CHIPUL MESIANICAL LUI YEŞUA NOŢRI

(IISUS NAZARINEANUL)

CUPRINS

MULŢUMIRIPRECUVÂNTAREPARTEA I: Generalităţi despre textele sacre ale „Vechiului Testament” şi „Noului Testament”PARTEA A II-A: EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:1-4PARTEA A III-A: EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1-18Capitolul I: Ioan: credincios mesianic, apostol, teolog, literatCapitolul al II-lea: Discursul ioanin: textul Evangheliei după Ioan, 1:1-18Capitolul al III-lea: Destinatarii discursului ioanin şi mediul lor de provenienţăCapitolul al IV-lea: Predicarea Prologului (Petikhta) şi reverberaţiile saleCapitolul al V-lea: Ioan, 1:1: „La început...” (Ἐν ἀρχῇ): reverberaţii în sufletele auditorilor1. „Începutul” (ראשית) în gândirea ebraică: Genesa, 1:1,2;2. „Începutul” (ἀρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă;3. „Începuturile” în gândirea barbară;4. „Începutul” în gândirea iudeo-creştină.Capitolul al VI-lea: „...era Cuvântul...” (ἦν ὁ λόγος)1. Cuvântul DOMNULUI (דבר יהוה) în gândirea ebraică

A. Cuvântul DOMNULUI, principiu al creaţiei în Tanakh: Genesa, 1; Psalmii, 33:6,9; 148:1-5;

B. Cuvântul DOMNULUI, principiu al revelaţiei în Tanakh: Genesa, 15:1; Ieremia, 1:2,4; Ezechiel, 1:3;

C. Cuvântul DOMNULUI, principiu al învierii în Tanakh: Ezechiel, 37:1-14;D. „La început, era Memra...” - excurs

2. Cuvântul - Logos (ὁ λόγος) în gândirea elenistă.Capitolul al VII-lea: „Cuvântul era cu Dumnezeu” (ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν)

A. „Cuvântul era cu Dumnezeu” în gândirea ebraică;B. „Cuvântul era cu Dumnezeu” în gândirea elenistă.

Capitolul al VIII-lea: „Cuvântul era Dumnezeu” (θεὸς ἦν ὁ λόγος)A. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea ebraică;B. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea elenistă;C. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea barbară;D. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea iudeo-creştină.

Capitolul al IX-lea: Ioan, 1:2.Capitolul al X-lea: Ioan, 1:3: Cuvântul, Dumnezeu şi teologia creaţiei

A. Analiza literară: paralelismul versetului 3.

1

B. Teologia creaţiei:i. Teologia creaţiei în Tanakh;

ii. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică: a) Teologia creaţiei în literatura apocrifă;b) Teologia creaţiei în literatura de la Qumran;c) Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă.

iii. Teologia creaţiei în operele ioanine:a) Pasaje biblice;b) Comentariu teologic.

iv. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit;v. Scurt interludiu: distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit

de alte opere literare evreieşti (Talmud, Maase Bereşith);vi. Comentariu teologic.

Capitolul al XI-lea: Ioan, 1:4a: Cuvântul, principiu al vieţii în discursul ioaninA. Ioan, 3:16,36; 5:21,24-26; 6:35,40; 11:25; 14:6; 17:3; I Ioan, 1:1-3; 5:10-13,20;

Apocalipsa, 2:7,10b,11; 3:5a; 7:17a; 21:27.Capitolul al XII-lea: Ioan, 1:4b: Conceptul de lumină în iudaismul biblic

A. Lumina în Tanakh: Genesa, 1:3-5; Isaia, 42:6; 49:6; 60:1-3; Psalmii, 36:9; 119:105;

B. Lumina în perioada inter-testamentară: „S-a stins o lumină în Yisra’el...”;C. Lumina în discursul ioanin: Ioan, 1:4b, 5, 7-9; 8:12 (II Cor. 4:6);D. Lumina în mentalul românesc.

Capitolul al XIII-lea: Ioan, 1:12-14,18: Despre paternitatea împătrită a lui DumnezeuA. Paternitatea creatoare: Dumnezeu, Tatăl creaţiei;B. Paternitatea etnică: Dumnezeu, Tatăl poporului Yisra’el;C. Paternitatea generatoare: Dumnezeu, Tatăl singurului-născut din El;D. Paternitatea adoptivă: Dumnezeu, Tatăl celor care cred în Logos.

Capitolul al XIV-lea: Ioan, 1:14: „Înomenirea” Cuvântului:A. Înomenirea Logos-ului în gândirea barbară şi elenistă;B. Înomenirea Logos-ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor.

Capitolul al XV: Ioan, 1:14: „Cortuluirea” CuvântuluiCapitolul al XVI: Ioan, 1:14: Slava CuvântuluiCapitolul al XVII: Ioan, 1:14: Filiaţia CuvântuluiCapitolul al XVIII-lea: Ioan, 1:16-18: Relaţia dintre Torah şi MesiaCapitolul al XIX-lea: Ioan, 1:18: „Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu”: Revelaţia dumnezeiască:

A. Despre Revelaţia dumnezeiască generală:i. revelaţia prin creaţie;

ii. revelaţia prin istorie;iii. revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om.

B. Despre Revelaţia dumnezeiască specială:i. revelaţia prin miracole;

ii. revelaţia prin profeţi şi profeţii;iii. revelaţia prin Sfânta Scriptură;iv. revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach;v. revelaţia prin experierea personală directă.

2

a) Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu: motivele Înomeniriib) Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu: despre relaţia Tată-Fiu (Ipostasuri).

3

MULŢUMIRI

La începutul acestei lucrări, aş dori să aduc mulţumirile mele Celui care este YHWH, „Cel ce sunt”, care, în bunătatea şi providenţa Sa, mi-a asigurat tot ce am avut nevoie pentru a scrie acest material. Lucrarea de faţă mai are încă subcapitole nefinalizate sau concepte exprimate neclar, dar nedesăvârşirile respective mi se datorează întru totul. Cu toate acestea, unul dintre aspectele pozitive pe care le furnizează Internetul şi blogurile sau site-urile este posibilitatea de a reveni şi completa articole.

Apoi aş dori să aduc mulţumirile mele prietenilor care m-au susţinut duhovniceşte, moral şi practic, în special doamnei profesoare gr. I Mirela Ianc, M.A., care a editat materialul din punct de vedere literar şi gramatical. Am apreciat foarte mult sugestiile pertinente pe care mi le-a făcut.

SOLI DEO GLORIA!

4

PRECUVÂNTARE

Autorul acestei lucrări e un om simplu, un îndrăgostit de Sfintele Scripturi; mi-a fost dat să cred cu simplitate în versetul care spune: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”1

Chibzuind la acest verset, am înţeles că viaţa, atât cea care ne-a fost dăruită pe acest Pământ cât şi cea care urmează după aceasta, ne-a fost dăruită tocmai pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat. Or noi putem să-L cunoaştem pe Dumnezeul invizibil uitându-ne la Chipul Său vizibil, care este Mesia.2

Mânat de Duhul, am decis să-L cunosc şi eu pe Acest Isus Hristos despre care scria acolo, ca fiind trimis de Tatăl, ştiind că în această cunoaştere stă viaţa veşnică; după ce am cumpănit bine, am decis că nu vreau o cunoaştere superficială, abstractă, fantomatică, cunoaştere care mi-ar da un surogat de viaţă, ci am vrut să-L cunosc pe Isus Hristos în profunzime, să-I văd trăsăturile chipului, să-I aud cuvintele, să-I văd gesturile şi miracolele, să înţeleg semnificaţiile pe care le aveau în cadrul lor cultural şi civilizaţional3 toate aceste întâmplări de o importanţă cosmică. Aşa că m-am dus şi eu acolo unde au avut loc toate acestea: mai întâi, în timp ce aşteptam cuminte să Se nască Cel Nenăscut, m-am uitat în jur, la ambientul geografic în care urma să întrupeze Cel care desfăşurase cerurile ca pe un sul şi întinsese stelele pe firmament. La naşterea Sa, păşteam oile pe câmp, împreună cu ceilalţi păstori, şi ne-am dus să ne minunăm de spusele îngerului.

Pe când Pruncul era circumcis, aveam şi eu o treabă în Templu, aşa că vă pot spune cum s-au întâmplat lucrurile.

În timp ce Pruncul creştea şi se întărea, vedeam bine că El era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El. Pe când învăţa dulgherie, mă uitam cu băgare de seamă la contextul religios, social şi economic în care mă aflam.

Cu ocazia Praznicelor lui YHWH, urcam la Yeruşalayim, împreună cu mişpachah, adică cu familia Sa extinsă, clanul Său.

Pe când a avut cam 30 de ani, am văzut cum, fără a face pase mistico-magice, Yochanan ben Zechariyahu, supranumit ha-Maţvil, Ioan „Botezătorul”, a asistat la afundarea simbolică a lui Yeşua în râul Yarden4.

Apoi El a început să predice şi am drumeţit cu El: când am ostenit, am poposit să ne întremăm şi ne-am bucurat de o petală găsită într-un verset şi de o floare desprinsă dintr-un capitol, de nişte crini pe câmp; când am trecut prin văi întunecate, câţiva stropi de lumină aruncaţi de o străveche profeţie mesianică au risipit întunecimea din cale; când am înfometat, ne-am hrănit cu merindele Cuvântului; când am deznădăjuit, lectura unei cărţi sfinte ne-a insuflat curaj. Am sorbit cuvintele dulgherului din Nazaret, m-am uitat cu

1 Evanghelia după Ioan, 17:3.2 Epistola către coloseni, 1:15.3 Şcoli germane de teologie au denumit acest concept printr-o sintagmă: Neutestamentliche Zeitgeschichte.4 Când vom ajunge la Evanghelia după Matei, cap. 3, vom vedea ce semnifica actul afundării în apă, care, în creştinism, a ajuns să semnifice „botezul”.

5

atenţie la gesturile Sale, am fost uluit de minunile săvârşite de El, m-am străduit să extrag învăţămintele trebuincioase.

Am fost îngrozit când a fost arestat, disperat când a fost crucificat, mâhnit până peste poate până-n a treia zi de la răstignire şi mi s-a umflat pieptul de bucurie când L-am văzut înviat.

Şi, în tot acest timp în care mă uitam la Înomenitul Fiu al lui Dumnezeu, Yeşua Mesia, Chipul vizibil al Dumnezeului invizibil, mi-am dat seama că şi chipul meu se transforma după Chipul lui Dumnezeu. Astăzi sunt un chip al Chipului mult mai mult decât atunci când am început drumeţia mea duhovnicească şi nădăjduiesc că mâine voi fi chiar mai asemănător Lui.

Prin paginile care urmează, pun la dispoziţia celor interesaţi o „tâlcuire” a chipului mesianic al lui Yeşua Noţri, adică voi descrie faptele din punct de vedere istoric, cultural şi literar şi voi glosa despre semnificaţiile lor cristologice şi teologice. Trebuie reţinut că această tâlcuire nu este una definitivă, categorică, dogmatică şi dogmatizantă.

Aici trebuie să fac trei precizări. Prima precizare este aceea că cel mai mult m-am uitat la chipul lui Yeşua în Evanghelia după Matei, dar atunci când am simţit că există breşe cronologice sau că alte pasaje aduc un plus de lămurire, nu am ezitat să inserez pasaje din alte cărţi. Din cele mai vechi vremuri au existat personaje care s-au trudit să elaboreze „Armonii ale Evangheliilor” sau „Sinopse”, lucrări care fie urmăreau desfăşurate cronologic viaţa şi slujirea lui Iisus Nazarineanul, fie încercau să pună pasajele „paralele” ale Evangheliilor unul lângă celelalte (eventual în formă tabelară). Asemenea juxtapuneri erau făcute în vederea analizei şi a identificării similarităţilor precum şi a particularităţilor pericopelor Evangheliilor, mai ales a sinopticilor Matei, Marcu şi Luca.

Personajele care au făcut aceste încercări au fost oameni de genul lui Tatian, Augustin, John Broadus, John William McGarvey, John A.T. Robinson, Ken Palmer. Eu, însă, nu am respectat schemele propuse de ei, întrucât infrastructura acestui studiu este reprezentată de Evanghelia după Matei şi la ea sunt adăugate pasaje scrise de ceilalţi evanghelişti, dar numai acolo unde Matei tace iar ceilalţi vin cu completări sau nuanţări.

Sinopsele elaborate de cărturarii amintiţi mai sus îşi au, însă, slăbiciuni intrinseci, sesizate de critici pertinenţi. De exemplu, specialiştii în teologia exegetică ne amintesc faptul că Dumnezeu ne-a dăruit Sfânta Scriptură compartimentată pe cărţi, nu pe teme sau cronologii; ca atare, ei studiază cărţile inductiv, pe paragrafe, capitole şi, la final, pot prezenta o vedere de ansamblu asupra unei cărţi studiate. Aceştia ar spune că demersul meu strică specificul fiecărei Evanghelii... şi nu ar greşi prea tare. O altă categorie critici pertinenţi aparţine tagmei dogmaticienilor: ei preiau textul sacru ca sursă primară, dar valorizează şi descoperirile exegeţilor, identifică doctrinele sau dogmele dintr-o carte biblică, le relaţionează la ceea ce spune Scriptura despre aceleaşi doctrine în cele două Testamente şi le prezintă în ansamblul lor logic-coerent. Uitându-se la lucrarea mea, aceşti erudiţi îmi spun că risc să „descopăr” (a se citi: „inventez”) doctrine care nu se potrivesc în ansamblul teologiei sistematice. Dacă au dreptate sau nu, rămâne de văzut.

A doua precizare este aceea că eu nu m-am mulţumit să apelez la diferite traduceri ale Sfintelor Scripturi ci, pe-alocuri, am inserat propria mea traducere a textului sacru. făcută din perspectivă mesianică, traducere pe care mi-o asum.5 Pe alocuri voi insera o transcriere structurală sau mecanică a traducerii, pentru a ajuta cititorul să vadă relaţiile

5 Ce semnifică această perspectivă mesianică voi explica o dată viitoare.

6

stabilite între diferite cuvinte, propoziţii, fraze şi structuri, paralelisme sinonimice, antitetice sau sintetice, personaje, relaţii cauză-efect, efect-cauză, conective etc..

Oare am reuşit să traduc fidel şi temeinic respectivele pasaje?... Iată care este răspunsul meu: pe vremuri, rabini de binecuvântată memorie spuneau: „Orice traducător este un trădător”. Sigur, în primul rând ei se refereau la trădarea care apare atunci când un traducător trebuie să traducă textele sacre din original într-o limbă receptoare, dar principiul rămâne valabil, pentru că în cazul unei traduceri temeinice trebuie să existe un colectiv format din specialişti în ebraică, aramaică, greacă, Vechiul Testament, Noul Testament, teologie biblică, sistematică şi pastorală, specialişti care să-şi amintească permanent că nu tălmăcesc dintr-o limbă în alta, şi nici măcar dintr-o cultură în alta, ci aduc la lumină cuvintele vieţii, care pot pune cititorii lor pe un făgaş veşnic. Şi, după toate acestea, este clar că oricum colectivul de traducători va fi supus tendinţelor de a observa şi interpreta textele sacre în acord cu teologia confesiunii în care s-au format.

