................................................41

V.CAPITOLUL V....................................................................................................................................42

V.1. Experienţe recente privind descentralizarea......................................................................................42V.2 Diagnoza de sistem.............................................................................................................................44

VI. CAPITOLUL VI..................................................................................................................................51

VI.1. Legile care reglementează activitatea financiară din şcoli...............................................................51

VII. CAPITOLUL VII.............................................................................................................................53

VII.1. studiu de caz....................................................................................................................................53VII.1.1. Organizarea Şi funcţionarea.........................................................................................................53VII.1.1.1.Organizare interna......................................................................................................................54VII.1.1.2. Relaţii specifice cu exteriorul....................................................................................................55VII.1.3. Evolutia indicatorilor bugetari la COLEGIUL TEHNIC DE POŞTĂ ŞI TELECOMUNICAŢII

„GHEORGHE AIRINEI”......................................................................................................................57VII.1.4. Organizarea evidenţei la COLEGIUL TEHNIC DE POŞTĂ ŞI TELECOMUNICAŢII

„GHEORGHE AIRINEI........................................................................................................................59VII.1.4.a) Contabilitatea zilnică (curentă).................................................................................................60VII.1.4.b) Contabilitatea periodica............................................................................................................60VII.1.4.c) Contabilitatea centralizatoare....................................................................................................61VII.2. Bugetul de venituri Şi cheltuieli......................................................................................................61VII.2.1. Conţinutul şi structura bugetului de venituri şi cheltuieli............................................................61VII.2.2. Fundamentarea veniturilor şi cheltuielilor pentru activităţile aducătoare de venituri proprii......62VII.2.3. Cheltuielile pentru activităţile aducătoare de venit......................................................................63VII.2.4. Elemente pe baza cărora se întocmesc bugetele de venituri şi cheltuieli.....................................63VII.2.5. Încasarea veniturilor proprii.........................................................................................................64VII.2.6. Angajarea şi efectuarea cheltuielilor aprobate prin buget............................................................64VII.2.8. Raportarea execuţiei bugetare de către unităţile de învătământ...................................................65VII.3. Fundamentarea veniturilor..............................................................................................................66VII.3.1.Fundamentarea cheltuielilor..........................................................................................................67VII.3.2. Cheltuieli cu bunuri şi servicii.....................................................................................................69VII.4. Analiza SWOT................................................................................................................................70

VIII CAPITOLUL VIII..........................................................................................................................74VIII.1. CONCLUZII :................................................................................................................................74

IX. CAPITOLUL IX................................................................................................................................77IX.1. BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE WEB.....................................................................................................................................................77

4

1. ARGUMENTÎn Dicţionarul de Sociologie11, sistemul social este definit ca fiind "mulţimea de obiecte care

acţionează între ele atât de intens încât stările lor sunt interdependente, modificarea unuia ducând la modificări determinate în toate celelalte prin natura sa ".

Viaţa socială prezintă caracteristica de sistem la toate nivelele sale de organizare: grupul de muncă, familie, şcoala, localitatea, societatea globală, umanitatea.

Unitatea cea mai simplă ce prezintă caracteristicile de sistem ale vieţii social-umane este activitatea; ea reprezintă un sistem de comportamente, de acţiuni, astfel organizat şi orientat încât să realizeze o anumită finalitate. Diferenţa între un sistem social şi un sistem uman individual este participarea mai multor persoane la respectiva activitate.

Un sistem este, deci, un "ansamblu de obiecte şi un ansamblu de relaţii între aceste obiecte şi atributele lor"22. Obiectele sunt parametrii sistemelor, atributele sunt proprietăţile obiectelor, iar relaţiile sunt legăturile dintre obiecte şi atribute în interiorul sistemului. Deşi sunt foarte multe definiţii şi interpreţări ale sistemului, există totuşi o definiţie unitară a acestuia.

Sistemul reprezintă, deci, un ansamblu unitar de elemente care se află în legătură reciprocă; el formează o unitate specifică împreună cu mediul; de fiecare dată când cercetăm un sistem el va fi integrat cu certitudine unui sistem superior; elementele oricărui sistem sunt de obicei sisteme de ordin inferior.

Un punct de vedere similar are şi Mihai Drăgănescu care consideră un sistem ca fiind un "set de obiecte interconectate, un tot organizat de cunoştinţe, concepţii, mărimi, un mod ordonat de acţiune"3

Acelaşi autor realizează o clasificare a sistemelor considerându-le: naturale, create de om şi sisteme complexe.

Alţi autori consideră sistemele ca fiind de două feluri: controlate nemijlocit de om (o clasă de elevi) sau controlate mijlocit de om (o şcoală).

Teoria sistemelor reprezintă un salt calitativ important în gândirea ştiinţifică contemporană datorită aplicabilităţii sale în orice sector de activitate. Acest lucru a permis o reevaluare a tuturor concepţiilor de până atunci şi deschiderea unor noi perspective pentru viitor. Putem spune că civilizaţia de astăzi se datorează în mare măsură acestui sistem de gândire. O contribuţie esenţială a avut asupra deschiderii căilor de cercetare a sistemelor complexe cum este societatea umană sau activitatea educativă, ca subsistem al sistemului global.

Astăzi, teoria sistemică este foarte actuală. Ea reuşeşte să explice mecanismele sociale, de la nivelul unei organizaţii foarte mici, până la nivelul mult controversatei globalizări economice.

Progresul tehnic, ca efect al gândirii sistemice din zilele noastre, a deschis calea spre o comunicare nelimitată spaţial sau temporal. Din punct de vedere antropologic, omul şi-a depăşit cu mult sistemul său tradiţional, tinzând să cuprindă în spaţiul său întregul ecosistem.

Viziunea sistemică este prezentă şi la nivelul organizării şcolare, toate instituţiile de învăţământ fiind integrate unui sistem mai general reglementat prin legi (politice, sociale, juridice, culturale, tehnologice etc.).

Între elementele sistemului de învăţământ trebuie să existe legături strânse, de conlucrare, atât pe verticală (între obiectele de studiu, treptele de învăţământ), cât şi pe orizontală (între obiectele de învăţământ ale claselor de acelaşi nivel şi profil).Conlucrarea se realizează în diferitele zone ale activităţii instructiv-educative şi are la bază:

- corelarea obiectivelor educaţionale pe grupe de vârstă, trepte de învăţământ, şcoli de diferite grade şi profiluri - stabilirea adecvată a conţinuturilor obiectelor de învăţământ şi a activităţilor educative - abordare interdisciplinară a problemelor - evitarea eşecului şcolar şi facilitarea adapţării copiilor şi tinerilor în trecerea la o treaptă superioară de învăţământ - conceperea unitară a procesului de formare şi perfecţionare a personalului didactic - egalizarea condiţiilor de pregătire a elevilor - creşterea calităţii procesului instructiv-educativ.

1 Zamfir,C., Vlăsceanu,L., Dicţionar de Sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998 2 Optner,S. L., L'analyse des systèmes et les problemes de gestion, Paris, Dunod, 1968.3 Drăgănescu, Mihai, Sistem şi civilizaţie, colecţia Idei contemporane, Editura Politică, 1976

5

Conducerea învăţământului la toate nivelurile trebuie să poată perfecţiona continuu structura sistemului. Analizând sistemul va trebui să surprindă într-o primă fază întregul ansamblu de relaţii care constituie structura sistemului pentru a putea interveni într-o a doua fază. Din punct de vedere sociologic, societatea este un sistem complex, dinamic, autoreglabil. Ea cuprinde patru sfere principale4: economică, social-politică, spirituală şi social familială. Aceste sfere sunt la rândul lor subsisteme ale sistemului social.Sistemul de învăţământ apare ca un subsistem al societăţii care ţine de sfera activităţii spirituale dar cu legături puternice cu toate celelalte sfere.

Sistemul educaţional al României trebuie privit şi sub aspectul său economic, mai ales în condiţiile actuale de cădere economică. Descentralizarea sistemului de învăţământ, deşi un fapt pozitiv, s-a lovit de lipsa de pregătire economică a conducătorilor instituţiilor de învăţământ.Viziunea economică a sistemului educaţional trebuie să ţină cont de patru aspecte principale5 în raport cu resursele sale:

- Ce servicii şi în ce cantitate trebuie oferite (într-un anumit moment)?- Cine trebuie să ofere aceste servicii? - Care sunt metodele şi strategiile implicate? - Cine trebuie să beneficieze de aceste servicii? Încercând să răspundem la aceste patru întrebări putem spune că serviciile educaţionale au ca

finalitate formarea omului şi a personalităţii sale. Caracteristicile umane formate de sistemul educaţional trebuie raportate la cerinţele sociale ale momentului. Din alt punct de vedere, aceste servicii trebuie oferite de specialişti în educaţie, de persoane abilitate să le ofere. Există mai multe metode şi strategii implicate care trebuie adaptate continuu la schimbările societăţii pentru a oferi finalităţi în concordanţă cu cerinţele sociale. Beneficiarii acestor servicii sunt toţi membrii societăţii.

Eficienţă este măsura rezultatelor unei activităţi raportate la eforturile făcute. În limbajul comun eficienţă înseamnă maximizarea rezultatelor cu minimizarea costurilor.Eficienţă poate fi calculată după formula:

unde Eficacitatea este calitatea de a produce efectul pozitiv asteptat6

Cost = sumă de bani cheltuită pentru producerea sau cumpărarea unui bun, efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu etc7

Conceptul de management. În lucrările de management nord-americane, cele mai răspândite definiţii sunt cele pragmatice. Potrivit acestora, managementul este:- "procesul de coordonare a resurselor umane, informaţionale, fizice şi financiare în vederea realizării scopurilor organizaţiei"8 - "procesul de obţinere şi de combinare a resurselor umane, financiare şi fizice în vederea îndeplinirii scopului primar al organizaţiei - obţinerea de produse şi servicii dorite de un anumit segment al societăţii"9 Alte abordări tratează managementul ca ştiinţă:- "ştiinţa tehnicilor de conducere şi gestiune a întreprinderii"10 - "ştiinţa care se ocupă de legile conducerii generale şi de legile sintetice ale componentelor sale"11

După opinia şcolii româneşti de economie, "ştiinţa managementului firmelor rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul lor în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure ridicarea eficienţei"12

4 Afanasiev V.G. , Despre conducerea ştiinţifică şi conducerea societăţii ca sistem, Moscova,19685 Miller, Roger LeRoy, Scribner Economics, Scribner Educational Publishers, New York, 19886 http://dex-online.ro/eficacitate/cauta/ 7 http://dex-online.ro/cost/cauta/8 Reece.B şi O'Grady, J., Business, Houghton Mifflin Company, Boston, Dallas, Geneva, 1984, p. 1249 Longenecker, J., Pringle, Ch., Management, Charles Merril Publishing Company, Toronto, London, Sydney, 1981, p.810 Petit Larrouse, Paris, 1973, p.26011 Popova, C.H., Krasnopoiasa, J.I., Organizaţiia u pravlenta proizvodstvo, Izdalelostvo Moskovskovo Universitela, Moscova, 198412 Nicolescu, O. şi alţii, Management, EDP, Bucureşti, 1992

6

http://dex-online.ro/cost/cauta/

http://dex-online.ro/eficacitate/cauta/

I.CAPITOLUL II.1 O RADIOGRAFIE A SISTEMULUI ROMÂNESC DE ÎNVĂŢĂMÂNT

3.Reforma învăţământuluiReforma educaţiei şi a învăţământului din România a fost (şi este) marcată de două atitudini

contrare:- nevoia de schimbare, resimţită prin tendinţa de preluare a unor modele externe - experienţa naţională care priveşte continuarea procesului educaţional cu negarea influenţelor

externe. Şcoala românească prezintă o serie de trăsături care reclamă evident idea de schimbare, de reformă,

atât structurală cât şi funcţională: centrarea pe rolul şi importanţa profesorului, excesiva intelectualizare a şcolii, falsa imagine de şcoală elitistă, discriminarea apărută în raport cu învăţământul special, excesiva teoretizare a disciplinelor de studiu, volumul imens al conţinuturilor, lipsa evaluării continue etc.

Toate aceste deficienţe ale şcolii româneşti pot fi ameliorate sau înlăturate definitiv printr-un sistem coerent de inovaţii şi invenţii bazate pe Legea Învăţământului .

În România ultimilor ani, reformă reală a învăţământului a fost cerută şi aşteptată continuu de către toţi actorii vieţii sociale.

O prejudecată puternică, care a trebuit depăşita în 1998, este aceea după care reforma ar trebui să se concentreze asupra rezolvării anumitor probleme legate de infrastructura sistemului de învăţământ, de asigurarea unei finanţări adecvate sau de modificarea planurilor de învăţământ. Alternativele formulate în literatura de specialitate au în vedere fie accelerarea schimbărilor deja iniţiate, fie o reformă a sistemului în ansamblul său.

Ministerul Educaţiei Naţionale a ales explicit o reformă a conţinuturilor şi reglemenţărilor, o reformă neîntârziată, cuprinzătoare şi coerentă, care asigură schimbări perceptibile începând cu statutul şi demnitatea elevului, studentului, cadrului didactic. O astfel de reformă poate absorbi deopotrivă reforma de sistem şi accelerarea reformei. În acest sens, s-a arătat că, în condiţiile ţării noastre, este raţional să se încheie, în anii de învăţământ 1998-1999 şi 1999-2000, reforma de tranziţie a învăţământului şi să se înceapă neîntârziat reforma sistemică a Educaţiei Naţionale, prin care învăţământul românesc să poată fi racordat în mod real la evoluţiile din învăţământul european.

Contextul politic, economic şi social al reformei în învăţământÎn linii mari, contextul reformei învăţământului poate fi caracterizat prin următoarele tendinţe: accentuarea, după 1989, a crizei economice constituirea conjuncturală a pieţei forţei de muncă şi lipsa unor repere privind evoluţia

viitoare a acesteia; orientarea pregătirii forţei de muncă conform cerinţelor imediate ale pieţei muncii apariţia sectorului privat în economie restrângerea activităţilor industriale şi restituirea proprietăţilor agricole deţinute înainte de

colectivizare schimbări importante manifestate în structurile sociale consecinţe asupra fenomenelor demografice: diminuarea indicelui de natalitate,

modificări în distribuţia teritorială a populaţiei, în structura populaţiei pe medii rezidenţiale, intensificarea fenomenului migraţiei dinspre mediul urban spre rural.

Elemente care pot conduce spre o relansare a învăţământului

a) COFINANŢAREA pentru salarizarea personalului didactic: unităţile de învăţământ îşi pot completa – în

funcţie de nevoi - numărul de posturi finanţate de la buget, cu personal angajat cu finanţare din resurse extrabugetare proprii;

7

pentru întreţinerea preşcolarilor şi a elevilor în internate, cămine şi cantine; pentru activităţile extraşcolare: ştiinţifice, tehnice, cultural-artistice, sportive şi de creaţie desfăşurate cu şi pentru elevii cu performanţe superioare.

b) PROTECŢIA SOCIALĂ A COPIILOR, ELEVILOR ŞI TINERILOR CU CERINŢE EDUCATIVE SPECIALE Se doreşte înfiinţarea unui număr suplimentar de:

instituţii de învăţământ, clase şi grupe pentru populaţia şcolară cu cerinţe educative speciale, de nivel preşcolar, primar, gimnazial, profesional, liceal şi postliceal;

unităţi speciale: case de copii şi case de copii de tip familial pentru copiii orfani sau proveniţi din familii sărace; familii de adopţie; plasament familial.

c) COMPLETĂRI, AMELIORĂRI ŞI AMENDAMENTE ALE LEGISLAŢIEI ÎN VIGOARE: redefinirea învăţământului de stat ca învăţământ public şi derivarea explicită pentru

autorităţi, comunităţi şi agenţi economici locali de participare la stabilirea reţelei şcolare şi susţinerea ei; reorganizarea sistemului de învăţământ corespunzător cererii din economie,

administraţie, cultură, precum şi nevoilor de dezvoltare intelectuală a elevilor înşişi; dezvoltarea şi organizarea şcolilor de ucenici, şi, în general, a învăţământului profesional,

în raport cu nevoile comunitare, cu cererea agenţilor economici şi a instituţiilor interesate; organizarea de unităţi autonome (servicii, oficii, agenţii) care preiau, într-o abordare

specializată şi debirocratizată, probleme de bază ale învăţământului: evaluare, curriculum, burse în străinătate, sport şcolar, turism şcolar, standarde ocupaţionale etc.;

reforma finanţării unităţilor de învăţământ în direcţia finanţării globale, folosirii autonome a resurselor extrabugetare, reporţării sumelor neutilizate într-un an bugetar etc.;

promovarea autonomiei financiare a unităţilor de învăţământ în folosirea resurselor proprii, precum şi în materie de dezvoltare instituţională proprie; unităţile de învăţământ se profilează, fiecare, în funcţie de performanţele pe care le obţin, de resursele de care dispun şi de cooperările internaţionale pe care le realizează;

o organizarea şi funcţionarea de Centre şi Cabinete de Asistenţă Psihopedagogică şi de Orientare privind Cariera în fiecare judeţ

I.2. SITUAŢIA ACTUALĂ A SISTEMULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

I.2.1Sistemul

În analiza comportamentului uman, inclusiv în raport cu educaţia şi cu şcoala, paradigma utilitaristă cost-beneficii, pe care se construieşte teoria microeconomică, a produs studii importante şi o întreagă şcoală, reprezentată prin lucrările lui Gary S. Becker şi, strict aplicate la sistemul de învăţământ şi la şcoli, lucrările lui Eric Hanushek13

În conformitate cu Legea Învăţământului, sistemul14 de învăţământ din România cuprinde15

Învăţământul preşcolar, organizat pe grupe pentru copii de 3-6 ani (ultima grupă pregăteşte copiii pentru şcoală)

Învăţământul general obligatoriu, care debutează la vârsta de 7 ani (6 ani la solicitarea părinţilor) este organizat în:

învăţământ primar: clasele I-IV învăţământ secundar: ciclul I (gimnazial): clasele V-VIII

13 Hanushek, Eric A. 1999. Adjusting for Differences in the Costs of Educational Inputs. SelectedPapers in School Finance, 1997. William J. Fowler, Jr., editor. Washington, D.C.: U.S. Department of Education, National Center for Education Statistics14 Comunicat al Direcţiei Resurse Umane din cadrul MEN15 Novak,C., Jigău,M., Brâncoveanu,R., Iosifescu,S., Bădescu,M., Cartea albă a Reformei Învăţământului, 1998

8

Învăţământul secundar - ciclul II, organizat în: învăţământ liceal: clasele IX-XII (XIII) învăţământ profesional (2-4 ani) şi de ucenici (1-3 ani)

Învăţământul postsecundar: învăţământ postliceal şi tehnic de maiştri (1-3 ani)

Învăţământul superior: învăţământ universitar de scurtă durată (de 3 ani) - colegii universitare învăţământ universitar de lungă durată (4-6 ani, în funcţie de profil) învăţământ postuniversitar cu o durată de 1-3 ani (studii aprofundate, studii

academice postuniversitare, doctorat, studii postuniversitare de specializare, cursuri de perfecţionare)

Evoluţia efectivelor de elevi din învăţământul preuniversitar, pe niveluri (mii)16

Niveluri 89/90 90/91 91/92 92/93 93/94 94/95 95/96 96/97 97/98Preşcolar 835.9 752.1 742.2 752.2 712.1 715.5 697.9 659.2 623.6General 2921.9 2730.4 2639.3 2572.5 2533.6 2532.3 2540.7 2546.2 2559.8- 1379.0 1253.5 1211.2 1201.2 1237.7 1336.0 1375.5 1388.2 1356.1primar 1512.8 1447.2 1397.7 1339.6 1262.8 1160.9 1128.8 1121.3 1164.8- 30.1 29.7 30.4 31.7 33.1 35.4 36.4 36.7 37.0gimnazial 1346.3 995.7 778.4 714.0 722.4 757.7 787.2 792.8 765.9- 304.5 365.9 375.3 333.6 300.4 288.2 285.0 261.6 262.4SPECIAL 1.6 29.3 54.9 57.1 50.7 45.4 54.6 57.4 57.3TOTAL 5410.2 4873.2 4590.2 4429.2 4319.2 4339.0 4365.4 4317.2 4643.0

Tabel nr. 1 Evoluţia efectivelor de elevi din învăţământul preuniversitar, pe niveluri

Referitor la efectivele şcolare primul aspect care trebuie menţionat este diminuarea substanţială a efectivelor şcolare, cu excepţia învăţământului special , unde se remarcă o creştere a efectivelor de elevi cu 7000 de elevi comparativ cu anul şcolar 1989/1990.

Trebuie menţionat, însă, că în România sunt mai mulţi copii cu nevoi speciale decât cei pe care îi cuprinde învăţământul special şi că o creştere a efectivului de elevi în învăţământul special este necesară în România.

Creşterea este ţinută, deocamdată, la o limită sub necesar, din raţiuni financiare17.Comparativ cu 1989, procentul de diminuare a efectivelor din 1998 este următorul:

Tabel nr. 2 Procentul de diminuare a efectivelor de elevi din 1998

În ceea ce priveşte învăţământul special, numărul de copii este distribuit astfel:

16 Comisia Naţională pentru Statistică, Anuarul Statistic al României - 199817 MEN, Date statistice ale învăţământului (sinteza)

Procentde

diminuare

Preşcolar Primar/Gimnazial Liceal Profesional

-25.4% -12.4% -43.1% -13.8%

9

Nivel de învăţământ Număr eleviÎnvăţământ special- preşcolar 3.407- primar şi gimnazial 35.349- profesional 14.240- cămine şcoala pentru minori cu deficienţe 2.416- centre de reeducare şi educaţie preventivă 202- centre de educaţie specială şi recuperare 786- centre de pedagogie curativă şi terapie socială 362

Tabel nr. 3 Numărul de elevi din invatamantul special

Contextul economic, social şi fenomenele demografice din ultimul deceniu , precum şi condiţiile geografice şi-au pus amprenta asupra dezvolţării reţelei de învăţământ şi a evoluţiei populaţiei şcolare:

factorii de mediu (relief, condiţii şi căi de acces, dezvoltarea economică a zonei) condiţiile de transport şi scăderea populaţiei şcolare, au avut drept consecinţă , printre altele, funcţionarea unui număr important de unităţi şcolare în regim de predare simultană; dintre unităţile de învăţământ primar, peste 60% sunt cu predare simultană, acestea asigurând şcolarizarea a 15% dintre elevii de vârsta respectivă.

Analiza statistică a fluxurilor şcolare din învăţământul obligatoriu, la nivelul întregii ţări, a condus la evidenţierea unui abandon şcolar de peste 20% dintre elevii care parcurg acest nivel.

I.2.2. Principalele probleme ale personalului didactic din România

Principala problemă a corpului profesoral din România este deficitul de statut social tradus prin nivelul redus al remuneraţiei, prin devalorizarea meseriei de educator şi prin lipsa de atractivitate a carierei didactice în rândul tinerilor şi nu numai a lor.

A doua mare problema este deficitul de profesionalizare. În prezent, cu excepţia învăţământului preşcolar şi primar, statutul meseriei de educator este ocupaţional şi nu profesional: pentru absolvenţii învăţământului superior, a fi profesor este o ocupaţie printre altele posibile.

Deficitul de informare este a treia mare problemă a corpului profesoral. Nu a existat, până la începutul acestui an, nici un mijloc oficial de comunicare şi informare a sistemului şcolar în legătură cu deciziile luate la nivelul MEN. Publicaţiile periodice existente la nivel naţional, cu rol de informare dar şi de dezbatere sunt extrem de puţine ("Tribuna Înv ăţământului", "Examene" ,"Revista de Pedagogie") şi cu tiraje reduse. Mai există, apoi, o serie de periodice şi culegeri tematice editate de Casele Corpului Didactic şi de Universităţi, toate cu circulaţie restrânsă.

Deficitul de comunicare şi de participare este a patra mare problemă a personalului didactic din România, indusă de persistenta organizării "raţional-birocratice" (în accepţiunea consacrată de Max Weber) a sistemului şcolar care împiedică trasparentizarea şi fluidizarea fluxurilor de comunicare: informaţia este transmisă mai ales ascendent, decizia descendent, iar comunicarea "laterală" şi cea "diagonală" sunt descurajate. Totodată, centralismul de tip birocratic este aversiv prin însăşi natura lui faţă de stilurile consultative şi participative de conducere. Ca urmare, deciziile se iau la vârf şi, chiar dacă sunt cele fireşti, aplicarea lor este formală sau întâmpina opoziţie la punerea lor în aplicare din partea celor care nu au participat în nici un fel la elaborarea lor. Comunicarea şi participarea sunt îngreunate şi de lipsa infrastructurii necesare unei comunicări moderne şi eficiente şi de dificultăţile materiale.

I.2.3. Finanţarea învăţământului public10

Conform Legii Învăţământului (nr.84/1995), completată şi modificată prin Ordonanţa Guvernamentală nr.36/1997, cheltuielile referitoare la majoritatea capitolelor învăţământului public sunt acoperite de la Bugetul de Stat.

Structura surselor de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ în 1997 (milioane lei):Surse de finanţare milioane lei Structura

Bugetul de Stat 7680.5 73.4%Bugete locale 1462.7 14.0%Credite externe 189.3 1.8%Venituri proprii 1117.0 10.7%Contribuţii sociale 20.7 0.2%TOTAL 10470.2 100. %

Tabel nr. 4 Structura surselor de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ în 1997

Structura surselor de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ în 1997 (milioane lei):

2%0%

14%

11%

73%

Bugetul de Stat Bugete locale Credite externe

Venituri proprii Contribuţii sociale

FIG . nr. 1 Structura surselor de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ în 1997

I.2.4. Gestiunea resurselor bugetare destinate finanţării învăţământului preuniversitar

Responsabilităţi:la nivelul naţional: Ministerului Educaţiei Naţionale (cheltuieli salariale, investiţii)

la nivel local: Inspectoratele Şcolare Judeţene şi Primăria (cheltuieli de întreţinere, reparaţii curente şi capitale, subvenţii pentru internate şi cămine)

Principalele destinaţii ale efortului financiar suportat de Bugetul de Stat: Salarizarea personalului didactic Cheltuieli materiale:

manuale şi rechizite; contribuţii la hrana copiilor în grădiniţe şi costul hranei copiilor din casele de copii; medicamente, cheltuieli de întreţinere, bunuri şi servicii; reparaţii curente şi capitale

11

Subvenţii şi burse Cheltuieli de capital: investiţii, construcţii, doţări.

Structura, pe niveluri de învăţământ, acheltuielilor bugetare în anul 1997:

Cheltuieli(milioane)

Beneficiari(mii)

Cost mediu/1000 elevi

- preşcolar 456252.4 623.6 731.6- primar şi gimnazial 2970138.3 2559.8 1160.3- liceal 1272889.7 765.9 1662.0- profesional 231320.5 262.4 881.6- învăţământ special 466478.1 37.0 12607.5- case de copii 298041.7 37.0 8055.2- postliceal şi tehnic de maiştri 67358.1 57.3 1175.5- superior 1163175.6 249.8 4656.4Total instituţii de învăţământ 6925654.4 4592.8 1507.9- internate şi cantine 54912.9- servicii educaţionale descentralizate 94041.9Total servicii educaţionale 148954.8TOTAL 7074609.2 4592.8 1540.4

Tabel nr. 5 Structura cheltuielilor bugetare in anul 1997

În anul şcolar 1997-1998 s-a alocat de la Bugetul de Stat suma de 608 miliarde lei în vederea ajutorării elevilor cu condiţii materiale precare, măsură ce constituie, totodată, o pârghie importantă în reducerea abandonului şcolar.

Cofinanţarea

Descentralizarea sistemului financiar şi sprijinirea unităţilor de învăţământ, prin reglemenţări financiare adecvate, în acumularea unor resurse extrabugetare:

implicarea comunităţii locale şi a agenţilor economici în finanţarea unităţilor din zonăadmiterea cu taxă în învăţământul superior de stat

descentralizarea admiterii de elevi şi studenţi străini, în regim "cu taxă" Acordarea unei autonomii, la nivelul unităţii de învăţământ, în utilizarea resurselor extrabugetare, inclusiv angajarea de personal, în funcţie de nevoi, cu finanţare din resurse extrabugetare proprii.

12

II.CAPITOLUL II

II.1. CONCEPTE PRIVIND FINANŢELEII.1.2. Noţiunea de finanţe

Cuvântul „finanţe” s-a răspândit în Franţa secolului al XVII-lea cu înţelesul de „bani şi venituri publice destinate cheltuielilor statului”18. S-a presupus că acest cuvânt s-a format şi a evolutat din expresia latină financia pecuniaria19, care înseamna a încheia o tranzacţie patrimonială prin plata unei sume de bani. Dicţionarele actuale dau ca provenienţă a cuvântului finanţe vechiul cuvant francez finer, care înseamnă a administra bani, a plăti.

Dacă ar fi să dăm o definiţie lapidară a finanţelor am putea spune că, finanţele sunt ştiinţa administrării/gestionării banilor/fondurilor. Orice tip de organizare umană necesită costuri (bani, fonduri), cu atât mai mari cu câat organizarea este mai complexă. Aceste costuri apar atât în etapa iniţială a intemeierii organizaţiei, cât şi după aceea, pentru menţinerea ei : ( 1) sunt necesare eforturi de informare privind noul tip de organizaţie ce urmează a se infiinţa, (2) trebuie elaborate reguli pentru statuarea relaţiilor în cadrul organizaţiei în vederea realizării scopului pentru care a fost înfiinţată, (3) trebuie stimulat interesul membrilor organizaţiei pentru ca acesta să-şi poată continua activitatea şi (4) pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor organizaţiei sunt ocazionate costuri ce trebuie finanţate.

Atunci când vorbim de finanţe, avem în vedere două accepţiuni: una tehnică şi una ce consideră finanţele ca o ştiinţă. Din punct de vedere tehnic , finanţele pot fi definite ca totalitatea fluxurilor băneşti dintr-o economie (sub forma de numerar, credite sau compensare) care au ca scop formarea veniturilor (încasarea lor) şi realizarea (acoperirea) cheltuielilor pe diferite paliere (individ, organizatie, stat). În această accepţiune, dată fiind internaţionalizarea fluxurilor băneşti ca urmare a interdependenţelor dintre economiile naţionale, a existenţei societaţilor multinaţionale şi a realizării de uniuni economice zonale, putem vorbi şi de finanţe internaţionale, nu numai de finanţe naţionale.

După modul de adimistrare a finanţelor, privat sau public, deosebim finanţe private, cele adiministrate de către indivizii (fondurile lor proprii şi împrumutate), de întreprinderile private şi alte organizaţii cu caracter privat, şi finanţe publice, cele administrate public, adică de instituţii ale statului şi colectivităţilor locale.

Termenul de „finanţe publice” s-a răspândit cu privire mai ales la plăţile băneşti de interes public necesare în relaţiile cu statul şi alte colectivităţi publice. Statul, ca forma complexă de organizare socială, începând cu fazele sale incipiente, pentru funcţionarea şi consolidarea sa a avut nevoie de susţinere nu numai morală, socială şi politică, ci şi de una economică, materială, care, odată cu apariţia banilor a devenit susţinere financiară.

Tocmai aceste fluxuri de bani direcţionaţi de la supuşi (contribuabili) către stat (trezoreria acestuia) au constituit finanţele publice incipiente. Spunem incipiente pentru că, la început, aceste fluxuri de bani aveau ca menire doar sa susţină cheltuielile proprii de funcţionare ale unor organizaţii statale. Cu timpul, prin extinderea atribuţiilor ce i-au fost incredinţate sau pe care statul şi le-a arogat, fluxurile financiare au fost direcţionate spre finanţarea unor cheltuieli tot mai variate şi tot mai apropiate de nevoile publice (ale contribuabililor).

Într-adevar, apariţia şi evoluţia finanţelor sunt strâns legate de apariţia şi consolidarea statului în societate. Pentru desfăşurarea activităţii statale au fost şi sunt necesare fonduri importante pe care statul le procura pe diferite căi. Aceste fonduri, în epoca modernă, în afara susţinerii activităţii statului, prin intermediul politicii fiscale a guvernului, pot constitui un resort sau o frână în dezvoltarea economico-socială a ţării.

Conceptul de finanţe publice se rapoteză la conceptul mai general al finanţelor ca parte la întreg. Termenul de „finanţe publice” s-a răspândit cu referire mai ales la plăţile băneşti de interes public necesare în relaţiile cu statul şi alte colectivitati publice. Putem spune ca finanţele publice sunt fluxurile băneşti provocate şi supravegheate de către stat în cadrul economiei, cu scopul declarat de a finanţa cheltuielile publice şi de a orienta mersul economiei în conformitate cu programul de guvernare al partidului/partidelor aflat/aflate la putere.18 http://dictionar.netul.ro/dex/finante 19 CURS DE FINANTEAutor: prof. univ. dr. Nicolaie Hoanta

13

http://dictionar.netul.ro/dex/finante

O altă definiţie a finanţelor publice se referă la finanţele publice ca o ramura a ştiinţei economice preocupată de identificarea şi evaluarea mijloacelor şi efectelor privitoare la politicile financiare ale guvernului. Ea încearcă să analizeze efectele fiscalităţii şi cheltuielilor publice asupra situaţiilor economice ale indivizilor şi organizatiilor şi să examineze impactul lor asupra economiei ca întreg. Ea este de asemenea preocupată de examinarea eficacităţii măsurilor cuprinse în politici direcţionate asupra anumitor obiective şi de dezvoltarea tehnicilor şi procedurilor prin care această eficacitate să creasca.

