CHIPUL MESIANIC AL LUI YEŞUA NOŢRI (IISUS NAZARINEANUL) CUPRINS MULŢUMIRI PRECUVÂNTARE PARTEA I: Generalităţi despre textele sacre ale „Vechiului Testament” şi „Noului Testament” PARTEA A II-A: EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1-18: PROLOGUL Capitolul I: Generalităţi despre evreul Yochanan/Ioan şi Evanghelia scrisă de el Capitolul al II-lea: Destinatarii discursului ioanin şi mediul lor de provenienţă Capitolul al III-lea: Discursul ioanin: textul Evangheliei după Ioan, 1:1-18 Capitolul al IV-lea: Predicarea Prologului (Petikhta) şi reverberaţiile sale Capitolul al V-lea: Ioan, 1:1: „La început...” (Ἐν ἀρχῇ): reverberaţii în sufletele auditorilor A. „Începutul” (תתתתת) în gândirea ebraică: Genesa, 1:1,2; B. „Începutul” (ἀρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă; C. „Începuturile” în gândirea barbară; D. „Începutul” în gândirea iudeo-creştină. Capitolul al VI-lea: „...era Cuvântul...” (ἦν ὁ λόγος) A. Cuvântul DOMNULUI (תתת תתתת) în gândirea ebraică 1. Cuvântul DOMNULUI, principiu al creaţiei în Tanakh: Genesa, 1; Psalmii, 33:6,9; 148:1-5; 2. Cuvântul DOMNULUI, principiu al revelaţiei în Tanakh: Genesa, 15:1; Ieremia, 1:2,4; Ezechiel, 1:3; 1
Transcript
CHIPUL MESIANICAL LUI YEŞUA NOŢRI
(IISUS NAZARINEANUL)
CUPRINS
MULŢUMIRIPRECUVÂNTAREPARTEA I: Generalităţi despre textele sacre ale „Vechiului Testament” şi „Noului Testament”PARTEA A II-A: EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1-18: PROLOGULCapitolul I: Generalităţi despre evreul Yochanan/Ioan şi Evanghelia scrisă de elCapitolul al II-lea: Destinatarii discursului ioanin şi mediul lor de provenienţăCapitolul al III-lea: Discursul ioanin: textul Evangheliei după Ioan, 1:1-18Capitolul al IV-lea: Predicarea Prologului (Petikhta) şi reverberaţiile saleCapitolul al V-lea: Ioan, 1:1: „La început...” (Ἐν ἀρχῇ): reverberaţii în sufletele auditorilorA. „Începutul” (ראשית) în gândirea ebraică: Genesa, 1:1,2;B. „Începutul” (ἀρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă;C. „Începuturile” în gândirea barbară;D. „Începutul” în gândirea iudeo-creştină.Capitolul al VI-lea: „...era Cuvântul...” (ἦν ὁ λόγος)A. Cuvântul DOMNULUI (דבר יהוה) în gândirea ebraică
1. Cuvântul DOMNULUI, principiu al creaţiei în Tanakh: Genesa, 1; Psalmii, 33:6,9; 148:1-5;
2. Cuvântul DOMNULUI, principiu al revelaţiei în Tanakh: Genesa, 15:1; Ieremia, 1:2,4; Ezechiel, 1:3;
3. Cuvântul DOMNULUI, principiu al învierii în Tanakh: Ezechiel, 37:1-14;4. „La început, era Memra...” - excurs
B. Cuvântul - Logos (ὁ λόγος) în gândirea elenistă.Capitolul al VII-lea: „Cuvântul era cu Dumnezeu” (ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν)A. „Cuvântul era cu Dumnezeu” în gândirea ebraică;B. „Cuvântul era cu Dumnezeu” în gândirea elenistă.Capitolul al VIII-lea: „Cuvântul era Dumnezeu” (θεὸς ἦν ὁ λόγος)A. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea ebraică;B. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea elenistă;C. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea barbară;D. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea iudeo-creştină.Capitolul al IX-lea: Ioan, 1:2.Capitolul al X-lea: Ioan, 1:3: Cuvântul, Dumnezeu şi teologia creaţieiA. Analiza literară: paralelismul versetului 3.B. Teologia creaţiei:
1
1. Teologia creaţiei în Tanakh;2. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică:
a. Teologia creaţiei în literatura apocrifă;b. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran;c. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă.
3. Teologia creaţiei în operele ioanine:a. Pasaje biblice;b. Comentariu teologic.
4. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit;5. Scurt interludiu: distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit de
alte opere literare evreieşti (Talmud, Maase Bereşith);6. Comentariu teologic.
Capitolul al XI-lea: Ioan, 1:4a: Cuvântul, principiu al vieţii în discursul ioaninA. Ioan, 3:16,36; 5:21,24-26; 6:35,40; 11:25; 14:6; 17:3; I Ioan, 1:1-3; 5:10-13,20;
Apocalipsa, 2:7,10b,11; 3:5a; 7:17a; 21:27.Capitolul al XII-lea: Ioan, 1:4b: Conceptul de lumină în iudaismul biblicA. Lumina în Tanakh: Genesa, 1:3-5; Isaia, 42:6; 49:6; 60:1-3; Psalmii, 36:9; 119:105;B. Lumina în perioada inter-testamentară: „S-a stins o lumină în Yisra’el...”;C. Lumina în discursul ioanin: Ioan, 1:4b, 5, 7-9; 8:12 (II Cor. 4:6);D. Lumina în mentalul românesc.Capitolul al XIII-lea: Ioan, 1:12-14,18: Despre paternitatea împătrită a lui DumnezeuA. Paternitatea creatoare: Dumnezeu, Tatăl creaţiei;B. Paternitatea etnică: Dumnezeu, Tatăl poporului Yisra’el;C. Paternitatea generatoare: Dumnezeu, Tatăl singurului-născut din El;D. Paternitatea adoptivă: Dumnezeu, Tatăl celor care cred în Logos.Capitolul al XIV-lea: Ioan, 1:14: „Înomenirea” şi slava Cuvântului:A. Înomenirea Logos-ului în gândirea barbară şi elenistă;B. Înomenirea Logos-ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor.Capitolul al XV: Ioan, 1:14: Logos şi mo’edCapitolul al XVI-lea: Ioan, 1:16-18: Relaţia dintre Torah şi MesiaCapitolul al XVII-lea: Ioan, 1:18: „Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu”: despre Revelaţia dumnezeiască:A. Despre Revelaţia dumnezeiască generală:
1. revelaţia prin creaţie;2. revelaţia prin istorie;3. revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om.
B. Despre Revelaţia dumnezeiască specială:1. revelaţia prin miracole;2. revelaţia prin profeţi şi profeţii;3. revelaţia prin Sfânta Scriptură;4. revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach;5. revelaţia prin experierea personală directă.
Capitolul al XVIII-lea: Ioan, 1:18: „Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu”: câteva dintre motivele înomenirii Cuvântului.Capitolul al XIX-lea: Ioan, 1:18: „Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu”: despre relaţia Tată-Fiu (Ipostasuri).
2
PARTEA A III-A: EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:5-80: EVENIMENTE CIRCUMSCRISE NAŞTERII LUI YOCHANAN HA-MAŢVIL/ IOAN „BOTEZĂTORUL”, ÎNAINTE-MERGĂTORUL MESIANICCapitolul al XX-lea: Generalităţi despre grecul Loukas/Luca şi Evanghelia scrisă de elCapitolul al XXI-lea: Destinatarii discursului lucan şi mediul lor de provenienţăCapitolul al XXII-lea: Evanghelia după Luca, 1:5-25: Vestirea naşterii lui Yochanan ha-Maţvil/ Ioan „Botezătorul”, Înainte-mergătorul mesianicCapitolul al XXIII-lea: Evanghelia după Luca, 1:26-38: Buna-vestireCapitolul al XXIV-lea: Evanghelia după Luca, 1:39-56: Imnul Miryam-ei – MagnificatCapitolul al XXV-lea: Evanghelia după Luca, 1:57-66: Naşterea lui Yochanan ha-Maţvil/ Ioan „Botezătorul”, Înainte-mergătorul mesianicCapitolul al XXVI-lea: Evanghelia după Luca, 1:67-80: Cântarea lui Zechariyahu – BenedictusPARTEA A IV-A: EVANGHELIA DUPĂ MATEICapitolul al XXVII-lea: Evanghelia după Matei: iudaism şi universalismCapitolul al XXVIII-lea: Predicarea Prologului (Petikhta) mateian şi reverberaţiile saleCapitolul al XXIX-lea: Evenimente circumscrise naşterii lui Yeşua MesiaCapitolul al XXX-lea: Consideraţii despre sarcină, naştere şi rânduielile acestora în vremurile biblice
3
MULŢUMIRI
Închin această sărmană lucrare Dumnezeului apostolilor şi profeţilor, nu Dumnezeului înţelepţilor şi savanţilor. În bunătatea şi providenţa Sa, YHVH, „Cel ce sunt”, mi-a asigurat tot ce am avut nevoie pentru a scrie acest material. Lucrarea de faţă mai are încă subcapitole nefinalizate sau concepte exprimate neclar, dar nedesăvârşirile respective mi se datorează întru totul. Cu toate acestea, unul dintre aspectele pozitive pe care le furnizează postarea textelor în virtualul Internetului este posibilitatea de a reveni şi completa articole, iar eu voi fructifica această şansă, be-ezrat ha-Şem1.
Apoi aş dori să aduc mulţumirile mele prietenilor care m-au susţinut duhovniceşte, moral şi practic, în special doamnei profesoare gr. I Mirela Ianc, M.A., care a editat materialul din punct de vedere literar şi gramatical. Am apreciat foarte mult sugestiile pertinente pe care mi le-a făcut.
SOLI DEO GLORIA!
PRECUVÂNTARE1 Cu ajutorul lui YHVH (ebr.).
4
Autorul acestei lucrări e un om simplu, un îndrăgostit de Sfintele Scripturi; mi-a fost dat să cred cu simplitate în versetul care spune: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”2
Chibzuind la acest verset, am înţeles că viaţa, atât cea care ne-a fost dăruită pe acest Pământ cât şi cea care urmează după aceasta, ne-a fost dăruită tocmai pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat. Or noi putem să-L cunoaştem pe Dumnezeul invizibil uitându-ne la Chipul Său vizibil, care este Mesia.3
Mânat de Duhul, am decis să-L cunosc şi eu pe Acest Isus Hristos despre care scria acolo, ca fiind trimis de Tatăl, ştiind că în această cunoaştere stă viaţa veşnică; după ce am cumpănit bine, am decis că nu vreau o cunoaştere superficială, abstractă, fantomatică, cunoaştere care mi-ar da un surogat de viaţă, ci am vrut să-L cunosc pe Isus Hristos în profunzime, să-I văd trăsăturile chipului, să-I aud cuvintele, să-I văd gesturile şi miracolele, să înţeleg semnificaţiile pe care le aveau în cadrul lor cultural şi civilizaţional4 toate aceste întâmplări de o importanţă cosmică. Aşa că m-am dus şi eu acolo unde au avut loc toate acestea: mai întâi, în timp ce aşteptam cuminte să Se nască Cel Nenăscut, m-am uitat în jur, la ambientul geografic în care urma să întrupeze Cel care desfăşurase cerurile ca pe un sul şi întinsese stelele pe firmament. La naşterea Sa, păşteam oile pe câmp, împreună cu ceilalţi păstori, şi ne-am dus să ne minunăm de spusele îngerului.
Pe când Pruncul era circumcis, aveam şi eu o treabă în Templu, aşa că vă pot spune cum s-au întâmplat lucrurile.
În timp ce Pruncul creştea şi se întărea, vedeam bine că El era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El. Pe când învăţa dulgherie, mă uitam cu băgare de seamă la contextul religios, social şi economic în care mă aflam.
Cu ocazia Praznicelor lui YHVH, urcam la Yeruşalayim, împreună cu mişpachah, adică cu familia Sa extinsă, clanul Său.
Pe când a avut cam 30 de ani, am văzut cum, fără a face pase mistico-magice, Yochanan ben Zechariyahu, supranumit ha-Maţvil, Ioan „Botezătorul”, a asistat la afundarea simbolică a lui Yeşua în râul Yarden5.
Apoi El a început să predice şi am drumeţit cu El: când am ostenit, am poposit să ne întremăm şi ne-am bucurat de o petală găsită într-un verset şi de o floare desprinsă dintr-un capitol, de nişte crini pe câmp; când am trecut prin văi întunecate, câţiva stropi de lumină aruncaţi de o străveche profeţie mesianică au risipit întunecimea din cale; când am înfometat, ne-am hrănit cu merindele Cuvântului; când am deznădăjuit, lectura unei cărţi sfinte ne-a insuflat curaj. Am sorbit cuvintele Dulgherului din Nazaret, m-am uitat cu atenţie la gesturile Sale, am fost uluit de minunile săvârşite de El, m-am străduit să extrag învăţămintele trebuincioase.
2 Evanghelia după Ioan, 17:3.3 Epistola către coloseni, 1:15.4 Şcoli germane de teologie au denumit acest concept printr-o sintagmă: Neutestamentliche Zeitgeschichte.5 Când vom ajunge la Evanghelia după Matei, cap. 3, vom vedea ce semnifica actul afundării de sine în apă, care, în creştinism, a ajuns să semnifice „botezul”.
5
Am fost îngrozit când a fost arestat, disperat când a fost crucificat, mâhnit până peste poate până-n a treia zi de la răstignire şi mi s-a umflat pieptul de bucurie când L-am văzut înviat.
Şi, în tot acest timp în care mă uitam la Înomenitul Fiu al lui Dumnezeu, Yeşua Mesia, Chipul vizibil al Dumnezeului invizibil, mi-am dat seama că şi chipul meu se transforma după Chipul lui Dumnezeu. Astăzi sunt un chip al Chipului mult mai mult decât atunci când am început drumeţia mea duhovnicească şi nădăjduiesc că mâine voi fi chiar mai asemănător Lui.
Prin paginile care urmează, pun la dispoziţia celor interesaţi o „tâlcuire” a chipului mesianic al lui Yeşua Noţri, adică voi descrie faptele din punct de vedere istoric, cultural şi literar şi voi glosa despre semnificaţiile lor cristologice şi teologice. Trebuie reţinut că această tâlcuire nu este una definitivă, categorică, dogmatică şi dogmatizantă.
Aici trebuie să fac trei precizări. Prima precizare este aceea că cel mai mult m-am uitat la chipul lui Yeşua în Evanghelia după Matei, dar atunci când am simţit că există breşe cronologice sau că alte pasaje aduc un plus de lămurire, nu am ezitat să inserez pasaje din alte cărţi. Din cele mai vechi vremuri au existat personaje care s-au trudit să elaboreze „Armonii ale Evangheliilor” sau „Sinopse”, lucrări care fie urmăreau desfăşurate cronologic viaţa şi slujirea lui Iisus Nazarineanul, fie încercau să pună pasajele „paralele” ale Evangheliilor unul lângă celelalte (eventual în formă tabelară). Asemenea juxtapuneri erau făcute în vederea analizei şi a identificării similarităţilor precum şi a particularităţilor pericopelor Evangheliilor, mai ales a sinopticilor Matei, Marcu şi Luca.
Personajele care au făcut aceste încercări au fost oameni de genul lui Tatian, Augustin, John Broadus, John William McGarvey, John A.T. Robinson, Ken Palmer. Eu, însă, nu am respectat schemele propuse de ei, întrucât infrastructura acestui studiu este reprezentată de Evanghelia după Matei şi la ea sunt adăugate pasaje scrise de ceilalţi evanghelişti, dar numai acolo unde Matei tace iar ceilalţi vin cu completări sau nuanţări.
Sinopsele elaborate de cărturarii amintiţi mai sus îşi au, însă, slăbiciuni intrinseci, sesizate de critici pertinenţi. De exemplu, specialiştii în teologia exegetică ne amintesc faptul că Dumnezeu ne-a dăruit Sfânta Scriptură compartimentată pe cărţi, nu pe teme sau cronologii; ca atare, ei studiază cărţile inductiv, pe paragrafe, capitole şi, la final, pot prezenta o vedere de ansamblu asupra unei cărţi studiate. Aceştia ar spune că demersul meu strică specificul fiecărei Evanghelii... şi nu ar greşi prea tare. O altă categorie critici pertinenţi aparţine tagmei dogmaticienilor: ei preiau textul sacru ca sursă primară, dar valorizează şi descoperirile exegeţilor, identifică doctrinele sau dogmele dintr-o carte biblică, le relaţionează la ceea ce spune Scriptura despre aceleaşi doctrine în cele două Testamente şi le prezintă în ansamblul lor logic-coerent. Uitându-se la lucrarea mea, aceşti erudiţi îmi spun că risc să „descopăr” (a se citi: „inventez”) doctrine care nu se potrivesc în ansamblul teologiei sistematice. Dacă au dreptate sau nu, rămâne de văzut.
A doua precizare este aceea că eu nu m-am mulţumit să apelez la diferite traduceri ale Sfintelor Scripturi ci, pe-alocuri, am inserat propria mea traducere a textului sacru. făcută din perspectivă mesianică, traducere pe care mi-o asum.6 Pe alocuri voi insera o transcriere structurală sau mecanică a traducerii, pentru a ajuta cititorul să vadă relaţiile stabilite între diferite cuvinte, propoziţii, fraze şi structuri, paralelisme sinonimice, antitetice sau sintetice, personaje, relaţii cauză-efect, efect-cauză, conective etc..
6 Voi explica o dată viitoare semnificaţia acestei „perspective mesianice”.
6
Oare am reuşit să traduc fidel şi temeinic respectivele pasaje?... Iată care este răspunsul meu: pe vremuri, rabini de binecuvântată memorie spuneau: „A citi Scriptura în traducere este ca şi cum ţi-ai săruta mireasa prin vălul pe care-l poartă pe chip.” Sau, mai dur: „Orice traducător este un trădător”. Sigur, în primul rând ei se refereau la trădarea care apare atunci când un traducător trebuie să traducă textele sacre din original într-o limbă receptoare, dar principiul rămâne valabil, pentru că în cazul unei traduceri temeinice trebuie să existe un colectiv format din specialişti în ebraică, aramaică, greacă, în Vechiul Testament, în Noul Testament, în teologie biblică, sistematică şi pastorală, specialişti care să-şi amintească permanent că nu tălmăcesc dintr-o limbă în alta, şi nici măcar dintr-o cultură în alta, ci aduc la lumină cuvintele vieţii, care pot pune cititorii lor pe un făgaş veşnic. Şi, după toate acestea, este clar că oricum colectivul de traducători va fi supus tendinţelor de a observa şi interpreta textele sacre în acord cu teologia confesiunii în care s-au format.
Merită să înfăţişez aici un singur exemplu de traducere „trădătoare”: numele Mântuitorului. Dacă nu ai o filologie corectă, nu ai cum să obţii o teologie corectă şi te vei trezi trădat pe ambele planuri! Iată, aşadar, trădarea pe care o săvârşeşte limba greacă traducând un nume propriu: Numele ebraic al Fiului înomenit al lui Dumnezeu era Yeşua, care e forma prescurtată a numelui Yehoşua şi care înseamnă „Yah mântuie”. În numele „Yeşua”, accentul cade pe verb, deci el trebuie înţeles ca fiind „Yah mântuie cu certitudine”. Numele „Yeşua”, deci, are o semnificaţie bogată. Extrapolând, când oamenii se uitau la El, vedeau în El pe Acela care le garanta că „Yah mântuie cu certitudine”.
În Noul Testament (acest „titlu” este alt exemplu de trădare, filologic-teologică, despre care vom mai vorbi) numele Mântuitorului este elenizat în Iesous, nume care nu semnifică nimic. Cum s-a putut traduce în acest fel?... Când Numele lui Yeşua a trebuit tradus, traducătorii s-au lovit de o primă problemă: limba greacă nu avea litera „ş”, deci numele Yeşua ar fi putut fi tradus numai ca „Yesua”. Apoi, o a doua problemă: numele masculine greceşti nu se puteau termina în „-a”, ci numai în „-s”. Prin urmare, „Yeşua”, a devenit „Iesus”. Cel care prin numele Său de „Yah mântuie cu certitudine” Îl scotea în lumină pe Suveranul care va mântui cu siguranţă, elenizat fiind, n-a mai transmis acelaşi lucru.
Poate că aici unii se vor întreba: „De ce ar fi îngăduit Dumnezeu ca numele Fiului Său să fie tradus greşit şi să-şi piardă semnificaţia?”
Replica mea constă în existenţa unui principiu biblic care este încă valabil: „Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraţilor stă în cercetarea lucrurilor”.7 Mărgăritarele adevărului nu se găsesc pe uliţă, ca să dea toţi cu piciorul în ele, poţi avea acces la bogăţiile lui Dumnezeu numai dacă trudeşti şi sapi după ele. Vrei să ai parte de mană proaspătă? Trebuie să te ridici, să pleci, s-o cauţi, s-o aduni, să depui efort pentru ea, iar Dumnezeu te va binecuvânta.
A treia precizare vizează un aspect deosebit de gingaş, cel al cadrului. Pentru a-L descoperi pe Yeşua ha-Maşiyach în cadrul Său cultural şi civilizaţional, nu am apelat numai filologie, ci şi la disciplinele ştiinţifice ale antropologiei culturale şi istoriei. Întemeindu-mă pe ele, îmi voi găsi oponenţi şi printre rândurile specialiştilor acestor ştiinţe care, în plus de cele două tabere, cea a exegeţilor şi cea a dogmaticienilor, vor fi capabili să-mi găsească acuze noi. Când vor face aceasta, voi conştientiza, în cheia
7 Proverbele, 25:2.
7
„legilor lui Murphy”, că am evitat greşelile făcute de alţii! Greşelile mele sunt originale! Iar pe oponenţii mei îi invit cordial să scrie mai fundamentat decât am făcut-o eu, poate chiar exhaustiv.
Însă ce am am realizat studiind Persoana lui Iisus Hristos în cadrul Său cultural şi civilizaţional? Voi puncta câteva descoperiri.
Iisus Mesia S-a născut, omeneşte vorbind, în urmă cu peste 2000 de ani în Asia, un continent străin nouă, fiind iudeu pogorâtor din patriarhul Avraham şi din regele David, era vorbitor de aramaică şi ebraică şi, foarte probabil şi de greacă. O dată ce era (şi este) iudeu, corect va fi să vorbim despre El ca despre Yeşua Noţri, nu Iisus nazarineanul, sau despre Yeşua ha-Maşiyach, Yeşua Mesia. Părinţii Lui au cerut azil politic pe alt continent, iar Pruncul, crescând, a fost ascultător de Lege/Torah. Fiind Om pe deplin integrat în cadrul Său cultural şi civilizaţional, ceea ce făcea sau spunea El avea un înţeles deosebit de bogat pentru ceilalţi copii ai lui Avraham, înţeles care este estompat pentru cei care nu cunosc gândirea evreiască. Cum acţiona El într-o situaţie dată şi de ce acţiona aşa? Să ne amintim că Cel Preaînalt a revelat „lucrările Sale”, deci acţiunile Lui, copiilor lui Yisra’el, dar lui Moise i-a revelat motivele pentru care El acţionează într-un fel sau altul, „i-a arătat căile Sale”8 sau modus operandi. Dacă vom avea o atitudine de închinători în duh şi adevăr, atitudine sine qua non pentru orice om care se apropie de Sfânta Scriptură, dacă vom pune întrebări corecte şi pe măsură ce vom cunoaşte tot mai bine gândirea ebraică a veacului Său, vom descoperi răspunsuri tot mai corecte.
În timpă ce studiam cadrul cultural şi civilizaţional al lui Yeşua Mesia, am început să văd tot mai bine erorile altor cadre culturale: de exemplu, icoanele religiei ortodoxe Îl zugrăvesc binecuvântând cu degetele încârligate, având odăjdii ortodoxe şi, eventual, făcând semnul crucii. Naţionalişti români i-au arborat şi o panglică tricoloră.
În Europa, Yeşua Mesia a fost popularizat ca un bărbat blondin, cu ochii albaştri şi păr lung, slăbit de atâta post, deşi e clar că nu avea cum să aibă păr lung, care pentru evrei este o urâciune9, şi este extrem de improbabil că El, un semit, era blond şi avea ochii albaştri. Este clar că postea des, pentru a posti 40 de zile10 trebuie antrenament şi, oricum, nu putea fi inferior fariseului care postea de două ori pe săptămână11, dar europenii portretizează slăbiciunea Lui pentru a induce sentimentul de milă faţă de El... Se uită, totuşi, amănuntul că El era dulgher, or profesia respectivă, şi mai ales în acele timpuri, presupunea o forţă şi o rezistenţă fizică peste medie.
În Africa, Yeşua Mesia a fost înfăţişat ca fiind un bărbat cu piele întunecată, probabil un hamit.
Americanii n-o duc mai bine: pentru unii reprezentanţi ai sub-culturii diseminate de uzina de iluzii denumită Hollywood, El este super-star... Mormonii sunt siguri că Sionul va fi construit în SUA, iar unele biserici care ţin de o mare confesiune baptistă au scris în manualele de şcoală duminicală pentru copii că „atunci când Isus era mic, El era un copil cuminte care mergea la Biserică în fiecare duminică...”
8 Psalmii, 103:7.9 Desigur, cu excepţia cazului în care un bărbat făcea un legământ de nazireat temporar, dar la Yeşua nu era cazul.10 Evanghelia după Matei, 4:2, fapt real, chiar dacă reprezintă şi o paralelă cu postul lui Moise, Exodul, 24:18, Deuteronomul, 9:9.11 Vezi Psalmul 69, cu accente mesianice pronunţate, Evanghelia după Matei, 9:14, Marcu, 2:18, Luca, 5:33, 18:12.
8
De Jesus cel musculos şi tatuat, ce să mai spunem?12...Totuşi, El nu era Iisus, românul, nici Jesus, americanul, ci Yeşua, evreul, iar
modurile în care El este reprezentat nu sunt numai simple acomodări culturale, pe care un connaisseur, eventual un sociolog sau antropolog al religiei le identifică drept false, ci ele au în esenţa lor şi un antisemitism care a caracterizat Biserica foarte curând de la întemeierea sa şi răspândirea la Neamuri... Cum zicea Sigmund Freud, probabil citându-l pe Voltaire: „Evreii nu sunt urâţi atât de mult pentru că L-au ucis pe Isus, ci pentru că L-au dat lumii.”13
O greutate suplimentară a studiului provine şi din faptul că El este nu numai un Om plasat în diferite cadre, ci şi Dumnezeu înomenit. Or, fiind Dumnezeu devenit Om, putem face cunoştinţă cu El, dar nu-L putem cunoaşte în întregime, nu ni-L putem asimila. Cum spun unele „Mărturisiri de credinţă”, El este cognoscibil, dar incomprehensibil.
Finalmente, mai trebuie să ştii, dragul meu cititor, că această lucrare nu este finalizată, pentru că nu am înţeles totdeauna imaginea de ansamblu şi, în consecinţă, am aşteptat să cunosc mai mult, mai profund, şi să mă dumiresc. Mărginitul nu are cum să cuprindă în sine Nelimitatul.14 Eu nădăjduiesc, totuşi, că, lecturând această lucrare, vei fi binecuvântat spiritualiceşte şi îmbogăţit intelectualiceşte, vei identifica ceea ce este biblic şi vei încorpora în practica ta, în timp ce te lepezei de ceea ce este pur omenesc şi nu edifică.
Şi, cine ştie, poate vei fi chiar tu acela care vei accepta îndemnul de a pune mâna pe peniţa de scris şi a continua truda duhovnicească.
Y Y Y
PARTEA I
12 http://www.realitatea.net/schimbare-de-brand-pentru-isus-mantuitorul-are-muschi-si-tatuaje-in-america_865742.html13 A se vedea www.yashanet.com/anti-semitism14 Finitum non capax infinitum (lat.): Ceea ce este finit, mărginit, nu are cum să cuprindă infinitul.
În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise de Moşe, denumite Chamişah chumşe Torah, adică „Cele cinci cincimi ale Torei”, unde Torah semnifică Legea, „Instrucţiunile, Învăţătura revelată (normativă)”; din Nevi’im, cărţile Profeţilor; şi din K(e)tuvim15 (celelalte scrieri, Hagiografele). Împreună, aceste Torah, Nevi’im, K(e)tuvim au format acronimul Tanakh. Cu excepţia a foarte puţine pasaje, aceste cărţi au fost scrise în limba ebraică, limbă în care a avut loc Revelaţia şi care, datorită acestui fapt, este leşon qodeş, limba sacră. Scrierea acestui corpus de opere literare s-a încheiat prin anii 415 î.e.n.
La Sfintele Scripturi ebraice, creştinismul şi mesianismul mai adaugă un corpus suplimentar de 27 de cărţi, care redau deosebit de fidel iudaismul secolului I e.n., şi mai ales „evenimentul cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea lui Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth-ul provinciei evreieşti ha-Galil (latinizată în „Galileea”). Corpus-ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi o prelungire organică a Tanakh-ului nu pentru că ar fi scris de evrei contemporani acelor întâmplări, ci din mai multe motive, dintre care enumerăm doar două, unul de factură profetică şi tipologică, iar celălalt de factură teologică şi soteriologică: primul motiv se bazează pe faptul că în Yeşua au fost împlinite zeci de profeţii mesianice consemnate în Tanakh16, iar al doilea, prin punerea în scenă a ultimei Cine, ne revelează înnoirea Legământului mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, în Tanakh, YHVH îl oferise Yisraelului şi care, acum, se deschide soteriologic şi ne-evreilor, goyim-ilor. Acest corpus de scrieri este denumit „Noul Testament” sau, mai corect, cărţile Legământului Înnoit [gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-B(e)riyt17 ha-Chadaşah].
Scripturile Legământului Înnoit sunt alcătuite din Evangheliile sinopticilor Matei, Marcu şi Luca, Evanghelia după Ioan, o carte istorico-teologică (cartea Faptele apostolilor), Epistole ale apostolilor sau ale celor care au făcut parte din anturajul apostolic, iar cartea finală este una de natură profetico-apocaliptică, Apocalipsa. Acest corpus de 27 de cărţi au fost scrise în limba greacă; această limbă nu a fost aleasă pentru că ar fi fost revelată, aşa cum este limba ebraică, leşon qodeş, ci a fost aleasă pentru funcţionalitatea sa, în timpurile respective ea fiind folosită ca lingua franca în bazinul Mării Mediterane. Astfel, mesajul Legământului Înnoit a fost înscris în circuitul universalităţii.
Dar ce înseamnă, în definitiv, Evanghelie? Semnificaţia termenului „Evanghelie” – sau a oricărui concept biblic – nu se află căutând în Dicţionarul Explicativ, ci analizând etimologia termenului, sfera sa semantică, examinând prima sa ocurenţă, cadrul în care apare ea implicit şi explicit, precum şi urmărind evoluţia sa, verificând uzanţele şi conotaţiile sale în contextele ulterioare în care a fost folosit respectivul termen. În monumentala sa Concordanţă18, James Strong a înseriat cuvântul „Evanghelie” cu numărul G 2098. El provine din doi termeni greceşti, eu-, care înseamnă „bun, agreabil”,
15 Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.16 Din acest punct de vedere, suntem de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiul e ascuns, Vechiul Testament în cel Nou e revelat.”17 Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.
10
şi aggelo, „a rosti un mesaj”. Iniţial, euaggelion semnifica răsplata dată celui care aducea o veste bună, dar în timp accentul s-a deplasat spre a însemna conţinutul bunei-vestiri, vestea bună însăşi.19
Termenul „Evanghelie”, deşi are aromă grecească, nu este nou! El apăruse şi în limba ebraică a Tanakh-ului, aşa-numitul Vechi Testament:
9 Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Ţionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Yeruşalayim-ului vestea cea bună; înalţă-l, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Yehudah: ,Iată Dumnezeul (Elohim) vostru!10 Iată, Adonai YHVH20 vine cu putere, stăpânind cu braţul Său. Iată, plata este cu El şi răsplata înaintea Sa. 11 El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui, şi va călăuzi blând oile care alăptează.21
Isaia, 40:9-11, trad. ns.
1 „Duhul Stăpânului Domn este peste Mine, căci DOMNUL M-a uns ca să aduc celor sărmani vestea bună. El M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor captivi eliberarea şi celor legaţi22– izbăvirea, 2 să vestesc anul de îndurare23 al Domnului şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru, să mângâi pe toţi cei ce jelesc, 3 să le ofer celor ce plâng în Sion – să le ofer coroană în loc de cenuşă, untdelemnul bucuriei în locul plânsetului, mantaua laudei în locul duhului mâhnit. Vor fi numiţi stejari ai dreptăţii, un sad al Domnului, care să-I arate slava.Isaia, 61:1-3.24
În ebraică, verbul „a duce veşti (bune) este basar25, iar substantivul „veste (bună)” este besorah26. Ambele pasaje din cartea lui Isaia revelează faptul că profetul dumnezeiesc prezice apariţia unui Binevestitor, un herald al veştilor bune. Conturul umbrei Veştii Bune, adică a Evangheliei, urma să fie desenat de Yeşua Mesia. Care este conturul acestei umbre şi când apare realitatea adumbrită?
În Evanghelia după Luca, 3:18, Yochanan vestea poporului Evanghelia, adică Vestea cea bună că este imperios necesară pocăinţa naţiunii, întrucât urma să apară Mesia. Acolo, Yochanan „Botezătorul” predica Evanghelia Împărăţiei.
În capitolul următor, 4:16 ş.urm., Mesia predică Evanghelia în sinagoga din Naţereth – fapt foarte important, cadrul era pur evreiesc. Apoi, El îi trimite pe emisarii Săi (şeliachim) să vestească rudimente ale Evangheliei doar evreilor27. Desigur, şi Mesia Însuşi predică gloatelor, dar trebuie spus că Evanghelia pe care o propovăduia El încă nu era Evanghelia deplină! Predicile Sale iniţiale nu vorbeau despre faptul că El urma să pătimească, să moară ca ispăşire şi să învie: nu avem voie să credem că Yeşua predica atunci lucruri care vor fi expuse doar mai târziu, de-abia în Matei, 16:21 (repetat în Matei, 20:17-19), şi chiar şi atunci această rostire a fost atât de nouă şi de surprinzătoare încât a fost înţeleasă greşit. Predicile lui Yeşua, rostite în acord cu Deuteronomul, 18:15-20, construiau pe rostirile Legii şi ale Profeţilor, în special pe profeţiile mesianice28.
În final, Mesia i-a trimis pe apostoli să vestească Evanghelia până la marginile Pământului (Mat. 28:18-20; Fap. 1:8).
Mai târziu, esenţa Evangheliei este prezentată condensat de şaliach Şa’ul, Apostolul Pavel, în Întâia epistolă către corinteni, 15:1-5, îndeosebi versetele 3,4, care se referă la moartea lui Mesia pentru păcatele noastre, la îngroparea Sa, precum şi la învierea Lui vizibilă. Însă apostolul are grijă să adauge că aceste fapte s-au întâmplat toate „după Scripturi”, adică după Tanakh.29
Evanghelia, în integralitatea sa, înseamnă în primul rând istoria lui Iisus, a lui Yeşua, adică faptele istorice unice, irepetabile şi obiective ale naşterii din fecioară, vieţii fără păcat, ale slujirii învăţătoreşti, profetice şi miraculoase, ale morţii fără păcat şi pentru păcat a lui Yeşua şi învierii Sale slăvite, înălţarea Sa la dreapta Tatălui şi pogorârea Duhului Sfânt.
Să revenim la diferenţa dintre Evanghelie şi Evanghelie.Prin predicile lor kerigmatice, de vestire, precum şi în învăţăturile sau dăscăliile
lor, apostolii au împărtăşit oral, adică au predat sau au „tradiţionat” – dacă am putea spune aşa – tâlcul acestor fapte, tâlc care este acela că prin Mesia se oferă Împărăţia lui Dumnezeu, Marele Rege, şi mântuirea, iar acestea pot şi trebuie să fie însuşite prin intermediul credinţei care are ca bază obiectivă moartea ispăşitoare a lui Yeşua, îngroparea Sa, slăvita Lui înviere şi înălţarea Sa la Ceruri. Aşa s-a născut predania sau tradiţia, iar grupurile care se strângeau să audă aceste fapte şi tâlcuirea lor şi să se închine Celui înviat, deşi iniţial erau aproape numai evrei, care continuau să frecventeze sinagogile locale30, s-au înfiripat în comunităţi de credinţă mesianică şi în emergenţa unei Mişcări entuziaste (ulterior botezată „ekklesia creştină”).
În timp, unii dintre cei care au fost martori oculari ai acestor fapte şi trimişi să le vestească (şeliachim, adică trimişi, emisari, „apostoli”), călăuziţi de Duhul Sfânt, şi-au scris memoriile, având intenţii evanghelizatoare şi mântuitoare: Evanghelia după Matei şi Evanghelia după Ioan. În acest caz ne referim la o specie literară unică în lume, şi scriem despre ea cu caractere înclinate, Evanghelia. Alte persoane, provenite din anturajul apostolic şi cărora martorii oculari le povestiseră evenimentele, au alcătuit
27 Mat. 10:5,6, 15:24.28 Am văzut mai sus Isaia, 40:9-11 şi 61:1-3.29 Celor interesaţi de studierea profeţiilor mesianice le recomandăm lucrarea „Profeţii mesianice şi împliniri ale lor”, din categoria MESIANICA, pe http://messianicrestorer.wordpress.com sau pe www.mesianic.org30 A se vedea Fapte, 17:10-15, Epistola lui Iacov, 2:2, unde, în original, termenul „adunare” este, de fapt, sunagoge, sinagogă. Nu comentăm aici dezvoltarea Mişcării mesianice primare, schimbările care au survenit în compoziţia sa etnică şi în teologia sa în decursul istoriei sale.
istorisiri care respectau aceleaşi norme literare, şi aşa s-au născut Evanghelia după Luca şi Evanghelia după Marcu, scrise de talmidim, adică ucenici, discipoli.31
Cu privire la relaţia kerigmă-Evanghelie, Eduard Ferenţ scrie:
Evanghelia a fost precedată de tradiţia orală kerigmatică şi se bazează pe ea, dar şi pe tradiţia istoriei lui Isus. Dacă kerigma e atestată mai ales de epistolele pauline (Fil. 2:6-11; Rom. 3:24), tradiţia istoriei lui Isus provine în mare parte de la comunitatea palestiniană, fiind pre-paulină. Transmiterea tradiţiei istorice (pre-pascale) a comunităţii palestiniene comunităţilor eleno-creştine a căror cristologie era îndreptată mai ales spre Domnul glorificat a avut loc chiar mai înainte ca romanii să fi cucerit Ierusalimul (70.d.C.).32
În concluzie, Evanghelia este corpus-ul faptelor istorice care compun evenimentul cristic, dimpreună cu tâlcuirea lor, iar Evanghelia este specia literară unică în literatura universală. După această clarificare, să înaintăm spre Partea a II-a a lucrării.
Y Y Y
PARTEA A II-A
31 Aici am mai putea aminti şi istorisiri scrise de oameni care primiseră revelaţii directe: „Evanghelia” lui Pavel şi Apocalipsa lui Ioan.32 Pr. prof. dr. Eduard Ferenţ, Cristologia, Edit. Presa Bună, Iaşi, 1998, pp. 190,191.
13
Capitolul I
GENERALITĂŢI DESPRE EVREUL YOCHANAN/IOANŞI EVANGHELIA SCRISĂ DE EL
Evreul Yochanan ben-Zavdai, adică Ioan, fiul lui Zebedei (Mat. 4:21; Mc. 1.19,20; Lc. 5:10), auzise Cuvântul vieţii, Îl văzuse cu ochii lui, Îl privise şi-L pipăise cu mâinile sale33, văzuse Viaţa care era la Tatăl, şi care-i fusese arătată. Apoi, după învierea Sa slăvită, Yeşua Mesia, Învăţătorul, Viaţa dumnezeiască înomenită, i-a trimis pe discipolii Săi credincioşi să ducă lumii Vestea Bună, adică Evanghelia. Printre trimişii sau emisarii Săi, adică şeliachim, era Yochanan, care şi-a trăit viaţa vestindu-L pe Mesia.
Însă peste evenimentele despre care vorbea Yochanan se aşternea praful timpului şi, se ştie, timpul ajută oamenii să se distanţeze de fierbinţeala evenimentelor, scurgerea vremurilor îl ajutase pe apostol să se „dumirească” (ca să folosim cuvântul pe care Profesorul Nae Ionescu i l-a spus odată lui Petre Ţuţea), să vadă lucrurile distinct şi de ceilalţi Evanghelişti. Sau, parafrazându-l pe Sorin Alexandrescu34, am zice: „Timpul se retrăsese şi apăruse memoria. O memorie prin care faptele existenţei se revelaseră ca etape ale destinului eliberate de greutatea prezentului. Acum apostolul vedea viaţa ca întreg.”
În timp, apostolul ajunsese nu numai să vadă viaţa ca întreg, dar şi să înţeleagă coerenţa acesteia şi adevărata sa semnificaţie, şi era capabil să o expună şi altora prin predică şi în scris: era, prin urmare, un teolog, şi chiar un teolog inspirat dumnezeieşte.
Spre apusul vieţii, la peste şase decenii de trăire a credinţei, Yochanan a fost somat să se închine împăratului Domiţian şi să-l recunoască drept Dominus et Deus, adică Domn şi zeu, sau Dumnezeu; când a refuzat, a fost condamnat la muncă silnică în minele din Asia Mică.
După eliberarea sa, s-a gândit să aştearnă în scris ceea ce văzuse şi auzise de la Mesia pentru care trăise o viaţă întreagă: voia să vestească acestea şi cu ajutorul peniţei, ca şi cititorii scrierii sale să aibă părtăşie cu el, cel care avea părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos şi scria aceste lucruri pentru ca bucuria cititorilor săi să fie deplină ( I Ioan, 1:1-3). Aşa au fost scrise Evanghelia, Epistolele şi Apocalipsa.
Aşadar, scrierile lui Yochanan ni-l descoperă pe acesta nu numai ca fiind un evreu mesianic, un teolog inspirat dumnezeieşte şi chiar evanghelist şi apostol, ci şi un literat, fapt care se va vedea mult mai bine analizând prologul Evangheliei după Ioan şi pasaje din alte lucrări ale sale.
Y Y YCapitolul al II-lea
33 Expresia „a pipăi (cu mâinile)” este, de fapt, un ebraism care ascunde un joc de cuvinte: yad (plural, yadaim) înseamnă „mână, mâini”, iar „a cunoaşte” este lada’at. Astfel, ajungi să cunoşti pipăind, atingând, palpând. În acest sens, apostolul scria „L-am cunoscut pipăindu-L, atingându-L”.34 Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, în „La Ţigănci” de Mircea Eliade în cinci interpretări, coord. Ion Simuţ, Dacia, Cluj-Napoca, 2008, p. 21.
14
DESTINATARII DISCURSULUI IOANINŞI MEDIUL LOR DE PROVENIENŢĂ
Destinatarii.Cine ar putea fi auditorii predicilor ioanine şi destinatarii lucrărilor sale
literare? ...Vom vedea că fostul pescar are un singur discurs, dar care se adresează simultan la patru categorii de oameni. Altfel spus, există un singur discurs, dar audiat de trei , ba chiar patru 35 comunităţi interpretative , compuse din evrei, greci sau elenizaţi, barbari şi cei care-L urmau pe Yeşua Mesia, adică iudeo-creştinii. Fiecare dintre aceste comunităţi era condiţionată de mediul său de provenienţă (background) şi avea o concepţie proprie despre lume şi viaţă (Weltanschauung), fiecare dintre ele era divizată în şcoli de gândire şi curente colaterale şi, în plus, fiecare auditor înţelegea mesajul ioanin potrivit posibilităţilor proprii de comprehensiune. Prin intermediul acestor repere teologice încercăm nu numai să contextualizăm (analizând ceea ce spune autorul sfânt, identificând destinatarii, înţelegând ceea ce-ar fi putut înţelege ei, fie auditori, fie cititori, atunci şi acolo), ci şi să actualizăm, să vedem cum trebuie să trăim noi, acum şi aici.
Prin cuvinte simple, dar pline de o încărcătură formidabilă, Yochanan, pescarul-teolog purcede la modelarea gândirii acestor patru categorii de oameni.
Să vedem acum cine forma aceste comunităţi interpretative.
Comunitatea interpretativă nr. 1: evreii.Mentalitatea evreilor fusese impregnată de evenimentele istorice prin care trecuse
poporul lor: Avraham, patriarhul întemeietor de etnie, fusese chemat de YHVH cu două milenii înainte de Mesia, Legea (Torah) fusese dată înainte cu cincisprezece secole, ei trecuseră prin două exilări naţionale ca pedeapsă pentru idolatriile lor şi se întorseseră pentru a reconstrui o ţară din cenuşă... doar pentru a vedea cum romanii distrug Templul din nou. Frustrarea de căpetenie era aceea de a vedea cum tot mai mulţi dintre ei ajung să creadă într-un tâmplar obscur, care copilărise în regiunea ha-Galil, Galileea ne-evreilor contaminaţi de păcate şi cum, astfel, societatea lor se fărâmiţează o dată în plus.
Cei mai mulţi dintre evreii care ascultau predicile apostolului Yochanan proveneau din rândurile păturii denumite am ha-areţ, „norodul”, „poporul ţării”, şi aici trebuie să reţinem un fapt: aceşti oameni nu erau fini cunoscători ai Sfintelor Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că atunci când auzeau Scripturile citite sau expuse nu-şi aminteau de cele învăţate acasă sau de alte predici auzite, şi nu făceau corelaţii şi asocieri de idei şi de doctrine.
Mai trebuie reţinut şi faptul că evreii nu aveau o gândire evreiască pură, unitară şi monolitică, ci fiecare dintre ei interacţionase cu elenismul şi fusese mai mult sau mai puţin influenţat de ceea ce terminologia culturii a denumit ca fiind „miracolul grec”, mai ales evreii care trăiau în Diaspora. Despre ei Biblia vorbeşte ca fiind elenişti (Io. 7:35; Iac. 1:1; I Pet. 1:1; Fap. 2:5,8-11; 6:1).
35 Pentru a face apel la cuvintele din Proverbele, 29:15.
15
În plus, existau cel puţin 24 de „secte” religioase, dintre care fariseii, saducheii şi esenienii erau cei mai cunoscuţi. Fiecare dintre aceste şcoli de gândire avea caracteristicile sale şi unicitatea sa.
Atunci, se ridică întrebarea: dacă evreii care făceau parte din auditoriul ioanin erau atât de diferiţi şi, mai mult, dacă existau „iudaisme” diferite, ce aveau în comun reprezentanţii lor?...
Un răspuns scurt ar spune că elementele comune ale diferitelor „iudaisme” sunt trei: credinţa în existenţa lui YHVH, credinţa că El Se revelase patriarhilor şi că dăduse revelaţia (cel puţin cea scrisă) prin Moise, Învăţătorul nostru (Moşe Rabeinu). În rest, aveam de-a face cu şcoli distincte şi problematizări similare.
În această lucrare ne focalizăm pe gândirea maselor largi de evrei, pe gândirea mainline. Cum au auzit şi cum au receptat ei discursul lui Yochanan, unul de-ai lor? Vom încerca să descoperim aceasta împreună.
Comunitatea interpretativă nr. 2: eleniştii.În auditoriul lui Yochanan mai erau şi eleniştii. Cine erau aceştia?Făcând o incursiune în istorie, ne amintim de sintagma pe care o foloseşte
terminologia culturii, aceea de „miracolul grec.” La ce se referă ea?În antichitate, civilizaţiile care au produs imperii, Imperiul Babilonian, Imperiul
Asirian, Imperiul Neo-babilonian, Imperiul mezo-persan, au fost situate pe continent (Asia), însă treptat au apărut civilizaţii mediteraneene, continentale sau insulare. Marile capitale continentale de genul Memphis-ului, al Thebei, Babilonului, al Ninivei sau al Susei au decăzut, şi s-au ridicat cetăţi-porturi (Corint, Alexandria, Antiohia, Cartagina, Atena). Civilizaţiile mediteraneene veneau cu alte concepţii despre lume şi viaţă, despre zei şi oameni, despre civilizaţie şi cultură, despre comerţ, despre război. Grecii, de pildă, au reprezentat o mare civilizaţie: au avut aezi (poeţi) formidabili, de genul lui Homer, care alcătuise Iliada şi Odiseea, sau al lui Hesiod, care cântase despre Munci şi zile sau despre teogonie, genesa zeilor. Au avut filosofi remarcabili, au avut oameni politici, au avut artişti, au avut parte de dezvoltări absolut remarcabile pe mai multe planuri: moştenim de la ei conceptul de polis, civilizaţia urbană cu anumite forme politice, tinzând spre democraţie etc.
În secolul al IV-lea î.e.n. îl descoperim pe primul mare om care a dispersat elenismul, fără a fi grec el însuşi: macedoneanul Alexandru cel Mare. El a fost un instrument de difuziune absolut deosebit, prin cultura sa, formată de Aristotel, prin rangul de rege, prin cuceririle sale care au dus la întemeierea celui mai mare imperiu al lumii antice, prin îndemnul adresat soldaţilor săi de a se căsători cu femei din teritoriile ocupate, etc. Diadohii, generalii care i-au urmat lui Alexandru, au împărţit Imperiul şi au continuat elenizarea, la fel ca şi succesorii lor.36 În timpurile lui Yochanan, macedoneni, greci, romani, imensa majoritate a lumii cunoscute fusese modelată din punctul de vedere cultural, artistic, filosofic de elenism, fusese crescută în spiritul „miracolului grec”.
(Să amintim o rostire care, pentru filosofia culturii, este o banalitate: „Roma a cucerit Elada din punctul de vedere militar dar, la rândul lor, grecii au cucerit Roma din punctul de vedere cultural…” Or, prin intermediul Imperiului Roman, lumea mediteraneeană a marcat cultura noastră occidentală într-un mod definitiv.)
36 Vezi excelenta carte de Merrill C. Tenney, New Testament Survey, pag. 1-128, sau traducerea sa în limba română, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, pag. 1-110.
16
Comunitatea interpretativă nr. 3: barbarii.În al treilea rând, îi amintim pe barbari, cei care nu fuseseră elenizaţi până în
străfundurile fiinţelor lor. Aceştia erau perşi, celţi, gali, sciţi, proveneau din triburi germanice etc. Weltanschauung-urile lor erau atât de diferite încât nu ne putem opri asupra lor, ci doar le semnalăm prezenţa în oceanul greco-latin al secolului I.
Comunitatea interpretativă nr. 4: iudeo-creştinii.În al patrulea rând, să încercăm să definim comunitatea hermeneutică a iudeo-
creştinilor: cine erau aceştia? Din nou, vom face o incursiune în istorie, de data aceasta în istoria contemporană
lui Yochanan.În primii 10 ani de la pogorârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii (Chag ha-
Şavuot), comunitatea celor care credeau că Yeşua este Mesia cel profeţit în Tanakh fusese alcătuită numai din evrei, vezi Faptele apostolilor, 1-7. Apoi, încet-încet, mesajul central al comunităţii, adică Evanghelia, viaţa fără păcat, moartea ispăşitoare şi învierea slăvită a lui Yeşua, a început să se răspândească şi în alte regiuni şi la alte populaţii: la samariteni (Fapte 8), iar apoi la ne-evrei, Neamurile (Faptele apostolilor, 10 etc). Conciliul de la Yeruşalayim (Ierusalim) din Faptele apostolilor, capitolul 15, a avut de dat răspunsuri vizavi de relaţia trilaterală dintre mântuirea dăruită de Mesia, sistemul soteriologic în care credeau evreii „iudaizatori” şi posibilitatea mântuirii ne-evreilor. (Desigur, la destul de scurt timp după elaborarea deciziilor conciliare şi răspândirea lor sub formă de scrisoare circulară adresată ne-evreilor, ele au fost răstălmăcite de ne-evreii care nu înţelegeau esenţa lor, dar această afirmaţie va face obiectul unei discuţii ulterioare.)
Până în anul 135 e.n., anul dărâmării Ierusalimului, comunitatea de credincioşi mesianici din cetatea sfântă a avut un număr de 15 episcopi evrei, ne spune Eusebius, istoricul Bisericii, episcopi care, e clar, nu duceau turma în derută spirituală. Ei proclamau Cuvântul şi aveau grijă de turmă dar, pe măsură ce mesajul Evangheliei lui Mesia se răspândea, din diferite motive, de sorginte dumnezeiască, socială, religioasă, istorică, pe care nu le vom prezenta aici, tot mai puţini evrei răspundeau, dar ajungeau să creadă tot mai mulţi ne-evrei, astfel încât se poate spune că de prin anul 150 e.n. nu mai existau comunităţi de credinţă mesianică evreiască observabile istoric37 – ele fuseseră înlocuite de ekklesii creştine care, provenind dintr-o anumită sferă culturală şi filosofică, teologhiseau într-un mod total diferit. Oricum, în timpul apostolului Yochanan, comunităţile de credinţă în Yeşua, deşi felurite şi neuniforme în elementele secundare ale credinţei, aveau deja convingeri solide privitoare la mesianismul lui Yeşua, precum şi la filiaţia Sa dumnezeiască.
Capitolul al III-lea37 Desigur, comunităţi de credinţă mesianică evreiască ar fi putut exista în mod clandestin.
17
DISCURSUL IOANIN:TEXTUL EVANGHELIEI DUPĂ IOAN, 1:1-18
1 La început era Cuvântul,şi Cuvântul era cu Dumnezeu,şi Cuvântul era Dumnezeu.2 Acesta era la început cu Dumnezeu.3 Toate lucrurile38 prin El au fost făcute39 şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.4 În El era viaţa,
şi viaţa era lumina oamenilor.5 Lumina luminează în întunecime40, şi întunecimea n-a biruit-o41.
6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu: numele îi era Yochanan.
7 Acesta a venit spre mărturie, pentru a mărturisi despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
8 Nu era acela Lumina,D ci el a venit pentru a mărturisi despre Lumină.
9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume, luminează pe orice om42.
10 El era în lume, iar lumea prin El a fost făcută, D dar lumea nu L-a cunoscut.11 A venit la ale Sale, şi ai Săi nu L-au primit.43
12 D Dar tuturor celor ce L-au primit,
38 Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, termenul subînţeles este „lucrurile”.39 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă. După cum vom demonstra, atunci când scrie că „toate lucrurile (toată Creaţia) prin El au fost făcute” înseamnă că Logos-ul nu era numai instrumentul (gr., organon) prin care se crea, şi nu era numai principiul (gr., arche) prin care subzista şi co-exista ceea ce era creat, ci era şi Co-creator, participant activ la creaţie. Altfel spus, Logos-ul este principiul care stă la baza tuturor lucrurilor, care în-temeiază toate, lucrurile subzistând şi co-existând prin El.40 Termenul grecesc skotia este de genul feminin, deci am preferat să-l traducem tot printr-un feminin, „întunecime”, mai degrabă decât prin „întuneric”, termenul consacrat.41 Katalambano: a birui; a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi.42 Credem că această variantă de traducere este mai corectă decât cea folosită de Dumitru Cornilescu. Lumina venind în lume luminează, nu omul este luminat venind în lume. În sprijinul ideii, vezi şi Evanghelia după Ioan, 3:19.43 Nu a venit la „ai Săi”, ci la „ale Sale”, care în greacă este neutru plural.
18
adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat autoritatea să se facă44
copii45 ai lui Dumnezeu; 13 care nu din sânge46,
nici din voia firii47 lor, nici din voia vreunui om,
D ci din Dumnezeu au fost născuţi.14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit48 printre noi.Şi noi am privit slava Lui,
o slavă ca a singurului-născut49 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
15 Yochanan mărturiseşte despre El şi a strigat, zicând: „Acesta era Acela despre Care ziceam eu:
Cel venind după mine are întâietate50, pentru că era înainte de mine!”16 Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har;17 căci Legea51 a fost dată prin Moşe,
dar harul şi adevărul a venit prin Yeşua ha-Maşiyach.18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul
Tatălui52, Acela
L-a făcut cunoscut53.
44 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.45 Teknon: copil, cu accentul pe faptul naşterii, fiind diferit de huios, care accentuează demnitatea şi caracterul relaţiei.46 În original, termenul apare la plural, deci ar trebui tradus „sângiuri”, însă această variantă, deşi corectă, este incomodă.47 Sarx: literal, acest termen trebuie tradus „carne”, unde „carne” este o sinecdocă, ea redând ca parte omenitatea, adică totalitatea lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, duhul, sufletul şi trupul. Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă prin „fire (pământească)”. Vezi mai jos.48 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.49 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare în discursul ioanin în Evanghelia după Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în versetul 18.50 Emprosthen: a avea întâietate, poziţie de demnitate, de superioritate.51 Lege: Torah (ebr.). De fapt, Torah înseamnă „Instrucţiunile, Învăţătura dumnezeiască revelată (normativă)”.52 În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro53 Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
PREDICAREA PROLOGULUI/PETIKHTAŞI REVERBERAŢIILE SALE
Scriam mai sus faptul că Yochanan ben-Zavdai, adică apostolul Ioan, evreu din evrei, deşi era un om simplu, demonstra din abundenţă faptul că era un literat. El folosea cuvinte simple: cuvânt, viaţă, lumină, lume... Însă, deşi aceste cuvinte sunt simple, ele sunt încărcate de sensuri multiple, sunt îngreunate de slavă dumnezeiască, se prezintă jocuri de cuvinte, se zămislesc relaţii conceptuale care întrec puterea de înţelegere a unui om...
Oare numai prin folosirea jocurilor de cuvinte şi a unor relaţii conceptuale profunde se vede că apostolul era un literat? Nu, ci chiar prin literaritatea textelor sale: de exemplu, primele 18 versete din Evanghelia vestită de apostol arată atât o formă literară asemănătoare cu cea poetică54 – şi asta, în limba greacă, care nu era limba maternă a apostolului! – precum şi o tehnică literară ebraică denumită petikhta. În straiele elenismului se înveşmântaseră o gândire semitică şi expresii ebraice!