Merită să înfăţişez aici un singur exemplu de traducere „trădătoare”: numele Mântuitorului. Dacă nu ai o filologie corectă, nu ai cum să obţii o teologie corectă şi te vei trezi trădat pe ambele planuri! Iată, aşadar, trădarea pe care o săvârşeşte limba greacă traducând un nume propriu: Numele ebraic al Fiului înomenit al lui Dumnezeu era Yeşua, care e forma prescurtată a numelui Yehoşua şi care înseamnă „Yah mântuie”. În numele „Yeşua”, accentul cade pe verb, deci el trebuie înţele ca fiind „Yah mântuie cu certitudine”. Numele „Yeşua”, deci, are o semnificaţie bogată. Extrapolând, când oamenii se uitau la El, vedeau în El pe Acela care le garanta că „Yah mântuie cu certitudine”.

În Noul Testament (acest „titlu” este alt exemplu de trădare, filologic-teologică, despre care vom mai vorbi) numele Mântuitorului este elenizat în Iesous, nume care nu semnifică nimic. Cum s-a putut traduce în acest fel?... Când Numele lui Yeşua a trebuit tradus, traducătorii s-au lovit de o primă problemă: limba greacă nu avea litera „ş”, deci numele Yeşua ar fi putut fi tradus numai ca „Yesua”. Apoi, o a doua problemă: numele masculine greceşti nu se puteau termina în „-a”, ci numai în „-s”. Prin urmare, „Yeşua”, a devenit „Iesus”. Cel care prin numele Său de „Yah mântuie cu certitudine” Îl scotea în lumină pe Suveranul care va mântui cu siguranţă, elenizat fiind, n-a mai transmis acelaşi lucru.

Poate că aici unii se vor întreba: „De ce ar fi îngăduit Dumnezeu ca numele Fiului Său să fie tradus greşit şi să-şi piardă semnificaţia?”

Replica mea constă în existenţa unui principiu biblic care este încă valabil: „Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraţilor stă în cercetarea lucrurilor”.6 Mărgăritarele adevărului nu se găsesc pe uliţă, ca să dea toţi cu piciorul în ele, poţi avea acces la bogăţiile lui Dumnezeu numai dacă trudeşti şi sapi după ele. Vrei să ai parte de mană proaspătă? Trebuie să te ridici, să pleci, s-o cauţi, s-o aduni, să depui efort pentru ea, iar Dumnezeu te va binecuvânta.

A trei precizare vizează un aspect deosebit de gingaş, cel al cadrului. Pentru a-L descoperi pe Yeşua ha-Maşiyach în cadrul Său cultural şi civilizaţional, nu am apelat numai filologie, ci şi la disciplinele ştiinţifice ale antropologiei culturale şi istoriei. Întemeindu-mă pe ele, îmi voi găsi oponenţi şi printre rândurile specialiştilor acestor ştiinţe care, în plus de cele două tabere, cea a exegeţilor şi cea a dogmaticienilor, vor fi capabili să-mi găsească acuze noi. Când vor face aceasta, voi conştientiza, în cheia

6 Proverbele, 25:2.

7

„legilor lui Murphy”, că am evitat greşelile făcute de alţii! Greşelile mele sunt originale! Iar pe oponenţii mei îi invit cordial să scrie mai fundamentat decât am făcut-o eu, poate chiar exhaustiv.

Însă ce am am realizat studiind Persoana lui Iisus Hristos în cadrul Său cultural şi civilizaţional? Voi puncta câteva descoperiri.

Iisus Mesia S-a născut, omeneşte vorbind, în urmă cu peste 2000 de ani în Asia, un continent străin nouă, fiind iudeu pogorâtor din patriarhul Avraham şi din regele David, era vorbitor de aramaică şi ebraică şi, foarte probabil şi de greacă. O dată ce era (şi este) iudeu, corect va fi să vorbim despre El ca despre Yeşua Noţri, nu Iisus nazarineanul, sau despre Yeşua ha-Maşiyach, Yeşua Mesia. Părinţii Lui au cerut azil politic pe alt continent, iar Pruncul, crescând, a fost ascultător de Lege/Torah. Fiind Om pe deplin integrat în cadrul Său cultural şi civilizaţional, ceea ce făcea sau spunea El avea un înţeles deosebit de bogat pentru ceilalţi copii ai lui Avraham, înţeles care este estompat pentru cei care nu cunosc gândirea evreiască. Cum acţiona El într-o situaţie dată şi de ce acţiona aşa? Să ne amintim că Cel Preaînalt a revelat „lucrările Sale”, deci acţiunile Lui, copiilor lui Yisra’el, dar lui Moise i-a revelat motivele pentru care El acţionează într-un fel sau altul, „i-a arătat căile Sale”7 sau modus operandi. Dacă vom avea o atitudine de închinători în duh şi adevăr, atitudine sine qua non pentru orice om care se apropie de Sfânta Scriptură, dacă vom pune întrebări corecte şi pe măsură ce vom cunoaşte tot mai bine gândirea ebraică a veacului Său, vom descoperi răspunsuri tot mai corecte.

În timpă ce studiam cadrul cultural şi civilizaţional al lui Yeşua Mesia, am început să văd tot mai bine erorile altor cadre culturale: de exemplu, icoanele religiei ortodoxe Îl zugrăvesc binecuvântând cu degetele încârligate, având odăjdii ortodoxe şi, eventual, făcând semnul crucii. Naţionalişti români i-au arborat şi o panglică tricoloră.

În Europa, Yeşua Mesia a fost popularizat ca un bărbat blondin, cu ochii albaştri şi păr lung, slăbit de atâta post, deşi e clar că nu avea cum să aibă păr lung, care pentru evrei este o urâciune8, şi este extrem de improbabil că El, un semit, era blond şi avea ochii albaştri. Este clar că postea des, pentru a posti 40 de zile9 trebuie antrenament şi, oricum, nu putea fi inferior fariseului care postea de două ori pe săptămână10, dar europenii portretizează slăbiciunea Lui pentru a induce sentimentul de milă faţă de El... Se uită, totuşi, amănuntul că El era dulgher, or profesia respectivă, şi mai ales în acele timpuri, presupunea o forţă şi o rezistenţă fizică peste medie.

În Africa, Yeşua Mesia a fost înfăţişat ca fiind un bărbat cu piele întunecată, probabil un hamit.

Americanii n-o duc mai bine: pentru unii reprezentanţi ai sub-culturii diseminate de uzina de iluzii denumită Hollywood, El este super-star... Mormonii sunt siguri că Sionul va fi construit în SUA, iar unele biserici care ţin de o mare confesiune baptistă au scris în manualele de şcoală duminicală pentru copii că „atunci când Isus era mic, El era un copil cuminte care mergea la Biserică în fiecare duminică...”

7 Psalmii, 103:7.8 Desigur, cu excepţia cazului în care un bărbat făcea un legământ de nazireat temporar, dar la Yeşua nu era cazul.9 Evanghelia după Matei, 4:2, fapt real, chiar dacă reprezintă şi o paralelă cu postul lui Moise, Exodul, 24:18, Deuteronomul, 9:9.10 Vezi Psalmul 69, cu accente mesianice pronunţate, Evanghelia după Matei, 9:14, Marcu, 2:18, Luca, 5:33, 18:12.

8

De Jesus cel musculos şi tatuat, ce să mai spunem?11...Totuşi, El nu era Iisus, românul, nici Jesus, americanul, ci Yeşua, evreul, iar

modurile în care El este reprezentat nu sunt numai simple acomodări culturale, pe care un connaisseur, eventual un sociolog sau antropolog al religiei le identifică drept false, ci ele au în esenţa lor şi un antisemitism care a caracterizat Biserica foarte curând de la întemeierea sa şi răspândirea la Neamuri... Cum zicea Sigmund Freud: „Evreii nu sunt urâţi atât de mult pentru că L-au ucis pe Isus, ci pentru că L-au dat lumii.”12

O greutate suplimentară a studiului provine şi din faptul că El este nu numai un Om plasat în diferite cadre, ci şi Dumnezeu înomenit. Or, fiind Dumnezeu devenit Om, putem face cunoştinţă cu El, dar nu-L putem cunoaşte în întregime, nu ni-L putem asimila. Cum spun unele „Mărturisiri de credinţă”, El este cognoscibil, dar incomprehensibil.

Finalmente, mai trebuie să ştii, dragul meu cititor, că această lucrare nu este finalizată, pentru că nu am înţeles totdeauna imaginea de ansamblu şi, în consecinţă, am aşteptat să cunosc mai mult, mai profund, şi să mă dumiresc. Mărginitul nu are cum să cuprindă în sine Nelimitatul.13 Eu nădăjduiesc, totuşi, că, lecturând această lucrare, vei fi binecuvântat spiritualiceşte şi îmbogăţit intelectualiceşte, vei identifica ceea ce este biblic şi vei încorpora în practica ta, în timp ce te lepezei de ceea ce este pur omenesc şi nu edifică.

Şi, cine ştie, poate vei fi chiar tu acela care vei accepta îndemnul de a pune mâna pe peniţa de scris şi a continua truda duhovnicească.

Y Y Y

PARTEA I11 http://www.realitatea.net/schimbare-de-brand-pentru-isus-mantuitorul-are-muschi-si-tatuaje-in-america_865742.html12 A se vedea www.yashanet.com/anti-semitism13 Finitum non capax infinitum (lat.): Ceea ce este finit, mărginit, nu are cum să cuprindă infinitul.

9

GENERALITĂŢIDESPRE TEXTELE SACRE

În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise de Moşe, denumite Chamişah chumşe Torah, adică „Cele cinci cincimi ale Torei”, unde Torah semnifică Legea, „Instrucţiunile, Învăţătura revelată (normativă)”; din Neviim, cărţile Profeţilor şi din Ketuvim (celelalte scrieri, Hagiografele). Împreună, acestea formează Tanakh-ul, termen provenit din acronimele evreieşti Torah, Neviim, Ketuvim. Cu excepţia a foarte puţine pasaje, aceste cărţi au fost scrise în limba ebraică, limbă în care a avut loc Revelaţia şi care, datorită acestui fapt, este leşon qodeş, limba sacră. Scrierea acestui corpus de opere literare s-a încheiat prin anii 415 î.e.n.

La Sfintele Scripturi ebraice, creştinismul şi mesianismul mai adaugă un corpus suplimentar de 27 de cărţi, care redau deosebit de fidel iudaismul secolului I e.n., şi mai ales „evenimentul cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea lui Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth-ul provinciei evreieşti ha-Galil (latinizată în „Galileea”). Corpus-ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi o prelungire organică a Tanakh-ului nu pentru că ar fi scris de evrei contemporani acelor întâmplări, ci din mai multe motive, dintre care enumerăm doar două, unul de factură profetică şi tipologică, iar celălalt de factură teologică şi soteriologică: primul motiv se bazează pe faptul că în Yeşua au fost împlinite zeci de profeţii mesianice consemnate în Tanakh14, iar al doilea, prin punerea în scenă a ultimei Cine, ne revelează înnoirea Legământului mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, în Tanakh, YHWH îl oferise YYisra’elului şi care, acum, se deschide soteriologic şi ne-evreilor, goyim-ilor. Acest corpus de scrieri este denumit „Noul Testament” sau, mai corect, cărţile Legământului Înnoit (gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-Beriyt ha-Chadaşah).

Scripturile Legământului Înnoit sunt alcătuite din Evangheliile sinopticilor Matei, Marcu şi Luca, Evanghelia după Ioan, o carte istorico-teologică (cartea Faptele apostolilor), Epistole ale apostolilor sau ale celor care au făcut parte din anturajul apostolic, iar cartea finală este una de natură profetico-apocaliptică, Apocalipsa. Acest corpus de 27 de cărţi au fost scrise în limba greacă; această limbă nu a fost aleasă pentru că ar fi fost revelată, aşa cum este limba ebraică, leşon qodeş, ci a fost aleasă pentru funcţionalitatea sa, în timpurile respective ea fiind folosită ca lingua franca în bazinul Mării Mediterane. Astfel, mesajul Legământului Înnoit a fost înscris în circuitul universalităţii.

Y Y YPARTEA A II-A

14 Din acest punct de vedere, suntem de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiul e ascuns, Vechiul Testament în cel Nou e revelat.”

10

EVANGHELIA DUPĂ LUCA, 1:1-4

1 Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi,2 după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului,3 am găsit şi eu cu cale, prea-alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele,4 ca " să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai.15

Y Y Y

Acest pasaj scurt este un fel de introducere în textul sacru, dar şi un suport al demersului nostru. Vom vedea următoarele:

1. Există istorisiri amănunţite alcătuite de martori oculari: Evanghelia după Matei şi Evanghelia după Ioan (ei erau şeliachim, adică trimişi, emisari, „apostoli”);

2. Există istorisiri amănunţite alcătuite de persoane din anturajul apostolic, cărora martorii oculari le povestiseră evenimentele: Evanghelia după Luca şi Evanghelia după Marcu (talmidim, adică ucenici, discipoli);

3. Există istorisiri rostite de oameni care primiseră revelaţii directe: „Evanghelia” lui Pavel şi Apocalipsa lui Ioan;

4. Iubitorii Evangheliei pot studia una sau mai multe Evanghelii, şi pot studia şi o Armonie (Sinopsă) a Evangheliilor, aşa cum încearcă această lucrare să se constituie. Toate acestea au fost scrise şi sistematizate în vederea înţelegerii vieţii lui Mesia şi a trăirii unei vieţi mesianice.

Y Y Y

15 Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, versiunea Dumitru Cornilescu, 1923, disponibilă pe http://www.ebible.ro/biblia/romana-diacritice/cornilescu

11

PARTEA A III-A

Capitolul I

IOAN:CREDINCIOS MESIANIC, APOSTOL, TEOLOG, LITERAT

Yochanan ben-Zavdai, adică Ioan, fiul lui Zebedei (Mat. 4:21; Mc. 1.19,20; Lc. 5:10), auzise Cuvântul vieţii, Îl văzuse cu ochii lui, Îl privise şi-L pipăise cu mâinile sale16, văzuse Viaţa care era la Tatăl, şi care-i fusese arătată. Apoi, după învierea Sa slăvită, Yeşua Mesia, Învăţătorul, Viaţa dumnezeiască înomenită, i-a trimis pe discipolii Săi credincioşi să ducă lumii Vestea Bună, adică Evanghelia. Printre trimişii sau emisarii Săi, adică şeliachim, era Yochanan, care şi-a trăit viaţa vestindu-L pe Mesia.