În evolutia conceptiilor despre finanţele publice în economiile de piaţa, în literatura de specialitate se menţionează deja trei conceptii: finanţe publice clasice, cele ale statului modern sau finanţe publice moderne, adică ale statului intervenţionist, şi finanţe publice post-moderne, cu toate că a treia concepţie se consideră a fi rezultatul unui artificiu facil.

Concepţiile clasice despre finanţele publice reflectă doctrina liberală în dezvoltarea economică a societăţii conform principiului laissez-faire, laissez-passer, urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii a statului în activitatea economică, care trebuie să se desfaşoare după principiul intervenţiei private, ordinii interne, apărării frontierelor şi întreţinerii relaţiilor diplomatice. Ca urmare, sarcina finanţelor publice era să asigure resursele necesare întreţinerii instituţiilor, funcţionarii normale a acestora. În cadrul acestei sarcini, impozitul trebuie să aiba un caracter neutru (să nu aibă caracter intervenţionist în economie), iar echilibrul bugetar era dogma pentru toată lumea.

Concepţiile moderne despre finanţele publice20 i-au naştere după primul război mondial, ca urmare a unor importante crize economice, când apar mai mulţi susţinători ai intervenţionismului statului în economie pentru a evita crizele economice. În acest fel, locul statului jandarm (de aparator al ordinii publice) a fost luat de statul providenţă sau statul bunăsţării generale, care îşi lărgeşte sensibil aria preocupărilor. În ceea ce priveşte autoritatea economică a statului, se afirmă tot mai mult doctrina intervenţionistă, potrivit căreia autoritatea publică este chemată să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele economice, să cerceteze evoluţia ciclica, să prevină crizele, sau cel puţin să ia măsuri pentru înlăturarea efectelor negative ale acestora.

Printre economiştii susţinători ai acestui curent de gândire, un rol primordial il are lordul J.M Keynes. Potrivit acestei noi teorii a intervenţionismului statului în economie, statul, prin politici ca cele bugetară, monetară şi valutară, poate şi trebuie să joace un rol activ în viaţa economică, în influenţarea proceselor economice spre un curs favorabil.21

Finanţele publice contemporane se caracterizează printr-o schimbare de dimensiune care a transformat raportul lor în economia generală. Această schimbare îmbraca un aspect cantitativ (ponderea financiară a statului şi componentelor sale în PIB a crescut considerabil) şi un aspect calitativ, constând în aceea că s-a transformat şi conţinutul acestora (au apărut şi s-au dezvoltat cheltuieli publice de un tip nou, ce răspund unor obiective care, deşi nu sunt în totalitate de natura economică, au însă incidenţă economică: este vorba, în special, de cheltuielile de transfer). În plus, mai nou, Marea Criză Financiară Mondială, declanşată în 2007, a aratat ca statul nu se dă în lături, în astfel de situaţii, nici de la privatizarea unor agenţi economici, inclusiv bănci pentru ai scăpa de la faliment pe bani publici, vorbindu-se astfel de o adevarată naţionalizare a acestora.

Deosebit de partea tehnică, finanţele sunt considerate şi o ştiinţă, o ramură a economiei politice. În aceasta accepţiunie, finanţele sunt stiinta gestionării/administrării patrimoniilor individuale, patrimoniilor organizaţiilor (firme, instituţii, etc.) sau a banului public, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi în condiţii cât mai bune de eficienţă. Prin ban public întelegem ansamblul cheltuielilor şi resurselor/veniturilor statului sau ale colectivitatilor locale.

Fluxurile băneşti care reprezintă finanţele înteprinderilor reprezintă baza fluxurilor financiare întro economie, datorită faptului ca majoritatea fondurilor băneşti care se formează la diferite nivele ale economiei îşi au izvorul în fluxurile băneşti produse la nivelul întreprinderilor. De capacitatea şi randamentul acestor finanţe depinde, în cea mai mare masură, soliditatea celorlalte tipuri de finanţe.

20 Maurice Duverger21 Keynesian economics

14

II.2. Fenomenul financiar

Din punct de vedere istoric, primele elemente de finanţe au fost impozitele în bani, determinate de:

a) existenţa statului şi a nevoilor sale ;b) apariţia şi folosirea banilor.

La începuturile sale, statul avea nevoi limitate ca structura şi ca volum, dar acestea reclamau totuşi angajarea unor resurse. În condiţiile economiei naturale închise, când apar doar germenii producţiei de mărfuri, iar banii erau puţin folosiţi, statul putea folosi pentru susţinerea acţiunilor sale (ducerea războaielor, unele lucrări de interes public, cum ar fi drumurile, întreţinerea curţii conducătorului de stat etc.) dările în natura şi prestaţiile obligatorii în natură. Cu timpul însă, statul pretinde supuşilor săi şi contribuţii în bani, apărând astfel primele elemente de finanţe.

În timp, odata cu impunerea banilor în realizarea tranzacţiilor dintre oameni, forma baneasca a dărilor către stat s-a impus, ea impunându-se prin uşurinţa realizării acţiunilor de strângere a dărilor (impozitelor) şi cele de utilizare a lor. Are loc astfel transformarea elementelor de finanţe în finanţe propriu-zise. Abia în capitalism, când producţia de mărfuri devine dominantă şi banii sunt utilizaţi pe scară largă, statul renunţă treptat la formele în natură ale impozitelor.

Alături de finanţele statului, devenite cu timpul finanţe publice, coexistă finanţele private. Cele două tipuri de finanţe se deosebesc între ele, în primul rând, prin obiectivele urmărite: primele asigură suportul financiar pentru susţinerea acţiunilor publice, iar celelalte capitalul necesar afacerilor private. În al doilea rând, diferă şi mijloacele utilizate pentru obţinerea lor: statul ca autoritate acţionează prin constrângere, în timp ce persoanele private nu au nici posibilitatea legală nici menirea.

O dimensiune comună a statului modern şi agenţilor economici este aceea că nici statul, nici agenţii economici nu reuşesc să-şi acopere cheltuielile folosind exclusiv veniturile proprii, fără a se îndatora. Din acesta cauză, statul contractează împrumuturi sau apelează la emisiunea bănească, generând datorie publică, iar agenţii economici îşi cresc capitalul prin îndatorare sau apelând la piaţa financiară. În structura finanţelor regăsim astfel elemente noi : creditul şi piaţa financiară.

Datorită creşterii complexitătii vieţii economice, de multă vreme fenomenul financiar depăşeşte, în manifesţările sale, graniţele naţionale, manifestându-se tot mai intens finanţele internaţionale.

15

III. CAPITOLUL IIIIII.1. MECANISMUL FINANCIAR

III.1.1. Definirea mecanismului financiar

Economia de piaţă dispune de mecanisme de autoreglare a proceselor economice care sunt determinante şi prioritare în funcţionarea continua, zi de zi a economiei. Dar, pe perioade mai lungi de timp, mecanismul autoreglării nu este suficient pentru că nu poate regla unele dezechilibre ce apar ca rezultat al unor divergenţe de interese economice (individuale, ale grupurilor sau colectivităţilor sociale) sau ca urmare a necesităţii satisfacerii unor obiective neeconomice (sociale sau de altă natură).

În acest caz intervine statul care are un rol de maximă importanţă în desfăşurarea tuturor proceselor economice şi care asigură reglarea funcţionării mecanismului economic. Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi instrumentelor de conducere şi/sau reglare a funcţionării economiei naţionale în ansamblul ei.

Statul, în orice ţară cu economie de piaţă, pe lângă îndeplinirea unor sarcini legate de administraţie, justiţie, meţtinerea ordinii publice, apărare, este şi producător şi consumator de bunuri şi servicii, realizator şi finanţator al serviciilor social-culturale şi în special de protecţie socială, influenţând astfel producia, investiţiile, repartiţia produsului intern brut; statul constituie fonduri financiare prin mobilizarea de impozite, taxe, contribuţii etc. şi le repartizează sub forma de subvenţii, alocaţii, ajutoare etc.

Mecanismul financiar este parte integrantă a mecanismului economic şi reprezintă un ansamblu de structuri şi forme organizatorice, precum şi principii, metode, instrumente (pârghii) specifice domeniului financiar ; el cuprinde şi metode şi instrumente de dimensionare, analizare şi stimulare a eficienţei economice. Prin funcţionarea lui, mecanismul financiar asigură în esenţă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare. El este deci un concept care are un caracter preponderent pragmatic, reflectând cadrul organizatoric pentru manifestarea (desfăşurarea) relaţiilor financiare.

Mecanismul financiar are un caracter dinamic, adaptabil la noile condiţii. Astfel, în funcţie de noi obiective, de noi decizii, de o noua orientare a politicii financiare, se vor folosi cu precădere alte metode, pârghii sau instrumente. Totuşi, în cadrul mecanismului financiar există componente care au un caracter mai stabil (structuri, principii) şi care permit continuitatea funcţionării lui, dar există şi componente ce pot suferi modificări în funcţie de cerinţele nou apărute (reglemenţări juridice).

Principalele elemente ale mecanismului financiar sunt : sistemul financiar şi fondurile financiare ; instituţiile şi organele financiare ; pârghiile economico-financiare ; instrumentele şi tehnicile financiare ; legislaţia financiară.

Sistemul financiar este compus, aşa cum am văzut, din finanţele (relaţiile bănesti) tuturor verigilor care concură la redistribiurea produsului intern brut, inlusiv cele legate de pieţele financiare (monetară, de capital) şi instituţiile financiare, adică acele instituţii care colecteazaă, furnizează, intermediază, distribuie fonduri în economie (instituţii de credit, bănci de investiţii, societăţi de asigurări, fonduri de pensii, firme de investiţii, administraţii fiscale etc.).

La nivel de agent economic, prin mecanisme financiare se înteleg22 metodele, pârghiile, instrumentele şi procedurile de formare, colectare şi gestionare a capitalurilor. Ele sunt foarte diversificate şi numeroase, între care: mecanisme privind autofinanţarea, mecanismul amortizării activelor fixe, mecanismele legate de investiţii, de desfăşurarea activităţii operaţionale, mecanismele circuitului capitalului, mecanisme de desfăşurare a fluxurilor financiare, mecanismul formării şi utilizării surplusului de capital etc.

O altă abordare a mecanismelor financiare la nivelul agentilor economici distinge trei mari grupe de mecanisme financiare. O prima grupă este cea a mecanismelor consumării capitalului, cea de a doua este grupă mecanismelor tranformării veniturilor în capital, iar cea de-a treia se referă la mecanisme ale echilibrului între economisire şi investire. Din prima grupă fac parte consumul fizic de capital

22 CURS DE FINANTEAutor: prof. univ. dr. Nicolaie Hoanta

16

(distrugerea, consumul propriu-zis şi uzura), iar din a doua grupă mecanismele de conservare a capitalului, adică cele prin care acţiunea umană tinde sa anuleze efectele mecanismelor automate de degradare (amortizarea) şi mecanismele de investire.

Asemenea mecanisme trebuie să fie organizate şi utilizate în asa fel încât să asigure desfăşurarea unei activităţi raţionale, în condiţii de rentabilitate, eficienţă şi lichiditate, astfel încât să se înscrie în obiectivele generale ale strategiei agentului economic respectiv.

La nivelul statului, adică al finanţelor publice, mecanismele financiare cuprind de asemenea metode, pârghii, instrumente şi proceduri de stabilire, colectare şi utilizare a veniturilor, precum şi de influenţare a dinamicii economiei prin politica bugetară. Dintre aceste mecanisme amintim pe cele legate de legiferarea bugetară şi fiscală, impunerea contribuabililor, colectarea impozitelor şi taxelor, regularizarea sumelor cuvenite bugetelor cu contribuabilii, controlul fiscal, distribuirea veniturilor bugetare, execuţia bugetară, angajarea cheltuielilor bugetare etc.

Pârghiile financiare reprezintă metode economico-financiare de conducere indirectă a economiei, cu forţa de influenţare şi orientare, în timp ce instrumenele financiare sunt constituite din prognoze, balanţe, bugete în care işi gasesc reflectarea previziunile prospective ce dau concretete unor politici financiar-monetare şi asigură conducerea operativă a domenoiului financiar.

Cele mai importante pârghii financiare cunoscute şi folosite de mecanismul financiar in ralizarea obiectivului sau esential, irigarea întregului organism economic şi social, care este societatea, cu fluxuri financiare potrivit politicii financiare a statului şi politicilor financiare ale agentilor economici sunt : preţul, salariul, cursul valutar, impozitul, alocaţia bugetară, subvenţia, dobânda, rezervele obligatorii etc. Rostul lor este acela de a orienta activitatea economico-socială şi de a influenţa favorabil comportamentul producătorilor şi pe cel al consumatorilor. Ca urmare, pârghiile financiare trebuiesc folosite cu mult discernământ pentru a nu conduce la efecte perverse şi a se transforma în factori destabilizatori.

III.1.2.Fluxurile financiare

Atât în interiorul actorilor care obţin venituri din desfăşurarea unei activităţi lucrative, cât şi între ei şi alţii ca ei, precum şi între toţi aceştia şi alte instituţii financiare au loc în mod sistematic transferuri de bani, fie într-un singur sens, fie în ambele sensuri. Acest fapt se datorază în primul rând nevoilor interne necesare desfăsurarii activităţii, cat şi realizării unor obligaţii stabilite de lege de asigurare a unor plăţi către stat pe cale impozitelor, taxelor, contribuţiilor etc. Cantitatea de bani transferată întro anumită perioadă între entităţile enumerate poartă numele de flux. O altă definiţie a fluxului este cea care îl priveşte a fi totalitatea mişcarilor având un impact, fie imediat, fie întârziat, asupra lichidităţilor unei entităţi.

Deoarece transferul între două entităţi se poate face şi în bunuri şi servicii, cu referire la agenţii economici, fluxurile pot fi : fluxuri reale sau fizice şi fluxuri financiare (de bani). Cantitatea de bunuri sau de bani existentă la un moment dat reprezintă un stoc. Relaţiile dintre fluxuri şi stocuri stau la baza mecanismelor financiare.

Fluxurile financiare pot fi : de contrapartidă, decalate (întârziate), multiple şi autonome. Fluxurile financiare de contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ real (fizic) cu bani sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul achiziţionării unui bun cu plata imediată, în numerar. Fluxurile financiare decalate apar în cazul în care fluxurilor fizice nu le corespund imediat niste fluxuri financiare, astfel că echilibrul stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia unui active financiar. Activul financiar se materializează întro creanţă la furnizor şi întro datorie la cumpărător. Aceste fluxuri se nasc în cazul operaţiunilor comerciale însoţite de credite. Creanţa şi, respectiv, datoria se vor stinge la o dată ulterioară.

Din motiv că relaţiile financiare dintre agenţii economici pot fi mai complexe, acestea dau naştere la fluxuri financiare multiple. Pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice şi cele financiare, firma işi poate schimba creanţa pe bani, apelând la un tert, care, de obicei, este un intermediar financiar. Vânzarea sau cumpărarea unei creanţe este o operaţiune foarte importantă şi larg răspândită pe pieţele financiare. Aşadar, activele financiare pot constitui obiectul unei tranzacţii. În acest caz, fluxurile se desfasoară astfel :

a. bunurile vândute de furnizor sunt transferate la cumpărător, ceea ce reprezintă un flux real ;17

b. furnizorul vinde creanţe unui intermediar (terţa persoană) şi încasează contravaloarea produselor, ceea ce reprezintă primul flux financiar ;

c. cumpărătorul de bunuri achită suma către deţinătorul titlului de creanţă (intermediar), adică stinge datoria faţă de terţ, ceea ce reprezintă al doilea flux financiar.

Fluxurile financiare autonome apar în cazul operaţiunilor financiare privind acordarea sau primirea de împrumuturi, când au loc transferuri de bani de la o persoana la alta (juridică sau fizică). Aceste fluxuri dau naştere la active financiare – creanţe si datorii.

Am văzut până acum care sunt fluxurile financiare care au loc în cazul finanţelor private, adică cele care privesc pe agenţii economici. Dar care sunt fluxurile financiare în cazul finanţelor publice? Ţinând seama da faptul că finanţele publice sunt alimentate în cvasitotalitate prin impozite, taxe, contribuţii de la contribuabili şi împrumut public de pe piaţă financiară, fluxurile financiare în cazul finanţelor publice se reduc la fluxurile financiare autonome.

III.1.3. Noţiunea de circuit financiarCircuitele financiare, ca parte a circuitelor economice, se constituie prin interacţiunea fluxurilor

născute din operaţiuni în care intervin resurse pecuniare afectate nevoilor pe orice perioadă. Circuitele financiare, privite temporal, pot fi pur financiare şi vizează resurse pecuniare afectate nevoilor pe termen lung şi circuite monetare, care vizează resurse pecuniare afectate nevoilor pe termen scurt.

O operaţiune nu conţine circuite financiare decât dacă ea face să intervină o mişcare pecuniară în contrapartida unui activ financiar transmisibil pe o piaţă. Se exclud din sfera circuitelor financiare creditul comercial sau compensările dintre întreprinderi, contractele de asigurări de bunuri sau de viaţă, întrucât creanţele acestea nu sunt transmisibile, deşi ele nu sunt neutre asupra formării echilibrului financiar.

Prin urmare, circuitele financiare nu sunt constituite din interacţiunea tuturor fluxurilor născute din operaţiuni în care intervin resurse pecuniare. Nu este suficient, spre exemplu, ca poziţia debitoare sau creditoare a unui agent economic să se modifice pentru ca fluxul care se găseşte la originea acestei mişcări să releve un circuit financiar.

Participanţii la circuitele financiareCircuitul financiar reprezintă fluxul de lichidităţi determinat de diferite decizii financiare şi exprima relaţiile dintre diverşi agenti economici. Funcţionarea circuitelor financiare face necesară intervenţia a patru categorii de agenţi economici: acţionarii, conducătorii, creanţierii şi statul.

Acţionarii sunt deţinătorii de titluri, proprietarii societăţii comerciale, care-şi asumă riscul de capital şi de remuneraţie şi au drept obiectiv maximizarea valorii titlurilor şi a remuneratţei, în schimbul riscului asumat.

Conducătorii (managerii) sunt cei ce-şi asumă obligaţia de a gestiona averea acţionarilor, conform intereselor acestora. Există un sistem de control care face ca managerii să nu se poată abate de la o gestionare responsabilă faţă de acţionari, întrucât ei sunt mandataţi ai acestora.

Totuşi, mai ales la marile societăţi comerciale pe acţiuni, obiectivele conducătorilor sunt, adesea, divergente de ale acţionarilor. Deşi ambii participanţi la circuitul financiar urmăresc maximizarea valorii întreprinderii, căile de urmat pot fi diferite: distribuirea unei părţi însemnate a profitului sub forma dividendele conduce la satisfacerea cerintelor de remuneratie ale acţionarilor, la tendinta de păstrare a acţiunilor şi, implicit, oferta scazută de titluri pe piaţă, ceea ce se repercuteaza asupra cursului bursier, deci a valorii de piaţă a întreprinderii, dar cu preţul micşorării capacităţii de autofinanţare şi al creşterii economice; conducătorii urmăresc acelaşi obiectiv strategic al maximizării valorii întreprinderii, dar pe calea reinvestirii unei părţi însemnate a profitului, a creşterii capacitătii de autofinanţare care să ducă la creşterea economică, dar cu preţul reducerii lichiditătilor acţionarilor, ceea ce poate provoca nemulţumiri acestora, tendinţa de a vinde acţiunile, modificarea raportului între cerere şi oferta de acţiuni, de unde posibilitatea scăderii cursului bursier şi, prin urmare, a valorii de piaţă a întreprinderii înseşi.

Creanţierii sau creditorii întreprinderii îşi asumă nişte riscuri, motiv pentru care pretind o remuneraţie corespunzătoare a capitalului lor. Remunerarea creanţierilor tine seama însă de rezultatele activităţii întreprinderii: dobânda la împrumut trebuie plătită indiferent că întreprinzătorii au profit mare sau mic.

18

Ţinând seama şi de necesitatea rambursării capitalului la scadenţă, pot rezulta cheltuieli financiare fixe mai greu sau mai uşor de suportat.

Riscurile creanţierilor pot fi diverse: risc de dobânda, risc de inflaţie, risc de faliment al debitorilor.

Statul, ca participant în circuitele financiare, intervine la diferite niveluri prin politica fiscală şi oferta de capital, influentând comportamentul celorlalti participanţi.

Intervenţia statului prin fiscalitate. Aşezarea şi perceperea impozitului pe profit sau a impozitului asupra operaţiunilor de dezinvestire pot stimula sau descuraja anumite categorii de operaţiuni economice sau de agenţi economici. În acelaşi fel acţioneaza taxa pe valoarea adaugata pentru operaţiuni de exploatare. Remunerarea capitalului investit provoacă, de asemenea, efecte fiscale atât pentru întreprinderi, cât şi pentru aducătorii de capital.

Intervenţia statului prin oferta de capital. Statul are o influenţă puternica asupra ofertei plasamentelor financiare, intervenind într-o măsură însemnata în stabilirea ratei dobânzii. Anumite tipuri de operaţiuni sau diverşi agenţi economici pot avea condiţii privilegiate prin credite ieftine, deschideri de ajutoare diverse sau subvenţii.

III.1.4.Fluxuri de lichidităţi în cadrul circuitelor financiare

Noţiunea de flux, împreuna cu cea de stoc formează baza însăşi a finanţelor. În prima faza agenţii economici cu lichidităţi le folosesc în cadrul întreprinderii pentru operaţiuni de investire. Aici se confruntă cererea de lichidităţi din partea întreprinderii cu oferta de lichidităti din partea aducătorilor de capital. Piaţa financiară este locul de întâlnire a cererii cu oferta.

În schimbul lichidităti lor întreprinderea emite titluri sub forma acţiunilor şi obligaţiunilor. Piaţa financiară este o piaţă rezultând din confruntarea cererii cu oferta de titluri, prin urmare în sensul strict piaţă financiară se compune din piaţa acţiunilor şi obligaţiunilor, ca titluri pe termen lung. Operaţiunile de colectare de capitaluri sunt, în conţinut, operaţiuni financiare.

În faza a doua conducătorii întreprinderii decid alocarea fondurilor colectate cumpărând active. Acum are loc un flux de lichidităti legat de operaţiunile de investire, prin care se procura active comerciale, industriale sau financiare emise de alte întreprinderi sau instituţii financiare.

Utilizarea activelor cumpărate pentru activităti de producţie, servicii sau comerciale urmareşte obţinerea unor lichidităti viitoare provenind din operaţiuni de exploatare.

În acest context se produc fluxurile pozitive de lichidităti provenind din activitatea de exploatare şi de dezinvestire, precum şi fluxuri negative de lichidităti provenind din prelevari fiscale, remunerarea capitalului şi din noi operaţiuni de investire.

O privire de ansamblu asupra fluxurilor financiare ne permite clasificarea lor după cum urmează:

Fluxuri financiare

Instantanee Periodice

fluxuri real e fluxur i de lichidităti (monetare)

fluxuri d e fondur i fluxuri d e trezorerie

Flux u r ile real e se nasc dintr-un angajament contractual între întreprindere şi un agent extern. Ele au drept punct de plecare o tranzacţie asupra unui bun sau serviciu, asupra unui împrumut sau rambursare a unei datorii.

Fluxurile reale corespund unui schimb de valori între doi agenţi, exprimat baneşte la data consemnării angajamentului respectiv, data transferului de proprietate, data presţării serviciului, a livrării, a facturării sau a scadenţei contractuale la împrumut. Aceste fluxuri sunt instantanee întrucât sunt concepute sa se producă în momentul înregistrării contabile şi se bazează pe o evaluare monetară facuta în prealabil.

19

Fluxurile de lichidităti (monetare) corespund plăţilor care intervin în contrapartida fluxurilor reale. Plăţile se fac, de regulă, în monedă deşi pot avea loc şi contra unor active acceptate.

Fluxurile de trezoreri e se evaluează făcând suma fluxurilor de lichidităti care se produc într-o perioadă, rezultând fluxuri de intrare sau de ieşire. Se poate proceda la însumarea încasărilor zilnice, a plăţilor zilnice, se face soldul, pentru ca, ulterior, sa se extrapoleze la diverse perioade-de timp (luna, trimestru). Fluxurile de trezorerie pozitive şi negative pot fi utilizate, spre exemplu, la determinarea rentabilităţii investiţiilor, când se iau în considerare cheltuielile iniţiale şi veniturile viitoare actualizate.

Fluxurile d e fondur i se mai numesc şi fluxuri potenţiale de trezorerie în măsura în care ele conduc, mai curând sau mai târziu, la fondul de trezorerie efectiv. Fluxurile de fonduri pot fi:

- flux de fonduri necesare;- flux de fonduri de resurse.=> Fluxul de fonduri necesare se identifică cu lichidităti le imobilizate, adică investiri în active

imobilizate, stocuri sau creşterea creanţelor-clienţi.=> Fluxul de fonduri de resurse se concretizează în creşterea lichidităti lor pe diverse căi cum

ar fi, spre exemplu, scăderea creanţelor-client, împrumuturi bancare aprobate etc.Fluxul de fonduri este mai puţin imediat decât fluxul de trezorerie. Un venit nu este un flux de

fonduri decât dacă este urmat de o încasare, în timp ce o cheltuiala nu este un flux de fonduri decât dacă este urmat de o plata.

Putem distinge trei categorii de fluxuri de fonduri:fluxuri de fonduri legate de ciclul de investire şi de finanţare, care nu se iau în considerare

la calcularea capacităţii de autofinanţare, concretizate în suma investiţiilor înregistrate în bilanţ;fluxuri de fonduri interne, care corespund capacităţii de autofinanţare, reprezentând

diferenta dintre fluxurile reale (venituri sau cheltuieli care figurează în contul de rezultate) şi care au drept contrapondere fluxuri de trezorerie;

fluxuri rezultate din decalajul dintre fluxurile reale şi fluxurile de trezorerie.

III.2. CLASIFICAREA CIRCUITELOR FINANCIARE

III.2.1. Circuite financiare primare

Baza definirii circuitelor financiare primare o constituie c r ea rea de ac ti v e , în schimbul obţinerii de monedă agenţii economici sunt obligaţi să creeze active financiare. Aceste active reprezintă contrapartida necesară cererii de lichidităti (bani) pentru finanţare. Ofertanţii de monedă vor, în schimb, titluri de proprietate sau de creanta (acţiuni sau obligaţiuni). Crearea de active anticipeaza obţinerea unor venituri financiare generate de fluxuri reale,care, fie ca au avut loc, fie că încă n-au avut loc. în primul caz, fluxurile financiare nu vor interveni decât la un termen mai îndepartat, activele create având drept scop de a apropia termenul obţinerii de lichidităti ; în al doilea caz, titlurile emise constituie condiţia însăşi a obţinerii veniturilor reale asteptate (prin investire) sau sunt total independente (cererea de moneda pentru consum).

Circuitele financiare sunt organizate, în principal, de organismele financiare care intermediază realizarea circuitelor prin crearea de mijloace de plată şi transformarea de titluri.

III.2.2. Finanţarea directă

Finanţarea directa a unui agent economic este mai rar întâlnita decât finanţarea indirectă, însă vizează sume atât de importante, încât un singur ofertant de fonduri nu poate face faţă cerinţelor. Această tehnică de finanţare este proprie întreprinderilor mari şi se concretizează în emiterea unui număr

20

foarte mare de active identice (valori mobiliare) de valoare nominală mică ce se achiziţionează de un număr mare de subscriitori. Astfel de active pot face obiectul tranzacţiilor pe pieţe secundare (burse de valori mobiliare).

Finanţarea directă pune fata în fata finanţarea unor agenţi nefinanciari, de către alti agenţi nefinanciari. Ea permite acoperirea unor nevoi pe termen lung pe seama unor economisiri pe termen lung.

Transformarea economisirilor (lichidităţilor) în active mobiliare este riscantă ca urmare a posibilităţilor apariţiei lipsei de lichiditate pentru subscriitori, mai ales când activele ce fac obiectul tranzacţiilor nu sunt cotate la bursă: totodata, astfel de tranzacţii pot fi periculoase, întrucât riscul de pierdere de capital este ridicat pentru activele cotate la bursă, în contract nefiind prevăzut nici un preţ ferm de răscumpărare.

Finanţarea directă creeaza două tipuri de active:

1) acţiuni şi părţi sociale;2) obligaţiuni.

Din punctul de vedere al ofertantului de fonduri (subscriitor) aceste două tipuri de active se deosebesc juridic şi economic: acţiunile creeaza un drept de proprietate şi genereaza un venit variabil, în timp ce obligaţiunile reprezintă un drept de creanţă şi genereaza venituri fixe.

Din punctul de vedere al solicitantului de fonduri (emitent) activele create în cadrul finanţării directe se pot împărţi în două grupe: active care se integrează în capitalul propriu (acţiuni, părţi sociale) şi active care se integrează în capitalul de împrumut (obligaţiuni).

a) Active financiar integrat în capitalul propriu. Acţiunile, ca principale active integrate în capitalul propriu, reprezintă titluri fără valoarea garantata, care confera deţinătorilor dreptul de coproprietar şi de participare la repartizarea profiturilor. Sub aspectul caracteristicilor, există o mare varietate de acţiuni care să răspunda preferintelor subscriitorilor: acţiuni clasice, cu drept de vot, acţiuni cu dividende prioritare (fără influenţă asupra exercitarii puterii), obligaţiuni convertibile în acţiuni sau obligaţiuni cu bon de subscriere în acţiuni (care dau loc unei creşteri viitoare de capital) etc.

O acţiune poate da nastere la două fluxuri impozabile: cu ocazia obţinerii dividendelor anuale şi cu ocazia vânzarii acţiunilor.

Dividendul este un venit al acţionarului şi deci este supus impoziţării. Societatea comercială a plătit însă impozit pe profit înaintea distribuirii dividendelor, ceea ce a condus, desigur, la micşorarea dividendelor. Pentru evitarea dublei impuneri se poate proceda astfel: acţionarul integrează în venitul impozabil volumul dividendului primit plus impozitul suportat în faza impozitarii pe profit al societăţii comerciale; venitul total astfel determinat se impoziteaza aplicându-se cota de impozit legala; din suma totală a impozitului datorat se scade acea parte din impozit suportata în prima faza.

Cu prilejul vânzarii acţiunilor, plusvaloarea netă obţinută (diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare a acţiunilor) este, de asemenea, impozitată.

b) Active financiare integrate în capitalul împrumutat, împrumuturile obligatare contractate de societăţile comerciale, împrumuturi individuale sau împrumuturi grupate, ca şi împrumuturile obligatare contractate de către stat sau diverse organisme ale statului conduc la realizarea unor finanţări pe termen lung pe seama cărora emitenţii respectivi îşi constituie diverse active financiare. Este firesc ca aceste active constituite să aiba drept corespondent în pasivul bilanţului datorii pe termen lung.

Împrumuturile obligatare se realizează prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni, care reprezintă titluri de creanţă pentru deţinători şi titluri de credit pentru emitenţi. Există o mare varietate de obligaţiuni, cu caracteristici diferite pentru a răspunde cerintelor potenţialilor cumpărători şi a asigura succesul plasării împrumutului: obligaţiuni clasice cu dobânda fixă şi variabilă, obligaţiuni convertibile, participative,

21

obligaţiuni deschise, obligaţiuni cu cupon zero şi unic, obligaţiuni cu bon de subscriere în acţiuni etc.

III.2.3. Finanţarea indirectă

Circuitele financiare prin care se asigură finanţarea indirectă a agenţilor economici corespund, în marea majoritate a cazurilor, pieţelor financiare mici, atât prin sumele angajate, cât şi prin numărul participanţilor la o tranzacţie şi numărul activelor ce se creeaza.

Cea mai mare parte a operaţiunilor de finanţare indirectă se concretizează bilateral şi răspund unor nevoi specifice; ele dau nastere de fiecare data unui singur activ financiar ale cărui elemente constitutive sunt definite de către instituţia financiară care realizează finanţarea agentului economic.

Spre deosebire de finanţarea directă prin care agenţii economici îşi procura sursele de finanţare direct de la persoane fizice şi juridice care au capitaluri de plasat, finanţarea indirectă presupune obţinerea surselor de la diverse instituţii financiare specializate. Aceste instituţii joacă rolul de intermediari, deoarece ele nu lucreaza numai cu capitaluri proprii, ci şi cu capitaluri de împrumut. În acest, instituţiile financiare joacă rolul de veriga intermediara între cei ce au capitaluri de plasat şi cei ce au de capitaluri suplimentare, prin intermediul creditului.