Dar să vedem mai concret ce înseamnă petikhta: aceasta este o tehnică literară semitică absolut deosebită, care introduce şi condensează o întreagă lucrare literară: altfel spus, în doar 18 versete, cel care constituie Prologul Evangheliei, literatul Yochanan introducere şi condensează întreaga sa Evanghelie. Adevărurile ample din Evanghelie, conceptele esenţiale (Cuvânt, viaţă, lumină, lume, singur-născut, slavă, har, adevăr) cu care pescarul-teolog va opera pe parcursului operei sale, sunt înmănuncheate în Prolog.
Exemple de petikhta, ca fiind introducerea şi condensarea unei întregi opere literare, de o întindere mai mică sau mai mare, se găsesc şi în alte cărţi ale Sfintelor Scripturi: puteţi lectura Genesa, 1:1; Evanghelia după Matei, 1:1; Epistola către galateni, 1:4,5; Epistola către romani, 1:1-5; Epistola către efeseni, 1:3-14; Epistola către evrei, 1:1-4.
În altă ordine de idei, Yochanan se recunoaşte ca fiind un literat inspirat în mod dumnezeiesc: peste veacuri, el dă un răspuns lui Moise (Moşe), scriitorul uman al Torei, cartea în cinci volume ce care se deschide Biblia. Prin scrierea sa, Ioan arată că înainte de Genesa, 1:1, exista un fel de Genesa, 1:0a, 1:0b şi 1:0c?
Să analizăm modurile în care primul verset din Prologul-Petikhta reverbera în sufletele auditorilor:
1 La început era Cuvântul,şi Cuvântul era cu Dumnezeu,şi Cuvântul era Dumnezeu.
De dragul preciziei, vom fragmenta acest verset în patru părţi:1a: La început...
54 Aici ne vine în minte o observaţie făcută de Eugen Simion: „Cultura fără Logos este o spiritualitate a barbariei. Poezia este o soteriologie.” A se vedea Eugen Simion, Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei, Junimea, Iaşi, 2006, p. 276.
20
1b: ...era Cuvântul...1c: ...şi Cuvântul era cu Dumnezeu...1d: ...şi Cuvântul era Dumnezeu.
În continuare, vom identifica modurile în care rostirea fiecăreia dintre aceste propoziţii reverbera în sufletele auditorilor săi. Şi aici trebuie să reţinem faptul că o importanţă majoră o are nu numai reverberaţia propoziţiilor, ci şi constructele teologice pe care le edifică fiecare dintre ele, constructe variate şi solide, după cum vom vedea.
Y Y Y
Capitolul al V-lea
21
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1a:„LA ÎNCEPUT...”/ Ἐν ἀρχῇ:
REVERBERAŢII ÎN SUFLETELE AUDITORILOR
1. „Începutul” (ראשית) în gândirea maselor evreieşti;2. „Începutul” (ἀρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă;3. „Începuturile” în gândirea barbară;4. „Începutul”în gândirea iudeo-creştinilor.
După cum am spus, atunci când şaliach Yochanan, apostolul Ioan, a vorbit, el s-a adresat unor categorii diferite de audienţă: evreilor, grecilor, barbarilor şi mesianicilor sau iudeo-creştinilor. În continuare, vom vedea modurile în care aceste categorii înţelegeau vorbirea lui Ioan şi modurile în care pescarul-teolog le modifica gândirea.
1. „Începutul” în gândirea maselor evreieşti:
primul ca loc, timp, ordine sau rang; în mod specific, o :(Reşit, Strong H 7225) ראשיתpârgă, o primă roadă; început, de căpetenie, prim (prime roade, prima parte sau prima dată); lucrul principal.
Autori şi texte: Moise, Genesa 1:1; Talmud, bYom 9b; Isaia 43:10-13.
În primul rând, să vedem ce înţelegeau evreii atunci când Ioan spunea „La început”... Aici trebuie să facem o oprire, ca atunci când în Psalmi scrie „oprire” (Selah, „ecoul tăcerii”), şi să schiţăm un orizont discursiv.
Mai întâi, ne amintim de faptul că autorul era evreu şi avea o gândire modelată de Sfânta Scriptură, dar nu numai de ea, ci şi de Rabinul la picioarele Căruia studiase, despre care credea că este Mesia, Cel profeţit de mult, şi chiar Fiul lui Dumnezeu.
Apoi, Yochanan, pescarul-teolog, vorbea unei mase de evrei care forma o parte a auditoriului său. Cum au auzit şi cum au receptat ei discursul lui Yochanan, unul de-ai lor?
...De exemplu, apostolul Ioan zice în greacă En arche, „La început”, şi evreii aud „En arche”, dar pentru ei această sintagmă face o referire directă la expresia „La început” pe care o citeau ei în Sfânta Scriptură (versiunea Septuaginta, întrucât mulţi evrei se elenizaseră). Cartea Genesa, şi chiar a întregii Biblii, se deschide cu expresia „La început”.
Evreii care refuzaseră elenizarea şi citeau Biblia în ebraică îl auzeau şi ei pe Ioan zicând „La început”, dar traduceau în ei înşişi ca fiind expresia Bereşit (ebr., :(בראשית „La început, Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul.”
22
Mesajul din spatele lui „La început” este acesta: Ioan zice „Voi, evreilor, ştiţi că Sfânta Scriptură începe cu ‚La început...’ Ei bine, şi eu am îndrăzneala de a vorbi despre început şi chiar de a scrie despre început... şi una dintre implicaţiile vorbirii mele despre început este că, dacă am dreptate când vorbesc despre început, atunci scrierea mea nu se înscrie în lunga tradiţie literară pe care o avem noi, evreii, nu este o carte apocrifă şi, evident, nici pseudoepigrafă, ci este chiar Scriptură, iar eu sunt la fel de inspirat ca profetul Moise, autorul cărţii Genesa (şi al restului Torei)...
Noi, evreii, am spus că după moartea lui Hagai, Zaharia şi Maleachi, Duhul Sfânt S-a îndepărtat de Yisra’el (Talmud, bYom 9b). Dar ne-am înşelat! Căci Duhul Sfânt a făcut să aibă loc evenimentele pe care vi le relatez şi m-a mânat să scriu această carte, Evanghelia, care va ocupa un loc în canonul Sfintei Scripturi.”
Ce mai înţelegeau evreii prin această expresie, „la început”? Foarte posibil, expresia „la început” declanşa în ei amintirea unui şir de versete care ţin de aşa-numita „teologie a creaţiei”, pentru care le vom examina în discuţia din versetul 3.
2. „Începutul” în gândirea elenistă:ἀρχῇ (arche, Strong G 746): (în mod propriu abstract) un început, sau (concret) şef, prim (aplicat variat la ordine, timp, loc sau rang); început, colţ, primul, magistrat, putere, principalitate, principiu, regulă.
Autori şi texte: Thales din Milet, Teologia Orphică; Heraclit din Efes, Despre natură; Anaximenes din Milet, citat de Diogenes Laertios, Aristotel, Simplicius,
Hippolytos şi Cicero; Empedocles din Agrigentum, Despre natură.
Să vedem ce înţelegeau grecii prin cuvintele „La început”: cu toate că era evreu, şaliach Yochanan, apostolul Ioan, scria în limba greacă55, şi lucrul acesta este important de reţinut, pentru că Ioan cunoştea nu numai limba, ci şi gândirea greacă. Cu 700 de ani înainte ca Ioan să fi scris Evanghelia, grecii începuseră să treacă de la gândirea mitică la cea filosofică şi ridicaseră tot felul de întrebări cu privire la începuturi, spunând: „Toate lucrurile astea, Cosmosul, zeii, omul, trebuie să fi avut un început... Acel început se regăseşte, cumva, în toate aceste lucruri... Există ceva comun în toate aceste lucruri, ceva ce nu se schimbă, deşi aparenţele sub care există acel ceva e diferit şi variat şi se schimbă... Există un izvor comun din care încep şi îşi primesc temeiul lumea, Cosmosul, zeii, omul... Există un arche (ἀρχῇ), un principiu sau un substrat, o esenţă eternă şi neschimbabilă, comună tuturor lucrurilor existente... Care să fie substanţa ce persistă în cadrul schimbării?”56
55 În Mişcarea Mesianică sunt persoane care susţin că şeliachim, apostolii, şi-au scris operele în ebraică şi le-au tradus ulterior în greacă. Autorul acestor notiţe ar crede şi el lucrul acesta, dacă ar fi fundamentat de descoperirea a măcar câteva zeci de asemenea exemplare în ebraică, versus miile de exemplare (deşi nu autografe) în greacă. Cum descoperirea cu pricina nu ştim să fi avut loc încă, continuăm să credem dovezile existente actualmente.
Aşadar, când Ioan zice „En arche”, grecii nu înţeleg „La început”, ci mai degrabă „Întru început” sau „Întru principiu”. Cristian Bădiliţă57 propune traducerea sintagmei „En arche” drept „Întru început” şi zice:
„La” redă numai o dimensiune temporală destul de vagă. „Întru” redă şi dimensiunea spaţial-metafizică...
adică cea de principiu metafizic, teologic.
Thales din Milet: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din apă.Teologia Orphică: „apa există de la începuturi şi ea este materia din care s-a
solidificat pământul.”Dacă Thales din Milet ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de
Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era apa...”
Heraclit din Efes: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din focul etern viu.
Despre natură, fragmentul 30: „Această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici unul din zei, nici vreunul din oameni. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge.”
Dacă Heraclit din Efes ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era focul...”
Anaximenes din Milet: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din aer.Dacă Anaximenes din Milet ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat
de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era aerul...”
Empedocles din Agrigentum: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din foc, apă, aer, pământ (Elementele clasice.)
Dacă Empedocles din Agrigentum ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era focul, apa, aerul, pământul...”58
3. „Începuturile” în gândirea barbară;Autori şi texte: Miturile. (Creaţiile asiro-babiloniene Enuma eliş; Epopeea lui Ghilgameş.) Theogonie, cosmogonie, antropogonie. Vezi Miturile esenţiale şi Enigmele
miturilor astrale, de Victor Kernbach, sau www.sacred-texts.com(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
4. Începutul în gândirea (iudeo-)creştinilor.Autori şi texte:
56 Fiind îndrăgostiţi de frumuseţea relaţiilor care se pot decela între culturi aflate la mare timp şi distanţă unele de altele, nu ne putem abţine să nu părăsim puţin spaţiul şi timpul ioanin, pentru a aminti că, la unii filosofi ulteriori, de limbă germană, fundamentul ultim al lucrurilor era Grund-ul.57 http://mariuscruceru.files.wordpress.com/2009/10/extras-badilita.pdf58 Mai târziu, în Evul Mediu, se căuta al cincilea element, chintesenţa.
Spuneam că în timpul apostolului Yochanan, comunităţile de credinţă în Yeşua Mesia erau felurite şi neuniforme în elementele secundare ale credinţei. Cu toate acestea, ele toate, având Scripturile evreieşti (Tanakh-ul sau Septuaginta), credeau că „începuturile” sunt aşa cum Dumnezeu le revelase în Genesa 1-2, etc. Dar pentru că ele trăiau într-un mediu unde filosofii problematizaseră şi frământaseră „începutul” sau „principiul”, Yochanan, pescarul teolog, vine să facă ordine în gândirea universală legată de începuturi, zicând La început (Be-reşit; En arche) era Cuvântul.
Iniţial, el rostea59 Evanghelia şi doar mai apoi a şi aşternut-o în scris, folosindu-se de vellum-uri, care erau scumpe, mult mai scumpe ca papirusurile sau pergamentele, întrucât acestea erau, de fapt, piei de viţel, obţinute prin sacrificarea unei vaci gestante. Şi înainte de a scrie ceva ce urma să rămână posterităţii, şi să te asiguri că nu te faci de râs, tu, ca maestru, ca gânditor, împărtăşeai altora concepţiile tale despre lume şi viaţă mai întâi în mod oral, te verificai. Desigur, vacile nu erau chiar ieftine, dar acest motiv este absolut insignifiant, prima, dorinţa de a te verifica prin interacţiune orală, prin dezbateri cu alţii60...
Să ne imaginăm un cadru, o secvenţă de film... Îl vedem pe Yochanan în mijlocul mulţimii că se aşează, aşa cum făcea un rabin când urma să rostească învăţătura sa oficială, şi zice: „La început era...” Şi aici face o pauză, se uită în zare şi-şi ţine auditoriul în suspans, cu respiraţia întretăiată... „Hai, spune-ne odată, ce era la început? Apa, focul, aerul, pământul?” sclipesc ochii publicului nerăbdător. Şi el repetă: „La început era... Cuvântul... La început era...Logos-ul...”
Şi din nou audienţa se împarte, în funcţie de ceea ce fusese învăţat fiecare să gândească despre Cuvânt... Din nou avem un cuvânt simplu: „cuvântul”, sau, aşa cum i se spunea în greacă, logos, dar el era purtător de bogate semnificaţii, după cum vom vedea în capitolul următor.
Y Y Y
Capitolul al VI-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1b:„...era Cuvântul...”/ ἦν ὁ λόγος
59 Era ceea ce se numeşte kerugma apostolică, predată oral („predania”, cum ar denumi-o ortodocşii), tradiţia orală, cum ar denumi-o catolicii (tra-ditio, lat.).60 Numai în şcolile (aşa-zis) teologice româneşti îţi poţi permite să publici o carte fără a fi prezentat ideile sale studenţilor şi cadrelor universitare din ţară şi fără a o fi dezbătut anterior.
25
„... era Cuvântul...” în gândirea maselor evreieşti
Înainte de a continua, trebuie să observăm un fapt important revelat de apostolul Ioan: „La început era Cuvântul...” înseamnă că Cuvântul era dinainte de începutul creaţiei spaţio-temporale, adică Logos-ul pre-exista creaţiei, nu şi-a început existenţa simultan cu începutul ei, El era din veşnicia trecută. La aceasta se referă contextul imediat, care vorbeşte despre creaţie prin Cuvântul deja existent.
Deci, o lectură de genul „Înainte de început, era Cuvântul” nu este greşită. Însă, dacă totuşi cineva ar mai crede că Logos-ul a început să existe deodată cu începutul, îl invităm să citească următorul pasaj:
10 „Voi sunteţi martorii Mei” - zice YHVH - „voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt:înainte de Mine n-a fost format nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi, 11Eu, Eu sunt YHVH, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! 12Eu am vestit, am mântuit, am profeţit, nu sunt străin între voi;voi Îmi sunteţi martori“ - zice YHVH – „că Eu sunt Dumnezeu. 13Eu sunt de la început, şi nimeni nu izbăveşte din mâna Mea;când lucrez Eu, cine se poate împotrivi?”Isaia, 43:10-13.
Făcând apel la contextul Bibliei, care-L arată pe YHVH fiinţând din veşnicie în veşnicie, înţelegem că El nu este „de la început”, ci dinainte de început... La fel stau lucrurile şi în situaţia Logos-ului.
Revenind la tema noastră, trebuie să dăm o definiţie termenului „Cuvânt” din ebraică:
Cuvântul (דבר, dabar, Strong H 1697): cuvânt, lucru, eveniment.Ne amintim faptul că, în general, evreii gândeau holistic şi nu fragmentar sau în
categorii, aşa cum tindeau să gândească grecii, care cugetau disjunctiv. În consecinţă, când ei rosteau termenul „cuvânt”, dabar, ei înţelegeau simultan „cuvânt, lucru, eveniment.” Altfel spus, atunci când Dumnezeu cuvântează, cuvântul Lui creează lucruri şi declanşează evenimente! Iar în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu (דבר יהוה, dabar YHVH) are rol cel puţin în următoarele domenii: în creaţie; în revelaţie; în infuzarea vieţii.
ROLUL CUVÂNTULUI ÎN CREAŢIE: Autori şi texte: Legea: Moise, Genesa 1:3,6,7b,14, 15b; Profeţii: Isaia 48:13; Scrierile: Psalmul 33:6,9; 148:1-5.
26
MOISE afirmă:Genesa, 1:3,6,14
„Să fie lumină!... Şi a fost lumină (v. 3).” „Să fie o întindere între ape…” (v. 6) şi a fost o întindere între ape.„Să fie nişte luminători” (v. 14) şi au fost nişte luminători… Să fie, să fie, să fie…şi a fost, a fost, a fost!... DUMNEZEU CREA PRIN CUVÂNT!... EVENIMENTE COSMICE SE ÎNFĂPTUIAU PRIN CUVÂNT!... UNIVERSUL ÎNSUŞI ERA CHEMAT LA EXISTENŢĂ PRIN CUVÂNT!...
PROFEŢII confirmă:Isaia, 48:13:
„Mâna Mea a întemeiat Pământul, Şi dreapta Mea a întins cerurile:Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.”
SCRIERILE (HAGIOGRAFII) subliniază ceea ce Moise a afirmat şi profeţii au confirmat:
Psalmii, 33:6,9: Cerurile au fost făcute prin CUVÂNTUL DOMNULUI,Şi toată oştirea lor prin suflarea (ruach = Duh, suflare) gurii Lui. ...Căci El zice, şi se face; Porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă.
Psalmii, 148:1-5 confirmă:1Lăudaţi pe DOMNUL! Lăudaţi pe DOMNUL din înălţimea cerurilor, Lăudaţi-L în locurile cele înalte! 2Lăudaţi-L toţi îngerii Lui! Lăudaţi-L, toate oştirile Lui! 3Lăudaţi-L, soare şi lună, Lăudaţi-L, toate stelele luminoase! 4Lăudaţi-L, cerurile cerurilor, Şi voi, ape, care sunteţi mai presus de ceruri! 5Să laude Numele DOMNULUI, căci El a poruncit şi au fost făcute…
Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu crease Universul... iar Ioan 1:3 revelează acest lucru în mod suplimentar:
27
3 Toate lucrurile61 prin El (Cuvântul) au fost făcute62 şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.
ROLUL CUVÂNTULUI ÎN REVELAŢIE:Autori şi texte: Legea: Moise, Genesa 15:1; Profeţii: Ieremia 1:1-5; Ezechiel 1:3; Scrierile: Psalmul 105:42.
În gândirea evreiască Cuvântul lui Dumnezeu nu avea rol numai în creaţie, ci şi în revelaţie! Când evreii auzeau de „Cuvântul lui Dumnezeu” sau de „Cuvântul DOMNULUI (YHVH)”, ei se gândeau la „Cuvântul lui Dumnezeu” care vorbise în vechime! Şi când „Cuvântul lui Dumnezeu” vorbise, însemna că Însuşi Dumnezeu vorbise, pentru că nu se poate separa „Cuvântul lui Dumnezeu” de Dumnezeu! Nu se poate face o distincţie între Dumnezeu şi Cuvântul Său! Cuvântul lui Dumnezeu era, deci, Însuşi Dumnezeu!!!
(Întrebare pastorală: oamenii care nu se ţin de cuvânt, păcătuiesc, după cum spune Romani 1:31, cu privire la „călcătorii de cuvânt”... Dar noi: cum stăm noi cu respectarea cuvântului dat?...)
MOISE afirmă:Genesa, 15:1:
„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) a vorbit lui Avram...” Înseamnă că DOMNUL a vorbit lui Avram!
PROFEŢII confirmă:Ieremia, 1:1-5:
„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) a vorbit lui Ieremia...”Înseamnă că DOMNUL i-a vorbit lui Ieremia.Ezechiel 1:3:
„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) a vorbit lui Ezechiel...” Înseamnă că DOMNUL i-a vorbit lui Ezechiel!...
SCRIERILE subliniază:Psalmii, 105:42:
Căci Şi-a adus aminte de Cuvântul Lui cel sfânt, Şi de robul Său Avraam. (Vezi şi Psalmul 119, etc)
Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu Îl revela pe Dumnezeu... iar Evanghelia după Ioan, 1:18 confirmă acest lucru, spunând:
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
61 Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, se subînţelege termenul „lucrurile”.62 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.
28
singurul născut, Dumnezeu,Cel fiind în sânul Tatălui,
MOISE afirmă:Genesa, 15:6:„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) i-a vorbit astfel (unui cuplu sterp): "...cel ce va
ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău."”
PROFEŢII confirmă:Ezechiel, 37:1-14:
1Mâna DOMNULUI a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul DOMNULUI, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase. 2M-a făcut să trec pe lângă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa văii, şi erau uscate de tot. 3El mi-a zis: „Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învie?” Eu am răspuns:„DOAMNE, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!” 4El mi-a zis: „Proroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: "Oase uscate, ascultaţi Cuvântul DOMNULUI! 5Aşa vorbeşte/cuvântează DOMNUL Dumnezeu către oasele acestea: "Iată că voi face să intre în voi un duh, şi veţi învia! 6Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune duh în voi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL."”7Am prorocit cum mi se poruncise. Şi pe când proroceam, s-a făcut un vuiet, şi iată că s-a făcut o mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele! 8M-am uitat, şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era încă duh în ele. 9El mi-a zis: „Proroceşte, şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului, şi zi duhului: "Aşa vorbeşte DOMNUL Dumnezeu: ‚Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!’"” 10Am prorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr. 11El mi-a zis: „Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Yisra’el. Iată că ei zic: "Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!"
29
12De aceea, proroceşte, şi spune-le: "Aşa vorbeşte/cuvântează DOMNUL Dumnezeu: ‚Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Yisra’el. 13Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL, când vă voi deschide mormintele, şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu! 14Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că Eu, DOMNUL, am vorbit/cuvântat şi am făcut’, zice DOMNUL."”
„Prooroceşte, spune, vorbeşte/cuvântează, zi, Eu, DOMNUL, am vorbit şi am făcut“ → forţa învierii prin Cuvântul DOMNULUI şi prin Duhul DOMNULUI.
SCRIERILE subliniază ceea ce Moise a afirmat şi Profeţii au confirmat:Psalmii, 107:19,20:
19Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către DOMNUL,Şi El i-a izbăvit din necazurile lor; 20A trimis cuvântul Său şi i-a tămăduit,Şi i-a scăpat de groapă.
Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul DOMNULUI avea rol şi în infuzarea vieţii...iar Ioan 1:4 confirmă acest lucru, spunând:
„În El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor.”
Aşadar, despre acest Cuvânt cu autoritate în creaţie, în revelaţie şi în viaţă vorbeşte apostolul Ioan.
Merită să ridicăm întrebarea: „în ce limbă a vestit Ioan, Yochanan, Evanghelia?” Ţinând cont de mediul în care trăia apostolul, răspunsul este nuanţat, conţinând atât bănuieli, cât şi certitudini. Oare evangheliza el în ebraică? Extrem de improbabil, în vremea sa ebraica era utilizată doar ca limbă liturgică. Evangheliza el în greacă? Cu certitudine, pentru că aceasta este limba în care a scris şi operele sale, Evanghelia, Epistolele şi Apocalipsa. A evanghelizat el şi în aramaică? Foarte probabil că da, întrucât aceasta era limba pe care evreii o vorbeau în primul veac.
Însă, dacă apostolul Yochanan a predicat Evanghelia şi în aramaică, atunci pentru „Cuvânt” el trebuie să fi folosit termenul Memra, după cum apare el în Targum-uri. Aici merită să facem un excurs cu privire la literatura Targum-urilor.
„LA ÎNCEPUT, ERA MEMRA...”EXCURS
30
Targum-urile despre care am vorbit mai sus erau traduceri ale Tanakh-ului (Vechiul Testament) în limba aramaică, traduceri care aveau şi interpretări midraşice, note explicative. Dacă am adapta la conceptul la cultura neo-protestantă a României anului 2012, am putea spune că ele erau un fel de „Biblia cu explicaţii”, sau, mai corect, „Biblia de studiu pentru o viaţă deplină”. În limba aramaică, termenul „Cuvânt” este MEMRA şi apare de 596 ori.
În aceste Targum-uri, Memra este Cuvântul creator al lui Dumnezeu şi chiar este identificat cu Dumnezeu !63
De exemplu, la Deuteronomul, 33:27 apare o explicaţie:
Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost,Şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare.El a izgonit pe vrăjmaş dinaintea ta,Şi a zis: „Nimiceşte-l.”
Targum-ul Onqelos oferă o notă explicativă:„Aceste braţe veşnice sunt Memra, Cuvântul prin care a fost creată lumea.”
În Targum-uri, omul este creat prin Memra, Cuvântul creator al lui Dumnezeu, Avraham este socotit neprihănit/îndreptăţit prin Memra, Yaakov promite că Memra va fi Dumnezeul lui, dacă-l protejează în călătoria lui, Moise se roagă lui Memra şi Sămânţa lui YYisra’el este socotită neprihănită/îndreptăţită prin Memra.
Un element de noutate – şi de teologie reacţionară – este acela că atunci când creştinii au început să spună: „Cuvântul/Memra este Iisus/Yeşua, Hristos/Mesia”, rabinii au încetat să mai folosească termenul Memra în scrierile lor.
„... era Cuvântul...” în gândirea audienţei eleniste
Cuvântul (ὁ λόγος, ho logos, Strong G 3056): ceva spus (incluzând gândul); prin implicaţie, o temă (subiect al discursului), de asemenea raţiune, raţionament (facultatea mentală sau motivul; prin extensie, un calcul, o evaluare; în special (cu art. hotărât la Ioan) Expresia dumnezeiască (adică, Hristos).
Autori şi texte:Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti.
Heraclit: Despre natură (Peri phuseon); Platon: Phaidon 76b; Theaitetos 201c-d; Aristotel: Politica, 1332a, Etica Nicomahică II, 1103b; 1144b; V, 1134a; Şcoala stoică: (acest subcapitol este în curs de elaborare); Philon alexandrinul: (acest subcapitol este în curs de elaborare).
63 A se vedea şi Apocalipsa, 19:13, unde regăsim Cuvântul lui Dumnezeu, fie el Dabar,Memra sau Logos.
31
Termenul logos era încărcat de sensuri, pe care grecii i le atribuiseră în timp. Grecii ştiau cam tot ce se poate şti despre termenul logos, ei filosofau asupra acestui termen şi-l frământau de 600 de ani deja.
Primul care problematizase conceptul de Logos fusese Heraclit, „obscurul”, din Efes, chiar din cetatea unde locuia acum Ioan!!! Providenţa lui Dumnezeu orchestrase lucrurile astfel încât Ioan dădea un răspuns peste timp lui Heraclit...
Heraclit64 spunea că logos-ul este un principiu subiacent de organizare a universului... dar şi proporţie...
Apoi apăruse Platon, care îmbogăţea conceptul de Logos, spunând că acesta este o explicaţie veritabilă, analitică: „...O caracteristică a adevăratei cunoştinţe (episteme) este capacitatea de a oferi raţiune (logos) a ceea ce cunoaştem.”
Pentru Aristotel, discipol al lui Platon, logos-ul era raţiune, raţionalitate, mai cu seamă în context etic (Pol. 1332a, Eth. Nich. V, 1134a) şi frecvent în sintagma „raţiune dreaptă” (Eth. Nich., II, 1103b; 1144b).
Şcoala de gândire stoică dădea logos-ului alte definiţii; una era că logos-ul este o formulă divină şi universală de organizare. Logos-ul era forţa activă şi creatoare din univers, logos-ul era Dumnezeu!
Teoria lingvistică a stoicilor distingea între: logos-ul interior /gândirea, şi logos-ul exterior/ vorbirea (SVF, II, 135; Sextus Empiricus, Adv. Math. VIII, 275), dar logos-ul, luat integral, era „discurs”, or grecii erau mari amatori de a asculta discursuri, întrucât discursul oratoric arăta valoarea şi calitatea unui om. Exprimat altfel, discursul era extensia personalităţii omului, discursul era omul în sine!
Grecii analizau discursurile oamenilor: Erau atenţi la vocabular: era oratorul un om citit şi informat, sau avea un orizont
mai redus? Erau atenţi la gramatica oratorului: respecta acesta regulile gramaticale sau le
încălca? Erau atenţi la gândirea oratorului: îşi prezenta el ideile într-un mod logic-coerent,
avea el un sistem filosofic închegat sau bătea câmpii?...
Discursul, deci, revela înţelepciunea interioară şi personalitatea oratorului... Un alt personaj important în definirea conceptului de logos a fost Philon evreul
(sau alexandrinul).Acest personaj a încercat o sinteză între Sfânta Scriptură şi filosofia grecească.
Pentru el, Logos-ul era Raţiunea Divină (care cuprinde complexul arhetipal al ideilor ce vor servi ca modele creaţiei...), intelectul divinităţii, care se exteriorizează sub forma Universului accesibil numai inteligenţei. El este transcendent şi este divinitate, dar Philon este foarte atent să nu spună că logos-ul ar fi Dumnezeu, ci zice că este „fiul mai mare al lui Dumnezeu”. O dată cu crearea lumii vizibile, logos-ul începe să joace un rol imanent ca „pecete” a creaţiei, despre care stoicii spuneau că este „liantul Universului”.
Philon mai înţelege că logos-ul are un rol distinct în creaţie, fiind cauza instrumentală: adică, Dumnezeu a creat prin el toate lucrurile...
Acum, după ce am trecut în revistă concepţii despre logos, putem trage nişte 64 Pentru că la o notă de subsol anterioară vorbeam despre dragostea faţă de frumuseţea relaţiilor care se pot decela între culturi aflate la mare timp şi distanţă unele de altele, aici adăugăm că, aproximativ în aceeaşi perioadă, în China, Lao Tze scria că tao este principiul generator al Universului (comparabil în parte cu logos-ul heraclitic), sau esenţa naturală a lucrurilor.
32
concluzii: Logos este facultatea de a raţiona, de a rosti şi da definiţii, precum şi
principiul de organizare a universului în mod raţional şi proporţionat...Logos-ul, Cuvântul, Îl arată pe Dumnezeu: fie este „fiul mai mare al lui
Dumnezeu”, fie este chiar Dumnezeu.Prin Logos au fost făcute toate lucrurile, el este lumina arhetipală, din care
izvorăsc toate lucrurile.Pescarul teolog spune în versetul 1:„La început era Logos-ul, adică la început era Raţiunea divină, rostită prin
Cuvântul divin, arătate în lume prin organizarea raţională – şi nu haotică – a Universului. Înainte să fi existat orice lume, spaţiu sau timp, Cuvântul, Logos-ul, exista şi Îl arăta pe Dumnezeu, întrucât Logos-ul era cu Dumnezeu ...şi Logos-ul era chiar Dumnezeu!”
Y Y Y
Capitolul al VII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1c:
33
„...CUVÂNTUL ERA CU DUMNEZEU...”/ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν
„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea maselor evreieşti
Înainte de început, înainte de începutul Universului creat de Dumnezeu, înainte de începutul timpului şi al istoriei, Cuvântul era cu Dumnezeu! Cuvântul este pre-existent creaţiei spaţio-temporale. Cuvântul era cu Dumnezeu din veşnicie!
Lucrul acesta nu-i nedumerea pe evrei. Ei afirmau că înainte de Creaţiune, existau deja câteva „entităţi” – dacă pot fi desemnate în acest fel. Dăm un citat din Talmud:
Există şapte lucruri care au fost create înainte ca Universul să fi dobândit existenţă. Acestea sunt: Torah, pocăinţa, Paradisul, Ghe-Hinom, tronul slavei, templul ceresc şi Numele lui Mesia.Talmudul, Pesachim 54a.
Desigur, despre această pre-existenţă se vorbea sub raport ideatic, întrucât toate aceste elemente enumerate au existat dintotdeauna „în Dumnezeu”. Se poate oare concepe că în veşnicia trecută a existat „un timp” în care El să nu se fi gândit la ele? Torah, de exemplu, este expresia caracterului perfect neprihănit şi sfânt al lui Dumnezeu. Să fi existat oare „un moment” în veşnicia trecută în care Torah să nu fi existat şi El să o fi creat?... Este limpede, aşadar, că evreii se înşelau atunci când ziceau că acestea au fost create. Aici, însă, altceva vrem să reliefăm: evreii credeau că înainte să fi fost făcută Creaţiunea existaseră unele „entităţi” (Numele lui Mesia, adică Însuşi Mesia, fiind unul dintre ele) care erau „cu Dumnezeu”. Or, dacă acestea existau înainte de Creaţiunea spaţio-temporală, atunci acestea pot fi numai veşnice.
Un alt exemplu despre entitate eternă: Numele lui Mesia. Sfânta Scriptură afirmă eternalitatea acestui Nume, a acestei persoane:
Şi tu, Betleeme Efrata, Măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, Totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Yisra’el, Şi a Cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi,
Până în zilele veşniciei.65
Mica, 5:2.
Revenind la fragmentul de verset analizat: gândirea evreiască folosea o sintagmă pentru a desemna această dulce comuniune, iar Ioan nu ezită s-o întrebuinţeze în versetul 18, când spune despre Cuvânt că Acesta „este în sânul Tatălui” (v. 18). În iudaism, sânul/pieptul semnifică o părtăşie apropiată, o relaţie sufletească intimă: vezi Evanghelia după Luca, 16:22,23, unde Lazăr era „în sânul lui Avraham”, sau chiar Ioan care, în Evanghelia după Ioan, 13:23,25, stătea la masă culcat pe sânul lui Yeşua, sau Ioan, 21:20.66
65 Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.
34
„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea elenistă
Pentru a analiza fragmentul al treilea din versetul inaugural al Prologului-Petikhta apostolului Yochanan, trebuie să conştientizăm semnificaţiile unei prepoziţii micuţe, grecescul πρὸς, tradus în limba română prin cuvântul „cu”. În limba greacă termenul nu semnifica doar „cu”, ci sugera mai mult decât atât: intimitate, apropiere, părtăşie, comuniune, faţă către faţă. Altfel spus, „Cuvântul era cu (faţa spre) Dumnezeu”, „Cuvântul avea o caldă părtăşie sau o comuniune intimă cu Dumnezeu!”
ATENŢIE: nu poţi avea părtăşie apropiată, o relaţie sufletească intimă cu un cuvânt sau cu un lucru, ci numai cu o persoană!...67 Aşadar, Cuvântul şi Dumnezeu sunt două entităţi distincte, între care exista o relaţie foarte apropiată, intimă. Vom vedea mai jos ce anume voia să spună apostolul.
„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea iudeo-creştinilor
Folosind prepoziţia „cu”, Yochanan spune în mod voalat cel puţin două lucruri: primul este acela că Logos-ul, Cuvântul, este o individualitate în sine însăşi, o entitate distinctă de Dumnezeu, care nu poate fi confundată cu Dumnezeu. Al doilea lucru este acela că Logos-ul, distinct de Dumnezeu, avea totuşi o relaţie cu Dumnezeu, şi nu una oarecare, şi nu una oarecare, ci o relaţie dialogică. Luând în consideraţie şi afirmaţiile 1a şi 1b, legate de „începuturi”, conchidem că între Logos şi Dumnezeu exista o comuniune intimă încă înainte de Creaţiune, de începuturile eonilor, ale veacurilor şi ale lumilor.
Y Y Y
Capitolul al VIII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1d:
66 Şi alte limbi mai păstrează acest concept. În limba engleză, de pildă, există o sintagmă care numai recent a căzut în desuetudine, bosom friend, care, ad-litteram, s-ar traduce „prieten de sân”. Desigur, ar fi eronat să fie tradus altfel decât „prieten intim”.67 În Întâia epistolă a apostolului Ioan, 1:2, apostolul va repeta ideea, ca şi cum ar fi un leitmotiv: „pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată.” Această prepoziţie, „la”, este, de fapt, pros, „cu faţa spre, aflat într-o dulce părtăşie cu.”
35
„...CUVÂNTUL ERA DUMNEZEU”/ θεὸς ἦν ὁ λόγος
„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea maselor evreieşti
Cuvântul pre-existent creaţiei, Cuvântul care era în prezenţa lui Dumnezeu şi avea o comuniune intimă cu El, Cuvântul, deci... era Dumnezeu!
Pentru evrei, afirmaţia nu era din cale-afară de uluitoare, întrucât am văzut înainte că atunci când apărea Cuvântul lui Dumnezeu, Dabar, Memra, era vorba despre Dumnezeu Însuşi.
Când vom ajunge să analizăm versetul 14, care spune că Logos-ul, Cuvântul, care era Dumnezeu, S-a făcut om, vom vedea oroarea pe care o resimţeau mulţi evrei (de atunci şi de acum) vizavi de această consecinţele teologice ale acestei afirmaţii tranşante.
„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea elenistă
Nici pentru greci afirmaţia nu era foarte şocantă, întrucât am văzut înainte că mulţi asociau şi identificau Logos-ul cu Dumnezeu. Am spus că pentru stoici logos-ul, Cuvântul, era o formulă divină şi universală de organizare, logos-ul era forţa activă şi creatoare din Univers, logos-ul era Dumnezeu!
„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea barbară
Nu insistăm asupra modului în care barbarii, adică ne-evreii care nu erau nici romani, nici greci sau elenizaţi, interpretau afirmaţia „Cuvântul era Dumnezeu”. Probabil că afirmaţia Apostolului nu-i mira foarte tare, întrucât barbarii (nu mai mult decât greco-romanii), considerau că omenirea luase fiinţă în urma unei naraţiuni a zeilor, sau a unei naraţiuni dedublate de gesturi, de fapte, alcătuind povestiri dramatizate. Ca atare, expresia „Cuvântul era Dumnezeu”, sau „Zeii au întemeiat lumea prin intermediul povestirilor”, „Zeii au dat fiinţă lumii povestind-o” era cam totuna. Eugen Simion, care-l tâlcuieşte pe Mircea Eliade în Încercarea labirintului, se exprimă admirabil: „A povesti înseamnă a prelungi într-o existenţă profană întâmplările mari narate de mituri...”68
„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea iudeo-creştinilor 69
Aserţiunea de la care pornim în acest subpunct este aceea că traducerea propoziţiei θεὸς ἦν ὁ λόγος este „Cuvântul era Dumnezeu”. De ce nu se poate traduce
68 Eugen Simion, în „Postfaţă” la volumul Mircea Eliade, Proză fantastică, V, „La umbra unui crin”, Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, p. 210.69 Apocalipsa, 19:13: „El („Cel credincios” şi „Cel adevărat” din v. 11) era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”.
36
„Cuvântul era un dumnezeu”, aşa cum încearcă să-l traducă nişte nou-veniţi – ne referim la russeliţi (mileniştii) şi la Martorii lui Iehova? Postăm aici trei răspunsuri pertinente privitoare la această chestiune.
Primul răspuns este preluat din cartea Teologie sistematică, de Wayne Grudem, în traducerea lui Dinu Moga (care, pe alocuri, este doar aproximativă, după cum se va vedea mai jos):
Articolul hotărât grecesc ho nu apare în faţa termenului grecesc Theos, Dumnezeu, dar propoziţia respectă o regulă obişnuită a gramaticii limbii eline, iar absenţa articolului hotărât indică faptul că Dumnezeu este predicatul70 şi nu subiectul propoziţiei. Aceasta este regula lui Colwell, care spune că în propoziţii legate prin verbul a fi (eimi), un substantiv predicativ hotărât71 în mod obişnuit pierde articolul hotărât când precedă verbul, dar subiectul propoziţiei, dacă este hotărât, va reţine articolul hotărât. Prin urmare, dacă Ioan a vrut să afirme: „Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1) exact acesta era modul în care trebuia s-o spună. (Studii gramaticale recente au confirmat şi chiar întărit regula originală a lui Colwell: vezi Lane C. McGaughy, Toward a Descriptive Analysis of EINAI as a Linking Verb in the New Testament [SBLDS 6; Missoula, Mont.; SBL, 1972], esp. pp. 49-53, 73-77; şi recenzia de mare importanţă a acestei cărţi de E.V.N. Goetchius în JBL 95 [1976]: 147-149.)Sigur că dacă Ioan ar fi dorit să zică „Cuvântul era un dumnezeu” (folosind un predicat nehotărât, „un dumnezeu”), ar fi putut scrie şi în felul acesta, deoarece de la început n-ar fi existat articol hotărât care să fie eliminat. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, atunci în context ar fi trebuit să existe anumite indicii care să arate că Ioan s-a folosit de cuvântul theos ca să vorbească despre o fiinţă cerească, dar care să nu fie pe deplin divină. Aşa că se naşte întrebarea: despre ce fel de Dumnezeu (sau „dumnezeu”) vorbeşte Ioan în acest context? Oare vorbeşte el despre singurul şi adevăratul Dumnezeu care a creat Cerurile şi Pământul? În acest caz, theos a fost hotărât, dar a eliminat articolul hotărât ca să arate că este un substantiv predicativ72. Sau Ioan vorbeşte despre un alt fel de fiinţă cerească („un dumnezeu”) care nu este singurul Dumnezeu adevărat? În acest caz theos a fost nehotărât şi n-a avut niciodată un articol hotărât.Contextul răspunde clar acestei întrebări. Pe baza celorlalte întrebuinţări ale cuvântului theos unde are înţeles de „Dumnezeu” în versetele 1,2,6,12,13 şi altele, şi pe baza cuvintelor introductive care amintesc de Genesa 1:1 („La început”), putem deduce clar că Ioan vorbeşte despre singurul şi adevăratul Dumnezeu care a creat Cerurile şi pământul. Ca urmare, înseamnă că şi cuvântul theos din v. 2 trebuie înţeles tot ca o referire la acelaşi Dumnezeu.73
Pe site-ul http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro, Marian Buşoi aduce şi el argumente demne de luat în seamă. Rugăm doar cititorii ca, acolo unde Marian Buşoi scrie despre „predicat nominativ”, să înlocuiască cu sintagma corectă „predicat nominal”.
Unii traduc construcţia S-PN θεὸς ἦν ὁ λόγος prin „Cuvântul era un dumnezeu”, însă împotriva traducerii lor ar fi câteva argumente:
70 Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ”. N. ns.71 Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ exprimat prin substantiv cu articol hotărât”. N. ns.72 Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ”. N. ns.73 Wayne Grudem, Teologie sistematică, Edit. Făclia, Oradea şi Edit. Universităţii Emanuel, Oradea, trad. D. Moga, 2004, nota p. 248.
a) în limba greacă, articolul este subînţeles, mai ales atunci când respectivul substantiv nearticulat se găseşte articulat într-o propoziţie anterioară. Acest lucru se întâmplă şi aici, deoarece propoziţia precedentă este: καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν = Şi Cuvântul era cu Dumnezeu, iar θεόν (Dumnezeu) este articulat (τὸν θεόν). Prin urmare, repetarea articolului este inutilă;b) într-o construcţie S-PN este necesar să se facă diferenţa între subiect şi predicatul nominativ. În cazul nostru, era necesar să ştim care este substantivul pe care se pune accent: Cuvântul sau Dumnezeu? Există două modalităţi pentru a pune emfază pe subiect: 1. subiectul rămâne articulat, iar predicatul nominativ rămâne nearticulat. Astfel, putem şti care este subiectul; 2. ambele substantive sunt articulate, iar subiectul apare primul în propoziţie. Însă, ţinând cont de punctul a), este clar că s-a folosit prima modalitate de emfază a subiectului.O altă explicaţie importantă în legătură cu construcţiile S-PN poate să elimine şi unele probleme de interpretare. Unii pun semn de egalitate între subiect şi predicatul nominativ. De aceea şi preferă să traducă „un dumnezeu”, în loc de „Dumnezeu”. Pentru că susţin că atâta timp cât Cuvântul era cu Dumnezeu, el nu poate fi în acelaşi timp şi identic cu Dumnezeu. De aceea, Ioan sigur nu a vrut să spună „Cuvântul era Dumnezeu”. Aceştia au dreptate când spun că nu poate fi Cuvântul identic cu Dumnezeu. Dar greşesc în interpretare (şi, implicit, în traducere). Construcţiile S-PN exprimă cel mai adesea o relaţie de apartenenţă (subset). Înţelesul este că Dumnezeu este o clasă mai mare, din care Cuvântul face parte. Mai mult, lipsa articolului dinaintea substantivului θεὸς ("Dumnezeu") adjectivizează oarecum substantivul. După cum spune Chemnitz (şi alţi gramaticieni), θεὸς fără articol exprimă esenţa/fiinţa divină, pe când θεὸς cu articol exprimă persoana divină. Deci aici nu se afirmă că Dumnezeu şi Cuvântul sunt aceeaşi persoană, ci că au aceeaşi fiinţă. Deci, traducând literar, am putea spune că „Fiinţa Cuvântului era Dumnezeirea”.74
La aceleaşi rezultate a ajuns şi doamna prof. gr. I Mirela Ianc, MA, care, într-o corespondenţă personală, a scris următoarele:
Relaţia subiect-nume predicativîn Ioan, 1:1d
Subiectul este partea principală de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal, cine suportă acţiunea unui verb la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ.75
Altfel spus, subiectul este partea principală de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului sau care arată despre cine sau despre ce se vorbeşte în propoziţie.
Verbul copulativ este un instrument gramatical care nu are înţeles de sine stătător şi care face legătura între subiect şi numele predicativ
74 http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro75 Academia Română, Gramatica limbii române, Vol II, Editura Academiei Române, Bucureşti 2005, p. 313.
Numele predicativ este partea predicatului nominal prin care se identifică sau se califică subiectul, el implica atât subiectul cât şi verbul copulativ.76
NUME PREDICATIV / SUBIECT (NP / S)
1. STRUCTURI-TIP:A. Cuvântul era DumnezeuB. Dumnezeu era Cuvântul.C. Cuvântul era Dumnezeul.D. Dumnezeul era Cuvântul.
0. Problema propriu-zisă a deosebirii celor două funcţii se pune în situaţia în care numele predicativ identifică sau califică subiectul, iar modul de construcţie (parte de vorbire, caz) le este identic sau aproape identic:
Ioan (S) este evanghelistul (NP) despre care ţi-am vorbit; Ioan (S) este un mare evanghelist. (NP)
0.1. O primă departajare se obţine prin degajarea valorii de calificare a numelui predicativ, asociată cu realizarea „substantiv nedeterminat definit”, care în planul formei înseamnă „substantiv nearticulat sau articulat cu articol nehotărât.De aceea toate contextele în care apar cele două funcţii cu realizări identice sau aproape identice pot fi grupate în două categorii:(1) UNA dintre funcţii, totdeauna aceeaşi - NUMELE PREDICATIV, SE EXPRIMĂ printr-un SUBSTANTIV NEARTICULAT sau articulat nehotărât, iar cealaltă, totdeauna aceeaşi - SUBIECTUL, se exprimă prin orice altceva (vezi, mai jos, 1.)(2) NICI UNA dintre funcţii NU SE EXPRIMĂ printr-un SUBSTANTIV NEARTICULAT sau articulat cu articol nehotărât (vezi, mai jos, 2.).1. Numele predicativ se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULAT sau ARTICULAT CU ARTICOL NEHOTĂRÂT şi CALIFICĂ SUBIECTUL. Indiferent de poziţia celor doi termeni unul faţă de celălalt, repartizarea pe funcţii rămâne aceeaşi: substantivul nearticulat (sau articulat nehotărât) = NP; celălalt termen (indiferent de partea de vorbire prin care se exprimă) = S, ca în exemplele:
(1) Cuvântul era Dumnezeu(2) Dumnezeu era Cuvântul.unde substantivul Cuvântul=Subiect, deoarece este articulat cu articol hotărât şi aflat în relaţie cu substantivul Dumnezeu= Nume predicativ, deoarece este nearticulat.
76 Ibidem, p. 263.
39
2. Nici una dintre cele două funcţii nu se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULAT sau ARTICULAT CU ARTICOL NEHOTĂRÂT: (3) Cuvântul era Dumnezeul.(4) Dumnezeul era Cuvântul.
Din punctul de vedere al înţelesului, între cei doi termeni se stabileşte un raport de echivalenţă contextuală (A=B).
În plan logic, spunem că sferele noţiunilor exprimate de aceştia se suprapun, se acoperă reciproc, mai mult sau mai puţin perfect.
În gramatică se spune că, în asemenea situaţii, un TERMEN, totdeauna acelaşi - NUMELE PREDICATIV, IDENTIFICĂ PE CELĂLALT, totdeauna acelaşi - SUBIEC-TUL.
Datorită acestei identităţi contextuale, asemănătoare relaţiei de echivalenţă matematică între două elemente, se pune pentru cei doi termeni, problema „care pe care identifică” sau, altfel spus, care este termenul identificat (pasiv) şi care este termenul identificator (activ). De răspunsul la această întrebare depinde nemijlocit interpretarea sintactică a celor doi termeni, respectiv repartizarea lor pe funcţii: SUBIECT = TERMENUL IDENTIFICAT; NUME PREDICATIV = TERMENUL IDENTIFICATOR.
Pentru formularea unei decizii în acest sens, în analizele gramaticale se folosesc, mai mult sau mai puţin explicit, diferite mijloace şi criterii, inegale ca importanţă, proprietate şi grad de concludenţă:
înţelesul (criteriul logico-psihologist); întrebările; transformarea «atributivă»; accentul şi intonaţia; concordanţa de număr şi persoană etc,
toate implicând într-un fel sau altul conceptul de SUCCESIUNE LINEARĂ (= topica termenilor şi „derularea” în timp a gândirii, a mecanismelor psihologice care stau la baza comunicării).
În acest sens, considerăm că repartizarea pe funcţii urmează modelul:Subiect (locul I) + Verb copulativ + Nume Predicativ (locul al II-lea). Schimbând ordinea prin permutarea termenilor, se schimbă şi funcţiile, respectiv
S devine NP, iar NP devine S: (3) Cuvântul era Dumnezeul.(4) Dumnezeul era Cuvântul.unde(3) Dumnezeul = S; Cuvântul= NP(4) Dumnezeul = S; Cuvântul= NP
Ambele poziţii le avem în următoarele versuri din Luceafărul de Mihai Eminescu: Iar cerul (S) este tatăl (NP) meuŞi mumă-mea (S) e marea (NP).
OBSERVAŢIE. Această „inversare”, teoretic totdeauna posibilă, este limitată practic de realitatea textului concret, în sensul că uneori schimbarea locului celor două
40
funcţii poate implica sau reclamă importante reorganizări atât ale propoziţiei date, cât şi ale frazei în care se află.77
Având în vedere relaţia dintre subiect şi nume predicativ, sensul enunţului Cuvântul era Dumnezeu ar putea fi înţeles sub forma natura Cuvântului era dumnezeiască.
Acum, revenind la textul nostru, mai prezentăm un motiv pentru care se observă faptul că se declară nu că Logos-ul ar fi fost un dumnezeu, ci că era chiar Dumnezeu; motivul, bine fundamentat în istorie, este, într-adevăr, reactiv şi circumstanţial: poate că evreii n-ar fi contestat că Logos-ul era, cumva, un dumnezeu. În definitiv, Tanakh-ul nu contesta existenţa altor zeităţi, ci afirma deschis perisabilitatea lor (Exod 15:11; Ier. 10:11; Ps. 82:1,6,7). Însă evreii din perioada post-exilică contestau cu vehemenţă că ar putea exista vreo entitate în afară de Dumnezeu care să fie Dumnezeu autentic, să aibă natura dumnezeiască. Altfel spus, erau în total dezacord că ar putea exista ceva sau cineva care să aibă aceeaşi esenţă ca şi Dumnezeu. Aşadar, indirect, prin respingerea acestui verset de către evrei încă din timpurile apostolului, se recunoaşte limpede că Yochanan nu a scris că Logos-ul era „un dumnezeu”, ci chiar Dumnezeu.
Ce mai înseamnă „Cuvântul era Dumnezeu”?... Pentru iudeo-creştini, această declaraţie zguduitoare scoate în relief faptul că între cele două individualităţi sau entităţi, Logos-ul şi Dumnezeu, nu numai că exista o relaţie dialogică, o comuniune intimă încă înainte de Creaţiune, de începuturile eonilor, ale veacurilor şi ale lumilor, ci şi că între ele există o unitate fiinţială, ontologică, o identitate de esenţă.
Afirmaţia apostolică arată că Logos-ul, Cuvântul, nu poate fi confundat cu Dumnezeu, dar, cu toate acestea, Logos-ul ERA Dumnezeu78!
Am văzut, deci, modul în care versetul se mişcă de la pre-existenţa eternă sau eternalitatea Logos-ului, trece prin intercomuniunea personală şi se opreşte în dumnezeirea intrinsecă.
Privitor la acest adevăr uluitor, David Stern, un credincios evreu mesianic, scria:
Faptul că Dumnezeu Se exprimă, porunceşte, cheamă şi creează este una dintre cele două teme primordiale ale întregii Biblii (cealaltă fiind dreptatea şi îndurarea Sa şi desfăşurarea lor în mântuirea omenirii). Această exprimare, această vorbire, acest „cuvânt” este Dumnezeu; un Dumnezeu care nu cuvântează, un Dumnezeu fără Cuvânt, nu este Dumnezeu. Iar un Cuvânt care nu este Dumnezeu nu realizează nimic.79
77 G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Editura EXCELSIOR, Cluj-Napoca, 1999, p. 298.78 După cum am mai spus, atunci când şaliach Yochanan, apostolul Ioan, scria această Evanghelie, această Besorah, „Veste Bună”, el gândea în ebraică. Poate că unii se vor întreba dacă apostolul, atunci când a scris „Dumnezeu” (Theos, gr.) se gândea la YHVH sau la Elohim? Este mai probabil că se gândea „Dabar (sau Memra, în aramaică), Logos-ul, era cu YHVH, şi Dabar (sau Memra), Logos-ul, era YHVH”, mai degrabă decât „Dabar (sau Memra), Logos-ul, era cu Elohim şi Dabar (sau Memra), Logos-ul, era Elohim”, deoarece Dabar (sau Memra), Logos-ul, apare în forma sa singulară, iar termenul ebraic Elohim semnifică un plural, nu un singular.Iar o întrebare de genul „Cuvântul era CU Dumnezeu-YHVH, sau Cuvântul ERA Dumnezeu-YHVH?” este ridicată de cei care raţionează potrivit structurilor de gândire greceşti, care gândesc disjunctiv, fragmentar, categorial. Deşi nu putem generaliza, totuşi, evreii ar alege gândirea de tip „şi-şi”, gândirea semitică fiind mai curând conjunctivă, holistică, integratoare. Spus simplu, Cuvântul era şi cu Dumnezeu, deşi într-un fel distinct de El, şi era şi Dumnezeu.79 (David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary, Jewish New Testament Publications, Inc., Clarksville, Maryland, USA, 1992, p. 153). Cu ajutorul lui Dumnezeu (be-ezrat ha-Şem) în viitor vom trata
41
Ajunşi aici, gândirea omenească ar încerca, cu semeţie şi aroganţă, să sondeze modul în care Logos-ul era CU Dumnezeu, fiind totodată EL ÎNSUŞI Dumnezeu. Recunoaştem deschis că întâlnim o taină care nu poate fi pătrunsă de cugetarea omenească, raţionamentul filosofic sau teologic nu poate cuprinde acest adevăr. În consecinţă, ne vom baza numai pe Revelaţia scrisă şi ne vom însuşi această taină prin credinţă, nu prin vedere sau teologhisire sterilă.80
Încheiem aici prin cuvintele altui evreu devenit credincios mesianic, Mortimer Adler, profesor de filosofie la Universitatea din Chicago: „Atunci, care ar fi punctul esenţial al revelaţiei, dacă am putea noi înşine s-o pricepem? Dacă ar fi completamente comprehensibilă, atunci ar fi doar o altă filosofie.”
Y Y Y
Capitolul al IX-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:2
despre relaţiile dintre Cuvântul rostit, Cuvântul scris şi Cuvântul întrupat.80 O altă taină impenetrabilă prin mijloace raţionale este reprezentată de înomenirea Logos-ului.
42
2 Acesta era la început cu Dumnezeu.81
Dar după „început”, a fost Cuvântul întotdeauna cu Dumnezeu?... A fost Cuvântul întotdeauna după-aceea într-o părtăşie dulce şi apropiată cu Dumnezeu? Şi întotdeauna a fost Faţa lui Dumnezeu îndreptată spre Cuvânt?...
Dar, în definitiv, ce înseamnă să fii cu faţa spre Dumnezeu, şi Dumnezeu să fie cu Faţa Lui spre tine? Şi ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi întoarcă Faţa de la tine?...
Mai întâi, vom insera câteva versete care amintesc despre ideea că Faţa lui Dumnezeu ar fi orientată spre cineva sau spre ceva, expresie care este un antropomorfism evident.
Să pui pe masă pâinile pentru punerea înainte,Ca să fie necurmat înaintea Mea.Exodul, 25:30.
Altfel spus, porunca este: „Să pui pe masă pâinile Feţelor (lekhem ha-Panim), ca să fie necurmat în faţa Mea.”
24 DOMNUL să te binecuvânteze, şi să te păzească! 25 DOMNUL să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine! 26 DOMNUL să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea! Numeri, 6:24-26, celebra „Binecuvântare aharonică” (Birkat cohanim).
Un alt pasaj celebru, invocat uneori ca îndemn adresat naţiunilor cu privire la pocăinţă, este cel din A doua carte a cronicilor:
...dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri,se va ruga,şi va căuta Faţa Mea ,şi se va abate de la căile lui rele,îl voi asculta din Ceruri,îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.A doua carte a cronicilor, 7:14.
Ultimul pasaj adus în discuţie provine din Psalmul 22, aşa-denumitul Psalm al Crucii:
Căci El nici nu dispreţuieşte, Nici nu urăşte necazurile celui nenorocit, Şi nu- Şi ascunde Faţa de el, Ci îl ascultă când strigă către El.Psalmii, 22:24.
81 Versetul 2 întăreşte propoziţia 1a şi 1b din v.1.
43
Acum înfăţişăm câteva versete antitetice conceptului de Faţă a lui Dumnezeu orientată spre cineva, pentru a înţelege ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi întoarcă Faţa de la om.
Cain a ieşit din Faţa DOMNULUI...Genesa, 4:16a:
Nu mă lepăda de la Faţa Ta...Psalmii, 51:11.
Forţând puţin nota, am putea spune că
TOŢI OAMENII SUNT ÎNAINTEA DOMNULUI...DAR NUMAI UNII SUNT ÎN FAŢA DOMNULUI
Pe ce ne bazăm când facem acest joc de idei? În urmă cu aproape 2000 de ani, din pieptul Celui crucificat în afara Ierusalimului, a izbucnit un strigăt: „Eli, Eli, lama sabachtani?”, care semnifica „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?...” Răstignitul cita Psalmul 22, denumit şi „Psalmul crucii”, cum am scris mai sus, psalm care continuă:
„...Şi pentru ce Te depărtezi, Fără să-mi ajuţiŞi fără s-asculţi plângerile mele?” (v. 1b).