Însă peste evenimentele despre care vorbea Yochanan se aşternea praful timpului şi, se ştie, timpul ajută oamenii să se distanţeze de fierbinţeala evenimentelor, scurgerea vremurilor îl ajutase pe apostol să se „dumirească” (ca să folosim cuvântul pe care Profesorul Nae Ionescu i l-a spus odată lui Petre Ţuţea), să vadă lucrurile distinct şi de ceilalţi Evanghelişti. Sau, parafrazându-l pe Sorin Alexandrescu17, am zice: „Timpul se retrăsese şi apăruse memoria. O memorie prin care faptele existenţei se revelaseră ca etape ale destinului eliberate de greutatea prezentului. Acum apostolul vedea viaţa ca întreg.”

În timp, apostolul ajunsese nu numai să vadă viaţa ca întreg, dar şi să înţeleagă coerenţa acesteia şi adevărata sa semnificaţie, şi era capabil să o expună şi altora prin predică şi în scris: era, prin urmare, un teolog, şi chiar un teolog inspirat dumnezeieşte.

Spre apusul vieţii, la peste şase decenii de trăire a credinţei, Yochanan a fost somat să se închine împăratului Domiţian şi să-l recunoască drept Dominus et Deus, adică Domn şi zeu, sau Dumnezeu; când a refuzat, a fost condamnat la muncă silnică în minele din Asia Mică.

După eliberarea sa, s-a gândit să aştearnă în scris ceea ce văzuse şi auzise de la Mesia pentru care trăise o viaţă întreagă: voia să vestească acestea şi cu ajutorul peniţei, ca şi cititorii scrierii sale să aibă părtăşie cu el, cel care avea părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos şi scria aceste lucruri pentru ca bucuria cititorilor săi să fie deplină ( I Ioan, 1:1-3). Aşa au fost scrise Evanghelia după Ioan, Epistolele ioanine şi Apocalipsa.

Aceste scrieri ale sale ne descoperă nu numai un credincios mesianic şi un apostol, nu numai un teolog inspirat dumnezeieşte, ci şi un literat, după cum vom vedea analizând prologul Evangheliei după Ioan şi pasaje din alte lucrări ale sale.

16 Expresia „a pipăi (cu mâinile)” este, de fapt, un ebraism care ascunde un joc de cuvinte: yad (plural, yadaim) înseamnă „mână, mâini”, iar „a cunoaşte” este yodeah. Astfel, ajungi să cunoşti pipăind, atingând, palpând. În acest sens, apostolul scria „L-am cunoscut pipăindu-L, atingându-L”.17 Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, în „La Ţigănci” de Mircea Eliade în cinci interpretări, coord. Ion Simuţ, Dacia, Cluj-Napoca, 2008, p. 21.

12

Capitolul al II-lea

DISCURSUL IOANIN:TEXTUL EVANGHELIEI DUPĂ IOAN, 1:1-18

1 La început era Cuvântul,şi Cuvântul era cu Dumnezeu,şi Cuvântul era Dumnezeu.2 Acesta era la început cu Dumnezeu.3 Toate lucrurile18 prin El au fost făcute19 şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.4 În El era viaţa,

şi viaţa era lumina oamenilor.5 Lumina luminează în întunecime20, şi întunecimea n-a biruit-o21.

6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu: numele îi era Yochanan.

7 Acesta a venit spre mărturie, " pentru a mărturisi despre Lumină, " pentru ca toţi să creadă prin el.

8 Nu era acela Lumina,D ci el a venit "pentru a mărturisi despre Lumină.

9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume, luminează pe orice om22.

10 El era în lume, iar lumea prin El a fost făcută, D dar lumea nu L-a cunoscut.11 A venit la ale Sale, şi ai Săi nu L-au primit.23

18 Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, termenul subînţeles este „lucrurile”.19 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă. După cum vom demonstra, atunci când scrie că „toate lucrurile (toată Creaţia) prin El au fost făcute” înseamnă că Logos-ul nu era numai instrumentul (gr., organon) prin care se crea, şi nu era numai principiul (gr., arche) prin care subzista şi co-exista ceea ce era creat, ci era şi Co-creator, participant activ la creaţie. Altfel spus, Logos-ul este principiul care stă la baza tuturor lucrurilor, care în-temeiază toate, lucrurile subzistând şi co-existând prin El.20 Termenul grecesc skotia este de genul feminin, deci am preferat să-l traducem tot printr-un feminin, „întunecime”, mai degrabă decât prin „întuneric”, termenul consacrat.21 Katalambano: a birui; a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi.22 Credem că această variantă de traducere este mai corectă decât cea folosită de Dumitru Cornilescu. Lumina venind în lume luminează, nu omul este luminat venind în lume. În sprijinul ideii, vezi şi Evanghelia după Ioan, 3:19.23 Nu a venit la „ai Săi”, ci la „ale Sale”, care în greacă este neutru plural.

13

12 D Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui,

le-a dat autoritatea să se facă24

copii25 ai lui Dumnezeu; 13 care nu din sânge26,

nici din voia firii27 lor, nici din voia vreunui om,

D ci din Dumnezeu au fost născuţi.14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit28 printre noi.Şi noi am privit slava Lui,

o slavă ca a singurului-născut29 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.

15 Yochanan mărturiseşte despre El şi a strigat, zicând: „Acesta era Acela despre Care ziceam eu:

Cel venind după mine are întâietate30, pentru că era înainte de mine!”16 Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har;17 căci Legea31 a fost dată prin Moşe,

dar harul şi adevărul a venit prin Yeşua ha-Maşiyach.18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;

Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul

Tatălui32, Acela

L-a făcut cunoscut33.24 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.25 Teknon: copil, cu accentul pe faptul naşterii, fiind diferit de huios, care accentuează demnitatea şi caracterul relaţiei.26 În original, termenul apare la plural, deci ar trebui tradus „sângiuri”, însă această variantă, deşi corectă, este incomodă.27 Sarx: literal, acest termen trebuie tradus „carne”, unde „carne” este o sinecdocă, ea redând ca parte omenitatea, adică totalitatea lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, duhul, sufletul şi trupul. Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă prin „fire (pământească)”. Vezi mai jos.28 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.29 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în versetul 18.30 Emprosthen: a avea întâietate, poziţie de demnitate, de superioritate.31 Lege: Torah (ebr.). De fapt, Torah înseamnă „Instrucţiunile, Învăţătura dumnezeiască revelată (normativă)”.32 În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro33 Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.

14

Capitolul al III-lea

DESTINATARII DISCURSULUI IOANINŞI MEDIUL LOR DE PROVENIENŢĂ

Destinatarii.Cine ar putea fi auditorii predicilor ioanine şi destinatarii lucrărilor sale

literare? ...Vom vedea că fostul pescar are un singur discurs, dar care se adresează simultan la patru categorii de oameni. Altfel spus, există un singur discurs, dar audiat de trei , ba chiar patru 34 comunităţi interpretative , compuse din evrei, greci sau elenizaţi, barbari şi cei care-L urmau pe Yeşua Mesia, adică iudeo-creştinii. Fiecare dintre aceste comunităţi era condiţionată de mediul său de provenienţă (background) şi avea o concepţie proprie despre lume şi viaţă (Weltanschauung), fiecare dintre ele era divizată în şcoli de gândire şi curente colaterale şi, în plus, fiecare auditor înţelegea mesajul ioanin potrivit posibilităţilor proprii de comprehensiune. Prin intermediul acestor repere teologice încercăm nu numai să contextualizăm (analizând ceea ce spune autorul sfânt, identificând destinatarii, înţelegând ceea ce-ar fi putut înţelege ei, fie auditori, fie cititori, atunci şi acolo), ci şi să actualizăm, să vedem cum trebuie să trăim noi, acum şi aici.

Prin cuvinte simple, dar pline de o încărcătură formidabilă, Yochanan, pescarul-teolog purcede la modelarea gândirii acestor patru categorii de oameni.

Să vedem acum cine forma aceste comunităţi interpretative.

Comunitatea interpretativă nr. 1: evreii.Mentalitatea evreilor fusese impregnată de evenimentele istorice prin care trecuse

poporul lor: Avraham, patriarhul întemeietor de etnie, fusese chemat de YHWH cu două milenii înainte de Mesia, Legea (Torah) fusese dată înainte cu cincisprezece secole, ei trecuseră prin două exilări naţionale ca pedeapsă pentru idolatriile lor şi se întorseseră pentru a reconstrui o ţară din cenuşă... doar pentru a vedea cum romanii distrug Templul din nou. Frustrarea de căpetenie era aceea de a vedea cum tot mai mulţi dintre ei ajung să creadă într-un tâmplar obscur, care copilărise în regiunea ha-Galil, Galileea ne-evreilor contaminaţi de păcate şi cum, astfel, societatea lor se fărâmiţează o dată în plus.

Cei mai mulţi dintre evreii care ascultau predicile apostolului Yochanan proveneau din rândurile păturii denumite am ha-areţ, „norodul”, „poporul ţării”, şi aici trebuie să reţinem un fapt: aceşti oameni nu erau fini cunoscători ai Sfintelor Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că atunci când auzeau Scripturile citite sau expuse nu-şi aminteau de cele învăţate acasă sau de alte predici auzite, şi nu făceau corelaţii şi asocieri de idei şi de doctrine.

Mai trebuie reţinut şi faptul că evreii nu aveau o gândire evreiască pură, unitară şi monolitică, ci fiecare dintre ei interacţionase cu elenismul şi fusese mai mult sau mai puţin influenţat de ceea ce terminologia culturii a denumit ca fiind „miracolul grec”, mai ales evreii care trăiau în Diaspora. Despre ei Biblia vorbeşte ca fiind elenişti (Io. 7:35; Iac. 1:1; I Pet. 1:1; Fap. 2:5,8-11; 6:1).

34 Pentru a face apel la cuvintele din Proverbele, 29:15.

15

În plus, existau cel puţin 24 de „secte” religioase, dintre care fariseii, saducheii şi esenienii erau cei mai cunoscuţi. Fiecare dintre aceste şcoli de gândire avea caracteristicile sale şi unicitatea sa.

Atunci, se ridică întrebarea: dacă evreii care făceau parte din auditoriul ioanin erau atât de diferiţi şi, mai mult, dacă existau „iudaisme” diferite, ce aveau în comun reprezentanţii lor?...

Un răspuns scurt ar spune că elementele comune ale diferitelor „iudaisme” sunt trei: credinţa în existenţa lui YHWH, credinţa că El Se revelase patriarhilor şi că dăduse revelaţia (cel puţin cea scrisă) prin Moise, Învăţătorul nostru (Moşe Rabeinu). În rest, aveam de-a face cu şcoli distincte şi problematizări similare.

În această lucrare ne focalizăm pe gândirea maselor largi de evrei, pe gândirea mainline. Cum au auzit şi cum au receptat ei discursul lui Yochanan, unul de-ai lor? Vom încerca să descoperim aceasta împreună.

Comunitatea interpretativă nr. 2: eleniştii.În auditoriul lui Yochanan mai erau şi eleniştii. Cine erau aceştia?Făcând o incursiune în istorie, ne amintim de sintagma pe care o foloseşte

terminologia culturii, aceea de „miracolul grec.” La ce se referă ea?În antichitate, civilizaţiile care au produs imperii, Imperiul Babilonian, Imperiul

Asirian, Imperiul Neo-babilonian, Imperiul mezo-persan, au fost situate pe continent (Asia), însă treptat au apărut civilizaţii mediteraneene, continentale sau insulare. Marile capitale continentale de genul Memphis-ului, al Thebei, Babilonului, al Ninivei sau al Susei au decăzut, şi s-au ridicat cetăţi-porturi (Corint, Alexandria, Antiohia, Cartagina, Atena). Civilizaţiile mediteraneene veneau cu alte concepţii despre lume şi viaţă, despre zei şi oameni, despre civilizaţie şi cultură, despre comerţ, despre război. Grecii, de pildă, au reprezentat o mare civilizaţie: au avut aezi (poeţi) formidabili, de genul lui Homer, care alcătuise Iliada şi Odiseea, sau al lui Hesiod, care cântase despre Munci şi zile sau despre teogonie, genesa zeilor. Au avut filosofi remarcabili, au avut oameni politici, au avut artişti, au avut parte de dezvoltări absolut remarcabile pe mai multe planuri: moştenim de la ei conceptul de polis, civilizaţia urbană cu anumite forme politice, tinzând spre democraţie etc.

În secolul al IV-lea î.e.n. îl descoperim pe primul mare om care a dispersat elenismul, fără a fi grec el însuşi: macedoneanul Alexandru cel Mare. El a fost un instrument de difuziune absolut deosebit, prin cultura sa, formată de Aristotel, prin rangul de rege, prin cuceririle sale care au dus la întemeierea celui mai mare imperiu al lumii antice, prin îndemnul adresat soldaţilor săi de a se căsători cu femei din teritoriile ocupate, etc. Diadohii, generalii care i-au urmat lui Alexandru, au împărţit Imperiul şi au continuat elenizarea, la fel ca şi succesorii lor.35 În timpurile lui Yochanan, macedoneni, greci, romani, imensa majoritate a lumii cunoscute fusese modelată din punctul de vedere cultural, artistic, filosofic de elenism, fusese crescută în spiritul „miracolului grec”.

(Să amintim o rostire care, pentru filosofia culturii, este o banalitate: „Roma a cucerit Elada din punctul de vedere militar dar, la rândul lor, grecii au cucerit Roma din punctul de vedere cultural…” Or, prin intermediul Imperiului Roman, lumea mediteraneeană a marcat cultura noastră occidentală într-un mod definitiv.)

35 Vezi excelenta carte de Merrill C. Tenney, New Testament Survey, pag. 1-128, sau traducerea sa în limba română, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, pag. 1-110.

16

Comunitatea interpretativă nr. 3: barbarii.În al treilea rând, îi amintim pe barbari, cei care nu fuseseră elenizaţi până în

străfundurile fiinţelor lor. Aceştia erau perşi, celţi, gali, sciţi, proveneau din triburi germanice etc. Weltanschauung-urile lor erau atât de diferite încât nu ne putem opri asupra lor, ci doar le semnalăm prezenţa în oceanul greco-latin al secolului I.

Comunitatea interpretativă nr. 4: iudeo-creştinii.În al patrulea rând, să încercăm să definim comunitatea hermeneutică a iudeo-

creştinilor: cine erau aceştia? Din nou, vom face o incursiune în istorie, de data aceasta în istoria contemporană

lui Yochanan.În primii 10 ani de la pogorârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii (Chag ha-

Şavuot), comunitatea celor care credeau că Yeşua este Mesia cel profeţit în Tanakh fusese alcătuită numai din evrei, vezi Faptele apostolilor, 1-7. Apoi, încet-încet, mesajul central al comunităţii, adică Evanghelia, viaţa fără păcat, moartea ispăşitoare şi învierea slăvită a lui Yeşua, a început să se răspândească şi în alte regiuni şi la alte populaţii: la samariteni (Fapte 8), iar apoi la ne-evrei, Neamurile (Faptele apostolilor, 10 etc). Conciliul de la Yeruşalayim (Ierusalim) din Fapte 15 a avut de dat răspunsuri vizavi de relaţia trilaterală dintre mântuirea dăruită de Mesia, sistemul soteriologic în care credeau evreii „iudaizatori” şi posibilitatea mântuirii ne-evreilor. (Desigur, la destul de scurt timp după elaborarea deciziilor conciliare şi răspândirea lor sub formă de scrisoare circulară adresată ne-evreilor, ele au fost răstălmăcite de ne-evreii care nu înţelegeau esenţa lor, dar această afirmaţie va face obiectul unei discuţii ulterioare.)