Instituţiile financiare specializate - bancare şi nebancare - creeaza, în procesul finanţării indirecte, două tipuri de active:

a) active reprezentând resursele instituţiilor financiare, constituite din active monetare (diferite feluri de moneda, cecuri, viramente, cărti de credit) şi active lichide pe termen scurt constituite din diverse plasamente disponibile la vedere, care pot fi convertite în orice moment în mijloace de plata;

b) active reprezentând creanţe asupra clienţilor bancari în care se cuprind toate categoriile de credite acordate întreprinderilor sau persoanelor fizice.

III.2.4. Circuite financiare secundare

Deţinătorii de titluri obţinute prin circuite primare (pieţe primare), respectiv agenţii economici cu ocazia finanţării directe sau instituţiile financiare cu ocazia finanţării indirecte urmaresc totdeauna cea mai mare lichiditate posibila pentru a fi în măsură să acopere nevoile urgente de fonduri. Aceasta înseamna că ei doresc să fie încredinţaţi că pot transforma activele financiare în bani.

Pe de alta parte, alti agenţi economici care n-au fost prezenti în circuitele primare, fie din cauza indisponibilităţii de fonduri în momentul emisiunilor, fie că au asteptat conjuncturi economice mai favorabile, pot dori în orice moment să obţina titlurile emise în circuitele primare.

Lichiditatea activelor create prin circuite primare se poate realiza prin intermediul circuitelor secundare, cu atât mai complet cu cât titlurile sunt mai larg raspândite la diferite categorii de deţinători, cu cât există o transparenta mai mare a condiţiilor de funcţionare şi a interdependentei relaţiilor ce se stabilesc prin intermediul circuitelor secundare.

Circuitele financiare secundare, denumite şi piaţa secundara, sunt de două feluri: pieţe monetare şi pieţe financiare.

Pieţele monetare se referă la schimburile de bani plecând de la circulatia creanţelor pe termen scurt, înglobând toate relaţiile de împrumut, bancare şi nebancare. Piaţa monetară se referă la piaţa interbancara şi ipotecară, la procedeele de refinanţare, precum şi la intervenţia băncii centrale asupra pieţei monetare.

Pieţele financiare reprezintă ansamblul de pieţe pe care titlurile pe termen lung sunt schimbate contra moneda. Spre deosebire de pieţele monetare, pieţele financiare nu sunt rezervate numai specialistilor, ci dau loc tranzacţiilor de titluri pe care toti agenţii economici pot fi interesaţi să le deţină. Se disting două tipuri de pieţe financiare: piaţă bursiera şi piaţă la termen a instrumentelor financiare. Prima este o piaţă

22

pur speculativă, în timp ce a doua, deşi are elemente speculative, urmăreşte acoperirea împotriva riscului respectiv, evitarea unei pierderi potenţiale de randament sau de capital.

III.3.Finanţe publice şi finanţe private

În ţara noastră, ca şi în alte ţări cu economie de piaţă, finanţele se pot grupa în două mari categorii: finanţe publice şi finanţe private.

Finanţele publice sunt legate de existenţa statului cu instituţiile sale centrale şi unităţile administrativ-teritoriale, de existenţa instituţiilor de drept public, de procurarea resurselor şi de cheltuielile pe care le efectuează, în timp ce finanţele private sunt determinate de existenţa şi funcţionarea diverşilor agenţi economici (societăţi comerciale cu capital de stat, regii autonome, societăţi comerciale cu capital mixt, societăţi cu capital privat), de existenţa bancilor comerciale, a societăţilor de asigurare private, de resursele şi cheltuielile acestora, de creanţe şi obligaţii specifice etc.

În abordarea noţiunii de finanţe este necesar deci să facem distincţie între finanţele publice, care sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativ-teritoriale şi alte instituţii de drept public şi au drept scop satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, şi finanţele private, care sunt asociate cu întreprinderile, băncile, societăţile de asigurări etc., iar resursele lor financiare sunt destinate unor activităti producătoare de bunuri şi servicii, în scopul obţinerii de profit.

De aceea, între finanţele publice şi cele private există multe deosebiri, printre care se număra:

Constituirea resurselor finanţelor publice se face în cea mai mare măsură prin constrângere de la persoane juridice şi fizice, şi numai într-o anumita măsură şi pe calea împrumuturilor, deci pe baza de relaţii contractuale. Resursele necesare finanţelor private se realizează în primul rând pe calea disponibilităţilor proprii ale subiecţi lor economici respectivi şi numai diferenţa de resurse până la necesar pe baze contractuale în condiţiile cererii şi ofertei (creditul bancar).

Împotriva instituţiilor statului nu se pot lua măsuri de executare silita dacă acestea nu-şi onoreaza prevederile aprobate prin bugete, pe câta vreme împotriva agenţilor economici şi a altor persoane juridice şi fizice, dacă acestia nu-şi achita obligaţiile către buget, sau nu-şi respecta angaja mentele contractuale, calea principala este aceea a executarii silite.

Scopul constituirii resurselor publice este acela al satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, în timp ce acela al resurselor financiare private, pe baza cărora funcţionează afacerile private, e ste obţinerea de profit şi a maximizarii acestuia în beneficiul unui grup restrâns de întreprinzatori sau a singurului întreprinzator în cauza.

Gestiunea fondurilor publice este supusă reglementărilor dreptului public (Legi, Hotarâri ale Guvernului etc.), în timp ce gestiunea finanţelor private este supusă dreptului comercial (contracte etc.).

La constituirea resurselor financiare publice participa toti membrii societăţii persoane juridice şi fizice (care au venituri impozabile sau deţin averi), pe câta vreme la constituirea fondurilor private participa un număr restrâns de persoane şi în unele cazuri unul singur.

Prin politicile fiscale şi bugetare folosite de către stat cu prilejul constituirii şi utilizarii resurselor financiare publice, statul intervine în viaţa economică şi sociala, avantajând sau sanctionând financiar anumiţi subiecţi din economie şi societate, în acelaşi timp, în cadrul finanţelor private, în procesul de distribuire a câştigurilor iau parte numai persoane care au participat la constituirea resurselor în mod direct proportional cu contribuţia fiecăruia la capitalul social.

În concluzie, din punct de vedere conceptual finanţele publice exprima relaţii sociale de natura economică care se nasc în procesul de constituire şi utilizare a resurselor publice între stat, pe de o parte, şi membrii săi, pe de alta parte, în vederea satisfacerii nevoilor de interes general a societăţii, în acest proces statul joacă un rol activ în viaţa economică şi sociala a tarii folosindu-se de metodele, tehnicile şi instrumentele politicilor fiscale şi bugetare prin intermediul cărora cauta să atenueze efectele negative

23

ale unor crize ciclice şi să influenteze pozitiv procesele economice şi sociale din societate.

III.3.1. Finanţe publice

Finanţele publice comporta fluxuri băneşti organizate în scopul procurarii resurselor statului şi instituţiilor publice şi, ulterior, al satisfacerii unor nevoi generale ale societăţii, cum ar fi finanţarea învătământului gratuit, a asistentei medicale, asigurărilor sociale, a instituţiilor guvernamentale, de procuratura şi judecătoresti, precum şi a instituţiilor de ordine publică şi de aparare naţionala.

Gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului administrativ şi celui constituţional. Aceasta înseamna că fluxurile financiare ce se îndreapta către vistieria statului, provenind de la diverşi contribuabili - persoane juridice sau fizice - sunt stabilite de autorităţile publice competente prin legi, decrete etc., căpatând prin aceasta un caracter obligatoriu, fără contraprestatie directă şi imediata şi fără titlu rambursabil. Pe de alta parte, fluxurile financiare ce se îndreapta de la fondurile bugetare către diverşi beneficiari - persoane juridice sau fizice - se realizează în scopuri, cuantumuri şi la termene determinate prin acte normative ale organelor legislative sau executive ale statului.

Gestionarea finanţelor publice, raporturile dintre unităţile publice şi dintre acestea şi cele private, atributiile şi răspunderile celor ce mânuiesc bani şi alte valori publice sunt reglementate, de asemenea, prin acte normative ale autorităţii publice, în felul acesta finanţele publice capata o reglementare juridică, fondurile constituite devin patrimoniu public, iar consumarea lor cade în răspunderea administraţiei centrale şi locale de stat, conform legilor tarii. Modul cum sunt organizate finanţele publice, folosirea instrumentelor financiare de către autorităţi pentru intervenţia în domeniile economic, social sau politic definesc, în ultima instanţă, politică financiară a statului într-o anumita perioada de timp.

III.3.2. Finanţe private

Prin utilizarea judicioasă a veniturilor şi cheltuielilor, bugetul statului devine un "filtru urias" pentru prelevare şi redistribuire. Impozitele trebuie să servească drept mijloc de interventie din partea statului, pe de o parte, pentru acoperirea cheltuielilor publice-administrative, iar, pe de alta parte, pentru acoperirea condiţiilor sociale, prin detaxarea categoriilor defavorizate, prin stimularea unor investitori sau întreprinzatori şi, în egala măsură, prin descurajarea altor categorii de întreprinderi.

Spre deosebire de finanţele publice, finanţele private se supun normelor dreptului comercial. Ele au drept obiect modul şi proportiile constituirii capitalului social la nivelul agenţilor economici, repartizarea profiturilor pentru nevoi de creştere economică sau pentru remunerarea acţionarilor, modalitati de efectuare a plasamen telor lor în eventualitatea unor lichidităti temporare sau cu caracter mai îndelungat, mobilizarea operativă a creanţelor şi lichidarea obligaţiilor fata de terţi etc.

Finanţele private se desfăşoară în spiritul deciziilor luate în cadrul adunarilor generale ale acţionarilor, al consiliilor de administraţie şi al contractelor economice sau financiare încheiate cu terţii. Ele nu sufera nici o ingerinta din partea statului, care nu urmareşte - în acest domeniu privat - decât aspectele fiscale. Totalitatea finanţelor private şi modul lor de organizare sunt astfel concepute încât să satisfacă activitatea specifică rentabila şi o strategie de dezvoltare optima pentru fiecare agent economic.

III.3.3. Decizii de politică financiară ale întreprinderii

Deciziile financiare pe care le pot lua conducerile întreprinderilor se pot grupa în două categorii:

=> Decizia de investire sau de dezinvestire este legata de constituirea şi gestionarea portofoliului de active;

24

=> Decizia de finanţare se referă la structura financiară a întreprinderii, la modul de constituire a resurselor.

Decizia de investire. Orice decizie de cheltuire care conduce la achiziţionarea de active, în vederea obţinerii în viitor de lichidităti şi având drept scop creşterea bogatiei proprietariloîntreprinderii, constituie o decizie de investire. Obiectul investirii poate fi divers: active corporale, necorporale, comerciale, industriale, financiare, inclusiv active financiare deţinute cu scopuri speculative.

Portofoliul de active al unei întreprinderi se compune din active imobilizate, ca o componenta principala, care se deţin o perioada lunga de timp, de unde şi denumirea de "Active imobilizate" - şi active circulante, necesare desfăşurării activităţii de exploatare, care au o rotatie mai rapida.

Investirea este un proces care, în general, se opune consumului neproductiv. Ea are drept obiectiv creşterea economică şi conduce la maximizarea valorii întreprinderii. Creşterea valorii întreprinderii semnifică, totodata, că rentabilitatea este optima.

Opusă deciziei de investire este decizia de dezinvestire, adică reducerea portofoliului de active prin vânzare. Decizia de dezinvestire urmareşte, de asemenea, creşterea bogatiei proprietarilor întreprinderii în sensul că lichidităti le obţinute pot căpata ulterior destinaţii mai rentabile. Dacă lichidităti le obţinute prin dezinvestire se reinvestesc, va avea loc o restructurare a portofoliului de active în avantajul creşterii valorii întreprinderii; dacă lichidităti le se distribuie acţionarilor - ca proprietari de drept - va avea loc o micşorare a patrimoniului.

Decizia de investire a unui agent economic, respectiv decizia de a plasa capitaluri într-o anumita operaţiune, este rezultatul corelarii strânse dintre costul capitalului utilizat - propriu sau împrumutat - şi rentabilitatea scontata.

Costul capitalului este, în ultima instanţă, rentabilitatea minima ceruta de aducătorii de fonduri (acţionari, creanţieri) pentru a finanţa proiectele unei societăţi comerciale. Cu alte cuvinte, costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l platească întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului respectiv, pentru a se aproviziona cu capitaluri.

Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea investirilor şi rentabilitatea reclamata de aducătorii de capital. Dacă întreprinderea investeste în proiecte cu rentabilitate mai mică decât costul capitalului, ea va fi sanctionata economic de piaţă în felul următor: dacă întreprinderea se finanţeaza prin îndatorare, ea va obţine pierderi contabile în măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decât cheltuielile financiare (principal plus dobânda); dacă întreprinderea este finanţata prin capital propriu, pierderile contabile se repercuteaza direct asupra masei capitalului propriu, micşorându-l.

În schimb, dacă întreprinderea investeste în proiecte cu rentabilitate mai mare decât costul capitalului, indiferent de maniera de finanţare, nu numai că nu va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare, dar se creeaza şi posibilităţi reale de creştere a volumului capitalului propriu.

Ca urmare a celor prezentate anterior se poate aplică următorul rationament:Toate investiţiile a căror rentabilitate ≥ Costul capitalului → Pot fi acceptate

Toate investiţiile a căror rentabilitate < Costul capitalului → Trebuie respinse

În felul acesta, costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare, sau de respingere a unui proiect, respectiv a deciziei de investire.

Decizia de finanţare. Decizia de finanţare reprezintă optiunea întreprinderi de a-şi acoperi nevoile de finanţare a proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie în participatie. Oricum ar fi ea, decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în

25

parte. Nu există o decizie optima pentru toate întreprinderile, indiferent de condiţiile de loc şi de timp. In toate cazurile însă, decizia de investire primeaza asupra deciziei de finanţare. Oricare ar fi structura financiară a unei întreprinderi, adică raportul dintre fondurile proprii şi creditele utilizate, dacă ea este rentabila nu poate avea greutati de finanţare. Altfel spus, problema structurarii financiare nu se pune dacă rentabilitatea obţinuta sau previzionata este superioara costurilor de finanţare.

Adoptarea unei decizii de finanţare înseamna a opta între fonduri proprii şi credite bancare în vederea finanţării unui proiect oarecare sau adoptarii unei ponderi anumite a fondurilor propriifata de creditele bancare. Actul de decizie asupra finanţării apartine, evident, întreprinderii, întrucât ea este cea mai interesata în folosirea cu eficienţă a fondurilor şi obţinerea unor rezultate bune.

În acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere, ci şi de banca, de facilitatile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi disponibilitatea acestora pentru a subscrie la creşteri de capital, de cererea şi oferta pe piaţa capitalurilor de împrumut, de existenţa sau inexistenţa unor capitaluri libere, posibil de atras etc.

Dacă remuneratia sau costul capitalului propriu sau împrumutat au o pondere foarte mare în luarea unei decizii de finanţare, trebuie spus, totodata, că criteriul rentabilitatii proiectului este hotarâtor. O întreprindere rentabila va gasi totdeauna capitaluri pentru finanţarea proiectelor sale, chiar dacă structura sa financiară este îndatorata. Mai mult chiar, efectul de îndatorare va acţiona pozitiv asupra rentabilitatii generale a întreprinderii dacă pe ansamblu rata rentabilitatii este superioara ratei dobânzii.

În ultima instanţă, toate sursele de finanţare tind către un cost unitar dacă avem în vedere factorul risc, asa încât alegerea proporţiei fonduri proprii/împrumuturi ar urma să aiba loc în funcţie de oportunitate. Dacă investiţia este mai puţin rentabila, adică pe ansamblu nu acopera usor costul împrumutului, capitalul propriu pare mai ieftin decât creditul. Aceasta apreciere este adesea înselatoare, întrucât, renuntând la împrumut te poti priva de o creştere economică aducătoare de profit. şi, dimpotriva, dacă investiţia este rentabila, capitalul propriu pare mai scump, întrucât, în acest caz, impozitul pe profit nu mai este diminuat cu cheltuielile financiare.

Pentru clarificarea alegerii între cele două căi de finanţare este indicăt a se proceda la analiza câtorva indicatori precum rentabilitatea, solvabilitatea şi lichiditatea, astfel încât calea ce urmează a fi aleasă să satisfacă creşterea acestora. Incidenta respectivilor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:

dacă rentabilitatea scontată este superioară ratei dobânzii este oportună apelarea la împrumuturi, întrucât, în astfel de cazuri, îndatorarea contribuie la creşterea masei beneficiului şi deci creşterea randamentului capitalului propriu;

decizia de finanţare prin îndatorare are, de regula, o influenţă pozitiva asupra solvabilitatii, numai că în cazul producerii unor pierderi solvabilitatea se degradeaza mult mai repede;

finanţarea prin îndatorare are o influenţă pozitiva şi asupra lichidităti i. Având în vedere însă faptul că sursele primite prin îndatorare au un termen limitat, este necesar ca durata de trebuinta a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.

Recapitulând cele prezentate mai sus putem prezenta decizia de finanţare ca având trei mari direcţii.

Decizia de finanţare vizează:

1. alegerea proporţiei între capitalul adus de către acţionari şi de către creanţieri, respectiv finanţarea din fonduri proprii sau prin îndatorare. Este decizia cea mai importantă, întrucât are influenţă hotarâtoare asupra riscului suportat de întreprindere;

2. alegerea între reinvestirea surplusului de lichidităti sau distribuirea lui ca dividend;26

3. alegerea între finanţarea internă sau externă, respectiv între autofinanţare sau creşteri de capital.

Practic, aceste trei posibilităţi sunt interdependente. Spre exemplu, politica de autofinanţare (finanţare internă) conduce inevitabil la micşorarea sau chiar suspendarea distribuirilor de dividende.

III.3.4.Finanţarea internă sau autofinanţareaÎntreprinderile au nevoi variate de fonduri pentru asigurarea funcţionării lor continuu şi in

condiţii de eficienţă. Apar astfel nevoi de finanţare pe durata lunga de timp pentru achiziţionarea de active imoblizate, dar şi nevoi pe o durata mai scurtă pentru acoperirea necesarului de active circulante. Aşa cum am arătat, finanţarea, adică acoperirea financiară a acestor nevoi, se face de regulă ţinând seama de caracterul permanent sau temporar al acestor nevoi.

Finanţarea pe termen lung a întreprinderilor pentru acoperirea nevoilor legate de activele imobilizate presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp. Ea se poate realiza în diverse forme, funcţie de condiţiile concrete ale întreprinderii şi ale pieţei financiare. Deoarece finanţarea pe termen lung este în strânsă legătură cu investirea, deciziile de alegere a căilor de finanţare pe termen lung trebuiesc corelate cu cele privind investirea, împreună ocupând un loc important în cadrul politicii financiare a întreprinderii respective.

Finanţarea pe termen lung poate fi asigurată de întreprindere din următoarele surse : finanţare internă sau autofinanţarea şi finanţare externă, care include :

creşteri de capital prin noi aporturi în numerar şi în natura, prin încorporarea rezervelor şi prin conversia datoriilor ; împrumuturi obligatare ; împrumuturi bancare ; leasing

III.3.4.1.Politica de autofinanţareAutofinanţarea este cel mai la îndemână şi cel mai răspândit mod de finanţare şi presupune că

întreprinderea işi asigură dezvoltarea cu forţe proprii, folosind drept surse de finanţare o parte a profitului obţinut în anul expirat şi fondul de amortizare. Din aceste surse, întreprinderea acoperă atât nevoi de înlocuire a activelor imobilizate, cât şi acoperirea nevoilor legate de acoperire a activelor circulante folosite în procesul de producţie.

Folosirea autofinanţării conferă avantaje deopotrivă pentru firma şi pentru acţionarii săi. Firma este avantajată întrucât se poate finanţa rapid, fără a mai apela nici la acţionari/asociaţi, nici la piaţa financiară pentru a obţine fondurile de care are nevoie pentru activitatea curentă şi dezvoltare. În afară de aceasta, dacă profitul reinvestit este scutit de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri substanţiale, autofinanţarea creează posibilităţi mai mari de reinvestire şi creşte astfel capacitatea viitoare de autofinanţare. Pentru acţionari, avantajul capitalizarii unei părţi a profitului (reinvestirii) rezidă în creşterea valorii bursiere a întreprinderii, creşte cursul acţiunilor deţinute de ei, crescând astfel avuţia lor.

Sursele destinate autofinanţării se formează în cadrul firmei şi de aceea acestea reprezintă surse interne de finanţare. Ele se compun din fluxurile de numerar aferente profitului net, repartizat după încheierea anului pentru reinvestire în cadrul firmei, şi din fluxurile de numerar ocazionate de procesul de amortizare ca urmare a faptului că, deşi amortizarea este o cheltuială cuprinsă în costuri, ea nu ocazionează fluxuri de numerar de ieşire din firmă. Autofinanţarea poate fi, pe de o parte, imediată şi amânată, iar pe de alta parte de menţinere (sume puse în asteptare, urmând ca din ele să se facă, în viitor, cheltuieli prin care se va păstra nivelul atins al patrimoniului firmei) şi netă (de expansiune, de creştere a patrimoniului), ultimile două tipuri constituind împreună autofinanţarea totală a firmei.

27

Politica de autofinanţare a unei întreprinderi este o politică financiară şi de dorit, dar nu trebuie sa se exagereze în această direcţie pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de legătura cu piaţa financiară şi să nu dea ocazia unor frustări din partea acţionarilor care mizează pe veniturile din dividende ca urmare a micşorării masei de profit destinat repartizării ca dividende.

Autofinanţarea are următoarele avantaje :creşte cointeresarea firmei în obţinerea de profit cât mai mare;

subordonează dezvoltarea firmei rezultatelor din activitatea proprie, adică extinderea activităţii este legată de măsura în care ea generează suficient profit ;

constituie un mijloc sigur de acoperire financiară a necesitatilor de finanţare, în condiţiile în care piaţa financiară poate fi restrictivă, asigurând o independenţă sau autonomie de gestionare a activităţii.

Orice politică de autofinanţare trebuie sa fie analizată în funcţie de rentabilitatea ce o degajă profitul reinvestit. Numai atunci când rentabilitatea aferentă profitului reinvestit este mai mare decât rata de venit solicitată de acţionari, autofinanţarea are un efect pozitiv pentru întreprindere, în sensul că ea contribuie la creşterea valorii financiare a acesteia. Dacă rentabilitatea aferentă politicii de autofinanţare este egală cu rata de venit solicitată de investitori, politica de autofinanţare are un efect neutru, iar dacă ea este mai mică, efectul este negativ şi vor trebui oferite explicaţii acţionarilor în legătură cu această situaţie.

III.3.4.2. Capacitatea de autofinanţare

Pentru a vedea mărimea surselor interne pe care poate conta firma în realizarea finanţării activităţii de investiţii şi cea de exploatare sau de producţie, firma calculează ceea ce se numeşte capacitatea de autofinanţare. Pentru determinarea capacitătii de autofinanţare trebuie avute în vedere atât variabilele economice, cât şi cele financiare. Variabilele economice se referă la prevezionarea vânzărilor şi a costurilor de exploatare, în timp ce variabilele financiare tin de politică de plasament a eventualelor disponibilităţi temporare şi cea de împrumut promovate de întreprindere care ocazionează venituri şi respectiv cheltuieli financiare, politica sau metoda de amortizare care poate încărca diferit costurile în diferiţi ani şi politica de repartizare a profiturilor care dimensionează volumul dividendelor distribuite acţionarilor.

Capacitatea de autofinanţare reprezintă deci surplusul bănesc care rezulta în urma întregii activităţii a întreprinderii în cursul unui an sau a mai multor ani, surplus ce este egal cu suma profitului net şi a amortizarii incluse pe costuri.

Expresia care măsoară capacitatea de autofinanţare are următoarea formă :

Capacitatea de autofinanţare = (V – C – A – Cf) (1- T) + A

Notaţiile au următoarele semnificaţii :V – veniturile totale obţinute din activitatea de exploatare şi financiară (includ deci veniturile

financiare) ;C – cheltuielile de exploatare (costurile de producţie) ;Cf – Cheltuielile financiare (cu dobânda) ;A – cheltuielile de amortizare a activelor imobilizate ;T – rata impozitului pe profit, exprimată sub forma de coeficient.În formula de mai sus, prima paranteză reprezintă, practic, profitul impozabil, adică profitul din

exploatare influentat de veniturile şi cheltuielile financiare. La profitul net (adică profitul impozabil corectat cu impozitul pe profit prin intermediul parantezei a doua) se aduga cheltuielile cu amortizarea (A), pentru ca acestea sunt doar cheltuieli contabile care nu determina ieşiri de bani din firma atunci când ele sunt contabilizate. Asadar, capacitatea de autofinanţare este suma dintre profitul net şi cheltuielile cu amortizarea.

Capacitatea de autofinanţare determinată cu expresia de mai sus, de regulă este mai mare decât capacitatea reală sau efectivă de autofinanţare. Aceasta din urma tine cont de faptul ca întreprinderile pot distribui dividende acţionarilor, iar unele pot sa împartă salariaţilor proprii o parte din profitul net obţinut sub forma participaţiilor la profit.

28

Capacitatea reala de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare – Dividende –- Participaţii la profit ale salariaţilor

Între capacitatea de autofinanţare şi apelarea la împrumuturi exista o legătură directa. După cum am vazut, cheltuielile cu dobândă reduc nivelul veniturilor (se scad din veniturile totale), dar trebuie tinut seama ca prin folosirea împrumutului întreprinderea poate sa determine o folosire mai buna a celorlalti factori de producţie care sa contribuie la creşterea masei profitului. Condiţia ca îndatorarea sa nu afecteze capacitatea de autofinanţare este ca rata rentabilitatii economice sa fie mai mare decât rata dobânzii la împrumut, după cum am arătat în capitolul precedent. Pe de alta parte, cu cât creşte capacitatea de autofinanţare, creşte şi posibilitatea apelarii la împrumuturi care, în condiţiile unei folosiri eficiente a tuturor factorilor de producţie, poate conduce la influentarea pozitiva a capacităţii de autofinanţare. Sub acest aspect, împrumutul apare ca o autofinanţare anticipata.

În ceea ce priveşte legătura dintre politica de amortizare şi capacitatea de autofinanţare, trebuie arătat, în primul rând, ca cheltuielile cu amortizarea, reducând volumul impozitului pe profit prin micşorarea bazei de impozitare, creeaza condiţiile de creştere a autofinanţării. În al doilea rând, deşi amortizarea, pe total, are o influenta neutra asupra autofinanţării, prin aplicarea diverselor metode de amortizare se poate ajunge la constituirea anuala a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic. În cazul creşteri fondului de amortizare, scad fluxurile negative (de ieşire) reprezentând impozitul pe profit aferent şi cresc fluxurile de autofinanţare.

Între politica de autofinanţare şi politica de repartizare a profitului exista de asemenea o strânsă legătură. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici, dintr-un volum dat al profitului de reapartizat, influenteaza nemijlocit asupra marimii fondului de rezerva şi, prin urmare, asupra autofinanţării. Acordarea de dividende mai mari acţionarilor are drept efect pozitiv pastrarea încrederii şi fidelitatii lor fata de întreprindere, însa miscoreaza posibilităţile de autofinanţare. Invers, un dividende mai mic acordat în raport cu profitul înregistrat de întreprindere, poate duce la insatisfacţii ale acţionarilor, în special a celor care se bizuie mult pe aceste venituri din dividende, insatisfacţii care pot conduce la decizii contrare interesului întreprinderii, respectiv de a vinde acţiunile şi/sau de a nu mai participa altă dată la noi majorări de capital. Astfel de decizii pot afecta preţul acţiunilor întreprinderii pe piaţa, în sensul scăderii acestora ca urmare a unui volum mare de vânzări, determinând indirect influenţe negative asupra întreprinderii : scăderea atractivităţii, mergând chiar până la încercări de preluare a controlului de unii investitori.

III.4. Finanţarea externă

În cele mai multe cazuri, finanţarea internă este insuficienta pentru a asigura o susţinere corespunzătoare a activităţii firmei şi noilor ei proiecte de investiţii. Din aceasta cauză firmele sunt nevoite să apeleze la surse externe de finanţare. Cele mai obişnuite forme de finanţare externă sunt : creşterea capitalului propriu, în special prin noi emisiuni de acţiuni, contractarea de împrumut obligatar prin emisiune de obligaţiuni, contractarea de împrumuturi bancare şi apelarea la finanţarea prin leasing.Creşterea capitalului propriu

Capitalul propriu al unei firme se bazează în primul rând pe capitalul social al acesteia. Acesta din urma reprezintă prima fază de finanţare a unei firme şi reprezintă capitalul adus ca aport de către acţionari/asociaţi. Asupra capitalului social pot să se realizeze acţiuni de creştere sau reducere a acestuia, potrivit deciziei organelor superioare de conducere ale firmei şi în concordanţă cu prevederile legale în materie.

Creşterea capitlalului social reprezintă o decizie financiară strategica luată de organul suprem de conducere al unei firme. Aceasta decizie se ia atunci când se impune o dezvoltare a activităţii sau este necesară finanţarea unor noi proiecte de investiţii de amploare care urmaresc o creştere a potenţialului firmei de a genera profit. Realizarea cu succes a unei creşteri a capitalului social arată că firma este viabila, are potenţial de creştere a activităţii şi profitabilitatii şi are un efect pozitiv asupra terţilor (furnizori, creditori, clienti) sporind încrederea acestora în firma.

29

Majorarea capitalului social se poate realiza prin emisiunea de noi acţiuni sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură. În legislaţia română se prevede că majorarea capitalului social se poate face şi prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale şi a rezervelor care provin din diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului.

Reducerea capitalului social poate fi determinată de înregistrarea de pierderi ce nu au putut fi acoperite din rezervele constituite anterior, de distribuiri mari de dividende acţionarilor sau de cumpărarea propriilor acţiuni de către societatea comercială. Oricare ar fi motivul reducerii capitalului social, aceasta se hotărăşte de adunarea generală extraordinară a acţionarilor, iar modificarea mărimii capitalului social trebuie înscrisă în registrul comerţului şi comunicată tuturor creditorilor firmei.

Reducerea capitalului social se poate face, în principal, prin : micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale ; reducerea valorii nominale a acţiunilor sau părţilor sociale ; dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor.

III.4.1. Creşteri de capital prin noi aporturi de capital

Orice societate comercială nou înfiinţată presupune un aport iniţial de capital care permite începerea activităţii. În cazul societăţilor comerciale pe acţiuni, capitalul iniţial este format pe calea subscrierii şi vărsării capitalului de către acţionarii acesteia. Ulterior, capitalul social iniţial poate să crească prin noi aporturi în numerar al acţionarilor, prin încorporarea rezervelor sau prin conversia datoriilor.

Creşterile de capital reprezintă un mijloc de finanţare care, spre deosebire de autofinanţare, este o finanţare externă, deoarece fondurile pentru realizarea creşterilor de capital sunt aduse din afară firmei de către acţionari. Creşterile de capital realizate prin noi aporturi în numerar au ca rezultat o creştere a mijlocelor băneşti ale firmei, adică a lichidităţii financiare. În schimb, creşterile de capital prin încoporarea rezervelor şi conversia datoriilor nu fac decât sa modifice structura pasivului bilanţier, neavând loc o infuzie suplimentară de fonduri.

Capitalul social constituit prin noi aporturi în numerar pe cale emisiunii de acţiuni poate îmbrăca următoare forme până la realizarea lui efectiva. Capitalul aprobat este capitalul aprobat de adunarea generală extraordinară a acţionarilor cu respectarea reglementărilor privind emiterea valorilor mobiliare. Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a capitalului pe care acţionarii vechi sau noii potenţiali acţionari s-au angajat să-l depună. Capitalul vărsat este capitalul care se constituie treptat, pe măsura depunerilor efective de numerar în contul curent al emitentului de acţiuni. Capitalul subscris şi vărsat reprezintă sumele vărsate efectiv şi integral pe măsura subscrierilor, pentru care societatea comercială a remis acţionarilor certificatele de acţiuni.

Factorii pe care îi ia în considerare firma la finanţarea prin emisiunea de noi acţiuni sunt:1. costurile emisiunii, care variaza conşiderabil în funcţie de metoda utilizata pentru

efectuarea unei noi emisiuni ;2. costurile serviciului, care sunt date de faptul că deţinatorii de acţiuni se asteapta la

venituri relativ ridicate din dividende ;3. obligaţia de a plăti dividende, care depinde în fiecare an de politica de dividend a

firmei şi de rezultatele obţinute de aceasta ;4. obligaţia de a răscumpăra investiţia nu exista în cazul acţiunilor, decât în cazul

lichidarii firmei ; ca urmare, finanţarea asigurata prin emiterea de acţiuni comune (ordinare) nu impune un efort prea mare în privinţa plăţilor către investitori ;

5. deductibilitatea dividendelor la calcularea impozitului pe profit nu se pune, din moment ce ele se repartizeaza din profitul net (după impozitare) ; acest fapt face ca dividendele sa fie mai costişitoare pentru firma decat o suma absoluta similară formata din dobânzi la creditul obligatar sau cel bancar ;

6. efectul asupra controlului şi libertatii de actiune este prezent în cazul finanţării prin emisiunea de acţiuni ordinare (comune) ; dacă la o noua finanţare participa şi alti investitori decât cei existenti, puterea de vot se va schimba întro anumita măsură şi poşibil şi controlul asupra firmei.