În Psalmul acesta se mai spune „Nu Te depărta de mine...” (v. 11). Dumnezeu Îşi întorsese faţa de la Crucificat, Care, în sufletul Lui, a auzit răspunsul:
1Nu, mâna DOMNULUI nu este prea scurtă ca să mântuiască,Nici urechea Lui prea tare ca să audă, 2Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru;Păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!Isaia, 59:1,2.
Atunci, Crucificatul a întrebat în duh: „Cine dintre oameni M-a putut dovedi că am păcat?” (Ioan, 8:46a.)
Răspunsul care i-a răsunat în suflet a fost:
6Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui;Dar DOMNUL a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. 7Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc;Ca un miel pe care-l duci la măcelărie,Şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. 8El a fost luat prin apăsare şi judecată; Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe Pământul celor viiŞi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?9Groapa Lui a fost pusă între cei răi,Şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat,
44
Măcar că nu săvârşise nici o nelegiuireŞi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui. 10DOMNUL a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă...Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat,Va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile,Şi lucrarea DOMNULUI va propăşi în mâinile Lui. 11Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora.Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu/va îndreptăţi,Şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. 12De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari,Şi va împărţi prada cu cei puternici:Pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte,Şi a fost pus în numărul celor fărădelege;Pentru că a purtat păcatele multoraŞi S-a rugat pentru cei vinovaţi. Isaia, 53:6-12.
Y Y Y
Capitolul al X-lea
45
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:3:Cuvântul, Dumnezeu şi teologia creaţiei
3 Toate lucrurile82 prin El au fost făcute83 şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.84
I. Analiza literară: paralelismul versetului 3.II. Teologia creaţiei:
A. Teologia creaţiei prin Cuvânt în Tanakh;B. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică:
1. Teologia creaţiei în literatura apocrifă;2. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran;3. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă;
C. Teologia creaţiei în operele ioanine:1. Pasaje biblice;2. Comentariu teologic.
D. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit:1. Pasaje biblice;2. Comentariu teologic.
E. Scurt interludiu: Distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit de alte opere literare evreieşti (Talmud, Maase Bereşith).
F. Comentariu teologic.
I. Analiza literară: paralelismul versetului 3.Făcând analiza literară a acestui verset, identificăm în el atât un paralelism
antitetic specific semitic, cât şi o gândire holistică. Inserăm două versete care exemplifică acest paralelism:
El (Ioan) a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.Evanghelia după Ioan, 1:20.
...voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia;pe acestea trebuia să le faceţi,şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.Evanghelia după Matei, 23:23b.
Dacă tot aminteam de mentalitatea semitică, transcriem un exemplu anecdotic:
82 Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, se subînţelege cuvântul „lucrurile”.83 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.84 A se vedea şi Psalmii, 33:6.
46
Moishe şi Chayim, doi negustori de blănuri, se întâlnesc în gara din Varşovia:„Unde te duci?”, întreabă Moishe. „La Lódź”, răspunde Chayim. „Ah, mă păcăleşti!”, spune Moishe. „Îmi zici că mergi la Lódź pentru că vrei să mă gândesc că mergi la Cracovia. De fapt tu chiar mergi la Lódź! De ce mă minţi?”85
II. Teologia creaţieiA. Teologia creaţiei prin Cuvânt în TanakhSpuneam mai înainte că „norodul”, „poporul ţării” (am ha-areţ), destinatarii
principali ai discursului apostolului Yochanan, nu erau fini cunoscători ai Sfintelor Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că atunci când auzeau Scripturile citite sau expuse nu-şi aminteau de cele învăţate acasă sau de alte predici auzite. Ca atare, credem că atunci când apostolul a vorbit despre creaţiunea prin Logos/Memra, această rostire a declanşat în mintea evreilor de rând o înlănţuire de versete din Tanakh care vorbeau despre Elohim, Dumnezeul-Creator şi despre teologia creaţiei.
Prezentarea acestei teologii a creaţiei, având ca bază Tanakh-ul şi urmărită de-a lungul mai multor opere literare evreieşti este de primă însemnătate. H. H. Schmid, apud Colin Gunton86, „a conchis că în multe culturi antice o concepţie despre creaţie serveşte drept cadru pentru ordinea socială, politică şi cosmică. Concepţiile despre mântuire – despre adevărata viaţă omenească pe Pământ şi în societate – sunt încadrate în credinţe despre crearea lumii. (...) Credinţa că Dumnezeu a creat şi susţine ordinea lumii în toate complexităţile sale, nu este o temă periferică a teologiei biblice, ci e pur şi simplu tema sa fundamentală. Ceea ce Yisra’elul a experimentat în istoria sa, şi ceea ce a experimentat comunitatea creştină timpurie în relaţie cu Iisus este înţeles şi interpretat în termenii acestei teme de bază.” În cele ce urmează, vom puncta câteva dintre versetele care au trecut, probabil, prin mintea evreilor, atunci când l-au auzit pe Yochanan ben-Zavdai.
În primul rând, Biblia se deschide cu un verset absolut zguduitor, cu implicaţii majore pe multiple planuri ale existenţei, compus din (cum altfel?), 7 cuvinte:
בראשית ברא אלהים את השמים ואת הארץ׃1234567 Bereşit bara Elohim et ha-Şamayim v'et ha-Ereţ.La început, creat-a Elohim Cerurile şi Pământul.
Am mai spus că acest verset este un petikhta, un sumar care prezintă în formă condensată următoarele două capitole din Genesa, care descriu modul în care Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul. Cum le-a creat? CUVÂNTÂND! În capitolul 1 din Genesa, se spune de 11 ori – în diferite moduri – că El a cuvântat şi Universul a venit în existenţă, o existenţă finită şi dependentă de Creator.
Creând prin Cuvânt (şi, aparent, prin manufactură) Dumnezeu Îşi demonstrează omnipotenţa şi suveranitatea în lucrarea Creaţiunii:
26Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.
85 J.H.H. Weiler, Constituţia Europei, Polirom, Iaşi, 2009, p. 345.86 Colin E. Gunton, Christ and Creation, The Paternoster Press, Carlisle, Cumbria, UK and Wm. B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, USA, p. 20.
47
28Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.Isaia, 40:26,28.
Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el.Isaia, 42:5.
Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit: „Eu sunt Domnul, şi nu este altul!”Isaia, 45:18.
Mâna Mea a întemeiat pământul, şi dreapta Mea a întins cerurile:Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.Isaia, 48:13.
Căci iată că El a întocmit munţii, a făcut vântul, şi spune omului până şi gândurile lui. El preface zorile în întuneric, şi umblă pe înălţimile pământului: Domnul, Dumnezeul oştirilor, este Numele Lui.Amos, 4:13.
Creând prin Cuvânt, ni se arată înălţarea lui Dumnezeu mai presus de natură, ca un Dumnezeu mare şi infinit:
Înainte ca să se fi născut munţii,Şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea87,Din veşnicie în veşnicie,Tu eşti Dumnezeu!Psalmii, 90:2.
25Tu ai întemeiat în vechime pământul, Şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. 26Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne;Toate se vor învechi ca o haină;Le vei schimba ca pe un veşmânt, şi se vor schimba. Psalmii, 102:25,26.
Tanakh-ul ne dezvăluie şi faptul că în lucrarea Creaţiunii Dumnezeu a lucrat cu înţelepciune:
12Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma, şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul, şi dealurile cu cumpăna? 13Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui?
87 În original, textul nu prezintă impersonalul „să se fi făcut Pământul şi lumea”, ca şi când ele s-ar fi făcut singure, ci spune „să fi făcut (Tu) Pământul şi lumea”, arată o lucrare personală.
48
14Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii? Isaia, 40:12-14.
11Aşa să le vorbiţi: „Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. 12Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui. 13La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pământului, dă naştere fulgerelor şi ploii, şi scoate vântul din cămările Lui. 14Atunci se arată omul cât este de prost cu ştiinţa lui, şi orice argintar rămâne de ruşine cu chipul lui cioplit; căci idolii lui nu sunt decât minciună, şi nu este nici o suflare în ei; 15sunt un lucru de nimic, o lucrare înşelătoare, şi vor pieri, când va veni pedeapsa. 16Dar Cel ce este partea lui Iacov, nu este ca ei; căci El a întocmit totul, şi Yisra’el este seminţia moştenirii Lui: Domnul oştirilor este Numele Lui.” Ieremia, 10:11-16.
În creaţia Sa, Dumnezeu nu este numai suveran, ci are şi un scop, o finalitate:
6Voi zice miază-noaptei: „Dă încoace!” şi miază-zilei: „Nu opri, ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului: 7pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit.”Isaia, 43:6,7.88
La aceste categorii berkhofiene89 mai cităm două pasaje interesante din Scrieri:
6Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului,şi toată oştirea lor prin suflarea (ruach) gurii lui. 9Căci El zice, şi se face; Porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă. Psalmii, 33:6,9.
Aceste versete prezintă interes pentru studiul nostru pentru că în Psalmii, 33:6, unde versiunea Dumitru Cornilescu 1923 a tradus „suflare”, în originalul ebraic apare ruach, care se traduce „vânt, suflare, duh, Duh.” (O traducere cu adevărat fericită a acestui termen greu de tălmăcit au reuşit-o teologii catolici, care l-au redat drept „spiraţie”.) Versetul este vădit antropomorfic, el prezentându-L pe Dumnezeu care ar fi creat prin rostirea cuvântului şi printr-o suflare „în afară”, expresia sonoră fiind dublată de expiraţie, o activitate pulmonară.
Cine s-a suit la ceruri, şi cine s-a pogorât din ele?Cine a adunat vântul în pumnii lui?Cine a strâns apele în haina lui?Cine a hotărât toate marginile pământului?Cum se numeşte el,
88 În cărţile Legământului Înnoit, s-ar adăuga şi Epistola către romani, 1:25.89 Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Pennsylvania, USA, 1988, p. 128.
49
Şi cum cheamă pe fiul său?Ştii tu lucrul acesta?Proverbele, 30:4.
Pasajul se referă clar la activitatea de creaţie cosmică. Nu trebuie să omitem că genul literar analizat aici este cel liric, şi exegeza care se aplică poeziei nu poate duce la afirmaţii dogmatice (decât dacă, mai târziu, pasajele poetice au fost reiterate într-un discurs logic-narativ, vezi Psalmi reluaţi în predici apostolice sau trataţi în Epistole).
Interogaţia principală, însă, rămâne aceasta: cum Îl cheamă pe Cel care a creat conform unui proiect şi cum Îl cheamă pe Fiul Său?... Oare are Creatorul un Fiu?...
Încheiem acest subpunct cu una dintre cele mai depline şi mai frumoase afirmaţii vizavi de Creator în relaţia Sa cu Creaţiunea:
Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi Pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri, şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta.Neemia, 9:6.
B. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică
1. Teologia creaţiei în literatura apocrifă
Te implor, fiul meu, priveşte la cer şi la pământ, ia aminte la tot ce este în ele şi recunoaşte că Dumnezeu le-a făcut din ceea ce nu era, şi că omenirea a luat naştere în acelaşi fel.A doua carte a Macabeilor, 7:28.
2. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran
În anul 1948 în peşterile de la Qumran au fost găsite mai multe suluri pe care erau înscrise atât cărţi biblice, cât şi învăţătura sectei care locuia în acele peşteri, probabil o grupare separatistă de extracţie eseniană.
Vizavi de actul creaţiei, un pasaj spune:
Căci judecata este a lui Dumnezeu şi din mâna Sa purcede calea nevinovăţiei.Din întocmirea făcută de El şi-au primit toate obârşia, şi din întocmirea făcută de El tot ceea ce este a fost pregătit;fără El, nimic n-a fost făcut.Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1QS XI:10.
Un alt pasaj din acelaşi sul cugetă pe aceeaşi linie:
Tot ceea ce este şi a fost vreodată vine de la Dumnezeul cunoaşterii. Înainte ca lucrurile să fi venit la existenţă, El a hotărât planul lor;
50
şi când ele îşi îndeplinesc rolurile desemnate, este potrivit cu întocmirea sa slăvită ca ele să facă aceasta. Nimic nu poate fi schimbat.Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1 QS III:15-16.
Mai jos, pasajul numerotat continuă:
Toţi cei ce-şi îndeplinesc neprihănirea/dreptatea sunt sub domnia Prinţului luminii şi umblă pe căile luminii; pe când toţi cei ce săvârşesc nelegiuire sunt sub domnia Îngerului Întunericului şi umblă pe căile întunericului.Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1 QS III:20.
La Qumran s-au mai descoperit şi alte opere literare, cum ar fi Hôdayôth, „Cartea Imnurilor”; în frumosul său capitol inaugural, apar cuvinte care îndeamnă la gândire:
Tu ai creat acestea, şi în înţelepciunea întocmirii Tale Tu ai pregătit legile lor înainte ca ele să fi fost. Prin gura Ta şi prin Cuvântul Tău au venit toate în fiinţă şi nimic din ce este făcut n-a fost făcut fără Tine.1 QH I:19.
3. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă
Trecem acum la alt corpus literar, mai precis la literatura pseudoepigrafă. Ce înseamnă această literatură? În secolul al II-lea î.e.n. evreii practicau o procedură prin care scriau vreo carte a cărei paternităţi o atribuiau, după aceea, vreunui autor faimos şi canonizat. În acest caz, aşa-zisa Carte a lui Enoch nu a fost scrisă de Enoch, patriarhul care umblase cu Dumnezeu până a fost „strămutat”, ci este o carte scrisă prin sec. II sau I î.e.n. de un autor anonim, care a preferat să o semneze ca şi cum ar fi fost scrisă de Enoch, şi s-o antedateze.
Pentru gândirea europeană, acest procedeu ar fi greşit din start: pentru mentalitatea juridică, pseudoepigrafia ar fi fals intelectual şi uz de fals, oarecum antitetic încălcării legii copyright-ului, iar pentru mentalitatea creştinilor, el ar fi un păcat.
Pentru gândirea orientală din acea epocă, lucrurile erau complet diferite: a invoca un nume însemna a cunoaşte numele cuiva, iar numele unui om era o extensie a personalităţii, a gândirii şi a acţiunilor sale. Cei morţi, ale căror nume continuau să supravieţuiască după moartea lor, erau într-un fel în viaţă90, astfel încât anticii nu se sfiau să scrie opere literare şi să le atribuie altora, dacă ei credeau că şi-au însuşit mentalitatea „autorilor” invocaţi până în cele mai mici amănunte. În plus, gândirea orientală antică, chiar şi cea biblică, operează uneori cu hiperbole, cu metafore, cu numere rotunjite, cu aproximări, sau cu citate libere şi nici unul dintre aceste lucruri nu constituia o problemă, Scripturile nu erau respinse în bloc doar pentru că evreii nu operau cu gândirea tehnică de mare precizie a europenilor.
90 De-aceea Biblia spune în repetate rânduri despre levirat, ibum, cazul în care un soţ murea fără a avea copii, iar fratele lui era obligat să se căsătorească cu văduva acestuia: băiatul care urma să se nască era considerat ca fiind fiul mortului, „ca să nu se stingă numele în Yisra’el” (Num. 27:4, Deut. 25:5,6). A se vedea articolul nostru intitulat „Creşteţi şi înmulţiţi-vă! – Sarcina, naşterea, sterilitatea şi rânduielile lor în iudaismul vremurilor biblice”, postat pe www.mesianic.org şi http://messianicrestorer.wordpress.com
În felul acesta avem o construcţie de tip contradictoriu şi paradoxal: „Cartea lui Enoch nu este scrisă de Enoch, dar Cartea lui Enoch este scrisă de Enoch”. Chiar mai mult, Epistola lui Iuda, care este canonică, a împrumutat din ea câteva versete; aceasta nu înseamnă că dacă a împrumutat din ea, întreaga carte a lui Enoch trebuie canonizată, ci că doar versetele în discuţie au meritat să fie inserate în Epistolă.
Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.Epistola lui Iuda, 14b, 15.91
În această carte pseudoepigrafă găsită în Etiopia în 1773 există nişte versete interesante pentru cercetarea noastră:
Înainte ca soarele şi semnele să fi fost create, înainte ca cerurile şi stelele să fi fost făcute, numele lui92 fusese chemat înaintea Domnului duhurilor.Pentru aceasta a fost el ales şi ascuns înaintea Sa93 înainte de crearea lumii şi va fi înaintea Sa până în veşnicie.94
Cartea lui Enoch, 48:3,6.
Când rabinii din timpurile lui Yeşua polemizau pe baza versetelor Mica, 5:295 şi Psalmii, 72:17, ei aveau în minte şi Cartea lui Enoch.
Aici trebuie să deschidem o paranteză importantă pentru o mai bună cunoaştere a lui Mesia: versiunea Dumitru Cornilescu traduce Psalmii, 72:17, în felul următor:
Numele lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ţine numele.Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi „fericit”.
Originalul ebraic spune, însă:
Înainte să fi fost soarele, Numele Său era Yinon.Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi „fericit”.
De ce este importantă această observaţie? Mai întâi de toate, observaţia este importantă pentru respectul faţă de Sfânta Scriptură.
În al doilea rând, din punctul de vedere al teoriei literaturii, semnalăm aici un hapax legomenon, un cuvânt care apare o singură dată în Biblie.
În al treilea rând, strădania noastră este aceea de a oferi cititorilor noştri o traducere cât mai apropiată de originalul ebraic şi de gândirea evreiască, nu de Septuaginta şi de gândirea elenizată.
91 Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.92 Al Fiului omului, vezi v. 2.93 A Domnului duhurilor, vezi v. 5.94 http://www.hermetics.org/pdf/enoch.pdf şi http://www.sacred-texts.com/bib/boe/boe051.htm95 „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Yisra’el, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.” VDC
Şi, în al patrulea rând, comentatorii evrei din antichitate erau de acord că acest misterios şi unic Yinon se referea la Mesia, ceea ce înseamnă un titlu suplimentar – cu toate implicaţiile sale – pentru doctrina mesianologiei sau a cristologiei.
C. Teologia creaţiei în operele ioanine1. Pasaje bibliceÎn diverse alte pasaje, şaliach Yochanan reia tema creaţiei:
...iar lumea prin El a fost făcută...Evanghelia după Ioan, 1:10b.
Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i:„Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu…”Apocalipsa, 3:14.
Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!Apocalipsa, 4:11.
…şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o zăbavă…Apocalipsa, 10:6.
2. Comentariu teologic
Şaliach Yochanan era un om al timpului său, cunoscător a ceea ce spun Tanakh-ul, cărţile apocrife, pseudoepigrafe şi qumranite despre teologia creaţiei. Gândirea sa fusese formată de aceste izvoare scrise, mai ales de Tanakh. În plus, el Îl cunoscuse pe Mesia şi învăţase la picioarele Lui, iar după Înălţarea Acestuia la Cer, avusese parte şi de revelaţii personale, pe care Duhul Sfânt L-a îndemnat să le aştearnă în scris. În consecinţă, el recunoaşte şi proclamă faptul că lumea fusese creată de Dumnezeu prin Logos, care înainte de început, era cu Dumnezeu, fiind Dumnezeu (Io. 1:1). Mai mult chiar, YHVH-Dumnezeu nu doar crease „cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea” (Apoc. 10:6), ci şi susţinea toate lucrurile (Apoc. 4:11).
Să abordăm şi versetul 14 din Apocalipsa, 3, care vorbeşte tot despre creaţie şi spune că Logos-ul, denumit aici „Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat” ar fi „începutul zidirii lui Dumnezeu”.
Care este tălmăcirea acestui verset? Să fie aceea potrivit căreia „Iisus este primul zidit, sau primul creat din această Creaţie”, aşa cum susţin secte de genul Martorilor lui Iehova sau a Studenţilor în Biblie?... Răspunsul pe care-l dăm provine examinând categoria dovezilor lingvistice, a dovezilor textuale şi intertextuale, şi a dovezilor teologice.
a. Categoria dovezilor lingvistice
53
Mai întâi vom preciza sfera semantică a termenului grecesc arche, tradus aici drept „început”.
Termenul arche (gr., Strong 746) semnifică „început” în mai multe sensuri: dacă se referă la un lucru, arche poate semnifica atât „început” propriu-zis, cât şi cauză activă care iniţiază sau declanşează ceva, precum şi „principiul” care oferă temei unui lucru, care-l în-temeiază, aşa-zicând; arche oferă temei lumii, Cosmosului, omului, el este izvorul comun din care încep şi îşi primesc temeiul toate acestea, este substratul, esenţa eternă, care nu se schimbă niciodată, în pofida tuturor schimbărilor ce au loc în toate lucrurile existente...
Dacă se referă la o persoană, arche este fie un „începător”, în sensul de persoană care declanşează ceva, un iniţiator sau un originator, fie primul în timp, ordine sau rang. Arche este principalitate, prinţ, „şef”, iar acest cuvânt a intrat în combinaţie cu altele: de exemplu, magistraţii care cârmuiau republica ateniană antică se numeau arhonţi, conducătorul preoţilor se numeşte „arhiereu”, al episcopilor se numeşte „arhiepiscop”.
Deci, la acest prim nivel de exegetare, s-ar putea tâlcui fie că Yeşua este începutul creaţiei lui Dumnezeu, fie că este primul ca rang în creaţia lui Dumnezeu.
b. Categoria dovezilor textuale şi intertextualeDeci, în Apocalipsa, 3:14, se afirmă că Yeşua este „începutul creaţei lui
Dumnezeu”, orice ar semnifica momentan acest lucru.Examinând şi restul versetului, citim şi că El este „martorul credincios şi adevărat
şi Cel ce este Amin”.O primă observaţie, de natură etimologică: Yochanan, pescarul teolog, afirmă de
trei ori că Yeşua este Amen, pentru că în ebraică însuşirile „credincios”96 şi „adevărat” provin din aman (Strong 539), din care provine şi amen.
Această observaţie, că Yeşua este Amen, credincios şi adevărat, va duce la a doua observaţie, de natură intertextuală, pe care o divizăm după cum urmează: mai întâi, aceste calităţi ale lui Yeşua fuseseră deja prezentate de şaliach Yochanan în Apocalipsa, 1:5 când vorbea despre Yeşua Mesia ca fiind Martorul credincios (v. şi 19:11), Întâiul născut dintre cei morţi şi Conducătorul regilor Pământului. Aici apare o aluzie: „Martorul credincios al adevărului” ne trimite la Dumnezeul adevărului (Elohe amen) din Isaia 65:16:
Aşa că, cine se va binecuvânta în ţară, se va binecuvânta în Dumnezeul adevărului,şi cine va jura în ţară, va jura pe Dumnezeul adevărului,căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei.
96 Desigur, o calitate precum credincioşia, caracterul unui lucru care este demn de încredere sau credibil, nu putea scăpa de jocurile de cuvinte ale rabinilor. În ebraică, credincios este emet (termen înseriat de Strong cu nr. H 571), termen format din ayin, mem şi tav, adică din prima literă a alfabetului ebraic, din litera din mijloc şi din ultima literă, ca şi cum ar fi începutul, conţinutul şi sfârşitul unui discurs. Juxtapusă următoarei calităţi, adevărul, ar însemna că adevărul trebuie să fie demn de încredere sau credibil de la început până la sfârşit şi pe tot parcursul său. Dacă în Exodul, 34:6, Dumnezeu-Tatăl este adevărat şi în Apocalipsa, 3:14, Yeşua este Martorul credincios şi adevărat, rezultă cel puţin corolarul că Tatăl şi Yeşua sunt părtaşi adevărului. Yochanan va afirma lucrul acesta şi în alte pasaje.
54
Continuând cercetările noastre în intertextualitate, descoperim că în cartea Apocalipsei Yeşua este denumit de câteva ori „începutul”, în forme diferite:
în Apocalipsa, 1:5, Yeşua este „martorul credincios, cel întâi-născut din morţi”; în Apocalipsa, 2:8, El este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a
înviat”, în Apocalipsa, 21:6, El este: „...Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”; în Apocalipsa, 22:13, Yeşua este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă,
Începutul şi Sfârşitul”.
(Aici merită deschisă o paranteză: afirmaţia lui Yeşua din Apocalipsa, 22:13, că El ar fi „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul”, este făcută şi de Dumnezeu-Tatăl despre Sine Însuşi, în Apocalipsa, 1:8,11: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic… Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă”, precum şi în 21:6: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul.” Este o aluzie suplimentară la identitatea şi unitatea esenţială împărtăşită în perichoresis-ul lui Dumnezeu-Tatăl şi al lui Yeşua Mesia. De fapt, cartea Apocalipsa este plină de asemenea aluzii care, citite în cheie ebraică, demonstrează că Yeşua este Dumnezeu.)
Sumarizând, putem spune că Yeşua este Alfa, deci prima literă din alfabetul grecesc, Cel dintâi, Începutul. Începutul nu este creat, ci Începutul creează. Wayne Grudem97 ne spune că, în cartea Against Apion 2.190, istoricul evreu Iosefus Flavius spune despre Dumnezeu că El este „începutul (arche) tuturor lucrurilor”, şi e clar că Iosefus nu se gândea că Dumnezeu ar fi fost creat, ci că El este originea lucrurilor, „începătorul” lor.
c. Categoria dovezilor teologiceCe înseamnă, deci, că Yeşua este „începutul creaţiei”?... Înseamnă, cumva, că El
este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu? În nici un caz! Contestăm această speculaţie duhnind a erezie pe baza următoarelor dovezi:
i. Faptul că Yeşua Mesia ar fi începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu ar contraveni afirmaţiei „La început, era Cuvântul...”, care arată că înainte de începutul spaţio-temporal, Cuvântul deja era, fiinţa. Cuvântul nu a început să fiinţeze deodată cu începutul creaţiei spaţio-temporale, ci anterior ei. Când am examinat Isaia 43:13, unde YHVH spune că El este „de la început”, am văzut că nici Dumnezeu-Tatăl nu Şi-a început existenţa simultan cu începutul creaţiei, El fiinţa din eternitate şi anterior creaţiei. La fel, alte versete din Evanghelia după Ioan, capitolul 17, afirmă că Fiul avea la Dumnezeu o „slavă…înainte de a fi lumea” (v. 5), şi că Tatăl Îl iubea pe Fiul „înainte de întemeierea lumii” (v. 24)
ii. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, ar fi singurul caz în care apostolul ar face aceasta, o ocurenţă absolut unică; or, nu se poate face o afirmaţie cu consecinţe atât de importante fără a o fi elaborat, sau măcar fără a o fi făcut şi în alte părţi.
97 Wayne Grudem, Teologie sistematică, Edit. Făclia şi Edit. Universităţii Emanuel, Oradea, 2004, trad. Dinu Moga, nota 23 de la pag. 257.
55
iii. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, o asemenea afirmaţie ar fi trebuit să fi fost făcută şi de alţi apostoli; din nou, ea este absentă din discursul lor.
iv. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, dacă Logos-ul ar fi fost creat, lucrul acesta ar avea consecinţe absolut incalculabile, dintre care punctăm doar câteva:
De pildă, Dumnezeu este agape (I Io. 4:8,16), dragostea care se dăruieşte altuia/altora în mod necondiţionat, dragostea perfect altruistă. Se ridică unele întrebări: înainte de a crea Logos-ul, pe care să-L iubească, Dumnezeu, care nu poate să nu iubească, pe cine iubea?... Avea un obiect al iubirii Sale sau, cumva, Se iubea pe Sine Însuşi?... Dacă Se iubea pe Sine Însuşi, dragostea dumnezeiească nu mai era agapică, ci egoistă, şi Dumnezeu Se contesta pe Sine Însuşi.
Pretutindeni în Sfânta Scriptură Dumnezeu spune despre Sine Însuşi că El este Tată. Dacă Logos-ul nu exista din eternitate, înseamnă că „a fost un timp” în atemporalitate98 când Tatăl nu era Tată, întrucât nu avea un Fiu?... Sau, formulat mai corect, Dumnezeu nu a fost întotdeauna Tată, ci a devenit Tată „pe parcurs”?... Asta ar însemna că Dumnezeu este într-un proces de dezvoltare a calităţilor Sale, că El învaţă ce înseamnă a fi tată, ce înseamnă a iubi, etc... Departe de Dumnezeu această „teologie a procesualităţii”!
Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, atunci asta ar însemna că Yeşua nu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, iar mărturia Sfintei Scripturi spune exact contrariul: Yeşua este denumit YHVH (compară Luca 1:76 cu Is. 40:3, Rom. 10:13 cu Ioel 2:32), Dumnezeu (Io. 20:28; Rom. 9:5; Tit 2:13; Evr. 1:8; I Io. 5:20; II Pet. 1:1), Mântuitor (vezi Tit 3:4,6), Domn (Mat. 22:43-45, etc), şi Cel Sfânt (Fap. 3:14, Luca 1:35), aşa cum era numit YHVH în Tanakh (de peste 30 de ori numai în cartea profetului Isaia).
Lăsând la o parte consecinţele pe care o erezie de tipul „creării Logos-ului” le-ar avea asupra iubirii inefabile dintre Ipostasurile Dumnezeirii, ridicăm alte întrebări: dacă Logos-ul este creat şi, implicit, are o natură inferioară naturii lui Dumnezeu, cum se mai poate săvârşi ispăşirea păcatelor noastre?... Problema este următoarea: păcătuind, eu am lezat etern sfinţenia divină. Dumnezeu este obligat să mă pedepsească... Însă, Dumnezeu este şi dragoste, şi în Sine Însuşi atributele Sale nu sunt în conflict, El nu are tensiuni interne. Deci, dacă Dumnezeu este dragoste, El trebuie să găsească o metodă de a mă pedepsi fără a mă omorî, prin care El să continue să rămână drept, sfânt şi neprihănit, dar să mă şi mântuiască pe mine, păcătosul (Rom. 3:26). Eu am păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţeniei, dreptăţii şi neprihănirii Sale, şi ca să fie drept, El este obligat să mă pedepsească. Or, dacă mă şi iubeşte, El trebuie să găsească o metodă de a pedepsi păcatul meu care a lezat etern sfinţenia divină. Deci, ca justiţia divină să fie satisfăcută şi eu, în urma
98 Aici nu ne interesează contradicţia în termeni a timpului în atemporalitate, ci a calităţii de „tată înainte de a fi tată”.
56
pedepsei, să nu mor99, El trebuie să găsească o metodă prin care nu doar să se plătească despăgubiri pentru delictul meu (ispăşire) şi să fiu eu achitat (îndreptăţit sau socotit neprihănit), ci şi să-mi fie eradicată din lăuntrul meu înclinaţia firească spre păcat (naşterea din nou). Dumnezeu a decretat că „viaţa (sau: sufletul) trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele noastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire” (Lev. 17:11). E clar că sângele unui animal inocent nu poate face ispăşire pentru păcatul unui om (Evr. 10:4), că sângele meu, păcătosul, nu poate face ispăşire pentru mine însumi, şi că numai sângele unui om perfect drept, care să nu fi avut natura păcătoasă ar putea face ispăşire pentru mine, dacă înlocuirea mea în pedeapsă de către el ar fi acceptată de Dumnezeu, Cel înaintea căruia am păcătuit. Punctul suprem şi cel mai sensibil aici este acela că nu sunt obligat numai să găsesc un om absolut perfect, lipsit de natura păcătoasă, dispus să mă înlocuiască în pedeapsă şi abilitat de Dumnezeu să facă ispăşire pentru mine, păcătosul, ci mai trebuie ca şi Dumnezeu să fie împăcat cu mine prin această ispăşire. Logos-ul este acela care, deşi Dumnezeu (Io. 1:1), a devenit om rămânând Dumnezeu; Mesia avea în Sine natura lui Dumnezeu Sfântul care trebuia împăcat cu omul păcătos, şi Şi-a asumat natura omului, cu limitările acestuia, „asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8:3), dar fără păcat (Evr. 4:15). Prin înomenire, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a devenit un Ipostas teoantropic, altfel răscumpărarea obiectivă şi subiectivă a credincioşilor, cu tot ce presupune ea (ordo salutis), nu putea fi săvârşită (Evr. 2:14-18 etc).
Dacă Logos-ul este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu şi, în consecinţă, are o natură inferioară naturii lui Dumnezeu-Tatăl, atunci femeia are o natură inferioară bărbatului, întrucât cf I Corinteni 11:3, Dumnezeu este capul lui Mesia, care este capul bărbatului, care este capul femeii. Însă afirmaţia făcută de apostol aici este că prioritatea fără inferioritate în relaţia Tată-Fiu este temelia unei relaţii corecte între bărbat şi femeie. Păstrând proporţiile, după cum Mesia este una cu Tatăl (Io. 10:30), şi nu unul cu Tatăl, tot aşa, şi soţul şi soţia sunt una, fără a fi unul.
Acum, după ce am furnizat câteva motive pe baza cărora respingem ideea conform căreia Yeşua Mesia ar fi „începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu”, ar trebui să vedem de ce El ar fi „primul ca rang în creaţia lui Dumnezeu” sau, mai corect, „peste creaţia lui Dumnezeu”, însă această chestiune va fi discutată în lumina adusă de textul din Epistola apostolului Pavel către coloseni, 1:15-18, vezi mai jos.
D. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit1. Pasaje biblice
99 Ezechiel, 18:4b etc.
57
Alţi contribuitori la cărţile Legământului Înnoit îşi aduc şi ei aportul la înţelegerea relaţiei trilaterale Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune. Rabbi Şa’ul din Tarsul Ciliciei, cel care devenise şaliach Şa’ul/ apostolul Pavel, le scrie credincioşilor din cetatea Corinth:
5Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt în adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), 6totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi. Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni, 8:5,6.
Joseph Mitsuo Kitagawa100 spune că versetul 5 afirmă „o dublă orientare – monoteismul ca ‚semnificaţie interioară’ şi monolatria ca ‚semnificaţie exterioară’.
În ceea ce priveşte versetul 6, acesta trebuie citit simplu, aşa cum scrie el: de la Dumnezeu-Tatăl vin toate lucrurile, şi pentru El trăim şi noi, şi de la Domnul Yeşua Mesia sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi. Deci, toate lucrurile vin de la Tatăl şi sunt sau fiinţează prin Mesia.
Desigur, unii încearcă să arate aici că Tatăl este singurul Dumnezeu, şi că Yeşua nu este Dumnezeu, ci numai Domn sau Stăpân (Adonai).
Acestora le-am adresa câteva întrebări logice: dacă Tatăl este singurul Dumnezeu (conform versetului) şi Yeşua este singurul Domn/Stăpân (conform versetului), atunci înseamnă că Tatăl nu este Domn sau Stăpân, întrucât Yeşua este singurul Domn?...
Şi dacă Yeşua este singurul Domn/Stăpân (conform versetului) şi Tatăl este singurul Dumnezeu (conform versetului) atunci înseamnă că Yeşua nu este Dumnezeu?...
Să se fi înşelat apostolul Ioan, de pildă, atunci când spune că Logos-ul este Dumnezeu (Io. 1:1)?...
Păstrăm deschisă discuţia privitoare la relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Yeşua Mesia, Fiul lui Dumnezeu, pentru unul din eseurile ulterioare. Momentan, am inserat pasajul acesta pentru valoarea sa în ceea ce priveşte relaţia trilaterală Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune.
Credincioşilor din cetatea Colosse, Rabbi Şa’ul le trimite, printre altele, următoarele cuvinte:
15El (Fiul lui Dumnezeu, n.ns.) este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea. 16Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. 17El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. 18El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Epistola către coloseni, 1:15-18.
100 Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 15.
58
Semnificaţia sintagmei „chipul lui Dumnezeu” va fi analizată puţin mai jos, până atunci trebuie explicată sintagmă „întâi-născut”, care apare în versetele 15 şi 18. Etimologic, această sintagmă redă grecescul prototokos, care provine din protos, primul, şi tikto, a zămisli, a naşte.
Contextul versetelor 15-17 spune pur şi simplu că Fiul lui Dumnezeu este născut înainte de toate lucrurile (chiar dacă este întâi-născut sau prim-născut), iar creaţia, spre deosebire de El, nu este născută, ci făcută prin El, ca principiu şi mediu, şi pentru El, de dragul Lui, ea fiind făcută pentru a servi scopurilor Sale. De-asemenea, Fiul lui Dumnezeu susţine întreaga creaţie, coeziunea ei I Se datorează Lui.
Ajunşi în acest punct, înainte de a furniza un deznodământ, vrem să complicăm lucrurile:
Termenul prototokos, redat prin sintagma „întâi-născut” sau „prim-născut”, primogenit, nu-l desemna întotdeauna pe copilul care era primul-născut al familiei din punct de vedere cronologic, ci uneori îl desemna pe cel care era considerat a fi primul în rang!
Afirmaţia este extrem de serioasă şi are nişte implicaţii profunde, pe care, însă, doar le vom baleia.
Astfel, în Genesa, 16, lui Avraham i se naşte Işmael, iar în Genesa, 21, i se naşte Iţchaq; acest al doilea fiu este considerat nu numai „primul-născut”, ci chiar „singurul-născut” sau „născut într-un fel unic” (yachid, în ebraică şi monogenes în greacă).
În Genesa, 25, Esau este primul-născut, dar îşi pierde primogenitura în favoarea lui Yaakov (Gen. 25,27).
În Genesa, 49, Ruben, primul-născut, îşi pierde întâietatea sau primogenitura în favoarea lui Yehudah (Iuda), născut al patrulea! Oricum, situaţia nu este foarte clară, întrucât Yaakov/Yisra’el îi adoptă ca fii ai săi pe Efraim (al doilea fiu născut al lui Yosef) şi pe Manase (primul-născut al lui Yosef), iar în cartea profetului Yrmiyahu (Ieremia), 31:9 îl declară primul-născut pe Efraim!101...
În Exodul, 4:22, în versiunea Septuaginta, Yisra’el este denumit „primul-născut” al lui YHVH; poporul evreu nu era întâiul din punctul de vedere cronologic, anterior lui se formaseră alte popoare, dar era primul în rang în ochii lui Dumnezeu. Rostirea dumnezeiască făcută în Numeri, 23:21, ne spune că „El (YHVH) nu vede nici o fărădelege în Iacov, Nu vede nici o răutate în Yisra’el” (nu că israeliţii n-ar fi comis păcate), iar Yisra’elul este lumina ochilor lui Dumnezeu (Deut. 32:10, Zah. 2:8).
În Deuteronomul, 21:16,17 este vorba despre un om care are două soţii, una pe care o iubeşte şi una pe care n-o iubeşte. El are de la ele fii şi Dumnezeu îi interzice să-l facă prim-născut (ca rang) pe fiul soţiei pe care o iubeşte în defavoarea fiului soţiei pe care n-o iubeşte, primul-născut din punctul de vedere cronologic.
În sfârşit, în Psalmii, 89:27, lui David i se promite că va fi făcut „întâiul-născut” al lui YHVH, „cel mai înalt dintre împăraţii Pământului”. Acest psalm Îl prefigurează pe Mesia, este un psalm mesianic.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
101 Privit pe plan meta, s-ar putea spune că istoria poporului evreu este o continuă ceartă între Iuda, ai cărui descendenţi s-au stabilit în sud şi au întemeiat Regatul Yehudah, cu capitala la Yeruşalayim sau Ierusalim, şi Efraim, care s-a stabilit în nord şi a întemeiat Regatul Yisra’el, cu capitala la Şomron sau Samaria.
59
Epistola către efeseni este de multe ori considerată „sora” Epistolei către coloseni şi, chiar mai mult: savanţii spun că cele două Epistole se complementează şi ele trebuie citite împreună, întrucât în prima se tratează despre Mesia, Capul Bisericii, iar în Efeseni despre Biserică, Trupul lui Mesia. Un pasaj interesant (1:9,10) ieşit de sub peniţa aceluiaşi rabin Şa’ul, care studiase la picioarele lui Gamliel ha-Zaqen ne nedumereşte întrucâtva:
9căci a binevoit (Dumnezeu) să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, 10ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.
Ideea centrală a acestor două versete este aceasta: Dumnezeu alcătuise în Sine Însuşi un plan tainic pe care a binevoit să-l descopere apostolului Pavel – şi, prin el, şi nouă – şi acest plan tainic este adus la îndeplinire la plinirea vremurilor, la pleroma timpurilor prestabilite. Planul este re-unirea tuturor lucrurilor cereşti şi pământeşti în Mesia. Nu putem să ne lansăm în speculaţii, întrebând „Cât de mult din cele cereşti şi cele pământeşti Îşi re-uneşte Dumnezeu în Mesia/Hristos?”; textul spune că le re-uneşte pe toate, orice ar însemna aceasta.
Acelaşi prolific rabin şi autor sfânt a mai abordat relaţia trilaterală Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune şi în Epistola către filipeni:
5Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: 6El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, 7ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. 8La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. 9De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; 10pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, 11şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. Epistola către filipeni, 2:5-11.
Acest text nu numai că aduce noi lumini privitoare la relaţia lui Mesia cu Creaţiunea ci, în primul rând, ni-L explicitează pe Mesia Yeşua în natura Sa intrinsecă, iar apoi în relaţia Sa cu Dumnezeu-Tatăl.
Trecem acum la o epistolă a cărei paternitate nu este cunoscută cu certitudine, deşi se speculează că i-ar aparţine apostolului Pavel sau unui credincios din anturajul apostolic, Barnabas sau chiar Apolo: Epistola către evrei. Aici există pasaje absolut remarcabile pentru studiul nostru, cum ar fi primele trei versete din capitolul 1 şi versetul 3 din capitolul 11:
1 În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin profeţi,
60
2 însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile. 3 El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măreţiei, în înălţimi. Epistola către evrei,1:1-3.102
3 Prin credinţă înţelegem că veacurile au fost create prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât ceea ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd. Epistola către evrei, 11:3.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
E. Scurt interludiu: distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit de alte opere literare evreieşti (Maase Bereşith, Mişna)
Şeliachim (apostolii) Yochanan şi Şa’ul şi scriitorul Epistolei către evrei şi-au scris operele în perioada 48-90/95 e.n. După cum vom vedea, în teologia lor aceştia Îl leagă strâns pe Mesia Yeşua de Creaţiune şi-I recunosc calitatea de de Creator care, paradoxal, prin Întrupare, prin înomenire, a devenit o parte din propria Sa Creaţiune.
Cam în aceeaşi perioadă, sau mai precis o dată cu anul 70 e.n., în sânul iudaismului au apărut tannaim-ii, înţelepţi evrei care au teologhisit până prin anul 200 e.n. Concepţiile lor sunt consemnate în Mişna. Aceştia au dezvoltat o teologie a creaţiei diferită de scriitorii Noului Testament (cum altfel?). Scopul acestor notiţe de studiu nu este examinarea teologiei creaţiei în alte opere literare evreieşti scrise în timpul apostolului Ioan sau imediat după el, este suficient să spunem că ea se distanţează de ceea ce revelează cărţile Legământului Înnoit şi recomandăm cordial cititorilor acestor notiţe lecturarea operelor Maase Bereşith - „Relatarea Actului Creaţiei”, o cosmogonie103 şi Mişna.
F. Comentariu teologic
Schiţăm acum câteva dintre relaţiile teologice dintre Logos, Dumnezeu şi teologia creaţiei.
La nota de subsol de la acest verset 3 din primul capitol al Evangheliei după Ioan spuneam că atunci când scrie că „toate lucrurile (toată Creaţia) prin El au fost făcute” înseamnă că Logos-ul nu era numai instrumentul (gr., organon) prin care se crea, şi nu era numai principiul104 (gr., arche) prin care subzista şi co-exista ceea ce era creat, ci era şi Co-creator, participant activ la creaţie.
Altfel spus, Logos-ul este principiul care stă la baza tuturor lucrurilor, care în-temeiază toate, lucrurile subzistând şi co-existând prin El. YHVH-Elohim ţine toate
102 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Evrei1103 Vezi şi http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=807&letter=C104 Acest arche apare şi în Apocalipsa, 3:14, unde de obicei este tradus ca „început”, dar ar trebui tradus ca „principiu”.
lucrurile laolaltă prin Logos-ul (Apoc. 4:11) care „susţine toate lucrurile prin Cuvântul Său puternic” (Evr. 1:3).
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
Marian Buşoi finaliza comentariul său zicând că Fiinţa Cuvântului este Dumnezeirea. Această frază este susţinută şi de un pasaj dintr-o altă carte din Noul Testament, sau din Legământul Înnoit, şi anume Epistola către evrei, 1:1-3. Reproducem pasajul pentru că el face apel şi la activitatea Creaţiunii, despre care va vorbi mai târziu un rabin fariseu, devenit apostol al lui Mesia, Şa’ul sau Pavel:
1 În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin profeţi, 2 însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile. 3 El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măreţiei, în înălţimi. Epistola către evrei,1:1-3.105
În acelaşi capitol se vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu că este nu doar Creatorul care va supravieţui Creaţiunii sale, dar şi că este imuabil şi etern:
10 Şi: „Tu, Doamne, ai întemeiat la început pământul, iar cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. 11 Ele vor pieri, dar Tu rămâi. Toate se vor învechi ca o haină. 12 Le vei înfăşura ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate ca pe o haină. Tu însă rămâi Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.“106 Epistola către evrei, 1:10-12.
Aceste pasaje au meritat inserate aici, întrucât ele nu vorbesc numai despre relaţia dintre Dumnezeu şi Logos (care în textul Evrei apare sub termenul de Fiul), ci reafirmă şi calitatea Logos-ului de Ipostas prin care au fost făcuţi eonii, adică veacurile şi/sau lumile, şi care le şi susţine, fapt care ne deschide drumul spre analiza versetului 3 şi 10 din Evanghelia după Ioan, 1.
În versetul 3 din Evrei, 1, sintagma „reprezentare exactă”107 (gr., charakter, Strong #5481) „exprimă faptul că Fiul ‚este atât distinct în mod personal, cât şi literalmente egal cu Acela a Cărui esenţă El o reprezintă ca întipărire corespunzătoare’ (Liddon).” Mai sus, când am inserat textul din Epistola către coloseni, 1:15-18, spuneam că vom analiza semnificaţia sintagmei „chipul lui Dumnezeu”. Citându-l pe William E. Vine, vom spune despre chipul lui Dumnezeu (character-ul Lui) că este „chiar chipul, imaginea sau impresiunea substanţei sau esenţei Sale. Este faptul similarităţii desăvârşite” şi „este implicat în relaţiile esenţiale din Dumnezeire; prin urmare, este unic şi perfect; ‚Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl’ (Io. 14:9)”.108 Apoi savantul continuă:
105 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Evrei1106 1:12 Vezi Ps. 102:25-27. N. tr.107 Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă la fel de corect ca şi NTR, prin termenul „întipărire”.108 William E. Vine, vol al II-lea, p. 247.
În Evanghelia după Ioan, 1:1-3, Coloseni, 1:15-17 şi Evrei, 1:2,3, funcţia specială a creării şi susţinerii Universului este atribuită lui Hristos sub titlurile sale de Cuvânt, Chip şi, respectiv, Fiu. Calitatea Sa de Creator despre care se afirmă aici nu este numai aceea a unui simplu instrument sau meşteşugar implicat în formarea lumii, ci cea a Aceluia „din Care, prin Care şi pentru Care” au fost făcute toate lucrurile şi prin care ele toate se ţin laolaltă. Aceasta implică aserţiunea Dumnezeirii Sale absolute şi adevărate.109
Această creaţie prin intermediul Fiului ne face să ne amintim de doctrina creaţiei ex nihilo: sintagma ex nihilo a apărut, într-adevăr, doar în secolul al II-lea, dar conceptul în sine a început să fie întrebuinţat de când au început rabinii să teologhisească pe marginea capitolelor 1 şi 2 din Genesa.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
În concluzie: auzind că „Toate lucrurile au fost făcute prin Logos, şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut” îi determina pe ascultătorii evrei să se gândească la versetele de mai sus, sau măcar la o parte din ele, şi în felul acesta li se pregăteau inimile pentru marile adevăruri teologice din versetele 14-18.
Y Y Y
Capitolul al XI-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:4a:Cuvântul, principiu al vieţii în discursul ioanin
109 Id., ibid., loc. cit.
63
4 În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
Aici am transcris versetul în întregime, dar vom trata numai prima parte a sa. Conceptul de „lumină” în iudaism va fi abordat în lecţia următoare, în relaţie cu versetele 5, 7-9, etc.
Despre viaţă (chayim): ce spun Legea, Profeţii şi Scrierile.
Despre viaţă în Lege:
14Dumnezeu a zis lui Moise:„Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel:« Cel ce se numeşte "Eu sunt", m-a trimis la voi. »”15Dumnezeu a mai zis lui Moise:„Aşa să vorbeşti copiilor lui Yisra’el: « DOMNUL (יהוה), Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. »Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.”Exodul, 3:14,15.
Acest pasaj este unul dintre cele mai elocvente din Sfânta Scriptură cu privire la natura şi caracterul lui Dumnezeu, şi pasajul poate fi exegetat la nesfârşit. În ceea ce ne priveşte, aici vom nota doar faptul că el este absolut fundamental pentru una din temele care se desprind din el, anume tema care declară categoric că „viaţa este numai în Dumnezeu”.
Despre viaţă în Profeţi:
Aşa vorbeşte DOMNUL (YHVH), Împăratul lui Yisra’el şi Răscumpărătorul lui, DOMNUL oştirilor:„Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu.”Isaia, 44:6.
Ascultă-Mă, Iacove! Şi tu, Yisra’ele, pe care te-am chemat! Eu, Eu sunt Cel dintâi, şi tot Eu sunt şi Cel din urmă.Isaia, 48:12.
Profeţii, mai ales Isaia/Yeşayahu, detaliază această viaţă aflată în Dumnezeu, după cum am văzut mai sus.
Despre viaţă în Scrieri:(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
Făcând o digresiune de la subiectul nostru, să ne amintim că rabbi Şa’ul, adică apostolul Pavel, a prezentat Fiinţa lui Dumnezeu chiar mai profund:
64
24Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul Cerului şi al Pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. 25El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. 28Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din neamul Lui...” Faptele apostolilor, 17:24,25,28.
Rabbi ne spune direct faptul că Dumnezeu nu are nevoi (Faptele, 17:24,25), nici măcar nevoia de a primi slava care I Se cuvine. El se înscrie în tradiţia biblică, în care afirmaţia aceasta fusese făcută şi de Profet, de Psalmist şi de Hagiograf:
Al Meu este argintul, şi al Meu este aurul, zice DOMNUL oştirilor.Hagai, 2:8.
8Nu pentru jertfele tale te mustru: căci arderile tale de tot sunt necurmat înaintea Mea. 9Nu voi lua tauri din casa ta, nici ţapi din staulele tale. 10Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. 11Eu cunosc toate păsările de pe munţi, şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu. 12Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a mea este lumea şi tot ce cuprinde ea. 13Oare mănânc Eu carnea taurilor? Oare beau Eu sângele ţapilor? Psalmii, 50:8-13.
2Poate un om să aducă vreun folos lui Dumnezeu?Nu; ci înţeleptul nu-şi foloseşte decât lui. 3Dacă eşti fără prihană, are Cel Atotputernic vreun folos?Şi dacă trăieşti fără vină, ce va câştiga El? Iov, 22:2,3.
Din Exodul, 3:14,15 şi din toate celalte pasaje care arată că Dumnezeu nu are nevoi, înţelegem că El Îşi este suficient Sieşi, Îşi este auto-suficient. El nu necesită nimic din exterior pentru a subzista. Subzistenţa lui Dumnezeu în Sine Însuşi a fost, uneori, denumită aseitate (din latinescul a se), în timp ce alţii au denumit acest atribut autotheotos. În El este viaţa şi existenţa absolută, pemanentă, continuă. Ca atare, El este Fiinţa, adevărata Fiinţă, Fiinţa realmente reală, Ho On (gr.).
Dumnezeu este obârşia vieţii, El este Fiinţa, Ho On, din care izvorăşte viaţa:
Domnul (YHVH) Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.Genesa, 2:7.
Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, Şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă.Iov, 33:4.
Aşa vorbeşte Domnul (YHVH) Dumnezeu, care a făcut Cerurile şi le-a întins, care a întins Pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el.
65
Isaia, 42:5.
Să vedem acum ce spune despre viaţă şaliach Yochanan.Mai întâi, trebuie spus că acest concept, viaţa, este absolut crucial pentru discursul
apostolic, Yochanan declarând de 38 de ori doar în Evanghelie relaţia dintre Yeşua, Logos-ul înomenit, şi viaţă (împreună cu forma sa de dativ, „vieţii”). Pentru edificare, transcriem câteva exemple:
16Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu născut110, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 36Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.Evanghelia după Ioan, 3:16,36.
21În adevăr, după cum Tatăl învie morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. 24Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. 25Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia. 26Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Evanghelia după Ioan, 5:21,24-26.
12Isus le-a vorbit din nou, şi a zis:„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.Evanghelia după Ioan, 8:12.
35Isus le-a zis:„Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată. 39Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l învii în ziua de apoi. 40Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”Evanghelia după Ioan, 6:35,39,40.
25Isus i-a zis:„Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.”Evanghelia după Ioan, 11:25.
6Isus i-a zis:„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”Evanghelia după Ioan, 14:6.
110 Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923, uită din nou să insereze termenul „născut”, lăsând doar „singurul Lui Fiu”, deşi în original apare clar termenul monogenes, Strong 3439. Aşa cum scriam la nota de subsol de la Ioan, 1:14, această omisiune gravă apare şi la Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9.
66
Cu privire la acest verset, Risto Santala spune următoarele:
În această ultimă frază, fostul Rabin-Şef al Stockholm-ului, Gottlieb Klein, a simţit că există ceva referinţă criptică. El a scris că în timpul lui Iisus exista o mare preocupare pentru Gematria, în care valoarea numerică a literelor unui cuvânt era calculată şi se trăgeau anumite concluzii. Aceasta deriva dintr-o afirmaţie din „Înţelepciunea lui Solomon”, o lucrare care pare să fi originat în Egipt, în secolul al doilea î.e.n. Versetul 11:20 spune: „Tu ai aranjat totul după măsură, număr şi greutate.”
Klein spune: „În ebraică, cuvântul ‚dragoste’ este ahavah, iar valoarea numerică a literelor este 1,5,2,5, care dau în total 13. Cuvântul ‚unul’, echad (1,8,4) are aceeaşi valoare, şi s-a susţinut faptul că ahavah, ‚dragoste’, Îl aminteşte pe ‚Cel Unul’, adică Dumnezeu. Literele iniţiale ale cuvintelor emet, ‚adevăr’, hayyim, ‚viaţă’ şi derech, ‚cale’, mai formează şi cuvântul echad, ‚unul’. Iisus indică, astfel, spre unirea dintre Sine şi Tatăl.”Un ultim verset interesant pentru studiul nostru este cel din Evanghelia după
Ioan, 17:3:
3Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.
Apostolul spune că, în rugăciunea Sa arhierească, Yeşua declara că natura Tatălui este aceea de a fi singurul Dumnezeu adevărat.
Acelaşi apostol însă, în Întâia epistolă, făcea afirmaţia că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică:
10Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el;cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. 11Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. 12Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. 13V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică. 20Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.Întâia epistolă a apostolului Ioan, 5:10-13,20.
Ceea ce apare ca evident din toate versetele enumerate mai sus şi comun lor este faptul că prin Mesia viaţa dumnezeiască nu a fost oferită numai evreilor, ci este un dar trans-cultural, chiar dacă Mântuirea vine, într-adevăr, de la iudei (Io. 4:22b).
7Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul111:„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”10b …Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii." 11Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul:
111 Adică Yeşua care vorbeşte prin Duhul, a se vedea contextul.
67
"Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte."Apocalipsa, 2:7,10b,11.
5Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din Cartea Vieţii…Apocalipsa, 3:5a.
Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii…Apocalipsa, 7:17a.
27Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului. Apocalipsa, 21:27:
Viaţa în Dumnezeu: ce spun Scrierile.(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
În Cuvânt era viaţa ca principiu, viaţa în sens absolut, viaţa aşa cum numai Dumnezeu o are în Sine Însuşi (Exodul, 3:14; I Timotei, 6:13) şi pe care El o împărtăşeşte şi Cuvântului, Fiul Înomenit (Ioan 5:26).
În religia ortodoxă există un tip de icoane, „Hristos Pantokrator”; deasupra reprezentării artistice a lui Mesia, uneori scrie în greacă Ho On, Fiinţa. Reprezentarea artistică este eretică, dar înscrisul este adevărat.
Y Y Y
Capitolul al XII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:4b:Conceptul de lumină în iudaismul biblic
4 În El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor.
68
5 Lumina luminează în întunecime112, şi întunecimea n-a biruit-o113.
6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu: numele îi era Yochanan.
7 Acesta a venit spre mărturie, pentru a mărturisi despre Lumină,
pentru ca toţi să creadă prin el.
8 Nu era acela Lumina,D ci el a venit pentru a mărturisi despre
Lumină.
9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume, luminează pe orice om114.
Contextul vorbeşte despre Logos-ul care nu numai că era la început cu Dumnezeu, fiind Dumnezeu, şi prin care fuseseră făcute toate lucrurile, ci în care era şi viaţa, viaţa care era lumina oamenilor. Această lumină luminează în întunecime, şi întunecimea n-a biruit-o...
Aici vom face un popas în care vom privi admirativ modul în care şaliach Yochanan, în buna tradiţie a gânditorilor evrei, se joacă cu cuvintele, fie ele şi într-o limbă care nu era cea maternă, pentru că ceea ce am tradus prin „a birui” are sensuri mult mai bogate. Şi, ATENŢIE: când folosesc un termen cu sensuri multiple, evreii nu înţeleg doar unul dintre sensurile sale, chiar dacă acesta ar fi cel denotativ, ci iau în discuţie toate conotaţiile sale. În consecinţă, teologia evreiască este mult mai bogată decât cea creştină, pentru că la un totalitatea sensurilor unui concept, rabinii relaţionau multe alte versete care tratau chiar şi tangenţial una din conotaţiile sale. Vom exemplifica mai jos, când vom vorbi despre relaţia „lumină-viaţă/suflet-înţelepciune-mântuire-Mesia”.