Până în anul 135 e.n., anul dărâmării Ierusalimului, comunitatea de credincioşi mesianici din cetatea sfântă a avut un număr de 15 episcopi evrei, ne spune Eusebius, istoricul Bisericii, episcopi care, e clar, nu duceau turma în derută spirituală. Ei proclamau Cuvântul şi aveau grijă de turmă dar, pe măsură ce mesajul Evangheliei lui Mesia se răspândea, din diferite motive, de sorginte dumnezeiască, socială, religioasă, istorică, pe care nu le vom prezenta aici, tot mai puţini evrei răspundeau, dar ajungeau să creadă tot mai mulţi ne-evrei, astfel încât se poate spune că de prin anul 150 e.n. nu mai existau comunităţi de credinţă mesianică evreiască observabile istoric36 – ele fuseseră înlocuite de ekklesii creştine care, provenind dintr-o anumită sferă culturală şi filosofică, teologhiseau într-un mod total diferit. Oricum, în timpul apostolului Yochanan, comunităţile de credinţă în Yeşua, deşi felurite şi neuniforme în elementele secundare ale credinţei, aveau deja convingeri solide privitoare la mesianismul lui Yeşua, precum şi la filiaţia Sa dumnezeiască.

36 Desigur, comunităţi de credinţă mesianică evreiască ar fi putut exista în mod clandestin.

17

Capitolul al IV-lea

PREDICAREA PROLOGULUI/PETIKHTAŞI REVERBERAŢIILE SALE

Scriam mai sus faptul că Yochanan ben-Zavdai, adică apostolul Ioan, evreu din evrei, deşi era un om simplu, demonstra din abundenţă faptul că era un literat. El folosea cuvinte simple: cuvânt, viaţă, lumină, lume... Însă, deşi aceste cuvinte sunt simple, ele sunt încărcate de sensuri multiple, sunt îngreunate de slavă dumnezeiască, se prezintă jocuri de cuvinte, se zămislesc relaţii conceptuale care întrec puterea de înţelegere a unui om...

Oare numai prin folosirea jocurilor de cuvinte şi a unor relaţii conceptuale profunde se vede că apostolul era un literat? Nu, ci chiar prin literaritatea textelor sale: de exemplu, primele 18 versete din Evanghelia vestită de apostol arată atât o formă literară asemănătoare cu cea poetică37 – şi asta, în limba greacă, care nu era limba maternă a apostolului! – precum şi o tehnică literară ebraică denumită petikhta. În straiele elenismului se înveşmântaseră o gândire semitică şi expresii ebraice!

Dar să vedem mai concret ce înseamnă petikhta: aceasta este o tehnică literară semitică absolut deosebită, care introduce şi condensează o întreagă lucrare literară: altfel spus, în doar 18 versete, cel care constituie Prologul Evangheliei, literatul Yochanan introducere şi condensează întreaga sa Evanghelie. Adevărurile ample din Evanghelie, conceptele esenţiale (Cuvânt, viaţă, lumină, lume, singur-născut, slavă, har, adevăr) cu care pescarul-teolog va opera pe parcursului operei sale, sunt înmănuncheate în Prolog.

Poate că aici unii cititori mă vor întreba dacă pot furniza şi alte exemple de petikhta sau este doar o părere de-a mea, de care se pot dispensa. Desigur că petikhta, introducerea şi condensarea unei întregi opere literare, de o întindere mai mică sau mai mare se găsesc şi în alte cărţi ale Sfintelor Scripturi: puteţi lectura Genesa, 1:1; Evanghelia după Matei, 1:1; Epistola către galateni, 1:4,5; Epistola către romani, 1:1-5; Epistola către efeseni, 1:3-14; Epistola către evrei, 1:1-4.

În altă ordine de idei, Yochanan se recunoaşte ca fiind un literat inspirat în mod dumnezeiesc: peste veacuri, el dă un răspuns lui Moise (Moşe), scriitorul uman al Torei, cartea în cinci volume ce care se deschide Biblia. Prin scrierea sa, Ioan arată că înainte de Genesa, 1:1, exista un fel de Genesa, 1:0a, 1:0b şi 1:0c?

Să analizăm modurile în care primul verset din Prologul-Petikhta reverbera în sufletele auditorilor:

1 La început era Cuvântul,şi Cuvântul era cu Dumnezeu,şi Cuvântul era Dumnezeu.

37 Aici ne vine în minte o observaţie făcută de Eugen Simion: „Cultura fără Logos este o spiritualitate a barbariei. Poezia este o soteriologie.” A se vedea Eugen Simion, Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei, Junimea, Iaşi, 2006, p. 276.

18

De dragul preciziei, vom fragmenta acest verset în patru părţi:

1a: La început...1b: ...era Cuvântul...1c: ...şi Cuvântul era cu Dumnezeu...1d: ...şi Cuvântul era Dumnezeu.

În continuare, vom identifica modurile în care rostirea fiecăreia dintre aceste propoziţii reverbera în sufletele auditorilor săi. Şi aici trebuie să reţinem faptul că o importanţă majoră o are nu numai reverberaţia propoziţiilor, ci şi constructele teologice pe care le edifică fiecare dintre ele, constructe variate şi solide, după cum vom vedea.

Y Y Y

19

Capitolul al V-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1a:„LA ÎNCEPUT...”/ Ἐν ἀρχῇ:

REVERBERAŢII ÎN SUFLETELE AUDITORILOR

1. „Începutul” (ראשית) în gândirea maselor evreieşti;2. „Începutul” (ἀρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă;3. „Începuturile” în gândirea barbară;4. „Începutul”în gândirea iudeo-creştinilor.

După cum am spus, atunci când şaliach Yochanan, apostolul Ioan, a vorbit, el s-a adresat unor categorii diferite de audienţă: evreilor, grecilor, barbarilor şi mesianicilor sau iudeo-creştinilor. În continuare, vom vedea modurile în care aceste categorii înţelegeau vorbirea lui Ioan şi modurile în care pescarul-teolog le modifica gândirea.

1. „Începutul” în gândirea maselor evreieşti:

primul ca loc, timp, ordine sau rang; în mod specific, o :(Reşit, Strong H 7225) ראשיתpârgă, o primă roadă; început, de căpetenie, prim (prime roade, prima parte sau prima dată); lucrul principal.

Autori şi texte: Moise, Genesa 1:1; Talmud, bYom 9b; Isaia 43:10-13.

În primul rând, să vedem ce înţelegeau evreii atunci când Ioan spunea „La început”... Aici trebuie să facem o oprire, ca atunci când în Psalmi scrie „oprire” (Selah, „ecoul tăcerii”), şi să schiţăm un orizont discursiv.

Mai întâi, ne amintim de faptul că autorul era evreu şi avea o gândire modelată de Sfânta Scriptură, dar nu numai de ea, ci şi de Rabinul la picioarele Căruia studiase, despre care credea că este Mesia, Cel profeţit de mult, şi chiar Fiul lui Dumnezeu.

Apoi, Yochanan, pescarul-teolog, vorbea unei mase de evrei care forma o parte a auditoriului său. Cum au auzit şi cum au receptat ei discursul lui Yochanan, unul de-ai lor?

...De exemplu, apostolul Ioan zice în greacă En arche, „La început”, şi evreii aud „En arche”, dar pentru ei această sintagmă face o referire directă la expresia „La început” pe care o citeau ei în Sfânta Scriptură (versiunea Septuaginta, întrucât mulţi evrei se elenizaseră). Cartea Genesa, şi chiar a întregii Biblii, se deschide cu expresia „La început”.

20

Evreii care refuzaseră elenizarea şi citeau Biblia în ebraică îl auzeau şi ei pe Ioan zicând „La început”, dar traduceau în ei înşişi ca fiind expresia Bereşit (ebr., :(בראשית „La început, Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul.”

Mesajul din spatele lui „La început” este acesta: Ioan zice „Voi, evreilor, ştiţi că Sfânta Scriptură începe cu ‚La început...’ Ei bine, şi eu am îndrăzneala de a vorbi despre început şi chiar de a scrie despre început... şi una dintre implicaţiile vorbirii mele despre început este că, dacă am dreptate când vorbesc despre început, atunci scrierea mea nu se înscrie în lunga tradiţie literară pe care o avem noi, evreii, nu este o carte apocrifă şi, evident, nici pseudoepigrafă, ci este chiar Scriptură, iar eu sunt la fel de inspirat ca profetul Moise, autorul cărţii Genesa (şi al restului Torei)...

Noi, evreii, am spus că după moartea lui Hagai, Zaharia şi Maleachi, Duhul Sfânt S-a îndepărtat de Yisra’el (Talmud, bYom 9b). Dar ne-am înşelat! Căci Duhul Sfânt a făcut să aibă loc evenimentele pe care vi le relatez şi m-a mânat să scriu această carte, Evanghelia, care va ocupa un loc în canonul Sfintei Scripturi.”

Ce mai înţelegeau evreii prin această expresie, „la început”? Foarte posibil, expresia „la început” declanşa în ei amintirea unui şir de versete care ţin de aşa-numita „teologie a creaţiei”, pentru care le vom examina în discuţia din versetul 3.

2. „Începutul” în gândirea elenistă:ἀρχῇ (arche, Strong G 746): (în mod propriu abstract) un început, sau (concret) şef, prim (aplicat variat la ordine, timp, loc sau rang); început, colţ, primul, magistrat, putere, principalitate, principiu, regulă.

Autori şi texte: Thales din Milet, Teologia Orphică; Heraclit din Efes, Despre natură; Anaximenes din Milet, citat de Diogenes Laertios, Aristotel, Simplicius,

Hippolytos şi Cicero; Empedocles din Agrigentum, Despre natură.

Să vedem ce înţelegeau grecii prin cuvintele „La început”: cu toate că era evreu, şaliach Yochanan, apostolul Ioan, scria în limba greacă38, şi lucrul acesta este important de reţinut, pentru că Ioan cunoştea nu numai limba, ci şi gândirea greacă. Cu 700 de ani înainte ca Ioan să fi scris Evanghelia, grecii începuseră să treacă de la gândirea mitică la cea filosofică şi ridicaseră tot felul de întrebări cu privire la începuturi, spunând: „Toate lucrurile astea, Cosmosul, zeii, omul, trebuie să fi avut un început... Acel început se regăseşte, cumva, în toate aceste lucruri... Există ceva comun în toate aceste lucruri, ceva ce nu se schimbă, deşi aparenţele sub care există acel ceva e diferit şi variat şi se schimbă... Există un izvor comun din care încep şi îşi primesc temeiul lumea, Cosmosul, zeii, omul... Există un arche (ἀρχῇ), un principiu sau un substrat, o esenţă eternă şi

38 În Mişcarea Mesianică sunt persoane care susţin că şeliachim, apostolii, şi-au scris operele în ebraică şi le-au tradus ulterior în greacă. Autorul acestor notiţe ar crede şi el lucrul acesta, dacă ar fi fundamentat de descoperirea a măcar câteva zeci de asemenea exemplare în ebraică, versus miile de exemplare (deşi nu autografe) în greacă. Cum descoperirea cu pricina nu ştim să fi avut loc încă, continuăm să credem dovezile existente actualmente.

21

neschimbabilă, comună tuturor lucrurilor existente... Care să fie substanţa ce persistă în cadrul schimbării?”39

Aşadar, când Ioan zice „En arche”, grecii nu înţeleg „La început”, ci mai degrabă „Întru început” sau „Întru principiu”. Cristian Bădiliţă40 propune traducerea sintagmei „En arche” drept „Întru început” şi zice:

„La” redă numai o dimensiune temporală destul de vagă. „Întru” redă şi dimensiunea spaţial-metafizică...

adică cea de principiu metafizic, teologic.

Thales din Milet: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din apă.Teologia Orphică: „apa există de la începuturi şi ea este materia din care s-a

solidificat pământul.”Dacă Thales din Milet ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de

Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era apa...”

Heraclit din Efes: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din focul etern viu.

Despre natură, fragmentul 30: „Această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici unul din zei, nici vreunul din oameni. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge.”

Dacă Heraclit din Efes ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era focul...”

Anaximenes din Milet: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din aer.Dacă Anaximenes din Milet ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat

de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era aerul...”

Empedocles din Agrigentum: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din foc, apă, aer, pământ (Elementele clasice.)

Dacă Empedocles din Agrigentum ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era focul, apa, aerul, pământul...”41

3. „Începuturile” în gândirea barbară;Autori şi texte: Miturile. (Creaţiile asiro-babiloniene Enuma eliş; Epopeea lui Ghilgameş.) Theogonie, cosmogonie, antropogonie. Vezi Miturile esenţiale şi Enigmele

miturilor astrale, de Victor Kernbach, sau www.sacred-texts.com(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

39 Fiind îndrăgostiţi de frumuseţea relaţiilor care se pot decela între culturi aflate la mare timp şi distanţă unele de altele, nu ne putem abţine să nu părăsim puţin spaţiul şi timpul ioanin, pentru a aminti că, la unii filosofi ulteriori, de limbă germană, fundamentul ultim al lucrurilor era Grund-ul.40 http://mariuscruceru.files.wordpress.com/2009/10/extras-badilita.pdf41 Mai târziu, în Evul Mediu, se căuta al cincilea element, chintesenţa.

22

4. Începutul în gândirea (iudeo-)creştinilor.Autori şi texte:(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

Spuneam că în timpul apostolului Yochanan, comunităţile de credinţă în Yeşua Mesia erau felurite şi neuniforme în elementele secundare ale credinţei. Cu toate acestea, ele toate, având Scripturile evreieşti (Tanakh-ul sau Septuaginta), credeau că „începuturile” sunt aşa cum Dumnezeu le revelase în Genesa 1-2, etc. Dar pentru că ele trăiau într-un mediu unde filosofii problematizaseră şi frământaseră „începutul” sau „principiul”, Yochanan, pescarul teolog, vine să facă ordine în gândirea universală legată de începuturi, zicând La început (Be-reşit; En arche) era Cuvântul.