30

III.4.2. Creşteri de capital prin încorporarea rezervelor

Din profitul anual raportat prin bilanţul contabil de către o societate comercială, o parte este folosita, printre altele, şi pentru constituirea şi creşterea rezervelor. Când aceste rezerve ajung la un anumit nivel, societatea comercială poate decide încoporarea lor în capitalul social, emiţând noi acţiuni care se distribuie gratuit acţionarilor existenti.

Creşterea de capital prin încoporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi pentru societatea comercială ; ea este în primul rând o operaţiune pur contabila, întrucât şi până la încorporarea în capital social firma dispunea de sumele respective contabilizate la rezerve; în al doilea rând este o operaţiune care modifică structura capitalului propriu, în locul rezervelor în pasivul bilanţului aparând o suma mai mare a capitalului social.

Sub aspect tehnic, operaţiunea de creştere a capitalului prin încorporarea rezervelor se poate realiza în două variante: prin creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni sau prin emisiune de noi acţiuni de acceaşi categorie şi valoare nominală cu cele existente anterior.

După încorporarea rezervelor, fiecare acţionar dispune de mai multe acţiuni sau de acelaşi număr de acţiuni cu cel avut până la încoporare dar întro suma a capitalul deţinut la firma mai mare, funcţie de varianta aleasă de realizare a încoporării. Cu toate acestea, şi într-un caz şi în celălalt, masa de dividende pe care o va primi un acţionar este aceaşi, ea depinzând de mărimea profitului distribuit ca dividende şi de ponderea numărului acţiunilor deţinute de un acţionar în numărul total de acţiuni aflat în circulatie emise de firma respectivă.

Faţă de terţi, creşterea de capital prin încorporarea rezervelor este o operaţiune benefică deoarece duce la consolidarea încrederii acestora în firma care a realizat o astfel de creştere a capitalului.

III.4.3. Creşteri de capital prin convesia datoriilor

Creşterea de capital prin convesia datoriilor este proprie marilor societăţi comerciale pe acţiuni care, anterior, au efectuat împrumuturi obligatare, emiţând obligaţiuni convertibile în acţiuni. Procesul financiar de constituire a resurselor începe cu o îndatorare pe termen mediu sau lung care, ulterior, are perspectiva de a se transforma în capital propriu prin conversie.

Convertirea obligaţiunilor în acţiuni dă naştere la o creştere de capital fără însa a ocaziona noi intrări de fonduri în firma. Pe total sursele acesteia rămân aceleaşi, numai că împrumutul obligatar devine acum capital social.

Obligaţiunile convertibile oferă investitorilor (cumpărătorilor lor) o rată de venit ceva mai mică decât alte tipuri de obligaţiuni din aceeaşi clasa de risc. Emitentul le poate lansa pe piaţa la o rată a dobânzii mai scăzuta decât la obligaţiunile clasice, tocmai ca urmare a clauzei de conversie, potrivit căreia deţinatorul poate deveni acţionar şi să obţină venituri din dividende, în funcţie de profitabilitatea firmei respective.

Pentru emitent, obligaţiunile convertibile prezintă avantajul că au o rată a dobânzii mai scăzută decât la împrumuturile obligatare clasice, adică emitentul suportă un cost financiar din dobânzi mai mic. În plus, dacă convesia are loc, emitentul realizează deodată atât o creştere de capital fără intrari de fonduri, cât şi o cruţare a lichidităţilor sale ce ar fi fost necesare pentru restituirea împrumutului obligatar (răscumpărarea obligaţiunilor).

Pentru cumpărătorul unei obligaţiuni convertibile, avantajele derivă din faptul că până la conversie beneficiază de o rată de venit fixă sigură şi că nu va realiza convesia în acţiuni decât dacă operaţiunea îi pare a fi avantajoasă la momentul în care trebuie să se decida pentru conversie.

III.4.4. Finanţarea prin împrumuturi pe termen mediu şi lung

Finanţarea externă pe termen mediu şi lung a firmelor are următoarele surse de adresare : împrumutul obligatar, împrumutul bancar şi leasing-ul. Accesul la aceste surse este diferit, de la firma la firma şi de la tara la tara, costurile sunt diferite pentru fiecare tip de finanţare pentru că şi riscurile sunt diferite.

31

Când o firma alege o sursă de finanţare pe termen mediu sau lung, ea trebuie să aiba în vedere anumite criterii sau factori pe baza cărora să se facă selectia. Deşi criteriul final urmărit este cel al maximizarii averii acţionarilor, lui îi premerg alte criterii importante. Dintre accestia amintim : costul, controlul firmei, disponibilitatea fondurilor, modificarea structurii capitalului, efectul asupra profitului pe actiune, costul de oportunitate. De asemenea, natura activităţii desfăşurata de firma, rata de creştere a veniturilor, situaţia competitivităţii şi structura existentă a activelor dicteaza ce tip de finanţare este preferabil.

III.4.5. Finanţarea prin împrumut obligatar

Este cunoscut faptul că pentru firme, de multe ori, capitalul propriu este nesatisfacător, iar creşterea acestuia poate prezenta greutati, mai ales că urmare reticentei investitorilor determinată de situaţia financiară mai puţin fasta a unor firme sau de riscul prea mare asociat unei astfel de investiţii.

În condiţiile în care marile firme gasesc că finanţarea prin credit bancar este de ocolit (din cauza costului sau a condiţiilor cerute de banci), ele au ca alternativa împrumutul obligatar. Deoarece accesul la acest gen de împrumut este limitat doar pentru firmele puternice şi el se refera la sume importante ce trebuie să fie împrumutate, cu toata dezvoltarea împrumutului obligatar pe pieţele financiare naţionale şi internaţionale, el este totuşi mai puţin răspândit ca forma de finanţare a majoritatii firmelor.

Împrumutul obligatar este un contract pe termen lung în care cel împrumutat emite obligaţiuni către investitori şi este de acord să efectueze plăţi de dobânzi şi să ramburseze la anumite date creditul obţinut deţinatorilor de obligaţiuni.

Obligaţiunile sunt active financiare care dau nastere la un flux de plăţi, dinspre emitent spre investitor, ce constau dintr-o suma constanta plătită periodic şi o plata finala la scadenţa formată din plata ultimului cupon şi o suma globala numita valoarea la scadenţa, să u valoarea nominală. Valoarea sumei restituite la scadenţă de împrumutat este, în mod obişnuit, apropiata de suma primita de el la emiterea obligaţiunii.

Suma transferată de la creditor la cel împrumutat esde denumită principal, preţul plătit pentru utilizarea capitalului este, de obicei, exprimat ca procent din principal şi se numeşte rata cuponului, iar suma plătită periodic ca dobândă investitorilor se numeşte cupon.

Împrumutul obligatar poate fi obţinut de către firme în urma realizării unor emisiuni de obligaţiuni care pot fi publice sau private. Principala deosebire dintre emisiunea publică şi cea privată a datoriei este că emisiunea privată plasează obligaţiunile (datoria) direct la o instituţie creditoare, nefiind deci oferită publicului.

Plasarea obligaţiunilor este încredinţată unui sindicat bancar care, de regulă, garantează plasarea împrumutului (se angajează să cumpere întreaga valoare a obligaţiunilor emise), primind pentru aceasta un comişion adecvat. De asemenea, pentru ca firma să realizeze vânzarea obligaţiunilor prin care doreşte să se împrumute, ea trebuie să încheie un contract cu o firmă de administrare. Aceasta din urmă trebuie aleasă de firma care emite obligaţiuni şi are menirea să-i reprezinte pe deţinătorii de obligaţiuni. În mod obişnuit, firma de administrare îndeplineşte următoarele trei funcţii :

se îngrijeste ca termenii (clauzele) contractului de împrumut sş fie respectati ; gestioneaza fondul de amortizare constituit de emitent în vederea răscumpărarii obligaţiunilor ; reprezintă pe deţinatorii de obligaţiuni dacă firma emitentă nu-şi onorează obligaţiile.

În general, contractul de împrumut obligatar este un document destul de voluminos şi el include, în mare, următoarele clauze :

termenii de baza referitori la obligaţiune (valoarea nominală, durata împrumutului, rata dobânzii) ;

descrierea activelor folosite pentru garantarea împrumutului ; descrierea acordurilor protectoare sau restrictive (o serie de limitari şi restrictii impuse firmei

emitente in vederea protejarii investitorilor de riscul nerambursă rii creditului şi dobânzilor) ; înţelegeri privind fondul de amortizare folosit la răscumpărarea obligaţiunilor ; clauza răscumpărarii ; informaţiile pe care firma împrumutată trebuie să le ofere pe întreaga perioadă a împrumutului

deţinătorilor de obligaţiuni. 32

Suma împrumutului, una din principalele caracteristici ale împrumutului obligatar, nu este limitată juridic, firma stabilind-o în funcţie de nevoile ei de fonduri şi de capacitatea de rambursare pe care o deţine. În practică, suma împrumutului obligatar este condiţionată de situaţia de pe piaţa financiară, adică de capacitatea de absorbţie a acesteia.

Durata împrumutului se stabileşte în funcţie de nevoile de acoperit şi de persistenţa în timp a acestora, dar şi de condiţiile pieţei ; dacă rata dobânzii pe piaţa financiară este scăzută, este normal să se prefere împrumuturi pe termen lung şi, dimpotrivă, când rata dobânzii este mai ridicată, împrumutul obligatar se căracterizează prin termene mai scurte pentru nu a ocaziona costuri prea ridicate cu capitalul.

Rata dobânzii sau a cuponului constituie rata de venit promisă investitorilor în obligaţiuni. Ea este stabilită de firma emitentă împreună cu firma de administrare în funcţie de randamentul cerut de investitori, de rata dobânzii pe piaţa financiară, de riscul estimat în activitatea firmei şi de durata împrumutului ; nivelul ratei dobânzii trebuie să fie bine fundamentat pentru ca obligaţiunile să se vândă într-un termen rezonabil.

Preţul de emisiune este suma plătită de un investitor pentru a cumpăra o obligaţiune. Faţă de valoarea nominală a obligaţiunii, preţul de emisiune poate fi mai mare (cu prima de emisiune), egal sau mai mic (cu discont).

Preţul de răscumpărare sau de rambursare este preţul pe care firma emitentă îl plăteşte la scadenţă deţinatorului obligaţiunii. Acest preţ, fata de valoarea nominală a obligaţiuni, poate fi egal sau mai mare (cu prima de rambursare).

Rambursarea împrumutului obligatar se poate face prin următoarele modalitati :o rambursarea prin amortismente constante sau serii egale (se retrag de pe piaţa obligaţiuni

într-un procent anual constant, adică un număr egal de obligaţiuni) ;o rambursarea prin anuitati constante (firma varsa în fiecare an o suma constanta

reprezentând amortismente plus dobânzi în vederea stingerii treptate a datoriei) ;o rambursarea întregului împrumut la scadenţă.

III.4.6. Finanţarea prin împrumut bancar pe termen mediu şi lung

Împrumutul bancar pe termen mediu şi lung este un împrumut obţinut pe lângă o banca sau o alta instituţie financiară şi care trebuie rambursat întro perioada mai mare de un an. Acest gen de împrumut este, în mod obişnuit, negociat direct între cel care solicita împrumutul şi banca (sau alta instituţie financiară).

Împrumutul pe termen mediu şi lung este o sursa importantă de finanţare a firmelor. El este preferabil împrumutului pe termen scurt (sub un an), deoarece asigură celui împrumutat un grad mai mare de siguranta. Decât să aiba grija reînnoirii unui credit pe termen scurt, cel împrumutat poate obţine un credit pe termen mediu sau lung structurat în asa fel încât scadenţa acestuia să coincida cu viaţa economică a activelor ce vor fi finanţate. Astfel, fluxurile de numerar ce vor fi generate de activele finanţate pot servi la rambrsarea ratelor la împrumut.

La angajarea unui împrumut bancar pe termen mediu sau lung, firma trebuie să ia în calcul trei factori :

costul cu dobânda ; garantiile cerute de creditor ; modul şi termenele de rambursare.

Împrumutul pe termen mediu şi lung are trei mari avantaje oferite celor care recurg la el : rapiditate, flexibilitate şi costuri de obţinere relativ reduse. De asemenea, deoarece se negociaza direct cu cei care acorda creditele, documentele formale legate de obţinerea împrumuturilor sunt minime (şi cheltuielile aferente, de asemenea).

Obinerea sumelor necesare finanţării printr-un împrumut bancar pe termen mediu sau lung poate fi realizată mult mai rapid decât dacă s-ar recurge la emiterea de obligaţiuni. În plus, un alt avantaj al

33

împrumutului bancar este cel al flexibilitatii viitoare a acestuia, ceea ce nu este cazul unui împrumut obligatar. Astfel, în cazul acestuia din urma, datorita numărului mare de deţinatori de obligaţiuni, este imposibil să se obţina permişiunea de a modifică condiţiile contractului, chiar dacă aparitia unor noi condiţii economice poate conduce la dorinta celui împrumutat sau a deţinatorilor de obligaţiuni de a le schimba. În schimb, în cazul împrumutului bancar pe termen mediu sau lung, cei împrumutati pot, în general, conveni cu creditorul să modifice mutual condiţiile contractuale.

Rata dobânzii pentru creditul bancar pe termen mediu sau lung poate fi ori fixa pe întreaga perioada de acordare a creditului, ori variabila. Dacă se utilizează o rată fixă, aceasta va fi, în general, stabilită aproape de rata dobânzii obligaţiunilor cu aceeaşi scadenţă şi acelaşi risc ca împrumutul bancar. Dacă rata este variabila, aceasta va fi, în mod obişnuit, stabilita cu un anumit număr de puncte procentuale peste dobânda bancară de referinţă sau rata interbancară oferită de piaţa (EURORIBOR sau LIBOR sau o alta). Aceste rate pot fi ajustate anual, trimestrial, lunar sau pe baza altor date specificate în contract.

Majoritatea creditelor pe termen mediu şi lung sunt garantate, iar contractele de credit prevad şi acorduri restrictive care să dea o mai mare certitudine creditorului în legătură cu recuperarea creditului acordat.

În privinţa rambursării, contractul de credit pe termen mediu sau lung prevede, în mod obişnuit, ca valoarea creditului să fie amortizata pe întreaga perioada de angajare a acestuia. Aceasta înseamna că firma va trebui să platească periodic rate egale pentru rambursarea creditului şi achitarea dobânzii. Prin acest mod de rambursare se reduce riscul creditorului de a nu resupera creditul.

În unele cazuri, în contractul de credit pe termen mediu şi lung se prevede şi o perioada de gratie (perioada în care nu trebuiesc rambursate rate la credit). Perioada de graţie este destinată să permita firmei împrumutate să se organizeze de aşa natură încât să înceapă să genereze suficiente fluxuri de numerar înainte de a începe rambursarea creditului. În acest caz, dobânda în suma absolută se calculează cu formula :

D = C · Tm · r

D = dobânda calculată pentru creditul angajat ;C = suma iniţială a creditului ;Tm = perioada medie de acordare a creditului ;r = rata anuală a dobânzii.

Perioada medie de angajare a creditului se poate obţine cu formula :

Tm =Tg +

Tg = termenul (perioada) de gratie ;Tr = perioada în care are loc rambursarea ;Ir = intervalul dintre două rambursări consecutive.

III.4.7. Finanţarea prin leasing

O alternativa de finanţare externă pe termen mediu şi lung o reprezintă leasing-ul. Contractul de leasing este o forma speciala a contractului de închiriere prin care se obţine utilizarea unui activ pe o anumita perioada fără a obţine un titlu legal asupra activului. Pentru vânzătorii unor bunuri în leasing reprezintă o metoda de creştere a vânzărilor, în timp ce pentru cei care au nevoie de anumite active pentru activitatea de producţie, leasing-ul reprezintă o procedură de finanţare.

Finanţarea prin leasing poate fi furnizată de către firme producătoare de bunuri ce pot fi folosite în activitatea economică, dar şi de societăţi comerciale specializate în asigurarea finanţării prin leasing.

Leasing-ul este o procedura de finanţare a investiţiilor prin care o bancă sau o instituţie financiară specializată achiziţionează un bun mobiliar sau imobiliar pe care-l închiriază unei firme sau unei

34

persoane private, acestea din urmă având poşibilitatea să-l cumpere la sfârşitul contractului la un preţ convenit (în general la valoarea reziduală).

Finanţatorul care cumpăra un bun de la producător işi acopera preţul acestuia prin redeventele plătite de cel care ia în leasing acel bun. Redeventa cuprinde, pe lângă amortizarea preţului de cumpărare şi dobânda la capitalul investit, cheltuielile de administrare, precum şi o cotă de profit. Redeventele sunt de aşa natură calculate, încât să aşigure amortizarea preţului întro perioadă sensibil mai scurtă decât durata de folosinţă efectivă a bunului.

Contractul de leasing specifică condiţiile şi clauzele întelegerii privind leasing-ul, incluzând :o perioada leasing-ului (care poate fi de la câteva luni la o perioada ce acoperăa viaţa

economică a bunului) ;o suma şi perioada plăţilor cu chiria (redevenţa) ;o părţile responsabile cu suportarea costurilor, asigurării, întreţinerii şi reparării activului ;o condiţiile anulării întelegerii ;o opţiunea, dacă exista, de a cumpăra activele la finele leasing-lui.

Potrivit legislaţiei române23, prin operaţiunea de leasing, o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumita utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contracuale.

Cele mai întalnite tipuri de leasing sunt : leasing direct, leasing financiar, vânzăre şi leaseback şi leasing-pârghie.

Leasing-ul direct ofera utilizatorului dreptul de folosire a unui bun, în timp ce cel ce da în leasing este producătorul bunului care-şi retine dreptul de proprietate asupra bunului. Cel care da în leasing primeste plăţi de chirie de la locatar ca remuneratie pentru utilizarea bunului. Trasăturile distictive ale acestuit tip de leasing sunt următoarele :

a) în mod frecvent acesta conţine clauza ca producătorul (cel care dă în leasing bunul) să aibă responsabilitatea asigurării serviciului de întreţinere a bunului ;

b) o altă clauză a acestui tip de leasing este clauza anulării care permite utilizatorului să renunţe la plata chiriei înainte de expirarea termenului de închiriere ; această clauză este importantă pentru utilizator, deoarece înseamnă că el poate returna bunul dacă acesta se uzează moral în urma dezvoltarii de noi tehnologii sau dacă nu mai este necesar să fie prelungit contractul din cauza declinului în afacerile utilizatorului ;

c) în mod frecvent, acest tip de leasing nu permite amortizarea integrală; cu alte cuvinte, plăţile prevăzute în contractul de leasing nu sunt suficiente pentru acoperirea în întregime a costului bunului ; aceasta înseamnă că cel care dă în leasing bunul se aşteaptă să acopere costurile cu achiziţia bunului prin noi închirieri ulterioare la alţi utilizatori sau prin vânzărea bunului respectiv.

Leasing-ul financiar presupune că cel care dă în leasing să fie finanţatorul operaţiunii. Firma care va utiliza bunul (locatarul) selecteaza bunul respectiv şi negociaza preţul şi termenele de livrare cu producătorul (fabricantul). După aceea, firma utilizatoare negociază condiţiile de leasing cu o societate de leasing, după care, odata ce termenii leasing-ului au fost stabiliţi, se trece la cumpărarea bunului de către finanţator.

Leasing-ul financiar este o formă de finanţare pe termen lung similară împrumutului. Utilizatorul obţine utilizarea imediată a bunului, dar în schimb işi asumă obligaţia de a efectua plăţi periodice aşa cum se specifică în contractul de leasing.

Vânzăre şi leaseback este operaţiunea prin care o firmă, care este proprietara a unor bunuri, vinde proprietatea asupra unor astfel de bunuri şi încheie simultan cu cumpărătorul o înţelegere prin care acesta îi dă în leasing aceste bunuri pe o anumită perioadă, în anumite condiţii. Cumpărătorul poate fi o societate de asigurări, o bancă comercială, o societate specializată în leasing sau chiar un investitor individual. Operaţiunea de vânzăre şi leaseback este avantajoasă pentru utilizator din două motive: (1) el primeşte banii din vânzarea activului care pot fi investiţi în afara firmei sau în cadrul acesteia pentru

23 OG nr.51/1997, completata si modificata ulterior.35

creşterea lichidităţii şi (2) utilizatorul continuă să folosească activul, chiar dacă el nu mai este proprietarul acestuia.

Leasing-pârghie desemnează tipul de lesing care recurge la pârghia financiară. În cazul acestei forme de leasing intervine, pe lângă utilizator şi societatea de leasing, o a treia parte – finanţatorul – care furnizează o mare parte din fondurile necesare celui ce da în leasing pentru a putea cumpăra bunurile respective. Acesta din urma, ca debitor, trebuie să platească dobânzi pentru împrumutul contractat, ceea ce în mod obişnuit ridică costul leasing-ului.

În legislaţia română sunt definite două tipuri de leasing: leasing financiar şi leasing operaţional. Leasing-ul financiar este definit ca fiind operaţiunea de leasing care îndeplineste una sa mai multe din următoarele condiţii:

1. riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

2. părţile au prevăzut expres ca la expirarea contractului de leasing se transfera utilizatorului dreptul de proprietate asupre bunului ;

3. utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţa) pe care acesta o are la data la care optiunea poate fi exprimată ;

4. perioada de folosire a bunului în şistem de leasing acopera cel puţin 75% din durata normata de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat.

Leasing-ul operaţional este definit ca fiind operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici una dintre condiţiile impuse leasing-ului financiar.

36

IV CAPITOLUL IV

IV.1. SISTEMUL BUGETARIV.1.1 Concepte şi noţiuni generale

După cum am văzut, statul ocazionează, pentru funcţionarea sa şi realizarea rolurilor sale de actor politic, social şi economic, cheltuieli publice pe care este nevoit să le acopere printr-un sistem de venituri publice, îndeosebi venituri fiscale. Instrumentul de planificare atât a cheltuielilor publice, cat şi a veniturilor publice poartă denumirea generică de buget sau plan financiar.

Dar pentru că statul este o construcţie complexă, legiuitorul român a recus la un ansamblu de bugete pe care le-a numit sistem bugetar. Astfel, Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice a instituit conceptul de sistem bugetar24, înţeles ca sistem unitar de bugete, care cuprinde :

bugetul de stat ; bugetul asigurărilor sociale de stat ; bugetele fondurilor speciale ; bugetul trezoreriei statului ; bugetele instituţiilor publice autonome ; bugetele instituţiilor finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale

de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz ; bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii ; bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror

rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice ; bugetul fondurilor externe nerambursabile, bugetele locale (bugetele comunelor, oraşelor şi judeţelor, precum şi alte bugete de la acest

nivel).Tot prin Legea nr.500/2002 a consacrat şi o noţiune noua, aceea de buget general consolidat,

reluată apoi şi în Legea nr. 241 -2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Aceasta din urmă defineste bugetul general consolidat ca fiind „ansamblul tuturor bugetelor publice, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg.”

În cadrul sistemului bugetar, locul primordial il ocupă bugetul de stat datorita amplorii cheltuielilor şi veniturilor publice conţinute şi a impactului său major asupra societăţii, în ansamblul său. Bugetul de stat nu este numai un document financiar-financiar şi juridic de conducere, ci şi un document politic.

Rolul său de document de conducere se regăseşte în faptul că realizează canalizarea resurselor financiare anuale ale statului spre destinaţii conforme cu programul de guvernare, el fiind un reper important al semnalării gradului în care statul se implică în ecoonomie şi în viata socială, al capabilitătii economiei naţionale de a contribui la constituirea resurselor financiare, pe cale de autoritate şi al modului în care acesta întelege să le gestioneze.

Rolul politic al bugetului de stat se manifestă prin faptul că el reflectă, pe de o parte, opţiunile cetăţenilor rezultate în urma votului în legatură cu serviciile publice pe care statul trebuie să le furnizeze acestora şi a fiscalităţii dorite pentru acoprirea lor (nivel şi structura), iar pe de alta parte acordul fortelor politice parlamentare cu privite la politicile publice sustinute prin bugetul de stat.

Bugetul de stat este tehnic constituit din sistemul veniturilor publice şi sistemul cheltuielilor publice.

Veniturile publice sunt formate din totalitatea resurselor băneşti ale statului şi au două compnente : veniturile ordinare şi veniturile extraordinare.

Veniturile ordinare reprezintă resursele băneşti care se cuvin bugetelor componente ale sistemului bugetar, în baza unor prevederi legale, fiind formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte varsă minte. Din categoria veniturilor ordinare fac parte şi veniturile obţinute de proprietatile statului, respectiv : dividende, dobânzi, câştiguri de capital (vânzarea de acţiuni şi active), redevenţe (concesiuni, închirieri, parteneriat public-privat).

24 În Constituţie apare noţiunea de buget public naţional care este format din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale.

37

Partea cea mai consistentă a veniturilor publice ordinare sunt impozitele directe şi impozitele indirecte.

Veniturile extraordinare includ : împrumuturile interne şi externe, bonurile de tezaur, obligaţiunile de stat, suplimentarea masei monetare aflate în circulatie printr-o nouă emisiune monetară, vânzarea unei părţi din rezervele de aur ale statului.

Veniturile publice extraordinare sunt considerate veniturile la care statul apeleaza numai în cazuri excepţionale, şi anume atunci când mijloacele băneşti provenite din resurse curente nu acopera integral cheltuielile bugetare.

Cheltuielile publice reprezintă sumele de bani reapartizate din veniturile publice pentru a acoperi nevoi publice. Cheltuielile publice sunt repartizate de la bugetul de stat pentru acoperirea nevoilor militare, funcţionarea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenţii, dezvoltarea sectorului economic de stat, realizarea acţiunilor social-culturale, precum şi a celor de cercetare-dezvoltare.

IV.1.2. Principiile bugetare

Bugetul de stat se conformează unor reguli tehnice (principii) devenite traditionale. Aceste reguli au atât o semnificaţie tehnică, cât şi una politică. Considerate ca fiind necesare unei bune gestiuni a finanţelor publice (latura tehnică), ele sunt, pe de alta parte, destinate să uşureze controlul Parlamentului asupra gestiunii guvernamentale (latura politică). Legate de dezvoltarea democraţiei parlamentare, aceste principii s-au perfectionat in decursul istoriei.

Respectarea strictă a acestor principii a devenit totuşi foarte dificilă în perioada zilelor noastre. Natura cheltuielilor publice a evoluat în mod considerabil, finanţele publice s-au diversificat, iar necesitatile de a actiona pe termen lung nu mai pot respecta exigenta unui orizont de timp prea îngust (anualitatea). Deoarece aceste reguli sunt în parte astazi neadaptate exigentelor contemporane, ele şi-au pierdut parţial sensul şi utilitatea. Ca urmare, excepţiile de la aceste reguli s-au înmultit, dar totuşi ele fac parte din dreptul pozitiv şi ar fi o greşeală să le consideram ca nişte reminescente. Ele reflecta astazi încă o anumita conceptie asupra naturii şi funcţionarii statului.

În literatura de specialitate se vorbeste de următoarele principii bugetare: principiul unităţii bugetare, principiul universalitătii bugetare, principiul anualităţii bugetare, principiul echilibrului bugetar, principiul neafectarii veniturilor, principiul specializarii, principiul realitatii, principiul unităţii monetare şi principiul publicităţii bugetare.

IV.1.2.1. Principiul (regula) unităţii bugetareAcest principiu susţine că toate cheltuielile publice şi toate veniturile bugetare trebuie să

figureze într-un document unic (bugetul de stat) supus aprobării Parlamentului. Pentru că această regulă să fie respectată, trebuiesc îndeplinite două condiţii: (1) bugetul trebuie să cuprindă ansamblul veniturilor şi cheltuielilor bugetare, fără nici o excepţie; (2) acestea trebuie să fie reunite într-un proiect de lege unic, asupra căruia Parlamentul trebuie să se pronunţe.Aceasta regula traditionala are o dublă justificare. Pe de o parte, este vorba de o ajustare politică, adică Parlamentul să fie în măsură să asigure arbitrajul sau, ceea ce nu se va realiza dacă Parlamentului i se supun aprobării în mod succesiv o serie de planuri financiare parţiale sau dacă se exclud din buget elemente de cheltuieli sau venituri bugetare care trebuiesc să figureze în acesta. Pe de altă parte, există şi o justificare tehnică potrivit căreia unitatea bugetară este singura care permite a se şti dacă bugetul este echilibrat şi care este deficitul bugetar exact.Derogările de la regula unicitatii se refera la:

Bugetele anexă - sunt bugete speciale cu care sunt dotate anumite servicii publice ale statului, cărora li se aplică o gestiune comercială. Aceste bugete nu sunt cuprinse în bugetul general decât prin vărsământul soldului lor creditor sau debitor, dar ele sunt supuse aprobării Parlamentului.Conturile speciale ale trezoreriei - constituie simple conturi de trecere a fondurilor şi de contabilizare a operaţiunilor fără caracter definitiv. Ele nu figurează în bugetul de stat.Debugetizarea cheltuielilor publice - constă în transferarea în afara bugetului a cheltuielilor care în mod normal trebuie să figureze în acesta. Această practică este concretizată în bugete extraordinare care işi

38

au legitimitatea în caracterul excepţional al unor conjuncturi (necesitatea, de exemplu, de a finanţa un război).Această tehnică, utilizată în mod curent în secolul al XIX-lea, a fost deturnata de la semnificatia sa şi este uneori folosita pur şi simplu pentru a camufla un deficit bugetar.

IV.1.2.2. Principiul (regula) universalităţii bugetareCa şi principiul unităţii, cel al universalitătii are o semnificaţie politică, aceea dată de necesitatea

autorizaţiei parlamentare pentru bugetul de stat. Dar şi acest principiu cunoaşte anumite excepţii justificate prin preocuparea faţă de eficienţa administrativă.Principiul universalitătii vizează necesitatea autorizării parlamentare, ceea ce implică două cerinte:

cerinţa ( principiul) necompensă rii între cheltuielile şi veniturile bugetare, ceea ce permite Parlamentului să ia cunoştinţă în detaliu despre toate operaţiunile financiare prevăzute în buget;

cerinţa că în interiorul bugetului cheltuielile publice şi veniturile bugetare să formeze două mase autonome, izolate una de alta, fără a exista dinainte stabilita o corelaţie între anumite cheluieli bugetare şi anumite venituri bugetare; acesta este principiul neafectarii.În reglementarea romanească25, potrivit acestui principiu „veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute, veniturile nu pot fi afectate direct unei anume cheltuieli bugetare, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizarilor, care au stabilite destinaţii distincte.”Excepţiile de la principiul universalitătii se pot concretiza în abateri oculte de la lege, relativ frecvente în activitatea administrativă, şi în excepţii legale. Abaterile oculte de la lege au loc când administratia se poate întelege cu furnizorii pentru a efectua transferuri de valori din patrimoniul statului în patrimoniile acestora din urma, în interesul ambelor părţi.

IV.1.2.3. Principiul (regula) anualităţii bugetarePrincipiul anualităţii are o dublă dimensiune:

durata autorizaţiei (aprobării) bugetare este de un an şi execuţia bugetului de stat are acelaşi orizont de timp.

Din punct de vedere istoric, principiul are o justificare politică, adică cerintele unui regim parlamentar reprezentativ au impus o periodicitate suficient de scurta pentru a garanta eficacitatea controlului parlamentar asupra finanţelor statului.

IV.1.2.4. Principiul echilibrului bugetarPrincipiul echilibrului bugetar presupune ca bugetul să fie echilibrat, adică cheltuielile bugetare

să fie perfect egale cu veniturile înscrise în buget. Acest principu a constituit cheia de bolta pentru finanţele publice din perioada clasică a lor. Dacă cheltuielile bugetare sunt mai mari decât veniturile bugetare înscrise în buget se vorbeste de deficit bugetar. În situaţia inversă , când veniturile bugetare sunt superioare cheltuielilor bugetare, exista un surplus bugetar.

În perioada moderna, bugetul de stat (cheltuielile publice şi impozitele) fiind folosit de către stat ca instrument de politică economică, în speta politică bugetară, dezechilibrul bugetului nu mai constituie o abatere grava de care să fie facut responsabil statul. Deficitul bugetar, mentinut între anumite limite, constituie azi regula planificării bugetare, regula impusă fie de precaritatea resurselor comparativ cu nevoile de fonduri, fie de optica politicii guvernamentale care poate considera deficitul ca un instrument de politică economică conjuncturala.