Ca atare, verbul folosit aici, termenul grecesc katalambano nu înseamnă numai „a birui”, ci şi a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi. Întunecimea, fie ea raţiunea omenească limitată şi întunecată de păcat, fie puterile demonice oculte ale întunericului (contextul nu afirmă explicit despre ce întunecime e vorba), nu a înţeles misiunea luminii şi, în consecinţă, n-a biruit, însuşindu-şi-o!... Dacă atunci când apostolul scria aceste cuvinte se referea implicit la gnosticismul care făcea prăpăd în Biserică şi ataca propovăduirea mântuirii de tip gnostic, adică mântuirea printr-o cunoaştere elevată, prin gnoză, prin activarea puterilor ascunse ale intelectului uman, atunci corolarul este că nu poţi înţelege misiunea soteriologică a Luminii dacă nu eşti „străluminat”, iluminat printr-o străfulgerare divină, trans-raţională. Într-un anumit sens, Biblia expune războiul
112 Termenul grecesc skotia este de genul feminin, deci am preferat să-l traducem tot printr-un feminin, „întunecime”, mai degrabă decât prin „întuneric”, termenul consacrat.113 Katalambano: a birui; a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi.114 Credem că această variantă de traducere este mai corectă decât cea folosită de Dumitru Cornilescu. Lumina venind în lume luminează, nu omul este luminat venind în lume. În sprijinul ideii, vezi şi Ioan 3:19.
69
dintre lumină şi întunecime, dintre cei „luminaţi” şi cei „înneguraţi”, care se exclud reciproc.
Între versetul 5 şi 6 avem, aparent, o rupere de ritm, o fragmentare a ideii, dar aceasta este numai pentru a pune în opoziţie elementul omenesc cu cel dumnezeiesc, adică pe Yochanan ha-Maţvil, Ioan Botezătorul, cu Logos-ul înomenit. Juxtapunerea ajută scoaterii în relief a ideii „Nu Yochanan era lumina, dimpotrivă, el a venit pentru a trimite spre lumină.”
Aici mai există un joc de cuvinte, pentru că numele Yochanan semnifică „Yah este îndurător”. Adică, Yah îndurătorul ne mărturiseşte despre lumina care, venind în lume, luminează pe orice om. Când vom ajunge să abordăm Evanghelia după Luca, versetele 13,60,63 şi mai ales 72 din capitolul 1, vom vedea că preotul aharonic Zecharyahu face un joc de cuvinte între Yochanan, adică „Yah este îndurător” şi „El (Yah) Îşi arată îndurarea faţă de părinţii noştri”. Pentru evenimentele care circumscriu naşterea Înainte-mergătorului mesianic, adică vestirea ei şi naşterea sa efectivă, vezi Evanghelia după Luca, 1:5-25, 41, 57-80. Tot acolo vom aminti şi versetele 6-8 şi 15 din acest capitol 1 din Evanghelia după Ioan.
În ceea ce priveşte conceptul de lumină, care este miezul acestor versete, el este foarte bine valorizat în iudaism, el semnificând multe lucruri. De exemplu, conform Ioan 1:4, lumina oamenilor este viaţa, sau sufletul, substantive care în iudaism sunt interschimbabile. La aceasta concură, de pildă, Proverbele, 20:27: „Lumina DOMNULUI pătrunde duhul omului115; ea cercetează cea mai tainică parte a fiinţei lui.”
Lumină mai semnifica şi înţelepciunea şi priceperea: Psalmii, 119:130 ne spune că „Dezvăluirea cuvintelor Tale aduce lumină şi dă pricepere celor nesăbuiţi116.”
O altă conotaţie dată luminii este cea a unui om de mare valoare: II Samuel, 21:17 îl denumeşte pe David „lumina lui Yisra’el”.
Mai târziu, atunci când murea un înţelept, un rabin, se spunea cu jale: „S-a stins o lumină în Yisra’el”.
Această semnificaţie a intrat atât de profund în mentalul colectiv chiar şi european, încât iar la moartea sa din 1456, pe mormântul lui Iancu de Hunedoara a fost gravat un epitaf care spunea: „S-a stins lumina lumii”. Adică, se stinsese din viaţă un izbăvitor al Creştinătăţii europene, care dăduse turcilor musulmani (lui Mehmed Cuceritorul) o bătaie care i-a făcut pe aceştia să le piară cheful de a mai cuceri Europa pentru următorii 70 de ani, deşi aceştia, la 1453, cu doar trei ani înainte, cuceriseră celebrul Constantinopol, folosind prima dată în istoria militară tunurile.
Însă lumina era în special asociată cu mântuirea şi chiar cu Mesia, după cum reiese din texte biblice şi rabinice: în contextul imediat, lumina ca mântuire sau Mesia ca lumină apare în Ioan, 1:9, care este o aluzie la trei pasaje mesianice, Isaia, 42:6, 49:6 şi 60:1-3. Toate aceste pasaje ar trebui citite în contextul lor, adică Isaia, 42:1-7, prima Cântare a Robului suferind al lui YHVH, respectiv Isaia, 49:1-7, a doua Cântare a Robului pătimitor al lui YHVH.117
Eu, DOMNUL, Te-am chemat prin dreptate. Te voi ţine bine de mână; Te voi păzi şi Te voi face un legământ pentru popor şi o lumină pentru neamuri, Isaia, 42:6.
115 Sau: Duhul omului este lumina Domnului.116 119:130. Vezi nota de la 19:7.117 Celelalte trei „Cântări ale Robului pătimitor al lui YHVH” sunt Isaia, 50:4-10, 52:13-53:12; 61:1-3.
70
El (YHVH) zice:‘Este prea puţin pentru Tine să fii Robul Meu şi să ridici doar seminţiile lui Iacov, să aduci înapoi doar pe supravieţuitorii lui Israel.De aceea Te-am pus să fii o lumină pentru neamuri, ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului!’ Isaia, 49:6.
Ridică-te! Străluceşte! Căci lumina ta a venit şi slava DOMNULUI a răsărit peste tine. Iată! Deşi întunericul învăluie pământul, şi negura groasă acoperă popoarele, peste tine răsare DOMNUL şi slava Lui apare deasupra ta. Neamurile vor veni la lumina ta şi împăraţii vor lua parte la strălucirea zorilor tale. Isaia, 60:1-3.
Deci semnificaţia este Lumină = mântuire.Şi chiar şi în această Evanghelie, Evanghelia după Yochanan, la capitolul 8:12, cu
ocazia Praznicului Corturilor, Chag ha-Sukot, Yeşua face o proclamaţie absolut stupefiantă pentru urechile unui evreu de rând:
12 Isus le-a vorbit din nou:– Eu sunt lumina lumii. Cel ce Mă urmează pe Mine nu va umbla niciodată în întuneric, ci va avea lumina vieţii.Evanghelia după Ioan, 8:12.
Această proclamaţie şi mai ales cadrul în care este ea făcută, evenimentul acela al praznicului Corturilor şi ceremonialul care avea loc în iudaism vor primi o atenţie specială mai târziu.
În urma studiilor sale, Risto Santala118 scrie câteva gânduri ilustrative:
Tratarea în scrierile rabinice a paralelei „lumină = Mesia” e interesantă. Rabinii ştiau că lumina existase înainte de Creaţie, înainte de rostirea „Să fie lumină!” care a produs ziua întâi, şi mai ales înainte de crearea luminătorilor din ziua a patra. Ca atare, când Midraş-ul Pesikta Rabbati întreba: „A cui este lumina aceasta care cade peste adunarea DOMNULUI?”, i se dădea răspunsul: „Este lumina lui Mesia” (Pesikta Rabbati 62:1). Iar Yalqut Şimoni, cuprinzând pasaje talmudice şi midraşice redactate în sec. al XII-lea şi al XIII-lea, adăuga acest gând: „Aceasta este lumina lui Mesia, după cum este scris în Psalmul 36:10: ‚Prin lumina Ta vedem lumina’” (Yalqut Şimoni 56).Rabinii mai considerau că termenul aramaic nehora, „lumina”, este unul dintre Numele secrete ale lui Mesia. De unde deduceau ei lucrul acesta? Ei porneau de la versetul Daniel, 2:22, scris în aramaică: „El descoperă lucrurile adânci şi ascunse. El ştie ce se află în întuneric şi cu El locuieşte lumina.”Şi Midraş-ul înţelegea cuvintele din Daniel, 2:22, în chip mesianic: „’Şi Nehora locuieşte la El’ vorbeşte despre Regele-Mesia, căci este scris: ‚Ridică-te! Străluceşte! Căci lumina ta a venit…’” (Isaia, 60:1).”
Aşadar, conform apostolului Ioan, sprijinit de texte biblice şi rabinice, Mesia este adevărata lumină. Vom mai reveni asupra acestui subiect în discursul lui Yeşua, vezi Evanghelia după Matei, 5:14.
Y Y Y
Capitolul al XIII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:12-14,18:DESPRE PATERNITATEA ÎMPĂTRITĂ
A LUI DUMNEZEU
12 D Dar tuturor celor ce L-au primit,
72
adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat autoritatea să
se facă119 copii120 ai lui Dumnezeu; 13 care nu din sânge121,
nici din voia firii122 lor, nici din voia vreunui om,
D ci din Dumnezeu au fost născuţi.14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit123 printre noi.şi noi am privit slava Lui,
o slavă ca a singurului-născut124 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Singurul-născut125, Dumnezeu,
Cel fiind în sânul Tatălui126,
Acela L-a făcut cunoscut127.Mai întâi de toate, semnalăm în acest pasaj un alt exemplu de paralelism ebraic,
sinonimic şi explicativ care apare în versetul 12: a primi Dabar-ul sau Cuvântul şi a te încrede întru Numele Său. Când un om primeşte Cuvântul înseamnă că-şi pune încrederea în Numele lui Mesia: acţiunea trecută a primirii este echivalentă cu acţiunea prezentă a încrederii.
Însă gândul este mai dens: şaliach Yochanan, apostolul Ioan, sugerează şi faptul că Lumina este o persoană, într-un mod caracteristic: limba ebraică nu avea conceptul greco-roman de „persoană” (lat., persona; gr., prosopon) care a fost problematizat mai târziu de Părinţii capadocieni, dar „numele” cuiva reprezenta tot ceea ce era persoana sa,
119 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.120 Teknon: copil, cu accentul pe faptul naşterii, fiind diferit de huios, care accentuează demnitatea şi caracterul relaţiei.121 În original, termenul apare la plural, deci ar trebui tradus „sângiuri”, însă această variantă, deşi corectă, este incomodă.122 Sarx: literal, acest termen trebuie tradus „carne”, unde „carne” este o sinecdocă, ea redând ca parte omenitatea, adică totalitatea lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, duhul, sufletul şi trupul. Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă prin „fire (pământească)”.123 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.124 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în versetul 18.125 În original, în versetul 18 apare termenul monogenes, pe care Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Vezi discuţia de mai sus.126 În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro127 Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
statutul său, rolurile sale, concepţiile şi autoritatea sa. Lumina are un nume, deci, aluziv, Lumina este o „persoană”.
Celor care au primit Cuvântul (în trecut), adică se încred în Mesia (în prezent) li s-a dat autoritatea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu, care are un singur născut, spun versetele înfăţişate mai sus.
Dar aici textul ne nedumireşte: în ce fel Tatăl, care are un singur-născut, poate avea mai mulţi născuţi care, şi mai paradoxal, au dreptul de a deveni copii ai Săi? Pentru a da un răspuns acestei întrebări, să iscodim Sfintele Scripturi.
Un studiu al paternităţii lui Dumnezeu revelate în Biblie ne descoperă că El este Tată în patru moduri; altfel spus, putem vorbi despre paternitatea împătrită a lui YHVH.
În primul rând, YHVH este Tatăl întregii creaţii, „Creatorul văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, dar mai ales al omului. Aceasta este „paternitatea creatoare” şi o regăsim în versete de genul Genesa, 1-2; Psalmii, 8:4-8; 82:6; Evanghelia după Luca, 3:38b; Faptele apostolilor, 17:24,25,28.
În al doilea rând, YHVH este Tatăl poporului Yisra’el, „fiul iubit” chemat din Egipt. Versete de tipul celor găsite în Exodul, 4:22,23; Osea, 11:1; Isaia, 64:8,9; Ieremia, 31:9; Maleahi, 1:6; 2:10, ne exemplifică această „paternitatea etnică”.128
În al treilea rând, după paternitatea creatoare şi cea etnică, mai există paternitatea metaforică a lui Elohim vizavi de David (Psalmii, 2:7) şi de Şelomoh (II Sam. 7:14; I Cr. 17:11-14; Ps. 89:26-28). Dar Psalmul 2:7 are el însuşi un nivel mai profund de interpretare, afirmat de rabbi Şa’ul (ap. Pavel) în Faptele apostolilor, 13:33, şi de scriitorul Epistolei către evrei, 1:5a şi 5:5. Pasajul II Samuel, 7:14 este resemnificat chiar în II Samuel, 7:13,16; I Cronici, 17:13,14, iar apoi este resemnificat în I Cronici, 17:12,14b, în Evanghelia după Luca, 1:30-33 şi în Epistola către evrei, 1:5b. Versetul de-aici afirmă un adevăr tainic şi incomprehensibil: YHVH are un Fiu singur-născut, (gr., monogenes), pe Yeşua. El nu e singurul Fiu al lui Dumnezeu, ci este singurul-născut, având o „generare”, adică o naştere unică şi o natură unică, dumnezeiască (Evanghelia după Ioan, 1:1; 20:28), iar filiaţia Sa diferă de „filiaţia” metaforică a Israelului. Louis Berkhof, un celebru teolog sistematician reformat, defineşte naşterea Fiului lui Dumnezeu ca fiind „actul etern şi necesar al Primului Ipostas din Trinitate prin care El, în cadrul Fiinţei dumnezeieşti, este temeiul unei a doua Subzistenţe personale întocmai ca a Sa, punând acest al doilea Ipostas în posesia întregii esenţe dumnezeieşti, fără vreo împărţire, înstrăinare sau schimbare.”129
Vom vorbi puţin mai jos despre aceasta.În fine, după paternitatea generatoare în care Tatăl „naşte” pe Fiul, YHVH mai
este şi Tatăl adoptiv al credincioşilor în El prin Yeşua (Io. 1:12; I Io. 3:1,2; Gal. 3:26; 4:5; Rom. 8:14-17).
Şi o ultimă iscodire: poate Tatăl să nu fie tată? Da: metaforic vorbind, necredincioşii au ca tată pe diavolul (Io. 8:44a). Vom continua discuţia la nota de la Matei, 3:17.
128 Evreii înşişi recunosc această paternitate, a se vedea, de exemplu, faimoasa rugăciune Avinu, Malkenu, „Tatăl nostru, Regele nostru”.
129 Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA, 1988, p. 94.
74
Y Y Y
Capitolul al XIV-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:14:ÎNOMENIREA ŞI SLAVA CUVÂNTULUI
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit130 printre noi.Şi noi am privit slava Lui,
130 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.
75
o slavă ca a singurului-născut131 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
Aici, şaliach Yochanan, apostolul Ioan, declară dintr-o răsuflare că Logos-ul, Dabar/Memra S-a făcut trup de carne sau S-a înomenit, că El Şi-a înălţat cortul sau a „cortuluit” printre oameni, că era plin de har şi de adevăr; că El avea o slavă pe care „ei” au privit-o, o slavă întocmai cu slava singurului-născut din Dumnezeu-Tatăl.
Aceste afirmaţii sunt extrem de puternice pentru un cititor modern. Erau ele la fel de puternice şi pentru un auditor ne-evreu al apostolului? Dar auditorii evrei: auzind ei că Logos-ul S-a întrupat, că Dumnezeu-Tatăl are un singur-născut, au simţit ei, oare, o oroare pe plan religios şi un blocaj pe plan afectiv?...
Mai întâi vom examina afirmaţiile versetului şi apoi vom pipăi sufletele auditorilor.
Vom începe cu examinarea afirmaţiei „Cuvântul S-a făcut trup de carne”, care trebuie amplasată în contextul său: Logos-ul, care era de la început, care era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu, principiul prin care şi mediul în care fuseseră create toate, S-a făcut „trup de carne” – orice ar însemna această sintagmă. Acordând verbului atenţia cuvenită, remarcăm că el este folosit la diateza reflexivă, ceea ce înseamnă că Logos-ul S-a făcut pe Sine trup de carne, nu un agent exterior, cum ar fi Dumnezeu-Tatăl, L-ar fi făcut ca atare. Se reafirmă faptul că Logos-ul exista anterior incarnării Sale şi că El Însuşi luase decizia de a Se face „trup de carne”, nu fusese obligat s-o facă.
Însă, în definitiv, luând singur decizia de a Se face „trup de carne”, ce a decis Cuvântul să devină? Textul grecesc per se nu ne dă explicaţii. Termenul grecesc folosit este sarx, care traduce ebraicul basar, şi-i extinde sfera semantică şi conceptuală.
Termenul evreiesc bāsar desemnează, după Cristian Bădiliţă132 „1) orice făptură vie (vietate), om sau animal; 2) persoana cuiva; 3) totalitatea fiinţei; 4) corpul, alcătuit din carne şi sânge, principiu al vitalităţii.” Aici bāsar – ne spune cărturarul român – „apare cu sens peiorativ, ca simbol al pământescului opus divinului/spiritualului/duhului (cf. 8,15).”
Însă termenul grecesc sarx nu doar traduce ebraicul bāsar, ci îi şi extinde sfera semantică şi conceptuală: sarx înseamnă tot ceea ce constituie individul uman, duh, suflet şi trup, cu tot cu natura sa omenească, cu limitările sale. Prin urmare, Logos-ul Şi-a asumat duh, suflet şi trup, întreaga natură omenească, cu limitările sale, dar, evident, asumându-şi această natură, nu şi-a asumat păcatul, cf. Epistola către evrei, 4:15.
Cărturarul român mai clarifică: „Sarx desemnează aici condiţia umană, finită, muritoare, fragilă, în raport cu divinitatea. Evanghelistul folosise deja termenul « om » pentru a-l desemna pe Ioan Botezătorul”.
Tot după domnia sa ne-am orientat şi atunci când am preluat traducerea „trup de carne”. Explicaţia este următoarea: „Am preferat traducerea unui singur cuvânt grecesc prin două româneşti, pentru a nu pierde nici o nuanţă a sa. Doar « carne » ar fi şocat stilistic; doar « trup » ar fi sărăcit sensul de nuanţa lui antidocetă, esenţială în context.”
131 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în versetul 18.132 A se vedea Cristian Bădiliţă, pe http://mariuscruceru.files.wordpress.com/2009/10/extras-badilita.pdf
Aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu, care era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu S-a făcut nu trup, soma, ci sarx, „carne” sau „trup de carne”, cu toate implicaţiile care decurg din aceasta.
Să vedem care erau reverberaţiile acestei declaraţii în sufletele auditorilor barbari şi elenişti, pe de-o parte, şi a evreilor mozaici şi mesianici, pe de altă parte.
„Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne...” în gândirea audienţei:Înomenirea Logos-ului în gândirea barbară şi elenistă;Înomenirea Logos -ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor.
Înomenirea Logos -ului în gândirea barbară şi elenistă
În istoria gândirii şi a religiozităţii, comunităţi de oameni de pretutindeni afirmaseră că locuinţa zeilor nu este printre muritori (Dan. 2:11), însă prin intermediul religiilor născocite oameni şi prin superstiţii zeii puteau fi totuşi „aduşi” printre oameni. Să ne oprim puţin în Orientul Apropiat Antic sau, mai precis, în Sumer, să-l vedem pe Naram-Sin (2.254 - 2.218 î.e.n.), nepotul marelui rege akkadian Sargon I. Vorbind istoriceşte, în timpul domniei lui, Imperiul akkadian şi-a atins apogeul. El este PRIMUL OM care a pretins că este divin, că este un zeu întrupat şi, ca atare, un zeu în viaţă. Această pretenţie tupeistă apare atât în literatura sumeriană care a fost descoperită, cât şi de pe o stelă care îl arată având coarne care, în epocă, erau semnul distinctiv pentru divinități.
Mai sus scriam despre o stelă: în arta sumeriană existau sculpturi statuare, dar ele erau întâlnite mai rar decât basorelieful, care cunoaștea mai multe forme artistice. Sumerienii aveau îndeosebi stela funerară, pe care registrele erau prezentate orizontal. Cu toate acestea, stela regelui Naram-Sin nu prezintă registrele orizontal ci el este primul rege care încalcă tradiţia artistică şi nu prezintă registrele orizontal, ci oblic şi vădeşte o vioiciune şi o mişcare a figurilor omeneşti necunoscute la pietrele funerare sumeriene anterioare.133
...Ce semnificaţie are registrul oblic? Semnificaţia sa nu este numai aceea că regele păşeşte peste cadavrele învinse în războiul lui cu populaţia Lullubi, ci el urcă, el se înalţă, el se preamăreşte pe sine!134
Trecând în spaţiul geografic şi cultural egiptean se credea că zeul suprem al panteonului se întrupa în faraon, acesta fiind atât fiul zeului Ra, cât şi zeul însuşi.
În Persia dinastiei ahemenizilor, regii ajunseseră să fie consideraţi zei întrupaţi. Când Alexandru cel Mare a cucerit Mezo-Persia, el a venit în contact cu această convingere şi a avut tendinţa de a o adopta. Numai moartea sa timpurie l-a mai împiedicat s-o facă, dar ideea rămăsese.
Când romanii au cucerit Elada pe plan militar, ei înşişi au fost cuceriţi pe plan cultural şi filosofic. Astfel, ideea divinizării unui om a ajuns şi la romani, prin filiera elenistă (mai degrabă decât prin Egipt), chiar dacă a avut de aşteptat prăbuşirea 133 A se vedea http://www.ancient.eu.com/image/356/
134 O dată viitoare vom examina relaţiile dintre Naram-Sin şi Nimrod din Genesa, 10, întemeietor, alături de Semiramida, a religiei păgâne (babiloniene).
Republicii şi instaurarea primului Împărat, Octavianus, care a fost denumit Augustus – „cel venerat”. El mai era şi divi filius, „fiul divinităţii”, deşi, iniţial, sintagma se referea la Iulius Caesar, divinizat după moarte.135 Întreaga titulatură a lui Octavianus era Imperator Caesar Divi Filius, Augustus, tribunicia potestatae, princeps senatus, pontifex maximus, pater patriae. De-aici şi până la a considera că împăratul roman este un zeu întrupat, sau geniul manifestat al cetăţii Roma, a fost un pas foarte mic, şi atât romanii cât şi popoarele cucerite sau regatele clientelare n-au ezitat să-l facă.
Actualizând lucrurile, putem spune că acum suntem la sfârşitul istoriei. Deja se-aud paşii lui Mesia, iqvot Maşiyach. În câţiva ani, grabnic, se va arăta iarăşi unul care, om fiind, se va pretinde Dumnezeu şi va porunci închinarea la sine. Dar adevăratul Dumnezeu înomenit îl va spulbera.136
Înomenirea Logos -ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor
Evreii de astăzi, începând cu cei din perioada medievală, citind că Logos-ul S-a întrupat, că Dumnezeu-Tatăl are un singur-născut, simt o oroare pe plan religios şi un blocaj pe plan afectiv... Cum stăteau lucrurile în cazul evreilor din antichitate, cei cărora le predica Yochanan?
Discursul lui Yochanan arată fie genialitatea sa, fie inspiraţia Duhului Sfânt, fie ambele. În ce ne priveşte, nu ezităm să declarăm a treia variantă, pentru că apostolul este inimitabil prin gingăşia cu care prelucrează sufletele cititorilor săi evrei în vederea împlinirii scopului pe care-l are: cel de-a declara că Yeşua este Mesia şi, mai mult, că este Fiul lui Dumnezeu şi, chiar mai mult, că este Dumnezeu întrupat. El era absolut sigur că aceste declaraţii urmau să producă tensiuni maxime; aşadar, el le vorbise mai întâi despre Cuvânt, stârnind afecţiunea lor faţă de Cuvântul scris, Torah. Apoi, cu blândeţe, le adusese aminte că Philon spusese că Logos-ul era Raţiunea Divină, intelectul dumnezeiesc transcendent, „fiul mai mare al lui Dumnezeu”, cauza instrumentală prin care au fost create toate lucrurile. Probabil că apostolul adusese vorba despre faptul că, în Pesachim 54a, Talmudul137 spunea despre cele şapte entităţi anterioare existenţei Universului, printre care era şi Numele lui Mesia, care era veşnic.138 Apoi le amintise de conceptul de lumină şi de înainte-mergătorul mesianic care urma să semene cu profetul Eliyahu; îi înduioşase cu calitatea de Tată a lui Dumnezeu, şi apoi, după o pregătire a inimii, le spune că Dumnezeu S-a întrupat! HalleluYah, S-a înomenit! În cele din urmă, după o maximă pregătire a inimii, le-o spusese!...
...Şi oare evreii chiar l-au crezut?... Nu ne grăbim să afirmăm că „da”...dar aici sesizăm, în continuare, o mostră rară de grijă pastorală şi o inteligenţă sclipitoare:
135 Aici ne amintim de o gafă făcută de judecătorul Ghedeon: israeliţii îi propun să devină rege peste ei, întrucât el îi izbăvise de madianiţi. El refuză această onoare prin cuvinte care, aparent, erau pline de evlavie („YHVH să fie rege peste voi”) dar, cu toate acestea, pe fiul provenit din ţiitoarea lui de la Sihem îl numeşte Abimelech, care înseamnă „Tatăl meu este rege”. Altfel spus, „eu nu sunt rege, dar tatăl fiului meu este rege” sau „eu nu sunt rege, dar fiul meu este fiul unui rege”... Vezi Judecători, 8:22-31.136 A doua epistolă a lui Pavel către tesaloniceni, 2:3-8.137 Despre Talmud se spune că a fost scris începând din veacul al II-lea sau al III-lea al erei noastre. Corect: atunci a început procesul de scriere a sa – iar ulterior, şi de codificare a sa. Dar discuţiile rabinice care vor fi aşternute în scris existau deja de prin veacul al II-lea î.e.n., iar scrierea nu a făcut decât să le consemneze, pentru a nu se pierde atunci când murea câte un învăţat evreu.138 Mica, 5:2.
78
apostolul continuă să fructifice exact cele mai bine-cunoscute concepte ale iudaismului, slava, harul şi îndurarea lui Dumnezeu. El rosteşte aceleaşi vechi cuvinte, cunoscute de evrei, dar face ca sensurile lor să prindă viaţă din nou, o viaţă îmbogăţită. Să vedem mai concret despre ce este vorba.
Pe de-o parte, evreii aveau Revelaţia Tanakh-ului, care spunea în repetate rânduri că Dumnezeu nu este om (Num. 23:19; I Sam. 15:29), că El interzicea până şi „chipurile”, reprezentările artistice făcute cu scop doxologic (vezi Decalogul), întrucât El era Dumnezeu, sus în Ceruri şi jos pe Pământ (Deut. 4:39), şi chiar Cerurile şi Cerurile Cerurilor nu-L puteau cuprinde (II Cr. 6:18). Conform Revelaţiei, evreii aveau convingerea de neclintit în absoluta imaterialitate a lui YHVH. Deci, cum ar fi putut Creatorul infinit să accepte să se mărginească, să se limiteze, să Se încorseteze într-un om?... „Concepţiile Neamurilor în mijlocul cărora trăim noi, concepţii păgâne privitoare la zeii întrupaţi, sunt contrare Scripturilor noastre şi sunt categoric păgâne”, îşi ziceau ei. Şi în timpurile celui de-al doilea Templu, când vreun fiu al lui Avraham credea altfel, evreii îl suspectau de idolatrie şi deveneau foarte virulenţi cu el.
Pe de-altă parte, evreii înşişi erau nedumeriţi vizavi de imaterialitatea Zeului lor, de ceea ce era simultan transcendenţa şi totuşi imanenţa Acestuia. Acest popor de monolatri stricţi ştiau că Zeul lor era absolut sfânt, totalmente separat de păcat, transcendent în sfinţenia Sa, dar care, cu toate acestea, era nu numai un zeu care venea în contact cu lumea (pe care, deşi El o crease „foarte bună”, se păcătoşise ulterior), ci chiar crease lumea! Evreilor le era absolut străină credinţa într-un deus otiosus, un zeu care a creat, pentru ca mai apoi să se retragă undeva, departe, lăsând Universul să funcţioneze după nişte legi inexorabile, iar el evitând implicarea, fiind insensibil la doleanţele oamenilor, nesimţitor la durerile lor, cuprins de atharaxie. Categoric nu! Dumnezeul evreilor era cât se poate de activ: El crease Universul, comunicase cu patriarhii, Îşi izbăvise poporul din robia Egiptului, Se implicase activ în treburile poporului şi vorbise cu ei pe Muntele Sinai şi cu Moşe de la înălţimea chivotului sfânt. Bref, chiar dacă nu avea un chip vizibil, El se manifestase vizibil, Se învederase!
Dar dacă evreii nutreau o credinţă care susţinea desăvârşita imaterialitate a lui Dumnezeu, asta nu înseamnă că ei uitaseră un concept formidabil din Revelaţie: slava lui YHVH. Acest concept este menţionat ca fiind strâns legat de înomenirea Cuvântului şi va mai apărea pe parcurs139, aşa că merită să inserăm aici câteva idei despre el.
În primul rând, ce înseamnă „slavă”? Termenul ebraic kavad înseamnă „a fi greu, îngreunat, a avea greutate, a fi numeros, a abunda în (bogăţii, prestigiu, tărie, splendoare, frumuseţe, maiestuozitate)”. Există oameni cu slavă (Yosef, în Gen. 45:13; regi, în Prov. 14:28), Templul avea slavă (I Cr. 22:5), dar mai ales YHVH avea slavă.
Ce semnifica această „slavă”? Cumva, un nor strălucitor, dens, o strălucire radioasă şi vizibilă? Unii vor susţine că da...şi nu vor greşi deloc:
33 ...Şi astfel, Moise a isprăvit întreaga lucrare. 34 Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii şi slava Domnului a umplut Tabernaculul. 35 Moise n-a putut să intre în Cortul Întâlnirii deoarece norul se aşezase deasupra lui şi slava Domnului umplea Tabernaculul. 36 În toate călătoriile lor, israeliţii porneau atunci când norul se ridica de deasupra Tabernaculului;
139 De exemplu, în pericopa „Buna-vestire” din Evanghelia după Luca, 1:26-38; pericopa „Preschimbarea apei în vin”, din Evanghelia după Ioan, 2:11; pericopa „Transfigurarea”, din Evanghelia după Matei, 17.
79
37 când norul nu se ridica, ei nu porneau, dar în ziua în care acesta se ridica, plecau şi ei. 38 Norul Domnului era deasupra Tabernaculului ziua, iar noaptea, în nor era un foc sub privirea celor din casa lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor. Exodul, 40:33b-38.
Aceşti cititori vor spune că slava este grea, copleşitoare şi că apostolul Pavel, atunci când vorbea despre „o greutate veşnică de slavă”140, se referea obligatoriu la această slavă care te poate turti prin masa sa. Poate că aceştia ar spune că norul acesta de slavă este prezenţa manifestată a lui Dumnezeu: în definitiv, Dumnezeu vorbea cu Moşe din norul de slavă aşezat pe chivotul din Locul Preasfânt:
21 Să pui Capacul Ispăşirii deasupra Chivotului, iar în Chivot să pui Mărturia pe care ţi-o voi da. 22 Acolo, deasupra Capacului Ispăşirii, între cei doi heruvimi care sunt pe Chivotul Mărturiei, mă voi întâlni cu tine şi îţi voi da toate poruncile pentru israeliţi. Exodul, 25:21,22.141
89 Când Moise intra în Cortul Întâlnirii ca să vorbească cu Domnul, el auzea vocea Lui vorbindu-i dintre cei doi heruvimi, de deasupra Capacului Ispăşirii care este pe Chivotul Mărturiei; aşa îi vorbea El.Numeri, 7:89.142
Aceste lucruri pământeşti erau, de fapt, reprezentări ale unor realităţi cereşti:
1 M-am uitat şi iată că peste întinderea care se afla deasupra capetelor heruvimilor se vedea ceva ca o piatră de safir143 care semăna la înfăţişare cu un tron. Ezechiel, 10:1.144
Rabini de binecuvântată memorie trăitori în perioada medievală au denumit această slavă Şekhinah şi argumentau că Şekhinah era acolo unde se întâlneau privirile celor doi heruvimi de pe Capacul Ispăşirii pus peste Chivotul Mărturiei amplasat în Locul Preasfânt. Deci, din Şekhinah, slava lui Dumnezeu, origina Dabar, Cuvântul lui Dumnezeu. Între Slavă şi Cuvânt exista o relaţie „organică”.
În plus, slava lui Dumnezeu deşi fenomenologizată prin norul radios coborât peste Cortul Întâlnirii, era imaterială; unul dintre corolarele importante ale acestui fapt este acela că ea era un fel de „punte” între Cel Preasfânt şi cei preapăcătoşi: Dumnezeu, prin slava Sa, venea în contact cu o creaţie căzută în păcat fără a fi pângărit sau contaminat de păcat.145 Ca atare, Dumnezeu, deşi devenea imanent, rămânea transcendent.
Aici apostolul Yochanan spune auditorilor evrei, fie mozaici, fie mesianici, că, în trecut Dumnezeu demonstrase moduri în care Se arătase în lumea păcătoasă fără a Se
140 A doua epistolă a lui Pavel către corinteni, 4:17.141 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Exodul25142 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Numeri7143 10:1 Sau: lapislazuli. N. tr.144 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Ezechiel10145 În Evul Mediu, Grigore de Palama va elabora învăţătura despre Creaţia prin energiile divine necreate, iar Qabbalah va vorbi despre sefirot, creaţia prin emanaţii.
pângări, prin intermediul Slavei Sale, care era o teofanie, o manifestare concretă, deşi imaterială, a caracterului Său, a atributelor Lui.
Însă, dincolo de slava-nor dumnezeiesc, mai există o conotaţie a termenului kavad, şi un cititor atent va sesiza faptul că am adus în discuţie slava radioasă a lui Dumnezeu şi caracterul Lui şi se va întreba, poate, ce ne-a determinat să juxtapunem elemente aparent disparate. Răspunsul trebuie dat tot în cadrul discursului adresat evreilor; pentru ei, slava lui Dumnezeu nu însemna doar strălucirea radioasă vizibilă întregului popor în timpul peregrinărilor lor în pustie, ci şi caracterul lui Dumnezeu, şi lucrul acesta este clar din experienţa unică pe care a avut-o Moşe când a cerut să vadă slava DOMNULUI.
Punctul de pornire al experienţei este în Exodul, 33:12 şi 13, moment în care Moşe Îi cere lui Dumnezeu să-i arate „căile” Sale: Moşe cerea nu numai să vadă efectele acţiunilor divine, ci principiile pe baza cărora acţiona Dumnezeu, modus operandi al Său; când Dumnezeu acceptă, Moşe prinde curaj şi-I cere mai mult: „Arată-mi slava Ta” (v. 18). Răspunsul dumnezeiesc pare să fie incongruent: Dumnezeu îi replică lui Moşe că-i va arăta ceea ce Dumitru Cornilescu traduce drept „frumuseţea” Sa (v. 19). Termenul ebraic original tuv (Strong 2898) înseamnă, de fapt, bunătatea supremă sau frumuseţea desăvârşită. Altfel spus, Moşe cere să vadă esenţa lui YHVH, lăuntrul Lui, caracterul Său în intimitate: „Doamne, vreau să văd nu doar CE lucrezi, CUM acţionezi şi DE CE acţionezi aşa cum o faci, ci şi CUM eşti Tu în Tine Însuţi...” Răspunsul despre care spuneam că, aparent, era incongruent, este: „Moşe, îţi voi arăta bunătatea Mea supremă, frumuseţea Mea desăvârşită, slava Mea, dar nu Faţa Mea” (versetele 19-23). Citind următoarele versete, să încercăm să vedem cu ochii minţii această secvenţă absolut dramatică:
5DOMNUL S-a coborât într-un nor, a stat cu el acolo şi a proclamat Numele de „DOMNUL”. 6 DOMNUL a trecut prin faţa lui şi a strigat:„DOMNUL, DOMNUL Dumnezeu, este milostiv şi binevoitor, încet la mânie şi plin de îndurare şi credincioşie.7El Îşi păstrează îndurarea faţă de mii de generaţii, iertând nedreptatea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel vinovat, ci pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la a treia şi a patra generaţie!”Exodul, 34:5-7.146
Şi, vorbind din punctul de vedere pastoral, notăm răspunsul care trebuie dat atunci când se aminteşte despre caracterul lui Dumnezeu:
8Moise şi-a plecat repede capul la pământ şi s-a închinat.
Să recapitulăm puţin: Moşe cere să vadă slava lui YHVH, iar Acesta îi vorbeşte despre... caracterul Său. Mila, bună-voinţa, îndelunga-răbdare, îndurarea şi credincioşia, bunătatea, iertarea lui Dumnezeu pot fi însumate într-un singur termen evreiesc: chesed.147 El este extrem de dificil de tradus printr-un singur cuvânt; când învăţaţii evrei au tradus Biblia în greacă, pe la anul 250 î.e.n., şi au dat lumii ceea ce este îndeobşte
146 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Exodul34.147 Termen înseriat de Strong cu nr. H 2617.
cunoscut ca fiind Septuaginta (LXX), ei au tradus chesed drept charis148, care în Biblia tradusă de Dumitru Cornilescu apare drept „har”. Apud Iosif Ţon149, termenul „har” s-ar putea traduce mai corect prin „bunătate generoasă” iar un alt cuvânt apropiat ar fi „mărinimie”.
Însă din revelarea de Sine pe care o face Dumnezeu, mai desprindem câteva calităţi: El denunţă nedreptatea ca fiind nedreptate, răzvrătirea ca fiind răzvrătire şi păcatul ca fiind păcat, şi acţionează: iartă aceste transgresări, dar pedepseşte justiţiar nu doar vinovaţii, ci şi următoarele trei-patru generaţii150. Această acţiune justiţiară ţine de adevărul Său intrinsec, de emet151, care mai înseamnă „credincios cuvântului dat, fidel promisiunii făcute”. Ne aducem aminte de termenul „credincios”, emet, pe care l-am întâlnit şi când vorbeam despre Apocalipsa, 3:14. Acolo notam: „O calitate precum credincioşia, caracterul unui lucru care este demn de încredere sau credibil, nu putea scăpa de jocurile de cuvinte ale rabinilor. În ebraică, credincios este emet (...), termen format din ayin, mem şi tav, adică din prima literă a alfabetului ebraic, din litera din mijloc şi din ultima literă, ca şi cum ar fi începutul, conţinutul şi sfârşitul unui discurs. Juxtapusă următoarei calităţi, adevărul, ar însemna că adevărul trebuie să fie demn de încredere sau credibil de la început până la sfârşit şi pe tot parcursul său. Dacă în Exodul, 34:6 Dumnezeu-Tatăl este adevărat, şi în Apocalipsa, 3:14, Yeşua este Martorul credincios şi adevărat, rezultă cel puţin corolarul că Tatăl şi Yeşua sunt părtaşi adevărului.”
Aici, însă, mai trebuie să observăm ceva: pasajul din Exodul care vorbeşte despre pedeapsă are ca substrat o altă calitate dumnezeiască, aceea a sfinţeniei. Deci, adevărul lui Dumnezeu este credincioşia Sa, dreptatea Lui şi sfinţenia Sa care acţionează conform justiţiei.
Aşadar, slava lui Dumnezeu nu este numai norul strălucitor, dens, o strălucire radioasă şi vizibilă, ci şi caracterul lui Dumnezeu, natura intimă şi esenţială a lui Dumnezeu, harul şi adevărul, sau bunătatea generoasă şi credincioşia lui Dumnezeu. Nu vorbim acum despre echilibrul în care sunt ţinute aceste calităţi, ci despre faptul că lucrul acesta este atât de important încât cupletul chesed ve-emet, „bunătatea şi credincioşia” este redat în Tanakh de peste 100 de ori, iar Yochanan, în discursul său în limba greacă îl traduce ca charis kai aletheia.152
Deci, harul şi adevărul lui Dumnezeu S-au făcut om, S-au înomenit! Iar harul şi adevărul de-aici sunt două atribute dumnezeieşti distincte, nu o hendiadă care „face referire la adevărul plin de har al lui Dumnezeu”, aşa cum scriu Moises Silva şi Walter C. Kaiser.153
Însă despre înomenirea Cuvântului, despre ce înseamnă şi ce nu înseamnă aceasta, precum şi despre motivele înomenirii, vom mai avea ocazia să discutăm şi mai târziu. Aici mai semnală doar faptul că, din punct de vedere teologic, acest fapt al înomenirii Cuvântului se numeşte „enipostaziere”, termen pretenţios, care provine de la un alt termen „Ipostas”, intrat în vocabularul teologic românesc din grecescul hupostasis, adică
148 Termen înseriat de Strong cu nr. G 5485.149 http://iosifton.blogspot.com, articolul „Semnificaţia Întrupării Fiului lui Dumnezeu”, 24 dec. 2010.150 Nu dezbatem aici semnificaţia acestei afirmaţii.151 Termen înseriat de Strong cu nr. H 571.152 Iosif Ţon, op. cit. 153 Moises Silva şi Walter C. Kaiser, Introducere în hermeneutică – În căutarea înţelesului, Edit. LOGOS, Cluj-Napoca, 2006, trad. Emanuel Conţac, p. 109
hupo-, „sub, dedesubt”, şi stasis, „stare”. Jean Calvin traducea hupostasis, „Ipostas”, ca fiind „subzistenţă“, Jaroslav Pelikan spune că Ipostas este „o singură substanţă care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr”, iar Charles Ryrie îl defineşte ca fiind o „existenţă necesară”. Mai simplu, am putea spune că un Ipostas este una dintre Persoanele Dumnezeirii, cu tot ce implică aceasta.
La modul Său de subzistenţă în Dumnezeire, Fiul, ca Ipostas, Îşi asumă natura omenească. „În unirea ipostatică, firea omenească nu mai are un centru sau subiect omenesc fiinţial autonom, pentru că este en-ipostaziată, adică centrată în persoana Cuvântului, asumată în subiectul Acestuia, fără să fie absorbită.”154 Ca atare, nu trebuie să facem o confuzie între „unirea după ipostas” şi „unirea după natură”.
Acest fapt face parte din categoria cristologiei „de sus”: Yochanan nu vorbeşte despre Mesia ca primindu-Şi (sau, mai corect, luându-Şi) existenţa de pe Pământ, prin naştere, aşa cum fac evangheliştii Matei şi Luca, ci fiinţând anterior naşterii omeneşti, venind „de sus”; în viziunea lui Yochanan, Mesia nici măcar nu se naşte, ci Se face trup de carne.
Aici am atins câteva chestiuni legate de înomenirea şi slava Cuvântului. Vom mai reveni asupra lor.
Y Y Y
Capitolul al XV-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:14:LOGOS ŞI MO’ED
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit155 printre noi.Şi noi am privit slava Lui,
o slavă ca a singurului-născut156 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
154 http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/enipostaziere-85191.html155 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.156 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în versetul 18.
Probabil că acest capitol va solicita din partea cititorilor noştri depunerea unor eforturi suplimentare pe palierele filologic, cultural, conceptual şi teologic, precum şi o sporire a capacităţii de discernământ spiritual şi critic.
Să vedem, mai întâi, ce înseamnă termenul mo’ed, pe care l-am inserat în titlu?Tehnic vorbind, termenul mo’ed157 înseamnă o întâlnire stabilită de o persoană cu
alta sau mai multe (adunare), întâlnire care se desfăşoară într-un loc stabilit, la un timp stabilit, având un scop clar definit.158
Luând-o puţin înaintea evenimentelor, precizăm că Sfintele Scripturi vorbesc despre mo’ed ca semnificând adunarea poporului israelit, care se întruneşte într-un loc stabilit, anume Yeruşalayim, la un timp stabilit – Praznicele – pentru a se întâlni cu YHVH, având un scop clar definit: reconsolidarea relaţiei cu YHVH prin ispăşire şi închinare. Această afirmaţie neagă orice i-ar fi contrar: aşadar israeliţii (şi nu păgânii) se întâlneau la Yeruşalayim (şi nu în crânguri sau sub orice copac verde) la Praznicele stabilite de YHVH (şi nu stabilite de calculele sau interesele omeneşti, religioase sau politice) pentru a-şi reîncălzi relaţia cu YHVH (şi nu cu alte zeităţi, şi nici măcar unii cu ceilalţi).
În altă ordine de idei, în cadrul hermeneuticii există un principiu exegetic denumit „tipologie”. Avem nevoie de câteva cunoştinţe despre tipologie care ne vor fi folositoare în demersul nostru, pentru că este timpul să analizăm nu doar rolul comemorativ al Şabatului, ci şi calitatea sa de tip al odihnei escatologice, pe care o prefigurează.
Termenul „tipologie” provine din grecescul typos.159 Rădăcina typ- (vezi typto, a lovi) a însemnat, iniţial, o lovitură. De la această valoare denotativă, s-a ajuns la conotaţii multiple:
1. o urmă vizibilă, ca semn al unei lovituri. Urma poate fi de mai multe feluri:a. semnul imprimat lăsat de aplicarea peceţii sau a sigiliului pe ceara roşie
sau pe plumbul pus pe scrisoare sau pachet;a. imprimarea, gravarea sau ştanţarea făcută de un poanson;b. o vânătaie sau chiar o cicatrice („semn”, în Ioan, 20:25, versiunea Dumitru
Cornilescu);c. o formă, o reprezentare, o figură, adică o imagine plastică a unei fiinţe sau
a unui obiect, redată prin sculptură (deci o statuie), desen, pictură, etc. („chip”, în Fapte, 7:43; versiunea Dumitru Cornilescu);
2. o formă, o matriţă, un cofrag, un tipar, un contur, un şablon („dreptar”, în Romani, 6:17, versiunea Dumitru Cornilescu);
3. sensul sau substanţa unei scrisori („cuprins”, în Fapte, 23:25, versiunea Dumitru Cornilescu);
4. un tipar, un model, un exemplu („chip”, în Fapte, 7:44, Evrei, 8:5, versiunea Dumitru Cornilescu);
157 Înseriat cu nr. H Strong 4150.158 Termenul grecesc kairos nu acoperă aceeaşi sferă semantică, el redând doar temporalitatea şi trebuind să fie tradus drept „timp prestabilit”, „soroc”.159 Concordanţa Strong G5179 tupos (typos); din G5180.
84
a. în sens etic: pildă – fie de imitat (asemănare), fie de evitat (I Tesaloniceni, 1:7; II Tesaloniceni, 3:9; I Corinteni, 10:6; Filipeni, 3:17; I Timotei, 4:12; Titus, 2:7; I Petru, 5:3);
b. în sens doctrinar, un tip („o icoană preînchipuitoare”, Romani, 5:14).
Ideea comună acestor conotaţii, care străbate sensul lor, este simplă: asemănarea. Typos seamănă cu ceva. Acel ceva este antitypos,160 antetipul. În uzajul său neo-testamentar (de exemplu, Evrei, 9:24; vezi şi relaţia cu 9:9, unde apare parabole; I Petru, 3:21), el semnifică „corespondent lui..., asemănător cu..., analog cu...”.161
Vizavi de această relaţie, William G. Moorehead spune în felul următor:
O persoană, un eveniment sau un lucru este modelat sau denumit în aşa fel încât să se asemene cu altul; unul este făcut să corespundă altuia într-o anumită trăsătură esenţială; şi în anumite cazuri, unul se potriveşte celuilalt. Cele două sunt denumite tip şi antetip, iar legătura dintre ele este corespondenţa, similaritatea unuia cu celălalt.162
Iar Dicţionarul biblic dă o ultimă tuşă de penel:
Tipologia: un mod de a descrie istoria biblică a mântuirii astfel încât fazele ei de început sunt privite ca anticipări ale fazelor ulterioare, sau unele faze târzii sunt privite ca o recapitulare sau împlinire a unor faze anterioare. ...În limbajul acestei gândiri evenimentele vechi din prima parte a Bibliei au constituit un prototip pentru ceea ce avea să urmeze mai târziu. Evenimentele de mai târziu au fost o recunoaştere şi o împlinire a celor mai vechi. De-asemenea, se poate spune că evenimentele succesive din istoria mântuirii dezvăluie un tipar repetat în activitatea divină, un tipar pe care scriitorii Noului Testament au crezut în timp ce-l scriau că l-au descoperit în forma sa definitivă.163
Mai concret, este vorba de relaţia dintre reprezentant şi reprezentat, semnificant şi semnificat, copie şi original, umbră şi obiect, schiţă şi construcţie.
(Se contestă, în acest fel, definiţia dată de Strong’s Concordance: „corespondent ["antetyp"], adică un reprezentant, copia fidelă, perechea, replica, duplicatul.”)
Acelaşi neîntrecut William G. Moorehead mai face o precizare importantă privitoare la relaţia dintre tip, profeţie şi simbol :
Un tip întotdeauna prefigurează ceva ce ţine de domeniul viitorului. Un tip scriptural şi o profeţie predictivă au aceeaşi substanţă, doar forma lor diferă. Acest lucru face o distincţie între un simbol şi un tip. Un simbol poate reprezenta un lucru care ţine de domeniul prezentului, sau al trecutului, precum şi al viitorului, de exemplu simbolurile
160 Concordanţa Strong G 499: antitupon (antitypon), neutrul unei comparaţii de la G 473 şi G 5179.161 Traducerea „similar, identic“, făcută de Bărnuţ, Daniel, Hubert, Emeric, Kovacs, Jozsef, Dicţionar grec-român pentru studiul cuvintelor Noului Testament, un dicţionar bun altfel, este regretabilă, întrucât „similar” semnifică „de acelaşi fel, aceeaşi natură”, iar „identic” înseamnă „care coincide întru totul cu ceva sau cu cineva; la fel cu altceva sau cu altcineva; aidoma, întocmai” (vezi şi „funcţie identică”), or între tip şi antetip nu există o identitate perfectă. Natura, substanţa, esenţa antetipului este diferită.162 Moorehead, William G., art. „Type”, în International Standard Bible Dictionary.163 Art. „Tipologie”, în Dicţionarul Biblic, p. 1294-1296 şi Edmund P. Clowney, Dezvăluirea tainei, edit. Făclia, Oradea, 1998, trad. D. Moga, p. 7.
85
din Cina Domnului, dar un tip priveşte totdeauna spre viitor; în el trebuie să existe necesarmente un element predictiv.164
Mai trebuie să afirmăm un lucru: tipul şi antetipul nu sunt situaţii absolut identice sau „paralele”.165 Ele sunt analoge.
Să dăm exemple de relaţie tip-antetip: înjunghierea mielului de Paşte este tipul, crucificarea lui Isus este antetipul. Exclamaţia lui Ioan Botezătorul „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Io. 1:29b) sau „Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit” (I Corinteni 5:7b) sunt astfel de relaţii descoperite de Apostolii Ioan şi Pavel.166
Poate că sunt unii care vor cere lămuriri zicând: „Sună destul de complicat... Oare chiar aşa să stea lucrurile? În definitiv, apostolii nu şi-au gândit operele în greacă, ci în ebraică, şi limba lor maternă nu cunoaşte termenii ‚tupos-antitupos’”.
Pentru cei care problematizează în acest fel, le recomandăm să numere de câte ori apar numai în Evanghelia după Matei, scrisă de un evreu pentru (îndeosebi) evrei, afirmaţii de genul tipic-antetipic: (Ioan) acesta este acela (care fusese vestit), sau expresia „acesta este acela”, sau „El este acela”, sau chiar şi afirmaţii de genul profetic „(Toate) aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească / Atunci s-a împlinit ceea ce fusese prevestit (de DOMNUL) prin profetul care spune…”167
Vom vedea ce înseamnă faptul că El a locuit printre noi.Cum am menţionat în nota de subsol, în original, în versetul 14 nu apare „a locui”,
ci apare verbul skenoo, a-şi înălţa cortul, „a cortului”. Altfel spus, ni se indică acţiunea de a ridica un cort şi de a locui în el.
Până acum, am analizat reverberaţiile unei rostiri sau ale alteia în sufletele barbarilor, ale elenizaţilor, ale evreilor mozaici şi ale credincioşilor mesianici. Ajunşi aici, trebuie să spunem că, aparent, folosirea termenului skenoo de către Yochanan pare inadecvată: mulţi dintre auditorii săi locuiau în case, fie în cetăţi împrejumuite, fie în sate. Apostolul se adresa unei societăţi stabile, sedentare, nu uneia nomade, trăitoare în corturi, practicând o transhumanţă, fie ea şi pendulară. Şi atunci, de ce inserează el acest termen? Categoric, el face o aluzie la semnificaţiile corturilor în gândirea evreiască, semnificaţii multiple şi bogate.
În limba ebraică, „cort” se numeşte ohel, care, derivat din ahal, înseamnă „a fi vizibil de la distanţă”.
Poporul evreu avea amintiri plăcute legate de corturi: mai întâi, în perioada de peregrinări prin pustie, sanctuarul sau Locaşul sfânt la care se duceau închinătorii era un cort, denumit Mişkan, Cortul sau Tabernacolul sau Locuinţa, supranumit şi ohel mo’ed, Cortul întâlnirii (cu YHVH). Cartea Exodul, capitolele 25-27 etc., ne spune că acest cort era compus din Locul Preasfânt, Locul Sfânt şi curte.
După cum am arătat în alte lucrări pe tema Orientalia, acest tip de arhitectură a unui sanctuar exista încă de la sumerieni; cu toate acestea, existau elemente specifice care făceau ca acest Tabernacol şi, mai târziu, Templu, să fie unic: mobilierul său, destinat 164 William G. Moorehead, op. cit.165 Când se studiază Evangheliile sinoptice, se spune că un text aflat în Matei îşi are un text „paralel” în Luca, de exemplu. Afirmaţia este complet eronată atât sub aspect matematic, cât şi filologic. Eventual textele sunt analoge, asemănătoare, dar nu paralele.166 Se consideră foarte des că Potopul noahic este un simbol al botezului celui care a ajuns să creadă în Yeşua dar, după W.E. Vine, Potopul este un „tip” şi botezul este un „tip corespondent” al realităţii spirituale a morţii, îngropării şi învierii credinciosului în identificarea sa cu Mesia.167 În definitiv, termenul tavnit semnifică un tipar profetic.
86
unor scopuri practice şi simbolice; faptul că Tabernacolul reproducea Templul din Ceruri168; şi, în mod suprem, prezenţa lui YHVH, manifestată prin slava-kavad. Aşadar, această construcţie portabilă nu era doar un simplu tabernacol, ci era ohel mo’ed, Cortul întâlnirii cu YHVH!
Structura şi dimensiunile Tabernacolului (Mişkan).Imagine preluată de pe http://www.templebuildersministry.com/Index_tabernacle.php
Acest cort de mari dimensiuni, de fapt un Tabernacol, era mobilat. Astfel, în Qodeş ha-Qodeşim, sau Sfânta Sfintelor, Locul Preasfânt, trona aron qodeş, chivotul, având peste el kapporeth, „ispăşitoarea” sau capacul ispăşirii.
Qodeş ha-Qodeşim, sau Sfânta Sfintelor, Locul Preasfânt, era despărţit de ha-Qodeş, adică Locul Sfânt, printr-o catapeteasmă, denumită în evreieşte parokhet.
Ieşind din Qodeş ha-Qodeşim, Locul Preasfânt, trecând pe lângă altarul aurit al tămâierii şi îndreptându-te spre curte, în ha-Qodeş, adică Locul Sfânt, în stânga era
şulkhan lekhem ha-panim, masa pe care se puneau pâinile în faţa/în Prezenţa lui YHVH.Imagine preluată de pe
Ieşind din Qodeş ha-Qodeşim, Locul Preasfânt, trecând pe lângă altarul aurit al tămâierii şi îndreptându-te spre curte, în ha-Qodeş, adică Locul Sfânt,
în dreapta era celebra menorah, sfeşnicul evreiesc cu şapte braţe.169
Imagine preluată de pe http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_9.php
În curtea Tabernacolului erau două piese de mobilier sacru: altarul de aramă170 şi ligheanul de aramă171.
169 La drept vorbind, principalul simbol evreiesc este menorah. În timpurile moderne, însă, s-a impus Magen David, aşa numita stea cu şase colţuri, „scutul lui David”, deşi acesta este un simbol fără bază scripturală, ci doar folclorică, filosofică şi istorică.170 Altarul de aramă: mizveakh nechoşet (ebr.).171 Ligheanul sau cuva de aramă: kiyor nechoşet (ebr.).
Imagine preluată din Biblia cu referinţe, versiunea Dumitru Cornilescu,listă corecturi Miodrag Recheşan, imagini Silvian Guranda.
Cititorii Sfintelor Scripturi ştiu faptul că traseul (Marelui-)Preot era din exterior spre interior, dar în reprezentările de mai sus am pus modul în care Dumnezeirea „privea” din interior spre exterior.
Întrebarea este: ce relaţii există între Yeşua Mesia şi cortul unde oamenii se puteau întâlni cu Dumnezeu?
Din câte se vede, Sanctuarul era o construcţie care, în exterior, arăta umilă, dar în interior era splendidă, compusă din elemente lucrate măiestrit. Era ca şi cum creatorii de cultură materială descinşi din spiţa lui Tubal-Qain fuseseră răscumpăraţi din păcatul lor, iar creativitatea şi iscusinţa lor fuseseră recuperate şi convertite spre materializarea unor scopuri grandioase.172 Dar, în întregul său, întemeierea Sanctuarului şi existenţa sa erau purtătoare de mesaje simbolice: la cortul întâlnirii, oamenii mergeau pentru a se întâlni cu YHVH, pentru a-I sfinţi Numele, pentru a I Se închina, a-L lăuda, a-şi ispăşi păcatul şi a-şi reface relaţia cu Dumnezeirea. Astfel, Sanctuarul tipiza sau prefigura pe Yeşua Mesia
172 Din acest punct de vedere, credem că divinitatea răscumpără şi transformă omenitatea, şi dăm dreptate lui R. Niebuhr, autorul celebrei Christ and Culture: Mesia va răscumpăra şi va transforma cultura.