Iniţial, el rostea42 Evanghelia şi doar mai apoi a şi aşternut-o în scris, folosindu-se de vellum-uri, care erau scumpe, mult mai scumpe ca papirusurile sau pergamentele, întrucât acestea erau, de fapt, piei de viţel, obţinute prin sacrificarea unei vaci gestante. Şi înainte de a scrie ceva ce urma să rămână posterităţii, şi să te asiguri că nu te faci de râs, tu, ca maestru, ca gânditor, împărtăşeai altora concepţiile tale despre lume şi viaţă mai întâi în mod oral, te verificai. Desigur, vacile nu erau chiar ieftine, dar acest motiv este absolut insignifiant, prima, dorinţa de a te verifica prin interacţiune orală, prin dezbateri cu alţii43...

Să ne imaginăm un cadru, o secvenţă de film... Îl vedem pe Yochanan în mijlocul mulţimii că se aşează, aşa cum făcea un rabin când urma să rostească învăţătura sa oficială, şi zice: „La început era...” Şi aici face o pauză, se uită în zare şi-şi ţine auditoriul în suspans, cu respiraţia întretăiată... „Hai, spune-ne odată, ce era la început? Apa, focul, aerul, pământul?” sclipesc ochii publicului nerăbdător. Şi el repetă: „La început era... Cuvântul... La început era...Logos-ul...”

Şi din nou audienţa se împarte, în funcţie de ceea ce fusese învăţat fiecare să gândească despre Cuvânt... Din nou avem un cuvânt simplu: „cuvântul”, sau, aşa cum i se spunea în greacă, logos, dar el era purtător de bogate semnificaţii, după cum vom vedea în capitolul următor.

Y Y Y

Capitolul al VI-lea

42 Era ceea ce se numeşte kerugma apostolică, predată oral („predania”, cum ar denumi-o ortodocşii), tradiţia orală, cum ar denumi-o catolicii (tra-ditio, lat.).43 Numai în şcolile (aşa-zis) teologice româneşti îţi poţi permite să publici o carte fără a fi prezentat ideile sale studenţilor şi cadrelor universitare din ţară şi fără a o fi dezbătut anterior.

23

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1b:„...era Cuvântul...”/ ἦν ὁ λόγος

„... era Cuvântul...” în gândirea maselor evreieşti

Înainte de a continua, trebuie să observăm un fapt important revelat de apostolul Ioan: „La început era Cuvântul...” înseamnă că Cuvântul era dinainte de începutul creaţiei spaţio-temporale, adică Logos-ul pre-exista creaţiei, nu şi-a început existenţa simultan cu începutul ei, El era din veşnicia trecută. La aceasta se referă contextul imediat, care vorbeşte despre creaţie prin Cuvântul deja existent.

Deci, o lectură de genul „Înainte de început, era Cuvântul” nu este greşită. Însă, dacă totuşi cineva ar mai crede că Logos-ul a început să existe deodată cu începutul, îl invităm să citească următorul pasaj:

10 „Voi sunteţi martorii Mei” - zice YHWH - „voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt:înainte de Mine n-a fost format nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi, 11Eu, Eu sunt YHWH, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! 12Eu am vestit, am mântuit, am profeţit, nu sunt străin între voi;voi Îmi sunteţi martori“ - zice YHWH – „că Eu sunt Dumnezeu. 13Eu sunt de la început, şi nimeni nu izbăveşte din mâna Mea;când lucrez Eu, cine se poate împotrivi?”Isaia, 43:10-13.

Făcând apel la contextul Bibliei, care-L arată pe YHWH fiinţând din veşnicie în veşnicie, înţelegem că El nu este „de la început”, ci dinainte de început... La fel stau lucrurile şi în situaţia Logos-ului.

Revenind la tema noastră, trebuie să dăm o definiţie termenului „Cuvânt” din ebraică:

Cuvântul (דבר, dabar, Strong H 1697): cuvânt, lucru, eveniment.Ne amintim faptul că, în general, evreii gândeau holistic şi nu fragmentar sau în

categorii, aşa cum tindeau să gândească grecii, care cugetau disjunctiv. În consecinţă, când ei rosteau termenul „cuvânt”, dabar, ei înţelegeau simultan „cuvânt, lucru, eveniment.” Altfel spus, atunci când Dumnezeu cuvântează, cuvântul Lui creează lucruri şi declanşează evenimente! Iar în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu (דבר יהוה, dabar YHWH) are rol cel puţin în următoarele domenii: în creaţie; în revelaţie; în infuzarea vieţii.

ROLUL CUVÂNTULUI ÎN CREAŢIE: Autori şi texte: Legea: Moise, Genesa 1:3,6,7b,14, 15b;

24

Profeţii: Isaia 48:13; Scrierile: Psalmul 33:6,9; 148:1-5.

MOISE afirmă:Genesa, 1:3,6,14

„Să fie lumină!... Şi a fost lumină (v. 3).” „Să fie o întindere între ape…” (v. 6) şi a fost o întindere între ape.„Să fie nişte luminători” (v. 14) şi au fost nişte luminători… Să fie, să fie, să fie…şi a fost, a fost, a fost!... DUMNEZEU CREA PRIN CUVÂNT!... EVENIMENTE COSMICE SE ÎNFĂPTUIAU PRIN CUVÂNT!... UNIVERSUL ÎNSUŞI ERA CHEMAT LA EXISTENŢĂ PRIN CUVÂNT!...

PROFEŢII confirmă:Isaia, 48:13:

„Mâna Mea a întemeiat Pământul, Şi dreapta Mea a întins cerurile:Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.”

SCRIERILE (HAGIOGRAFII) subliniază ceea ce Moise a afirmat şi profeţii au confirmat:

Psalmii, 33:6,9: Cerurile au fost făcute prin CUVÂNTUL DOMNULUI,Şi toată oştirea lor prin suflarea (ruach = Duh, suflare) gurii Lui. ...Căci El zice, şi se face; Porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă.

Psalmii, 148:1-5 confirmă:1Lăudaţi pe DOMNUL! Lăudaţi pe DOMNUL din înălţimea cerurilor, Lăudaţi-L în locurile cele înalte! 2Lăudaţi-L toţi îngerii Lui! Lăudaţi-L, toate oştirile Lui! 3Lăudaţi-L, soare şi lună, Lăudaţi-L, toate stelele luminoase! 4Lăudaţi-L, cerurile cerurilor, Şi voi, ape, care sunteţi mai presus de ceruri! 5Să laude Numele DOMNULUI, căci El a poruncit şi au fost făcute…

Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu crease Universul... iar Ioan 1:3 revelează acest lucru în mod suplimentar:

25

3 Toate lucrurile44 prin El (Cuvântul) au fost făcute45 şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.

ROLUL CUVÂNTULUI ÎN REVELAŢIE:Autori şi texte: Legea: Moise, Genesa 15:1; Profeţii: Ieremia 1:1-5; Ezechiel 1:3; Scrierile: Psalmul 105:42.

În gândirea evreiască Cuvântul lui Dumnezeu nu avea rol numai în creaţie, ci şi în revelaţie! Când evreii auzeau de „Cuvântul lui Dumnezeu” sau de „Cuvântul DOMNULUI (YHWH)”, ei se gândeau la „Cuvântul lui Dumnezeu” care vorbise în vechime! Şi când „Cuvântul lui Dumnezeu” vorbise, însemna că Însuşi Dumnezeu vorbise, pentru că nu se poate separa „Cuvântul lui Dumnezeu” de Dumnezeu! Nu se poate face o distincţie între Dumnezeu şi Cuvântul Său! Cuvântul lui Dumnezeu era, deci, Însuşi Dumnezeu!!!

(Întrebare pastorală: oamenii care nu se ţin de cuvânt, păcătuiesc, după cum spune Romani 1:31, cu privire la „călcătorii de cuvânt”... Dar noi: cum stăm noi cu respectarea cuvântului dat?...)

MOISE afirmă:Genesa, 15:1:

„Cuvântul DOMNULUI (YHWH) a vorbit lui Avram...” Înseamnă că DOMNUL a vorbit lui Avram!

PROFEŢII confirmă:Ieremia, 1:1-5:

„Cuvântul DOMNULUI (YHWH) a vorbit lui Ieremia...”Înseamnă că DOMNUL i-a vorbit lui Ieremia.Ezechiel 1:3:

„Cuvântul DOMNULUI (YHWH) a vorbit lui Ezechiel...” Înseamnă că DOMNUL i-a vorbit lui Ezechiel!...

SCRIERILE subliniază:Psalmii, 105:42:

Căci Şi-a adus aminte de Cuvântul Lui cel sfânt, Şi de robul Său Avraam. (Vezi şi Psalmul 119, etc)

Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu Îl revela pe Dumnezeu... iar Evanghelia după Ioan, 1:18 confirmă acest lucru, spunând:

18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;

44 Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, se subînţelege termenul „lucrurile”.45 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.

26

singurul născut, Dumnezeu,Cel fiind în sânul Tatălui,

Acela L-a făcut cunoscut.

CUVÂNTUL DOMNULUI INFUZEAZĂ VIAŢĂ:Autori şi texte: Legea: Moise, Genesa 15:6; Profeţii: Ezechiel 37:1-14; Scrierile: Psalmul 107:20.

MOISE afirmă:Genesa, 15:6:„Cuvântul DOMNULUI (YHWH) i-a vorbit astfel (unui cuplu sterp): "...cel ce va

ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău."”

PROFEŢII confirmă:Ezechiel, 37:1-14:

1Mâna DOMNULUI a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul DOMNULUI, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase. 2M-a făcut să trec pe lângă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa văii, şi erau uscate de tot. 3El mi-a zis: „Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învie?” Eu am răspuns:„DOAMNE, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!” 4El mi-a zis: „Proroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: "Oase uscate, ascultaţi Cuvântul DOMNULUI! 5Aşa vorbeşte/cuvântează DOMNUL Dumnezeu către oasele acestea: "Iată că voi face să intre în voi un duh, şi veţi învia! 6Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune duh în voi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL."”7Am prorocit cum mi se poruncise. Şi pe când proroceam, s-a făcut un vuiet, şi iată că s-a făcut o mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele! 8M-am uitat, şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era încă duh în ele. 9El mi-a zis: „Proroceşte, şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului, şi zi duhului: "Aşa vorbeşte DOMNUL Dumnezeu: ‚Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învie!’"” 10Am prorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr. 11El mi-a zis: „Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Yisra’el. Iată că ei zic: "Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!"

27

12De aceea, proroceşte, şi spune-le: "Aşa vorbeşte/cuvântează DOMNUL Dumnezeu: ‚Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Yisra’el. 13Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL, când vă voi deschide mormintele, şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu! 14Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că Eu, DOMNUL, am vorbit/cuvântat şi am făcut’, zice DOMNUL."”

„Prooroceşte, spune, vorbeşte/cuvântează, zi, Eu, DOMNUL, am vorbit şi am făcut“ → forţa învierii prin Cuvântul DOMNULUI şi prin Duhul DOMNULUI.

SCRIERILE subliniază ceea ce Moise a afirmat şi Profeţii au confirmat:Psalmii, 107:19,20:

19Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către DOMNUL,Şi El i-a izbăvit din necazurile lor; 20A trimis cuvântul Său şi i-a tămăduit,Şi i-a scăpat de groapă.

Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul DOMNULUI avea rol şi în infuzarea vieţii...iar Ioan 1:4 confirmă acest lucru, spunând:

„În El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor.”

Aşadar, despre acest Cuvânt cu autoritate în creaţie, în revelaţie şi în viaţă vorbeşte apostolul Ioan.

Merită să ridicăm întrebarea: „în ce limbă a vestit Ioan, Yochanan, Evanghelia?” Ţinând cont de mediul în care trăia apostolul, răspunsul este nuanţat, conţinând atât bănuieli, cât şi certitudini. Oare evangheliza el în ebraică? Extrem de improbabil, în vremea sa ebraica era utilizată doar ca limbă liturgică. Evangheliza el în greacă? Cu certitudine, pentru că aceasta este limba în care a scris şi operele sale, Evanghelia, Epistolele şi Apocalipsa. A evanghelizat el şi în aramaică? Foarte probabil că da, întrucât aceasta era limba pe care evreii o vorbeau în primul veac.

Însă, dacă apostolul Yochanan a predicat Evanghelia şi în aramaică, atunci pentru „Cuvânt” el trebuie să fi folosit termenul Memra, după cum apare el în Targum-uri. Aici merită să facem un excurs cu privire la literatura Targum-urilor.

„LA ÎNCEPUT, ERA MEMRA...”EXCURS

28

Targum-urile despre care am vorbit mai sus erau traduceri ale Tanakh-ului (Vechiul Testament) în limba aramaică, traduceri care aveau şi interpretări midraşice, note explicative. Dacă am adapta la conceptul la cultura neo-protestantă a României anului 2012, am putea spune că ele erau un fel de „Biblia cu explicaţii”, sau, mai corect, „Biblia de studiu pentru o viaţă deplină”. În limba aramaică, termenul „Cuvânt” este MEMRA şi apare de 596 ori.

În aceste Targum-uri, Memra este Cuvântul creator al lui Dumnezeu şi chiar este identificat cu Dumnezeu !46

De exemplu, la Deuteronomul, 33:27 apare o explicaţie:

Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost,Şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare.El a izgonit pe vrăjmaş dinaintea ta,Şi a zis: „Nimiceşte-l.”

Targum-ul Onqelos oferă o notă explicativă:„Aceste braţe veşnice sunt Memra, Cuvântul prin care a fost creată lumea.”

În Targum-uri, omul este creat prin Memra, Cuvântul creator al lui Dumnezeu, Avraham este socotit neprihănit/îndreptăţit prin Memra, Yaakov promite că Memra va fi Dumnezeul lui, dacă-l protejează în călătoria lui, Moise se roagă lui Memra şi Sămânţa lui YYisra’el este socotită neprihănită/îndreptăţită prin Memra.

Un element de noutate – şi de teologie reacţionară – este acela că atunci când creştinii au început să spună: „Cuvântul/Memra este Iisus/Yeşua, Hristos/Mesia”, rabinii au încetat să mai folosească termenul Memra în scrierile lor.

„... era Cuvântul...” în gândirea audienţei eleniste

Cuvântul (ὁ λόγος, ho logos, Strong G 3056): ceva spus (incluzând gândul); prin implicaţie, o temă (subiect al discursului), de asemenea raţiune, raţionament (facultatea mentală sau motivul; prin extensie, un calcul, o evaluare; în special (cu art. hotărât la Ioan) Expresia dumnezeiască (adică, Hristos).

Autori şi texte:Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti.

Heraclit: Despre natură (Peri phuseon); Platon: Phaidon 76b; Theaitetos 201c-d; Aristotel: Politica, 1332a, Etica Nicomahică II, 1103b; 1144b; V, 1134a; Şcoala stoică: (acest subcapitol este în curs de elaborare); Philon alexandrinul: (acest subcapitol este în curs de elaborare).

46 A se vedea şi Apocalipsa, 19:13, unde regăsim Cuvântul lui Dumnezeu, fie el Dabar,Memra sau Logos.

29

Termenul logos era încărcat de sensuri, pe care grecii i le atribuiseră în timp. Grecii ştiau cam tot ce se poate şti despre termenul logos, ei filosofau asupra acestui termen şi-l frământau de 600 de ani deja.