IV.1.2.5. Principiul specializării bugetarePotrivit acestui principiu, veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aproba în buget pe

surse de provenienta şi, respectiv, pe categorii de cheluieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificatiei bugetare.

Clasificarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare este un document tehnic conceput şi realizat de Ministerul Finanţelor şi grupeaza veniturile şi cheltuielile într-o anumita ordine, pe titluri, capitole, subcapitole, articole şi paragrafe, precum şi alineate, atunci când este necesară o şi mai mare detaliere.Clasificarea bugetară a cheltuielilor este de două feluri :

25 Legea Finanţelor publice39

- clasificare econonmică – vizează gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor economic, respectiv cheltuieli salariale, sociale, economice (întretinere, reparatii, achizitii de bunuri şi servicii), cheltuieli de investiţii ;- clasificare funcţională – vizează gruparea cheltuielilor după destinaţia lor, pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesitatile publice : cheltuieli militare, sociale, pentru învatamant, pentru sănătate etc.

IV.1.2.6. Principiul realităţii bugetarePotrivit acestui principiu, la elaborarea legilor bugetare anuale şi a bugetelor trebuie să fie luate

în calcul previziunile cele mai realiste şi avute în vedere variantele cele mai prudente în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare.

Cu toate acestea, în timpul execuţiei bugetare apar o serie de situaţii care fac necesară reconsiderarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare aprobate iniţial, în sensul majorării lor la unele pozitii bugetare şi reducerii la altele, ca urmare a situaţiilor obiective intervenite în conjunctura economico-socială. Din această cauza, guvernul poate, în condiţiile legii, să opereze unele modificări ale veniturilor şi cheltuielilor bugetare în timpul anului bugetar, fără aprobarea prealabilă a parlamentului, dar supuse controlului acestuia prin operaţiunea de rectificare bugetară.

IV.1.3. Principiul publicităţii bugetuluiAcest principiu cere ca bugetul de stat să fie adus la cunoştinţa opiniei publice imediat ce el a

fost aprobat. Se poate considera că acest principiu este desuet din moment ce bugetul de stat este aprobat prin lege, iar potrivit Constituţiei orice lege trebuie publicată în Monitorul Oficial.Principiul unităţii monetare

Potrivit acestui principiu, toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda naţională.

IV.2. Procesul bugetarProcesul prin care sunt alocate resursele limitate care implică alegerea între obiective şi cheltuieli

publice potenţiale constituie ceea ce se numeşte bugetare. Bugetarea este deci procesul care prescrie cum, când şi de către cine se solicită cheltuielile publice şi cum sunt alocate resursele disponibile. Ea este mai mult decat o tehnică. Bugetul de stat este expresia deciziilor la nivelul societăţii în legătura cu nivelele şi sursele de mobilizare a veniturilor publice şi cu obiectivele finanţate din cheltuielile publice.

Bugetarea cuprinde trei componente esentiale: generarea resurselor bugetare (venituri fiscale şi alte venituri), solicitarea de cheltuieli publice din aceste resurse şi alocarea resurselor care se preconizeaza a fi obţinute. Acesta este numărul minim de

acţiuni care constituie procesul bugetarii. Bugetarea nu poate avea loc dacă oricare din elementele amintite lipseste. Ele pot lipsi numai dacă este vorba de revederea bugetului în curs de execuţie (la rectificarea bugetului).

Solicitarea bugetară este orice cerere de resurse facuta în concordanta cu regulile şi procedurile procesului de bugetare. Pretenţiile sunt prezentate în mod obişnuit de instituţiile administrative, dar ele pot fi prezentate şi prin intermediul altor canale. Existenţa acestor pretenţii (solicitări) de cheltuieli bugetare face necesară existenţa unui buget.

Una din caracteristicile universale ale solicitărilor bugetare este că acestea sunt întotdeauna mai mari decât disponibilităţile pentru satisfacerea lor. De altfel, nu ar exista bugetare (buget) dacă toate pretenţiile ar fi satisfăcute. Pe de alta parte, dacă nici o solicitare nu ar fi satisfăcuta nu ar exista procesul bugetar. Bugetarea are loc în oricare din punctele situate între cele două extreme, adică din totalul solicitărilor faţă de veniturile bugetare sunt satisfăcute numai o parte. Solicitările bugetare vor fi impuse cu putere atunci când exista resurse suficiente, guvernul favorizeaza programe de expansiune, economia este încurajata şi noi cheltuieli publice pot fi finanţate fără creşterea impozitelor. Pe de alta parte, solicitările bugetare vor fi mai slabe când bugetul este strans, liderii politici sunt favorabili reducerii cheltuielilor publice, iar cheltuielile suplimentare vor determina presiune asupra creşterii fiscalităţii sau marimea deficitului bugetar.

40

Deci procesul de bugetare afecteaza atât solicitările faţă de resursele bugetare, cât şi modul de alocare a acestor resurse.Procesul bugetar consta în repartizarea luarii deciziei bugetare pe nivelele sau părţile implicate în elaborarea bugetului, stabilindu-i fiecărui actor instituţional competentele şi termenele pentru a asigură întocmirea bugetului în termenul legal.

Etapele procesului bugetar constau în:1. elaborarea proiectelor de buget ;2. aprobarea bugetelor ;3. executarea bugetelor ;4. încheierea execuţiei bugetare ;

IV.2.1. Elaborarea proiectelor de bugetGuvernul elaboreaza proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor prin Ministerul Finanţelor, acesta din urma avand răspunderea elaborării lor (în colaborare cu ministerele de resort). Proiectele bugetelor locale şi priectul contului de încheiere a exerciţiului bugetar se întocmesc sub directa responsabilitate a primarului.

Lucrările de întocmire a proiectelor bugetelor de către Ministerul Finanţelor au la baza date şi informaţii furnizate de :

- indicatorii macroeconomici şi sociali realizati în perioadele anterioare şi prognozati pentru perioada de plan ;

- politicile şi strategiile economico-sociale ;- propunerile ordonatorilor principali de credite.

Proiectul bugetului de stat, cel mai important buget al sistemului bugetar, care se depune în Parlament spre aprobare, cuprinde :

a) veniturile bugeatre propuse, structurate pe capitole şi subcapitole ;b) cheltuielile bugetare, în structura funcţionala şi economică ;

c) deficitul sau excedentul bugetar. IV.2.2. Aprobarea bugetelorBugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetul asigurărilor pentru şomaj se supun dezbaterii Parlamentului, fiind aprobate prin acte normative denumite „Legile bugetare anuale”. Bugetele locale se aproba de către organul local – consiliul local – al acestora. Bugetele instituţiilor publice autonome se aproba de către organele abilitate în acest scop prin acte normative speciale. Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii se aproba de către organul de conducere al instituţiilor publice respective, cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior. Bugetul Trezoreriei Statului se aproba prin hotarare a Guvernului.

IV.2.3. Execuţia bugetarăCea de-a treia etapa a procesului bugetar este execuţia bugetară şi consta, în esenta, în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare stabilite prin legile bugetare anuale.Pentru realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare este necesar un complex de acte, fapte şi operaţiuni, îndeosebi cu privire la încasarea, pastrarea, eliberarea fondurilor băneşti şi utilizarea lor.Procedura execuţiei bugetare este formata din următoarele faze:- repartizarea pe trimester a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;- execuţia de casă bugetară;- realizarea veniturilor bugetare;

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare aprobate se face în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor. Toate fondurile publice, apartinand tuturor bugetelor componente ale sistemului bugetar, sunt derulate prin conturile Trezoreriei Statului. Contul curent general al Trezoreriei Statului funcţionează la Banca Naţională a Romaniei şi este deschis în numele Ministerului Finanţelor şi al unităţilor Trezoreriei Statului din cadrul direcţiilor generale ale

41

finanţelor publice judeţene, inclusiv Municipiului Bucureşti şi ale administratiilor finanţelor publice ale sectoarelor municipiului bucuresti.Trezoreria statului asigură:- încasarea veniturilor bugetare;- efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale;- efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă;- efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.Realizarea veniturilor bugetare constă în încasarea integrală şi la termenele stabilite a veniturilor bugetare. Această încasare se realizează prin unităţile trezoreriei statului ori de alte persoane împuternicite special în acest scop.În realizarea veniturilor bugetare trebuie avute în vedere următoarele principii:- niciun impozit, taxă sau alte obligaţii de natură fiscală nu pot fi încasate dacă nu au fost stabilite prin lege;- lista impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi cotelor acestora se aprobă prin legile bugetare anuale ;- inadmisibilitatea perceperii, sub orice titlu ori sub orice denumire, de impozite, taxe sau contribuţii în afara celor stabilite de Parlament.Pentru realizarea încasă rii veniturilor bugetare sunt necesare următoarele acte şi operaţiuni:a. Identificarea veniturilor şi bunurilor impozabile şi stabilirea obligaţiilor faţă de bugetul de stat.b. Încasarea veniturilor bugetare realizată în urma plăţii de către subiectele plătitoare a sumelor datorate bugetului de stat.c. Urmărirea realizării veniturilor bugetare, inclusiv prin control fiscal şi executare silită.Efectuarea cheltuielilor bugetare presupune, de asemenea, o serie de acte şi operaţiuni constand din:- solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor a fondurilor bugetare;- repartizarea fondurilor pe beneficiari;- transferuri pentru unităţile care nu-şi pot acoperi cheltuielile din veniturile proprii, potrivit legii;- utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiari.Sumele de bani puse la dispoziţia unităţilor bugetare se numesc alocaţii bugetare sau credite bugetare. Asupra folosirii creditelor bugetare pot dispune numai persoanele care au calitate de ordonatori de credite (care pot fi principali, secundari şi terţiari), adică conducătorii instituţiilor publice.

IV.2.4. Încheierea execuţiei bugetareProcesul bugetar se finalizeaza cu contul general anual de execuţie, care se încheie la 31 decembrie, moment când are loc încetarea tuturor actelor şi operaţiunilor ce decusg din executarea bugetului respective. Veniturile ramase de încasat, precum şi cheltuielile neefectuate pana la 31 decembrie vor constitui acte şi operaţii ale bugetului pe anul următor.Contul general anual de execuţie a bugetului cuprinde :la venituri: prevederi bugetare aprobate intial, prevederi bugetare definitive (după o eventuala rectificare) şi încasă rile realizate ;la cheltuieli: creditele bugetare aprobate iniţial, creditele definitive şi plăţile efectuate.

Elaborarea contului general anual de execuţie a bugetului de stat şi a contului de execuţie a bugetelor asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de excecuţie a bugetelor fondurilor speciale, pe care le prezintă Guvernului. Guvernul analizează şi prezintă spre aprobare Parlamenului contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.

Execuţia bugetului public naţional presupune că realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală să se facă sub controlul unor organisme de stat cu răspunderi în activitatea bugetară. Ministerul Finanţelor este cel care realizează controlul administrativ specializat, Curtea de Conturi are sarcini de control jurisdicţional asupra resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public şi Parlamentul este cel care exercită un control politic.

VCAPITOLUL V

42

V.1. EXPERIENŢE RECENTE PRIVIND DESCENTRALIZAREA

Necesitatea construirii unui model propriu de descentralizare, având trei puncte de origine: cultura şi tradiţiile; politicile şi proiectele de reformă şi de dezvoltare a învătământului; nevoile şi aspiraţiile principalelor grupuri de interes.Alte sisteme şcolare care au purces la descentralizare înaintea noastra şi de a căror experienţă

putem beneficia. Beneficiile se traduc atât în adoptarea/ adaptarea unor practici care s-au dovedit de succes cât şi, pe de altă parte, în evitarea blocajelor care pot să apara şi a greselilor facute de altii..Aspectele care ar trebui avute în vedere în elaborarea unei strategii de dezvoltare manageriala bazate pe descentralizare sunt:

Inexistenţa unui model unic al descentralizării şi nici măcar a unor concepte înţelese unitar. Ca urmare, descentralizarea trebuie văzută ca un proces de învaţare individuală şi organizatională.

Subordonarea politicilor şi strategiilor de descentralizare faţă de politicile şi strategiile de reformă în educaţie, elaborate la nivel naţional, şi internaţional.

Corelarea descentralizării în educaţie cu descentralizarea în alte domenii - dezvoltare teritoriala, administraţie publică, muncă, sănatatea etc.

Cu cât descentralizarea este mai profundă, cu atât necesitatea unor sisteme naţionale, unitare şi coerente, de evaluare şi de asigurare a calităţii, este mai mare.

Necesitatea creării consensului principalelor grupuri de interes în jurul principiilor, conţinutului şi calendarului descentralizării.

Acordarea de timp suficient pentru ca schimbările să devină efective, avantajele să devină evidente iar stimulentele să -şi facă efectul.

În unele cazuri, reglementările legale au fost anterioare schimbărilor, în altele cadrul legal a urmat producerii schimbărilor.

Cauzele externe ale descentralizării sunt mai importante decât cele interne. Ca urmare, procesul a demarat, de cele mai multe ori, ca rezultat al presiunilor externe şi nu ca o iniţiativa internă sistemului educaţional. Ca urmare, strategiile şi măsurile de descentralizare au fost orientate, cu precădere, spre satisfacerea nevoilor părţilor interesate din exteriorul sistemului.

Nu trebuie uitată globalizarea ca factor dinamizator al descentralizării prin piaţa globala de produse şi servicii educaţionale, în condiţiile aplicarii principiului "gândeşte global dar acţionează local".

Descentralizarea curriculară implică extinderea posibilităţilor de alegere, care, la rândul ei, creşte costurile educaţiei. Ca urmare, finanţarea educaţiei trebuie să ia în calcul şi costurile diversificării curriculare (de exemplu, formula de finanţare poate conţine coeficienţi de corecţie legati de CDs).

Există, deja, dovezi obiective care demonstrează creşterea performanţelor şi a calităţii educaţiei ca urmare a aplicării descentralizării:

studiile PISA26 au demonstrat că, în sistemele în care autonomia instituţională se combină cu mecanisme puternice de răspundere profesională, rezultatele şcolare sunt superioare; studiile de eficienţă financiară, realizate de diferite organisme, au demonstrat că, în sistemele unde autonomia locală se combină cu răspunderea, resursele financiare şi materiale sunt mai bine utilizate;

Sistemele descentralizate, bazate pe autonomie locală nu au niveluri centrale slabe, ci dimpotriva, Ministere puternice.

Există o serie de măsuri care au favorizat succesul programelor de descentralizare, indiferent de cultura şi de contextul în care procesul s-a desfăşurat. Dintre acestea:

sisteme avansate de monitorizare şi evaluare care oferă feed-back puternic şi continuu atât unităţilor şcolare cât şi comunităţii; un sistem stimulativ care recompensează performanţele înalte;

26 www.oecd.org43

http://www.oecd.org/

sisteme de sprijin pentru actorii cu performanţe mediocre şi care nu-şi pot creşte performanta prin mijloace proprii; un climat care încurajeaza performanţe înalte şi calitatea - prin măsuri cum ar fi: încurajarea dezbaterilor publice privind calitatea educaţiei; profesionalizarea cadrelor didactice; formarea de calitate a managerilor şcolari; introducerea unor sisteme avansate de management al calităţii; sprijinirea inovatiilor şi transformarea şcolilor în instituţii care învata şi se dezvolta autonom;

Crearea capacităţii instituţionale, la toate nivelurile şi pentru toate instituţiile implicate, pentru: perceperea, analiza şi interpretarea feed-back-ului extern; managementul strategic; managementul conflictelor; cunoaşterea şi aplicarea cadrului normativ - acte normative dar şi politici şi strategii.

Necesitatea unor mecanisme decizionale transparente şi neutralitatea politică. Dezvoltarea sistemelor de răspundere publică. Realizarea schimbărilor instituţionale prin parteneriatul dintre sectorul public şi cel privat, mai

ales în privinţa introducerii unor noi instrumente manageriale (cum ar fi managementul prin obiective şi managementul prin rezultate)27.

Necesitatea abordării descentralizării din perspectiva "învăţării permanente", şcolile urmând să devină centre educaţionale şi culturale ale comunităţii, iar serviciile educaţionale puse la dispozitie comunităţii vor depăşi oferta clasică abordând noi grupuri ţintă (în special adulţii) şi noi tipuri de programe (economie casnică, TIC etc.).

Existenţa unor tensiuni - etnice, religioase etc. - pot face descentralizarea foarte dificilă. Ca urmare, în astfel de situaţii, este necesară o atenţie sporită aspectelor ce ţin de interculturalitate - atât pe plan curricular dar şi în privinţa politicilor de personal şi financiare.

Trebuie acordată o atenţie sporită "noilor inechităţi" apărute ca urmare a diferentelor economice, culturale, etnice etc. dintre comunităţi. De exemplu în Suedia28, pentru a compensa diferentele de resurse între comunităţi, statul intervine cu un sistem de granturi, acordate după criterii bine stabilite. şi experienţa franceză a "zonelor de educaţie prioritara" (ZEP) este relevanta în acest sens.29 De asemenea, trebuie împiedicata segregarea, din iniţiativa locale, pe criterii etnice, religioase sau de altă natură.

Pericolul ca, în absenţa unui sistem performant informatic, de comunicare şi de schimb de bune practici, instituţiile şcolare autonome să încerce să "reinventeze roata".

Pericolul scăderii fondurilor şi a finanţării educaţiei - prin trecerea bruscă şi fără pregatire a atributiilor în acest sens de la nivel central la nivelul autorităţilor publice locale.

Pericolul orientării exclusive spre piaţa a producţiei de manuale. Se poate ajunge la situaţia în care nu şcoala ci editurile decid conţinutul educaţiei.

"Posedarea" exclusivă a şcolilor de către autoritatea locală poate duce la fragmentarea sistemului şi la realocarea dificilă a fondurilor între niveluri şi tipuri de şcoli în funcţie de schimbările sociale şi demografice30.

Pericolul ca descentralizarea să nu ducă la rezultatele scontate în societăţile în care: participarea cetăţenilor la decizia pe plan local nu a fost încurajată sau nu face parte din cultura naţionala; comunităţile locale sunt conservatoare; autorităţile locale nu au capacitatea instituţională şi tehnică de a administra educaţia; programele de descentralizare finanţate dine exterior nu au fost adaptate condiţiilor locale31.

27 Implementation of "Education & Training 2010" Work Programme. Working Group E "Making the Best Use of Resources". A European Toolbox of Policy measures" (2004)., p. 728 Education and Training in Europe. A report on Education and Training in Sweden and the Shared European Goals (2003), p. 3929 Institutul de stiinte ale Educaţiei a dezvoltat un proeict de curriculum alternativ pentru ZEP.30 Descentralizarea sistemului de învăţământ31 http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/TOPICS/EXTEDUCATION/0,,contentMDK:20283533~menuPK:624454~pagePK:148956~piPK:216618~theSitePK:282386~isCURL:Y,00.html

44

http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/TOPICS/EXTEDUCATION/0,,contentMDK:20283533~menuPK:624454~pagePK:148956~piPK:216618~theSitePK:282386~isCURL:Y,00.html

http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/TOPICS/EXTEDUCATION/0,,contentMDK:20283533~menuPK:624454~pagePK:148956~piPK:216618~theSitePK:282386~isCURL:Y,00.html

Considerând toate aceste recomandari drept pertinente şi relevante pentru descentralizarea sistemului de învătământ preuniversitar din România, vom putea trece la elaborarea şi implementarea Strategiei de descentralizare a învătământului preuniversitar.

V.2 Diagnoza de sistemPremisa politicii MINISTERULUI EDUCATIEI, CERCETARII, TINERETULUI SI SPORTULUI privind descentralizarea este consistentă. Diagnoza este structurată pe zone critice, care devin şi principalele domenii în care va acţiona strategia de descentralizare. Aceste domenii sunt :a) Curriculum:

Curriculum la decizia şcolii (CDs) redus ca pondere faţă de nevoile şi interesele locale. CDs structurat mai ales pe nevoile cadrelor didactice şi nu ale comunităţii (elevi, parinti, agenti

economici etc.). Rolul redus al structurii-expert de la nivel central - cum ar fi Consiliul Naţional pentru

Curriculum. Alocarea centralizată a resurselor pentru manualele şcolare, ceea ce duce, în unele cazuri, la

primatul preţtului în faţă calităţii. Necorelarea activităţii celor două structuri expert de la nivel central - CNC şi Consiliul Naţional

pentru Aprobarea Manualelor (CNAM) – şi între acestea şi Serviciul Naţional de Evaluare şi Examinare (SNEE).b) Evaluarea şi certificarea:

Certificarea pregătirii profesionale realizată, în unele cazuri, de persoane nepregatite în acest sens.c) Reţeaua şcolară şi fluxurile de elevi:

Reţeaua şcolară este fundamentată pe structura existentă (filiere, profiluri, specializări şi norme didactice): consilierea şi orientarea nu au efectele scontate iar deciziile se iau adesea, la nivel central şi judeţean, fără consultarea părţilor interesate de la nivel local.

Rolul minor, în stabilirea reţelei şcolare, al autorităţilor publice locale.d) Conducere şi administrare:

Necorelarea finanţării şcolii cu obiectivele locale de dezvoltare a comunităţii. Administrarea curentă a patrimoniului şi a fondurilor şcolii în afara acesteia, la nivelul consiliilor

locale. Comunitatea este sub-reprezentata în consiliile de administraţie (CA) ale unităţilor şcolare. Directorul este numit exclusiv pe filiera ierarhică - de către I.S.M. BUCUREŞTI sau M.Ed.C. Legislaţia, adoptată în 2004, care modifică această situaţie (care schimbă, printre altele, structura

Consiliului de Administraţie (CA) şi modul de numire a directorului) nu şi-a produs încă efectele. Se încalcă separarea funcţiilor "deliberativă" şi "executivă" prin faptul că directorul şcolii este şi

preşedintele CA.e) Resursele umane:

Comunitatea locală şi chiar directorul şcolii sunt lipsiţi de orice autoritate decizională în privinţa personalului didactic, deciziile majore fiind luate la nivelul I.S.M. BUCUREŞTI şi al Ministerului.

Cadrul legislativ restrictiv privind salarizarea şi normarea personalului didactic. Centralizarea formării şi dezvoltarii profesionale a personalului şi necorelarea ei cu nevoile şi

interesele beneficiarilor.f) Politicile de finanţare:

Imposibilitatea finanţării pe baza de formule şi standarde din cauza constrângerilor legislative. Circuitul încă greoi de finanţare a unităţilor şcolare. Metodologia de calcul a costurilor-standard nu ia în considerare criteriile de calitate şi de

performanta educaţională. Sistemul de culegere, prelucrare şi transmitere a datelor nu este suficient de credibil şi de eficient

pentru a oferi o baza obiectiva procesului decizional.În afara domeniilor mentionate, orice proces de descentralizare mai afecteaza, cu siguranta şi alte domenii ale educaţiei şi al vietii şcolare cum ar fi:

45

Sistemele de management al calităţii (inspectie, control şi asigurare a calităţii). Alegerea metodologiei didactice şi a auxiliarelor curriculare - inclusiv TIC. Fluxurile de elevi - mai ales modul de trecere de la un ciclu şcolar la altul şi de transfer de la o

unitate şcolară la alta. Inspecţia şcolară - sub diferitele ei tipuri şi forme.

Toate aceste domenii sau subdomenii au fost luate în vedere în momentul elaborării Strategiei de descentralizare a învătământului preuniversitar.Pornind de la situaţia existenţa, Strategia de descentralizare elaborata de MINISTERUL EDUCATIEI, CERCETARII,TINERETULUI SI SPORTULUI îşi propune realizarea unor rezultate şi efecte durabile la nivelul sistemului şcolar:1. Eficientizarea activităţii şi creşterea performanţelor2. Democratizarea sistemului educaţional.3. Transparenţa decizională.4. Îmbunătăţirea accesului şi echităţii.5. Creşterea calităţii şi relevantei ofertei educaţionale6. Stimularea inovaţiei, a responsabilităţii profesionale şi a răspunderii publice.Pentru a asigura consistenţa, coerenţa şi unitatea procesului de descentralizare, documentul analizat propune o serie deprincipii strategice care vor fi urmărite în toate fazele de elaborare şi de aplicare (analiza, dezvoltare, negociere, implementare, evaluare, revizuire). Aceste principii sunt:1. Răspunderea publică2. Autonomia instituţională.3. Apropierea centrului de decizie de locul actului de educaţie.4. Transparenta actului decizional.5. Valorizarea resursei umane.6. Subsidiaritatea.7. Diversitatea culturala şi etnică.8. Abordarea etică a serviciului educaţional.După trecerea în revista a acestor elemente premergatoare (viziune, diagnoza, rezultate scontate şi principii), documentul de strategie trece la definirea concreta a modului în care aceasta se va realiza.Principalele propuneri în acest sens sunt următoarele:1. În domeniul curricular:

Creşterea ponderii CDs în curriculum, pe baza nevoilor şi resurselor existente la nivelul şcolii şi al comunităţii.

Luarea deciziei privind CDs la nivelul şcolii, respectând cadrul naţional existent. Elaborarea curriculum-ului naţional exclusiv de către structurile-expert existente - CNC respectiv

Centrul Naţional pentru Dezvoltarea Învătământului Profesional şi Tehnic (CNDÎPT). Unificarea CNC cu CNAM în vederea asigurării coerentei politicilor curriculare. Publicarea ofertei educaţionale a şcolii şi promovarea ei în comunitate. Luarea deciziei privind achiziţionarea manualelor la nivelul şcolii împreună cu finanţarea

manualelor din fonduri publice, prin bugetul şcolii.2. În domeniul resurselor umane:

Asigurare: În domeniul formării iniţiale şi al certificării strategia de descentralizare nu propune modificarea situaţiei existente; Planificarea resurselor umane se va realiza la nivelul şcolii. Proiectul de încadrare va fi elaborat de director, aprobat de CA şi negociat cu ordonatorul principal de credite. Recrutarea, selecţia, angajarea şi disponibilizarea se vor realiza la nivelul şcolii, prin decizie a directorului şi cu aprobarea CA, pe baza procedurilor elaborate de către M.Ed.C.

La acest proces, vor participa şi direcţiile judeţene de educaţie la care vor există baze de date privind cererea şi oferta de cadre didactice calificate.

În domeniul utilizării şi motivarii personalului, strategia nu propune nimic nou. Probabil, sistemele existente denormare, salarizare, îndrumare, monitorizare, control, evaluare vor fi modificate pentru a spori flexibilitatea managementului resurselor umane precum şi motivarea personalului.

46

La fel în domeniul menţinerii resurselor umane (disciplina, securitatea, sănatatea, consilierea) unde, probabil, documentele de implementare vor face precizarile necesare.

Formare şi dezvoltare: În domeniul formării continue, pe lânga o componenta centrala şi finanţata de către MEdC, va apărea şi ocomponenta locală, determinată pe baza nevoilor identificate pe plan local şi finanţată din bugetul şcolii. Referitor la dezvoltarea profesională prin promovare şi înaintare în cariera, proiectul de strategie nu propune nimic nou.

3. În domeniul conducerii şi administrarii: Implicarea administraţiei locale în deciziile privind:

Reţeaua şcolară. Dezvoltarea patrimoniului şi dezvoltarea organizationala

Autoritate sporita a conducerii şcolii - CA şi directorul şcolii - în deciziile privind patrimoniul. Componenta tripartita a CA: (a) reprezentanti ai şcolii; (b) parinti, elevi, agenti economici, alti

reprezentanti ai comunităţii; (c) administratia locală. Directorul va fi membru al CA dar nu şi presedintele acestuia.4. În domeniul finanţării sunt propuse cele mai multe şi mai importante modificări. Descentralizarea finanţării învătământului este considerata drept condiţia iniţiala necesară a oricărui alt demers în acest sens. Noutăţile vor fi următoarele:

În privinţa surselor de finanţare: Finanţarea de la bugetul de stat, în totalitate pentru cheltuieli de personal şi cu manualele, parţial pentru burse, transportul elevilor şi, ca noutate, pentru cheltuieli materiale şi servicii. Finanţarea de la bugetul consiliului judeţean va acorda sume din fondul de echilibrare a bugetelor locale, pentru învătământ şi pentru finanţarea unor programe de investiţii şi sociale pentru elevi. Finanţarea de la bugetul consiliului local va acoperi, ca şi până acum, cheltuielile cu întretinerea, reparaţiile, investiţiile şi cheltuielile materiale, precum şi programe sociale pentru elevi. şcoala va contribui la finanţare prin venituri proprii, obţinute conform legii.

Alocarea bugetului către şcoală se poate face, conform documentului mentionat, în două variante (ambele utilizând formule de finanţare):

prima variantă: Ministerul Finanţelor Publice (MFP) -> Consiliul Judeţean (CJ - care adaugă partea sa) - Consiliul Local (CL - care adauga şi el partea ce-i revine); CL care îl va comunica şcolii ca suma globala. a doua variantă: MFP (prin Direcţia Judeţeană de Finanţe Publice) - CL ; CJ - CL (pentru partea ce revine CJ)

Consiliul local va decide: aprobarea proiectului de buget; alocarea către şcoli a fondurilor necesare, conform formulele de finanţare şi care să acopere toate categoriile de cheltuieli, inclusiv pentru activităţi le extra-curriculare şi pentru formarea personalului; execuţia bugetului de investiţii, reparaţii şi modernizări.

Conducerea şcolii va decide: proiectarea şi execuţia bugetului (cu excepţia investiţiilor); constituirea şi utilizarea veniturilor proprii.

Acordând o atenţie atât de mare aspectelor financiare, există pericolul ca strategia propusă să fie redusă la descentralizarea financiară.5. În domeniul relaţiilor dintre şcoală şi comunitate:

Consiliul local va avea un rol sporit: în elaborarea politicilor educaţionale locale, în implementarea programelor de dezvoltare a infrastructurii, în finanţarea şi auditarea şcolii.

Consiliul local va răspunde iniţiativelor şi programelor educaţionale de la nivel naţional (şi regional / judeţean, am adauga noi).

47

şcoala, prin director, va lua deciziile curente în beneficiul elevilor şi al comunităţii. Ea va raporta şi va informa comunitatea locală despre rezultatele educaţionale şi manageriale obţinute, inclusiv privind calitatea educaţiei.

Parteneriatul şcoală - comunitate va fi activ, va implica toate părţile interesate şi se va materializa cu precădere la nivelul CA.

Propunerile de descentralizare sunt completate cu un domeniu aparte şi foarte important - anume cel al restructurarii sistemului informaţional (sistemul naţional de indicatori, bazele de date, schimbul de date, asigurarea transparentei etc.).În domeniul "evaluare şi certificare" (analizat în capitolul de diagnoza) documentul de strategie analizat nu face precizari suplimentare. Nici în privinţa domeniilor suplimentare mentionate (sistemul de management al calităţii, metodologia didactica şi auxiliarele curriculare, fluxurile de elevi, inspecţia şcolară). Lipseste din această strategie precizarea rolului inspectoratelor şcolare judeţene. Este necesară precizarea situaţiei I.S.M. BUCUREŞTI întrucât în sistemul actual ele au un rol foarte important în managementul tuturor domeniilor funcţionale (curriculum, resurse umane, resurse financiare şi materiale etc.).

Este evident că realizarea unui proces de asemenea amploare implică anumite riscuri, analizate în penultimul capitol al documentului. De remarcat că aceste riscuri apar din două direcţii:

Lipsa de pregătire a părţilor interesate şi bariere culturale - individuale, de grup şi comunitare. Inadecvarea politicilor şi strategiilor la situaţia şi la nevoile reale.

Ca urmare, documentul propune o strategie naţionalăde informare şi de promovare a proiectului în rândul părţilor interesate (pentru diminuarea riscurilor din prima categorie) dar şi politici naţionale privind diminuarea riscurilor din cea de-a doua categorie, care se refera la:

Colaborare interministeriala. Armonizarea legislativa. Operaţionalizarea clara şi adecvata a politicilor şi strategiilor în plan legislativ. Elaborarea unor ghiduri sau manuale de procedura. Formarea unitara a părţilor interesate din cadrul sistemului de învătământ şi din afara lui. Distribuirea clara a rolurilor şi atributiilor între instituţiile cheie. Monitorizarea atentă şi evaluarea continuă a procesului.