94
venit să „cortuluiască” printre oameni (Io. 1:14), în care oamenii se pot întâlni cu Dumnezeu. Rugăm cititorii să chibzuie asupra câtorva simple gânduri:1. Yeşua este chivotul de lemn neputrezitor (Psalmii, 16:10; Fap. 2:27,31; 13:35),
om (salcâm), şi totuşi Dumnezeu (aur);2. capacul ispăşirii reprezintă scopul venirii Sale în lume (Evrei, 2:16,17b);3. în chivot era Legea (Exodul, 25:16), după cum şi în străfundurile Fiinţei sale era
Legea (Psalmii, 40:8; vezi şi Psalmii, 37:31; Ier. 31:33; II Corinteni 3:3; Evrei 10:16);
4. în chivot era toiagul înflorit al lui Aharon (Num. 17:10), simbolizând viaţa fără moarte a lui Yeşua (Io. 1:4; 11:25,26a);
5. în chivot era omerul cu mană (Exodul, 16:32,33): Io. 6:32-35, 48-59;6. catapeteasma dintre Locul Preasfânt şi Locul Sfânt, ruptă în mod supranatural la
moartea lui Yeşua (Matei, 27:51; Marcu, 15:38; Luca, 23:45) semnifica trupul Său (Evrei, 10:20);
7. masa de aur pe care erau puse turtele sfinţite (Exodul, 25:23-29; 37:10-16) face trimitere la Yeşua, care poartă cele 12 triburi evreieşti;
9. sfeşnicul (Exodul, 25:31-40; 37:17-24) şi lumina aruncată de el asupra turtelor îl arată pe Yeşua (Io. 1:4-9; 3:19; 12:35,36,46; 8:12; 9:5);
10. terminaţia fusului sfeşnicului Îl reprezintă tot pe Mesia (Apocalipsa, 1:12,13), care-Şi susţine braţele/adunările şi de la care acestea iau lumină;
11. untdelemnul173 de măsline pentru sfeşnic (Exodul, 27:20,21; Leviticul, 24:1-4) era curat, fără drojdii, fiind obţinut prin zdrobire: el semnifică Persoana lui Yeşua, zdrobit sufleteşte în Ghetsemane174 (Matei, 26:36; Marcu, 14:32);
12. untdelemnul pentru ungerea sfântă (Exodul, 30:22-33) semnifica prezenţa Duhului Sfânt asupra slujbaşilor pe care-i sfinţea (profeţi, mari-preoţi, regi) şi a obiectelor consacrate175;
13. Duhul Sfânt şi slava kavod a lui Dumnezeu, pogorâtă şi umbrind Cortul în Exodul, 40:34,35, şi care se depărtase de Templu din timpurile profetului Ezechiel (Ezechiel, 10-11) Se sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel individual (I Corinteni, 6:19,20) şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici (I Corinteni, 3:9-17,23; Efeseni, 2:20-22; Evrei, 3:6; I Petru, 2:5).
Mai mult decât atât, în cultura ebraică din perioada celui de-al doilea Templu, atunci când vorbeai despre „cort”, nu te gândeai numai la Cortul întâlnirii, ci şi la ultimul 173 Untdelemen: şemen (ebr.).174 Geth-Semane: Ca şi în cazul altor cuvinte, Dumnezeu, Marele Filolog, a făcut ca termenul Geth-Semane, „Teasc de untdelemn” (gr, Strong 1068, din ebraicul gath, Strong 1660, şi şemen, Strong 8081), locul unde erau zdrobite măslinele, să fie locul unde zdrobirea lui Yeşua Mesia a făcut posibilă dăruirea Duhului Sfânt şi ungerea credincioşilor de către El. Alte jocuri de cuvinte divine ar fi, de pildă, naşterea Pâinii vieţii în Beth-Lechem, „Casa Pâinii”, sau suferinţa (gr., paschein), care a avut loc de Paşte (ebr., Pascha).175 Untdelemnul poate fi aplicat bolnavilor, conform Leviticul, 14, însoţit de rugăciunea de vindecare, conform Epistolei lui Iacov, 5:13-16. Vezi, de ex., http://www.domini.org/tabern/tabhome.htm şi http://www.hebroots.com/tabernac.html
praznic din calendarul liturgic evreiesc. Acest praznic era Chag ha-Sukot176, Praznicul Corturilor/Colibelor. De unde provenea şi ce semnifica acest praznic?
În aşa-numitul „Vechi Testament”, YHVH poruncise ţinerea anumitor praznice177, „Praznicele lui YHVH”.178 Aceste Praznice erau nişte timpuri prestabilite179, sacral-festive. Timpul prestabilit sacral-festiv săptămânal era Şabatul. Timpurile prestabilite, sacral-festive anuale erau Paştele, Praznicul Azimilor, Ziua Primelor Roade, Praznicul Săptămânilor, Ziua Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii, Praznicul Corturilor. Mai exista un timpul prestabilit, sacral-festiv care avea loc o dată la şapte ani, adică anul şabatic, şi unul care avea loc la şapte ori şapte ani jubileul.
Vom spune pe scurt că în aceste date, bărbaţii israeliţi trebuiau să „urce” la Yeruşalayim să se întâlnească cu YHVH şi să celebreze relaţia cu El.
Să ne aplecăm puţin privirile asupra Praznicul Corturilor/ Colibelor180 sau Praznicul Strângerii Roadelor181şi să vedem ce însemna această sărbătoare şi care sunt relaţiile dintre ea şi Yeşua Mesia.
Celebrarea Praznicului Corturilor, o sărbătoare veselă, începea în data de 15 Tişri182 şi se încheia în data de 23 Tişri183, în a opta zi de adunare184, ziua cea mare a Praznicului sau Ş’mini Aţeret. Această sărbătoare avea semnificaţii nu numai pe planul sacru, în care praznicul se ţinea pentru că era poruncit de YHVH, ci şi pe palierele sale istoric, conceptual, politic, agricol, tipologic.
Pe planul istoric se comemorau peregrinările israeliţilor timp de 40 de ani în pustie, înainte de intrarea în Canaan, şi „cortuluirea” lor, adică sălăşluirea lor în corturi, precum şi protecţia pe care, prin har, Dumnezeu le-a asigurat-o providenţial acestui popor de 2-3 milioane de suflete185. Conform Psalmii, 27:5; 31:20 şi Isaia, 4:6, cortul era imaginea protecţiei şi adăpostului, „...umbrar împotriva căldurii zilei, şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii”. Timp de şapte zile, toţi evreii trebuiau să-şi părăsească locuinţele şi să stea în corturi sau colibe făcute din crengi şi pânză, „pentru ca urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului”186.
Pe palierul conceptual cortul mai semnifică şi efemeritatea, în contrast cu statornicia lăcaşelor lui Dumnezeu.187
Pe palierul politic de Chag ha-Sukot avea loc festivalul „mic” al întronării regelui israelit, iar pe
Vom trece acum la discutarea palierului agricol al sărbătorii, care ne va facilita înţelegerea sa tipologică.176 Termen înseriat de savantul Strong cu nr. H 7900. Termenul grecesc echivalent este skenopegia (Strong G 4634).177 A se vedea Exodul, 23; Leviticul, 16 şi 23; Deuteronomul, 16 etc.178 „Sărbătorile Domnului”, în versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.179 Timp prestabilit: mo’ed, pl. mo’adim (ebr.).180 Praznicul Corturilor/Colibelor: Chag ha-Sukot (ebr.).181 Praznicul Strângerii Roadelor: Chag ha-Asif (ebr.). Strong G 625.182 Exodul, 23:16b; 34:22b; Leviticul, 23:33-36a, 39a; Numeri 29:12.183 Leviticul, 23:36b, 39b; Numeri, 29:35-38.184 A opta zi de adunare: Şmini Aţeret (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.185 Leviticul, 23:33-36, 39-43; Deuteronomul, 16:13-17186 Leviticul, 23:42.187 A se vedea şi II Corinteni, 5:1-9.
96
Mai întâi, de această sărbătoare se încheia recoltarea roadelor (Ex. 23:16; Lev. 23:33 etc.; Deut. 16:13-15). „Ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului” (Io. 7:37) era ziua Ş’mini Aţeret. Aceasta era a opta şi ultima zi de adunare din cadrul Praznicului (Lev. 23:36; Num. 29:35 etc.), când se oficia încheierea anului liturgic şi se rostea rugăciunea „Ana Adonai hoşi'ah na, Ana Adonai hatzlichah na” (Psalmii, 118:25: „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”). Iudaismul născocise Ceremonia Scoaterii Apei: erau trimişi doi bărbaţi care scoteau apă din scăldătoarea Siloam în timp ce rosteau Isaia, 12:3 („Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii”) şi Marele Preot o turna peste altar, ca o libaţie, rugându-se pentru ploaia dătătoare de viaţă pentru anul următor. (Tradiţia spune că în ultima zi a Praznicului Dumnezeu decidea dacă în anul următor va fi recoltă bogată sau nu.)
În această zi, în care versetele 1-5 din Isaia, 44, erau în minţile tuturor, se încheia anul liturgic.
Care sunt relaţiile dintre Praznicele lui YHVH, vorbind în general, Praznicul Corturilor şi Mesia?
Pentru Yeşua, evreu autentic, Praznicele lui YHVH aveau o semnificaţie importantă din punctele de vedere religios, agricol, etnic, istoric, şi cu certitudine tipologic. Istoria mântuirii, Heilsgeschichte, pare să se grefeze pe Praznicele lui YHVH...
În ceea ce priveşte această sărbătoare şi Mesia, spunem doar că este foarte probabil ca Yeşua să se fi „făcut trup de carne”, adică să se fi născut chiar de Praznicul Corturilor: El Şi-a făcut cortul, a „cortuluit” printre noi, plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14).
Mai mult, Mesia obişnuia să participe la Sukot. De fapt, chiar la finalul unei asemenea sărbători, în ziua a opta, de Ş’mini Aţeret, în timpul ceremoniei de libaţie de apă peste altar şi de rugăciune pentru ploaia dătătoare de viaţă, a strigat Yeşua versetele din Evanghelia după Ioan, 7:37-39:
37În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. 38Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” 39Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.188
Sfera subiectelor tratate în această lucrare nu cuprinde şi prescripţiile talmudice privitoare la Praznice, dar totuşi, vom menţiona că talmudiştii au considerat un lucru bun să ţină o festivitate după ziua Colibelor, în care credincioşii evrei se bucură de faptul că s-a încheiat citirea celor 52 de paraşioth, adică pericope, în care a fost împărţită Torah pentru a fi citită în decursul unui an. Această festivitate se numeşte simchat Torah, bucuria Torei.
Y Y YCapitolul al XVI-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:16-18:
188 Traducerea Dumitru Cornilescu, 1923.
97
RELAŢIA DINTRE TORAH ŞI MESIA
16 Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har;17 căci Legea a fost dată prin Moşe189,
dar harul190 şi adevărul a venit prin Yeşua ha-Maşiyach.18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată191;
singurul născut192, Dumnezeu, Cel fiind în sânul193 Tatălui194,
Acela L-a făcut cunoscut195.
Faptul că parte a doua a versetului 17 începe cu un conectiv adversativ („dar”, „însă”) i-a făcut pe foarte mulţi să creadă că Torah, Legea dată prin Moşe, ar fi în contrast cu harul şi adevărul venit (singular) prin Yeşua Mesia. Însă împotriva acestei concluzii s-ar ridica tot norul de martori credincioşi din Tanakh şi din cărţile Legământului Înnoit şi ar întreba mâhniţi: oare cine a dat Torah (Legea) prin Moşe? Oare darea Legii (mattan Torah) nu a fost un act de mare har faţă de poporul evreu? Şi faptul că Legea, Torah, a fost dată poporului evreu, care este un popor paradigmatic, nu înseamnă că ea a fost dată omenirii? Oare Torah nu conţine adevărul? Să fi venit acest adevăr mai târziu, prin Mesia? Sau, privind din alt unghi: harul şi adevărul venit prin Mesia sunt antagonice Torei? Cumva, harul şi adevărul suspendă Torah, instaurând „epoca harului”?...
Ceea ce spune Yochanan este altceva: darea Legii prin Moşe a fost un act de har faţă de poporul evreu – ceea ce se poate înţelege din expresia „har peste HAR”, unde repetarea cuvântului „har” se referă la primul har cronologic, acela al dării Legii (în data de 6 Sivan, conform tradiţiei evreieşti). Însă, tot Scrierea Sfântă ne arată că atunci când a fost dată Legea, nu înseamnă neapărat că o dată cu ea a fost dată şi capacitatea respectării ei din inimă! Ceea ce din punctul de vedere cronologic este al doilea har, dar în discursul ioanin apare ca primul har („HAR peste har”) este exact harul de a respecta Legea dată ca
189 Exodul, 20:1; Deut. 4:44; 5:1; 33:4.190 Termenul „har” provine din grecescul charis, care înseamnă bucurie, respectiv din ebraicul chen (graţie, favoare) sau chesed (dragoste şi bunătate statornică, loială).191 Exodul, 33:20; Deut. 4:12.192 În original, în versetul 18 apare termenul monogenes, pe care Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Vezi discuţia de mai sus.193 Expresia „A fi în sânul cuiva” este un idiom ebraic. El semnifică a avea o relaţie intimă, de comuniune sau de părtăţie cu cineva, a cunoaşte foarte bine. Înţelesul frazei este acela că Yeşua ha-Maşiach Îl cunoaşte intim pe Dumnezeu, are o cunoaştere intimă şi mereu actuală, prezentă, perpetuă a Sa, fiind în sânul Acestuia. Despre alte rostiri „A fi în sânul cuiva”, vezi comentariul de la Lecţia a IX-a.194 În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro195 Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
prim har! Altfel spus, prin Yeşua ha-Maşiach, la harul dat prin Legea mozaică se suprapune harul capacităţii împlinirii în adevăr a Legii, harul al doilea suprapus peste harul dintâi.
În mod categoric, apariţia lui Mesia în lume nu a înlăturat Legea (vezi Epistola către romani, 3:31, etc.); aceasta, fiind emisă de Dumnezeu, a fost întotdeauna „sfântă, …dreaptă şi bună”, „duhovnicească”, problema era că omul era „pământesc, vândut rob păcatului” (vezi discursul paulin din Epistola către romani, cap. 7 ş.a.). Răscumpărarea noastră obiectivă prin jertfa lui Mesia, intrarea în vigoare a Legământului Înnoit şi naşterea din nou, regenerarea despre care Yochanan va vorbi în cap. 3 al Evangheliei sale, transplantul de inimă de carne în locul celei de piatră, cum ar zice profetul Yechezkel (Ezechiel, 36:26; vezi ideea şi la profetul Yrmiyahu, 31:31-33), fac posibilă împlinirea Legii şi trăirea conform ei.
Deci, esenţa versetelor 16,17b, 18 este aceea că Yeşua Mesia, prin care a venit harul şi adevărul, a venit să împartă din plinătatea Lui, şi la harul legii date prin Moşe a dat harul respectării legii. Mai mult, dacă în vechime omul nu putea să vadă faţa lui Dumnezeu şi să trăiască (Exod 33:20), Yeşua a venit să ni-L explice, să ni-L facă cunoscut în mod personal şi intim pe Dumnezeul a Cărui natură intimă şi esenţă supraesenţială n-o cunoştea nimeni.
În capitolul următor vom prezenta mai sistematic motivele Înomenirii lui Yeşua ha-Maşiach, iar la Evanghelia după Matei, 5:17-20, vom continua discuţia privitoare la relaţia dintre Torah dată prin Moşe şi harul şi adevărul venit prin Mesia. Însă, pentru câteva repere în acest sens, a se vedea Secţiunea a IV-a din cartea Mesianismul Restaurator şi teologia sa sistematică, postată pe www.mesianic.org şi pe http://messianicrestorer.wordpress.com
„CUVÂNTUL ÎL EXPLICA PE DUMNEZEU”DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată196;singurul născut197, Dumnezeu, Cel fiind în sânul198 Tatălui199,
Acela L-a făcut cunoscut200.
Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu...
I. Despre revelaţia generală.Definiţie: Revelaţia generală sau naturală se referă la acea cunoaştere a lui Dumnezeu pe care o dobândim din afara Scripturii. A. Revelaţia prin creaţie: Gen. 1 & 2; Is. 40:12-14,26; Iov 12:7-9; Ps. 8:1-3;
19:1,2; Fap. 14:15-17; Rom. 1:19,20.B. Revelaţia prin istorie: Ps. 75:6,7; Fap. 17:26,27; Rom. 13:1. Vezi şi Exod
C. Revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om: Fap. 14:16,17; 17:25-29; Rom. 2:14-16.
II. Despre revelaţia specială.Definiţie: Revelaţia specială înseamnă acele acţiuni ale lui Dumnezeu prin care El Se face cunoscut pe Sine şi adevărul Său în anumite timpuri şi anumitor persoane sau popoare. Dumnezeu S-a revelat prin intermediul miracolelor, al profeţiilor, prin Yeşua ha-Maşiyach, prin Sfintele Scripturi şi prin experierea personală directă.A. Revelaţia prin miracole: Exodul, 4:2-5; I Regi, 18:24; Ioan, 5:36;
20:30,31; Fapte, 2:22.
196 Exodul, 33:20; Deut. 4:12.197 În original, în versetul 18 apare termenul monogenes, pe care Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Vezi discuţia de mai sus.198 Expresia „A fi în sânul cuiva” este un idiom ebraic. El semnifică a avea o relaţie intimă, de comuniune sau de părtăţie cu cineva, a cunoaşte foarte bine. Înţelesul frazei este acela că Yeşua ha-Maşiach Îl cunoaşte intim pe Dumnezeu, are o cunoaştere intimă şi mereu actuală, prezentă, perpetuă a Sa, fiind în sânul Acestuia.199 În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro200 Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
B. Revelaţia prin profeţi şi profeţii: Genesa, 12:3, împlinit în Galateni, 3:8; Genesa, 49:10, împlinit în Evrei, 7:14; Isaia, 1:1; Amos, 1:1; Mica, 1:1; Habacuc, 1:1; Ieremia, 38:21; Ezechiel, 2:2; 11:5; 24; Mica, 3:8.
C. Revelaţia prin Sfânta Scriptură: Exodul, 24:4; 31:18; Psalmii, 19:7; 102:18; Habacuc, 2:2; I Corinteni, 12:6; II Timotei, 3:16; II Petru, 1:21; Apocalipsa, 1:11.
D. Revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach: Iisus Hristos este suprema şi desăvârşita revelare de Sine a lui Dumnezeu: Matei, 7:28,29; Ioan, 1:1-3,14,18; 6:46; 8:58; 14:9; 17:5; Coloseni, 1:15; 2:9; Evrei, 1:1-3; vezi şi mai jos.
E. Revelaţia prin experiere personală directă: Iov, 11:7. Vezi şi Gen. 5:24; 6:9; 6:13; 7:1; 12:1; 26:24; 28:13; 35:1; Exod 3:4; Ios. 1:1; Jud. 6:25; I Sam. 3:4; 23:9-12; I Regi 17:2-4; Is. 6:8; Mat. 3:16,17; Io. 12:27,28; Mc. 9:7; Fap. 8:29; 9:4-6; 9:10; I Cor. 2:7,10-13; II Cor. 3:18; II Pet. 1:3,4,21. În experierea personală directă includem visele şi viziunile personale, care pot fi date de Dumnezeu, dar care trebuie să se conformeze mărturisirii generale a Bibliei şi să fie verificate în cadrul comunităţii hermeneutice.201
Y Y Y
Capitolul al XVIII-lea
EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:18:
201 Un alt material excelent privitor la Revelaţia dumnezeiască se poate găsi la finalul lucrării, în Revelaţia dumnezeiască: Cincisprezece teze de Carl F. H. Henry.
101
„CUVÂNTUL ÎL EXPLICA PE DUMNEZEU”CÂTEVA DINTRE MOTIVELE ÎNOMENIRII
CUVÂNTULUI
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată202;singurul născut203, Dumnezeu, Cel fiind în sânul204 Tatălui205,
Acela L-a făcut cunoscut206.
Motivele pentru care Logos-ul S-a înomenit sunt multiple:1. Cărţile „Vechiului Legământ” Îl revelau pe YHWH ca şi Creator-Elohim şi
Stăpân-Adonai (Genesa, 1:1,26, etc). Fiul Îl revelează în mod perfect pe Dumnezeu-Tatăl, fiind chipul Acestuia (Coloseni, 1:15; Evrei, 1:3), dar înfăţişează şi relaţia dintre Tatăl şi Fiul (Ioan, 1:18; 14:9; 20:28; Filipeni, 2:5-11; Coloseni, 1:15-19).
2. Logos-ul S-a înomenit pentru a împlini profeţiile mesianice rostite de Dumnezeu (Genesa, 3:15; 12:3; 18:18; 49:10; Numeri, 24:17; Mica, 5:2; Isaia, 7:14 etc.) şi a arăta îndurare faţă de ne-evrei (Romani, 15:8-13). O serie de profeţii spuneau că Mesia va veni ca Rege şi va avea un Regat (Psalmii regal-mesianici etc.), alte profeţii spuneau că Mesia urma să vină ca Mântuitor (Jertfele din Torah).
3. Logos-ul S-a înomenit pentru a accepta diferite slujbe.4. Logos-ul S-a înomenit pentru a nimici lucrările Diavolului (I Ioan, 3:8; Evrei,
2:14,15). Yeşua l-a învins pe Satan (Ioan, 12:31; 14:30), punând victoria Lui la dispoziţia poporului Său (Luca, 19:10; Matei, 28:18-20; Apocalipsa, 12:11; Efeseni, 2; Romani, 16:20).
5. Logos-ul S-a înomenit pentru a ne da un exemplu de viaţă sfântă (Matei, 11:29; I Petru, 2:21; I Ioan, 2:6; II Corinteni, 3:16).
6. Logos-ul S-a înomenit pentru a Se pregăti pentru a doua Sa venire (Evrei, 9:28).
202 Exodul, 33:20; Deut. 4:12.203 În original, în versetul 18 apare termenul monogenes, pe care Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Vezi discuţia de mai sus.204 Expresia „A fi în sânul cuiva” este un idiom ebraic. El semnifică a avea o relaţie intimă, de comuniune sau de părtăţie cu cineva, a cunoaşte foarte bine. Înţelesul frazei este acela că Yeşua ha-Maşiach Îl cunoaşte intim pe Dumnezeu, are o cunoaştere intimă şi mereu actuală, prezentă, perpetuă a Sa, fiind în sânul Acestuia. Despre alte rostiri „A fi în sânul cuiva”, vezi comentariul de la Lecţia a IX-a.205 În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro206 Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
„CUVÂNTUL ÎL EXPLICA PE DUMNEZEU”DESPRE RELAŢIA TATĂ-FIU (IPOSTASURI)
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit207 printre noi.Şi noi am privit slava Lui,
o slavă ca a singurului-născut208 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul
Tatălui209, Acela
L-a făcut cunoscut210.
(Capitol în curs de elaborare.)
Y Y Y
PARTEA A III-A
EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:5-80:
207 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.208 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare în discursul ioanin în Evanghelia după Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în versetul 18.209 În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro210 Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.
EVENIMENTE CIRCUMSCRISENAŞTERII LUI YOCHANAN HA-MAŢVIL/
IOAN „BOTEZĂTORUL”,ÎNAINTE-MERGĂTORUL MESIANIC
Capitolul al XX-lea
GENERALITĂŢI DESPRE GRECUL LOUKAS/LUCAŞI EVANGHELIA SCRISĂ DE EL
După cum am procedat în cazul evreului Yochanan/Ioan, la fel vom acţiona şi în această parte a studiului nostru: vom vedea mai întâi cine era grecul Loukas/Luca, apoi vom vedea câteva trăsături caracteristice ale Evangheliei scrise de el.
Probabil că cititorii se vor întreba de ce am ţinut să fac precizarea că Yochanan/Ioan era evreu şi că Loukas/Luca era grec. Această sublinierea are de-a face nu numai cu background-ul lor, ci şi cu destinatarii primari ai scrierilor lor.
După părinţi bisericeşti timpurii (Eusebius, anii 300 e.n. şi Ieronim, anii 400 e.n.) Luca provenea din Antiohia. El manifestă un interes faţă de această cetate (Fapte, 11:19-27; 13:1-3; 14:26; 15:22,35; 18:22), dar s-a stabilit la Filipi pentru a supraveghea tânăra comunitate de credincioşi în timp ce apostolul Pavel s-a dus la Corinth, în a doua sa călătorie misionară (Fapte, 16:40).
El era un medic ne-evreu: Epistola către coloseni, 4:10,11 îl distinge ca atare. Nu ştim cum s-a convertit, dar a fost un companion de nădejde al lui rabbi Şa’ul, apostolul Pavel.211
Opera sa, o carte în două volume, Evanghelia după Luca şi Faptele apostolilor ne dezvăluie, mai întâi, un credincios mesianic, apoi un prieten de nădejde212, un medic atent213 şi devotat214, un istoric corect215 şi un evanghelist inspirat. Frecventând sinagoga din Antiohia şi, mai ales, făcând parte din anturajul apostolic, gândirea lui Luca nu a rămas pur elenistă şi universalistă, ci a preluat şi elemente iudaice, după cum vom vedea pe parcurs.
Y Y YCapitolul al XXI-lea
DESTINATARII DISCURSULUI LUCAN
211 A se vedea Faptele apostolilor, 16:10-17; 20:5-15; 21:1-18; 27:1-28:16.212 „Numai Luca este cu mine.” II Timotei, 4:11a.213 Evangheliile sinoptice vorbesc despre „omul cu mâna uscată”, numai Luca, 6:6 precizează că mâna respectivă era cea dreaptă. A se vedea şi Luca, 8:43b; 9:2.214 Fapte, 28:8,9 nu vorbesc numai despre vindecarea de tip iaomai, unde este vorba şi despre vindecare sufletească, ci şi despre therapeuo.215 Luca, 1:1-4, 3:1 etc.
105
ŞI MEDIUL LOR DE PROVENIENŢĂ
Atunci când am tratat destinatarii discursului ioanin, am vorbit despre evrei, elenişti, barbari şi iudeo-creştini. De data aceasta primii destinatari ai Evangheliei sunt eleniştii, sau cei proveniţi din gândirea greco-latină. Argumentele pe care le înfăţişăm sunt următoarele:
1. Evanghelia este scrisă unui ne-evreu, Teofil216;2. Luca face cercetări amănunţite şi strânge date ca un istoric elenist (1:3);3. genealogia omenească a lui Yeşua Mesia este trasată până la Adam, omul
universal (Luca, 3:23-38), nu numai până la Avraham, patriarhul întemeietor al etniei evreieşti, aşa cum făcuse vameşul Levi/apostolul şi evanghelistul Matei (Mat. 1:1-17);
4. romanul Pilat Îl declară pe Yeşua nevinovat de trei ori217, iar autorităţile romane nu sunt prezentate ca neprietenoase218;
5. mântuirea prin Hristos este disponibilă în mod universal, samaritenilor (9:51-56; 10:30-37; 17:11-19) precum şi ne-evreilor (2:32; 3:6,38; 4:25-27; 7:9; 10:1,47). Vameşii păcătoşi, izgoniţii, (3:12; 5:27-32; 7:37-50; 19:2-10; 23:43) sunt primiţi împreună cu evreii (1:33; 2:10) şi oamenii respectabili (7:36; 11:37; 14:1). Atât săracii (1:53; 2:7; 6:20; 7:22) cât şi bogaţii pot fi răscumpăraţi;
6. Aşadar, Luca acordă o atenţie specială celor slabi, iar femeile sunt printre aceştia: Hristos respectă femeile: Miryam şi Elişeva sunt personaje principale în cap. 1 şi 2 ale Evangheliei după Luca, profetesa Hanah şi discipoliţa Ioana sunt menţionate numai în Luca (2:36-38; 8:3; 24:10). Numai Luca a inclus istorisirea modului gentil în care Hristos a tratat-o pe văduva din Nain (7:11-18) şi a păcătoasei care L-a uns cu mir (7:36-50). Numai Luca a relatat parabola lui Yeşua despre văduva care a perseverat (18:1-18).219
Având în vedere faptul că studiul nostru se focalizează nu pe operele lucane, ci pe chipul mesianic al lui Yeşua, aşa cum poate el fi conturat în special din Evanghelia după Matei – şi numai acolo unde textul mateian nu este suficient vom insera şi pasaje din sinoptici şi din Ioan – momentan punem capăt tratării despre grecul Luca, credinciosul mesianic, prietenul de nădejde, medicul atent şi devotat, istoricul corect, evanghelistul inspirat şi a Evangheliei scrise de el. Să vedem ce scrie el, de fapt.
Y Y YCapitolul al XXII-lea
216 Luca, 1:1.217 Luca, 23:4,14,22.218 Fapte, 13:4-12; 16:35-40; 18:12-17; 19:31.219 După articolul „Luke, Gospel of”, în The Holman Bible Dictionary, Trent Butler (gen. ed.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991, pp. 900-903.
106
EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:5-25:VESTIREA NAŞTERII LUI YOCHANAN HA-MAŢVIL/
IOAN „BOTEZĂTORUL”,ÎNAINTE MERGĂTORUL-MESIANIC
5 În zilele lui Hordos, regele Yehudei, era un preot numit Zechariyahu, din tagma preoţească a lui Aviyah. Soţia lui era dintre fiicele lui Aharon, şi se numea Elişeva. 6 Amândoi erau drepţi înaintea lui Elohim, şi păzeau ireproşabil toate poruncile şi toate rânduielile lui YHWH. 7 N-aveau copii, pentru că Elişeva era stearpă; şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor. 8 Dar pe când acesta preoţea220 înaintea lui Elohim, în ordinea tagmei lui, 9 după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să tămâieze, intrând în Templul lui YHWH. 10 Şi toată mulţimea poporului se ruga afară, în ora tămâierii.11 Atunci un înger al lui YHWH s-a arătat lui Zechariyahu şi a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere.12 Văzându-l, Zechariyahu s-a tulburat şi peste el a căzut groaza221. 13 Dar îngerul i-a zis:,,Nu te teme, Zechariyahu, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată:soţia ta, Elişeva, îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Yochanan.222
14 El va fi pentru tine un motiv de bucurie şi veselie,şi mulţi se vor bucura de naşterea lui, 15 căci va fi mare înaintea lui YHWH.Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare,şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. 16 El va întoarce pe mulţi din fiii lui Yisrael la YHWH, Elohim al lor.17 Va merge înaintea Lui în duhul şi puterea lui Eliyahu, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii,
şi pe cei neascultători la umblarea în priceperea celor drepţi, ca să-I gătească lui YHWH un popor bine pregătit pentru El.”18 Zechariyahu a zis îngerului: ,,Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, şi soţia mea este înaintată în zilele ei.” 19Şi răspunzând, îngerul i-a zis: ,,Eu sunt Gabri’el, care stau înaintea lui Elohim; am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună. 20 Iată, vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor prestabilit.” 21 Mulţimea îl aştepta pe Zechariyahu şi se mira de zăbovirea lui în Templu.
220 Hierateuoo (gr.): a sluji ca preot sau (intranzitiv) a preoţi.221 Deşi traducerea corectă în limba română a verbului epipiptoo ar fi fost „l-a apucat (groaza)”, am preferat o traducere mai literală, „a cădea (groaza) peste”.222 Yochanan (ebr.): „Yah e îndurător”.
107
22 Ieşind afară, nu putea să le vorbească şi au înţeles că avusese o viziune în Templu. El le făcea semne într-una şi a rămas mut. 23 Şi împlinindu-i-se zilele de liturghisire, s-a dus acasă. 24 Iar după aceste zile, Elişeva, soţia lui, a zămislit şi s-a ţinut ascunsă de tot cinci luni, zicând: 25 „Iată ce mi-a făcut YHWH în zilele când m-a privit atent, ca să-mi ia dispreţul dintre oameni.”223
Evenimentul descris în această pericopă are loc prin anul 7 î.e.n., în Templul din Yeruşalayim, iar situaţia istorică este următoarea: Hordos, adică Irod, supranumit „cel Mare”, ultimul rege al ţării evreilor, a domnit între anii 37-4 î.e.n. Regatul său includea Şomron (Samaria), care aparţinuse triburilor Efraim, a unei jumătăţi din tribul Menaşeh, tribului Isachar şi unora din tribul lui Aşer; ha-Galil (Galileea), care aparţinuse celor din tribul lui Zevulun şi Nafetali; Pereea, fostul Galaad, a cărei suprafaţă ocupa cea mai mare parte din zona dată triburilor lui Gad şi Ruben, şi Trachonitis, fostul Başan, care aparţinuse celei de-a doua jumătăţi a tribului lui Menaşeh.
După ocuparea Yehudei, romanii, super-puterea mondială a acelor timpuri, schimbaseră numele dumnezeiesc şi milenar al acestei regiuni din Yehudah în Iudeea. Aici trebuie să deschidem o paranteză: autorul acestei lucrări nu acceptă aceste nume romanizate sau, în alte cazuri, elenizate, după cum nu acceptă, de pildă, ideea că termenul Palestina ar fi numele autentic al ţării Yisrael. Imperialismul cultural şi, mai precis, anti-semitismul este un păcat vechi de mii de ani, manifestându-se inclusiv sub forma schimbării numelor evreieşti. Una din modalităţile prin care vom contracara anti-semitismul şi vom repune adevărul în drepturile sale este prin redarea numelor proprii evreieşti, aşa cum erau ele în original. Astfel, numele regiunii nu este latinizatul Iudeea, ci Yehudah, nu Galileea, ci ha-Galil etc. Despre acestea vom mai aminti pe parcurs.
Aşadar, se vorbeşte despre Zechariyahu, din tagma preoţească a lui Aviyah, căsătorit cu Elişeva, una „dintre fiicele lui Aharon.”224 Un preot căsătorit cu o fiică de preot avea parte, în ochii lumii, de o onoare dublă.
Textul sacru continuă cu o o afirmaţie interesantă, făcută de Luca, grec care nu-şi baza pe Lege îndreptăţirea sa înaintea lui Dumnezeu, adică statutul de „socotit neprihănit”; acest grec credincios în harul lui Dumnezeu spune că perechea Zechariyahu-Elişeva nu erau „consideraţi drepţi” sau „socotiţi neprihăniţi” înaintea lui Elohim, ci chiar erau drepţi, întrucât respectau ireproşabil toate poruncile şi rânduielile lui YHWH! Torah este corpus-ul de cărţi sfinte care preciza ce înseamna a fi drept sau neprihănit, şi ce jertfe ispăşitoare şi reparatorii trebuiau aduse când păcatul îl strâmba pe om, înturnându-l de la Cel Drept. Mai mult, Torah avea, într-adevăr, puterea de a atribui o „dreptate”, o neprihănire. În acest fel trăiseră alţi drepţi ai Tanakh-ului, precum şi Şimeon (Luca 2:25), Yosef (Mat. 1:18), rabbi Şaul (apostolul Pavel, Filipeni 3:6b, 9a) şi, probabil, Ananias (Fapte, 22:12). Despre relaţia dintre Lege şi funcţiile sale înainte de venirea lui Mesia şi Lege şi funcţiile sale după venirea lui Mesia vom mai avea ocazia de a discuta.
Cu privire la căminul acestui cuplu, Alfred Edersheim ni-l aduce aievea în faţa ochilor: „Un asemenea cămin ca acela al lui Zechariyahu şi ale Elişevei avea tot ce era
223 Trad. ns.224 A se vedea I Cron. 24.10-19; Neem. 12:4-17.
frumos în religia acelor vremuri: devoţiune faţă de Dumnezeu; un cămin al afecţiunii şi purităţii; respect faţă de tot ceea ce era sfânt în cele dumnezeieşti şi omeneşti; o dragoste amestecată cu caritate, jertfire de sine şi fără ranchiună faţă de săraci; cea mai tandră preocupare faţă de sentimentele altora, ca nu cumva să-i facă să roşească sau să le rănească inimile; şi, mai presus de toate, o nădejde şi o credinţă intensă într-un viitor mai bun şi mai înalt al Yisrael-ului.”225
Acest cuplu frumos moraliceşte era înaintat în zilele sale, adică în vârstă. Alfred Edersheim spune că Zechariyahu trebuie să fi avut cel puţin 60 de ani, pentru că preoţii puteau continua să preoţească până se retrăgeau din motive de infirmitate, spre deosebire de leviţi, care „se pensionau” la 50 de ani.226
Probabil Zechariyahu preoţea în prima săptămână a lunii octombrie 748 A.U.C. (de la întemeierea Romei), sau anul 6 î.e.n.
Înainte de tragerea la sorţi, Zechariyahu se rugase şi-şi mărturisise credinţa, aşa cum făceau preoţii atunci şi intrase în Locul Sfânt227 pentru arderea tămâii.
Aici merită să ne aducem aminte de câteva fapte importante. Preoţia fusese dată de Elohim lui Aharaon şi fiilor săi, Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar (Exodul, 28:1). Nadab şi Abihu fuseseră omorâţi de Dumnezeu când au dus înaintea Sa „foc străin” (Lev. 10:1-3; Num. 3:4; 26:61), şi mai rămăseseră Eleazar şi Itamar. David, regele, re-organizase preoţia aharonică din timpul său (I Cronici, 24:1-19) în 24 de tagme sau de căpetenii de familii preoţeşti, fiecare din ele slujind la Templu de la un Şabat la următorul (II Re. 11:5; I Cronici 9:25).228 Din exilul babilonian se întorseseră probabil trei sau patru tagme doar, dar confraţi de-ai lor au acceptat să fie trecuţi în tagmele lipsă, pentru a le perpetua numele.
Printre sarcinile liturgice229, preoţii o aveau şi pe aceea de ardere a tămâii aromate pe altarul de aur din Locul Sfânt, de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, cu ocazia pregătirii candelelor230. Această ardere a tămâii era cea mai sacră parte a serviciului divin zilnic, întrucât ea semnifica primirea rugăciunilor israeliţilor în Înălţimi. Slujba tămâierii se efectua prin tragere la sorţi şi existau preoţi care nu avuseseră niciodată parte de această slujbă, iar cei care slujiseră vreodată în acest fel erau denumiţi „bogaţi” şi nu mai aveau dreptul să participe la tragerea la sorţi cu acest scop. În timp ce preotul liturghisitor era în Locul Sfânt231, mulţimea, împreună cu preoţii, erau prosternaţi şi înălţau rugăciuni mute înaintea Celui Preaînalt, aducându-şi aminte de izbăviri trecute, tânjind după îndurări promise în viitor şi implorând binecuvântare şi pace pentru prezent232. Liturghia urma să
se încheie o dată cu ieşirea preotului afară şi rostirea peste mulţime a binecuvântării aharonice din Numeri, 6:24-26.
În acest moment liturgic dramatic, preotul Zechariyahu îl vede pe Gabri’el, unul dintre îngerii lui YHWH, care i se arată, stând în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere. Despre acest înger ştim că mai apăruse şi altora, profetul Daniel scrie aceasta în cartea sa, în 8:16 şi 9:21-23, şi este posibil să fie nu doar înger, ci chiar arhanghel.
Zechariyahu simte ceea ce şi alte personaje din Tanakh, cum ar fi Ghedeon (Jud. 6:22,23) şi Manoah (Jud. 13:22) experimentaseră înaintea sa, şi care poate fi redată foarte bine prin sintagma fericit găsită de Rudolf Otto, şi anume mysterium tremendum et fascinans, taina care te face să te cutremuri de groază, dar te şi fascinează şi te atrage.
Îngerul transmite preotului un mesaj: rugăciunea sa fusese ascultată şi YHWH urma să dăruiască Elişevei o sarcină. Pruncul care urma să se nască trebuia să fie denumit Yochanan, care se traduce „Yah e îndurător”, iar misiunea sa urma să reliefeze tocmai îndurarea lui YHWH.
Fiul nu va bea vin şi nici băutură ameţitoare, probabil bere din orz. Această abstinenţa a lui Yochanan făcea aluzie la legământul nazireilor care, în plus faţă de aceste caracteristici, pe toată durata nazireatului, nu se tundeau, nu mâncau nici struguri, nici măcar stafide, şi nu se atingeau de un cadavru (Num. 6:1-21).
Fiul urma să fie umplut cu Duhul Sfânt, şi aici ne amintim că, în Tanakh Duhul Sfânt, Ruach ha-Qodeş, „cădea” peste unii, pentru a-i înzestra pentru unele misiuni speciale (Jud. 3:10; II Cr. 20:14,15a), mai ales profetice, dar după profetul Maleakhi, Dumnezeu „tăcuse” timp de peste 400 de ani. Aşadar, primele două capitole din Evanghelia după Luca sunt remarcabile pentru redeşteptarea activităţii Duhului Sfânt în cărţile Legământului Înnoit, adică Noul Testament. Astfel, se împlineşte parţial versetul 28 din Ioel, 2. De exemplu, Yochanan a fost umplut cu Ruach ha-Qodeş încă de când era foetus; Evanghelia după Luca, 1:35 vesteşte faptul că zămislirea umană a lui Yeşua se va împlini prin pogorârea Duhului Sfânt peste fecioara Miryam şi adumbrirea ei de către Puterea lui Ha-Elyon. Evanghelia după Luca, 1:41: Elişeva are parte de o umplere cu Ruach ha-Qodeş şi are un scurt mesaj de încurajare, şi această umplere cu Duhul (v. 67) îl determină pe preotul aharonic Zechariyahu să rostească ceea ce este cunoscut ca fiind „Benedictus” din Luca, 1:68-79. Ruach ha-Qodeş era peste dreptul Şimeon din Yeruşalayim, înştiinţându-l şi mânându-l spre Templu în momentul dedicării lui Yeşua, Mesia lui YHWH (Lc. 2:21-35). Profetesa Hanah, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer se prezintă şi ea la Templu, Îl laudă pe Elohim şi vorbeşte despre Yeşua tuturor celor care erau în Yeruşalayim şi aşteptau răscumpărarea (Lc. 2:36-38; aici, activitatea pneumatică apare implicit). În cadrul Legământului Înnoit, după Înălţarea la Ceruri a lui Yeşua Mesia, Duhul Sfânt îi umple pe credincioşi în forme şi măsuri diferite, dar pentru aceleaşi scopuri de trăire tot mai sfântă şi de mărturisire a Domnului lor (Apoc. 19:10).
Yochanan, fiul promis în mod divin, va merge înaintea lui YHWH Elohim în duhul şi puterea profetului Eliyahu – românizat, Ilie. Această rostire nu trebuie interpretată ca şi cum Yochanan ar fi Eliyahu revenit pe Pământ, ci că el va fi un predicator al pocăinţei.233
După cum observă Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, „Versetul trimite la Maleahi, 4:6, un text care arată că unul din cele mai mari păcate ale poporului lui
233 Este posibil ca Eliyahu, care n-a cunoscut moartea (II Re. 2:11) să revină pe Pământ, fiind unul din cei doi martori din Apocalipsa, 11, celălalt fiind Enoch (Gen. 5), strămutat tot fără a cunoaşte moartea.
Dumnezeu, în perioada Vechiului Testament, a fost faptul că părinţii nu şi-au iubit fiii şi fiicele îndeajuns pentru a-i învăţa căile şi poruncile lui Dumnezeu.”234
Versetul 17 vorbeşte, printre altele, despre priceperea celor drepţi. În limba greacă în care au fost scrise cărţile Legământului Înnoit, termenii care indică gândire, pricepere, percepţie, inteligenţă, înţelegere, înţelepciune sunt numeroşi şi nuanţaţi. În acest caz apare phronesis, gândirea practică, gândirea care acţionează. Aversul medaliei este sunesis, care apare, de exemplu, în Luca, 2:47, semnificând gândirea analitică, cea care discerne şi judecă, o gândire ascuţită, vioaie. Concluzia care se impune este că omul care trăieşte o viaţă de dreptate sau neprihănire înaintea lui YHWH, în acord cu principiile Scripturii, este un om priceput.
În esenţă: Yochanan urma să fie „mare” înaintea lui YHWH, să trăiască o viaţă de abstinenţă, să fie umplut de Duhul Sfânt chiar din stadiul de foetus. Misiunea lui va consta din întoarcerea multor evrei la YHWH, Dumnezeul lor, din refacerea relaţiilor dintre părinţi şi copii şi din înţelepţirea celor răzvrătiţi. După cum vor arăta evenimentele, Yochanan va fi fi înainte-mergătorul lui YHWH şi-I va pregăti Acestuia un norod, în acord cu ultima profeţie a lui Maleakhi, 4:5,6. Iar dacă Yochanan mergea înaintea lui YHWH, iar după el venea Yeşua, concluzia logică este că Yeşua este YHWH.
Versetul 18 spune că, aparent, preotul Zechariyahu are o cerinţă simplă: un semn de confirmare. În definitiv, şi alte personaje ale Tanakh-ului ceruseră semne care să confirme vorbirea dumnezeiască: Avraham (Gen. 15:8), Ghedeon (Jud. 6:17), regele Hezekiyahu (II Re. 20:8). Totuşi, în acest caz nu este vorba despre faptul că preotul ar fi avut o atitudine obiectivă, în care nedumerirea ingenuă s-ar fi întreţesut cu expectaţia şi cu credinţa, aşa cum au avut alţi eroi ai Bibliei235; versetul 20 revelează necredinţa în rostirea dumnezeiască.
Acest verset 20, la fel ca şi altele pe care le vom mai semnala pe parcurs, trădează faptul că, după cum am spus, grecul Luca, îşi însuşise elemente de gândire şi comunicare semitică236. Concret, aici avem interjecţia „iată!”, în greceşte idou (ἰδού), pe care cititorii Scrierilor sfinte o vor găsi de multe ori. Această interjecţie, care traduce evreiescul hineh -exprima de cele mai multe ori o dezvăluire sau prezentarea piesei finale lipsă dintr ,(הנה)un ansamblu. În acest caz, exclamaţia îngerului Gabri’el pune capăt necredinţei slujitorului lui YHWH, pedepsind-o cu surdo-muţenie, după cum arată Luca, 1:62. Necredinţa îi poate amuţi vremelnic pe slujitorii Celui Preaînalt, sau le poate zădărnici eforturile făcute în lucrarea de slujire.
Să revenim la versetul 20: deşi pare banal, atunci când este analizat logic, el descoperă câteva atribute ale lui YHWH: primul dintre ele este capacitatea Sa de a planifica lucruri care trebuie să se întâmple „la timpul lor prestabilit”. Însă, pentru ca lucrurile planificate să se întâmple la timpul decis de tine, în modul vrut de tine, şi nu
234 Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Donald C. Stamps (ed.), edit. Life, Bucureşti, 1996, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu, p. 1403, nota de la Evanghelia după Luca, 1:17.235 A se vedea Daniel, 8:15, Apocalipsa, 7:14a.236 Acest fapt este substanţiat nu numai de anumiţi termeni şi concepte pe care Luca le inserează în textul cărţii sale în două volume, Evanghelia şi Faptele apostolilor, ci şi prin intermediul modului în care-şi structurează Evanghelia, de pildă: acest volum începe şi se termină în Templul din Yeruşalayim! „Creştinismul este doar o extensie a religiei naţionale evreieşti. (...) Istoria lui Luca ne povesteşte felul în care rămăşiţa spirituală a evreilor descoperă modul în care ei i se adaugă o rămăşiţă spirituală dintre Neamuri pentru a constitui o naţiune care nu este din această lume, adevăratul Yisra’el spiritual.” A se vedea p. 17 ş.urm. din Pillip E. Goble, Everything you neeed to grow a Messianic Yeshiva, William Carey Library, Pasadena, California, USA, 1981.
111
aleatoriu, trebuie să nu se interfereze cu nici o altă voinţă care ar putea exista înainte de voinţa ta, sau mai presus de ea sau dincolo de ea. Altfel spus, trebuie să fi „Primul Mişcător”, Primum movens, care ai calitatea de proprietar, de suveran asupra lucrurilor (Ex. 33:19, Rom. 9). Iar pentru a te asigura că lucrurile decurg conform voii tale, trebuie să le şi susţii mersul (Apoc. 4:11), consecvent planului tău şi mereu atent la împlinirea sa, fiind simultan lor în timp, cunoscând intim şi total trecutul, prezentul şi viitorul (Isa. 44:6,24; 46:10), dar necondiţionat de timp, deci fiind veşnic... Trebuie să fi capabil să declanşezi cele mai mici detalii, cum ar fi căderea unei vrăbii pe pământ sau a unui fir de păr capilar (Luca 12:6,7), dar şi cele mai mari, hotărând, de exemplu, numărul şi numele tuturor galaxiilor din Cosmos (Isa. 40:26; Ps. 147:4). Trebuie să mai cunoşti toate potenţialităţile, toate lucrurile care ar fi putut fi vreodată (Evr. 4:12,13). Or, pentru a le cunoaşte perfect, trebuie să fi nu doar Primum movens, susţinător şi co-existent lor, deci omniprezent, ci şi dincolo de ele, mai presus decât ele, deci infinit în timp şi spaţiu... Deci, acest verset vorbeşte despre Elohim ca fiind Creatorul văzutelor tuturor şi nevăzutelor, Proprietarul Stăpân-Suveran peste Creaţiune, planificatorul şi susţinătorul ei, îngrijitorul ei, o Fiinţă omniscientă, omniprezentă, omnipotentă, infinită în timp, spaţiu şi purtare de grijă, care-Şi transcende creaţia, şi care, mai jos înfăţişează un plan de mântuire a evreilor (discursul îngerului Gabri’el vizează poporul Israel în mod explicit şi nu menţionează mântuirea goyim-ilor).
După aceste întâmplări miraculoase, la terminarea slujbei dumnezeieşti, preotul Zechariyahu s-a dus acasă, conform celor scrise în A doua carte a regilor, 11:5, şi Întâia carte a cronicilor, 9:25.
Iar Elişeva?... Cu ea ce s-a întâmplat? Cum s-a simţit, cum a reacţionat? Aici avem doar versetul 24 – ascunderea sarcinii – şi versetul 25: o concluzie. Dacă Biblia nu psihologizează, nu ne putem noi permite s-o facem dar, după cum am arătat în eseul nostru intitulat „Creşteţi şi înmulţiţi-vă! – Sarcina, naşterea, sterilitatea şi rânduielile lor în iudaismul vremurilor biblice”237, în iudaismul antic se încuraja numărul mare de copii şi o familie numeroasă (Ps. 128:3), iar a nu avea copii era considerat a fi o pedeapsă divină, fapt care atrăgea şi dispreţul oamenilor.238 Pericopa pe care am prezentat-o aici în linii mari nu spune nimic despre sentimentele Elişevei, pentru că, dar putem presupune liniştiţi că sărmana femeie fusese invadată de bucurie şi recunoştinţă faţă de Cel Milostiv.
Y Y Y
237 Disponibil în cadrul lucrării Judaica – Studii de cultură şi civilizaţie evreiască, pe www.mesianic.org şi http://messianicrestorer.wordpress.com238 Pentru miracole similare în Tanakh vezi Sarai (Gen. 16:2), Rivkah (Gen. 25:21); Rachel (Gen. 30:23); Hanah (I Sam. 1:1-18). Pentru atitudini dispreţuitoare faţă de sterilitate, vezi Lev. 20:20,21; Is. 4:1; 54:1-4; Ier. 22:30.
26 În a şasea lună, îngerul Gabri’el a fost trimis de Elohim într-o cetate din ha-Galil, numită Naţereth,27 la o fecioară logodită cu un bărbat numit Yosef, din casa lui David. Numele fecioarei era Miryam. 28 Şi intrând îngerul la ea, a zis:,,Bucură-te, tu, căreia ţi s-a făcut mare har; YHWH este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!”29 Tulburată foarte tare de cuvintele acestea, Miryam se întreba singură ce putea să însemne salutul acesta. 30 Îngerul i-a zis:,,Nu te teme, Miryam; căci ai căpătat har înaintea lui Elohim: 31 şi iată, vei rămâne însărcinată şi vei naşte Fiu, pe Care-L vei chema cu numele Yeşua.32 El va fi mare şi va fi chemat Fiul lui Ha-Elyon;şi YHWH Elohim îi va da tronul de domnie al tatălui Său David. 33 Va împărăţi peste casa lui Yaakov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” 34 Miryam a zis îngerului: ,,Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu cunosc bărbat?” 35 Şi răspunzând, îngerul i-a zis: ,,Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine,şi Puterea lui Ha-Elyon te va umbri.De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Elohim. 36 Iată, Elişeva, rudenia ta, a zămislit, şi ea, un fiu la bătrâneţe; şi ea, care era chemată „stearpă”, este acum în a şasea lună. 37 Căci nici un cuvânt de la Elohim nu este lipsit de putere. 38 Miryam a zis:,,Iată, roaba lui YHWH; facă-mi-se după cuvintele tale!” Şi îngerul a plecat de la ea.
Pericopa Evanghelia după Luca, 1:26-38, este, în genere, denumită „Buna-vestire”. Vom vedea că, de fapt, ea este doar o za dintr-un întreg lanţ de „Bune-vestiri”.
Dar, mai întâi de toate, să amplasăm pericopa din punct de vedere geografic, istoric şi literar.
Din punct de vedere geografic, dialogul dintre cele două personaje, îngerul Gabri’el şi fecioara Miryam, are loc în cetatea Naţereth din regiunea ha-Galil. Suferind atacuri venite din partea imperialismului cultural şi, mai ales, a anti-semitismului, aceste nume proprii evreieşti au fost latinizate în „Nazaret” şi „Galileea”. Noi vrem să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi în ceea ce priveşte numele proprii, astfel încât ne opunem elenizării şi latinizării numelor care, în original, sunt încărcate de semnificaţii şi purtătoare de sensuri.
Istoriceşte vorbind, dialogul are loc în anul 7 sau 6 î.e.n.
113
Cercetătorii spun că grecul Luca scrie şi destinează Evanghelia celor care raţionau conform structurilor de gândire eleniste, universaliste. Însă, după cum vedea mai jos, pericopa trădează încă o dată faptul că Luca însuşi, cât o fi fost el de grec, cu o înaltă pregătire literară şi, nu ne îndoim, şi medicală, îşi însuşise o gândire semitică, evreiască, astfel încât, uneori, el nu se poate opri de la a scrie aşa cum ar fi făcut-o un evreu.
Să vedem ce spune această pericopă.Îngerul Gabri’el se arată unei fecioare, numită Miryam şi, politicos, o salută;
brusc, Miryam devine tulburată. Oare ce anume o tulburase?... Îngerul? Nu; textul sacru ne spune că salutul său era ceea ce o tulburase pe fecioară. Să examinăm puţin salutul în cauză.
În greaca în care gândea şi scria evanghelistul Luca, el întrebuinţează verbul chaire, „Bucură-te...!”. Substantivul acestui verb este charis, de unde provine termenul românesc „har”. Iniţial, acest charis, folosit în imperative de genul „Bucură-te” (Chaire) sau „Bucuraţi-vă” (Chairete), era un îndemn la bucurie dar, fiind folosit intens, se demonetizase şi devenise un simplu salut care nu mai exprima nimic.
Din păcate, la fel stăteau lucrurile şi cu urarea evreiască Şalom, care nu însemna doar pace, adică absenţa conflictului, a războiului, ci împăcare cu Dumnezeu şi cu semenii, armonie, tihnă, sănătate trupească, prosperitate financiară, împlinire pe toate planurile, spiritual, sufletesc, corporal, financiar, social. Şaliach Şaul, apostolul Pavel, a preluat saluturile grecesc şi evreiesc şi le-a îmbinat într-o formă nouă, canonizată în „Har şi pace!” (Vezi Epistola către romani, 1:7b, Epistola întâi către corinteni, 1:3, Epistola a doua către corinteni, 1:2, Epistola către galateni, 1:3 etc.)
Între vremurile apostolului Pavel şi timpurile noastre, a fost păstrată forţa şi greutatea salutului apostolic, sau s-a demonetizat şi el?... Sigur că s-a demonetizat, astăzi credincioşii biblici nu se mai salută cu „Har şi pace”, nu-şi mai spun „Şalom!”, nu-şi mai spun nici măcar „Pace!”, că au primit lumina că e bun şi „Noh, servus!” sau chiar „Ciao!”...
Textul sacru continuă, spunând că YHWH era cu ea, fapt pe care, ca orice evreu credincios din vremurile acelea de mult apuse, Miryam îl cunoştea şi-l credea, altfel nu şi-ar fi trăit viaţa în frumuseţe morală şi cuminţenie.
Ceea ce o tulburase era ultima parte a versetului 28, pe care Textus Receptus o redă, dar pe care ediţia a 26-a a Noului Testament grecesc Nestle-Aland şi ediţia a 3-a a United Bible Societies o inserează transcrisă cu caractere italice (înclinate), punând existenţa sa sub semnul incertitudinii, din motive asupra cărora nu vom insista acum. Spunem, însă, că această frază are tot dreptul să apară acolo şi să fie reiterată în v. 42, ea fiind o repetare a Judecători, 5:24, unde era binecuvântată Ya’el, soţia chenitului Heber, care, printr-o ispravă militară măreaţă săvârşită împotriva unui vrăjmaş al DOMNULUI, obţinuse un statut remarcabil printre israelite. Şi aici subliniem: nici Ya’el, nici Miryam, deşi binecuvântate, erau binecuvântate „între femei”, nu mai presus de ele, or acest salut nu are cum să devină element de elevare a ei până la statutul de Regină a Cerurilor, aşa cum se obrăzniceşte să pretindă mariologia catolică.
Conţinutul mesajului, pe scurt, este următorul: fecioarei Miryam i se vesteşte că urma să rămână însărcinată şi să nască un fiu. Zămislirea fiului nu urma să fie rezultatul aportului unui bărbat, ci al aportului dumnezeiesc, fapt care va determina o mulţime de implicaţii. La final, fecioara este încurajată să creadă această veste bună, întrucât de un miracol i se făcuse parte şi Elişevei, ruda sa în vârstă şi sterilă.
114
Acum să examinăm conţinutul mesajului mai pe larg.Din câte ne spune versetul 27, persoana la care fusese trimis îngerul era fecioară.
Acest fapt va fi întărit şi de versetele 34 şi 35, precum şi, în mod indirect, de Evanghelia după Matei, 1:18,23,25. În limba greacă, termenul, articulat, este he parthenos.