Primul care problematizase conceptul de Logos fusese Heraclit, „obscurul”, din Efes, chiar din cetatea unde locuia acum Ioan!!! Providenţa lui Dumnezeu orchestrase lucrurile astfel încât Ioan dădea un răspuns peste timp lui Heraclit...

Heraclit47 spunea că logos-ul este un principiu subiacent de organizare a universului... dar şi proporţie...

Apoi apăruse Platon, care îmbogăţea conceptul de Logos, spunând că acesta este o explicaţie veritabilă, analitică: „...O caracteristică a adevăratei cunoştinţe (episteme) este capacitatea de a oferi raţiune (logos) a ceea ce cunoaştem.”

Pentru Aristotel, discipol al lui Platon, logos-ul era raţiune, raţionalitate, mai cu seamă în context etic (Pol. 1332a, Eth. Nich. V, 1134a) şi frecvent în sintagma „raţiune dreaptă” (Eth. Nich., II, 1103b; 1144b).

Şcoala de gândire stoică dădea logos-ului alte definiţii; una era că logos-ul este o formulă divină şi universală de organizare. Logos-ul era forţa activă şi creatoare din univers, logos-ul era Dumnezeu!

Teoria lingvistică a stoicilor distingea între: logos-ul interior /gândirea, şi logos-ul exterior/ vorbirea (SVF, II, 135; Sextus Empiricus, Adv. Math. VIII, 275), dar logos-ul, luat integral, era „discurs”, or grecii erau mari amatori de a asculta discursuri, întrucât discursul oratoric arăta valoarea şi calitatea unui om. Exprimat altfel, discursul era extensia personalităţii omului, discursul era omul în sine!

Grecii analizau discursurile oamenilor: Erau atenţi la vocabular: era oratorul un om citit şi informat, sau avea un orizont

mai redus? Erau atenţi la gramatica oratorului: respecta acesta regulile gramaticale sau le

încălca? Erau atenţi la gândirea oratorului: îşi prezenta el ideile într-un mod logic-coerent,

avea el un sistem filosofic închegat sau bătea câmpii?...

Discursul, deci, revela înţelepciunea interioară şi personalitatea oratorului... Un alt personaj important în definirea conceptului de logos a fost Philon evreul

(sau alexandrinul).Acest personaj a încercat o sinteză între Sfânta Scriptură şi filosofia grecească.

Pentru el, Logos-ul era Raţiunea Divină (care cuprinde complexul arhetipal al ideilor ce vor servi ca modele creaţiei...), intelectul divinităţii, care se exteriorizează sub forma Universului accesibil numai inteligenţei. El este transcendent şi este divinitate, dar Philon este foarte atent să nu spună că logos-ul ar fi Dumnezeu, ci zice că este „fiul mai mare al lui Dumnezeu”. O dată cu crearea lumii vizibile, logos-ul începe să joace un rol imanent ca „pecete” a creaţiei, despre care stoicii spuneau că este „liantul Universului”.

Philon mai înţelege că logos-ul are un rol distinct în creaţie, fiind cauza instrumentală: adică, Dumnezeu a creat prin el toate lucrurile...

Acum, după ce am trecut în revistă concepţii despre logos, putem trage nişte 47 Pentru că la o notă de subsol anterioară vorbeam despre dragostea faţă de frumuseţea relaţiilor care se pot decela între culturi aflate la mare timp şi distanţă unele de altele, aici adăugăm că, aproximativ în aceeaşi perioadă, în China, Lao Tze scria că tao este principiul generator al Universului (comparabil în parte cu logos-ul heraclitic), sau esenţa naturală a lucrurilor.

30

concluzii: Logos este facultatea de a raţiona, de a rosti şi da definiţii, precum şi

principiul de organizare a universului în mod raţional şi proporţionat...Logos-ul, Cuvântul, Îl arată pe Dumnezeu: fie este „fiul mai mare al lui

Dumnezeu”, fie este chiar Dumnezeu.Prin Logos au fost făcute toate lucrurile, el este lumina arhetipală, din care

izvorăsc toate lucrurile.Pescarul teolog spune în versetul 1:„La început era Logos-ul, adică la început era Raţiunea divină, rostită prin

Cuvântul divin, arătate în lume prin organizarea raţională – şi nu haotică – a Universului. Înainte să fi existat orice lume, spaţiu sau timp, Cuvântul, Logos-ul, exista şi Îl arăta pe Dumnezeu, întrucât Logos-ul era cu Dumnezeu ...şi Logos-ul era chiar Dumnezeu!”

Y Y Y

Capitolul al VII-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1c:

31

„...CUVÂNTUL ERA CU DUMNEZEU...”/ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν

„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea maselor evreieşti

Înainte de început, înainte de începutul Universului creat de Dumnezeu, înainte de începutul timpului şi al istoriei, Cuvântul era cu Dumnezeu! Cuvântul este pre-existent creaţiei spaţio-temporale. Cuvântul era cu Dumnezeu din veşnicie!

Lucrul acesta nu-i nedumerea pe evrei. Ei afirmau că înainte de Creaţiune, existau deja câteva „entităţi” – dacă pot fi desemnate în acest fel. Dăm un citat din Talmud:

Există şapte lucruri care au fost create înainte ca Universul să fi dobândit existenţă. Acestea sunt: Torah, pocăinţa, Paradisul, Ghe-Hinom, tronul slavei, templul ceresc şi Numele lui Mesia.Talmudul, Pesachim 54a.

Desigur, despre această pre-existenţă se vorbea sub raport ideatic, întrucât toate aceste elemente enumerate au existat dintotdeauna „în Dumnezeu”. Se poate oare concepe că în veşnicia trecută a existat „un timp” în care El să nu se fi gândit la ele? Torah, de exemplu, este expresia caracterului perfect neprihănit şi sfânt al lui Dumnezeu. Să fi existat oare „un moment” în veşnicia trecută în care Torah să nu fi existat şi El să o fi creat?... Este limpede, aşadar, că evreii se înşelau atunci când ziceau că acestea au fost create. Aici, însă, altceva vrem să reliefăm: evreii credeau că înainte să fi fost făcută Creaţiunea existaseră unele „entităţi” (Numele lui Mesia, adică Însuşi Mesia, fiind unul dintre ele) care erau „cu Dumnezeu”. Or, dacă acestea existau înainte de Creaţiunea spaţio-temporală, atunci acestea pot fi numai veşnice.

Un alt exemplu despre entitate eternă: Numele lui Mesia. Sfânta Scriptură afirmă eternalitatea acestui Nume, a acestei persoane:

Şi tu, Betleeme Efrata, Măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, Totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Yisra’el, Şi a Cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi,

Până în zilele veşniciei.48

Mica, 5:2.

Revenind la fragmentul de verset analizat: gândirea evreiască folosea o sintagmă pentru a desemna această dulce comuniune, iar Ioan nu ezită s-o întrebuinţeze în versetul 18, când spune despre Cuvânt că Acesta „este în sânul Tatălui” (v. 18). În iudaism, sânul/pieptul semnifică o părtăşie apropiată, o relaţie sufletească intimă: vezi Evanghelia după Luca, 16:22,23, unde Lazăr era „în sânul lui Avraham”, sau chiar Ioan care, în Evanghelia după Ioan, 13:23,25, stătea la masă culcat pe sânul lui Yeşua, sau Ioan, 21:20.49

48 Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.

32

„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea elenistă

Pentru a analiza fragmentul al treilea din versetul inaugural al Prologului-Petikhta apostolului Yochanan, trebuie să conştientizăm semnificaţiile unei prepoziţii micuţe, grecescul πρὸς, tradus în limba română prin cuvântul „cu”. În limba greacă termenul nu semnifica doar „cu”, ci sugera mai mult decât atât: intimitate, apropiere, părtăşie, comuniune, faţă către faţă. Altfel spus, „Cuvântul era cu (faţa spre) Dumnezeu”, „Cuvântul avea o caldă părtăşie sau o comuniune intimă cu Dumnezeu!”

ATENŢIE: nu poţi avea părtăşie apropiată, o relaţie sufletească intimă cu un cuvânt sau cu un lucru, ci numai cu o persoană!...50 Aşadar, Cuvântul şi Dumnezeu sunt două entităţi distincte, între care exista o relaţie foarte apropiată, intimă. Vom vedea mai jos ce anume voia să spună apostolul.

„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea iudeo-creştinilor

Folosind prepoziţia „cu”, Yochanan spune în mod voalat cel puţin două lucruri: primul este acela că Logos-ul, Cuvântul, este o individualitate în sine însăşi, o entitate distinctă de Dumnezeu, care nu poate fi confundată cu Dumnezeu. Al doilea lucru este acela că Logos-ul, distinct de Dumnezeu, avea totuşi o relaţie cu Dumnezeu, şi nu una oarecare, şi nu una oarecare, ci o relaţie dialogică. Luând în consideraţie şi afirmaţiile 1a şi 1b, legate de „începuturi”, conchidem că între Logos şi Dumnezeu exista o comuniune intimă încă înainte de Creaţiune, de începuturile eonilor, ale veacurilor şi ale lumilor.

Y Y Y

Capitolul al VIII-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1d:

49 Şi alte limbi mai păstrează acest concept. În limba engleză, de pildă, există o sintagmă care numai recent a căzut în desuetudine, bosom friend, care, ad-litteram, s-ar traduce „prieten de sân”. Desigur, ar fi eronat să fie tradus altfel decât „prieten intim”.50 În Întâia epistolă a apostolului Ioan, 1:2, apostolul va repeta ideea, ca şi cum ar fi un leitmotiv: „pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată.” Această prepoziţie, „la”, este, de fapt, pros, „cu faţa spre, aflat într-o dulce părtăşie cu.”

33

„...CUVÂNTUL ERA DUMNEZEU”/ θεὸς ἦν ὁ λόγος

„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea maselor evreieşti

Cuvântul pre-existent creaţiei, Cuvântul care era în prezenţa lui Dumnezeu şi avea o comuniune intimă cu El, Cuvântul, deci... era Dumnezeu!

Pentru evrei, afirmaţia nu era din cale-afară de uluitoare, întrucât am văzut înainte că atunci când apărea Cuvântul lui Dumnezeu, Dabar, Memra, era vorba despre Dumnezeu Însuşi.

Când vom ajunge să analizăm versetul 14, care spune că Logos-ul, Cuvântul, care era Dumnezeu, S-a făcut om, vom vedea oroarea pe care o resimţeau mulţi evrei (de atunci şi de acum) vizavi de această consecinţele teologice ale acestei afirmaţii tranşante.

„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea elenistă

Nici pentru greci afirmaţia nu era foarte şocantă, întrucât am văzut înainte că mulţi asociau şi identificau Logos-ul cu Dumnezeu. Am spus că pentru stoici logos-ul, Cuvântul, era o formulă divină şi universală de organizare, logos-ul era forţa activă şi creatoare din Univers, logos-ul era Dumnezeu!

„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea barbară

Nu insistăm asupra modului în care barbarii, adică ne-evreii care nu erau nici romani, nici greci sau elenizaţi, interpretau afirmaţia „Cuvântul era Dumnezeu”. Probabil că afirmaţia Apostolului nu-i mira foarte tare, întrucât barbarii (nu mai mult decât greco-romanii), considerau că omenirea luase fiinţă în urma unei naraţiuni a zeilor, sau a unei naraţiuni dedublate de gesturi, de fapte, alcătuind povestiri dramatizate. Ca atare, expresia „Cuvântul era Dumnezeu”, sau „Zeii au întemeiat lumea prin intermediul povestirilor”, „Zeii au dat fiinţă lumii povestind-o” era cam totuna. Eugen Simion, care-l tâlcuieşte pe Mircea Eliade în Încercarea labirintului, se exprimă admirabil: „A povesti înseamnă a prelungi într-o existenţă profană întâmplările mari narate de mituri...”51

„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea iudeo-creştinilor 52

Aserţiunea de la care pornim în acest subpunct este aceea că traducerea propoziţiei θεὸς ἦν ὁ λόγος este „Cuvântul era Dumnezeu”. De ce nu se poate traduce

51 Eugen Simion, în „Postfaţă” la volumul Mircea Eliade, Proză fantastică, V, „La umbra unui crin”, Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, p. 210.52 Apocalipsa, 19:13: „El („Cel credincios” şi „Cel adevărat” din v. 11) era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”.

34

„Cuvântul era un dumnezeu”, aşa cum încearcă să-l traducă nişte nou-veniţi – ne referim la russeliţi (mileniştii) şi la Martorii lui Iehova? Postăm aici trei răspunsuri pertinente privitoare la această chestiune.

Primul răspuns este preluat din cartea Teologie sistematică, de Wayne Grudem, în traducerea lui Dinu Moga (care, pe alocuri, este doar aproximativă, după cum se va vedea mai jos):

Articolul hotărât grecesc ho nu apare în faţa termenului grecesc Theos, Dumnezeu, dar propoziţia respectă o regulă obişnuită a gramaticii limbii eline, iar absenţa articolului hotărât indică faptul că Dumnezeu este predicatul53 şi nu subiectul propoziţiei. Aceasta este regula lui Colwell, care spune că în propoziţii legate prin verbul a fi (eimi), un substantiv predicativ hotărât54 în mod obişnuit pierde articolul hotărât când precedă verbul, dar subiectul propoziţiei, dacă este hotărât, va reţine articolul hotărât. Prin urmare, dacă Ioan a vrut să afirme: „Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1) exact acesta era modul în care trebuia s-o spună. (Studii gramaticale recente au confirmat şi chiar întărit regula originală a lui Colwell: vezi Lane C. McGaughy, Toward a Descriptive Analysis of EINAI as a Linking Verb in the New Testament [SBLDS 6; Missoula, Mont.; SBL, 1972], esp. pp. 49-53, 73-77; şi recenzia de mare importanţă a acestei cărţi de E.V.N. Goetchius în JBL 95 [1976]: 147-149.)Sigur că dacă Ioan ar fi dorit să zică „Cuvântul era un dumnezeu” (folosind un predicat nehotărât, „un dumnezeu”), ar fi putut scrie şi în felul acesta, deoarece de la început n-ar fi existat articol hotărât care să fie eliminat. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, atunci în context ar fi trebuit să existe anumite indicii care să arate că Ioan s-a folosit de cuvântul theos ca să vorbească despre o fiinţă cerească, dar care să nu fie pe deplin divină. Aşa că se naşte întrebarea: despre ce fel de Dumnezeu (sau „dumnezeu”) vorbeşte Ioan în acest context? Oare vorbeşte el despre singurul şi adevăratul Dumnezeu care a creat Cerurile şi Pământul? În acest caz, theos a fost hotărât, dar a eliminat articolul hotărât ca să arate că este un substantiv predicativ55. Sau Ioan vorbeşte despre un alt fel de fiinţă cerească („un dumnezeu”) care nu este singurul Dumnezeu adevărat? În acest caz theos a fost nehotărât şi n-a avut niciodată un articol hotărât.Contextul răspunde clar acestei întrebări. Pe baza celorlalte întrebuinţări ale cuvântului theos unde are înţeles de „Dumnezeu” în versetele 1,2,6,12,13 şi altele, şi pe baza cuvintelor introductive care amintesc de Genesa 1:1 („La început”), putem deduce clar că Ioan vorbeşte despre singurul şi adevăratul Dumnezeu care a creat Cerurile şi pământul. Ca urmare, înseamnă că şi cuvântul theos din v. 2 trebuie înţeles tot ca o referire la acelaşi Dumnezeu.56

Pe site-ul http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro, Marian Buşoi aduce şi el argumente demne de luat în seamă. Rugăm doar cititorii ca, acolo unde Marian Buşoi scrie despre „predicat nominativ”, să înlocuiască cu sintagma corectă „predicat nominal”.