Documentul de strategie propune un calendar al descentralizării:a. Etapa administrativă: 2005-2006La nivel naţional: se va reorganiza reteaua şcolară;se vor înfiinta consiliile de administraţie care vor avea responsabilitatea selectarii şi angajarii directorului de şcoală; se va organiza activitatea financiar-contabila în fiecare şcoală; se va face pregatirea prin stagii de formare a membrilor consiliilor de administraţie nou înfiintate;La nivelul judeţelor-pilot: se vor opera corectii în ceea ce priveste reorganizarea reţelei şcolare, organizarea şi funcţionarea consiliilor de administraţie şi a organizarii activităţi i financiar-contabile; va continua aplicarea politicilor de personal privind ocuparea posturilor didactice şi miscarea de personal, conform metodologiei aprobate de MEdC pentru 2006; se va realiza exerciţiul de bugetare prin simularea formulei de finanţare;Din judeţele pilot va fi selectat un numar de maximum 50 de şcoli pe baza criteriilor elaborate de MEdC în care se va derula un experiment privind managementul administrativ şi financiar al şcolii intr-un mediu descentralizat Vor fi elaborate proiectele de modificări legislative şi metodologiile de aplicare a lor, precum şi formula de finanţare. Aceste proiecte de acte normative aprobate ca excepţii de la legislaţia curenta, vor fi aplicate, experimental, în şcolile şi unităţile administrativ-teritoriale selectate din pentru experiment.b. Etapa iniţială: 2007-2008Prevederile legislative şi formula de finanţare experimentate în 2006 în cele 50 de şcoli selectate vor fi aplicate în toate şcolile din judeţele pilot. Se va extinde procesul de formare la nivel naţional, utilizând expertiza dobândita în etapa administrativă în judeţele pilot. Se vor aplica procedurile descentralizate privind managementul resurselor umane la nivelul judeţelor pilot.

48

c. Etapa finală: 2009-2010Procesul de descentralizare fi generalizat la nivel naţional, pe toate domeniile.Se va realiza monitorizarea strictă a procesului pentru toate judeţele, precum şi corectiile necesare. În această etapa, judeţele pilot vor deveni generatoare de buna practică şi expertiza pentru celelalte judeţe din tara.

Etapa 2009-2010 va marca stadiul de generalizare a descentralizării învătământului preuniversitar cu impact asupra calităţii educaţiei, democratizarii mecanismelor de administrare şi finanţare, precum şi în privinţa implicării reale şi nemijlocite a tuturor factorilor interesati din comunitate. Efectele acestui demers se vor regasi atât la nivel organizational (comunitate, şcoală), cât şi la nivel individual (elevi, profesori, parinti, reprezentanti ai administraţiei locale şi ai comunităţii).Eficienţă descentralizării se va regăsi în valoarea adaugată în educaţie.Cel de-al doilea document supus analizei32 aduce un plus de precizie în descrierea atributiilor diferitelor niveluri de decizie şi instituţii implicate, asa cum apar în intentiile MINISTERUL EDUCATIEI, CERCETARII,TINERETULUI SI SPORTULUIprivind descentralizarea sistemului şcolar.

Astfel, la nivelul şcolii, considerata instituţia cheie în procesul descentralizării sunt luate decizii majore privind:

Curriculum-ul: elaboreaza schemele orare, planificarea didactica, CDS / CDL; selecteaza şi achizitioneaza manualele.

Resursele umane: recrutarea, selectia, angajarea, normarea, salarizarea, stimularea, penalizarea, facilitarea insertiei profesionale, formarea şi dezvoltarea profesională (identificarea nevoilor de formare, selectarea furnizorilor de formare, monitorizare), monitorizarea, evaluarea, igiena şi securitatea muncii.

Conducerea şi administrarea: elaboreaza planul de şcolarizare, proiectul/ planul de dezvoltare instituţională/ de actiune; realizează autoevaluarea şi raporteaza autorităţilor în drept şi opiniei publice.

Finanţarea: elaboreaza proiectul de buget pe baza documentelor proiective ale şcolii, dispune de sursele proprii de finanţare, deruleaza controlul financiar preventiv, utilizează şi dezvolta patrimoniul.

Consiliul local devine partenerul privilegiat al şcolii, având următoarele atributii decizionale privind:

Curriculum-ul: părţicipa la elaborarea CDs/ CDL, prin reprezentantii să i în CA; identifică nevoile locale. Resursele umane: finanţeaza formarea şi dezvoltarea profesională a personalului; angajeaza directorul şcolii; ofera stimulente financiare; aproba statul de funcţiuni. Conducerea şi administrarea: face propuneri privind reteaua şcolară de la nivelul localităţii, privind înfiintarea / comasarea / desfiintarea unităţilor şcolare (cu avizul I.S.M. BUCUREŞTI); avizează planului de şcolarizare. Finanţarea: aproba bugetul şi aloca fondurile; finanţeaza şi realizează investiţiile, modernizarile şi reparatiile capitale; elaboreaza propuneri de finanţare adresate CJ (pentru fondurile de la bugetul de stat şi al CJ).

Instituţiile educaţionale de la nivel judeţean - I.S.M. BUCUREŞTI şi CCD îşi modifică fundamental atributiile decizionale privind:

Curriculum-ul: I.S.M. BUCUREŞTI proceseaza informatia primita de la CA din şcoli, aproba propunerile de CDL (pe baza PRAI / PLAI); CCD informeaza cu privire la manualele în uz. Resursele umane: elaboreaza sinteze privind necesarul de cadre didactice (specializări, calificare/ recalificare) şi nevoile de formare la nivel judeţean; monitorizeaza, controleaza şi evalueaza dezvoltarea profesională a personalului; se constituie în centru de resurse şi coordonează activitatea metodica (CCD); elaboreaza diverse rapoarte; acorda asistenta pentru şcoli în managementul resurselor umane; participa la medierea cererii cu oferta de posturi; participa la comisiile de concurs pentru angajarea cadrelor didactice şi a directorilor. Conducerea şi administrarea: centralizeaza planurile de şcolarizare şi propune corectii (pe baza PLAI şi PRAI). Finanţarea: nici o atribuţie decizionala.

32 Distribuirea funcţiilor pe niveluri de decizie49

Direcţia de educaţie a consiliului judeţean va avea următoarele atributii privind: Curriculum-ul: nici o atribuţie. Resursele umane: propune şi ofera stimulente financiare; gestioneaza baza de date cu cadrele didactice; mediaza, împreuna cu I.S.M. BUCUREŞTI, cererea şi oferta de locuri de muncă; verifică legalitatea încadrarii şi salarizarii. Conducerea şi administrarea: înfiinteaza, comaseaza şi desfiinteaza unităţile de învătământ secundar şi special, cu avizul M.Ed.C. Finanţarea: centralizează cererile de finanţare de la CL; transmite fondurile aprobate către CL, pe baza formulelor de alocare; analizează şi aproba cererile de finanţare de la fondul de echilibrare; elaborează studii privind situaţia finanţării unităţilor şcolare; regularizează creditele între consiliile locale.

Nivelul regional are doar atributii de analiză, sinteză şi planificare (elaborarea PRAI).Nivelul instituţiilor şi agentiilor subordonate M.Ed.C. va avea atribuţii decizionale sporite, ca urmare a aplicării strategiei de descentralizare, privind:

Curriculum-ul: elaborează politicile curriculare, planurile cadru şi programele (CNC şi CNDÎPT); elaborează normele metodologice privind CDs şi CDL (CNC şi CNDÎPT); evaluează şi autorizează manualele (CNAM)33.

Resursele umane: asigură calitatea formării iniţiale şi continue a personalului (ARACIP); acreditează programele de formare continuă (CNFP); elaborează curriculum-ul pentru programele naţionale de formare (CNFP); elaborează studii şi analize privind nevoile de formare (CNFP).

Conducerea şi administrarea: nici o atribuţie. Finanţarea, prin CNFIPS: elaborează formulele de finanţare, studii şi analize privind finanţarea

învătământului preuniversitar; participă la elaborarea bugetului învătământului (inclusiv proiectia multianuală); întreţine baza de date privind indicatorii financiari.Nivelul Ministerului îşi modifică radical sistemul de funcţii şi responsabilităţi, având următoarele atribuţii decizionale eseniale privind34:

Curriculum-ul: aprobă documentele curriculare (planuri cadre şi programe) şi asigură conformitatea cu standardele de pregătire profesională; elaborează normele metodologice privind CDs.

Resursele umane: aprobă planurile de învătământ pentru formarea iniţiala a cadrelor didactice prin DPPD; elaborează politică şi stabileşte prioritatile de formare în vederea aplicării măsurilor de reforma; finanţeaza (total sau parţial) formarea de interes naţional; elaborează metodologiile privind managementul resurselor umane.

Conducerea şi administrarea: avizează modificarea reţelei şcolare pentru învătământul secundar şi special; aprobă planurile de şcolarizare şi propune Guvernului cifrele de şcolarizare.Finanţarea: derulează şi finanţează programe naţionale (de la bugetul de stat sau din surse externe); finanţează serviciile deconcentrate şi unităţile conexe35.

Strategia de descentralizare a învătământului preuniversitar va produce schimbări majore în managementul învătământului, la nivel naţional, regional / judeţean şi local, care vor trebui avute în vedere la elaborarea oricărei politici de dezvoltare manageriala.Principalele schimbări sunt:

Transferul ponderii decizionale de la nivelurile naţional şi regional al sistemului de învătământ la nivel local. Consiliul de Administraţie, cu o structură schimbată, va deveni principalul organism de decizie de la nivelul unităţii şcolare. Totodată, va creşte rolul directorului, ca organ executiv pentru deciziile esentiale dar şi deliberativ pentru deciziile curente.

Creşterea autorităţii de decizie a consiliului local, devenit partenerul privilegiat al şcolii din comunităte, atât prin participarea la activitatea CA cât şi, mai ales, în plan financiar. Relaţiile de subordonare, existente în prezent, vor trebui înlocuite cu relaţii de coordonare.

33 responsabilităţile SNEE privind evaluarea şi examinarea34 elaborarea politicilor privind educaţia şi formarea; planificarea strategica; comunicarea şi relaţiile publice; evaluarea sistemului şi asigurarea calităţii.35 descentralizare

50

Scăderea atribuţiilor I.S.M. BUCUREŞTI şi creşterea atribuţiilor comisiilor judeţene de educaţie. Modificarea radicala a atribuţiilor MINISTERUL EDUCATIEI, CERCETARII,TINERETULUI

SI SPORTULUIşi a instituţiilor / agentiilor subordonate - care se vor orienta cu precădere spre decizii la nivel politic şi strategic.

Negocierea inter-nivelară şi inter-instituţională va fundamenta întreg procesul decizional.Toate aceste schimbări vor trebui negociate la nivel politic pentru obţinerea acordului instituţiilor implicate - în special al M.A.I. - şi operaţionalizate până la nivelul manualelor de procedura şi al contractelor inter-instituţionale36.

36 între şcoală şi consiliul local, în vederea utilizarii bugetului şcolii51

VI. CAPITOLUL VI

VI.1. LEGILE CARE REGLEMENTEAZĂ ACTIVITATEA FINANCIARĂ DIN ŞCOLI

sunt Legea Finanţelor nr.72/ 1996 şi Legea Contabilităţii nr.82/1991. În septembrie 1999 aceste legi au fost completate de OG nr.138. In Legea nr.1/2011 , la articolul 8 se arată că suplimentar şcolile pot obţine şi utiliza autonom venituri proprii . La articolul 9 aliniatul (7) se arata ca invatamantul poate fi susţinut prin burse,credite de studii ,taxe,donaţii ,surse proprii si alte surse legale.

În limitele acestor legi, unităţile de învăţământ preuniversitar au o autonomie sporită în ce priveşte fundamentarea cheltuielilor şi elaborarea programelor lor de dezvoltare strategică precum şi în ce priveşte multiplicarea surselor de finanţare şi folosirea fondurilor proprii. Directorii de şcoli devin principalii responsabili ai proceselor de fundamentare a necesarului de fonduri, de colectare a acestora şi de realizarea execuţiei bugetare în unităţile de învăţământ.

Se poate face o apreciere aproximativă asupra relaţiei dintre profilul şcolii şi posibilităţile de autofinanţare afirmând că anumite şcoli pot fi într-o poziţie mai bună faţă de altele. Este vorba de acele şcoli, grupuri şi colegii tehnice, care pot presta servicii unor parteneri interesaţi de astfel de servicii. Se pot recunoaşte aici unităţile şcolare care pregătesc elevii în specializări de calificare precum cele din construcţii, din alimentataţie publică, din prelucrare lemnului, din agronomie , din protecţia mediului, din industria uşoară, etc. Unele dintre serviciile oferite de către aceste şcoli şi pentru care se pot face plăţi sunt cele de reparaţii de zidărie , de igienizare a unor locaţii publice , de finisaje şi de instalţii sani-tare , de confecţionare a unor obiecte de mobilier sau de reparare a lor , de catering şi de organizare a unor reuniuni, de producerea de produse vegetale sau alimentare prelucrate, de ecologizare şi întreţinere a unor spaţii de interes public, de confecţionare de echipa-mente de protecţie sau uniforme, etc. Probabil că se pot efectua servicii şi de către alte şcoli tehnice cum ar fi cele cu profile mecanic, electrotehnic , electronic şi automatizări. Un exemplu de serviciu ar fi cel de confecţionare de material didactic pentru laboratoare-le de fizică sau cele de încercări de materiale unde se simte o lipsă acută a echipamentelor experimentale. În cele mai multe dintre activităţile menţionate, elevii au posibilitatea să lucreze în condiţii reale de producţie, iar şcoala să ofere elevilor materii prime şi materia-le necesare desfăşurării instruirii practice. Deasemeni cu aceeaşi ocazie elevii învaţă că munca lor este evaluată şi material, ceea ce le-ar putea fi de folos în viitor în ideea des-chiderii unei afaceri. Pentru a pune în practică aceste idei este necesar ca şcoala să aibă o oarecare bază materială minimală care să conţină ateliere, unelte , instrumente de măsură, aparate,etc. Cu un minim de bază materială se pot realiza la început lucrări mai simple pentru a acumula capital necesar altor lucrări mai complexe. Acest minim de bază materială poate fi procurat şi prin alte mijloace , ori finanţare de la buget, ori de la sponsori. Un rol important în găsirea soluţiilor îl poate avea directorul.

Şcolile cu profil tehnic mai au încă o pârghie importantă în completarea veniturilor proprii: încheierea de contracte cu agenţii economici locali de şcolarizare a unor meserii pe care aceştia le solicită. Pe bună dreptate se poate obiecta că în prezent agenţii econo-mici evită să mai încheie astfel de contracte. Totuşi se pare că există cereri de lucrători în mai multe domenii. Şi aici directorul poate fi un factor favorizant pentru încheierea con-tractelor ; depinde de el modul în care îşi “vinde” marfa. El trebuie să ofere agentului mo-tivul pentru care acesta să încheie contracte. Spre exemplu, pregătirea elevilor cu cele mai noi tehnologii, sau posibiltatea ca angajatorul să-şi aleagă viitori lucrători după ce îi cunoaşte la practică, sau efectuarea unor operaţii adecvate vârstei elevilor, cu aceştia în locul altor angajaţi pentru care ar plăti salarii , sau obligaţia ca absolventul care a fost şcolarizat pe banii agentului economic să rămână angajat la firma agentului o perioadă de timp, etc.

52

Atât şcolile tehnice cât şi celelalte pot procura venituri şi din alte activităţi decât cele menţionate mai sus. Modalităţile pot depinde de conjunctură, de imaginaţia angajaţilor şcolii, de relaţia cu comunitatea locală. Un exemplu este oferit chiar de Legea 1/2011 :la articolul 10 aliniatul (5) se arată ca unităţile şi instituţiile de învăţământ pot efectua şi emite, la cerere ,contra cost, traduceri oficiale ale documentelor şi altor înscrisuri şcolare şi universitare proprii cu respectarea prevederilor legale. O oportunitate care este de actu-alitate este cea a accesării unor fonduri din proiectele europene . O altă modalitate este cea de închiriere a unor spaţii ale şcolii, dacă acest lucru nu afectează procesul de învăţământ. Efectuarea unor cursuri de calificare , de recalificare sau de iniţiere în anumi-te domenii ale cunoaşterii (cum ar fi acum de exemplu programarea) pot constitui oportu-nităţi chiar şi pentru şcolile cu profil teoretic. Uneori acest lucru este condiţionat de eligi-bilitatea şcolii ca furnizor de formare sau calificare.O deschidere nouă în învăţământul românesc ar putea-o constitui asocierea şcolilor tehnice cu sindicatele patronale. Un astfel de exemplu l-a cunoscut autorul acestor rân-duri în Elveţia , în cantonul Vaud. Acolo o şcoală de construcţii era finanţată in anul 1999 în proporţie de 67% de către un sindicat patronal. Şcoala dispune de o bază materială de invidiat şi este apreciată de comunitatea locală.

La succesul autofinanţării şcolilor va avea un impact puternic relaţia pe care şcoala o are sau o construişte cu comunitatea locală. Relaţia va depinde la rândul ei de evoluţia socială şi economică a întregii societăţi.

53

VII. CAPITOLUL VII

VII.1. STUDIU DE CAZ

VII.1.1. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREACOLEGIUL TEHNIC DE POŞTĂ SI TELECOMUNICAŢII "GH. AIRINEI”

Scurt istoricÎnfiinţată în anul 1942 în Bucureşti ca şcoală Medie Tehnică de Telecomunicaţii cu durata de 4

ani, şcoala avea ca scop principal pregătirea tehnicienilor pentru unităţile de poştă şi telecomunicaţii.În anul 1966 prin Legea nr.2, ia fiinţă Liceul de Poştă şi Telecomunicaţii cu durata de 5 ani, care

a funcţionat în localul Poştei Centrale, iar în anul 1970 se transformă în Grupul Şcolar de Poştă şi Telecomunicaţii, funcţionând în sediul actual din strada Romancierilor nr. 1, sectorul 6.Prin Ordinul Ministrului Educaţiei Naţionale nr. 4565/19.09.2000, s-a aprobat ca din anul şcolar 2000-2001 să funcţionăm sub denumirea:

COLEGIUL TEHNIC DE POŞTĂ ŞI TELECOMUNICAŢII „GHEORGHE AIRINEI”.

Obiect de activitate:

RUTA DIRECTĂ DE PREGĂTIRE liceu zi - Filiera teoretică, specializarea matematică-informatică; Filiera tehnologică, Profil

tehnic, Specializarea Telecomunicaţii - Tehnician in Telecomunicaţii; Filiera tehnologică, Profil servicii, Specializarea Poştă - Tehnician în activităţi de poştă

liceu seral - Filiera tehnologică, Profil tehnic, Specializarea Telecomunicaţii liceu – cu frecvenţă redusă - Filiera teoretică, specializarea matematică-informatică

RUTA PROGRESIVĂ DE PREGĂTIRECiclu inferior

şcoala de arte şi meserii Domeniile Electronică, Automatizări - lucrător în electronică Turism şi Alimentaţie publică - lucrător în alimentatie.

anul de completare Domeniile Electronică, Automatizări - electronist retele de telecomunicaţii Turism şi Alimentaţie publică - ospatar (chelner), vanzator în unităţi de alimentatie. Turism şi Alimentaţie publică - bucatar.

Ciclu superior Domeniul Tehnic - Tehnician electronist Domeniul Servicii - Tehnician în gastronomie Domeniul Servicii - Organizator banqueting

Cursuri postliceale şcoală postliceală Domeniul Electronică – Telecomunicaţii Domeniul Servicii – Operator economic diriginte Oficiu Poştal Domeniu Mecatronica si Informatica: Administrator Retele Locale si Comunicatii,

În plus, la liceu zi, funcţionează clase bilingve de engleză şi franceză în specialitate, fiind unul din cele cinci licee din Bucureşti care are avizul de a funcţiona cu astfel de clase, această ofertă fiind menită să satisfacă exigenţele partenerilor economici, având în vedere natura echipamentelor utilizate în domeniu. (Menţionăm că elevii acestor clase bilingve susţin şi un examen de atestat la limbi străine, precum si Bacalaureatul în limba franceza).Şcoala este în strânsă legătură cu Serviciul Cultural al Ambasadei Franţei cu care are relaţii de colaborare privind clasele bilingve de franceză..

Începând cu anul 2005, şcoala a devenit Centru de evaluare pe baza de competenţe pentru ocupaţiile „Electromecanic de reţea” şi „Diriginte oficiu Poştal”, fiind acreditată de către CNFPA .

54

Învătământul general obligatoriu este de 9 clase. Vârsta de debut a şcolarităţii este la 7 ani. Teorectic, vârsta de încheiere a învătământului general obligatoriu este la 17 ani, conform Art. nr. 6 dinLegea Învătământului Nr. 84/1995.

VII.1.1.1.Organizare interna

Circuite informaţionale specifice relaţiilor interneÎntre personalul Colegiului Tehnic de Poştă şi Telecomunicaţii « Gheorghe AIRINEI » există

anumite relaţii interne, respectiv: de subordonare cu subordonaţii şi de colaborare.

Diagrama relaţiilor specifice interne

55

ORGANIGRAMA

ISMB

DIRECTORCOLEGIUL TEHNIC

POSTA SI TELECOMUNICATII

“GHEORGHE ASACHI”

Consiliul de administratie Consiliul profesoral

Director adjunct Secretariat Contabilitate

Comitetul de parinti

Comisia de formare continua (metodica)

Comisia dirigintilor

Comisia elevilor

Asistenta psihopedagogica

Biblioteca

Administratie - financiar

(patrimoniu)/ contabilitate

Casierie

Informatizare

1. Compartimentul de contabilitate este subordonat directorului. Aceste compartimente colaborează, directorul avizează documentele financiare întocmite la contabilitate: elaborarea şi respectarea bugetului de venituri şi cheltuieli; repartizarea eficientă şi urmărirea modului de utilizare a fondurilor disponibile; plata furnizorilor; întocmirea situaţiilor cerute de instituţiile superioare; raportarea situaţiei financiare la cererea directorului.

2. Secretarul şef este subordonat directorilor, colaborează cu contabilul şef, administratorul, diriginţi, cadre didactice. Completează registrele de evidenţă, ştatele de plată, dosarele de bursă ale elevilor şi ştatele de plată aferente pe care le transmite biroului de contabilitate.

3. Relaţiile cu personalul angajat reprezintă datorii, compensări, plăţi, operaţii speciale. În relaţia cu personalul angajat, datoriile dar ţi drepturile de creanţă ale unităţii gravitează în jurul acordării salariilor si a plăţilor datoriilor fiscale, care privesc angajatorii pentru fondul de salarii acordat.

4. Casieria - realizează operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în numerar şi asigură relaţiile de decontare cu Trezoreria, întocmeşte registrul de casă, foaia de varsamânt etc.

5. Relaţiile cu elevii vizează realizarea dosarelor de bursă socială sau bursă ministerială, cât şi alocaţiile pentru elevi şi plata acestora.

VII.1.1.2. Relaţii specifice cu exteriorulConducătorul compartimentului financiar-contabil este subordonat ierarhic Conducătorului

unităţii, dierctorul, iar din punct de vedere funcţional şi Conducătorului compartimentului financiar-contabil al organului ierarhic superior, INSPECTORATUL ŞCOLAR AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI.

În toate sectoarele execuţiei bugetare se foloseşte contabilitatea în partida dublă. Instituţiile bugetare care tin contabilitatea în partida dublă fac înregistrări contabile pe baza unor planuri de conturi şi a unor instrucţiuni de aplicare a planului de conturi elaborate de Ministerul Finanţelor. La realizarea gestiunii financiare în cadrul instituţiilor publice un rol important îl are cunoaşterea şi respectarea clasificaţiei bugetare. Aşezarea la baza gestiunii bugetare a clasificării bugetare, asigură pe de o parte un limbaj comun cu planificarea bugetară, adica identitatea de conţinut a veniturilor şi cheltuielilor, atât în planificare cât si în evidenţa execuţiei bugetului, iar pe de altă parte permite analiza rezultatelor execuţiei bugetului de stat comparativ cu îndeplinirea obiectivelor activităţii instituţiilor publice locale si centrale.

Contabilii şefi ai centrelor de execuţie bugetară care au funcţia de administratori financiari vor asigura coordonarea primirii, verificării şi înaintarii centralizate la I.S.M. BUCUREŞTI a bilanţurilor şi a altor situaţii specifice pentru unităţile şcolare pe care le coordonează.I.S.M. BUCUREŞTI colaborează cu Consiliul Local în vederea elaborării proiectelor de bugete. La bază apar beneficiarii de fonduri publice reprezentaţi de elevi (beneficiari ai alocatiei de stat pentru şcolari sau ai burselor şcolare) şi angajati în sistemul de învătământ bugetar (ale căror salarii se regăsesc la cheltuieli în bugetele locale).

Recepţie, plăţi, compensări, transferări care au loc între COLEGIUL TEHNIC DE POŞTĂ ŞI TELECOMUNICAŢII „GHEORGHE AIRINEI”

COLEGIUL TEHNIC DE POŞTĂ ŞI TELECOMUNICAŢII „GHEORGHE AIRINEI” cu institutia ierarhic superioară, I.S.M. BUCUREŞTI, se materializează în finanţări pentru dotări materiale, plata salariilor ocazionale (inspecţii, examene de bacalaoreat şi admitere)cât şi burse ministeriale.

Relaţiile cu primaria sunt de finanţare lunara privind salarii, burse, cheltuieli materiale şi reparaţii capitale.

Orice rulaj de bani în numerar sau virament.

Declaraţia de impunere privind contribuţia la asigurările de sănătate;

Declaraţia de impunere privind contribuţia la fondul de pensii;

Declaraţia de impunere privind contribuţia la fondul de şomaj;

Declaraţia de impunere privind impozitele aferente bugetului local.

56

Diagrama relaţiilor cu instituţiile ierarhic superioare

57

ELEVI

SALARIAŢI

COLEGIUL TEHNIC DE POŞTĂ ŞI TELECOMUNICAŢII „GHEORGHE

AIRINEI”

ISMB CONSILIUL LOCAL

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI

ŞI SPORTULUI

MINISTERUL EDUCATIEI,

CERCETARII, TINERETULUI SI

SPORTULUI

ISMB CONSILIUL LOCAL

COLEGIUL TEHNIC DE POŞTĂ ŞI TELECOMUNICAŢII “GHEORGHE

ASACHI”

ELEVI SALARIATI

Diagrama relaţiilor specifice cu exteriorul

VII.1.3. Evolutia indicatorilor bugetari la COLEGIUL TEHNIC DE POŞTĂ ŞI TELECOMUNICAŢII „GHEORGHE AIRINEI”

Bugetele de venituri şi cheltuieli din anii 2005 şi 2006 şi Proiectul de buget pentru anul 2007

Indicatorii "Cheltuieli salariale în bani" cât şi "Contributii" au înregistrat o crestere în 2007 fata de anii anteriori datorita majorarii numărului elevilor şi a numărului de clase în structurile unităţii de învătământ. Din analiza cheltuielilor rezultă faptul ca cele mai mari cheltuieli se fac pentru plata salariilor, pentru bunuri si servicii cât si pentru constructii (reparatii capitale) cuprinse în proiectul de buget pe anul 2007. Între cei trei ani studiaţi nu se înregistrează fluctuatii prea mari, în sensul cresterilor sau scaderilor bruste, ale valorilor celorlalţi indicatori studiaţi.

58

TREZORERIE

FURNIZORI

CASA DE ASIGURĂRI

DE SĂNĂTATE

COLEGIUL„GHEORGHE

AIRINEI”

PRIMĂRIE

ISMB

AGENŢIA OCUPĂRII FORŢEI DE MUNCĂ

DIRECŢIA IMPOZITE ŞI

TAXE LOCALE

CASA DE PENSII

Evoluţia indicatorilor bugetari la „GHEORGHE AIRINEI” în perioada 2005-2007 este ilustrată în următorul tabel:

Cod Indicator 2005 2006 2007*

TOTAL VENITURI 126.67 12 3355

TITLUL I CHELTUIELI DE PERSONAL 10.01 Cheltuieli salariale în bani 655.1 502 800.2

10.01.01 Salarii de baza 429.7 354 579

10.01.02 Salarii de merit 35 27 45

10.01.03 Indemnizatie de conducere 20.8 11 12

10.01.04 Spor de vechime 88.2 76 89.2

10.01.05 Sporuri pentru condiţii de munca 16.9 5 13

10.01.06 Alte sporuri 40.3 23 32

10.01.07 Ore suplimentare 12.7 0 14

10.01.08 Fond de premii 11.5 0 8

10.01.12Indemnizatii plătite unor persoane din afara unităţii 0 3 4

10.01.30 Alte drepturi salariale in bani 0 3 410.03 Contributii 214.59 199 235

10.03.01 Contributii de asigurări sociale de stat 148.34 138 155

10.03.02 Contributii de asigurări de şomaj 46.38 32 23

10.03.03 Contributii de asigurări sociale de sănătate 19.87 29 57

TITLUL II BUNURI SI SERVICII 20.01 Bunuri şi servicii 56.62 77.8 110

20.01.01 Furnituri de birou 0.3 0 4

20.10.02 Materiale pentru curatenie 2.5 4 6

20.01.03 Încalzit, Iluminat şi forta motrica 32.96 57 68

20.01.04 Apa, canal şi salubritate 5.5 5 7

20.01.05 Carburanti şi lubrifianti 5.5 0 1

20.01.07 Transport 2 0 3

20.01.08 Poştă, telecomunicaţii, radio, tv, internet 4.2 5.8 7

20.01.30Alte bunuri şi servicii pentru întretinere şi funcţionare 3.66 6 14

20.06 Deplasari, detasari, transferări 0 2 8

20.06.01 Deplasari interne, detasari, transferări 0 2 820.14 Protectia muncii 1 1 16

TITLUL IX ALTE CHELTUIELI

59.01 Burse 4.03 5.8 7

CHELTUIELI DE CAPITAL (70=71+72)

TITLUL X ACTIVE NEFINANCIARE 71.01 Active fixe (inclusiv reparatii capitale) 88.2 50 2000

71.01.01 Constructii 0 0 1900

71.01.02 Masini, echipamente si mijloace de transport 2 30 60

71.01.03Mobilier, aparatura birotica şi alte active corporale 86.2 20 40

CHELTUIELI TOTALE 1019.54 837.6 3176.2* sume estimateBugetele de venituri şi cheltuieli din anii 2005 şi 2006 şi Proiectul de buget pentru anul 2007

59

VII.1.4. Organizarea evidenţei la COLEGIUL TEHNIC DE POŞTĂ ŞI TELECOMUNICAŢII „GHEORGHE AIRINEI”

Evidenţa tehnico-operativă furnizează informaţiile primare ce stau la baza înregistrării în contabilitate si statistică a unităţilor patrimoniale. Este o forma a evidenţei economice prin care se înregistrează, se urmăresc si se controleaza fenomenele economice în momentul si la locul producerii lor.Evidenţa operativă foloseşte pentru consemnarea fenomenelor economice prin documente care sunt acte scrise specifice cum sunt:

1. condica de prezenta ;2. bonul de consum al materialelor şi aparate tehnice de înregistrare.

Evidenţa tehnico-operativă culege si generalizeaza felurite informaţii cum sunt:1. aprovizionarea cu materiale pe grupe de materiale si furnizori;2. consumaţiile cantitative pe locuri de consum.

Evidenţa statistică este o forma a evidenţei economice prin care se studiaza latura cantitativa a fenomenelor sociale de munca şi legităţile dezvoltării social-economice în condiţiile concrete de loc şi de timp, în expresia lor numerica. Este o forma deosebit de importantă a evidenţei pentru cunoaşterea laturii cantitative a activităţii sociale în unităţi si complexitatea ei precum şi pentru studiul fenomenelor vietii sociale, culturale şi politice ale societăţii.Statistica înregistrează şi prelucrează fenomenele social-economice de masa.Evidenţa prin contabilitate

Înregistrarea în contabilitate se face pe baza documentelor justificative, document cu document, sau a unui document centralizator în care se înscriu mai multe documente justificative, al căror conţinut se referă la aceleaşi operaţiuni economice şi care privesc aceeaşi perioadă.Înregistrările contabile se fac cronologic, prin respectarea succesiunii documentelor după data întocmirii sau intrării lor şi sistematic în conturile sintetice şi analitice. Înregistrările cronologice şi sistematice se fac pe formulare, în conformitate cu forma de înregistrare contabilă practicată.Se folosesc si documente specifice activităţii ca: extras de cont cu anexe, ştate pentru salarii, bonuri pentru consum materiale, cerere pentru deschidere de credite, dispoziţia bugetară.

Din punct de vedere al circuitului economic al mijloacelor si surselor economice aflate în administrarea instituţiilor publice, înregistrate în contabilitate sunt:

1.operaţiuni economice privind înregistrarea în contabilitate a mijloacelor fixe;2.operaţiuni economice privind înregistrarea în contabilitate a mijloacelor banesti;3.operaţiuni economice privind înregistrarea în contabilitate a decontaărilor;4.operaţiuni economice privind înregistrarea în contabilitate a fondurilor instituţiei: fondul

mijloacelor fixe, fondul obiectelor de inventar, fonduri cu destinaţie specială, alte fonduri;5.operaţiuni economice privind înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor instituţiei pentru bugetul

statului, pentru investiţii, vărsăminte la buget; 6.operaţiuni economice privind înregistrarea în contabilitate a veniturilor instituţiei;7.operaţiuni economice privind înregistrarea în contabilitate a materialelor si obiectelor de inventar;8.operaţiuni economice privind înregistrarea în contabilitate a finanţărilor si creditarilor bancare;9.operaţiuni economice ce se înregistrează în afara bilanţului;10. alte operaţiuni economice privind înregistrarea în contabilitate a reevaluarii activelor fixe şi

circulante de natura stocurilor ca urmăre a comasarii, fuzionării sau lichidării patrimoniului.Forma de înregistrare contabila practicata de COLEGIUL TEHNIC DE POŞTĂ ŞI

TELECOMUNICAŢII „GHEORGHE AIRINEI” este maestru şah, trăsătura de bază fiind cea a dezvoltării pe conturi corespondente atât a rulajului debitor, cât si cel creditor al conturilor sintetice.