Această fecioară se numea Miryam şi era logodită cu un bărbat numit Yosef, din casa lui David.239 Această fecioară urma să experimenteze o partenogeneză, urma să zămislească un copil în mod miraculos, fără aportul unui bărbat. Această zămislire şi naştere au implicaţii majore în ispăşire şi mântuire şi este una dintre dogmele cruciale pentru mesianici şi creştini, după cum vom vedea mai târziu.
Dar înainte de toate, aici se ridică o întrebare, pusă în mod general, dar incomodă: este această partenogeneză amintită în Tanakh? Şi întrebarea poate deveni mai specifică şi, ca atare, mai spinoasă: este partenogeneza din fecioară amintită în Tanakh?... Pentru că dacă ea nu ar fi profeţită, atunci am fi foarte rezervaţi cu privire la acceptarea sa.
Răspunsul este pozitiv în ambele cazuri. Partenogeneza este amintită în Tanakh începând cu aşa-numita Proto-Evanghelie, profeţia mesianică din Genesa, 3:15. Nu ne vom ocupa aici de ea, i-am acordat spaţiu generos în altă lucrare. Aici vom vedea în mod specific profeţia mesianică ce prevesteşte zămislirea din fecioară:
De aceea, vă va da Domnul Însuşi un semn: iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Imanu-El (Dumnezeu este cu noi).Isaia, 7:14.240
De-a lungul timpului, s-a dezbătut mult semnificaţia termenului „fecioară” din acest pasaj, care, în ebraică, în forma sa articulată, este ha-almah (העלמה). S-a spus că almah nu înseamnă neapărat „fecioară”, că pentru acest statut ar exista termenul betulah ( care apare, de exemplu, în Genesa, 24:16 sau Judecători, 21:12. S-a mai spus că ,(בתולהfecioara din Isaia poate să se refere nu neapărat la feciorie, cât la vârsta sa, la tinereţe.
Contra-argumentele noastre sunt următoarele: pe de-o parte, atunci când ebraica biblică voia să amintească despre tinereţea cuiva, despre o tânără, folosea termenul na’arah, (נערה) care putea să fie fecioară sau nu, a se vedea I Regi, 1:2; Ruth, 2:6. Iar betulah, înseamnă, într-adevăr „fecioară”, dar nu în mod exclusiv: de pildă, în Ioel, 1:8, betulah este folosit pentru o văduvă. Acum, să nu care cumva să vă închipuiţi că văduva cu pricina era fecioară! Şi la fel stau lucrurile şi în Deuteronom, 22:19, unde după legământul încheiat prin ospăţul de nuntă şi ratificat prin vărsarea de sânge, „fecioara din Israel” meţionată în original prin betulah, clar că nu mai era fecioară. Dar, dacă o tânără, chiar măritată (!) era fecioară (a se vedea Cântarea cântărilor, 6:8), termenul folosit era almah, iar dacă se dorea sublinierea faptului că era şi nemăritată şi fecioară, se întărea ideea juxtapunându-se betulah la almah, vezi Genesa, 24:16,17,43. Celor care vor să-şi clarifice ideile, le recomandăm să citească în ebraică ocurenţele termenului ha-almah din Exodul, 2:8; Psalmii, 68:25; Cântarea cântărilor, 1:3; Proverbele, 30:18,19: vor rămâne cu convingerea că textul sacru din Isaia nu vorbeşte despre vreo măritată sau nemăritată, tânără sau matură, ci vorbeşte clar despre o fecioară.
În plus, ca o dovadă circumstanţială, fecioara din pericopa noastră se numeşte Miryam, care aminteşte de Exodul, 2:8, unde sora lui Moşe/Moise, pe-atunci în vârstă de 9 ani, este numită „fecioara”. 239 Vom examina mai târziu semnificaţia acestor fapte.240 Trad. ns.
115
Am făcut aceste menţiuni cu privire la statutul de „fecioară” pentru că, după cum vom vedea mai târziu, partenogeneza, adică zămislirea fără aport bărbătesc, şi naşterea miraculoasă au implicaţii majore în ispăşire şi mântuire şi este una dintre dogmele cruciale pentru mesianici şi creştini.241
Harul pe care YHWH îl revarsă peste Miryam, pomenit în v. 30, trebuie s-o facă să nu se teamă: orice izbucnire a sacrului, prin cuvânt sau gest, are forţă. În discurs religiologic, am spune că, în cazul lui YHWH, orice hierofanie este şi o cratofanie. Orice rostire dumnezeiască, orice apariţie angelică, orice umplere cu Duhul Sfânt, este o manifestare a omnipotenţei Celui Preasfânt.
Să vedem ce ni se spune despre Fiul care urma să se nască Miryamei.Mai întâi, apare din nou interjecţia „iată” (ἰδού; הנה) care, după cum am văzut, de
cele mai multe ori exprima o dezvăluire sau prezentarea piesei finale lipsă dintr-un ansamblu.
Apoi ni se spune despre faptul că pruncul care urma să fie zămislit prin partenogeneză trebuia să fie denumit Yeşua. Am văzut chiar la început că Yeşua este forma prescurtată a numelui Yehoşua şi care înseamnă „Yah mântuie cu certitudine”.
Deci, copilul Yeşua, „Yah mântuie cu certitudine”, urma să fie mare şi să fie chemat Fiul lui Ha-Elyon... Ajunşi aici, să parafrazăm Proverbele, 30:4, şi să ne întrebăm şi noi cine este Ha-Elyon, şi cine este Fiul Său?...
Momentan, dăm un răspuns scurt: sintagma Ha-Elyon este un titlu, Cel Preaînalt sau Cel Mai Înalt, Cel Superior Tuturor. Prima ocurenţă a acestui titlu apare în Genesa, 14:18-22, unde El Elyon, Dumnezeul cel Preaînalt, Creatorul Cerurilor şi al Pământului şi, în consecinţă, Proprietar şi Posesor al lor, e identificat a fi YHWH, Dumnezeul lui Avraham (Gen. 15:2. Vezi şi II Sam. 22:14; Ps. 7:10,17; Luca 1:35,76; 6:35; 8:28.) În Evul Mediu, Anselm din Canterbury, părintele teologiei scolastice, a redat titlul Ha-Elyon printr-o perifrază admirabil găsită: Id quo majus cogitari nequiit, „Acela decât care mai mare nu se poate cugeta”.
În ceea ce priveşte conceptul de Fiu al lui Ha-Elyon, acesta „are două sensuri: (1) Fiul divin al lui Dumnezeu şi (2) Mesia născut în cadrul temporal.”242
YHWH-Elohim va da lui Yeşua tronul tatălui Său David.Ce semnifică aici YHWH-Elohim? Răspunsul trebuie dat cu reverenţă maximă,
căci de modul în care-l înţelegem depinde o mare parte din trăirea noastră spirituală. Niciun popor nu s-a ridicat mai sus decât nivelul de comprehensiune a zeilor pe care-i avea, sau, invers, orice om/popor trăieşte în acord cu modul în care-şi percepe zeii. Aiden Wilson Tozer a spus:
Istoria va arăta, probabil, că nici un popor nu s-a ridicat vreodată mai presus de religia sa, iar istoria spirituală a omului demonstrează cu certitudine faptul că nici o religie n-a fost vreodată superioară ideii ei despre Dumnezeu. Profunzimea sau superficialitatea gândirii
241 Pentru o discuţie ne-exhaustivă a termenului, vezi David H. Stern, Jewish New Testament Commentary, Jewish New Testament Publications, Inc, Maryland, USA, 1992, şi Arnold G. Fruchtenbaum, Messianic Christology, Tustin, California, USA, 1998. Probabil că cea mai bună lucrare privitoare la naşterea din fecioară, scrisă din punctul de vedere conservator, este The Virgin Birth of Christ, de J. Gresham Machen, New York, Harper, ed. a 2-a, 1932.242 Zondervan NIV Study Bible (Fully Revised), The Zondervan Corporation, Grand Rapids, Michigan, USA, 2002, p. 1568.
116
celui ce se închină determină calitatea închinării; prin urmare, închinarea poate fi sfântă sau nedemnă.243
Numele definitoriu al Dumnezeirii este YHWH (יהוה), iar acest nume se traduce printr-o expresie de genul „Cel ce sunt”244. YHWH este Marele „Eu Sunt”. Mai târziu, teologi răsăriteni au tradus acest nume în mod admirabil prin grecescul Ho On, adică „Fiinţa”. „Strict vorbind, acesta este singurul « Nume » al lui Dumnezeu”245. „Toate Numele lui Dumnezeu, revelate în Scripturi, derivă din lucrările Sale, în afară de acesta! Ne arată clar şi fără echivoc substanţa lui Dumnezeu”246. YHWH înseamnă că Dumnezeu fiinţează în Sine şi prin Sine Însuşi247, fiindu-Şi suficient Sieşi sau auto-suficient, pentru că în El este viaţa şi existenţa absolută248, pemanentă, continuă: El nu necesită nimic din exterior pentru a fiinţa. În El nu este numai viaţa, ci şi nemurirea249. Ca atare, unul dintre atributele care provin din auto-existenţa sau aseitatea lui YHWH este eternalitatea: YHWH fiinţează veşnic...
Iar Acela care fiinţează veşnic trebuie neapărat să fie infinit în fiinţă şi perfecţiune... Aşadar, iată câteva atribute pe care le revelează numele YHWH: Dumnezeul care fiinţează prin Sine Însuşi, are în El viaţa şi nemurirea, nu are nevoie de nimic şi este infinit în fiinţă şi perfecţiune...
Dar YHWH nu înseamnă numai Acela care fiinţează în Sine şi prin Sine Însuşi, ci şi Dumnezeul care face legăminte mântuitoare şi răscumpărătoare cu aleşii Săi, dar aceasta o vom demonstra mai târziu.
Ce înseamnă Elohim, al doilea titlu? Din nou, răspunsul nu este simplu deloc. Elohim este un substantiv plural care, corect, indică forţă, autoritate, şi se traduce prin „judecători” sau „zei”. Ceea ce intrigă atunci când este folosit despre Dumnezeul Bibliei este că, încă începând din Genesa, 1:2, termenul vorbeşte despre Dumnezeu, sau (Dumne)Zei, dar verbele care urmează după el, cu foarte puţine excepţii, sunt la singular! Chiar mai mult: marele Şema din Deuteronomul, 6:4 afirmă: Şema, Yisra’el, YHWH-Eloheynu, YHWH echad – care, deşi se poate traduce şi în vreo patru feluri diferite, ar trebui tradus prin „Ascultă, Yisra’el, YHWH-Zeii noştri, YHWH este unul”, cu toată oroarea pe care o asemenea traducere o provoacă. Termenul evreiesc echad înseamnă unul, dar nu ca singular, ci ca uniune, unitar, împreună, unitate compozită. Astfel, o familie nu este formată dintr-un individ, ci din cel puţin doi care au aceeaşi esenţă ontologică, adică sunt oameni şi cei doi, soţ şi soţie, devin „una”, adică o familie, dar nu devin „unul”, un individ. Da, în Genesa, 2:24, „un singur trup” este echad. 243 Şi a continuat: „Din acest motiv, cea mai serioasă problemă care stă în faţa Bisericii este întotdeauna Dumnezeu Însuşi, iar lucrul cel mai important pentru un om nu este ceea ce spune sau face la un moment dat, ci modul în care se raportează lăuntric la Dumnezeu.” A.W. Tozer, Cunoaşterea Celui Preasfânt, LOGOS, Cluj-Napoca, 1996, trad. M. Mitrofan, p. 10. Acelaşi citat apare şi în John MacArthur, Prioritatea supremă – Despre închinare, Societatea Misionară Română, 1986, p. 48. Locul traducerii şi numele traducătorului nu apar.244 A se vedea Exodul, 3:14; 6:3; Isaia, 48:12; Ieremia, 10:10; Ioan 5:24,26; 11:25 etc245 Art. „Dumnezeu, Numele lui”, de G.T. Manley şi F. F. Bruce, în J.D. Douglas (red. principal), Dicţionar biblic, edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.246 Nathan Stone, The Names of God, în http://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20-20Nathan%20Stone.pdf247 Autotheotos (gr.): aseitate, existenţa lui Dumnezeu prin Sine Însuşi.248 Din punctul de vedere filosofic, „absolut”, care provine din absolutus, absolvere, înseamnă exact acelaşi lucru, adică ceea ce există în sine şi din sine însuşi, fără a se afla în vreo relaţie de dependenţă.249 I Timotei, 1:17.
Un ciorchine de struguri este echad, sunt mai multe boabe care au aceeaşi natură şi care numai împreună formează ciorchinele, iar luate individual sunt fiecare câte o boabă. Un grup, o trupă de soldaţi, sunt echad, o unitate compozită, formată din elemente individuale şi distincte, dar nu diferite ca natură.
În Ezechiel, 37:17, cele două lemne se împreunează una cu alta, într-o singură bucată, aşa încât, în mâna profetului, ele devin una, echad...
Dar despre aceste taine vom mai avea răgaz să vorbim, dacă va voi Dumnezeu, be-ezrat ha-Şem.
Yeşua, Fiul dumnezeiesc promis Miryamei, este, totuşi, şi Fiul lui David, regele. Să fie oare aceasta numai pentru că Miryam descindea din David, regele? Oh, nu, această rostire are o importanţă maximă, din punct de vedere biblic şi teologic. Menţionarea în discursul angelic a tronului lui David dat unui descendent al său, trimite obligatoriu la legământul davidic. Acest legământ este încheiat de YHWH cu David, marele rege, şi este expus în A doua carte a lui Samuel, 7:5-16, repetat în Întâia carte a Cronicilor, 17:1-15, confirmat în Ieremia, 23:5, Zaharia, 9:10, Psalmii, 89:3,4,19-37 şi 132:11,12.
Reproducem câteva versete:
12 Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi adăugat la strămoşii tăi, îl voi ridica pe urmaşul250 tău, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări domnia. 13 El va zidi Numelui Meu o casă, şi Eu îi voi întări pe vecie tronul domniei lui. 14 Eu voi fi Tatăl lui, iar el va fi fiul Meu. Când va păcătui îl voi mustra cu o nuia omenească şi cu lovituri date de oameni, 15 dar nu voi îndepărta îndurarea251 Mea de la el, aşa cum am îndepărtat-o de la Saul pe care l-am înlăturat dinaintea ta. 16 Ci casa ta şi regatul tău vor dăinui veşnic înaintea Mea 252 , iar tronul tău va fi întărit pe vecie. A doua carte a lui Samuel, 7:12-16.253
Sumarizate, promisiunile făcute în cadrul acestui legământ sunt următoarele:1. David va avea veşnic urmaşi în casa lui;2. David va avea veşnic un tron de domnie şi pe cineva cu autoritate regală;3. David va avea veşnic o domnie pământească;4. YHWH Însuşi garantează că-Şi va împlini promisiunea pentru regatul lui
David, care va dăinui pe veci.254 Nivelul întâi de împlinire a promisiunii se aplică în cazul lui Ş(e)lomoh, urmaşul
lui David, dar din nivelul al doilea de exegeză reiese că acest tron urma să fie consolidat 250 7:12 Lit.: sămânţa; termenul ebraic pentru sămânţă este un singular care se poate referi atât la un singur urmaş, cât şi la toţi urmaşii de pe linia genealogică a unei persoane (colectiv). Este foarte probabil ca în cele mai multe cazuri termenul să exprime o ambiguitate intenţionată. În traducerea de faţă a fost redat fie literal, fie cu urmaş sau urmaşi, în funcţie de contextul literal şi de cel teologic. N. tr.251 7:15 Ebr.: hesed, termen care apare frecvent (de peste 250 ori) în VT, având o varietate de sensuri (îndurare, bunătate, bunăvoinţă, milă, credincioşie, dragoste statornică). Se referă atât la relaţiile dintre oameni, cât şi, într-un mod cu totul special, la relaţia dintre YHWH şi Israel. Cel mai frecvent, se referă la loialitatea părţilor implicate în legământ (în special loialitatea lui YHWH, care este certă). Termenul, aşa cum o dovedeşte varietatea de sensuri, cuprinde toate implicaţiile loialităţii lui YHWH faţă de promisiunile legământului; peste tot în carte. N. tr.252 7:16 Câteva mss TM şi LXX; cele mai multe mss TM.: ta. N. tr.253 http://www.bibleserver.com/text/NTR/2%20Samuel7254 Conform „Legământul davidic”, în Legămintele principale, din Biblia Dumitru Cornilescu revizuită, 1932, aşa-numita „Biblie cu triunghi”.
printr-Un alt Urmaş al lui David (Is. 9:6,7; 16:5; Ier. 23:5; Ps. 89:29,36,37; 132:11,12). Aşadar, Cel care va şedea pe tronul veşnic, deşi om, Urmaş al lui David, va fi totuşi Dumnezeu (Ps. 45:6,7) şi deşi va fi Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, totuşi va fi om (Os. 3:5; Dan. 7:14). La aceasta se referă titlul „Fiul lui David”, care, iniţial, a fost folosit în Tanakh, dar pe care apoi rabinii, în dezbaterile pe care le-au avut încă din perioada dintre cele două Testamente, l-au înţeles tot mai bine ca având conotaţii mesianice, după cum se vede chiar din literatura pseudoepigrafă inter-testamentară.
Versetul 33 din Luca, 1, spune că marele Yeşua, Fiul Miryamei şi al lui Ha-Elyon, Căruia YHWH Elohim îi va da tronul strămoşului Său David, „va împărăţi peste casa lui Yaakov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. Aici se repetă, spuse cu alte cuvinte, profeţii mesianice majore:
6 Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, iar autoritatea va sta pe umerii Săi! Va fi numit: «Sfetnic minunat255, Dumnezeu puternic, Tată veşnic, Prinţ al păcii.» 7 Autoritatea Sa va creşte neîncetat şi va fi o pace fără sfârşit pentru tronul lui David şi împărăţia Sa. El o va întemeia şi o va întări prin judecată şi dreptate, de acum şi pe vecie. Râvna DOMNULUI Oştirilor va face aceasta. Isaia, 9:6,7.
21 Izbăvitorii256 se vor sui pe muntele Sion ca să judece muntele lui Esau. Şi Împărăţia va fi a DOMNULUI!“ Obadia, 21.
7 Voi face din cei şchiopi o rămăşiţă şi din cei izgoniţi – un neam puternic. Domnul va împărăţi peste ei pe muntele Sion, de acum şi până în veci. Mica, 4:7.
44 În zilele acestor împăraţi însă Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie veşnică, care nu va fi distrusă niciodată şi care nu va fi lăsată în mâinile altui popor. Ea va sfărâma şi va pune capăt tuturor acelor împărăţii, însă ea va dăinui veşnic. Daniel, 2:44.257
6 „Totuşi Eu L-am pus pe Împăratul258 Meu în Sion, muntele Meu cel sfânt.“ 7 Voi vesti hotărârea Domnului: El Mi-a zis: „Tu eşti Fiul259 Meu! Astăzi Te-am născut! Psalmii, 2:6,7.
26 El Mă va numi: «Tatăl meu, Dumnezeul meu, Stânca mântuirii mele!» 27 Eu îl voi face întâi născut, cel mai înălţat dintre regii pământului. Psalmii, 89:26,27.
Vom vedea că la prima venire a lui Mesia, această profeţie a fost împlinită doar parţial, urmând ca împlinirea totală să aibă loc în olam ha-ba, în veacul, lumea sau eonul viitor.
255 9:5 Sau: Minunat, Sfetnic. N. tr.256 1:21 TM; LXX, Siriacă: Cei izbăviţi. N. tr.257 A se vedea şi Daniel, 7:14-27.258 2:6 Sau: regele; vezi nota de la 2:2. N. tr.259 2:7 Sau: fiul (vezi nota de la 2:2); şi în v. 12. N. tr.
După cum au sesizat şi alţi cărturari de o valoare excepţională, dacă nu ai o filologie corectă, nu ai cum să obţii o teologie corectă. Amintim acest lucru doar pentru a aduce la lumină semnificaţia versetului 35: aici se revelează o gândire semitică tipic evreiască, precum şi o teologie vetero-testamentară solidă. Mai întâi, ni se descoperă încă o dată faptul că dialogul dintre îngerul Gabri’el şi fecioara Miryam avusese loc în aramaică; din punct de vedere stilistic, replica îngerului este un exemplu de paralelism evreiesc, sinonimic. Altfel spus, în acest caz Duhul Sfânt şi Puterea lui Ha-Elyon, a Celui Preaînalt sunt similare.260 De ce am subliniat „în acest caz”? Pentru că în alte cazuri se arată că Duhul Sfânt are putere, nu că El ar fi puterea (impersonală a) Celui Preaînalt. Faptele apostolilor, 1:8, de exemplu, atât de invocat de credincioşii de orientare penticostal-carismatică, este de multe ori tâlcuit greşit şi abuziv.
Să revenim la text şi să spunem că acest miracol al pogorârii Dumnezeirii imateriale peste obiecte şi fiinţe materiale nu este unic – ceea ce nu-i scade valoarea de miracol: în Tanakh, norul dumnezeiesc de slavă kavod S-a pogorât peste Ohel mo’ed, „Cortul întâlnirii”, şi l-a umplut.261 În cărţile Legământului Înnoit, adică Noul Testament, miracolul va fi repetat, după cum urmează: în situaţia de faţă, zămislirea fizică a lui Yeşua urma să fie rezultatul pogorârii lui Ruach ha-Qodeş, Duhul Sfânt, peste fecioara Miryam şi a adumbririi ei de către Puterea lui Ha-Elyon (v. 35a), umplerea ei de slavă şi de Sămânţă dumnezeiească (Gen. 3:15; 4:1; Gal. 3:16,19; 4:4).
Mai târziu, norul luminos de slavă minunată l-a transfigurat pe Yeşua:
1 După şase zile, Isus i-a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, fratele acestuia, şi i-a dus, doar pe ei, pe un munte înalt. 2 Acolo I-a fost schimbată înfăţişarea262 înaintea lor. Faţa Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui au devenit strălucitoare ca lumina. 3 Şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El. 4 Petru I-a zis lui Isus: – Doamne, este bine să fim aici! Dacă vrei, voi face aici trei corturi: unul pentru Tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie! 5 În timp ce vorbea el, iată că un nor strălucitor i-a acoperit, iar un glas din nor a zis: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în Care-Mi găsesc plăcerea! De El să ascultaţi!263”264
Un nor (probabil de slavă) L-a ascuns pe Yeşua de ochii discipolilor (Faptele apostolilor, 1:9), iar revenirea Sa, parousia, va fi pe nori (Dan. 7:13) cu slavă (Lc. 21:27).
Aici semnalăm că slava nu se manifestă totdeauna prin arătarea unui nor. De exemplu, în Evanghelia după Ioan, pericopa 2:1-12, Yeşua Îşi arată slava Sa, dar nu învăluindu-Se în vreun nor, ci transformând apa în vin. Aceasta nu era numai un miracol, ci şi un semn care indica spre o realitate spirituală mai profundă: profeţii prevestiseră că veacul mesianic va fi unul în care vinul va curge gârlă (Ier. 31:12; Os. 14:7; Amos 9:13,14). Desigur, înainte de aceasta va fi Crucea265...
260 În alte cazuri (a se vedea, de exemplu, Faptele apostolilor, 1:8, atât de invocat de credincioşii de orientare penticostal-carismatică) ele nu sunt similare, ci arată că Duhul Sfânt are putere, nu că El ar fi puterea (impersonală a) Celui Preaînalt.261 A se vedea Exodul, 40:34-38.262 17:2 Lit.: a fost transfigurat. N. tr.263 17:5 Vezi Deut. 18:15. N. tr.264 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Matei17. A se vedea şi Evanghelia după Marcu, 9:7; Evanghelia după Luca, 9:34,35; A doua epistolă a lui Petru, 1:17,18.265 Io. 2:4b.
Iar pogorârea Duhului Sfânt pe Pământ, fără vreun nor vizibil, a fost tot o manifestare a măreţei Slave dumnezeieşti... Când urma să Se pogoare Duhul Sfânt peste discipoli? Desigur, la un praznic evreiesc, Şavuot, adică Cincizecimea, şi acest fapt atestă o dată în plus că Mântuitorul mântuieşte în acord cu un tipar profetic, descoperit în Praznicele Sale, în ordinea dării şi împlinirii lor266...
Şi ulterior, ce altceva poate semnifica pentru un credincios trăitor în trup umplerea sa cu Sfântul Duh decât o nouă pogorâre a Dumnezeirii peste el?...
Unii nu au crezut că Dumnezeu, Sfântul, poate intra în contact direct cu materia nesfântă, ca şi cum S-ar fi putut contamina, aşa că au adus în lumea ideilor diferite concepte. Rabinii au vorbit despre slava Şekhinah, iar teologia ortodoxă, de la Grigore Palama încoace, a scris pe larg despre energiile divine necreate... Celor care se îndoiesc de puterea Celui Preasfânt de a atinge păcătoşi fără a fi atins de păcatele lor, le punem o întrebare veche: „Este oare ceva prea greu pentru YHWH?”267
Ultima parte a versetului 36 aduce un plus de detalii şi întăreşte buna-vestire angelică de până acum: Sfântul (Ha-Qodeş) care se va naşte, se va naşte din Miryam şi nu prin Miryam. Născându-Se din ea, El va prelua din trăsăturile ei omeneşti, nu Se va naşte prin ea, traversând-o ca o rază de lumină, aşa cum greşit credeau traducianiştii.
Pentru a fi încredinţată că ea, ca fecioară, va zămisli fără să cunoască bărbat, şi-L va naşte pe Yeşua, Fiul lui Dumnezeu, Miryamei i se spune despre sarcina Elişevei, ruda ei cea bătrână, sterilă şi dispreţuită, sarcină survenită ca acţiune directă a atotputerniciei dumnezeieşti.
Iar versetul 37, care spune că nici un cuvânt de la Elohim nu este lipsit de putere, este o confirmare a unor versete din Genesa, 18:14; Ieremia, 32:17; Zaharia, 8:6.
Răspunsul înfăţişat în versetul 38 este ,,Iată, roaba lui YHWH; facă-mi-se după cuvintele tale!” Probabil că Miryam însăşi nu a înţeles taina divină, dar s-a smerit şi considerându-se „roaba lui YHWH”, a acceptat hotărârea divină.
Acest răspuns ar trebui să fie paradigmatic, ar trebui să fie răspunsul dat de toţi credincioşii înaintea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când nu înţeleg planurile Sale: „Iată-mă, sunt robul Tău, Stăpâne, voi lucra după poruncile Tale, Preaînalte!”
Y Y Y
Capitolul al XXIV-lea
266 Cine citeşte, să înţeleagă!...267 Genesa, 18:14a.
EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:39-56:CÂNTAREA ELIŞEVEI ŞI IMNUL MARIEI –
MAGNIFICAT
39 Miryam s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Yehudah. 40 A intrat în casa lui Zechariyahu şi a salutat-o pe Elişeva. 41 Cum a auzit Elişeva salutul Miryam-ei, i-a săltat pruncul în pântece, şi Elişeva s-a umplut de Duhul Sfânt. 42 Ea a strigat cu glas tare: ,,Binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. 43 Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica lui Adonai al meu? 44 Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul salutului tău, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie. 45 Ferice de cea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea lui YHWH se vor împlini.”46 Şi Miryam a zis:
,,Sufletul meu măreşte pe YHWH,47 şi mi se bucură duhul în Elohim, Mântuitorul meu,48 pentru că a privit268 spre starea smerită a roabei Sale.
Căci iată, de-acum încolo, toate generaţiile îmi vor zice „fericită”,49 pentru că El Şaday a făcut lucruri mari pentru mine.
Numele Lui este sfânt,50 şi îndurarea Lui este din generaţie în generaţie
peste cei ce se tem de El.51 El a arătat putere cu braţul Lui;
a risipit gândurile pe care cei mândri le aveau în inima lor.52 A răsturnat pe cei puternici de pe tronurile lor de domnie,
şi a înălţat pe cei smeriţi.53 Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi,
şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale.54 A venit în ajutorul robului Său Yisra’el,
căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa, -55 cum promisese părinţilor noştri,
- faţă de Avraham şi sămânţa269 lui în veci.”
268 Epiblepo (gr.): a privi cu favoare, cu îndurare.269 Aici versiunea NTR a Bibliei face o observaţie deosebit de utilă: „Termenul grecesc pentru ‚sămânţă’ este un singular care se poate referi atât la un singur urmaş, cât şi la toţi urmaşii de pe linia genealogică a unei persoane (colectiv). Este foarte probabil ca în cele mai multe cazuri termenul să exprime o ambiguitate intenţionată. Apostolul Pavel (Gal. 3:16) aplică acelaşi termen, sămânţă, lui Isus Cristos, demonstrând prin exegeza sa că promisiunea făcută lui Avraam îşi găseşte împlinirea ultimă în Isus Cristos.” (Vezi www.ntr.ro, Luca 1:55.) Aceeaşi situaţie apare şi în cazul termenului ebraic masculin ha-zera, sămânţa sau, mai corect, „sămânţul”, a se vedea Genesa, 3:15, 12:7; 13:15,16; 15:3,5 etc.
56 Miryam a rămas împreună cu Elişeva cam trei luni. Apoi s-a întors acasă.
Pericopa din Luca, 1:39-56, tratează un eveniment care are loc cam în anul 6 î.e.n., în ţinutul muntos al regiunii Yehudah.
Înainte de a prezenta sursele de inspiraţie a cântării, să spunem câteva cuvinte despre poezia ebraică.
După cum am arătat când am vorbit despre genul liric din literatura sumeriană270, în poezia orientală nu se foloseau rima şi metrul atât de des întâlnite în poezia europeană, ci se foloseau distihuri care arătau un paralelism al gândirii şi al membrelor. Astfel, versul al doilea reia ideea rostită în primul vers (paralelism sinonimic), o completează în mod progresiv (paralelism sintetic) sau o contrastează (paralelism antitetic).
Tanakh-ul este plin despre poezie: cartea Yiov, Psalmii, Proverbele, Cântarea cântărilor, Eclesiastul sunt, de fapt, poezie, iar în alte cărţi ale Tanakh-ului poezia este dublată de multe ori de rostiri profetice, de binecuvântare sau alt gen.
Cu certitudine Miryam citea Sfintele Scripturi, le memora, le trăia. Biblia are această forţă de modelare a gândirii, a caracterului şi a comportamentului, astfel încât izbucnirea sa în imnul din versetele 46-55, deşi spontană, îşi extrage sursele din I Samuel, 2:1-10, unde apare un imn de laudă rostit de Hanah la adresa lui YHWH. Acest imn al Miryamei a intrat în tezaurul artistic universal cu titlul său latin „Magnificat”. El nu este numai un imn de laudă, ci şi o rostire profetic-poetică.
Totuşi, în cântarea Miryamei se va vedea că ea nu s-a inspirat numai din imnul Hanei, ci şi din alte surse, în special din Psalmi. S-o luăm metodic:
Versetul 47 din cântarea Miryiamei spune:
47 şi mi se bucură duhul în Elohim, Mântuitorul meu...
Acest verset are temeliile fundamentate în alte pasaje din Sfintele Scripturi, cum ar fi Habacuc, 3:18, Psalmii, 34:2,3 şi 35:9:
eu tot mă voi bucura în Domnul şi mă voi veseli în Dumnezeul mântuirii mele!Habacuc, 3:18.271
2 Sufletul meu se laudă în Domnul; să audă şi să se bucure cei smeriţi! 3 Măriţi pe Domnul împreună cu mine! Să înălţăm cu toţii Numele Lui! Psalmii, 34:2,3.272
Atunci sufletul meu se va bucura în Domnul, mă voi veseli de mântuirea Lui.Psalmii, 35:9.273
Versetul 48 din Luca, 1, spune:
270 A se vedea eseul Consideraţii despre limba şi literatura sumeriană, pe www.mesianic.org şi http://mesianicrestorer.wordpress.org271 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Habacuc3272 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Psalmii34273 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Psalmii35
48 pentru că a privit274 spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată, de-acum încolo, toate generaţiile îmi vor zice „fericită”,
Acest verset îşi are corespondenţe în Psalmi şi I Samuel:
Deşi este înălţat, Domnul îl vede pe cel smerit şi îl cunoaşte de departe pe cel mândru.Psalmii, 138:6.275
A făcut următorul jurământ, spunând: „Doamne al Oştirilor, dacă, într-adevăr, vei privi la suferinţa slujitoarei Tale, dacă Îţi vei aduce aminte de mine şi n-o vei uita pe slujitoarea Ta şi dacă-i vei da slujitoarei Tale un fiu, atunci îl voi dărui Domnului pentru toate zilele vieţii lui, iar briciul nu va trece peste capul lui.“I Samuel, 1:11.
În cele ce urmează, vom reproduce fragmente din imnul „Magnificat”, iar dedesubtul lor vom reda versete din alte cărţi ale Tanakh-ului, care se poate să fi contribuit la explozia de laudă a Miryamei.
Luca, 1:49b:Numele Lui este sfânt...
Dreptatea Ta, Dumnezeule, ajunge până la cer! Tot ce ai făcut este grandios, Dumnezeule! Cine este ca Tine?Psalmii, 71:19.
2 Atunci gura ni s-a umplut de râsete şi limba noastră – de strigăte de bucurie; atunci se spunea printre neamuri: „Domnul a făcut lucruri mari cu ei!“ 3 Domnul a făcut lucruri mari pentru noi, de aceea noi suntem bucuroşi. Psalmii, 126:2-3.
El a trimis poporului Său izbăvirea; Şi-a decretat legământul pe vecie.Sfânt şi înfricoşător este Numele Lui!Psalmii, 111:9.
Luca, 1:50b:50 şi îndurarea Lui este din generaţie în generaţiepeste cei ce se tem de El.
Voi încheia un legământ veşnic cu tine şi cu urmaşii276 tăi după tine, pentru toate generaţiile care vor urma, pentru a fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi după tine.Genesa, 17:7.
şi Îmi arăt îndurarea până la a mia generaţie a celor ce Mă iubesc şi împlinesc poruncile Mele.
274 Epiblepo (gr.): a privi cu favoare, cu îndurare.275 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Psalmii138276 17:7 Vezi nota de la 12:7; şi în vs. 12, 19. N. tr.
17 Însă îndurarea Domnului este din veşnicie în veşnicie pentru cei ce se tem de El, iar dreptatea Lui, pentru copiii copiilor lor, 18 pentru cei ce păzesc legământul Lui şi pentru cei ce îşi amintesc poruncile Lui, ca să le împlinească. Psalmii, 103:17,18.
Luca, 1:51b:a risipit gândurile pe care cei mândri le aveau în inima lor.
10 Tu ai zdrobit Rahabul277 ca pe un stârv; cu braţul Tău puternic i-ai împrăştiat pe duşmanii Tăi. 11 Cerurile sunt ale Tale, aşa cum tot al Tău este şi pământul; Tu ai întemeiat lumea cu tot ce cuprinde ea! Psalmii, 89:10,11.
Cântaţi Domnului un cântec nou, căci El a făcut minuni.Mâna lui cea dreaptă şi braţul Lui cel sfânt I-au adus victorie!Psalmii, 98:1.
15 Strigăte de bucurie şi de izbăvire se înalţă din corturile celor drepţi;Dreapta Domnului aduce izbânda. Psalmii, 118:15.
Iată, Stăpânul Domn vine cu putere, stăpânind prin braţul Său. Plata Lui vine cu El şi răsplata Lui Îl însoţeşte.Isaia, 40:10.
9 Trezeşte-Te! Trezeşte-Te! Îmbracă-Te în putere, braţ al DOMNULUI! Trezeşte-Te ca în zilele din vechime, ca în generaţiile de demult! Nu eşti Tu Acela Care l-ai tăiat pe Rahab278 în bucăţi, Care ai străpuns monstrul Tanin? 10 Nu eşti Tu Acela Care ai uscat marea, apele marelui adânc, Care ai făcut un drum în adâncurile mării, pentru ca cei răscumpăraţi să treacă? Psalmii, 51:9.
DOMNUL Şi-a descoperit braţul Său cel sfânt înaintea tuturor neamurilor şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.Psalmii, 52:10.
Domnul zădărniceşte planul neamurilor şi întârzie hotărârile popoarelor,Psalmii, 33:10.
Luca, 1:52: A răsturnat pe cei puternici de pe tronurile lor de domnie,
277 89:10 Monstru mitic al mării, reprezentând haosul; nume poetic pentru Egipt (vezi Is. 30:7). N. tr.278
Domnul dă la moarte şi tot El aduce la viaţă;El coboară în Locuinţa Morţilor279 şi tot El învie.I Samuel, 2:6.
Îi înalţă pe cei smeriţi şi celor în necaz le dă siguranţă.Iov, 5:11.
El îi face pe preoţi să umble goi şi îi răstoarnă pe cei puternici.Iov, 12:19.
5 Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Ce tronează din înălţime 6 şi totuşi Se apleacă privind spre ceruri şi spre pământ? Psalmii, 113:5,6.
Luca, 1:53:Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi,şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale.
5 Cei care erau sătui se oferă zălog pentru pâine, pe când cei flămânzi încetează a mai flămânzi. Cea stearpă naşte şapte fii, pe când cea care are mulţi copii se ofileşte. 6 Domnul dă la moarte şi tot El aduce la viaţă; El coboară în Locuinţa Morţilor şi tot El învie. I Samuel, 2:5,6.
10 Puii de leu duc lipsă şi flămânzesc, dar cei ce se tem de Domnul nu duc lipsă de nici un bine. Psalmii, 34:10.
Căci El a potolit sufletul însetat şi a săturat sufletul flămând.Psalmii, 107:9.
Luca, 1:54: A venit în ajutorul robului Său Yisra’el,căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa, -
Paralele bogate la acest verset se găsesc în Ieremia, 31:3-20, pasaj pe care nu-l transcriem, datorită lungimii sale.
El Şi-a amintit de îndurarea şi de credincioşia promisă casei lui Israel;Toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru.Psalmii, 98:3.
7 Voi încheia un legământ veşnic cu tine şi cu urmaşii281 tăi după tine, pentru toate generaţiile care vor urma, pentru a fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi după tine. 19 Dar Dumnezeu i-a răspuns: - Cu siguranţă Sara îţi va naşte un fiu căruia să-i pui numele Isaac282. Eu voi încheia un legământ veşnic cu el şi cu sămânţa lui după el. Genesa, 17:7,19.
Domnul i-a jurat lui David adevărul şi nu se va răzgândi:„Voi pune pe tronul tău pe unul din urmaşii tăi.Psalmii, 132:11.
Tu vei arăta credincioşie faţă de Iacov şi îndurare283 faţă de Avraam, aşa cum ai jurat strămoşilor noştri în zilele din vechime.“Mica, 7:20.
Cam acestea ar fi sursele care credem că au inspirat imnul spontan al Miryamei. Să ne continuăm drumeţia spre următorul eveniment, naşterea Înainte-mergătorului mesianic.
Y Y Y
Capitolul al XXV-lea
280 Aici versiunea NTR a Bibliei face o observaţie deosebit de utilă: „Termenul grecesc pentru ‚sămânţă’ este un singular care se poate referi atât la un singur urmaş, cât şi la toţi urmaşii de pe linia genealogică a unei persoane (colectiv). Este foarte probabil ca în cele mai multe cazuri termenul să exprime o ambiguitate intenţionată. Apostolul Pavel (Gal. 3:16) aplică acelaşi termen, sămânţă, lui Isus Cristos, demonstrând prin exegeza sa că promisiunea făcută lui Avraam îşi găseşte împlinirea ultimă în Isus Cristos.” (Vezi www.ntr.ro, Luca 1:55.) Aceeaşi situaţie apare şi în cazul termenului ebraic masculin ha-zera, sămânţa sau, mai corect, „sămânţul”, a se vedea Genesa, 3:15, 12:7; 13:15,16; 15:3,5 etc.281 17:7 Vezi nota de la 12:7; şi în vs. 12, 19. N. tr.282 17:19Vezi nota de la 12:7. N. tr.283 7:20 Ebr.: hesed, termen care apare frecvent (de peste 250 ori) în VT, având o varietate de sensuri (îndurare, bunătate, bunăvoinţă, milă, credincioşie, dragoste statornică). Se referă atât la relaţiile dintre oameni, cât şi, într-un mod cu totul special, la relaţia dintre YHWH şi Israel. Cel mai frecvent, se referă la loialitatea părţilor implicate în legământ (în special loialitatea lui YHWH, care este certă). Termenul, aşa cum o dovedeşte varietatea de sensuri, cuprinde toate implicaţiile loialităţii lui YHWH faţă de promisiunile legământului
EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:57-66:NAȘTEREA LUI YOCHANAN HA-MAŢVIL
(IOAN BOTEZĂTORUL),ÎNAINTE-MERGĂTORUL MESIANIC
57 Elişevei i s-a împlinit timpul să nască; şi a născut un fiu. 58 Vecinii şi rudele ei au auzit că YHWH Şi-a a arătat marea Sa îndurare faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea. 59 În ziua a opta, au venit să circumcidă284 bebeluşul şi voiau să-i pună numele Zechariyahu, după numele tatălui său. 60 Dar răspunzând, mama lui a zis:,,Nu. Ci se va numi Yochanan.”61 Ei i-au zis: ,,Nimeni din rudele tale nu poartă numele acesta.” 62 Şi au început să facă semne tatălui său, ca să ştie cum ar vrea să-i pună numele.63 Şi cerând o tăbliţă de scris, el a scris, zicând:,,Numele lui este Yochanan.” Şi toţi s-au minunat. 64 Îndată i s-a dezlegat gura şi limba şi vorbea, binecuvântându-L pe Elohim. 65 Şi toţi vecinii s-au îngrozit şi, în toată regiunea aceea muntoasă a Yehudei, se vorbea despre toate aceste lucruri. 66 Toţi cei ce le auzeau, le păstrau în inima lor, zicând:,,Oare ce va fi pruncul acesta?” Şi mâna lui YHWH era într-adevăr cu el.
Pericopa cuprinsă între versetele 57-66 din Luca, 1, vorbeşte despre naşterea, copilăria şi scopul vieţii lui Yochanan ha-Maţvil/ Ioan „Botezătorul”, Înainte-mergătorul mesianic. Evenimentul descris are loc prin anul 6 î.e.n.
Versetul 59 menţionează că în ziua a opta de viaţă a bebeluşului urmau să fie îndeplinite două rituri: circumciderea pruncului şi punerea unui nume. Despre acestea vom discuta pe îndelete atunci când vom vorbi despre circumciderea lui Mesia şi denumirea Sa.
Aici mai trebuie observat faptul că, după cum am spus şi mai sus, grecul Luca îşi adaptase gândirea la modul de a raţiona al evreilor: concret, sintagme de genul „mâna DOMNULUI”, „gura/faţa/urechea DOMNULUI” sunt concepte antropomorfe, preluate din iudaism.
Y Y YCapitolul al XXVI-lea
284 Să-i facă b(e)riyth milah, legământul circumciziei.
128
EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:67-80:CÂNTAREA LUI ZECHARIYAHU – BENEDICTUS
67 Zechariyahu, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfânt şi a profeţit, zicând: 68,,Binecuvântat este YHWH, Elohe Yisra’el pentru că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său.69 Şi ne-a ridicat un corn de mântuireîn casa robului Său David,70 cum vestise prin gura sfinţilor Săi profeţi, care au fost din vechime; - 71 mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc!285 72 Astfel Îşi îndeplineşte El îndurarea faţă de părinţii noştri286, şi-Şi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, 73 potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraham,74 că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri,ne va îngădui să-I slujim fără frică, 75 trăind înaintea Lui în sfinţenie şi dreptate,în toate zilele vieţii noastre.76 Şi tu, pruncule, vei fi numit ‚profet al lui Ha-Elyon’. Căci vei merge înaintea lui YHWH, ca să pregăteşti căile Lui77 şi ca să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care constă în iertarea păcatelor lui; - 78 datorită marii îndurări a lui Elohim al nostru, în urma căreia ne-a cercetat Răsăritul din înălţime, 79 ca să lumineze pe cei ce şed în întunericul şi în umbra morţii,şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!” 80 Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în pustietăţi până în ziua apariţiei lui înaintea lui Yisra’el.
Cântarea cuprinsă între versetele 68-79 a intrat în tezaurul literaturii universale, cu titlul latin „Benedictus”, preluat după verbul „A binecuvânta”. Cântarea se poate divide în două părţi, prima parte, dintre versetele 68-75 fiind binecuvântarea efectivă, iar a doua parte, versetele 76-79 fiind o valorizare a unor profeţii mesianice străvechi. Să facem câteva adnotări, nu atât din punct de vedere teologic, cât din punct de vedere cultural, filtrate mesianic.
Mai întâi de toate, cântarea lui cohen, adică preotul aharonic, Zechariyahu, în integralitatea sa, vorbeşte numai despre relaţia lui YHWH cu poporul evreu, jalonată în legămintele avrahamic şi davidic. Sunt mai multe elemente care indică spre această afirmaţie, atât cele existente în text, cât şi cele indirecte.
285 Citat din Psalmii, 106:10.286 Îndurarea promisă nu se „arată”, aşa cum traduc multe versiuni, ci se îndeplineşte. A nu se înţelege că Mesia a venit pentru a arăta acum îndurarea de care ar avea nevoie acum strămoşii noştri morţi. O asemenea răstălmăcire ar deschide uşa spre erezii de genul purgatoriului şi a rugăciunii pentru cei morţi.
129
De pildă, versetul 68: în iudaism, rugăciunile nu încep cu cereri şi pretenţii de genul „Doamne, dă-mi şi Doamne, fă-mi”, ci cu o binecuvântare rostită la adresa Regelui Universului, de genul „Baruch Atah, Adonai, Eloheiynu, Melekh ha-olam.../Binecuvântat fii Tu, YHWH, Dumnezeul nostru, Regele Universului...”. Mai mult, termenul „binecuvântare”, adică berakha, are rădăcina triconsonantică bet-reş-chet, la fel ca şi termenul „genunchi” (vezi porunca „Abrekh!”, adică „În genunchi!”, din Genesa 41:43). Într-alt înţeles, pe YHWH Îl binecuvântăm îngenuncheaţi, şi binecuvântările Sale se primesc pe genunchi. (Faptul că în sinagogi rugăciunile se rostesc în picioare este doar o reacţie istorică de delimitare de evreii mesianici, care se rugau în genunchi, vezi apostolul Yaakov care, conform istoricului timpuriu al Bisericii, Eusebius, s-a rugat în această poziţie până când genunchii lui au ajuns la fel de duri ca şi genunchii cămilelor.)
Apoi, în versetul 68 apare o formulă: „Binecuvântat este YHWH, Elohe Israel”, adică DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, care este o repetare a doxologiei care încheia Cartea întâi (Ps. 41:13), Cartea a doua (Ps. 72:18) şi Cartea a patra (Ps. 106:48) a Psalmilor.
Al treilea element care merită semnalat este acela că după cum YHWH Îşi cercetase poporul aflat în robia Egiptului pentru a-l izbăvi (Ex 3:16; 4:31), tot aşa, acum îşi cercetează poporul evreu, ridicându-le un mântuitor davidic, prevestit şi de profeţi, Mântuitor care-i izbăveşte de vrăjmaşi, conform legământului avrahamic, şi-i ajută să trăiască în sfinţenie şi dreptate.
Al patrulea element pur iudaic este „cornul de mântuire” din versetul 69, care trebuie înţeles drept „o mântuire puternică”. În iudaism, cornul are mai multe semnificaţii: cornul propriu-zis al unui animal, eventual folosit ca şofar (Ios. 6:5) sau ca recipient (I Sam. 16:1,13); el mai semnifică altarele de aramă pentru jertfe (Ex. 27:2; 38:2) şi de aur pentru tămâiere (Ex. 30:2; 37:25,26) şi, mai ales, autoritatea: în Psalmii, 132:17a, apare: „Acolo voi înălţa puterea/cornul lui David”, iar în Apocalipsa, 5:6 este sugerată autoritatea totală, în contrast cu Apocalipsa, 12:3, unde se face aluzie la naţiuni sau conducători.
Versetul 70, „cum vestise prin gura sfinţilor Săi profeţi, care au fost din vechime”, confirmă faptul că Mântuitorul davidic nu venise neanunţat, ci prevestit prin profeţi de calibrul lui Ieremia (23:5,6 şi 30:10) şi Daniel (9:24).
Versetul 72 trebuie din nou citit prin lentila hermeneutică iudaică: atunci când Sfânta Scriptură spune că „Dumnezeu Şi-a amintit”, nu înseamnă că El ar fi uitat şi apoi Şi-ar fi adus aminte, ci este un ebraism, o expresie care semnifică faptul că Dumnezeu este gata să acţioneze, să intervină activ. Partea a doua a acestui verset, din nou, vizează legământul încheiat de YHWH numai cu patriarhii Avraham, Yiţchaq, Yaakov, şi poporul Yisra’el. A se vedea Leviticul, 26:42; Ezechiel, 16:60; Psalmii, 98:3; 105:8,9; 106:45.
Versetul 73 („potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraham”) merge pe străvechile promisiuni dumnezeieşti făcute în cadrul legământului avrahamic:
Îi voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, dar îl voi blestema pe cel ce te va blestema. Prin tine vor fi binecuvântate toate familiile287 pământului!“Genesa, 12:3.288
287 12:3 Sau: clanurile. N. tr.288 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa12
În ce Mă priveşte pe Mine, acesta este legământul Meu cu tine: tu vei fi tatăl multor neamuri.Genesa, 17:4.289
16 şi i-a spus (lui Avraham, n.ns.): „Jur pe Mine Însumi, zice Domnul, că, deoarece ai făcut acest lucru şi nu l-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, 17 te voi binecuvânta cu adevărat şi-ţi voi înmulţi foarte mult urmaşii290, cât stelele cerului şi cât nisipul de pe ţărmul mării. Urmaşii tăi vor pune stăpânire pe cetăţile duşmanilor lor…
Să trecem la versetul lucan 75, care spune: „trăind înaintea Lui în sfinţenie şi dreptate, în toate zilele vieţii noastre.” Cum s-ar putea înfăptui aceasta? Răspunsul fusese prevestit de profeţi:
39 Le voi da o singură inimă şi o singură cale, ca să se teamă de Mine tot timpul, spre fericirea lor şi a copiilor lor. 40 Voi încheia cu ei un legământ veşnic: nu Mă voi opri din a le face bine şi voi pune înlăuntrul lor frica de Mine, ca să nu se mai depărteze de Mine. Ieremia, 32:39,40.291
O dată cu versetul 76, intrăm în a doua parte a cântării: versetele 76-79 sunt, de fapt, o valorizare a unor profeţii mesianice străvechi, pe care le vom trece în revistă în cele ce urmează.
Versetul Luca, 1:76:
Şi tu, pruncule, vei fi numit ‚profet al lui Ha-Elyon’. Căci vei merge înaintea lui YHWH, ca să pregăteşti căile Lui...
Sursa acestei rostiri se găseşte în Isaia şi Maleakhi:
Un glas strigă în pustie: Pregătiţi calea lui YHWH,Neteziţi în deşert un drum pentru Elohim al nostru292!Isaia, 40:3.
Iată, îl trimit pe solul Meu, care va pregăti calea înaintea Mea!Maleakhi, 3:1a.
Versetul 77 din Luca, 1 („şi ca să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care constă în iertarea păcatelor lui”), rezonează cu un celebru verset din Ieremia:
Şi nici unul nu va mai învăţa pe vecinul sau pe fratele său, zicând: «Cunoaşte-L pe Domnul!», pentru că toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul, căci le voi ierta fărădelegile şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor.“
289 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa17290 22:17 Vezi nota de la 12:7. N. tr.291 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Ieremia32292 În original, Eloheiynu.
Aceste două versete din Luca, 1:77,78 indică spre viitoare misiune a lui Yochanan, care urma să fie profetul lui Ha-Elyon, adică al Celui Preaînalt. Afirmaţiile profeţilor Isaia şi Maleakhi, reiterate de cohen Zechariyahu, sunt uluitoare:
Yochanan urma să meargă înaintea lui YHWH, pentru a pregăti căile Sale; Yochanan urma să vestească poporului lui YHWH iertarea păcatelor sale şi
cunoştinţa mântuirii. Puse în ordine cronologică, aceste afirmaţii declarau că Yochanan urma să
vestească poporului lui YHWH iertarea păcatelor sale şi cunoştinţa mântuirii sale, pregătind astfel căile lui YHWH şi mergând înaintea Sa. Deducţia logică este aceea că, după aceea, urma să vină YHWH Însuşi! Acest corolar nu este exagerat, vom vedea faptul că Yochanan va fi urmat de Yeşua, Mesia, care este YHWH înomenit, după cum am văzut şi în Petikhta, Prologul Evangheliei după Ioan.
Aici mai trebuie semnalată o sintagmă: „iertarea păcatelor”, care, în limba originală a textului este termenul aphesis. Acest termen este polisemantic: pe planul juridic, el semnifică „amnistiere şi eliberare din robie sau temniţă, la care se adaugă ştergerea în întregime a sentinţei sau pedepsei”. Pe planul financiar, semnifică „anularea obligaţiei sau datoriei şi ştergerea sau radierea ei din registrul contabil”. Termenul mai poate semnifica „demitere”, „izgonire” sau „îndepărtare”, în funcţie de context.
Această misiune a Înainte-mergătorului – ne spune versetul 78 din Luca – are ca obârşie „marea îndurare a lui Elohim al nostru, Răsăritul din înălţime, care-Şi cercetează poporul”. Este, de fapt, un fel de ecou al versetului 2 din Maleakhi, 4: „Dar pentru voi care vă temeţi de Numele Meu va răsări Soarele dreptăţii, aducând vindecare sub aripile Lui! Veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii scoşi din grajd.”293
În ceea ce priveşte versetul 79 („ca să lumineze pe cei ce şed în întunericul şi în umbra morţii şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”), acesta reproduce Isaia, 9:2, 42:7 şi 49:9, dar va fi tratat la nota de la Evanghelia după Matei, 4:16.294
Y Y Y
PARTEA A IV-A
EVANGHELIA DUPĂ MATEI
293 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Maleahi4294 A se vedea şi notele de la Evanghelia după Matei, capitolul 3, privitoare la Yochanan ha-Maţvil.
După cum am procedat în cazul evreului Yochanan/Ioan şi a grecului Loukas/Luca, la fel vom acţiona şi în această parte a studiului nostru: vom vedea mai întâi cine era evreul Levi/Matatiyahu/Matei, apoi vom vedea câteva trăsături caracteristice ale Evangheliei scrise de el.
Aici aducem aminte cititorilor că în „Precuvântare” am scris că „cel mai mult m-am uitat la chipul lui Yeşua în Evanghelia după Matei.” În consecinţă, de-acum încolo studiul nostru se va focaliza pe relatarea mateiană a Evangheliei, iar pasaje din alte cărţi vom insera numai atunci când breşe cronologice sau alte pasaje aduc un plus de lămurire.
Un instrument util (în înţelesul său latin, de instrumentum295) în discuţiile purtate pe subiectul mesianităţii şi a filiaţiei dumnezeieşti a lui Yeşua Noţri, Iisus Naţarineanul, este Evanghelia după Matei. Ne oprim la acest document, întrucât autorul nu este un aed care predă o epopee sau un imn, nu relatează o legendă alterată de trecerea timpului, cu o oralitate îmbogăţită de generaţii de menestreli şi trubaduri anonimi ci, în calitate de martor ocular al vieţii şi lucrării lui Yeşua, de chaver, prieten apropiat şi talmid, ucenic, el depune o mărturie. Însă, înainte de a examina depoziţia sa, vom proceda la cunoaşterea unor elemente utile, care ne vor familiariza cu acest document.
295 Instrumentum (lat.): document legal.
133
I. Despre autor. Iniţial, autorul acestei Evanghelii se numea Levi ben Alfeus296, şi era „vameş”;
mai precis, era colector de taxe pe bunurile transportate. În anul 63 î.e.n., Imperiul roman, prin generalul Pompei, cucerise evreii şi-şi impusese administraţia. Romanii îşi păstraseră dreptul de a strânge taxele şi impozitele imobiliare şi funciare, dar în domeniul colectării vămii pe bunurile transportate, romanii îşi racolaseră autohtoni. În acele timpuri, într-un mod întrucâtva asemănător cu domnitorii fanarioţi din istoria Principatelor româneşti, vameşii plăteau în avans pe un an dreptul de a colecta taxele, iar ulterior îşi recuperau cu vârf şi îndesat „investiţiile” făcute.
Evreii îi urau pe aceşti vameşi din cel puţin două motive, la fel de importante: aceştia erau corupţi şi, în plus, lucrau pentru şi împreună cu romanii atât de dispreţuiţi. Vameşii erau clasaţi în aceeaşi tagmă cu ucigaşii şi tâlharii, fiind consideraţi a fi la fel de necuraţi ca păgânii297, curvele298 şi păcătoşii299. După cum evreii îi dispreţuiau pe leproşi din cauza necurăţiei lor, tot aşa îi dispreţuiau şi pe vameşi din cauza practicilor lor vicioase economice şi sociale.
În pofida stigmatizării sale sociale, în capitolul 9, versetul 9, vameşul Levi este chemat de Yeşua, pentru a-I deveni talmid.300 El acceptă, dă un ospăţ în onoarea acestui Rabbi301 care-şi selectează învăţăceii într-un mod atât de straniu302, şi pleacă abandonând tot, cu excepţia penei de scris.303 După această întâlnire existenţială, vameşul Levi devine talmid Matatiyahu, discipolul Matei. Numele a fost ales cu tâlc, întrucât în ebraică Mattathiah semnifică „Darul lui Yah”304. Ulterior acestei întâlniri, Matei face ceea ce ar trebui să facă toţi aceia care L-au găsit pe Mesia: nu se leapădă de experienţa anilor de profesie şi de meticuloasă consemnare, ci o valorifică, scriind o operă sistematizată, care ne dezvăluie faptul că el este, par excellence, un învăţător.