Unii traduc construcţia S-PN θεὸς ἦν ὁ λόγος prin „Cuvântul era un dumnezeu”, însă împotriva traducerii lor ar fi câteva argumente:

53 Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ”. N. ns.54 Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ exprimat prin substantiv cu articol hotărât”. N. ns.55 Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ”. N. ns.56 Wayne Grudem, Teologie sistematică, Edit. Făclia, Oradea şi Edit. Universităţii Emanuel, Oradea, trad. D. Moga, 2004, nota p. 248.

35

a) în limba greacă, articolul este subînţeles, mai ales atunci când respectivul substantiv nearticulat se găseşte articulat într-o propoziţie anterioară. Acest lucru se întâmplă şi aici, deoarece propoziţia precedentă este: καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν = Şi Cuvântul era cu Dumnezeu, iar θεόν (Dumnezeu) este articulat (τὸν θεόν). Prin urmare, repetarea articolului este inutilă;b) într-o construcţie S-PN este necesar să se facă diferenţa între subiect şi predicatul nominativ. În cazul nostru, era necesar să ştim care este substantivul pe care se pune accent: Cuvântul sau Dumnezeu? Există două modalităţi pentru a pune emfază pe subiect: 1. subiectul rămâne articulat, iar predicatul nominativ rămâne nearticulat. Astfel, putem şti care este subiectul; 2. ambele substantive sunt articulate, iar subiectul apare primul în propoziţie. Însă, ţinând cont de punctul a), este clar că s-a folosit prima modalitate de emfază a subiectului.O altă explicaţie importantă în legătură cu construcţiile S-PN poate să elimine şi unele probleme de interpretare. Unii pun semn de egalitate între subiect şi predicatul nominativ. De aceea şi preferă să traducă „un dumnezeu”, în loc de „Dumnezeu”. Pentru că susţin că atâta timp cât Cuvântul era cu Dumnezeu, el nu poate fi în acelaşi timp şi identic cu Dumnezeu. De aceea, Ioan sigur nu a vrut să spună „Cuvântul era Dumnezeu”. Aceştia au dreptate când spun că nu poate fi Cuvântul identic cu Dumnezeu. Dar greşesc în interpretare (şi, implicit, în traducere). Construcţiile S-PN exprimă cel mai adesea o relaţie de apartenenţă (subset). Înţelesul este că Dumnezeu este o clasă mai mare, din care Cuvântul face parte. Mai mult, lipsa articolului dinaintea substantivului θεὸς ("Dumnezeu") adjectivizează oarecum substantivul. După cum spune Chemnitz (şi alţi gramaticieni), θεὸς fără articol exprimă esenţa/fiinţa divină, pe când θεὸς cu articol exprimă persoana divină. Deci aici nu se afirmă că Dumnezeu şi Cuvântul sunt aceeaşi persoană, ci că au aceeaşi fiinţă. Deci, traducând literar, am putea spune că „Fiinţa Cuvântului era Dumnezeirea”.57

La aceleaşi rezultate a ajuns şi doamna prof. gr. I Mirela Ianc, MA, care, într-o corespondenţă personală, a scris următoarele:

Relaţia subiect-nume predicativîn Ioan, 1:1d

Subiectul este partea principală de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal, cine suportă acţiunea unui verb la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ.58

Altfel spus, subiectul este partea principală de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului sau care arată despre cine sau despre ce se vorbeşte în propoziţie.

Verbul copulativ este un instrument gramatical care nu are înţeles de sine stătător şi care face legătura între subiect şi numele predicativ

57 http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro58 Academia Română, Gramatica limbii române, Vol II, Editura Academiei Române, Bucureşti 2005, p. 313.

36

Numele predicativ este partea predicatului nominal prin care se identifică sau se califică subiectul, el implica atât subiectul cât şi verbul copulativ.59

NUME PREDICATIV / SUBIECT (NP / S)

1. STRUCTURI-TIP:A. Cuvântul era DumnezeuB. Dumnezeu era Cuvântul.C. Cuvântul era Dumnezeul.D. Dumnezeul era Cuvântul.

2. SOLUŢII:A. Cuvântul = S; Dumnezeu = NPB. Cuvântul = S; Dumnezeu = NPC. Dumnezeul = S; Cuvântul= NPD. Dumnezeul = S; Cuvântul= NP

3. COMENTARIU

0. Problema propriu-zisă a deosebirii celor două funcţii se pune în situaţia în care numele predicativ identifică sau califică subiectul, iar modul de construcţie (parte de vorbire, caz) le este identic sau aproape identic:

Ioan (S) este evanghelistul (NP) despre care ţi-am vorbit; Ioan (S) este un mare evanghelist. (NP)

0.1. O primă departajare se obţine prin degajarea valorii de calificare a numelui predicativ, asociată cu realizarea „substantiv nedeterminat definit”, care în planul formei înseamnă „substantiv nearticulat sau articulat cu articol nehotărât.De aceea toate contextele în care apar cele două funcţii cu realizări identice sau aproape identice pot fi grupate în două categorii:(1) UNA dintre funcţii, totdeauna aceeaşi - NUMELE PREDICATIV, SE EXPRIMĂ printr-un SUBSTANTIV NEARTICULAT sau articulat nehotărât, iar cealaltă, totdeauna aceeaşi - SUBIECTUL, se exprimă prin orice altceva (vezi, mai jos, 1.)(2) NICI UNA dintre funcţii NU SE EXPRIMĂ printr-un SUBSTANTIV NEARTICULAT sau articulat cu articol nehotărât (vezi, mai jos, 2.).1. Numele predicativ se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULAT sau ARTICULAT CU ARTICOL NEHOTĂRÂT şi CALIFICĂ SUBIECTUL. Indiferent de poziţia celor doi termeni unul faţă de celălalt, repartizarea pe funcţii rămâne aceeaşi: substantivul nearticulat (sau articulat nehotărât) = NP; celălalt termen (indiferent de partea de vorbire prin care se exprimă) = S, ca în exemplele:

(1) Cuvântul era Dumnezeu(2) Dumnezeu era Cuvântul.unde substantivul Cuvântul=Subiect, deoarece este articulat cu articol hotărât şi aflat în relaţie cu substantivul Dumnezeu= Nume predicativ, deoarece este nearticulat.

59 Ibidem, p. 263.

37

2. Nici una dintre cele două funcţii nu se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULAT sau ARTICULAT CU ARTICOL NEHOTĂRÂT: (3) Cuvântul era Dumnezeul.(4) Dumnezeul era Cuvântul.

Din punctul de vedere al înţelesului, între cei doi termeni se stabileşte un raport de echivalenţă contextuală (A=B).

În plan logic, spunem că sferele noţiunilor exprimate de aceştia se suprapun, se acoperă reciproc, mai mult sau mai puţin perfect.

În gramatică se spune că, în asemenea situaţii, un TERMEN, totdeauna acelaşi - NUMELE PREDICATIV, IDENTIFICĂ PE CELĂLALT, totdeauna acelaşi - SUBIEC-TUL.

Datorită acestei identităţi contextuale, asemănătoare relaţiei de echivalenţă matematică între două elemente, se pune pentru cei doi termeni, problema „care pe care identifică” sau, altfel spus, care este termenul identificat (pasiv) şi care este termenul identificator (activ). De răspunsul la această întrebare depinde nemijlocit interpretarea sintactică a celor doi termeni, respectiv repartizarea lor pe funcţii: SUBIECT = TERMENUL IDENTIFICAT; NUME PREDICATIV = TERMENUL IDENTIFICATOR.

Pentru formularea unei decizii în acest sens, în analizele gramaticale se folosesc, mai mult sau mai puţin explicit, diferite mijloace şi criterii, inegale ca importanţă, proprietate şi grad de concludenţă:

înţelesul (criteriul logico-psihologist); întrebările; transformarea «atributivă»; accentul şi intonaţia; concordanţa de număr şi persoană etc,

toate implicând într-un fel sau altul conceptul de SUCCESIUNE LINEARĂ (= topica termenilor şi „derularea” în timp a gândirii, a mecanismelor psihologice care stau la baza comunicării).

În acest sens, considerăm că repartizarea pe funcţii urmează modelul:Subiect (locul I) + Verb copulativ + Nume Predicativ (locul al II-lea). Schimbând ordinea prin permutarea termenilor, se schimbă şi funcţiile, respectiv

S devine NP, iar NP devine S: (3) Cuvântul era Dumnezeul.(4) Dumnezeul era Cuvântul.unde(3) Dumnezeul = S; Cuvântul= NP(4) Dumnezeul = S; Cuvântul= NP

Ambele poziţii le avem în următoarele versuri din Luceafărul de Mihai Eminescu: Iar cerul (S) este tatăl (NP) meuŞi mumă-mea (S) e marea (NP).

OBSERVAŢIE. Această „inversare”, teoretic totdeauna posibilă, este limitată practic de realitatea textului concret, în sensul că uneori schimbarea locului celor două

38

funcţii poate implica sau reclamă importante reorganizări atât ale propoziţiei date, cât şi ale frazei în care se află.60

Având în vedere relaţia dintre subiect şi nume predicativ, sensul enunţului Cuvântul era Dumnezeu ar putea fi înţeles sub forma natura Cuvântului era dumnezeiască.

Acum, revenind la textul nostru, mai prezentăm un motiv pentru care se observă faptul că se declară nu că Logos-ul ar fi fost un dumnezeu, ci că era chiar Dumnezeu; motivul, bine fundamentat în istorie, este, într-adevăr, reactiv şi circumstanţial: poate că evreii n-ar fi contestat că Logos-ul era, cumva, un dumnezeu. În definitiv, Tanakh-ul nu contesta existenţa altor zeităţi, ci afirma deschis perisabilitatea lor (Exod 15:11; Ier. 10:11; Ps. 82:1,6,7). Însă evreii din perioada post-exilică contestau cu vehemenţă că ar putea exista vreo entitate în afară de Dumnezeu care să fie Dumnezeu autentic, să aibă natura dumnezeiască. Altfel spus, erau în total dezacord că ar putea exista ceva sau cineva care să aibă aceeaşi esenţă ca şi Dumnezeu. Aşadar, indirect, prin respingerea acestui verset de către evrei încă din timpurile apostolului, se recunoaşte limpede că Yochanan nu a scris că Logos-ul era „un dumnezeu”, ci chiar Dumnezeu.

Ce mai înseamnă „Cuvântul era Dumnezeu”?... Pentru iudeo-creştini, această declaraţie zguduitoare scoate în relief faptul că între cele două individualităţi sau entităţi, Logos-ul şi Dumnezeu, nu numai că exista o relaţie dialogică, o comuniune intimă încă înainte de Creaţiune, de începuturile eonilor, ale veacurilor şi ale lumilor, ci şi că între ele există o unitate fiinţială, ontologică, o identitate de esenţă.

Afirmaţia apostolică arată că Logos-ul, Cuvântul, nu poate fi confundat cu Dumnezeu, dar, cu toate acestea, Logos-ul ERA Dumnezeu61!

Am văzut, deci, modul în care versetul se mişcă de la pre-existenţa eternă sau eternalitatea Logos-ului, trece prin intercomuniunea personală şi se opreşte în dumnezeirea intrinsecă.

Privitor la acest adevăr uluitor, David Stern, un credincios evreu mesianic, scria:

Faptul că Dumnezeu Se exprimă, porunceşte, cheamă şi creează este una dintre cele două teme primordiale ale întregii Biblii (cealaltă fiind dreptatea şi îndurarea Sa şi desfăşurarea lor în mântuirea omenirii). Această exprimare, această vorbire, acest „cuvânt” este Dumnezeu; un Dumnezeu care nu cuvântează, un Dumnezeu fără Cuvânt, nu este Dumnezeu. Iar un Cuvânt care nu este Dumnezeu nu realizează nimic.62

60 G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Editura EXCELSIOR, Cluj-Napoca, 1999, p. 298.61 După cum am mai spus, atunci când şaliach Yochanan, apostolul Ioan, scria această Evanghelie, această Besorah, „Veste Bună”, el gândea în ebraică. Poate că unii se vor întreba dacă apostolul, atunci când a scris „Dumnezeu” (Theos, gr.) se gândea la YHWH sau la Elohim? Este mai probabil că se gândea „Dabar (sau Memra, în aramaică), Logos-ul, era cu YHWH, şi Dabar (sau Memra), Logos-ul, era YHWH”, mai degrabă decât „Dabar (sau Memra), Logos-ul, era cu Elohim şi Dabar (sau Memra), Logos-ul, era Elohim”, deoarece Dabar (sau Memra), Logos-ul, apare în forma sa singulară, iar termenul ebraic Elohim semnifică un plural, nu un singular.Iar o întrebare de genul „Cuvântul era CU Dumnezeu-YHWH, sau Cuvântul ERA Dumnezeu-YHWH?” este ridicată de cei care raţionează potrivit structurilor de gândire greceşti, care gândesc disjunctiv, fragmentar, categorial. Deşi nu putem generaliza, totuşi, evreii ar alege gândirea de tip „şi-şi”, gândirea semitică fiind mai curând conjunctivă, holistică, integratoare. Spus simplu, Cuvântul era şi cu Dumnezeu, deşi într-un fel distinct de El, şi era şi Dumnezeu.62 (David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary, Jewish New Testament Publications, Inc., Clarksville, Maryland, USA, 1992, p. 153). Cu ajutorul lui Dumnezeu (be-ezrat ha-Şem) în viitor vom trata

39

Ajunşi aici, gândirea omenească ar încerca, cu semeţie şi aroganţă, să sondeze modul în care Logos-ul era CU Dumnezeu, fiind totodată EL ÎNSUŞI Dumnezeu. Recunoaştem deschis că întâlnim o taină care nu poate fi pătrunsă de cugetarea omenească, raţionamentul filosofic sau teologic nu poate cuprinde acest adevăr. În consecinţă, ne vom baza numai pe Revelaţia scrisă şi ne vom însuşi această taină prin credinţă, nu prin vedere sau teologhisire sterilă.63

Încheiem aici prin cuvintele altui evreu devenit credincios mesianic, Mortimer Adler, profesor de filosofie la Universitatea din Chicago: „Atunci, care ar fi punctul esenţial al revelaţiei, dacă am putea noi înşine s-o pricepem? Dacă ar fi completamente comprehensibilă, atunci ar fi doar o altă filosofie.”