În ceea ce priveste contabilitatea analitică, aceasta capătă diverse structuri în raport de metodele folosite pentru evidenţa activelor si pasivelor.

Înainte de a fi înregistrate documentele justificative sunt supuse prelucrarii contabile. Dacă pentru acelaşi fel de operaţie existp mai multe documente justificative acestea se totalizează zilnic sau la perioade scurte cu ajutorul formularelor de tip document cumulativ, întocmit fie pentru debitul, fie pentru creditul contului care reflecă asemenea operaţii. Pentru înregistrările care nu au la baza documente cumulative se întocmesc note de contabilitate.Principalele formulare care se utilizează sunt:

60

jurnalul de înregistrare - este folosit pentru înregistrarea cronologică a operaţiunilor economice şi financiare şi stabilirea rulajului lunar al acestora. Lunar se totalizează jurnalul de înregistrare obţinându-se rulajul lunii fără a se raporta în luna următoare.

fişa sintetică şah - servesc la evidenţa sintetică a operaţiilor economice şi financiare. Înregistrările se fac în mod cronologic şi sistematic pe baza documentelor justificative, documentelor cumulative sau notelor contabile, după caz.

balanţa conturilor - se întocmeşte lunar pe baza fişelor sintetice şah. În cadrul său se stabilesc soldurile şi rulajele cumulate de la începutul anului pentru fiecare cont sintetic în parte.

registrele auxiliare folosite pentru evidenţa analitică.Prin evidenţa contabilă se asigură înregistrările la zi a veniturilor realizate si a plăţilor de casa

efectuate pe fiecare din subdiviziunile clasificaţiei bugetare, precum şi cheltuielile efective ocazionate de execuţia planurilor de cheltuieli bugetare.

Contabilitatea are la baza clasificatia bugetară în evidenţa analitica a cheltuielilor după natura lor si este tinuta în corespondenta cu structura pe articole si alineate de venituri si cheltuieli.VII.1.4.a) Contabilitatea zilnică (curentă)REGISTRUL JURNAL reprezintă documentul contabil în care se înregistrează zilnic fiecare

operaţiune, fără spaţii libere, fără ştersături, toate mişcările patrimoniului unităţii.NOTA DE CONTABILITATE cuprinde totalul rulajului prin însumarea conturilor debit şi credit. Ea

se înscrie în Registrul Jurnal cu numere de înregistrare si se elaboreaza un singur exemplar.Înregistrarea cronologică a operaţiunilor contabile se efectuează pe baza următoarelor documente:

Document cumulativ; Nota de contabilitate; Registrul jurnal (jurnal de înregistrări).

DOCUMENTUL JUSTIFICATIV se utilizează numai în cazul în care sunt înregistrate în cursul unei singure zile mai multe documente justificative care reflectă acelaşi gen de operaţii. Indiferent de tipul documentului justificativ, acesta parcurge următoarele etape: elaborarea documentului, prelucrarea, îinregistrarea în contabilitate, sortarea documentelor, arhivarea.

CONTABILITATEA MIJLOACELOR FIXE se face pe categorii de mijloace: Intrari-proces verbal de recepţie; Ieşiri-casare.

În categoria mijloacelor fixe se includ obiectele similare care îndeplinesc cumulativ doua condiţii: au o valoare de inventar de cel puţin 500.000 lei şi o duratş normatş de serviciu mai mare de un an. Unele bunuri, indiferent de valoare si de durata, nu sunt considerate mijloace fixe, ci obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată.

Alte obiecte cum sunt motoarele, aparatele si alte subansambluri ale mijloacelor fixe, procurate în scopul înlocuirii celor uzate sau pentru unele modernizari, sunt considerate materiale chiar daca îndeplinesc condiţiile cerute mijloacelor fixe. De asemenea nu se încadrează în categoria mijloacelor fixe pădurile şi terenurile precum şi lacurile, băltile şi iazurile.Intrările de mijloace fixe sunt consemnate în documente justificative, care difera în funcţie de calea prin care ele au virat. Aceste documente stau şi la baza înregistrării mijloacelor fixe în evidenţa instituţiilor bugetare.CONTABILITATEA VALORILOR MATERIALE (cantitativ si valoric) în situaţia furnizorilor.CONTABILITATEA VENITURILOR ŞI CHELTUIELILOR (pe tipuri de venituri si cheltuieli).

VII.1.4.b) Contabilitatea periodicaREGISTRUL INVENTAR în care se înregistrează grupat toate elementele patrimoniale ale unităţii

este un document obligatoriu de înregistrare ce serveste ca proba în litigii.La sfârşitul anului se înscriu într-o foaie sintetica elementele de inventar după natura lor pentru a justifica conţinutul fiecĂruia dintre posturile bilanţului contabil.

CARTEA MARE conţine totalitatea fişelor de contabilitate, conţine câte o fisa pentru fiecare cont sintetic utilizat de unitate. Ea serveste la stabilirea rulajelor lunare si a soldurilor conturilor

61

sintetice, furnizează informaţii pentru efectuarea de analize economice si financiare, serveste la întocmirea balantei de verificare.

VII.1.4.c) Contabilitatea centralizatoareBALANŢA DE VERIFICARE constituie pe lânga un mijloc de control si un mijloc de centralizare a datelor contabile în vederea extragerii indicatorilor necesari instituţiei respective, precum si întocmirea Darilor de seama contabile.REGISTRUL JURNALDAREA DE SEAMĂ CONTABILĂ constituie un element de analiza si control cu privire la execuţia bugetară. Da posibilitate semnalarii unei deficiente din cauza neacordării unor indicatori.Darea de seama este compusa din: Bilant contabil; Contul de execuţie bugetară;Rapo rt de analiza; ndicatorii de calcul plus fundamentarea pe structura bugetului de venituri si cheltuieli;Anexe care cuprind: Detalierea cheltuielilor; Disponibilul mijloacelor fixe; Contul de execuţie pentru fiecare fond; Finanţarea; Obligatiile de plata restante.Darea de seama contabila se întocmeşte trimestrial/anual, sintetizeaza indicatorii de baza ai activităţi i contabile. Ea are un caracter unitar ca structura si conţinut.BILANŢUL CONTABIL. La activ conţine totalitatea mijloacelor aflate în folosinta instituţiei, iar

la pasiv, sursa din care s-au procurat mijloacele.Bilanţul va fi semnat de către Conducătorul instituţiei si de contabilul şef. Ordonatorul de credite bugetare are obligaţia de a prezenta Trezoreriei bilanţul contabil şi contul de execuţie pentru certificarea exactităţii plăţilor de casă pe capitole sau titluri.Este interzis ordonatorului de credite (secundar si primar) să centralizeze bilanţurile şi conturile de execuţie ale instituţiilor subordonate fără viza Trezoreriei.Bilanţul se întocmeşte pe baza ultimei balanţe de verificare.ACTIV: înregistrarea în contabilitate a mijloacelor fixe.PASIV: Fonduri şi finanţare de la bugetul de stat; bugetul local; Venituri proprii; Venituri cu destinaţie specială; Subvenţii.

Aceste trei forme de evidenţă economică - evidenţa tehnico-operativă, statistică si prin contabilitate constituie un tot unitar, o sursă importantă de informare asupra activităţii ce se desfăşoară în conformitate cu direcţiile prestabilite.Documentele care privesc evidenţa salariilor

Plata salariilor la avans, lichidare, plecare în concediu de odihnă sau la plecarea definitivă din unitate se efectuează pe baza sştatului de plată, legal întocmit, verificat şi semnat sub semnătura cu prezentarea actului de identitate. Semnătura de primire a banilor se depune pe primul exemplar a ştatului de plată manipulat de casierul plăţitor şi depus ulterior la serviciul contabilitate. Ştatul de plată numărul doi ramâne la biroul de retribuire a muncii unde s-a întocmit pe baza pontajelor. Pe baza ştatelor de plată se face plata retribuţiei şi se înregistrează operaţiile respective în evidenţa. Ele reprezintă, în acelasi timp, documentele care fac dovada retribuţiei realizate şi timpului servit de o anumită persoană într-o instituţie.

VII.2. BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELIVII.2.1. Conţinutul şi structura bugetului de venituri şi cheltuieli

Fiecare unitate de învătământ preuniversitar de stat cu personalitate juridică are obligaţia să îşi desfăşoare activitatea pe baza bugetului propriu, aprobat în condiţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, aprobată cu modificări şi completari prin Legea nr. 108/2004 şi cu respectarea dispoziţiilor legale privind angajarea şi utilizarea fondurilor.Bugetul unităţii de învătământ preuniversitar de stat se fundamentează pe baza principiilor finanţării de baza şi finanţării complementare, pe categoriile de cheltuieli înscrise în clasificatia bugetară, având în vedere următorii indicatori:

numărul de elevi şcolarizaţi pe nivel şi profil de învătământ; costul standard pentru un elev dintr-o unitate de învătământ gimnazial, mediul urban; coeficienţi de corectie pentru fiecare nivel de învătământ, filiera şi profil din mediul urban

sau rural în care funcţionează unitatea de învătământ; numărul de elevi posibil a fi realizat pe clasa determinat de cauze exclusiv demografice; ponderea elevilor apartinând altor nationalitati şcolarizaţi în unitatea de învătământ;

62

necesarul de fonduri pentru cheltuielile materiale calculat în funcţie de condiţiile specifice ale bazei materiale

dispersia şi marimea spaţiilor de învătământ, spaţii de învătământ monumente istorice etc.La fundamentarea indicatorilor din bugetul unităţii de învătământ preuniversitar de stat se va avea în vedere ca anul financiar bugetar cuprinde sfârşitul unui an şcolar şi începutul anului şcolar următor.Conducerea unităţii de învătământ preuniversitar de stat are obligaţia să îşi fundamenteze cheltuielile pe baza de indicatori fizici şi valorici care să reflecte în mod real necesarul de finanţare, aplicându-se măsuri pentru utilizarea cu maximă eficienţă a bazei materiale existente şi a fondurilor, în interesul procesului de învătământ şi al elevilor.

Proiectul de buget se întocmeşte în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat, respectiv a proiectului bugetului local, se definitiveaza după intrarea în vigoare a legii bugetului de stat şi se aproba o data cu aprobarea bugetelor locale.

În anexele la bugetul unităţii de învătământ preuniversitar de stat se prezintă bugetul privind veniturile şi cheltuielile activităţi lor aducătoare de venituri proprii şi bugetul de venituri şi cheltuieli al internatelor, caminelor şi cantinelor pentru elevi şi preşcolari.

În cazul în care volumul indicatorilor de cheltuieli aferente finanţării de baza propus în proiectul de buget depaseste volumul de fonduri comunicat de consiliul local, conducerea unităţii va întocmi şi înainta consiliului local/judeţean un memoriu de fundamentare din care sa rezulte cauzele acestor depăşiri.

VII.2.2. Fundamentarea veniturilor şi cheltuielilor pentru activităţile aducătoare de venituri proprii

Unităţile de învătământ preuniversitar de stat utilizează pe lânga fondurile alocate prin bugetele locale şi bugetul de stat şi alte surse de venituri. Veniturile proprii se înscriu în bugetul de venituri şi cheltuieli al activităţi lor aducătoare de venituri proprii, pe surse, după cum urmează:a) veniturile rezultate din activitatea de producţie - ateliere-şcoală, ferme agricole, prestări de servicii şi altele asemenea - care cuprind sumele încasate de unitatea de învătământ din activitatea de conversie şi reconversie profesională, şcolarizare, cursuri de iniţiere în domeniul informaticii, limbi străine, activităţi de producţie, prestări de servicii şi alte activităţi , în condiţiile legii. b) taxele de la persoane fizice şi juridice

Unităţile de învătământ preuniversitar de stat sunt autorizate, potrivit dispoziţiilor legale, să stabilească nivelul taxelor pentru desfăşurarea examenului de admitere sau a altor examene, din care se acopera cheltuielile aferente activităţi lor respective. Pentru stabilirea taxelor, fiecare unitate de învătământ preuniversitar de stat îşi estimează cheltuielile ocazionate de organizarea şi desfăşurarea examenelor şi, în funcţie de numărul de elevi participanţi, stabileşte şi taxa pentru un elev. Conform acestor elemente se stabilesc şi prevederile din buget la subdiviziunea respectivă.Sumele încasate pentru eliberarea certificatelor sau a diplomelor de absolvire, după caz, reprezintă o altă sursă proprie de venit, al cărei nivel se stabileşte şi se comunică de inspectoratele şcolare judeţene, respectiv al Municipiului Bucuresti. Estimările bugetare se calculează şi se fundamentează în funcţie de: numărul certificatelor sau al diplomelor de absolvire, ce urmează sa fie eliberate, înmultit cu costul unui certificat sau o diplomă.Tarifele pe elev/cursant percepute pentru organizarea de cursuri de pregatire solicitate de persoane juridice sau fizice se stabilesc, pe baza de convenţie/contract, cel puţin la nivelul cheltuielilor efectuate pentru desfăşurarea cursurilor respective.c) veniturile din închirierea spaţiilor disponibile se înscriu în buget la nivelul chiriei stabilite în contractele de închiriere, la care se adauga obligatoriu cheltuielile cu întretinerea şi utilitatile folosite, impozitele pe terenuri şi cladiri.d) veniturile din donaţii reprezintă sumele donate de persoane fizice şi juridice din ţară sau străinătate. Acestea se înscriu fie la nivelul execuţiei anului precedent, fie la nivelul estimat pentru exerciţiul anului curent, independent de veniturile din anul precedent.e) veniturile din sponsorizari primite de la persoanele juridice sau fizice, conform legii.f) venituri din surse externe obţinute pe bază de programe de finanţare.g) alte venituri.

63

VII.2.3. Cheltuielile pentru activităţile aducătoare de venitCheltuielile pentru activităţile aducătoare de venit se înscriu în buget, pe titluri, articole şi alineate, în funcţie de Conţinutul acestora, avându-se în vedere următoarele:a) Cheltuielile pentru activitatea de producţie - ateliere-şcoală, ferme agricole, servicii şi altele asemenea - se stabilesc pe baza de devize întocmite pentru fiecare activitate de producţie, prestări de servicii, în limita veniturilor prevăzute sa fie realizate.b) Cheltuielile pentru desfăşurarea examenelor sau a cursurilor de pregatire solicitate de persoanele juridice şi fizice se stabilesc în limita veniturilor din taxele respective. În acest scop se întocmesc note de fundamentare în care se cuprind taxele cuvenite pentru activităţi le respective şi cheltuielile aferente realizarii acestor venituri, şi anume: drepturile cuvenite comisiilor de examen, cheltuielile de întretinere a salilor de examene, pentru utilizarea calculatoarelor, procurarea rechizitelor (hârtie, ştampile, cerneală, tuşuri şi altele asemenea) necesare în vederea desfăşurarii examenelor.c) Cheltuielile necesare pentru tipărirea certificatelor sau a diplomelor de absolvire se stabilesc în limita sumelor încasate pentru eliberarea certificatelor sau a diplomelor.d) Cheltuielile din veniturile încasate în urma închirierii de spaţii.e) Cheltuielile din sumele încasate drept donaţii şi sponsorizari se înscriu în buget pentru realizarea acţiunii stabilite de donator sau în contractele de sponsorizare, după caz. În situaţia în care nu au fost stabilite destinatii împreuna cu sponsorii şi cu donatorii, sumele din sponsorizari şi donaţii se folosesc pentru acoperirea celorlalte cheltuieli de funcţionare ale unităţilor de învătământ preuniversitar de stat inclusiv pentru cheltuielile de personal.f) Cheltuielile din alte surse de venituri realizate în condiţiile legii.

VII.2.4. Elemente pe baza cărora se întocmesc bugetele de venituri şi cheltuieliProiectele de bugete elaborate de unităţile de învătământ preuniversitar de stat se prezintă

autorităţii administratiei publice locale, în faza de fundamentare a proiectului bugetului de stat şi a proiectelor bugetelor locale.

Unităţile de învătământ preuniversitar de stat prezintă autorităţii publice locale proiectul de buget şi fundamentările corespunzatoare.Directorii unităţilor de învătământ preuniversitar de stat răspund de exactitatea datelor cuprinse în notele de fundamentare care au stat la baza întocmirii proiectului de buget al fiecărei unităţi de învătământ.

După aprobarea legii bugetului de stat consiliul judeţean prin hotarâre şi cu asistenta tehnica a directiei generale a finanţelor publice şi a inspectoratului şcolar, vor repartiza unităţilor administrativ-teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi după caz, fonduri din cote defalcate din impozitul pe venit la dispozitia acestora.

Consiliile locale adauga la sumele primite de la bugetul de stat şi bugetul judetului sumele alocate din bugetul propriu învătământului şi aproba bugetul fiecărei unităţi de învătământ. Bugetele aprobate conform legii se comunica unităţilor de învătământ şi trezoreriilor în a căror raza teritoriala îşi au sediul aceste unităţi.

După aprobare, bugetele unităţile de învătământ preuniversitar de stat reprezintă documentul pe baza caruia se asigură finanţarea cheltuielilor acestora în exerciţiul financiar respectiv.Execuţia bugetelor unităţilor de învătământ cuprinde în principal:

deschiderea creditelor bugetare pentru finanţarea unităţilor preuniversitar de stat; încasarea veniturilor proprii; angajarea şi efectuarea cheltuielilor aprobate prin buget.

Etapele care trebuie urmate sunt: Unităţile de învătământ solicită deschiderea de credite pâna la data de 20 a lunii în curs, pentru

luna următoare. Deschiderea şi repartizarea creditelor bugetare se efectuează de către ordonatorul principal de

credite pe baza bugetului propus de directorul unităţii de învătământ şi aprobat de ordonatorul principal de credite la nivelul capitolului de cheltuieli 57.02 "Învătământ", cu desfăşurarea pe titlurile clasificatiei bugetare economice, şi anume: 02 "Cheltuieli de personal", 20 "Cheltuieli materiale şi servicii", 34 "Subvenţii", 38 "Transferuri" şi 70 "Cheltuieli de capital". Repartizarea creditelor se efectuează pe baza

64

de dispoziţii bugetare în perioada 25-30 a lunii în curs pentru luna următoare, pe seama unităţilor de învătământ care au conturi deschise la unităţile teritoriale de trezorerie şi contabilitate publica.

La primirea dispozitiei bugetare unitatea teritoriala de trezorerie şi contabilitate publica înregistrează creditele bugetare, repartizate de ordonatorul principal de credite, în contul unităţii de învătământ preuniversitar de stat: 02 "Credite deschise şi repartizate pe seama ordonatorilor de credite finanţati din bugetele locale", care se desfăşoară în conturi analitice, pe titluri, corespunzator repartizarii creditelor bugetare.

Unităţile teritoriale de trezorerie şi contabilitate publica comunica unităţilor de învătământ preuniversitar de stat, după caz, primirea dispoziţiilor bugetare privind repartizarea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite, eliberând şi extrase de cont.Directorul unităţii de învătământ preuniversitar de stat răspunde, daca nu solicita la termen ordonatorului principal de credite necesarul de fonduri pentru asigurărea în luna următoare a finanţării proportionale şi complementare. În cazul nedeschiderii la timp a creditelor bugetare din motive imputabile ordonatorului principal de credite, răspunderea revine acestuia.

VII.2.5. Încasarea veniturilor propriiOrdonatorii terţiari de credite încaseaza veniturile proprii în numerar, prin casieria proprie sau

prin mandatar de la persoanele fizice şi, prin virament, de la persoanele juridice, în conturile deschise la unităţile teritoriale de trezorerie şi contabilitate publica 50.04 "Disponibil din venituri proprii ale instituţiilor de subordonare locala" şi 50.10 "Disponibil al instituţiilor subvenţionate din bugetul local", în cazul veniturilor care privesc activitatea internatelor, caminelor şi cantinelor.Mandatarul se stabileşte de către directorul unităţii de învătământ preuniversitar de stat şi poate fi: administratorul, secretarul şcolii sau un cadru didactic.

Operaţiunile de încasări prin casieria proprie se organizează potrivit dispoziţiilor legale în vigoare şi se efectuează numai pe baza de documente legale aprobate de persoanele în drept, care se înregistrează cronologic în Registrul jurnal de casa.Încasările zilnice în numerar se depun de către mandatari în conturile 50.04 "Disponibil din venituri proprii ale instituţiilor de subordonare locala" şi 50.10 "Disponibil al instituţiilor subvenţionate din bugetul local", după caz, deschise pe seama unităţilor de învătământ preuniversitar de stat, la unităţile teritoriale de trezorerie şi contabilitate publica, astfel:a) în prima zi lucrătoare de la încasare, în cazul în care unitatea de învătământ, are sediul în localitatea în care funcţionează unitatea trezoreriei la care are contul deschis;b) în a doua zi lucrătoare de la încasare, în cazul în care unitatea de învătământ preuniversitar de stat, are sediul în alta localitate decât unitatea trezoreriei la care are contul deschis.Pentru operaţiunile prin virament se utilizează ordine de plata tip trezorerie, în care se specifica pe verso natura sumelor virate

VII.2.6. Angajarea şi efectuarea cheltuielilor aprobate prin buget

Angajarea cheltuielilor se efectuează de către ordonatorii de credite, pe baza de documente legale (contracte, comenzi, conventii etc.), vizate pentru controlul financiar preventiv, întocmite distinct pentru cheltuieli care se suporta din bugetul local şi din venituri proprii, după caz.În toate documentele de plată va fi înscrisa în mod obligatoriu subdiviziunea clasificatiei din buget în care se încadreaza plăţile respective.

La ordonatorii terţiari de credite se organizează şi funcţionează controlul financiar preventiv în conformitate cu prevederile Legii nr. 672/2002 privind auditul public intern cu modificările şi completarile ulterioare şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, republicata.

În vederea urmaririi execuţiei bugetelor, ordonatorii terţiari de credite efectuează plăţile de casa prin următoarele conturi deschise la unităţile trezoreriilor prin care îşi deruleaza operaţiunile de încasări şi plăţi, şi anume:a) pentru cheltuielile efectuate din bugetul local :

65

-contul 24.57.02.02 "Cheltuielile bugetului local pentru învătământ - cheltuieli de personal";-contul 24.57.02.20 "Cheltuielile bugetului local pentru învătământ - cheltuieli materiale şi servicii";-contul 24.57.02.34 "Cheltuielile bugetului local pentru învătământ - subvenţii";-contul 24.57.02.38 "Cheltuielile bugetului local pentru învătământ - transferuri";-contul 24.57.02.70 "Cheltuielile bugetelor locale pentru învătământ - cheltuieli de capital".b) pentru cheltuielile efectuate din bugetul de stat :- contul 23.57.01 "Cheltuielile bugetului de stat pentru învătământ" - analitice pe titluri de cheltuieli.Cheltuielile din venituri proprii se efectuează din conturile 50.04 "Disponibil din venituri proprii ale instituţiilor de subordonare locala" şi 50.10 "Disponibil al instituţiilor subvenţionate din bugetul local", după caz.Ordonatorii terţiari de credite au obligaţia sa organizeze şi sa conduca contabilitatea operaţiunilor de încasări şi plăţi, precum şi a celorlalte operaţiuni patrimoniale, în mod cronologic şi sistematic, în conturile corespunzatoare din planul de conturi pentru instituţiile publice, aprobat de Ministerul Finanţelor Publice.Ordonatorii terţiari de credite conduc evidenţa analitica a plăţilor de casa, pe capitole, subcapitole, titluri, articole şi alineate, în cadrul următoarelor conturi de finanţare bugetară:-contul 700.01 "Finanţarea din bugetul de stat" pentru fondurile primite de la Ministerul Educatiei şi Cercetarii prin inspectoratele şcolare judeţene, care are ca destinaţie componenta locala aferenta proiectelor de reforma, bursele pentru elevii din Republica Moldova şi pentru elevii straini şi etnicii români din afara granitelor tarii, organizarea evaluarilor, examenelor, concursurilor şi olimpiadelor nationale, perfectionarea pregatirii profesionale a cadrelor didactice;-contul 700.02 "Finanţarea din bugetul local", pentru fondurile primite de la bugetele locale.

VII.2.7. Raportarea execuţiei bugetare de către unităţile de învătământ

Ordonatorii terţiari de credite întocmesc trimestrial şi anual situaţii financiare privind execuţia bugetară, în conformitate cu normele metodologice ale Ministerului Finanţelor Publice.Pentru fondurile primite de la Ministerul Educatiei şi Cercetarii ordonatorii terţiari de credite întocmesc contul de execuţie a bugetului de stat pe formularul cuprins în situaţiile financiare pentru instituţii publice şi îl prezintă inspectoratelor şcolare.Situaţiile financiare trimestriale şi anuale privind execuţia bugetară, prezentate ordonatorilor principali de credite şi trezoreriilor, vor fi înaintate la Inspectoratul şcolar Judeţean.

Inspectoratele şcolare judeţene prin compartimentele de contabilitate şi informatizare, centralizeaza situaţiile privind execuţia bugetară pe unităţi de învătământ le transmit Consiliului National al Finanţării Învătământului Preuniversitar şi Comisiilor Judeţene de Finanţare a Învătământului Preuniversitar.

Consiliul National al Finanţării Învătământului Preuniversitar, pe baza datelor transmise de inspectoratele şcolare judeţene analizeaza modul în care se respecta prevederile legii bugetului de stat şi criteriile şi principiile finanţării învătământului preuniversitar de stat, precum şi eventualele fenomene perturbatoare care se manifesta în acest domeniu şi cauzele care le determina. Pe baza acestor analize se întocmesc rapoarte trimestriale/anuale care se înainteaza conducerii Ministerului Educatiei şi Cercetarii, însotite de propuneri de îmbunatatire a sistemului de finanţare şi execuţie bugetară în sistemul de învătământ preuniversitar de stat.

Directorii unităţilor de învătământ au obligaţia ca, după aprobare, sa faca publice bugetele anuale ale unităţilor pe care le conduc, evidentiindu-se cuantumul indicatorilor de venit pe fiecare sursa - buget de stat, buget local şi venituri proprii, precum şi destinatia cheltuielilor.Ordonatorul de credite este obligat, ca după înaintarea lor la trezorerie sa faca publice situaţiile financiare trimestriale şi anuale.

66

VII.3. FUNDAMENTAREA VENITURILOR

Formula de fundamentare şi alocare a fondurilor se bazează pe costul standard/elev. Această formulă înlocuieşte sistemul de fundamentare şi alocare a fondurilor bazat pe costurile istorice şi indicatorii "număr de personal" şi "salariul mediu" pe post didactic şi nedidactic, sistem care presupunea diferente în ce priveste gradul de finanţare a unităţilor de învătământ, diferentieri generate de fenomenul subfinanţării şi de unele decizii arbitrare luate în timp de ordonatorii principali de credite.

Modificările propuse în Legea 84/1995 cu modificările şi completarile ulterioare au în vedere următoarele:a) unităţile de învătământ sunt incluse în categoria instituţiilor publice a căror finanţare este asigurată din subvenţii acordate prin bugetul local şi din venituri proprii, în conformitate cu prevederile legii finanţelor publice locale. Această prevedere oferă şcolilor posibilitatea ca, fără nici o derogare de la Legea finanţelor publice şi a finanţelor publice locale şcoală să se bucure de următoarele avantaje:

unităţile de învătământ vor fi stimulate să dezvolte activităţi aducătoare de venituri, cerute de parinti şi comunitate - cercuri de limbi străine, cursuri de reconversie profesională şi formare continua a adultilor, accesarea unor programe cu finanţare externa etc., în condiţiile în care veniturile din aceste acitivitati vor ramâne la dispozitia şcolii;

acordarea fondurilor pe baza de subvenţii de la buget în loc de alocaţii bugetare va asigura trecerea de la sistemul de finanţare pe categorii de cheltuieli la cel al finanţării pe programe;

sumele rămase necheltuite la sfârşitul anului primite pentru finanţarea de bază vor putea fi transferate şi folosite în anul financiar următor ca şi la unităţile de învătământ superior;

sumele rezultate din casarea/demolarea sau vinderea unor active imobilizate vor fi folosite de unităţile de învătământ pentru finanţarea unor lucrări de investiţii şi dezvoltare.

fondurile provenite de la bugetul de stat şi de la bugetele locale vor fi folosite pentru finanţarea învătământului sub trei forme: finanţarea de baza, finanţarea complementara şi finanţarea compensatorie, după cum urmează:

finanţarea de baza - menita sa acopere cheltuielile pentru desfăşurarea în condiţii normale a procesului de învătământ şi al cărei nivel este determinat de numărul de elevi/preşcolari din şcoală; finanţarea complementara - menita sa asigure fonduri pentru acoperirea cheltuielilor generate de nevoia de susţinere, alaturi de taxele plătite de parinti, a activităţi i internatelor şi cantinelor şcolare, precum şi a cheltuielilor de reabilitare a şcolilor şi dezvoltarii spaţiilor de învătământ şi pentru acordarea unor facilitati prevăzute de lege şi de care beneficiază unii elevi şi cadre didactice; finanţarea compensatorie - menită să asigure fonduri pentru susţinerea unor activităţi didactice şi educative suplimentare cerute de asigurarea învătământului în limbile minorităţilor nationale, de şcolarizarea elevilor cu nevoi speciale de învăţare şi frecventare a şcolii şi pentru susţinerea unor programe de pregatire pentru elevii cu performante şcolare deosebite.

Există posibilitatea unităţilor de învătământ de a-şi proiecta pentru fiecare an şcolar un volum de personal optim desfăşurarii procesului de învătământ. Dat fiind faptul ca, anul şcolar nu coincide cu cel financiar, în luna septembrie în fiecare unitate de învătământ se pot produce modificări ale numărului de personal, modificări ce pot fi aprobate cu prilejul rectificarilor bugetare care, conform legii, au loc de regula după trimestrul III al anului bugetar.

Veniturile extrabugetare sunt reglementate prin H.G. nr. 538/2001 privind aprobarea Normelor metodologice pentru finanţarea învătământului preuniversitar de stat publicată în Monitorul Oficial al României nr. 329/2001. Veniturile extrabugetare se înscriu în bugetul de venituri şi cheltuieli astfel:

Venituri proprii provenite din taxe de la persoane fizice sau juridice române sau străineO sursa proprie de venit este reprezentata de sumele încasate pentru eliberarea certificatelor sau a diplomelor de absolvire. Nivelul acestei surse de venit se stabileşte şi se comunica către I.S.M.

67

BUCUREŞTI. Estimările bugetare se calculează şi se fundamentează în raport cu numărul certificatelor sau al diplomelor de absolvire eliberate şi suma pe un certificat sau diploma.

Scd= Nr. certificatelor/diplom. De abs.* Suma pe certificat/diploma

Venituri din închirieriAceste venituri se obtin din închirierea spaţiilor disponibile ale instituţiei. Veniturile din închirieri se trec în buget la nivelul chiriei stabilita prin contractul de închiriere, la care se adauga cheltuielile cu întretinerea şi utilitatile folosite.

Vî= niveluil chiriei+chelt. Cu întretinerea+unităţile folosite

COLEGIUL TEHNIC DE POŞTĂ ŞI TELECOMUNICAŢII „GHEORGHE AIRINEI”a prevăzut pentru anul 2007 încasarea de venituri proprii din închirierea suprafetelor disponibile la nivelul chiriei stabilite prin contractele de închiriere încheiate pentru anul bugetar 2006 , la care s-au adaugat veniturile ce se vor realiza prin închirierile ocazionale a salii de sport. Pentru anul 2006 veniturile din închirieri s-au situat la nivelul sumei de 18 000 RON.

Veniturile din sponsorizări sunt reprezentate de sumele primite de la persoane fizice sau juridice conform legii. În anul 2006 au fost în suma de 5000 RON.

VII.3.1.FUNDAMENTAREA CHELTUIELILOR

La nivel microeconomic fundamentarea se face pe subdiviziunile cadrului comun al clasificatiei bugetare, articole şi alineate de cheltuieli, cu diferentieri de la o instituţie publica la alta. Indicatorii reprezentativi pe domeniu (de exemplu, în învătământul preuniversitar numărul de elevi) reprezentaţi la nivel de subcapitol au caracter operativ în calculele proprii ale instituţiilor ierarhic superioare (ordonatori secundari de credite bugetare, I.S.M. BUCUREŞTI ,şi ordonatori principali de credite bugetare, MEdC) în calculele indicatorilor la nivelul liceului, instituţie de bază, au caracter orientativ, aici specificitatea cheltuielii se exprimă la nivel de alineat sau articol bugetar potrivit cu locul de consum economic al fondurilor bugetare

Cheltuieli de personalCheltuielile de personal sunt finanţate din bugetul de stat prin bugetul local. Acestea au fost

stabilite în baza statului de funcţii aprobat de Inspectoratul şcolar . În învătământ cheltuielile de personal sunt fundamentate pe doua destinaţii: pentru personalul de bază, didactic şi pentru personalul auxiliar, nedidactic.Cheltuielile de personal se detaliaza pe articole şi alineate, după cum urmează:10 Titlul I Cheltuieli de personalAlin. 10.01 Cheltuieli salariale în bani10.01.01 Salarii de baza

Salariile de încadrare pentru personalul didactic şi auxiliar se stabilesc în baza elementelor37: valoarea de referinţă sectoriala specifica şi coeficienţii de multiplicare.