Mai mult, el, un evreu, a ales să scrie despre un alt Evreu, despre naşterea, viaţa acţiunile, spusele, moartea şi învierea Acestuia.305 Nu a ales să comunice despre un oarecare evreu, fie el şi rabin sau mare preot sau conducător de oşti, ci despre Unul în care se întrupau revelaţiile şi predicţiile Tanakh-ului. Autorul ştia că dacă afirmă că fiul tâmplarului din Naţereth, Yeşua Noţri, este Mesia, iar acesta n-ar fi fost Mesia, risca o soartă crudă. Deci, a trebuit să fie deosebit de atent şi de selectiv în adunarea şi redarea vieţii lui Yeşua, fiind pe deplin convins că Acesta chiar este Mesia care susţinea că este. Dacă nu ar fi fost convins de aceste lucruri, Matei nici nu ar fi trăit pentru Yeşua, nici nu L-ar fi prezentat în scris şi vorbire, şi, chiar mai puţin decât acestea, nici nu ar fi murit pentru El.
296 Evanghelia după Marcu, 2:14.297 Evanghelia după Matei, 18:17.298 Id., 21:31.299 Id., 9:10.300 Talmid (ebr.), mathetes (gr.): ucenic, discipol fidel, un învăţăcel care priveşte modul de a gândi, vorbi şi acţiona al unui maestru sau mentor, şi-l imită. Preferăm termenul „discipol”, care provine din latinescul discipulum, şi face parte din aceeaşi familie de cuvinte cu „disciplină”.301 Evanghelia după Luca, 5:27-32.302 Din punctul de vedere cultural, faptul că un rabin îşi cheamă discipoli era neobişnuit. Vezi nota de la capitolul 4:19.303 Daniel Brânzei, art. „Matei”, în Biblia cu explicaţii, şi William Barclay, The Gospel of Matthew, p. 5.304 Schimbarea numelui său intră în buna tradiţie a celor care, după ce avuseseră o întâlnire de gradul III cu Cel Peaînalt, şi-au schimbat numele, caracterul şi destinul: Avraham, Sarah, Yisrael, Petru, Pavel.305 În teologia creştină, acestea sunt însumate în sintagma „evenimentul cristic”.
134
În textul biblic, autorul nu-şi scrie numele. Cu toate acestea, mărturii depuse de mai mulţi aşa-numiţi „părinţi ai Bisericii primare” (începând cu Papias, aproximativ anul 130 e.n.) este că această Evanghelie a fost scrisă de Matei, unul dintre cei doisprezece ucenici ai lui Yeşua.
Relatări ulterioare ne spun despre el că după ce a slujit în Yehudah/Iudeea timp de 15 ani după învierea lui Yeşua, Matei a ajuns să misioneze în Etiopia, unde a şi fost martirizat.
II. Tema.Tema acestei scrieri este: Yeşua, Regele-Mesia, descendent din casa regelui
David şi a patriarhului Avraham, este Fiul Dumnezeului celui viu.
III. Data scrierii.Nu se cunoaşte data scrierii Evangheliei, însă se crede că ea a fost scrisă prin anii
50-65 e.n. Era o perioadă în care evreii care credeau că Yeşua este Mesia – deci evreii mesianici – şi cei mozaici încă se mai închinau împreună, şi înainte de anul 70, anul în care mânia lui Dumnezeu ajunsese fără leac306 şi, prin armatele generalului roman Titus, a distrus Templul din Yeruşalayim.
IV. Locul scrierii.Locul scrierii Evangheliei este o altă necunoscută; e posibil ca Matei s-o fi scris
pe când era în Palestina sau în Antiohia Siriei.Nu se cunoaşte nici care este prima Evanghelie scrisă; unii erudiţi spun că aceasta
ar fi fost prima, iar alţii cred că Evanghelia după Marcu ar fi fost prima. În lumea teologică nu există un consens deplin asupra acestei chestiuni. Oricum, diferenţele dintre Evangheliile sinoptice, deci cele scrise de Matei, Marcu şi Luca sunt minore, arată consensul apostolic, şi nu afectează nici relaţia credinciosului cu Dumnezeu, nici închinarea sa, nici mântuirea sa.
V. Iudaismul Evangheliei după MateiDestinatarii Evangheliei după Matei au fost, în primul rând, evreii, fie că aceştia Îl
urmau pe Naţarinean, fie că nu o făceau. În consecinţă, evreul Levi/Matatiyahu/Matei a ales să dea operei sale un caracter evreiesc care se distinge în mai multe moduri:
A. Temeliile Tanakh-ului: destinându-şi opera în mod primordial poporului evreu, Matei a ales să construiască pe temeliile solide reprezentate de operele sacre ale Tanakh-ului, cu revelaţiile, promisiunile şi profeţiile sale, şi pe istoria şi instituţiile pe care acest popor le avea de circa 2000 de ani. Comunicând cu evreii, viza anumite situaţii concrete, un anumit Sitz im Leben, care să-l ajute să demonstreze că Yeşua era Mesia cel mult aşteptat.
306 II Cronici 36:16.
135
Tradiţia rabinică susţinea că după moartea lui Chagai307, Zechariyahu308 şi Maleakhi, Ruach ha-Qodeş309 S-a îndepărtat de Yisrael (Talmudul, bYom 9b)310. Altfel spus, rabinii credeau că scrierea unor cărţi care merită să fie puse în canonul dumnezeiesc a încetat o dată cu moartea profetului Maleakhi, care a slujit între 435-415 î.e.n.După cum vom demonstra, Matei a fost inspirat de Duhul Sfânt, de Ruach ha-Qodeş , să conteste opinia rabinică scriind opera de faţă şi construind o punte între corpus-ul Tanakh-ului şi celui al cărţilor Noului Testament sau al cărţilor „Legământului Înnoit”.O altă valenţă literară a acestei cărţi este aceea că, chiar dacă s-ar contesta relaţiile între Tanakh şi cărţile Noului Testament, şi Noul Testament ar fi considerat ca o operă de sine stătătoare, atunci această Evanghelie ar fi poarta311 spre scrierile „Legământului Înnoit”.
B. Literaritate evreiască: 1. tehnica petikhta: să ne aducem aminte că petikhta înseamnă
o tehnică literară semitică absolut deosebită, care introduce şi condensează o întreagă lucrare literară. Am văzut mai sus că „în doar 18 versete, care constituie Prologul Evangheliei, literatul Yochanan introduce şi condensează întreaga sa Evanghelie. Adevărurile ample din Evanghelie, conceptele esenţiale (Cuvânt, viaţă, lumină, lume, singur-născut, slavă, har, adevăr) cu care pescarul-teolog va opera pe parcursului operei sale, sunt înmănuncheate în Prolog.” Exemple de petikhta, ca fiind introducerea şi condensarea unei întregi opere literare, de o întindere mai mică sau mai mare, se găsesc şi în alte cărţi ale Sfintelor Scripturi: Genesa, 1:1; Epistola către galateni, 1:4,5; Epistola către romani, 1:1-5; Epistola către efeseni, 1:3-14; Epistola către evrei, 1:1-4 şi, desigur, în Evanghelia după Matei, 1:1;
2. interjecţia hineh (הנה), tradusă în greacă prin idou (ἰδού), iar în limba română prin „iată!”, exprima de cele mai multe ori o dezvăluire sau prezentarea piesei finale lipsă dintr-un ansamblu, dintr-un puzzle, piesă importantă care oferă o cheie interpretativă pentru imagine în ansamblul său;
307 Profetul Hagai, care a slujit între 520-505 î.e.n.308 Profetul Zaharia, care a slujit între 520-489 î.e.n.309 Ruach ha-Qodeş: Duhul Sfânt.310 Art. „Biblie”, în Lexiconul Herder al întâlnirii iudeo-creştine şi art. „Biblie” din Dicţionarul enciclopedic de iudaism.311 În iudaism, termenul „poartă” e metaforic pentru a desemna intrarea, introducerea, mijlocul sau mijloacele. Evreii vorbesc despre poarta pocăinţei, a rugăciunii şi a lacrimilor. „Când Cel Preaînalt (baruch-Hu) i-a încuiat lui Adam poarta Paradisului, i-a descuiat poarta pocăinţei.” Mezuza pusă pe tocul uşii este semnificativă în acest sens. (Poarta este deosebit de importantă şi în alte culturi, vezi Arnold van Gennep, Rituri de trecere.)
136
3. formula peşer: în teoria literară (şi profetică) evreiască exista o tehnică denumită peşer. De exemplu, versetul 22 face afirmaţia „Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească prevestirea lui YHWH făcută prin profetul care spune...” Această afirmaţie este extrem de importantă pentru structura întregii Evanghelii, fiind un leitmotiv al cărţii, preluat, probabil, din I Regi, 2:27, II Cronici, 36:21,22. Matei subliniază în mod repetat împlinirea unor profeţii majore din Tanakh în Persoana şi/sau viaţa şi/sau lucrarea lui Yeşua. Evanghelia sa este Evanghelia profeţiilor împlinite!312
Dar Matei nu este numai evanghelistul care rosteşte mesajul, ci şi învăţătorul care-i tălmăceşte înţelesul! Făcând aceasta, el acţionează conform unei formule ebraice denumite peşer, care spune „Acest lucru/om/pasaj/eveniment este acel lucru/om/pasaj/eveniment; acesta este acela”. La acest peşer se recurge în Evanghelia după Ioan, 1:15, în Evanghelia după Matei, 3:3, sau în Faptele apostolilor, 2:16.
4. Hermeneutica rabinică PaRDeS. Însă acest peşer face parte dintr-o hermeneutică mai largă, cea rabinică, denumită PaRDeS. Mai concret, hermeneutica rabinică are mai multe niveluri de interpretare a textului sacru, se aplică pe mai multe paliere, multi-level. Ea se numeşte PaRDeS („livadă” sau „Paradis”), denumire mnemotehnică formată din Peşat, Remez, Deraş şi Sod. P = Peşat este sensul literal al textului, exegeza istorico-gramaticală; R = Remez este sensul aluziv; D = Deraş e interpretarea omiletică a textului, folosită pentru predici; S = Sod este interpretarea ezoterică sau mistică. În anumite cazuri, rabinii aplicau toate cele patru paliere de interpretare, deşi este clar că exegeza Peşat trebuie să fie făcută corect, iar celelalte doar construiesc pe ea, fără a avea dreptul de a o infirma.313
Aici s-ar putea cu unii dintre cititorii noştri să spună că suntem în eroare, întrucât istoriceşte vorbind, acronimul PaRDeS este folosit ca atare din 1290, prima sa ocurenţă fiind în Zohar-ul misticului Moşe ben Şem Tov. Răspunsul autorului lucrării de faţă este acela că, chiar dacă PaRDeS, ca metodă de tâlcuire a Scripturilor, apare sub acest nume doar în 1290, el era întrebuinţat mai dinainte. A crede că hermeneutica rabinică PaRDeS a început să fie folosită doar o dată cu apariţia numelui său înseamnă a comite eroarea de a crede că, de pildă, riturile fertilităţii au apărut doar o dată cu emergenţa zeiţei Inanna/Iştar în panteonul sumero-akkadian, că dezbaterile rabinice cuprinse în Talmud au fost ţinute în anii 200 e.n., sau că poveştile scrise de fraţii Grimm şi-au început existenţa doar prin 1815, pe când au început ei să le aştearnă pe hârtie. Afirmaţiile acestea ar fi total false, întrucât ele ignoră caracterul de oralitate a unei opere literare, caracter care poate exista sute de ani înainte ca ea să fie consemnată. Aşadar, deşi noţiunea de PaRDeS este consemnată prin 1290, totuşi ea se aplica de secole înainte de a fi pusă în scris.
312 A se vedea Addenda de la sfârşitul acestei lucrări.313 Gândirea teologică elenistă a prezervat o parte din această hermeneutică rabinică în principiul tipologic de studiere a Scripturilor, relaţia tip-antetip. Vom exemplifica aceste tipuri de hermeneutici în lucrarea Profeţii mesianice
137
Astfel, Matei foloseşte tehnica peşer şi hermeneutica PaRDeS şi Îl prezintă pe Yeşua ca împlinirea speranţei profetice a Israelului: El împlineşte în mod explicit o parte dintre profeţii, anume cele referitoare la sarcina unei fecioare (1:22,23), la locul naşterii (2:5,6), la înapoierea din Egipt (2:15), la locuirea în Naţaret (2:23). Scripturile ebraice profeţeau şi despre înainte-mergătorul mesianic (3:1-3), despre prima localizare a misiunii sale publice (4:14-16), vindecările săvârşite (8:17), rolul Său de slujitor al lui Dumnezeu (12:17-21). De asemenea, observăm împlinirea altor predicţii, cum ar fi metoda de a da învăţătură enigmatică, prin parabole (13:34,35), intrarea Sa triumfală în Yeruşalayim (21:4,5) şi arestarea Lui (26:56).
5. genealogia patriliniară: aceasta este altă tehnică literară semitică, căreia îi vom aloca un capitol special. Aici ne mărginim să spunem doar că Matei consideră ca fiind foarte important să consemneze genealogia patriliniară a lui Yeşua, în conformitate cu gândirea evreiască. Evreii împărţeau omenirea în două: copiii lui Avraham şi goyim-ii, Neamurile. Dar pentru a afirma că faci parte din poporul ales, şi pentru a fi şi crezut, trebuia să ai un pedigree solid. În plus, Matei redă genealogia lui Yeşua numai până la Avraham, strămoşul poporului evreu (1:1-17), nu până la Adam, omul universal, aşa cum o va face Luca (Lc. 3:23-38).
138
6. Chilul ha-Şem. În Cele Zece Porunci314 este stipulat clar: „Să nu iei Numele lui YHWH în deşert”.315 Păcatul folosirii Numelui lui YHWH în mod nesăbuit era cunoscut sub expresia chilul ha-Şem, profanarea Numelui Divin. Din motive de reverenţă, în general, evreii de-atunci, la fel ca şi cei astăzi, evitau să pronunţe direct Numele YHWH. Acest Nume era Şem ha-meforaş, Numele inefabil sau indicibil. Ca atare, chiar dacă scrie în greacă şi nu în ebraică, limba religioasă sacră, atunci când autorul se referă la Împărăţia şi domnia lui Dumnezeu, el preferă totuşi să recurgă la o metonimie şi să folosească sintagma evreiască Malekhuth ha-Şamayim, „Împărăţia Cerurilor”, şi o întrebuinţează de cel puţin două ori mai des decât orice alt scriitor neo-testamentar.
7. Ca un element suplimentar pentru a afirma iudaismul Evangheliei, mai adăugăm faptul că Matei întrebuinţează termeni ebraici şi se referă la obiceiuri evreieşti fără a le explica, diferind astfel de celelalte Evanghelii.
C. Mesajul teologic al Evangheliei este tot unul central pentru iudaism: Yeşua Noţri e Regele-Mesia, descendent al regelui David, conform legământului făcut de YHWH cu acesta (II Sam. 7; I Cr. 17; Ps. 89). Mai mult, Yeşua Noţri este descendent şi din patriarhul Avraham şi e chiar Fiul Dumnezeului cel viu! Pentru un evreu crescut în monoteism pur, această afirmaţie este absolut fulminantă, dar, cu toate acestea, Matei o scrie de 23 de ori. (A se vedea, printre altele, 1:1; 9:27; 12:23; 15:22; 20:30,31; 21:9,15; 22:41-45
Aceste elemente fac ca opera să exhale un pronunţat parfum ebraic... Dacă am compara-o cu celelalte trei cărţi din Noul Testament denumite Evanghelii316, opera mateiană este cea mai evreiască, e o Evanghelie iudeo-creştină; de fapt, în cadrul întregului canon al Noului Testament, iudaismul său depăşeşte iudaismul Epistolei către evrei şi al Apocalipsei, şi este întrecut numai de cel al Epistolei lui Iacov.
Cu toate acestea, ne grăbim să spunem că Evanghelia scrisă de fostul vameş nu este exclusiv evreiască sau etno-centrică. Şi cum ar putea fi aşa? Mesajul lui Yeşua, Vestea Bună proclamată de El, e adresată nu numai evreilor, ci şi goyim-ilor, întregii omeniri, fiind, astfel, universală (de exemplu 2:1-12; 8:11,12; 13:38; 21:43; 28:18-20). Acesta este modul în care YHWH Îşi onorează promisiunea făcută lui Avraham (Gen. 12:3; 17:1-7; 22:16-18), care spune că în el şi în sămânţa sa El va binecuvânta familiile Pământului.
VI. Scopul scrierii Evangheliei.Matei doreşte să vorbească oamenilor despre Yeşua, despre viaţa, cuvintele şi
faptele Sale. El era îndrituit s-o facă, deoarece fusese unul din cei doisprezece talmidim-i, discipoli, martor ocular al multor întâmplări divine. Relatarea sa, însă, nu este biografică şi cronologică, un CV modern scris în 28 de capitole, ci fostul vameş alege elemente din Tanakh, profeţii, aluzii, tipuri, simboluri, evenimente istorice revalorizate, precum şi un discurs prin care dorea să-şi asigure confraţii că Yeşua a fost mult aşteptatul Mesia. El doreşte să demonstreze că în Yeşua şi prin El, Malkhut ha-Şamaim, adică Împărăţia
314 Cele Zece Porunci : Aseret ha-Divrot (ebr.).315 Porunca a treia, Exodul, 20:7 şi Deuteronomul, 5:11.316 În ebraică, Evangheliile sunt denumite Besoroth.
139
Cerurilor, a irumpt pe Pămînt, manifestându-se într-un mod plin de vigoare şi fără precedent.
Matei vrea să mai clarifice nişte chestiuni de importanţă majoră, vizavi de aşteptarea mesianică. În acele timpuri, din cauza asupririi romane, aşteptarea, dorul, tânjirea mesianică ajunsese aproape de paroxism. Întreg poporul Îl aştepta pe Mesia. Desigur, aducând în discuţie imaginarul social, trebuie să spunem că fiecare grupare semnificativă (peruşim-ii317, ţeduqim-ii318, esenienii319) şi-L reprezenta pe Mesia într-un fel diferit de cel al altor grupări; în plus, gloata avea, din nou, o altă reprezentare. Numitorul comun al tuturor era faptul că Îndelung-aşteptatul va fi un Mesia politic, care va înfrânge duşmanii, evident ne-evrei, şi va domni ca Rege. (A se vedea literatura intertestamentară, Apocrifele şi Pseudoepigrafele). Yeşua, însă, venise ca un Mesia spiritual. Cea mai mare parte a israeliţilor şi-au simţit aşteptările înşelate de Manifestul Său (Mat. 5-7, care este, de fapt, o interpretare biblică corectă şi mai profundă a Torei decât interpretarea fariseică) şi programul Său şi, în consecinţă, L-au respins pe Yeşua şi Împărăţia oferită de El.
Pasionat de repunerea adevărului în drepturile sale, dar şi de escatologie, Matei face ordine în percepţia mesianică a confraţilor săi: mesianismul lui Yeşua are, într-adevăr, şi valenţe social-politice; El va reveni în mod glorios, ca Împărat al împăraţilor, pentru a judeca popoarele şi pentru a domni peste ele, în armonie cu profeţiile străvechi, dar aceasta va avea loc numai la sfârşitul veacului, la parousia Sa.
VII. Structura Evangheliei după MateiÎn ceea ce priveşte modul în care Matei îşi structurează cartea, el pare să o dividă
în cinci părţi, fiecare diviziune fiind alcătuită dintr-o predică fundamentală, urmată imediat de câte o relatare a acţiunilor lui Yeşua, fie ele miracole sau dramă. La aceste cinci diviziuni se mai adaugă un prolog (cap. 1-4) şi un epilog (cap. 28).
Cele cinci predici sunt redate în capitolele 5-25:A. Predica de pe Munte, capitolele 5-7;B. Poruncile date celor trimişi să vestească Împărăţia, capitolul 10;C. Parabolele privitoare la Împărăţie, capitolul 13;D. Caracterul adevăraţilor ucenici, capitolul 18;E. Predica escatologică de pe Muntele Măslinilor, capitolele 24, 25.Fiecare dintre aceste pasaje se termină cu formula: „După ce a sfârşit Yeşua
cuvântările acestea…” La unison cu W.D. Davies320 şi alţii, credem şi noi că Matei voia să redacteze un nou „Pentateuh”, de data aceasta al Noului Legământ.
Ultima predică, cea din capitolele 24-25 este urmată de o consemnare a dramaticei răstigniri şi înmormântări a lui Yeşua (capitolele 26 şi 27). Ultimul capitol, cel al Învierii lui Yeşua, este epilogul cărţii, iar ultimele sale trei versete redau „Marea Misiune” trasată de Yeşua, Împăratul-Mesia: ucenicizarea goyim-ilor.321
317 Peruşim: fariseii, grupare religioasă puritană.318 Ţeduqim: saducheii, grupare religioasă care se revendica de la Marele Preot Ţadoq.319 Esenienii: grupare religioasă retrasă din viaţa socială, cu o preoţie proprie şi aşteptări mesianice intense.320 W.D. Davies, The Setting of the Sermon on the Mount.321 Evanghelia după Matei se încheie cu porunca unei misiuni: vestirea Evangheliei la ne-evrei. Cu toate acestea, este necesară şi o inversare a procesului: evreilor trebuie să li se prezinte Evanghelia autentică, în acord cu Epistola către romani, 10:13-19; 11:11-16, 25-32.
140
VIII. Trăsături definitorii.Această Evanghelie are cinci trăsături definitorii:A. Matei nu-L prezintă numai pe Împărat, ci şi caracterul Împărăţiei Sale, care
este dreptatea/neprihănirea din capitolele 5-7 (pasaj tălmăcit de biserici în fel şi chip). De asemenea, el prezintă puterea actuală a Împărăţiei asupra păcatului, a bolii, a demonilor şi chiar a morţii;
B. cele cinci predici care alcătuie structura internă a cărţii cuprind cele mai extinse părţi de material din Evanghelie cu privire la învăţătura rostită de Yeşua în timpul misiunii Sale în Galil şi cu privire la eschaton, vremurile din urmă;
C. ea prezintă cea mai ordonată aranjare a învăţăturii lui Yeşua. Ca atare, începând din veacul al II-lea, timp de 17 secole, Biserica a utilizat-o în mod extensiv, citind-o duminicile şi în zilele de sărbătoare, apelând la celelalte Evanghelii numai acolo unde Matei părea a fi insuficient, şi s-a bazat pe ea pentru catehizarea noilor convertiţi; e superfluu să mai spunem că ea a fost cea mai citită şi, într-un fel, cea mai influentă dintre Evanghelii;
D. cu toate acestea, cum am spus şi mai sus, Matei este sensibil nu numai la starea actuală a lucrurilor ci este interesat şi de viitor, până în escaton. El nu numai că prezintă Biserica drept o entitate viitoare ce aparţine lui Mesia (16:18; 18:17), dar şi afirmă că la sfârşitul veacului, victoria finală şi triumful va fi al acesteia;
E. mult mai des decât celelalte cărţi din Noul Testament, această operă identifică evenimentele din viaţa lui Yeşua cu împlinirea unor prevestiri şi aluzii făcute în Tanakh.
IX. Versete-cheie şi capitol-cheie.În Prophecy Study Bible, John Hagee322 spune că versetele cheie ale Evangheliei
sunt pasajele 16:16-19 şi 28:18-20, iar capitolul-cheie este capitolul 12. Redăm versetele menţionate, dar pentru primul pasaj redăm întregul context :
13 Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip323 şi i-a întrebat pe ucenicii Săi: – Cine zic oamenii că este Fiul Omului? 14 Ei au răspuns: – Unii zic că este Ioan Botezătorul, alţii zic că este Ilie, iar alţii zic că este Ieremia sau unul dintre profeţi. 15 – Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? i-a mai întrebat El. 16 Simon Petru a răspuns: – Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu! 17 Isus i-a zis: – Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona324, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, Care este în ceruri. 18 Iar Eu îţi spun că tu eşti Petru şi pe această piatră Îmi voi zidi Biserica, iar porţile Locuinţei Morţilor325 n-o vor birui.
322 John C. Hagee (gen. ed.), Prophecy Study Bible, Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, 1997, p. 1142.323 16:13 A nu se confunda cu portul mediteranean cu acelaşi nume; cetatea a fost reconstruită de tetrarhul Filip (4-34 d.Cr.), fiul lui Irod cel Mare, fiind situată la nord de M. Galileii. N. tr.324 16:17 Sau, cf. In. 1:42; 21:15-17: Simon, fiul lui Ioan, variantă bine atestată de mss în Evanghelia după Ioan. N. tr.325 16:18 Gr.: Hades. N. tr.
141
19 Îţi voi da cheile Împărăţiei Cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.326 20 Atunci le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El este Cristosul. Evanghelia după Matei, 16:13-20.
18 Isus S-a apropiat de ei şi le-a vorbit astfel: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19 Prin urmare, duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt 20 şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit! Şi iată că Eu sunt cu voi327 în toate zilele, până la sfârşitul veacului!“ Evanghelia după Matei, 28:18-20.
În privinţa capitolului-cheie, John Hagee spune:
Punctul de turnură din Matei apare în capitolul 12 atunci când fariseii, acţionând în calitate de conducători ai naţiunii Israel, Îl resping în mod oficial pe Iisus Hristos ca nefiind Mesia, spunând că puterea Sa nu vine de la Dumnezeu ci de la Satan. Slujirea lui Hristos se schimbă imediat o dată cu noua predare prin parabole, cu o atenţie crescândă acordată discipolilor Săi şi cu afirmaţia repetată că moartea Lui se apropie.328
Y Y Y
Capitolul al XXVIII-lea326 16:19 Sau: orice vei opri pe pământ va fi oprit în ceruri, iar orice vei permite pe pământ va fi permis în ceruri. N. tr.327 28:20 Vezi 1:23. N. tr.328 Prophecy Study Bible, John C. Hagee (gen.ed.), Thomas Nelson Publishers, Nasville, Tennessee, USA, 1997, p. 1142.
142
PREDICAREA PROLOGULUI (PETIKHTA) MATEIANŞI REVERBERAŢIILE SALE
Studiul cronologic al Persoanei şi vieţii lui Yeşua Mesia în Evanghelii trebuie început nu cu Evanghelia după Matei, 1:1, ci cu Evanghelia după Luca, 1:1-4, continuat cu Evanghelia după Ioan, 1:1-18, urmat de Luca, 1:5-80. Apoi, lucrarea ar trebui să continue cu Matei, 1:1, cu Matei, 1:18-25, adică evenimentele circumscrise naşterii lui Yeşua Mesia, şi abia apoi să figureze Matei, 1:1-17, genealogia Sa.329
Evanghelia după Matei se deschide cu un verset care, de fapt, este o petikhta, un prolog care adună, într-un fel, mesajul care urmează să fie rostit. Aparent, Matei 1:1 este petikhta pentru următoarele 16 versete, dar, de fapt, Matei 1:1 este petikhta pentru tot restul Evangheliei: apostolul va trebui să demonstreze pe parcursul lucrării sale că Yeşua este Mesia, fiul lui David, fiul lui Avraham. Dar s-o luăm sistematic.
1 Cartea generaţiilor lui Yeşua Mesia, fiul lui David, fiul lui Avraham (Gen. 12:2; 22:18).
Să trecem la analiza sintagmei „cartea generaţiilor”, expresie care în ebraică apare ca Βίβλος γενέσεως. Expresia este, de fapt, pur ebraică: ספר תולדת, sefer tol(e)dot. În principiu, sefer înseamnă „carte”, dar Andrei Cornea, făcând o paralelă între biblos geneseos Iesou Christou din Matei, 1:1 şi ze sepher toldot ’adam, „aceasta este cartea generaţiilor neamului omenesc” din Genesa, 5:1, şi scrie că „contextul lămureşte imediat că sensul cuvântului sepher (carte) este cel de « listă » : nu o istorie sau o naraţiune urmează, ci consemnarea numelor şi a numărului anilor de viaţă proprii fiecăruia dintre patriarhii antediluvieni.”330
Acest lucru este întărit de faptul că al doilea termen al versetului este un cuvânt polisemantic: genesis (gr.). El se traduce prin „sursă, origine; generaţie; genealogie; naştere; existenţă, viaţă”. Echivalentul său ebraic, toledoth, are cam aceeaşi sferă semantică, adăugând şi „istorie, relatare”. Aşadar, scriind sintagma „Cartea generaţiilor” Matei face aluzie la formula Sefer toledoth, Cartea/lista generării/generaţiilor/naşterilor existentă în Bereşit/Genesa 2:4, 5:1 etc.331
Apoi trecem la numele Yeşua, şi ne aducem aminte că acesta este numele ebraic al Fiului înomenit al lui Dumnezeu şi este forma prescurtată a numelui Yehoşua. Acest nume înseamnă „Yah mântuie”, accentul cade pe verb, deci el trebuie înţeles ca fiind „Yah mântuie cu certitudine”. Forma sa elenizată, Iesous/Iesus/Iisus, nu semnifică nimic.
Dar ce înseamnă „Mesia”?... Printre alte învăţături, Tanakh-ul conturează un personaj misterios, denumit Mesia. Pentru a identifica persoana acestui Mesia, trebuie ca,
329 Pe parcursul acestei tratări vom mai insera astfel de memento-uri.330 Andrei Cornea, Turnirul khazar, p. 32.331 Pentru material genealogic în Tanakh, a se vedea Genesa, 6:9; 10:1,32; 11:10, 27; 22:20-24; 25:12,13,19; 29:31-35; 35:16-26; 36:1,9; 37:2; 46:8-27; Exodul, 6; Numeri, 1,2,7,10,13,26,34; Iosua, 7,13; Ruth, 4; I Samuel, 1,14; II Samuel, 3,5,23; I Regi, 4; I Cronici, 1-9, 11,12,15,23-27; II Cronici, 23,29; Ezra, 2,7,8,10; Neemia, 3,7,10,11,12.
143
în cadrul Tanakh-ului, să pornim de la câteva consideraţii etimologice, să vedem contextele în care se vorbeşte despre ele şi să extragem învăţăturile lor.
Mai întâi, în limba ebraică există substantivul maşiyach care provine din verbul maşach, al cărui participiu este maşuach. În Tanakh acest termen apare de 39 de ori şi, cu două excepţii (Isaia, 21:5 şi Ieremia, 22:14), ideea conţinută este aceea a consacrării sau sacralizării, adică a punerii deoparte a unor lucruri sau persoane pentru scopuri sacre. Substantivul maşiyach (Strong H 4899), însă, desemnează un om „uns”, adică pus deoparte, sfinţit, consacrat (a se vedea Yeşayahu/Isaia 61:1) de Ruach ha-Qodeş/Duhul Sfânt pentru a sluji în calitate de navi/profet (Devarim/Deuteronom 18:15; I Re. 19:16; Is. 55:4), Cohen Gadol/Mare Preot (Va’yikrah/Levitic 4:5,16; Tehilim/Psalmul 110:4) şi/sau melech/rege (I Sam. 24:6,10; Ps. 2:6; Zechariyahu/Zaharia 9:9). În cazuri foarte speciale, iudaismul asistase la fuziunea într-un singur om a două dintre aceste slujbe dumnezeieşti: Melchiţedeq fusese rege şi preot, Moise fusese profet şi preot, David fusese rege şi profet şi, la un eveniment special, îmbrăcase şi efodul preoţesc (II Samuel, 6:14).
Natura acestui Mesia era destul de enigmatică, el urmând a fi un om înzestrat cu multiple calităţi înnăscute (sau virtuţi dobândite?), totalmente superior, deosebit de elevat, un Salvator, probabil de obârşie regală. De ce se credea că Mesia va fi de obârşie regală? Pasaje de genul I Samuel, 2:10,35, Psalmii, 2:2; 20:6; 28:8; 84:9, Habacuc, 32:13, Daniel, 9:25,26 portretizează un rege uns de YHWH pentru a domni, dar chipul acestui rege se vede mai bine în titlul „Slujitorul DOMNULUI” (ebed-Yahu). Primul rege „uns al DOMNULUI” (maşiyach YHWH) a fost Saul (I Samuel, 24:6/7,10/11; 26:9,11,16,23; II Samuel, 1:14,16), pentru ca începând cu momentul I Samuel, 16:13, David să devină „unsul DOMNULUI”. Profeţia pe care DOMNUL o rosteşte în II Samuel cu privire la David şi la descendenţii săi, aşa-numitul legământ davidic, expune faptul că împărăţirea acestora era promisă în veci, şi la fel și faptul că urmau să aibă un regat, o împărăţie nesfârşită în timp şi spaţiu. Psalmul 89 este un comentariu asupra măreţei promisiuni făcute în II Samuel, 7, clarificând conceptul de legământ pe care YHWH îl făcuse cu David, acesta fiind „alesul”, „slujitorul DOMNULUI” (Psalmii, 89:3/4, 4/5, 35; 132:10), întâiul Său născut şi cel mai înălţat dintre regii Pământului (89:27/28), al cărui „tată” urma să fie Însuşi Dumnezeu (89:26/27). Acesta este prototipul mesianic regal şi acesta era Mesia pe care îl aştepta iudaismul din perioada celui de-al doilea Templu.
Să facem un pas mai departe şi să vorbim despre sintagma „fiul lui...”. În ebraică, această sintagmă se spune ben, în aramaică, bar, şi este o formulă familială tipic evreiască. Ea poate însemna fie „fiul unui bărbat”, fie „un descendent al unui bărbat”, fie „un bărbat care are nişte trăsături de caracter similare cu”, aşa cum în Matei, 27:16 este Bar-Aba, „Fiul tatălui”, în Marcu, 3:17 Boanerghes, „fiii tunetului”, sau în Fapte, 4:36 este Bar-Naba, „fiul consolării”.
Următoarea expresie, „Fiul lui David”, fusese un titlu folosit iniţial în Tanakh pentru a-l desemna pe descendentul drept şi întronat al lui David. Mai apoi, în literatura pseudoepigrafă, a prins conotaţii mesianice. Pentru o discuţie a legământului davidic, vezi tratarea din Evanghelia după Luca, 1:26-38.
„Fiul lui Avraham”: această sintagmă reclamă punctarea elementelor principale ale legământului avrahamic, care apare în Genesa, 12:1-4 şi este confirmat în 13:14-17, în capitolul 15 şi în 17:1-8. Acest legământ are câteva aspecte. Aspectul 1: YHWH îi promite lui Avraham că îl va face să devină un neam mare (Gen. 12:2), ceea ce înseamnă:
144
(a) Israelul, descendent din Avraham, va avea totdeauna parte de prosperitate pământească (Gen. 17:8) (b) legământul dintre YHWH şi Israel va dura o veşnicie (Gen. 17:7); (c) YHWH va fi Dumnezeul israeliţilor (Gen. 17:8); (d) Avraham va deveni tatăl altor popoare, promisiune divină împlinită prin Işmael şi Esau. Aspectul 2: lui Avraham i se fac patru promisiuni personale: (a) va deveni tatăl multor urmaşi (Gen. 17:16); (b) va avea parte de binecuvântări personale, atât temporare (Gen. 13:14,15,17; 15:18; 24:34,35), cât şi spirituale (Gen. 15:6; Ioan 8:56); (c) va fi onorat şi va avea renume (Gen. 12:2), fiind recunoscut de toţi cei care onorează Biblia; (d) va fi mijlocul prin care alţii vor fi binecuvântaţi (Gen. 12:21). Această promisiune din urmă este împlinită în binecuvântarea altora prin intermediul seminţei lui Israel, care a devenit mediul revelaţiei divine şi poporul paradigmatic; prin Avraham, ca un exemplu de credinţă tare (Rom. 4:1-22); şi prin Yeşua Mesia, Sămânţa lui Avraham (Gal. 3:16). Aspectul 3: prin Avraham li se fac promisiuni şi ne-evreilor, după cum urmează: (a) cei care îl binecuvântează şi-l onorează pe Avraham vor fi binecuvântaţi (Gen. 12:3); (b) cei care-l blestemă pe Avraham vor fi blestemaţi (Gen. 12:3). Antisemitismul, inclusiv cel teologic, este pedepsit de Dumnezeu (Deut. 30:7; Is. 14:1,2; Ioel 3:1-8; Mica 5:7-9; Hag. 2:22; Zah. 14:1-3; Mat. 25:40,45); (c) toate familiile Pământului vor fi binecuvântate în el (Gen. 12:3), promisiune evanghelică împlinită în Mesia, sămânţa lui Avraham (Rom. 4:3; Gal. 3:6-9,26,29; Ioan 8:56-58). Acest fapt se dovedeşte a fi extensia şi confirmarea promisiunii Seminţei femeii (sau mai bine-zis, a „Sămânţului”, ebraicul ha-zerah având gen masculin) din legământul adamic, Gen. 3:15.332
David H. Stern simplifică, zicând că sintagma „Fiul lui David” trebuie înţeleasă în patru moduri:
1. atât regele David, cât şi regele Yeşua îşi pot trasa genealogia până la Avraham, întemeietorul etniei evreieşti (Gen. 12:1-3);
2. Yeşua este Sămânţa promisă lui Avraham, Gal. 3:16;3. întrucât fiecare evreu este un fiu al lui Avraham, se face referire la identitatea
mistică a lui Mesia cu poporul evreu;4. Yeşua are şi o identitate mistică cu oricine crede în El, fie evreu, fie goy, ne-
evreu (Gal. 3:29; Rom. 4:1,11,17-20).333
Mai trebuie amintit faptul că atât legământul davidic, cât şi cel avrahamic sunt făcute pe baza harului suveran al lui Dumnezeu şi sunt legăminte necondiţionate.
Rezumând versetul 1: încă din versetul inaugural, autorul afirmă categoric iudaismul, mesianismul, genealogia, regalitatea şi obârşia avrahamică a lui Yeşua. Pentru înţelegerea acestui verset se impune o bună cunoaştere a legămintelor davidic, avrahamic şi a modului în care cele două se interrelaţionează.
Y Y YCapitolul al XXIX-lea
332 După „Legământul avrahamic”, în Legămintele principale, din Biblia Dumitru Cornilescu revizuită, 1932, („Biblia cu triunghi”).333 David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary, Jewish New Testament Publications, Inc., Clarksville, Maryland, USA, 1992, p. 2.
145
EVENIMENTE CIRCUMSCRISENAŞTERII LUI YEŞUA MESIA
18 Iar naşterea lui Yeşua Mesia a fost aşa: Miryam, mama Sa, era logodită cu Yosef; şi înainte ca ei să locuiască împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt.19 Yosef, soţul ei, era un om drept, şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus de gând să divorţeze de ea în secret.20 Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, iată, i s-a arătat în vis un înger al lui YHWH şi i-a zis:„Yosef, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Miryam, soţia ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt!21 Ea va naşte334 un Fiu şi-I vei pune numele Yeşua, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”22 Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească prevestirea lui YHWH făcută prin profetul care spune:23 „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu,şi-i vor pune numele Imanu-El”,care este tradus: „Cu noi este EL”.24 Când Yosef s-a trezit din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul lui YHWH şi a luat la el pe soţia sa.25 Dar n-a cunoscut-o335 (Ex. 13:2), până ce ea a născut un Fiu. Şi el I-a pus numele Yeşua.
Să vedem cum se defineşte din punct de vedere literar această pericopă, apelând la cuvintele lui Donald A. Hagner:
Deşi nu este strict midraşic, genul literar al acestui pasaj (v. 18-25) este etichetat cel mai corect ca fiind o ‚haggadah midraşică’, adică hagaddah, în sensul în care povestirea nu este spusă numai de dragul faptelor, ci pentru a ilustra înţelesul lor mai adânc, semnificaţia teologică a lui Isus fiind aceea că El este împlinirea promisiunilor Vechiului Testament; şi midraşică, în sensul în care citatul vetero-testamentar are o importanţă cheie şi frazele sale sunt întrebuinţate în naraţiunea înconjurătoare. Punctul însemnat este că abordarea mateiană a pericopei este foarte stilizată şi are scopuri teologice foarte evidente.336
În al doilea rând, pentru o comprehensiune a acestei pericope, recomandăm cititorilor noştri relecturarea capitolele 7-9 din cartea profetului Isaia/ Yeşayahu. Iar acum vom trece la schiţarea câtorva idei.
334 Tikto: a naşte, a aduce la viaţă.335 Ginosko (gr.): aici, eufemism despre relaţiile intime. În rest, a ajunge să cunoască progresiv, prin experienţă.336 Donald A. Hagner, op. cit., p. 16.
146
Versetul 18, în cea de-a doua sa parte, vorbeşte despre faptul că Miryam este însărcinată de la Duhul Sfânt. Ajunşi aici trebuie să facem un popas şi să ne amintim câteva elemente pneumatologice din Tanakh.
În primul rând, în limbile originale ale Sfintele Scripturi, Duhul Sfânt este Ruach ha-Qodeş (în ebraică) şi, respectiv, To Pneumatos ‘Agion (în greacă). Când auzea despre Duhul Sfânt/ Ruach ha-Qodeş, orice evreu ştia că în Tanakh Duhul avea un rol absolut esenţial, prima Sa menţionare apărând foarte de timpuriu, încă din Genesa, 1:2. El are rol atât de creator şi de dătător al vieţii (Ps. 33:6; 104:30, Yiov/Iov 33:4), cât şi de Învietor/Re-creator (Yechezkel/Ezechiel 37:1-14).
În altă ordine de idei, evanghelistul pare să prezinte Duhul Sfânt ca pe un Ipostas divin distinct de Tatăl, furnizând date pentru elaborarea doctrinei Triunităţii. La aceasta va face referire şi în capitolul 28:19.
Să analizăm următorul element de iudaism: omul „drept” (v. 19). Termenul „drept” (ţadiq, în ebraică şi dikaios, în greacă), înseamnă „drept, conform standardelor Legii (Torah) lui Dumnezeu”. Dumitru Cornilescu, faimosul traducător al Bibliei în versiunea împământenită printre bisericile neo-protestante a tradus acest termen prin „neprihănit”, un slavonism gingaş şi poetic, dar incorect, pentru că esenţa termenului trebuie să sugereze caracterul juridic, făcând trimitere la Torah, Legea dumnezeiască, care este singura care decide dreptatea sau nedreptatea individului uman. În noţiunea de „drept” se subînţelege relaţia existentă între YHWH-Judecătorul drept, Torah-Legea sa dreaptă şi omul care, deşi e păcătos, are nevoie să fie cumva considerat drept în faţa Tribunalului dumnezeiesc, să fie achitat, şi aceasta fără ca Judecătorul să devină nedrept. Modul în care acestei dileme i s-a putut da răspunsul final, ultim, i-a fost revelat unui doctor în Lege, rabbi Şaul (Rom. 1-3:31).
După ce versetul 18 ne spune că Miryam era logodită cu Yosef, versetul 19 menţionează „divorţul”. Ambele afirmaţii sunt valabile, dacă sunt analizate din punct de vedere cultural: la evrei, această etapă a relaţiei de logodnă (erusin), încheiată pe când fata avea între 12 şi 13 ani, era considerată ca o căsătorie neconsumată, în care partenerii nu coabitau încă, dar care nu se putea rupe decât prin divorţ.
Yosef, aflând de sarcină, arată că nu era numai drept, ci şi milostiv: vrea să divorţeze „în secret”, întrucât pentru săvârşirea adulterului, Miryam risca nu numai dezonoarea publică, ci şi lapidarea, omorârea cu pietre, conform Deuteronomul, 22:23,24.
Cu toate acestea, Yosef are un vis: acesta este primul din cele cinci vise relaţionate la naşterea lui Yeşua, din primele două capitole ale Evangheliei scrise de Matei.337
În visul lui Yosef, un vis profetic, de fapt, o potenţă care-şi caută transpunerea în act (cum ar fi spus Aristotel), apare un înger, un sol dumnezeiesc, un mesager divin. Aici ne vom limita să facem doar observaţia că iconografia creştină tradiţionalistă redă îngerii [(’Aggelos (gr.), malach (ebr.)] ca având aripi, reprezentare eronată, pentru că numai serafimii (Isaia, 6:2) şi heruvimii (Exodul, 25:20, etc) au aripi.
Ceea ce se zămislise în Miryam era de la Duhul Sfânt/ Ruach ha-Qodeş. Dumnezeu ar fi putut să-L aducă pe Mesia în lume şi în alte moduri miraculoase: din ţărâna Pământului, cum fusese adus Adam; dintr-un bărbat, cum fusese plăsmuită Eva; dintr-un bărbat şi o femeie, împiedicând cumva transferul păcatului strămoşesc şi a
337 Exclamaţia „iată” (hineh, ebr; idou, gr.) arată, cum spuneam, faptul că în puzzle apare o piesă importantă, care oferă o cheie interpretativă pentru imagine în ansamblul său.
147
naturii decăzute în El; dar, pentru a arăta bogăţia înţelepciunii Sale, şi a rămâne fidel promisiunii Protoevangheliei (Gen. 3:15), L-a zămislit printr-o fecioară.
Versetul 23 vorbeşte despre mântuire. Verbul „a mântui” (sozo, în greacă şi yeşa, în ebraică), înseamnă din punct de vedere spiritual „a mântui, a salva; a ţine în viaţă; a păstra, a păzi”; din punct de vedere fizic: „a vindeca sau a scăpa, a elibera, a izbăvi”. Yeşua nu va elibera naţional şi politic, ci va mântui spiritualiceşte. Numai Dumnezeu poate mântui, şi numai prin vărsare de sânge (Leviticul, 17:11, principiul ispăşirii-substituţie, precum şi Matei, 26:28). În consecinţă, Cel care va mântui trebuie să fie Dumnezeu. Versetul are atât o notă soteriologică, cât şi escatologică.
Mesia va mântui pe „poporul Lui”, o referire care, în primul rând, vizează poporul Său etnic, adică evreii (Mat. 10:6; 15:24), apoi cel spiritual, toţi cei ce vor crede în El (Mat. 25:32; 28:19,20).
El va mântui de „păcat”, termen care, în greacă, este hamartia (de unde provine şi doctrina denumită „hamartiologie”, sau învăţătura despre păcat) iar acest hamartia338
semnifică nu numai principiul moral intrinsec sau origine a acţiunii, principiul sau puterea guvernatoare care sălăşluieşte în străfundurile fiinţei omeneşti, ci şi faptele păcătoase zămislite de acest principiu, de această natură umană decăzută.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
Versetul 23 înfăţişează termenul grecesc he parthenos, care este o traducere al evreiescului ha-almah. Evreii preferă să-l traducă drept „fată tânără”, iar creştinii îl traduc prin „fecioara, virgina”. Războiul nu este atât filologic, cât teologic şi soteriologic, iar contradicţiile sunt extrem de ascuţite.
(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)
Faptul că almah înseamnă „fecioară” reiese şi din comparaţia cu naarah (I Re. 1:2; Ruth, 2:6), cu betulah (Gen. 24:16; Jud. 21:12; Ioel, 1:8) şi din ocurenţele din Genesa, 24:43; Exodul, 2:8; Psalmii, 68:25; Cântarea cântărilor, 1:3; 6:8; Proverbele, 30:18,19.339
Acelaşi verset 23 redă o profeţie mesianică, rostită în cartea profetului Isaia/ Yeşayahu, 7:14.
Traducerea „Cu noi este El” nu se referă la „el”-ul din limba română, adică persoana a III-a singular masculin, ci la El-ul ebraic, care semnifică (Dumne)zeu tare, puternic. În Yeşua, YHWH a venit să Se sălăşluiască, să-şi ridice Cortul întâlnirii (Ohel mo’ed) printre noi. Yeşua nu a fost niciodată denumit Imanuel (Is. 7:14; 8:8,10). Matatiyahu trece la nivelul aluziv remez din hermeneutica rabinică multi-level PaRDeS.
Versetul 24 afirmă că Yosef era tatăl legal, juridic, al lui Yeşua, confirmându-se încă o dată faptul că Yeşua aparţine spiţei regale. „De la Yosef, tatăl Său legal, – şi, astfel, de la David, strămoşul lui Yosef – El primeşte dreptul la tronul lui David. De la
338 ‘Amartia, ca principiu, diferă de corespondentul său ebraic, chet.
339 Pentru o discuţie ne-exhaustivă a termenului, vezi David H. Stern, Jewish New Testament Commentary, Jewish New Testament Publications, Inc, Maryland, USA, 1992, pp. 6-8 şi Arnold G. Fruchtenbaum, Messianic Christology, Tustin, California, USA, 1998, pp. 34,35. Probabil că cea mai bună lucrare privitoare la naşterea din fecioară, scrisă din punctul de vedere conservator, este The Virgin Birth of Christ, de J. Gresham Machen, New York, Harper, ed. a 2-a, 1932.
148
Miryam (v. 16) şi, prin ea, tot de la David, El primeşte carnea şi sângele lui David.” 340 Iar David H. Stern citează din Mişna: „Dacă cineva spune: « Acesta este fiul meu », el trebuie crezut (Bava Batra 8:6) vizavi de dreptul de moştenire (Bava Bathra 134a)”341.
Prin naşterea lui Yeşua (v. 25), se împlinea, astfel, Psalmul 2:7, psalm mesianic.(Acest capitol este în curs de elaborare. A se vedea Isaia, 7:14; 49:5;
Deuteronomul, 24:1 despre divorţ; Isaia, 7:14; 9:6,7.)
Y Y Y
Capitolul al XXX-lea
340 Wm. Hendriksen, op. cit., p. 111.341 David H. Stern, op. cit., p. 8.
149
CONSIDERAŢII DESPRE SARCINĂ, NAŞTERE ŞI RÂNDUIELILE ACESTORA
ÎN VREMURILE BIBLICE342
În acestcapitol vom trata perioada de sarcină și naşterea copiilor în cadrul familiilor evreieşti anterior distrugerii totale din anul 135 e.n. a cetăţii Ierusalim/Yeruşalayim, precum şi rânduielile care trebuiau îndeplinite cu aceste ocazii: anunţarea tatălui, a celorlalţi membri ai familiei şi a apropiaţilor acesteia.
Prevederi pentru perioada de sarcinăCând vorbim despre societatea evreiască din vremurile biblice, trebuie să amintim
un fapt care este bine cunoscut celor pasionaţi de studierea acesteia: evreii valorizau la cote maxime viaţa umană; acest fapt este vizibil nu numai din legislaţia mozaică, ci şi din practica de fiecare zi. În consecinţă, nu este de mirare că evreicele gravide erau sfătuite să se ferească de tot ceea ce ar fi putut afecta sănătatea lor şi a feţilor lor. Astfel, ele evitau băile prea calde, consumul de verdeţuri sau de hrană sărată343 şi aici nu este vorba despre tabuuri pe care le-ar putea studia antropologia sau etnologia, ci de prevederi practice, care aveau menirea de a prezerva sănătatea în general şi sarcina în special.
Cu privire la sarcină şi la dezvoltarea fetusului, David, regele-psalmist, ne dezvăluie că ea nu era rezultatul unei simple copulări, ci mai ales un cadou dumnezeiesc, dar nici aportul uman nu era deloc ignorat:
13 Tu mi-ai întocmit rărunchii; Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. 14 Te laud că sunt o făptură atât de minunată – minunate sunt lucrările Tale! – şi sufletul meu ştie foarte bine aceasta. 15 Oasele mele nu erau ascunse de Tine când am fost făcut într-un loc ascuns, când am fost ţesut în adâncimile pământului. 16 Când eram doar un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau, iar în cartea Ta erau scrise toate zilele care mi-au fost hotărâte mai înainte să existe vreuna din ele. Psalmii, 139:13-16.344
Naşterea unui copil evreu, o bucurie cu faţete multipleÎn vremurile biblice, naşterea unui copil în cadrul familiilor evreieşti inducea mai
multe sentimente, printre care prevala o bucurie care avea faţete multiple. Prima faţetă a bucuriei era determinată de conştientizarea faptul că au fost împlinite câteva rostiri biblice; a doua era marele eveniment al venirii pe lume a unui pui de om, motiv de încântare a familiei şi a celor apropiaţi ei; iar a treia reflecta convingerea că oamenii pot
342 Capitol bazat pe eseul „Creşteţi şi înmulţiţi-vă! – Sarcina, naşterea, sterilitatea şi rânduielile lor”, din lucrarea Judaica – Studii de cultură şi civilizaţie evreiască, postată pe www.mesianic.org şi http://messianicrestorer.wordpress.com343 Ralph Gower, The New Manners and Customs of Bible Times, Moody Press, Chicago, Illinois, USA, 1987, p. 62.344 Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, în versiunea „Noua Traducere Română” (NTR), disponibilă pe http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Psalmii139
„supravieţui” după moarte dacă au copii care să le ducă mai departe numele şi amintirea. Acum, desigur că, pentru evreii trăitori în acele vremuri, aceste faţete alcătuiau un întreg.
Să examinăm, aşadar, prima dintre faţetele bucuriei menţionate mai sus, cea a rostirilor biblice despre naştere.
Prima poruncă pe care Sfintele Scripturi o menţionează ca fiind adresată de Dumnezeu oamenilor apare în Genesa, 1:28:
Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”345
Acest imperativ nu este numai o poruncă, ci şi un privilegiu şi o binecuvântare, şi în Biblie există mai multe istorioare legate de dorinţa de a îndeplini directiva aceasta. Atitudinea cuplurilor evreieşti era una de genul: „Vrem copii, cât mai mulţi copii, numeroşi şi sănătoşi, care să fie lângă noi când îmbătrânim, cărora să le lăsăm moştenire bunurile noastre şi să ne ducă numele mai departe”, şi chiar cartea inaugurală a Bibliei, Genesa, descrie avatarurile bătrânului Avraham şi vârstnica sa soţie, Sarah, până când s-a născut Iţhaq, „fiul promisiunii”346, sau încercările prin care trec Iacov şi Rahela până ce vor avea copii.
Evreii considerau că aducerea pe lume a unui copil este un cadou dăruit lor de Dumnezeu. Astfel, versetul 3 din Psalmul 127 spune: „Fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată”347, iar următorul verset îi încredinţa pe evrei că fiii făcuţi în tinereţe sunt „ca săgeţile în mâna unui viteaz.”
Următorul psalm, 128, înfăţişează o frumoasă metaforă în care soţia care a adus pe lume mulţi copii este asemenea unei „viţe roditoare”, iar copiii înşişi sunt „ca lăstarii de măslin împrejurul mesei”.348
Acum se ridică întrebarea cum se desfăşura concret o naştere? Deşi, desigur, toate cazurile de naştere difereau între ele, există, totuşi, un set de acţiuni şi rânduieli comune acestora.
Nu se cunoaşte precis dacă femeia care urma să nască adopta o poziţie ghemuită sau se culca în pat. În cartea Exodul, 1:16, se vorbeşte despre un obnayim, un anumit „scaun” de naştere, probabil de piatră, dar lipseşte orice altă descriere a formei sale 349 şi nici nu există dovezi că un asemenea scaun exista în fiecare aşezare a evreilor, la îndemâna femeilor care urmau să nască.
În general, la naştere femeia era asistată de o moaşă experimentată, dar existau şi cazuri când femeia avea o naştere prematură sau departe de casă, şi atunci înfrunta singură această încercare extrem de dureroasă.350
Cum îşi explicau evreii durerile nașterii? Explicaţia pe care ei o dădeau acestor dureri era extrasă din cartea primordiilor, Genesa. După căderea în păcat a cuplului
345 http://www.ebible.ro/biblia/romana-diacritice/cornilescu/genesa/1/346 A se vedea Genesa, 15:4, 17:16-19, 18:10 etc.347 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Psalmii127348 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Psalmii128349 În ebraica biblică oben semnifică şi „disc, roată”, dar intrigă prezenţa pluralului, semnalat de terminaţia „–im”. A se vedea şi Ieremia, 18:3, unde este vorba despre roata olarului.350 M.C. Tenney, J.I. Packer şi W. White, Viaţa cotidiană în vremurile biblice, edit. Agape, Făgăraş, 1997, trad. O. Cosma, p. 70.
primordial Adam şi Eva, Dumnezeu a rostit câteva blesteme, printre care unul şi la adresa femeii:
Femeii i-a zis: „Îţi voi mări mult durerile naşterii; în durere vei naşte copii. Dorinţa ta va fi pentru soţul tău, iar el va stăpâni peste tine.351“ Genesa, 3:16.352
Aşadar, sarcina prelungită şi adesea riscantă a femeii, precum şi durerile naşterii erau consecinţa căderii în păcat şi a blestemului dumnezeiesc rostit cu ocazia acelui eveniment nefast.353
Şi, într-adevăr, după cum spun M.C. Tenney, J.I. Packer şi W. White, „durerile naşterii şi strigătele unei femei pe cale să nască erau frecvente într-un sat evreiesc”. Într-o perioadă în care nu existau analgezice, aceste dureri erau grozave şi unii dintre marii profeţi, de genul lui Isaia şi Ieremia, le-au preluat şi întrebuinţat în descrierea unor vremuri de dureri intense:
17 Ca o femeie însărcinată şi gata să nască, care se zvârcoleşte şi ţipă în durerile ei, aşa eram noi înaintea Ta, DOAMNE. 18 Am purtat în pântece copii, ne-am zvârcolit în dureri, dar am născut vânt. Mântuirea n-am adus-o pe pământ şi nu i-am născut pe locuitorii lumii. Isaia, 26:17,18.354
Aud nişte strigăte ca ale unei femei în chinurile naşterii, strigăte ale unei femei care naşte pentru prima oară. Este glasul fiicei Sionului care răsuflă greu şi îşi întinde mâinile, zicând: „Vai de mine! Mi-e sufletul sleit din cauza ucigaşilor!“ Ieremia, 4:31.
Mai sus am amintit de moaşe; ele erau femei cu experienţă, care ştiau ce tip de asistenţă era necesar, nu doar pentru că în cea mai mare parte a cazurilor ele însele erau mame, şi încă multipare, dar şi pentru că asistaseră la multe naşteri în decursul vieţii. În plus, dată fiind valoarea pe care Biblia evreiască o acordă fiecărei fiinţe umane, este de presupus că ele procedau la tot ceea ce era necesar pentru a salva atât viaţa mamei, cât şi a pruncului, şi aici nu ne referim numai la sfaturile pe care o moaşă i le dădea femeii care năştea, ci şi la încurajările şi consolarea pe care le aducea prin vorbe. Astfel, atât în Genesa 35:17, cât şi în I Samuel, 4:20, moaşa spune femeii care se afla în durerile naşterii ,,Nu te teme, căci (…) ai un fiu!”
În altă ordine de idei, aceste două versete biblice mai au în comun încă două fapte: ambele mame au mai apucat să dea nume bebeluşilor, iar apoi au murit din cauza unor complicaţii. Genesa, 38:28, înfăţişează naşterea unui prunc care produce mamei sale o ruptură atât de semnificativă încât i se pune numele Pereţ, „Ruptură”, „Spărtură”.
351 Sensul în ebraică al celor două versuri este nesigur; sau: dar dorinţa ta va depinde de el; sau: Tu vei dori să-ţi domini soţul, / dar el va stăpâni peste tine. N. tr.352 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Genesa3353 A se vedea articolul „Naştere”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein, pp. 558-559.354 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Isaia26
În cazul în care se năşteau gemeni, moaşa avea ca însărcinare şi desemnarea primului şi celui de-al doilea născut, fapt important pentru stabilirea primogeniturii, cu tot ce presupunea acest statut.355
Să vedem puţin care era tratamentul aplicat nou-născutului. Autorii americani sus-amintiţi scriu:
În epoca biblică, bebeluşul nu-şi începea viaţa într-un mediu spitalicesc steril. El se năştea în general în casă, în condiţii sanitare precare. Uneori se năştea pe pământ, sau în aceeaşi încăpere cu animalele. Apa întrebuinţată pentru a-1 curaţi era adesea poluată, iar ceea ce se folosea în chip de scutece era spălat în această apă impură. Muşte purtătoare de boli şi alte insecte zburau prin jur. Se poate presupune că grajdul în care S-a născut Isus nu era mai rău decât anumite case din Betleem.356
Desigur că în asemenea medii mortalitatea infantilă era foarte ridicată, atingând chiar 90% din cazuri357, aşa că, după ce tăia şi înnoda cordonul ombilical, moaşa executa anumite proceduri care se presupunea că măresc şansele de supravieţuire ale nou-născutului: concret, ea lua bebeluşul, îl îmbăia apoi îi freca trupul cu sare şi cu ulei358, după care îl înfăşa strâns peste scutece, îl dădea mamei şi o sfătuia să repete procedura tot la şapte zile până ce copilul împlinea 40 de zile. Înfăşurarea strânsă cu feşi înguste de 10-12 centimetri şi lungi de 5-6 metri se făcea datorită convingerii existente că în acest fel membrele copilaşului vor creşte drepte şi viguroase.359
Ultima acţiune pe care o mai făcea moaşa era aceea de a anunţa tatăl despre naşterea bebeluşului său, dacă acesta era la lucru360, precum şi vecinii familiei. Pentru părinţii israeliţi, vestea naşterii unui copil era o realmente o „bună-vestire”.361
Ajunşi în acest punct, trebuie să precizăm că, deşi o familie evreiască se bucura de venirea în lume a bebeluşilor, totuşi naşterea băieţilor era mai de dorit decât a fetelor 362, datorită motivelor economic şi militar. Mai concret, băieţii urmau să rămână în casă, să muncească din greu – ceea ce, mai ales pentru o societate agrară, era un fapt semnificativ – urmau să aducă soţii şi să aibă copii care vor spori averea familiei şi, în plus, în vremuri zbuciumate, „omul care-şi umpluse tolba de săgeţi cu fii şi avea vorbe cu vrăjmaşii săi la poartă urma să nu fie dat de ruşine”, pentru a parafraza Psalmii, 127:5.
În ceea ce le priveşte pe fete, ele rămâneau în casă doar până la măritiş, ajutând cu ce se putea, după care se măritau, iar taţii lor primeau forma de compensare denumită mohar, despre care vom avea ocazia să vorbim mai târziu.
Y Y YCapitolul al XXXI-lea
355 A se vedea Genesa, 38:28.356 M.C. Tenney, J.I. Packer şi W. White, op. cit., loc. cit.357 M.C. Tenney, J.I. Packer şi W. White, op. cit., p. 71.358 A se vedea Ezechiel, 16:4.359 Ralph Gower, op. cit., loc. cit.360 A se vedea Ieremia, 20:15.361 Pentru observarea cutumei acelor vremuri în privinţa anunţării veştii bune a naşterii unui copil, a se vedea Iov, 3:3 şi Isaia, 9:6.362 A se vedea, de pildă, Rut, 4:13,14 şi Ieremia, 20:15.
153
EVANGHELIA DUPĂ MATEI, 1:2-17:GENEALOGIA IUDAICĂ, PATRILINIARĂŞI DESCENDENTĂ A LUI YEŞUA MESIA
2 Avraham a născut363 pe Yiţchaq (Gen. 21:2,3,12);Yiţchaq a născut pe Yaakov (Gen. 25:26; 28:14);Yaakov a născut pe Yehudah şi fraţii lui (Gen. 29:35; 49:10);3 Yehudah a născut pe Pereţ şi Zerach, din Tamar (Gen. 38:27-30);Pereţ a născut pe Heţron (Ruth 4:18; I Cron. 2:5);Cheţron a născut pe Ram (Ruth 4:19; I Cron. 2:9);4 Ram a născut pe Amminadav;Amminadav a născut pe Nachşon;Nachşon a născut pe Salmah (Ruth 4:19,20; I Cron. 2:10,11);5 Salmah a născut pe Boaz, din Rachav (Ruth 2:1; 4:1-13,21);Boaz a născut pe Oved, din Ruth (Ruth 4:13-17; I Cron. 2:12);Oved a născut pe Yişai (Ruth 4:22; I Cron. 2:12);6 Yişai a născut pe David, regele (Ruth 4:22; I Cron. 2:13-15; I Sam. 16:1; 17:12).David a născut pe Şelomoh, din văduva lui Uriyah (II Sam. 7:12; 12:24);7 Şelomoh a născut pe Rechavam (I Cron. 3:3,10);Rechavam a născut pe Aviyah (II Cron. 11:20);Aviyah a născut pe Asa;8 Asa a născut pe Yehoşafat (I Cron. 3:10);Yehoşafat a născut pe Yehoram;Yehoram a născut pe Uziyahu (II Re. 15:13; I Cron. 3:11);9 Uziyahu a născut pe Yotam (I Cron. 3:11);Yotam a născut pe Achaz (II Re. 15:38);Achaz a născut pe Chizqiyahu;10 Chizqiyahu a născut pe Menaşeh (II Re. 20:21; I Cron. 13);Menaşeh a născut pe Amon;Amon a născut pe Yoşiyahu (I Re. 13:2);11 Yoşiyahu a născut pe Yekhaneiyahu şi fraţii lui (I Cron. 3:15,16), în timpul strămutării în Babilon (II Re. 24:6-17; 25:11; II Cron. 36:9,10,20; Ier. 27:19,20; 39:9; 52:11,15,28,29,30; Dan. 1:2).12 După strămutarea în Babilon, Yekhaneiyahu a născut pe Şealtiel (I Cron. 3:17,19);Şealtiel a născut pe Zerubavel (Ezr. 3:2; 5:2; Nee. 12:1; Hag. 1:1);13 Zerubavel a născut pe Avyhud;Avyhud a născut pe Elyaqiym;Elyaqiym a născut pe Azur;14 Azur a născut pe Ţadoq;Ţadoq a născut pe Yakhin;Yakhin a născut pe Eliyhud;15 Eliyhud a născut pe Eleazar;
363 Gennao (gr.): a procrea, a concepe; a genera; a zămisli; a naşte.
154
Eleazar a născut pe Matan;Matan a născut pe Yaakov;16 Yaakov a născut pe Yosef, soţul Miryam-ei (Mat. 13:55),din care S-a născut Yeşua, Cel numit Mesia.17 Deci, de la Avraham până la David sunt în total 14 generaţii;de la David până la strămutarea în Babilon sunt 14 generaţii;şi de la strămutarea în Babilon până la Mesia sunt 14 generaţii.
Materialul următor reproduce eseul „Relaţii familiale şi comunitare: genealogiile”, din lucrarea Judaica – Studii de cultură şi civilizaţie evreiască, postat pe www.mesianic.org şi http://messianicrestorer.wordpress.com
RELAŢII FAMILIALE ŞI COMUNITARE:GENEALOGIILE
În eseul anterior am făcut o incursiune în iudaismul vremurilor biblice şi ne-am emoţionat asistând împreună la naşterea unui copil evreu. Acum vedem forfotind în jurul bebeluşului copii, tineri şi maturi, rude, vecini şi cunoştinţe; venirea pe lume a puiului de om ne prilejuieşte observaţia că bebeluşul evreu a intrat într-o constelaţie de relaţii, atât relaţii de familie cât şi comunitare, şi a fost amplasat şi amplasaţi cu fermitate în nişte cadre sociale, în contexte economice, politice, religioase şi aparţinând unui areal geografic. În acest eseu vom trata un singur aspect al acestor relaţii, şi anume genealogiile.
Poate că aici un cititor european postmodern ar face observaţia că genealogiile aparţin de relaţiile de familie, relaţii private, şi au prea puţin de-a face cu relaţiile comunitare, relaţii publice. Cititorul cu pricina ar comite o eroare: ar proiecta gândirea sa (în acest caz, europeană postmodernă) asupra unei gândiri care se manifesta într-un areal geografic şi cultural total diferit, precum şi într-o perioadă istorică demult apusă (în cazul acesta, gândirea semitică străveche). Or una ca aceasta pur şi simplu nu se poate face, fie şi datorită faptului că în societăţile tradiţionale, consemnările genealogice, orale şi scrise, posedau o importanţă extremă pentru definirea interacţiunilor sociale cotidiene. „Genealogiile, fie cele din Israel, Egipt, Mesopotamia, Fenicia sau Grecia nu sunt simple compilări de material tradiţional, ci sunt aserţiuni privitoare la identitate, teritoriu şi relaţii. Numele strămoşilor, ale aşezărilor şi grupurilor aveau pentru scriitorii antici o relevanţă specială, întrucât conexiunile lor genealogice defineau poziţia strămoşului, a aşezării sau a grupului în relaţie cu ceilalţi.”364 Înţelegem, acum că atunci când vorbim despre relaţiile familiale din iudaismul antic trebuie neapărat să le legăm de relaţiile comunitare, spiritul de familie şi cel de comunitate din iudaismul antic fiind foarte dezvoltat.
La ce ne referim şi la ce nu ne referim atunci când spunem că spiritul de familie şi cel de comunitate din iudaismul antic era foarte dezvoltat? Prin această declaraţie
364 Art. „Genealogies”, în Dictionary of the Old Testament – Pentateuch, T. Desmond & Alexander David W. Baker, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, USA, 2003, pp. 345-350.
categorică înţelegem, mai întâi, că evreii erau familişti convinşi. Prin aceasta nu vrem să zicem numai că evreii ar fi fost foarte ataşaţi de soţii sau soţiile şi copiii cu care constituiau o familie nucleară. Nu, ci evreii erau ataşaţi de întreaga familie, adică de mişpachah, care înseamnă familia extinsă, întregul clan format din părinţi, bunici, unchi, mătuşi, verişori şi verişoare, precum şi afini. Dar mai mult, evreii ataşaţi de mişpachah nu erau ataşaţi în mod abstract de rudele care o alcătuiau, ci de rude ca oameni. Altfel spus, evreul de rând nu era îndrăgostit de abstracţiuni de genul genealogiilor şi a gradelor de rudenie existente între rudeniile sale, tribul sau seminţia din care proveneau acestea, ci de chestiuni concrete, cunoştea foarte bine şi istoriile personale ale rudelor sale, cu succesele şi eşecurile lor, chiar şi cu întâmplări picante. Într-o epocă în care lucrurile importante nu erau scrise, ci erau încredinţate memoriei, evreii putea povesti o oră întreagă despre ei şi rudele lor, fără a greşi sau a se repeta.365
Prin secolul al XIX-lea, psihologia a a făcut „marea descoperire” că individul devinde „persoană” numai în cadrul relaţiilor interpersonale.366 Pe această linie de gândire, putem spune despre evrei că ei erau cât se poate de „personali”, adică erau persoane integrate, integrate în primul rând în familie, având multe rude, dar fiind şi amplasaţi cu fermitate în cadre sociale, în contexte economice, politice, religioase şi aparţinând unui areal geografic.367
Dar oare ce nu înseamnă declaraţia categorică făcută mai sus, anume că la evrei spiritul de familie şi comunitate era foarte dezvoltat? Printre altele, nu înseamnă că într-o familie extinsă, şi chiar şi într-o comunitate sătească, ar fi existat conceptul de viaţă privată sau intimitate, drag modernilor: în comunitatea familială şi comunitară toţi ştiau totul despre toţi. Din punct de vedere moral, evreul trăitor în antichitate nu avea cum să-şi ascundă păcatele... iar din punct de vedere social, el nu avea cum să-şi exagereze meritele sau să-şi camufleze lipsurile. Evreul integrat era transparent şi, desigur, vulnerabil. Viaţa sa depindea de viaţa comunităţii, dar relaţia era bilaterală, pentru că şi viaţa comunităţii depindea de viaţa fiecărei persoane. Evreul nu se gândeau la sine ca la un individ singular şi nu avea cum să trăiască astfel, ci el era un organ într-un trup, având locul, rolul şi funcţia sa, mai mare sau mai mică, dar importantă pentru întregul corp. Ochiul nu putea zice mâinii: „N-am trebuinţă de tine”, şi nici capul nu putea zice picioarelor: „N-am trebuinţă de voi.”368
Înzestraţi cu aceste cunoştinţe preliminare, putem purcede la drumul cunoaşterii genealogiilor şi al semnificaţiilor lor, privindu-le prin ochii evreilor trăitori în vremurile biblice.
Genealogiile, ca etimologie şi obiect de studiu
365 De fapt, arabii beduini sunt şi astăzi capabili de aceste fapte. A se vedea Art. „Genealogy”, în New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen. ed.), Thomas Nelson Publishers, USA, 1995, pp. 482-483.366 Aceasta a fost o descoperire numai pentru psihologie, Părinţii capadocieni ai creştinismului răsăritean afirmaseră aceasta în veacul al IV-lea e.n.367 Art. „Genealogy”, în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (gen. ed.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991, pp. 482-483.368 Întâia epistolă a apostolului Pavel către corinteni, 12:21.
156
În primul rând, pentru a discuta despre genealogii în general, şi despre genealogiile din iudaismul vremurilor biblice în special, trebuie să definim ce semnifică noţiunea „genealogie”. Acest termen provine din două cuvinte greceşti, genos, care înseamnă „generaţie”, şi logos, „cuvânt, învăţătură, ştiinţă” şi înseamnă „urmărirea sistematică a filiației existente între membrii unei familii (marcante), făcută pentru a stabili originea și gradul lor de înrudire.”369
În al doilea rând, genealogiile sunt studiate de către specialiştii câtorva discipline: de către antropologi culturali, pentru care sistemul de înrudiri are o mare valoare; de către cercetători ai sacrului (rabini, teologi etc.); dar mai ales de către istorici, care consideră discursul despre genealogie ca făcând parte din disciplinele auxiliare ale istoriei. Uneori, istoricii au de întocmit filiaţii şi legături pentru familii importante, nobiliare sau chiar domnitoare, şi atunci se apleacă asupra genealogiilor cu interes. Persoanele care stabilesc genealogii adună tradiţii orale, apelează la consemnări istorice, registre de familie sau chiar analize genetice şi, adeseori, îşi etalează descoperirile în formă de tabele („arbori genealogici”) sau le consemnează în formă narativă. O genealogie se poate cerceta analitic, metodă care se finalizează prin elaborarea unui tabel al ascendenţilor, sau sintetic, metodă care, finalmente, va prezenta tabelul descendenţilor.370
Pentru a clarifica sintagma „tabelul ascendenţilor”, precizăm că acesta este un tabel care constă dintr-o listă a persoanelor care se înrudesc, pornindu-se de la un individ considerat rezultatul evoluției unei familii și urmărindu-i pe toți antecesorii săi. Tabelul se compune pe baze strict matematice și evoluează în progresie geometrică prin puterile succesive ale lui doi371.
Tabelul descendenţilor, pe de altă parte, reprezintă o listă a persoanelor care se înrudesc, pornindu-se de la un individ și urmărindu-se toți descendenții săi. Acest tabel al descendenților diferă de cel al ascendenților prin faptul că nu este guvernat de o lege matematică, dar și numărul urmașilor din fiecare generație crește în progresie geometrică.372
Apariţia discursului genealogicCând a apărut discursul despre familie şi înrudire? Întrebarea nu este deloc
retorică, ci îşi are importanţa sa, dar răspunsul nu poate fi dat cu precizie, ci poate fi doar încadrat într-o epocă, cea demult apusă a preistoriei, în care societatea umană era formată din clanuri care aveau un strămoş comun din care descindeau şi, în consecinţă, necesita cunoaşterea descendenţei fiecărui individ şi gradul de înrudire cu ceilalţi membri ai clanului. Pentru a substanţia această afirmaţie, facem referire la Listele regilor sumerieni373, care încep în felul următor:
Când regalitatea a fost coborâtă din Cer,Regalitatea a fost coborâtă în Eridu(g).
369 http://dexonline.ro/definitie/genealogie370 http://ro.wikipedia.org/wiki/Genealogie371 http://ro.wikipedia.org/wiki/Tabla_ascendenţilor372 http://ro.wikipedia.org/wiki/Tabla_descendenţilor373 A se vedea http://etcsl.orinst.ox.ac.uk/cgi-bin/etcsl.cgi?text=t.2.1.1# sau http://www.annetteimhausen.com/handouts/Vorlesung-Handout-3.pdf
În Eridu, Alulim a devenit rege;El a domnit timp de 8 sars374.Alalĝar a domnit timp de 10 sars375.Doi regi;Ei au domnit timp de 18 sars376.Apoi Eridu a căzut,Iar regalitatea a fost dusă în Bad-tibira.377
Stihul 39 încheie: „În cinci cetăţi, opt regi. Ei au domnit timp de 67 de sars378. Apoi a venit potopul.”
Pentru cercetătorii care studiază evoluţia gândirii de la stadiul de mythos la cel de logos, acest text este util pentru că decelează această trecere, vorbind despre nişte domnii fabulos de lungi ale unor regi (faza mitică), care s-au exercitat în aşezări concrete (Eridu, Bad-Tibira) şi s-au terminat din cauza unui potop (faza logică). Altfel spus, cercetătorii în cauză au în faţă un text mitic care se metamorfozează într-unul cronografic.
Pentru studiul de faţă, însă, textul este relevant datorită unui eveniment, fie el şi catastrofal: potopul, indiferent de anvergura sa, reprezenta pentru contemporanii săi un reper temporal. Această afirmaţie este semnificativă pentru genealogii, întrucât atunci când se povestea despre diferiţii membri ai familiei, uneori naratorii îşi relaţionau rudele la anumite evenimente cărora le fuseseră contemporani şi care nu numai că făceau parte din istoria personală a membrilor respectivi, dar şi ajutau la încadrarea lor temporală în realitatea istorică concretă şi generală şi fusese conservată de memoria socială.
După preistorie şi faza textelor mitice şi cronografice, următorul pas important în istoria discursului despre familie şi înrudire apare în lumea elenistă: „genealogiştii” – dacă i-am putea denumi astfel – elenişti ne-au lăsat materiale istoriografice.
Evreii şi genealogiile vremurilor bibliceEvreii, un popor semit, nu se raportau la genealogii într-o manieră diferită de
sumerieni, un popor probabil hamit, ci şi ei relaţionau unii membri ai familiei şi istoria personală a acestora la unele evenimente încadrate temporal, fapt care poate fi sesizat uşor din câteva versete care fac parte din discursul biblic din perioada pre-avrahamică:
Adam a cunoscut-o din nou pe soţia sa. Aceasta a născut un fiu pe care l-a numit Set 379, zicând: „Dumnezeu mi-a dăruit un alt urmaş în locul lui Abel, întrucât el a fost omorât de Cain.“ Genesa, 4:25.
Aşadar, naşterea şi numirea lui Set este raportată la un eveniment care avusese loc într-un cadru temporal, şi pe care contextul îl plasează ca având loc în Genesa, 4:8. Sau, un pasaj şi mai elocvent:
374 Un sar este o unitate de măsură sumeriană egală cu 3.600. Sumerienii aveau nu numai sistemul zecimal, ci şi cel hexagesimal. Aici, 8 sars ar fi 28.800 de ani.375 Adică 36.000 de ani.376 Adică 64.800 de ani.377 A se vedea http://etcsl.orinst.ox.ac.uk/cgi-bin/etcsl.cgi?text=t.2.1.1# sau http://www.annetteimhausen.com/handouts/Vorlesung-Handout-3.pdf.A se vedea şi http://en.wikipedia.org/wiki/Sumerian_king_list378 Adică 241.200 de ani.379 Lit.: o altă sămânţă; vezi nota de la 3:15. N. tr.
Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg380, pentru că în timpul vieţii lui a fost împărţit pământul, iar numele fratelui său era Ioktan.Genesa, 10:25.381
Pentru tema acestui eseu nu contează să ştim precis despre ce împărţire a pământului este vorba, dacă Pământul s-a divizat în continente sau dacă pământul a fost împărţit oamenilor în ghivece, pentru a-şi sădi flori în ele, citatul doar substanţiază afirmaţia noastră făcută mai sus vizavi de istoria personală, care uneori, în naraţiunea genealogică, inserează evenimente pentru a le ancora mai bine în realitatea istorică concretă şi generală.
Încă din prima carte a Bibliei, Genesa, se vede imediat interesul sporit al evreilor faţă de genealogii, generaţii şi liste în general, dragostea pentru sistematizare. Este suficient aici să amintim de termenul tol(e)dot382 şi ocurenţele sale. Numai în această primă carte termenul tol(e)dot, care provine din verbul yalad, „a zămisli, a da naştere”, apare de unsprezece ori383, a cărui traducere se face destul de greoi, putându-se tălmăci drept „naşteri/ generări/ generaţii”.
Acest interes sporit pe care evreii îl aveau faţă de genealogii răzbate şi din faptul că în această primă carte a Bibliei au fost consemnate liste genealogice care nu vorbeau numai despre Avraham, patriarhul întemeietor de etnie384, ci despre ascendenţii săi, de la Adam până la Noe385, descendenţii lui Noe386 şi stirpea de la Şem la Avraham387.
Regele David îşi putea trasa obârşia nu numai până la Pereţ, fiul lui Yehudah (Rut, 4:18-22) ci, implicit, până la Adam, iar primele nouă capitole din Cartea întâi a cronicilor conţine o listă detaliată de oameni, de la Adam şi până la cei trăitori în vremurile regelui Saul (cca. 1.000 î.e.n.).
Scopurile narării genealogiilorMai sus scriam că la naştere, bebeluşul evreu era deja amplasat ferm într-o
constelaţie de relaţii familiale, sociale, economice, politice, religioase, şi aparţinea unui areal geografic. Acestă situaţie dată nu era suficientă în sine însăşi, ci, în timp ce creştea, copilul trebuia să ajungă să cunoască toate acestea. Mai întâi, el cunoştea bet ab, casa sa părintească, sau bayit, „spiţa familiei”. Următorul nivel al sistemului social bazat pe înrudire era mişpachah, rudele care constituiau familia extinsă sau clanul copilului: nu numai că trebuia să cunoască despre ele, adică despre gradul de rudenie şi trecutul lor, dar, de-asemenea, trebuia să fie capabil să redea aceste lucruri388 în funcţie de dorinţa de a împlini anumite scopuri care apăreau în viaţă. Pe lângă toate acestea, un evreu provenea dintr-un trib (mateh sau şebet). Şi, desigur, când un ins evreu reda o genealogie lineară sau una segmentară, conform trebuinţelor sale de moment, el se încadra în poporul său
380 Peleg înseamnă împărţire. N. tr.381 Noua Traducere Română, disponibilă pe http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa10382 Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.383 A se vedea Genesa, 2:4; 5:1; 6:9; 10:1; 11:10,27; 25:12,19; 36:1,9; 37:2.384 A se vedea Genesa, 25:1-4. 385 A se vedea Genesa, 4:1-2, 17-22, 25-26; 5:1-32 386 A se vedea Genesa, cap. 10.387 A se vedea Genesa, 11:10-26.388 În conformitate cu procesul traditio – reditio, adică predarea de cunoştinţe şi redarea lor.
(’am) în triburile sau seminţiile lui Israel (şibte Yisra’el) sau fiii lui Israel (bene Yisra’el).389
De exemplu, dacă el îşi afirma legitimitatea la o funcţie sau o poziţie socială, adică îşi revendica un drept anume, evreul se identifica social declarându-şi genealogia, fie cea ascendentă, care-l plasa la începutul înşiruirii spiţei sale, după care-şi menţiona tatăl, bunicul, străbunicul etc. (fie paterni, fie materni), fie amintea despre strămoşul care obţinuse primul privilegiul sau dreptul revendicat şi apoi cobora linear, din genereaţie în generaţie, până ajungea la sine.
Genealogiile segmentare, pe de altă parte, stabileau relaţii între diferiţi inşi sau grupuri, clanuri.
Care ar fi diferenţele dintre genealogiile lineare şi cele segmentare? Le vom trece în revistă prin intermediul unui pasaj:
Genealogiile lineare enumeră nume care conectează un individ la o rudă specifică dintr-o generaţie anterioară. În timp ce adâncimea genealogiilor lineare poate varia, lăţimea lor rămâne limitată la o persoană per generaţie. O genealogie segmentară are atât lăţime generaţională – mai mult de o persoană per generaţie – cât şi adâncime. O genealogie segmentară descrie relaţiile atât din cadrul unei generaţii specifice (adică, între fraţi, surori şi chiar şi verişori), cât şi de la o generaţie la alta (de exemplu, mamă-fiică). Genealogiile segmentare compun ceea ce cultura occidentală denumeşte „arbore genealogic”. (...) Distincţia dintre o genealogie lineară şi una segmentară nu trebuie împinsă la extreme: ambele pot apărea – şi chiar apar – în cadrul unor liste genealogice extinse. Când are loc aceasta, tranziţia de la o genealogie lineară la una segmentară (şi vice-versa) înseamnă semnificaţia relativă a unei generaţii particulare, sau lipsa semnificaţiei sale.390
După clarificările din citatul de mai sus merită să accentuăm încă o dată că naratorii nu aduceau în discuţie toate rudele, ci numai cele semnificative pentru ţelul lor. Membrii familiei insignifianţi pentru scopul narării unei genealogii nu erau amintiţi, iar uneori erau trecuţi sub tăcere şi membrii care prejudiciaseră şi ruşinaseră imaginea familiei. Aceste omisiuni nu erau considerate ca fiind vreo problemă.
Având ca scop o anumită legitimitate, genealogiile aduceau în discuţie nu numai relaţii de rudenie, ci şi statuturi şi relaţii sociale, economice, religioase şi politice, precum şi locuri geografice.391
În ceea ce priveşte menţionarea femeilor în relatările genealogice orale: într-o societate patriarhală, femeile erau excluse din asemenea relatări. Dacă totuşi, ocazional, erau menţionate, femeile respective erau menţionate doar pentru a împlini anumite scopuri, cum ar fi împlinirea unor trebuinţe narative sau/şi ilustrarea unor învăţături morale concrete (Genesa, 11:29-31; Exodul, 6:23,25).
Funcţiile genealogiilorCare erau funcţiile genealogiilor? Ele sunt multiple şi variate: Genealogiile demonstrau unitatea tuturor popoarelor (Genesa, cap. 10);
389 Art. „Social Structure”, R.W. Younker, în Dictionary of the Old Testament – Pentateuch, pp. 783-787.390 Art. „Genealogies”, în Dictionary of the Old Testament – Pentateuch, pp. 345-350. Pentru genealogii structurate fundamental linear, a se vedea Genesa, 5:1 – 6:8, iar pentru o genealogie strict segmentară a se vedea Exodul, 1:1-6.391 Art. „Genealogy”, în Holman Bible Dictionary, pp. 482-483.
160
Genealogiile demonstrau relaţiile şi distincţiile dintre poporul evreu şi celelalte populaţii (Genesa, cap. 10);
Genealogiile demonstrau unitatea şi coeziunea israeliţilor (Exodul, 1:1-5); Genealogiile construiau o punte istorică ce lega Israelul în perioadele
istorice pentru care avea disponibile puţine naraţiuni (I Cronici, 1-9); Genealogiile asigurau un sentiment de continuitate naţională şi unitate în
perioade de disperare naţională (I Cronici, cap. 5); Genealogiile descriau funcţii militare (Numeri, 1:5-16); Genealogiile îndrituiau o persoană sau un grup la o funcţie (I Cronici, 6;
24-26).392
Privind genealogiile din punct de vedere teologic, am mai putea adăuga şi funcţia de a fi un „semn” vizibil (‘ot), un indicator care arată înaintarea istoriei spre ţelul lui Dumnezeu (Genesa, capitolele 4, 5, 11:11:10-32; I Cronici, 1-9).393
Nici acest eseu nu s-a dorit a fi exhaustiv394, ci doar o privire de ansamblu asupra genealogiilor care, din câte s-a putut observa, circumscriau bebeluşul evreu într-o constelaţie de relaţii familiale şi comunitare, îl amplasau cu fermitate în nişte cadre sociale, în contexte economice, politice, religioase şi-l făceau să aparţină unui areal geografic.
Să rezumăm: pentru iudaism genealogiile erau (şi sunt) foarte importante: ele arătau descendenţa din patriarhii Avraham, Yiţchaq, Yaakov, apartenenţa la Yisra’el (atât popor cât şi teritoriu geografic) şi la unul dintre triburile evreieşti, promisiunile dumnezeieşti, legămintele, darea Torei, slujba dumnezeiască. Se puteau emite pretenţii cu privire la preoţie, dacă insul descindea din Aharon sau cu privire la tron, dacă descindea din David. Funcţia de profet, însă, nu era ereditară, ci desemnată prin ungere şi îmbogăţită prin harisme.
Afirmaţia tranşantă a lui Matei, că Yeşua Mesia este fiul regelui David şi al patriarhului Avraham este argumentată prin prezentarea unei genealogii.
392 A se vedea şi perioada post-exilică, în care genealogiile ajutau la reconstruirea ordinii sociale a evreilor în timpul repatrierii din deportarea babiloniană, cartea Ezra, capitolele 2 şi 8.393 Art. „Genealogy”, în Holman Bible Dictionary, pp. 482-483.394 Pentru un eseu care frizează exhaustivitatea, a se vedea, de exemplu, articolul „Genealogies”, în The International Standard Bible Encyclopedia, James Orr (ed.), Grand Rapids, Eerdmans, SUA, 1930, articol care are 60 de pagini.
161
Genealogia prezentată în versetele 2-16 este patriliniară şi descendentă şi ridică unele probleme insurmontabile şi pe care le vom atinge în treacăt. Înainte de a analiza aceste probleme şi de a încerca soluţionarea lor, să facem câteva comentarii pe baza genealogiei prezente.
Ultima parte a v. 2 menţionează că Ya’akov a născut pe Yehudah şi fraţii lui. Faptul că autorul îi menţionează şi pe fraţii lui Yehudah vorbeşte despre cele 12 triburi ale lui Yisra’el. „Ţinta listei genealogice, Isus Cristos, furnizează culminarea istorică şi plinătatea teologică ce se referă inevitabil la întregul Israel.”395
Apoi, în v. 4, atenţia ne este atrasă de Amminadav396 care a născut pe Nachşon. Amminadav a avut şi o fiică, Elişeva, soră cu Nachşon. Această Elişeva se căsătorise cu Aharon. Cu alte cuvinte, tribul regal al lui Yehudah, din care descinde Yeşua, s-a unit cu tribul sacerdotal al leviţilor. Ca atare, Yeşua putea emite pretenţii legitime atât la regalitate cât şi la arhierie!397
În versetul 6, Matei scrie despre David nu doar menţionându-l, ci aducând în discuţie şi regalitatea sa: el este „David, regele”. Aceasta este o precizare importantă, care consolidează legătura dintre David şi Yeşua, regele davidic mesianic, motiv important în carte.
395 Donald A. Hagner, Matthew, vol. 1, Word Books, Texas, USA, 1993, p. 10.
396 A se vedea Exodul, 6 :23.397 După Septuaginta, vol. 1, ed. Polirom, 2004, p. 208.
162
Versetul 11 se încheie cu o expresie iscusit tradusă de Dumitru Cornilescu, „strămutarea în Babilon”. Practic, termenul metoikesia poate fi tradus ca „exil”, „deportare” sau, în alte contexte istorice, ca „surghiun”. Însă evreii nu erau foarte dispuşi să recunoască faptul că au fost deportaţi ca pedeapsă pentru păcatele lor, astfel încât menţionau perioada istorică drept „strămutare”.
Versetul 16 mai prezintă o chestiune interesantă din punct de vedere gramatical, biblic şi teologic, întrucât în original, pronumele relativ „(din) care” (ἐξ ἧς) este la numărul singular, genul feminin. Adică nu Yosef „a născut”, ci „din Miryam S-a născut Yeşua”, aluzie la naşterea supranaturală a lui Yeşua care, într-adevăr, a avut o mamă pământească, pentru a deveni părtaş sângelui şi cărnii (Evr. 2:14), dar n-a avut un tată pământesc. Ruach ha-Qodeş, Duhul Sfânt, S-a pogorât peste cortul pământesc al trupului Miryam-ei (Lc. 1:35) aşa cum se pogorâse în trecut peste Cortul întâlnirii (Ex. 40:34), şi a adumbrit-o, umplând-o de slavă şi de Sămânţă dumnezeiească (Gen. 3:15; 4:1; Gal. 3:16,19; 4:4). Pentru credincioşii mesianici şi creştini, naşterea miraculoasă a lui Yeşua dintr-o fecioară, fără aportul unui bărbat, cu tot ce determină aceasta vizavi de ispăşire şi mântuire, este una dintre dogmele cruciale. „Este oare ceva prea greu pentru YHWH?” (Gen. 18:14a.)
Iar acum să vedem care ar fi problemele ridicate de genealogia mateiană şi să vedem dacă există soluţii.
Problema nr. 1: prezenţe feminine în genealogia mateiană.Această genealogie este neobişnuită întrucât menţionează femei, pe când
genealogiile evreieşti menţionau numai bărbaţi şi în cazuri extrem de rare aminteau şi femei valoroase. Aici însă, apar cinci femei: Tamar, o ne-evreică şireată (v. 3), Rachav, o prostituată dintre Neamuri (v. 5), Ruth (v. 5), o moabită ai cărei copii n-ar fi avut voie să intre în casa DOMNULUI în decursul următoarelor 10 generaţii (Deut. 23:3), Bat-Şeva (v. 6), o israelită căsătorită cu un hitit şi o femeie de o moralitate îndoielnică şi Miryam, mama lui Yeşua Noţri, asupra căreia planau bănuieli cu privire la imoralitate. Ce răspuns se poate da acestei probleme reale?
Soluţie posibilă: este posibil ca Matei să le fi inclus pe primele patru femei pentru a sugera că, în Mesia, harul suveran al lui YHWH poate surpa zidul dintre evreu şi goy, bărbat şi femeie, sfânt şi păcătos. Vizavi de bănuielile privitoare la imoralitatea Miryam-ei, evanghelistul Matei dă răspunsuri în v. 16 prin pronumele relativ singular feminin „care”, şi prin pericopa din versetele 18-25.
Problema nr. 2: omisiuni în genealogia mateiană.Versetul 8 spune că Asa a născut pe Yehoşafat care a născut pe Yehoram, care a
născut pe Uziyahu398. Cartea II Cronici, 21:4 – 26:23, însă, ne spune că Yehoram l-a născut pe Ahazyahu/Yehoachaz, care l-a născut pe Yehoaş, care l-a născut pe Amaziyahu, dar apostolul Matei nu-i menţionează pe aceştia trei, ci trece direct la Uziyahu/Azariyahu.
De-asemenea, în versetul 11 apare „Yoşiyahu a născut pe Yekhaneiyahu”, când de fapt Yoşiyahu îl născuse pe Yehoiakim, care a născut pe Yehoiachin (II Re. 24:8) sau Koneiyahu (Ier. 22:24) sau Yekhaneiyahu, iar domnia lui Yehoahaz este omisă.
398 A se vedea II Regi, 15:13; I Cronici, 3:10,11.
163
Şi, pentru a avea sub ochi întreaga complexitate a problemei, mai adăugăm că genealogia mateiană diferă de cea din Evanghelia după Luca, 3:23-38: Matei vorbeşte despre 42 de generaţii între Yeşua şi Avraham, iar Luca despre 57 de generaţii.
Soluţie posibilă: cele 15 generaţii lipsesc după cum urmează: câteva de la Rachav, din timpul lui Iosua (Ios. 2), la David, care apare în scenă la patru secole după aceea. Iar aici mai trebuie să facem o precizare: asemenea omisiuni nu sunt neobişnuite în „limbajul” genealogic unde „forma în care este relatată o anumită genealogie e determinată, în mare, de scopul (subl. ns.) cu care este ea recitată sau consemnată.”399 (A se compară Ezra, 7:1-5 cu I Cronici, 6:3-15, documente care arată omisiunea a şase generaţii de preoţi.) O altă omisiune o face şi Cronicarul în I Cronici, 1:5-23, unde consemnează „Tabelul popoarelor” din Genesa, 10:2-29, prezentându-l mai degrabă geografic şi cultural decât biologic, dar în versetul 12 îi omite pe filisteni, probabil pentru a obţine 70 de popoare, un multiplu de 7.400 Oricum, Matei „...nu era interesat de cronologie, ci de cristologie”401.
O altă posibilitate pentru care Matei a introdus 42 de generaţii este cea aluzivă, opera pe palierul remez din hermeneutica rabinică PaRDeS. Simbolismul genealogiei înfăţişate de Matei este următorul: 14 generaţii de la Avraham la David, cel mai mare rege al evreilor; alte 14 generaţii până la ridicarea şi declinul dinastiei davidice; alte 14 până la Fiul lui David. Deci, apar trei epoci distincte. În plus, chiar numele regelui David are valoarea numerică 14 (D = 4; v = 6; d = 4). Pe de altă parte, 42, adică 14 x 3, este şi produsul a 6 x 7, unde 7 este numărul sacru al desăvârşirii402. Însuşi numărul 7 este suma a termenilor 3 + 4, fiecare din ei sugerând plinătate, plenitudine: întreita benedicţie aharonică (Num. 6:24-26), întreita sfinţenie a lui YHWH-Ţevaoth (Is. 6:1-3), sau cele patru margini/vânturi ale cerului (Yirmiahu/Ieremia 49:36; Dan. 8:8; 11:4; Zah. 2:6).
Problema nr. 3: blestemarea lui (Ye)khaneyahu/ Yechoiachin403/ Kaneyahu404.
Ieremia, 22:30 reproduce un blestem greu:
Aşa vorbeşte Domnul: «Înscrieţi-l în sul pe omul acesta ca unul lipsit de copii, un om care nu va prospera de-a lungul vieţii lui, căci nici unul din urmaşii lui nu va prospera; nici unul nu va şedea pe tronul lui David şi nu va mai domni în Iuda.»“405
Aşadar, Yechoiachin a fost blestemat să nu aibă copii care să urce pe tronul lui David. Atunci se ridică întrebarea legitimă: are Yeşua drept la tronul lui David?
Răspunsul nostru este următorul: Yeşua descindea din acest rege păcătos numai din punct de vedere legal, întrucât El nu era fiul propriu-zis al lui Yosef, ci fusese născut
399 R.B. Wilson, „Genealogy”, în The Anchor Bible Dictionary, vol. II, Doubleday, New York, 1992.400 (După NIV Study Bible, Kenneth L. Barker (gen. ed.), Zondervan, Grand Rapids, Michigan, USA, 2002, pp. 1466 şi 582.)401 William Hendriksen, The Gospel of Matthew, The Banner of Truth Trust, Edinburgh, Great Britain, 1976, p. 116. A se vedea mai jos despre simbolismul numărului 14.402 Zah. 4:10; vezi şi menorah, sfeşnicul din Locul Sfânt, sau Şabatul, anul şabatic şemita, anul jubiliar Yovel, sărbătorile lui YHWH403 A se vedea II Regi, 24:6 şi II Cronici, 36:8.404 Ieremia, 22:24.405 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Ieremia22
prin miracol şi blestemul îl ocolise. Totuşi, fiind descendent legal, şi prim-născut de parte bărbătească, avea drept la moştenirea tronului davidic.
Problema nr. 4: ultimul rege al ţării Yehudah.Dacă am aborda situaţia din punctul de vedere cronologic, ultimul rege al
Yehudei a fost Ţidqiyahu.Soluţie posibilă: Apostolul nu-l menţionează, pentru că vizează linia lui
Yehoiachin, adică pe Şealtiel (a se vedea v. 12).
Problema nr. 5: identitatea tatălui lui Zerub-Bavel.Conform I Cronici, 3:17-19, Yechoiachim l-a născut pe Şealtiel şi pe Pedaiah, iar
Pedaiah l-a născut pe Zerub-Bavel. Însă alte texte din Tanakh406 spun că Şealtiel l-a născut pe Zerub-Bavel. Cine a fost tatăl lui Zerub-Bavel, Şealtiel sau Pedaiah?
Soluţii sugerate: 1: Se poate ca Şealtiel să fi murit timpuriu şi Pedaiah să fi devenit capul familiei. 2: Poate că Pedaiah s-a căsătorit cu văduva fără copii a lui Şealtiel, conform legii căsătoriei de levirat (Deut. 25:5,6), şi Zerub-Bavel să fi fost considerat fiul lui Şealtiel. În Evanghelia după Luca, 3:27, Neri, şi nu Yehoiachin, este identificat drept tatăl lui Şealtiel.407
Problema nr. 6: enigmaticul Avihud din Matei 1:13.Potrivit I Cronici, 3:19b-20, Zerub-Bavel a născut pe Meşulam, Chananiah şi pe
Şelomit, sora lor, pe Chaşubah, Ohel, Berechiah, Chasadiah şi Yuşav-Chesed, iar Avyhud nu apare niciunde, şi nici Resa din Evanghelia după Luca, 3:27.
Ca soluţie posibilă, inserăm un comentariu al lui Beniamin Fărăgău408:
...deşi Salatiel şi Zorobabel se regăsesc pe ambele liste, cei doi evanghelişti (Matei şi Luca, n.ns.) urmăresc linii diferite între Zorobabel şi Iosif. În ce priveşte lista genealogică a lui Matei‚ descendenţii lui Zorobabel din această listă – afirmă Ridderbos – nu apar în Vechiul Testament şi nu există posibilitatea de a afla cu exactitate cum anume a aflat evanghelistul numele lor. S-a subliniat totuşi, în mod corect – continuă Ridderbos – că existenţa listelor genealogice era un lucru curent între iudei... Astfel, este plauzibil faptul ca Iosif să fi avut şi el o astfel de listă genealogică, iar autorul Evangheliei după Matei să fi aflat conţinutul ei, fie din surse orale, fie din surse scrise.
Concluzie.Per ansamblu, genealogia lui Yeşua ridică întrebări la care nu putem da răspunsuri
certe, iar acest lucru ar trebui să ne amintească de faptul că nu avem toate răspunsurile şi să ne păstreze smeriţi (Deut. 29:29).
Totuşi, privind din altă perspectivă, putem spune împreună cu Warren Wiersbe că Yeşua este „singurul evreu care-Şi poate dovedi pretenţia la tronul lui David! Toate celelalte documente au fost distruse la cucerirea Ierusalimului de către romani, în anul 70 d. Cr.”409
406 Ezra, 3:2,8, Neemia, 12:1, Hagai, 1:1,12,14 şi 2:2,23.407 NIV Study Bible, p. 587.408 Beniamin Fărăgău, Evanghelia după Matei, Imprimeria „ARDEALUL”, Cluj-Napoca, 2001, p. 75.409 Warren W. Wiersbe, Fii loial, ed. Agape, Făgăraş, 1997, trad. O. Cosma, p. 17.
165
ADDENDA
PROFEŢII MESIANICE ÎMPLINITE ÎNEVANGHELIA DUPĂ MATEI
166
Într-un eseu scriam că identitatea evreiască a Evangheliei după Matei se distinge în mai multe moduri, unul dintre ele fiind acela că, destinându-şi opera în mod primordial poporului evreu, Matei a ales să construiască pe temeliile solide reprezentate de operele sacre ale Tanakh-ului, cu revelaţiile, promisiunile şi profeţiile sale şi, de-asemenea, că această operă identifică evenimentele din viaţa lui Yeşua cu împlinirea unor prevestiri şi aluzii făcute în Tanakh.
În acest eseu înaintăm cu încă un pas spre ospăţul de bucate gustoase reprezentat de această Evanghelie, dându-i târcoale şi adulmecându-l de la distanţă, survolând rostirile făcute în Tanakh în mod explicit şi inserate de Mattitiahu în opera sa.
Aici, însă, se impun câteva cuvinte despre modul în care autorul a întrebuinţat citatele din Tanakh. Mai întâi, precizăm că cele mai multe citate sunt preluate din Septuaginta grecească; altele au fost preluate din textul evreiesc sau din Targum-uri. Unele citate sunt preluate ad-litteram, şi Matei spune că ele s-au întîmplat chiar atunci şi acolo, în Persoana şi/sau viaţa şi/sau lucrarea lui Yeşua. Altor citate, autorul le atribuie o semnificaţie pur spirituală. Mai există încă alte citate despre care fostul vameş spune că nu se împlinesc nici literal, nici spiritual, ci sunt similare cu ceea ce se împlinea atunci, în Yeşua şi prin El. În plus, există unele citate pe care Matei nu le redă deloc, ci doar face aluzie la ele, lăsând cititorii operei sale, în mod primordial evreii, care cunoşteau bine Scripturile sacre, să înţeleagă pasajele la care face el aluzie. Evreii adorau să se ia la întrecere în cunoaşterea Bibliei, şi lucrul acesta nu e de mirare, întrucât rabinii cunoşteau pe dinafară tot Tanakh-ul, plus cele două sau trei sisteme de interpretare ale sale! Altfel spus, învăţaţii care proveneau din şcoala lui Hilel cunoşteau pe dinafară tot Vechiul Testament, sistemul în care-l interpreta Hilel, dar şi modul în care-l tălmăcea Şamai şi şcoala sa. Iar învăţaţii care proveneau din Bet Şamai410 cunoşteau pe dinafară aceleaşi Scripturi evreieşti (24 de cărţi, cum credeau ei că ar fi, sau 39 de cărţi, cum le împart creştinii), cunoşteau sistemul de interpretare aparţinând lui Şamai, dar şi sistemul lui Hilel. Cred că nu mai e nevoie să precizez că polemicile lor erau adevărate turniruri teologice. (Aceeaşi bucurie a cunoaşterii şi dialogului, fie el şi polemic, se întîlneşte azi şi printre creştini, care, în discuţiile lor, fac aluzie la versete, rostindu-le doar începutul; de exemplu: „Nu spune oare Scriptura că ‚toate lucrurile lucrează împreună…’ şi este aşteptată redarea continuării versetului din Romani, 8:28 sau ‚Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…’ din Ioan, 3:16, sau aduc în discuţie versete bine-cunoscute.)
Într-un eseu viitor vom aborda şi lentila hermeneutică prin care Matei, unul din hagiografii Noului Testament, privea Tanakh-ul. Până atunci, înfăţişăm, deci, versetele din Tanakh, pe care Matei le-a inserat în Evanghelia sa. Însă, acolo unde a fost necesar, nu am transcris numai versetul sau versetele din Tanakh ci, pentru a fi înţeleşi cât mai bine, am redat şi câte ceva din contextul lor imediat. Versetele de mai jos sunt preluate din traducerea Bibliei făcută de Dumitru Cornilescu, 1923:
1:22-23: Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice:
410 Bet Şamai: „casa lui Şamai”, şcoala de gândire a lui Şamai, conservatoare şi rivală şcolii lui Hilel.
167
„Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”. Aici, Matei preia versetul profetic din Isaia 7:14, naşterea din fecioară a lui Mesia.
2:4-6: A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului, şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul.„În Betleemul din Iudea”, i-au răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin proorocul:« Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu Israel. »”A se vedea Mica, 5:2, care vorbeşte profetic despre locul naşterii lui Mesia.
2:15: Acolo (în Egipt, n.n.) a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.”A se vedea Osea, 11:1, care vorbeşte profetic despre fuga în Egipt şi chemarea lui Iosef şi a Miryamei din azilanţa africană.
2:17,18: Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin proorocul Ieremia, care zice:„Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere, şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii, şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.” A se vedea Ieremia, 31:15, care vorbeşte profetic despre măcelărirea copilaşilor.
2:23: A venit acolo (în părţile Galileii, n.n.) şi a locuit într-o cetate, numită Nazaret, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prooroci: că El va fi chemat Nazarinean.Este posibil ca această rostire aluzivă a lui Matei să vizeze Isaia 11:1, dar să fie şi un joc de cuvinte. Vom da mai multe explicaţii atunci când vom trata versetul în sine.
3:3: Ioan acesta este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: « Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările. »”A se vedea Isaia, 40:3, care îl prevesteşte pe înainte-mergătorul mesianic.
4:4: Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: « Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. »“A se vedea Deuteronom, 8:3, care afirmă nevoia după Cuvântul lui Dumnezeu.
4:6: I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: « El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră. »“A se vedea Psalmii, 91:11, care dau asigurări cu privire la protecţia dumnezeiască.
4:7: „De asemenea este scris”, a zis Isus: „ « Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău. »” A se vedea Deuteronomul, 6:16, despre ascultarea de Dumnezeu.
4:10: „Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: « Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti. »“
168
A se vedea Deuteronomul, 6:13, care accentuează slujirea adusă numai lui Dumnezeu.
4:15,16: …ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: „Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea Neamurilor, Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina.”A se vedea Isaia, 9:1, care vorbeşte profetic despre slujba lui Mesia.
5:21: Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi”; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.”A se vedea Exodul, 20:13; Deuteronomul, 5:17, versete care susţin trăirea conform miţvot, a poruncilor dumnezeieşti.
5:27: Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.”A se vedea Exodul, 20:14; Deuteronomul, 5:18, versete care susţin trăirea conform miţvot, a poruncilor dumnezeieşti.
5:31: S-a zis iarăşi: „Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire.”A se vedea Deuteronomul, 24:1,3. Yeşua slujeşte prin învăţătură pastorală.
5:33: Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strâmb” (Levitic 19:12); ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.”A se vedea Numeri, 30:2; Deuteronomul, 23:23, versete care susţin trăirea conform miţvot, a poruncilor dumnezeieşti.
5:38: Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.”A se vedea Exodul, 21:24; Leviticul, 24:20; Deuteronomul, 19:21.
5:43: Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău”. A se vedea Leviticul, 19:18.
5:48: Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.A se vedea Leviticul, 19:2
8:16,17: Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate, şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.”A se vedea Isaia, 53:4.9:12,13: Isus i-a auzit, şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: « Milă voiesc, iar nu jertfă! » Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”A se vedea Osea, 6:6.
11:4,5: Drept răspuns, Isus le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi:
169
Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia”.A se vedea Isaia, 29:18.
11:10: …căci el (Ioan) este acela despre care s-a scris: „Iată, trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.”A se vedea Maleahi, 3:1.
12:7: Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfe”, n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi.A se vedea Osea, 6:6.
12:17-21: …ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: „Iată Robul Meu, pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata. El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe uliţe. Nu va frânge o trestie ruptă, şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata. Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui.”A se vedea Isaia, 42:1-4.
13:14,15: Şi cu privire la ei se împlineşte prorocia lui Isaia, care zice: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.”A se vedea Isaia, 6:9,10.
13:34,35: Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; şi nu le vorbea deloc fără pildă,ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: „Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii.”A se vedea Psalmii, 78:2.
15:4: Căci Dumnezeu a zis: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta;” şi: “Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit negreşit cu moartea.”A se vedea Exodul, 20:12, verset care susţine trăirea conform miţvot, a poruncilor dumnezeieşti.
15:7-9: Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis:„Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” Isaia, 29:13.
170
18:16: Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.A se vedea Deuteronomul, 19:15.
19:4,5: Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască,şi a zis: « De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup »?”A se vedea Genesa, 2:24.
19:18,19: „Care?” I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: „Să nu ucizi: să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”; şi: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”A se vedea Exodul, 20:12-16.
21:4,5: Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: „Spuneţi fiicei Sionului: « Iată, Împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe. »”A se vedea Isaia, 62:11.
21:9: Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!”A se vedea Psalmii, 118:26.
21:13: şi le-a zis: „Este scris: « Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. » Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”A se vedea Isaia, 56:7.
21:16: Şi I-au zis: „Auzi ce zic aceştia?” „Da”, le-a răspuns Isus. “Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: « Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug? »”A se vedea Psalmii, 8:2.
21:42: Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că: « Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, şi este minunat în ochii noştri? »”A se vedea Psalmii, 118:22.
22:24: „Învăţătorule, Moise a zis: « Dacă moare cineva fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta fratelui său, şi să-i ridice urmaş. »”A se vedea Deuteronomul, 25:5.
22:31,32: Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice:
171
„Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov?” Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii.”A se vedea Exodul, 3:6.
22:37: Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.”A se vedea Deuteronomul, 6:5, verset care susţine trăirea conform miţvot, a poruncilor dumnezeieşti.
22:39: Iar a doua (poruncă, n.n.), asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”A se vedea Leviticul, 19:18, verset care susţine trăirea conform miţvot, a poruncilor dumnezeieşti.
22:43,44: Şi Isus le-a zis: „Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice:« Domnul a zis Domnului Meu: ‚Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale’ »?”A se vedea Psalmii, 110:1, care vorbeşte profetic despre superioritatea şi elevaţia lui Mesia.
23:39: …căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!”A se vedea Psalmii, 118:26, care vorbesc profetic despre binecuvântarea lui Mesia.
24:7: Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumă.A se vedea Isaia, 19:2.
24:15: De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! -A se vedea Daniel, 9:27, care vorbeşte profetic despre urâciunea pustiirii.
24:21: Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.A se vedea Daniel, 12:1, care vorbeşte profetic despre necazul cel mare.
26:31: Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: « Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite. »” A se vedea Zaharia, 13:7, care vorbeşte profetic despre înlăturarea conducătorului şi împrăştierea urmaşilor Lui.
26:38: Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine.”A se vedea Psalmii, 42:6.
172
26:64: „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.”A se vedea Daniel, 7:13.
27:9,10:Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin proorocul Ieremia, care zice: „Au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit unii din fiii lui Israel; şi i-au dat pe Ţarina olarului, după cum îmi poruncise Domnul.”Zaharia 11:12,13 şi Ieremia 32:6-9 vorbesc profetic despre trădarea lui Mesia.
27:34: I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; dar, când l-a gustat, n-a vrut să bea.A se vedea Psalmii, 69:21.
27:35: După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei, trăgând la sorţi, pentru ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul care zice: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi.”A se vedea Psalmii, 22:18, care consemnau despre viitoarea împărţire a bunurilor Crucificatului.
27:39: Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap…Psalmii, 22:7 prevesteau gesturile trecătorilor şi ale asistenţei.
27:41-43: Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc de El, şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El!S-a încrezut în Dumnezeu: să-l scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: « Eu sunt Fiul lui Dumnezeu! »”A se vedea Psalmii, 22:8.
27:46: Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”A se vedea Psalmii, 22:1, care vorbesc profetic despre cumplita deznădejde a Crucificatului.
27:48: Şi îndată, unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu oţet, l-a pus într-o trestie, şi i-a dat să bea.A se vedea Psalmii, 69:21.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ (pentru Addenda)
TRADUCERI ALE BIBLIEI:Biblia, trad. Dumitru Cornilescu, 1923. Jack W. Spirit-Filled Life Bible, versiunea New King James, ed. general Hayford, Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.
173
ARTICOLE:Art. „Matei”, de Daniel Brânzei, în Biblia cu explicaţii.Art. „Matthew” şi „Matthew, The Gospel of”, de O. Brooks, în Holman Bible Dictionary, ed. general T.C. Butler, Nashville, Tennessee, USA 1991.Art. „Evanghelii”, de F.F. Bruce, în Dicţionarul Biblic, red. general J. D. Douglas, Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Art. „Evanghelist”, de D.B. Knox, în Dicţionarul Biblic, red. general J. D. Douglas, Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Art. „Evanghelie”, de R.H. Mounce, în Dicţionarul Biblic, red. general J. D. Douglas, Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Art. „Biblie”, de J.J. Petuchowski, Clemens Thoma, în Lexiconul Herder al întâlnirii iudeo-creştine, Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. D. Ionescu-Stăniloaie.Art. „Matei”, şi art. „Matei, Evanghelia după”, de R.V.G. Tasker, în Dicţionarul Biblic, red. general J. D. Douglas, Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Art. „Biblie” în Dicţionar enciclopedic de iudaism, Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.Art. „Matthew” şi „Matthew, Gospel of”, în New Illustrated Bible Dictionary, Ronald Youngblood (gen. ed.), Nashville, Tennessee, USA 1995.Art. „Matthew “, în Spirit-Filled Life Bible, versiunea New King James, Jack W. Hayford (gen. ed.), Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.Art. „Matei”, în Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, trad. D. Cornilescu. Donald C. Stamps (ed. general), Life, Bucureşti, 1996, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu.
CĂRŢI:Barclay, Wm., The Gospel of Matthew, vol. I, The Saint Andrew Press, sixth impression, Edinburgh, Scotland, 1965.Davies, W.D., The Setting of the Sermon on the Mount.Edersheim, Alfred, The Life and Times of Jesus the Messiah, Hendrickson Publishers, eighth printing, 2004, USA.Fărăgău, B., Evanghelia după Matei, LOGOS, Cluj-Napoca, 2001.Hendriksen, Wm., The Gospel of Matthew, The Banner of Truth Trust, Edinburgh, Scotland, 1976.MacDonald, Wm., Comentar la Noul Testament, CLV, Bielefeld, Germania, 1998, trad. D. Motz.Maier, Gerhard, Evanghelia după Matei, Lumina lumii, Korntal, Germania, 2000.Sanders, E. P., Judaism – Practice & Belief, 63 BCE – 66 CE, SCM Press London, Trinity Press International Philadelphia, third impression, 1998.Wiersbee, W., Fii loial – Matei, Agape, Făgăraş, 1997, trad. O. Cosma.Willmington, Harold L., Willmington’s Complete Guide to Bible Knowledge, Tyndale House Publishers, Wheaton, Illinois, USA, 1991.
174
DICŢIONARE:Dicţionarul Biblic, red. general J. D. Douglas, Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Vine, W.E., An Expository Dictionary of New Testament Words, Fleming H. Revell co., Old Tappan, New Jersey, USA, seventeenth impression, 1966.