Valoarea de referinţă sectorială specifică se stabileşte anual prin hotarârea Guvernului, după aprobarea legii bugetului de stat, în limita fondului alocat de la bugetul de stat pentru cheltuielile cu salariile, în vederea realizarii obiectivelor, programelor şi proiectelor stabilite. Grila de intervale pentru stabilirea salariilor de încadrare pentru un sector de activitate bugetară se compune din intervale de valori prevăzute pentru fiecare funcţie de execuţie, grad profesional sau treaptă profesională. Un interval cuprinde limitele între care se stabilesc salariile de baza. Aceste limite se obtin prin înmultirea coeficienţilor de multiplicare cu valoarea de referinţă sectoriala specifica. Ca urmăre relaţia de calcul pentru salariul de încadrare ar fi:

Sal. de încadrare= coef. de multiplicare* valoarea coef. de multiplicare

37 OUG. Nr.8/2000 art.268

Salariul de încadrare se determină pe categorii de personal, în învătământ personal didactic şi auxiliar. În ambele cazuri indicatorul fizic de referinţă este numărul posturilor didactice din statul de funcţiuni, la nivel de liceu şi numărul posturilor cu caracter nedidactic.

Fond aferent =Nr. posturi prevăzut *Sal. mediu brut pe luna/ *Nr. luni de * (1+i) salariilor de baza în anul de plan post în anul de baza acordare a salariilor

La stabilirea salariului de încadrare la personalul didactic se ţine seamă de următoarele elemente:categorie de personal: învatatori, institutori, profesori;

nivel de studii: medii, superior de scurtă durată sau superior;

grad didactic: debutant, definitiv, grad I sau II;

vechime în învătământ: pe tranşe de vechime pornind de la 0-2 ani, 2-6 ani, 6-10 ani şi trei transe suplimentare de vechime peste 30, 35 şi peste 40 de ani de activitate în învătământ.

10.01.02 Salarii de meritPersonalul didactic poate beneficia de salariu de merit. Acesta se determina prin aplicarea unui

procent de 15% la salariul de încadrare, acordat pe o perioada de un an calendaristic. Numărul salariilor de merit se calculează la totalul posturilor didactice existente la nivelul I.S.M. BUCUREŞTI şi se distribuie pe unităţile de învătământ în funcţie de numărul de posturi din unitatea respectiva. Un cadru didactic nu poate beneficia simultan de gradaţie de merit şi de salariu de merit.

Gradatia de merit se acorda personalului didactic de predare, didactic auxiliar şi cel de conducere din unităţile de învătământ cu performante deosebite în inovarea didactica, în pregatirea şcolarilor sau a elevilor, în pregatirea elevilor distinşi la concursuri şcolare, fazele nationala/internationala, precum şi cu o vechime de cel puţin 3 ani în învătământ. Gradatia reprezintă 20% din salariul de baza a funcţiei sau a postului persoanei în cauza. Gradatia de merit se include în salariul de baza şi se atribuie pe o perioada de 4 ani.Cheltuielile cu salariile de merit se determina astfel:

Ch. cu salariile= Nr. posturi*(15%*Sal. de încadrare/*Nr. luni acordare*(1+i) de merit rezultat din calcule post /luna din anul de baza) sal. de merit

10.01.03 Indemnizaţia de conducereIndemnizaţia de conducere face parte din salariul de baza şi este stabilita în procente din salariul

de încadrare, adaugat salariul sau gradatia de merit. Se atribuie personalului contractual ce conduce sau coordonează programe sau proiecte prevăzute în activitatea instituţiei publice, pe perioada lor de derulare.

Indemnizaţia de conducere se stabileşte la încadrarea în funcţie de către directorul unităţii, în raport de complexitatea activităţi i desfăşurate în cadrul acesteia. Aceasta poate fi reevaluata anual, în raport cu rezultatele obţinute de compartimentul condus în realizarea sarcinilor programate, după aprobarea bugetului instituţiei.Indemnizaţia de conducere se determina astfel:

Indemnizaţii= Nr. indemnizatii* Indemnizatia medie*Nr. luni*(1+i)de conducere de conducere de conducere pe luna/post

din anul de baza de acordare10.01.04 Spor de vechime

Personalul didactic, didactic auxiliar şi nedidactic beneficiaza de un spor de vechime în munca de pâna la 25% calculat la salariul de baza, corespunzator timpului efectiv lucrat în programul normal de lucru38. Sporul de vechime în munca se calculează la salariul de bază al personalului didactic constituit în condiţiile Legii nr. 128/1997 (Legea învătământului).

38 Legea Nr. 128/1997 privind Statutul Personalului Didactic

69

Grila de vechime în baza careia se calculează sporul de vechime are următoarea structura:Vechime în învătământ (ani) Spor (%)3-5 55-10 1010-15 1515-20 20Peste 20 25

Sporul de vechime se determina astfel:Ch. cu sporul= Nr. benef. de spor* Ch. medie cu sporul/ * Nr. luni de acordare* (1+i) de vechime

post/luna din an baza a sporului în anul de planSpor de stabilitate

Personalul didactic cu o vechime în învătământ neîntrerupta de peste 10 ani beneficiaza de un spor de stabilitate de 15% din salariul de încadrare + salariul de merit/ gradatie de merit + indemnizatie de conducere, care face parte din salariul de bază. Prin vechime neîntreruptă în învătământ de peste 10 ani se înţelege activitatea realizată atât în calitate de personal didactic de predare, cât şi de personalul didactic auxiliar, de îndrumare şi control.

Ch. cu sporul =Nr. benef. de spor de stab * Ch. medie/post/ *Nr. de luni de*(1+i)de stabilitate din anul de plan/luna din anul de bază acordare a sporului

Spor pentru suprasolicitare neuropsihicăPersonalul didactic beneficiază la fiecare tranşă de vechime în învătământ de un spor de 3% din

salariul din grila + salariul de merit/ gradatie de merit + indemnizatie de conducere pentru solicitare neuropsihică. Acest spor are caracter cumulativ şi este egal cu 3% * "n" ori din salariul de încadrare al funcţiei îndeplinite şi se adauga la salariul de baza. În relaţia de calcul "n" reprezintă numărul transelor de vechime la momentul calculului. Aceste prevederi se aplica numai personalului didactic şi auxiliar, conform legii.

Calculul general de determinare al acestui spor este:Ch. cu sporul pt. = nr. benef. spor * ch. medie post/luna* nr. luni de * (1+i)

saprasol. neuropsih. în anul de plan din an de bază acordare a sporuluiAlte sporuri Personalul didactic de predare care îndeplineste funcţia de diriginte şi învatator institutor primeste o indemnizatie de 10% din salariul de bază. Aceasta se include în salariul de bază şi se determină astfel:

Gh. cu sporul= nr. benef. Spor * ch. medie cu sporul/ *nr. luni de acordare*(1+i)de diriginte în anul de plan post/luna din an de baza a sporului

VII.3.2. CHELTUIELI CU BUNURI ŞI SERVICIICheltuielile de întretinere şi gospodarie reprezintă între 8-10% din totalul cheltuielilor instituţiile publice.20 Titlul II BUNURI ŞI SERVICIIAlin. 20.01 Bunuri şi servicii20.01.01 Furnituri de birou

Ch.cu furnituri de birou=cantatea estimata annual*pret unitar*(1+i)20.01.02 Materiale pentru curatenie

Ch. Mat. Curatenie=norma de consum mat. Curatenie*suprafata*pret unitar20.01.03 Încalzit, iluminat şi forţa motrica

Ch. de încalzire=consum agent termic lunar*tarif/Gcal*nr. luni*(1+i)Iluminat şi forta motrica=consum lunar energie electrica*tarif/KW*12 luni*(1+i)

20.01.04 Apa, canal şi salubritateCh. Apa, can.,sal.=(consum apa*tarif/mc+tarif can.+tarif sal.)/luna*12 luni*(1+i)

20.01.08 Poştă, telecomunicaţii, radio, tv, internetCh. Telefon=(abonament+nr. Impulsuri*tarif)/luna *12 luni*(1+i)

ALTE CHELTUIELI59 Titlul IX ALTE CHELTUIELIAlin. 59.01 Burse

Ch. Burse=nr. Elevi beneficiari*cuantum mediu lunar/bursa*nr. Luni de acordare a burselor

70

VII.4. ANALIZA SWOT

Criteriul 1: Contextul legislativ, politic, instituţional şi social cu conexiuni în domeniul educaţiei

Puncte tari:

Statutul de bun al comunităţii atribuit unităţilor scolare, devine o realitate, prin responsabilităţile pe care le are comunitatea în administrarea şcolilor.

Implicarea efectivă a comunităţii locale în conducerea administrativă a unităţilor de învăţământ, în cunoştinţă de cauză.

Accesul comunităţii la cunoaşterea problemelor şcolii, contribuie la scurtarea circuitului care trebuia parcurs de la constatarea unei probleme până la rezolvarea acesteia.

Consiliul de administraţie este direct responsabil de coordonarea administrativă a unitaţii de învăţământ.

Prin componenţa tripartită a acestor consilii se pot identifica mai uşor nevoile educaţionale ale comunităţii şi ofertele pieţei muncii, în concordanţă cu specificul zonei. Implicarea părinţilor şi a elevilor dă posibilitatea cunoaşterii şi acomodării sistemului de învăţământ la nevoile si aşteptările lor.

Prin implementarea programelor cu focalizare pe categoriile de copii proveniţi din medii defavorizate, a scăzut numărul neşcolarizaţilor şi a celor care părăsesc sistemul de învăţământ obligatoriu.

Promovarea programului „a doua şansă” contribuie tot la scăderea numărului de analfabeţi şi a numărului celor care nu au absolvit învăţământul obligatoriu.

Puncte slabe:

Scăderea numărului de elevi datorată scăderii natalităţii, şi prin aceasta şi a numărului cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar.

Existenţa unui număr relativ mare de elevi care abandonează învăţământul obligatoriu din cauze de ordin material şi familial.

Schimbarea continuă a sistemelor de conducere din învăţământ determină o serie de modificări legislative şi nu asigură o continuitate în implementarea politicilor publice.

Oportunităţi:

Participarea agenţilor economici la conducerea unităţilor de învăţământ poate fi un argument în plus pentru aceştia de a contribui la modernizarea şcolilor prin sponsorizări, donaţii etc., sau prin iniţierea şi organizarea unor activităţi comun.

Comunitatea locală are un rol sporit şi hotărâtor în modul de funcţionare a unităţilor de învăţământ. Ea poate armoniza conţinutul şi desfăşurarea educaţiei la nevoile regionale şi locale, creând astfel premisele unui învăţământ eficient pentru comunitate .

Ameninţări:

În unele cazuri, comunitatea locală nu întelege faptul că şcoala este un bun al comunităţii, deci este în responsabilitatea sa şi în consecinţă , are obligaţia să se implice în activitatea ei. - Restructurarea reţelei, transformarea unor unităţi în unităţi cu personalitate juridică, implică asumarea unor noi responsabilităţi, cum ar fi cea de alcătuire a bugetului, prin aplicarea legii autofinanţării.

71

Fenomenul de depopulare a unor zone din punct de vedere a populaţiei de vârstă şcolară duce la neutilizarea unor spaţii existente şi chiar la închiderea unor unităţi de învăţământ, şi implicit, la scăderea numărului de cadre didactice necesare desfăşurării activităţilor.

Criteriul 2. Direcţiile de acţiune ale Inspectoratului Şcolar

Puncte tari:

În proporţie de peste 99 %, s-a asigurat încadrarea pe posturi cu personal calificat.

Evaluarea directorilor unităţilor de învăţământ, ca etapă a pilotării sistemului de descentralizare, a evidenţiat măsura în care activitatea acestora a contribuit la creşterea performanţelor acelei unităţi.

Procentul de promovare, la nivelul municipiului este mai mare faţă de cel naţional, peste 90%, superior anului trecut. În acest context este relevantă o comparaţie a mediilor obţinute de elevi în acest an şcolar faţă de anul trecut. Cum acest raport este relativ staţionar, se pune problema ratei progresului, a măsurilor care trebuie luate pentru a creşte calitatea.

Un progres remarcabil s-a înregistrat la nivelul de cuprindere a absolvenţilor într-o formă superioară de învăţământ. La începutul acestui an şcolar numărul celor care şi-au manifestat dorinţa să-şi completeze studiile la învăţământul seral şi în anul de completare a fost mult peste cifra de şcolarizare aprobată iniţial. Din aceste considerente, cu aprobarea MedC, s-a mărit numărul de clase de la învăţământul seral, clasa a XI-a.

Rezultatele obţinute de elevi la examenele naţionale sunt superioare celor din anii precedenţi, plasîndu-i cam la mijlocul clasamentului naţional. La acest capitol trebuie remarcat echilibrul existent între notele obţinute de absolvenţii noştri la examenele susţinute şi notele pe care le-au obţinut pe parcursul anului şcolar.

La concursurile şcolare, rezultatele elevilor clujeni sunt remarcabile ( premii la faza naţională şi internaţională a olimpiadelor şcolare pe discipline).

Activităţile educative şi extraşcolare desfăşurate au avut un impact puternic, fiind foarte apreciate atât de mediul didactic cât şi de societatea civilă, de autorităţile locale.

Metodele alternative de învăţare se aplică într-un număr sporit de şcoli, la diferite niveluri. Utilizarea acestor metode presupune din partea cadrelor didactice o pregătire specială, deoarece alternativele educaţionale reprezintă un ansamblu de idei reformatoare, care promovează alte idei de a concepe educaţia, alte metode şi alte valori decât cele promovate prin învăţământul public la un moment dat.

Cooperarea bilaterală prin finanţare locală s-a materializat în peste 60 de parteneriate, ceea ce ne situează pe o poziţie superioară în clasamentul naţional.

Activitatea în palatele şi cluburile şcolare şi în cluburile sportive şcolare este de mare interes pentru elevi, iar rezultatele obţinute sunt remarcabile: premii, diplome, distincţii, medalii.

Consiliul elevilor şi-a asumat în mod eficient rolul de mediator al problemelor elevilor şi al şcolilor pe care le reprezintă.

Numărul proiectelor şi programelor în derulare este mai mare decât în anii precedenţi, fiind implicate mai multe şcoli. Aceste proiecte se desfăsoară în parteneriat cu diferite organizaţii publice si private.

Prin colaborare cu diferite instituţii abilitate, s-au desfăşurat o mulţime de cursuri şi stagii de perfecţionare şi pregătire continuă pentru cadrele didactice.

Colaborarea cu alte organizaţii s-a materializat în acţiuni comune, sponsorizări, donaţii s.a.

Programul de integrare în învăţământul de masă la nivelul claselor speciale integrate a continuat şi în acest an cu asigurarea programelor de socializare, a unor programe cu cele de la şcolile de masă, dar şi prin parteneriate şi programe cu elevii şcolilor de masă. Un accent deosebit s-a pus pe integrarea individuală. În acest caz s-au întreprins măsuri suplimentare specifice fiecărui caz, care au fost

72

implementate de cadrele didactice din şcolile respective, dar şi de cadrele didactice itinerante şi cadrele didactice de sprijin.

Aplicarea unor măsuri menite să diminueze rata abandonului şcolar şi să creeze condiţiile minimale pentru şcolarizarea copiilor aflaţi în dificultate şi a celor care provin din medii defavorizate au contribuit la reducerea ratei abandonului şcolar şi la reducerea numărului de infracţiuni săvârşite de cetăţeni de vârstă şcolară.

Soluţionarea petiţiilor şi reclamaţiilor s-a realizat în termenele legale, în conformitate cu rezultatele analizelor, anchetelor şi verificărilor întreprinse

Puncte slabe:

Baza materială, dotările şi materialele didactice sunt învechite şi depăşite.

Mobilierul este în unele săli învechit şi necorespunzător vârstei şi dezvoltării fizice ale elevilor. Laboratoarele şi cabinetele sunt slab dotate, în special la unităţile de învăţământ gimnazial care nu au surse extrabugetare de finanţare.

În calitate de beneficiari a lucrărilor de igienizare, reparaţii, modernizări care s-au efectuat pe perioada vacanţei de vară, compartimentul tehnic al inspectoratului a făcut o evaluare a acestor lucrări.. Mai delicată este problema calităţii acestor lucrări care adeseori lasă de dorit. Din aceste cauze, la începutul anului şcolar lucrările erau în plină desfăşurare sau a fost nevoie de remedieri.

Din cauza situaţiei igienico-sanitare, există încă unităţi şcolare care funcţionează fără autorizaţie sanitară.

Există programe care vizează combaterea consumului de droguri în şcoală şi în jurul acesteia, dar acţiunile organizate în acest sens sunt insuficiente.

Informatizarea este învechită sau insuficientă faţă de numărul de elevi şi faţă de cererea crescută a disciplinelor în care folosirea calculatorului este esenţială.

Trecerea la sistemul de autofinanţare, de asumare directă a responsabilităţii funcţionării şi supravieţuirii unităţii de învăţământ, a dovedit că nu suntem suficient pregătiţi.

dotarea bazei sportive cu material adecvat este deficitară, astfel încât elevii nu pot să desfăşoare o activitate corespunzătoare.

Dotarea bibliotecii şcolare este învechită şi deficitar folosită.

Curriculumul la decizia şcolii nu este întotdeauna întocmit conform dorinţelor elevilor, a specificului regional şi a cerinţelor pieţei muncii, ci în funcţie de voinţa sau posibilităţile imediate a şcolii.

Activitatea psihologului şcolar este destul de modestă, deşi aceasta activitate este indispensabilă într-un sistem educaţional modern.

Activitatea educativă este uneori prea puţin ancorată în problemele elevilor, punându-se accentul pe teme desuete sau depăşite.

Orientarea şcolară şi profesională a elevilor nu este suficient legată de competentele elevilor, dar nici de oferta viitoare a comunităţii în privinţa continuării studiilor sau a încadrării în muncă.

De multe ori, experienţele pozitive sunt prea puţin mediatizate şi, de cele mai multe ori mediatizarea se referă la situaţiile delicate, atipice care nu au efecte pozitive asupra tinerilor.

Rezultatele deosebite obţinute de unele cadre didactice sunt foarte slab mediatizate, aproape niciodată nu sunt recompensate, ceea ce determină o demobilizare viitoare a acestora. Există cazuri în care, tocmai datorită faptului că salariile ţin prea puţin cont de performanţele profesionale, în special cadrele tinere au renunţat la sistem .

Oportunităţi:

73

Sprijinirea şcolii şi a cadrelor didactice implicate sau interesate în derularea diferitelor proiecte naţionale şi internaţionale de tip: Magister, Comenius, Phare, Educaţie incluzivă, A doua şansă, Socrates, Leonardo da Vinci, Arion ş.a.

Prin implementarea unor programe guvermanentale au început lucrările de utilare cu mobilier

Tot prin intermediul unor programe guvernamentale s-au asigurat manuale unor elevi de liceu provenind din medii defavorizate.

Acordarea mai multor tipuri de burse pentru elevi (atât pentru cei cu rezultate bune la învăţătură şi pentru cei proveniţi din familii mai modeste cât şi pentru cei care prezintă un anumit tip de handicap) şi creşterea cuantumului acestora.

Ameninţări:

laboratoarele şi cabinetele sunt folosite ca săli de cursuri, astfel încât disciplinele care au nevoie de aceste dotări nu le pot folosi în mod optim.

Absenteismul este încă o mare ameninţare, mai ales pentru elevii din clasele superioare.

Criteriul 3: Resursa umană din instituţiile de învăţământ

Puncte tari:

Perfecţionarea continuă a cadrelor didactice prin: completarea studiilor cursuri postuniversitare, înscriere la grade didactice, doctorat, cursuri de formare continuă s.a.

Un număr însemnat de cadre didactice sunt autori ai unor lucrări ştiinţifice şi publicaţii de specialitate.

74

VIII CAPITOLUL VIIIVIII.1. CONCLUZII :Un model de descentralizare astfel definit afecteaza direct şi sistemul managerial la toate nivelurile organizaţiei şi sub mai mult planuri:

Se vor modifica funcţiile manageriale şi atribuţiile decizionale de la toate nivelurile. De exemplu, Ministerul îşi va pierde din atribuţiile de tip operaţional (administrative) dar, în schimb, va câstiga în plan strategic (definirea şi evaluarea politicilor educaţionale) şi profesional (prin structurile de expertiza pe linie de curriculum, evaluare, acreditare, asigurarea calităţii etc.). Astfel, va fi nevoie atât de o reorganizare a Ministerului din această perspectiva cât şi de construirea capacităţii instituţionale privind funcţiile strategice (planificare strategică, comunicare şi relaţii publice, monitorizare şi evaluare etc.).

O serie de decizii care, anterior, erau luate în mod autoritar (exclusiv la nivel central) vor fi luate prin negociere între nivelurile sistemului de învătământ. Un exemplu este modul în care se ia decizia privind manualele şcolare: Ministerul sau un organism expert care funcţionează pe lânga Minister autorizeaza manualele dar alegerea se face la nivelul unităţii şcolare. Deci şcoala va decide, dar în limitele definite la nivel central. La fel se va întâmpla şi cu deciziile financiare sau cu cele referitoare la resursele umane.

În al treilea rând, şi cel mai important, foarte multe decizii care acum se iau exclusiv la nivelul sistemului şcolar (Minister, Inspectorat, unitate şcolară), vor fi luate împreuna cu autorităţile locale şi alte părţi interesate (parinti, elevi etc.).- de exemplu deciziile de management financiar şi al resurselor umane, privind asigurarea calităţii etc.

În definirea consecintelor manageriale ale descentralizării şi, pe cale de consecinta, a definirii direcţiilor şi programelor de actiune, sunt avute în vedere două planuri majore:

Nivelul la care se produce consecinta respectiva şi opereaza o anumita direcţie de actiune (cu programele asociate) - nivelindividual (al personalului cheie), instituţional regional (instituţii cheie de la nivel local, judeţean şi / sau regional) şi instituţional naţional (instituţii cheie de la nivel naţional).

Domeniul în care se produce consecinta şi, respectiv în care se manifesta direcţia şi programele de actiune - logistic(asigurarea resurselor şi a bazei logistice pentru procesul de dezvoltare manageriala), structural şi funcţional (re-definirea structurilor, funcţiilor şi a relaţiilor instituţionale), şi operaţional - actional (reconfigurarea, atribuţiilor, competentelor şi capacităţilor de operare).Punând în matrice domeniile cu nivelurile de operare, rezulta categorii de consecinte manageriale ale procesului de descentralizate.

Pentru fiecare din aceste consecinţe manageriale ale procesului de descentralizare, se poate prefigura câte o direcţie majoră de acţiune:

Orice abordare a reformelor din domeniul finanţării învăţământului şi care prezintă şanse de succes, proiectele de succes, iniţiate fie de instituţiile de stat sau de alte organizaţii, şi care au produs rezultatele şi schimbările scontate, au avut următoarele caracteristici comune:

s-a avut în atenţie capitalul social, sub aspect teoretic, al măsurării şi al acţiunilor în vederea creşterii acestuia, ţinând cont de specificul local; nu întotdeauna conceptul a fost numit în mod explicit;

s-a pus accent pe dezvoltarea reţelelor sociale şi găsirea temelor de interes comunitar, care să includă şcoala şi ceea ce poate şcoala să facă pentru comunitate;

s-a avut în vederea creşterea simţului de proprietate a elevilor, părinţilor, firmelor economice, administraţiei locale privind procesele educaţionale;

s-a ţinut cont de faptul că normele de reciprocitate pot fi împărtăşite de un număr restrâns de membri ai unor organizaţii mai mari, în care coeziunea nu se manifestă automat între toţi membrii;în momentul în care s-au realizat finanţări sau au fost întocmite bugete, chiar dacă în cadrul unor programe mari, ca extensie teritorială, sume totale alocate şi număr total de personal implicat, s-a insistat pe următoarele aspecte:

împărţirea colectivului de lucru în echipe mici care să opereze asupra unor grupuri cu dimensiuni mici

operarea în cadrul unei scheme de „small grant” proiectul a asigurat fundamentul teoretic, analitic, financiar, logistic şi de instruire,

metodologiile de evaluare ( a asigurat servicii generale eficiente), dar implementarea s-a realizat ţinând cont de specificul local, având un contact direct cu deţinătorii de interese ce au cuprins un număr relativ restrâns de persoane.

Punctele de vedere ale şcolii sunt luate în considerare atunci când calitatea comunicării creşte. Răspunsul pozitiv cu privire la existenţa contabilităţii proprii în unitate este corelat negativ cu luarea în considerare a punctelor de vedere ale şcolii. Aici, consultantul va analiza modul în care relaţionează contabilităţile instituţiile şcolare cu serviciile specifice din primării – este de aşteptat ca divergenţele să apară şi să fie recunoscute din cauza creşterii gradului de informare şi a capacităţii de negociere a şcolii, ceea ce înseamnă o poziţie de adversitate şcoală - primărie în privinţa bugetării, sau este posibil ca modul de relaţionare al contabililor din şcoală şi din primării să fie defectuoasă, şi asta să se reflecte în poziţionarea slabă a şcolii atunci când îşi susţine priorităţile.

Există corelaţii semnificative statistic între itemii care indică apartenenţa subiecţilor directori de şcoli la categoria de utilizare a exprimării valorilor ca mijloc de adaptare socială, şi aderenţa la valori din categoria Bunăvoinţă, arătând disponibilitatea la cooperare. Corelaţia mult mai slabă a variabilelor ce indică valoarea social adaptativă a comunicării cu exprimarări din categoria Autorealizare (ce arată tendinţa subiecţilor de a adresa cerinţe sporite atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi din jur) poate fi o manifestare a avantajului indivizilor care manifestă caracteristici de adaptabilitate socială a comunicării în procesul de selectare ca director, şi este posibil ca personalul care aderă la categoria Autorealizare să aibă mai puţin succes în promovarea pe funcţia de director.

. Complezenţa şi dorinţa de armonie, din categoria de valori Bunăvoinţă arată disponibilitatea subiecţilor care aderă la acest tip de valoare la compromis, chiar în dauna conformităţii şi calităţii. Încrederea împărtăşită între membrii colectivului, în dauna activităţii performante, se poate traduce prin complicitate în permanentizarea unor stări de lucruri neproductive. Recunoaşterea existenţei fenomenelor de corupţie şi neprofesionalism în organizaţie, a neconformităţilor este corelată negativ cu încrederea împărtăşită. Am putea spune că fenomenele de corupţie sunt corelate cu neîncrederea, iar solidaritatea în rău generează un climat de muncă nesănătos, care continuă să adânceasc acest cerc vicios, pe care l-am putea numi “cercul vicios al solidarităţii în rău”.

IX. CAPITOLUL IXIX.1. BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE WEB

1.Decentralizing Education in Transition Societies. Case Studies from central and Eastern Europe (2001) (Ed. Ariel Fiszbein). Washington: The World Bank2. Does Decentralization lead to School Improvement ? Findings and Lessons from Research in West-Africa (2005) (A. de Grawe, C. Lugaz, D. Balde, C. Diakhate, D. Dougnon, M. Moustapha, D. Odoushina, în Journal of Educaţion for Internaţional Development - http://wwwequip123.net/JEID/articles/1/1-1.pdf3. Education and Training in Europe. A Report on Education and Training in Sweden and the Shared European Goals (2003). Stockholm: Ministry of Educaţion and Science4. Implementation of "Education & Training 2010" Work Programme. Working Group E "Making the Best Use of Resources". A European Toolbox of Policy Measures" (2004). Brussels: European Commission5. http://www.edu.ro - site-ul oficial al Ministerului Educaţiei şi Cercetarii.6. http://europa.eu.int - site-ul Uniunii Europene7. http://www1.worldbank.org/education/globaleducationreform/ - paginile din site-ul Bancii Mondiale dedicate "reformei educaţiei la nivel global", care ofera sinteze interesante privind domeniile reformei educaţiei (finanţe, profesori, curriculum etc.), inclusiv numeroase studii de caz.8. http://www.oecd.org - site-ul Organizaţiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OECD), pentru rezultatele studiului PISA (Programme for International Student Assessment - Programul pentru Evaluarea Internaţionalăa Elevilor) dar si pentru studiile privind politicile educaţionale din tarile în tranzitie.9. http://portal.unesco.org/education/ - portalul UNESCO, sectia Educaţie10http://www.see-educoop.net/portal/id_workshop_bukaresta.htm - site-ul dedicat Seminarului Pactului de Stabilitate de la Bucuresti, din februarie 2004, care a avut ca subiect descentralizarea.11. Constantinescu Mariana, Crasneanu Ana - "Ghid practic privind procedurile de lucru pentru auditul intern şi controlul financiar în instituţiile publice de învătământ", Editura Almanahul Banatului, Timisoara, 2001;12. Crauciuc Mihai, Pintilie Corneliu - "Angajarea personalului din învătământ", Editura Pan-Europe, , 2000;13. Crasneanu Ana, Dogaru Ilie - "Ghid practic privind organizarea şi conducerea activităţi i economico-financiare şi de protejare a patrimoniului în unităţile de învătământ", Editura Almanahul Banatului, Timisoara, 1994;14. Greceanu-Cocos Virginia - "Practica auditului la instituţiile publice şi legislatia utila", Editura Societatea Adevarul, Bucuresti, 2000;15. Ministerul Finanţelor - Planul de conturi pentru instituţiile de stat şi instrucţiunile de aplicare a acestuia.16. www.cdep.ro17. www.edu.ro Greceanu Cocos Virginia , Contabilitatea în instituţiile publice, Editura Adevarul, Bucuresti 200318. Stefura Gabriel , Procesul bugetar în România (interpretari şi semnificatii financiar - juridice), 200419. Legea Nr. 84/1995- Legea Învătământului20. Legea Nr. 128/1997 privind Statutul Personalului Didactic21. Legea Învătământului Nr. 84/1995, Art. 15, cu modificările şi completarile ulterioare22. OUG. Nr.8/2000 art.223. HG. Nr. 281/1993, art. 724. Regional Capacity Building Seminar on Decentralization in Education - Bucuresti, 6-7 Februarie 2004.25. Vezi http://www.see-educoop.net/portal/id_workshop_bukaresta.htm26 vezi www.oecd.org27. Implementation of "Education & Training 2010" Work Programme. Working Group E "Making the Best Use of Resources". A European Toolbox of Policy measures" (2004)., p. 7


http://www.see-educoop.net/portal/id_workshop_bukaresta.htm

http://www.see-educoop.net/portal/id_workshop_bukaresta.htm

http://portal.unesco.org/education/


http://www1.eorld.bank.org/education/globaleducationreform/

http://www.eaquals.org/

http://www.edu.ro/

http://wwwequip123.net/JEID/articles/1/1-1.pdf

28. Education and Training in Europe. A report on Education and Training in Sweden and the Shared European Goals (2003), p. 39.29. Institutul de stiinte ale Educaţiei a dezvoltat un proeict de curriculum alternativ pentru ZEP.30. Vezi şi Implementation of "Education & Training 2010" Work Programme. Working Group E "Making the Best Use of Resources". A European Toolbox of Policy measures" (2004)., p. 831. Vezi Decentralizing Education in Transition Societies. Case Studies from central and Eastern Europe (2001) precum şi si experientele privind descentralizarea din alte tari. De exemplu: Does Decentralization lead to School Improvement ? Findings and Lessons from Research in West-Africa(2005) sau studiile de caz de pe site-ul indicat al Bancii Mondiale32. Vezi http://www.edu.ro33. Vezi câteva comentarii sumare mai sus, în "Introducere".34. "School-Based Management" - SBM..35.http://www.gov.ro/ministerul-educatiei-cercetarii-tineretului-si-sportului__l1a112.html36. Hanushek, Eric A. 1999. Adjusting for Differences in the Costs of Educational Inputs. SelectedPapers in School Finance, 1997. William J. Fowler, Jr., editor. Washington, D.C.: U.S. Department of Education, National Center for Education Statistics38. Măntăluţă, O. Ghid de management financiar pentru directorii de şcoli şi grădiniţe. Editura Crizon, Constanţa, 2008

http://www.gov.ro/ministerul-educatiei-cercetarii-tineretului-si-sportului__l1a112.html

http://www.edu.ro/

Date post:	06-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	anca-iordan
View:	72 times
Download:	0 times

Circuitul Financiar in Ciclul Preuniversitar (1)

Documents