Y Y Y

Capitolul al IX-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:2

despre relaţiile dintre Cuvântul rostit, Cuvântul scris şi Cuvântul întrupat.63 O altă taină impenetrabilă prin mijloace raţionale este reprezentată de înomenirea Logos-ului.

40

2 Acesta era la început cu Dumnezeu.64

Dar după „început”, a fost Cuvântul întotdeauna cu Dumnezeu?... A fost Cuvântul întotdeauna după-aceea într-o părtăşie dulce şi apropiată cu Dumnezeu? Şi întotdeauna a fost Faţa lui Dumnezeu îndreptată spre Cuvânt?...

Dar, în definitiv, ce înseamnă să fii cu faţa spre Dumnezeu, şi Dumnezeu să fie cu Faţa Lui spre tine? Şi ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi întoarcă Faţa de la tine?...

Mai întâi, vom insera câteva versete care amintesc despre ideea că Faţa lui Dumnezeu ar fi orientată spre cineva sau spre ceva, expresie care este un antropomorfism evident.

Să pui pe masă pâinile pentru punerea înainte,Ca să fie necurmat înaintea Mea.Exodul, 25:30.

Altfel spus, porunca este: „Să pui pe masă pâinile Feţelor (lekhem ha-Panim), ca să fie necurmat în faţa Mea.”

24 DOMNUL să te binecuvânteze, şi să te păzească! 25 DOMNUL să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine! 26 DOMNUL să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea! Numeri, 6:24-26, celebra „Binecuvântare aharonică” (Birkat cohanim).

Un alt pasaj celebru, invocat uneori ca îndemn adresat naţiunilor cu privire la pocăinţă, este cel din A doua carte a cronicilor:

...dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri,se va ruga,şi va căuta Faţa Mea ,şi se va abate de la căile lui rele,îl voi asculta din Ceruri,îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.A doua carte a cronicilor, 7:14.

Ultimul pasaj adus în discuţie provine din Psalmul 22, aşa-denumitul Psalm al Crucii:

Căci El nici nu dispreţuieşte, Nici nu urăşte necazurile celui nenorocit, Şi nu- Şi ascunde Faţa de el, Ci îl ascultă când strigă către El.Psalmii, 22:24.

64 Versetul 2 întăreşte propoziţia 1a şi 1b din v.1.

41

Acum înfăţişăm câteva versete antitetice conceptului de Faţă a lui Dumnezeu orientată spre cineva, pentru a înţelege ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi întoarcă Faţa de la om.

Cain a ieşit din Faţa DOMNULUI...Genesa, 4:16a:

Nu mă lepăda de la Faţa Ta...Psalmii, 51:11.

Forţând puţin nota, am putea spune că

TOŢI OAMENII SUNT ÎNAINTEA DOMNULUI...DAR NUMAI UNII SUNT ÎN FAŢA DOMNULUI

Pe ce ne bazăm când facem acest joc de idei? În urmă cu aproape 2000 de ani, din pieptul Celui crucificat în afara Ierusalimului, a izbucnit un strigăt: „Eli, Eli, lama sabachtani?”, care semnifica „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?...” Răstignitul cita Psalmul 22, denumit şi „Psalmul crucii”, cum am scris mai sus, psalm care continuă:

„...Şi pentru ce Te depărtezi, Fără să-mi ajuţiŞi fără s-asculţi plângerile mele?” (v. 1b).

În Psalmul acesta se mai spune „Nu Te depărta de mine...” (v. 11). Dumnezeu Îşi întorsese faţa de la Crucificat, Care, în sufletul Lui, a auzit răspunsul:

1Nu, mâna DOMNULUI nu este prea scurtă ca să mântuiască,Nici urechea Lui prea tare ca să audă, 2Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru;Păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!Isaia, 59:1,2.

Atunci, Crucificatul a întrebat în duh: „Cine dintre oameni M-a putut dovedi că am păcat?” (Ioan, 8:46a.)

Răspunsul care i-a răsunat în suflet a fost:

6Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui;Dar DOMNUL a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. 7Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc;Ca un miel pe care-l duci la măcelărie,Şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. 8El a fost luat prin apăsare şi judecată; Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe Pământul celor viiŞi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?9Groapa Lui a fost pusă între cei răi,Şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat,

42

Măcar că nu săvârşise nici o nelegiuireŞi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui. 10DOMNUL a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă...Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat,Va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile,Şi lucrarea DOMNULUI va propăşi în mâinile Lui. 11Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora.Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu/va îndreptăţi,Şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. 12De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari,Şi va împărţi prada cu cei puternici:Pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte,Şi a fost pus în numărul celor fărădelege;Pentru că a purtat păcatele multoraŞi S-a rugat pentru cei vinovaţi. Isaia, 53:6-12.

Y Y Y

Capitolul al X-lea

43

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:3:Cuvântul, Dumnezeu şi teologia creaţiei

3 Toate lucrurile65 prin El au fost făcute66 şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.67

I. Analiza literară: paralelismul versetului 3.II. Teologia creaţiei:

A. Teologia creaţiei prin Cuvânt în Tanakh;B. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică:

1. Teologia creaţiei în literatura apocrifă;2. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran;3. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă;

C. Teologia creaţiei în operele ioanine:1. Pasaje biblice;2. Comentariu teologic.

D. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit:1. Pasaje biblice;2. Comentariu teologic.

E. Scurt interludiu: Distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit de alte opere literare evreieşti (Talmud, Maase Bereşith).

F. Comentariu teologic.

I. Analiza literară: paralelismul versetului 3.Făcând analiza literară a acestui verset, identificăm în el atât un paralelism

antitetic specific semitic, cât şi o gândire holistică. Inserăm două versete care exemplifică acest paralelism:

El (Ioan) a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.Evanghelia după Ioan, 1:20.

...voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia;pe acestea trebuia să le faceţi,şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.Evanghelia după Matei, 23:23b.

Dacă tot aminteam de mentalitatea semitică, transcriem un exemplu anecdotic:

65 Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, se subînţelege cuvântul „lucrurile”.66 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.67 A se vedea şi Psalmii, 33:6.

44

Moishe şi Chayim, doi negustori de blănuri, se întâlnesc în gara din Varşovia:„Unde te duci?”, întreabă Moishe. „La Lódź”, răspunde Chayim. „Ah, mă păcăleşti!”, spune Moishe. „Îmi zici că mergi la Lódź pentru că vrei să mă gândesc că mergi la Cracovia. De fapt tu chiar mergi la Lódź! De ce mă minţi?”68

II. Teologia creaţieiA. Teologia creaţiei prin Cuvânt în TanakhSpuneam mai înainte că „norodul”, „poporul ţării” (am ha-areţ), destinatarii

principali ai discursului apostolului Yochanan, nu erau fini cunoscători ai Sfintelor Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că atunci când auzeau Scripturile citite sau expuse nu-şi aminteau de cele învăţate acasă sau de alte predici auzite. Ca atare, credem că atunci când apostolul a vorbit despre creaţiunea prin Logos/Memra, această rostire a declanşat în mintea evreilor de rând o înlănţuire de versete din Tanakh care vorbeau despre Elohim, Dumnezeul-Creator şi despre teologia creaţiei.

Prezentarea acestei teologii a creaţiei, având ca bază Tanakh-ul şi urmărită de-a lungul mai multor opere literare evreieşti este de primă însemnătate. H. H. Schmid, apud Colin Gunton69, „a conchis că în multe culturi antice o concepţie despre creaţie serveşte drept cadru pentru ordinea socială, politică şi cosmică. Concepţiile despre mântuire – despre adevărata viaţă omenească pe Pământ şi în societate – sunt încadrate în credinţe despre crearea lumii. (...) Credinţa că Dumnezeu a creat şi susţine ordinea lumii în toate complexităţile sale, nu este o temă periferică a teologiei biblice, ci e pur şi simplu tema sa fundamentală. Ceea ce Yisra’elul a experimentat în istoria sa, şi ceea ce a experimentat comunitatea creştină timpurie în relaţie cu Iisus este înţeles şi interpretat în termenii acestei teme de bază.” În cele ce urmează, vom puncta câteva dintre versetele care au trecut, probabil, prin mintea evreilor, atunci când l-au auzit pe Yochanan ben-Zavdai.

În primul rând, Biblia se deschide cu un verset absolut zguduitor, cu implicaţii majore pe multiple planuri ale existenţei, compus din (cum altfel?), 7 cuvinte:

בראשית ברא אלהים את השמים ואת הארץ׃1234567 Bereşit bara Elohim et ha-Şamayim v'et ha-Ereţ.La început, creat-a Elohim Cerurile şi Pământul.

Am mai spus că acest verset este un petikhta, un sumar care prezintă în formă condensată următoarele două capitole din Genesa, care descriu modul în care Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul. Cum le-a creat? CUVÂNTÂND! În capitolul 1 din Genesa, se spune de 11 ori – în diferite moduri – că El a cuvântat şi Universul a venit în existenţă, o existenţă finită şi dependentă de Creator.

Creând prin Cuvânt (şi, aparent, prin manufactură) Dumnezeu Îşi demonstrează omnipotenţa şi suveranitatea în lucrarea Creaţiunii:

26Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.

68 J.H.H. Weiler, Constituţia Europei, Polirom, Iaşi, 2009, p. 345.69 Colin E. Gunton, Christ and Creation, The Paternoster Press, Carlisle, Cumbria, UK and Wm. B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, USA, p. 20.

45

28Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.Isaia, 40:26,28.

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el.Isaia, 42:5.

Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit: „Eu sunt Domnul, şi nu este altul!”Isaia, 45:18.

Mâna Mea a întemeiat pământul, şi dreapta Mea a întins cerurile:Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.Isaia, 48:13.

Căci iată că El a întocmit munţii, a făcut vântul, şi spune omului până şi gândurile lui. El preface zorile în întuneric, şi umblă pe înălţimile pământului: Domnul, Dumnezeul oştirilor, este Numele Lui.Amos, 4:13.

Creând prin Cuvânt, ni se arată înălţarea lui Dumnezeu mai presus de natură, ca un Dumnezeu mare şi infinit:

Înainte ca să se fi născut munţii,Şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea70,Din veşnicie în veşnicie,Tu eşti Dumnezeu!Psalmii, 90:2.

25Tu ai întemeiat în vechime pământul, Şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. 26Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne;Toate se vor învechi ca o haină;Le vei schimba ca pe un veşmânt, şi se vor schimba. Psalmii, 102:25,26.

Tanakh-ul ne dezvăluie şi faptul că în lucrarea Creaţiunii Dumnezeu a lucrat cu înţelepciune:

12Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma, şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul, şi dealurile cu cumpăna? 13Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui?

70 În original, textul nu prezintă impersonalul „să se fi făcut Pământul şi lumea”, ca şi când ele s-ar fi făcut singure, ci spune „să fi făcut (Tu) Pământul şi lumea”, arată o lucrare personală.

46

14Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii? Isaia, 40:12-14.

11Aşa să le vorbiţi: „Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. 12Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui. 13La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pământului, dă naştere fulgerelor şi ploii, şi scoate vântul din cămările Lui. 14Atunci se arată omul cât este de prost cu ştiinţa lui, şi orice argintar rămâne de ruşine cu chipul lui cioplit; căci idolii lui nu sunt decât minciună, şi nu este nici o suflare în ei; 15sunt un lucru de nimic, o lucrare înşelătoare, şi vor pieri, când va veni pedeapsa. 16Dar Cel ce este partea lui Iacov, nu este ca ei; căci El a întocmit totul, şi Yisra’el este seminţia moştenirii Lui: Domnul oştirilor este Numele Lui.” Ieremia, 10:11-16.

În creaţia Sa, Dumnezeu nu este numai suveran, ci are şi un scop, o finalitate:

6Voi zice miază-noaptei: „Dă încoace!” şi miază-zilei: „Nu opri, ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului: 7pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit.”Isaia, 43:6,7.71

La aceste categorii berkhofiene72 mai cităm două pasaje interesante din Scrieri:

6Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului,şi toată oştirea lor prin suflarea (ruach) gurii lui. 9Căci El zice, şi se face; Porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă. Psalmii, 33:6,9.

Aceste versete prezintă interes pentru studiul nostru pentru că în Psalmii, 33:6, unde versiunea Dumitru Cornilescu 1923 a tradus „suflare”, în originalul ebraic apare ruach, care se traduce „vânt, suflare, duh, Duh.” (O traducere cu adevărat fericită a acestui termen greu de tălmăcit au reuşit-o teologii catolici, care l-au redat drept „spiraţie”.) Versetul este vădit antropomorfic, el prezentându-L pe Dumnezeu care ar fi creat prin rostirea cuvântului şi printr-o suflare „în afară”, expresia sonoră fiind dublată de expiraţie, o activitate pulmonară.

Cine s-a suit la ceruri, şi cine s-a pogorât din ele?Cine a adunat vântul în pumnii lui?Cine a strâns apele în haina lui?Cine a hotărât toate marginile pământului?Cum se numeşte el,

71 În cărţile Legământului Înnoit, s-ar adăuga şi Epistola către romani, 1:25.72 Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Pennsylvania, USA, 1988, p. 128.

47

Şi cum cheamă pe fiul său?Ştii tu lucrul acesta?Proverbele, 30:4.

Pasajul se referă clar la activitatea de creaţie cosmică. Nu trebuie să omitem că genul literar analizat aici este cel liric, şi exegeza care se aplică poeziei nu poate duce la afirmaţii dogmatice (decât dacă, mai târziu, pasajele poetice au fost reiterate într-un discurs logic-narativ, vezi Psalmi reluaţi în predici apostolice sau trataţi în Epistole).

Interogaţia principală, însă, rămâne aceasta: cum Îl cheamă pe Cel care a creat conform unui proiect şi cum Îl cheamă pe Fiul Său?... Oare are Creatorul un Fiu?...

Încheiem acest subpunct cu una dintre cele mai depline şi mai frumoase afirmaţii vizavi de Creator în relaţia Sa cu Creaţiunea:

Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi Pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri, şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta.Neemia, 9:6.

B. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică

1. Teologia creaţiei în literatura apocrifă

Te implor, fiul meu, priveşte la cer şi la pământ, ia aminte la tot ce este în ele şi recunoaşte că Dumnezeu le-a făcut din ceea ce nu era, şi că omenirea a luat naştere în acelaşi fel.A doua carte a Macabeilor, 7:28.

2. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran

În anul 1948 în peşterile de la Qumran au fost găsite mai multe suluri pe care erau înscrise atât cărţi biblice, cât şi învăţătura sectei care locuia în acele peşteri, probabil o grupare separatistă de extracţie eseniană.

Vizavi de actul creaţiei, un pasaj spune:

Căci judecata este a lui Dumnezeu şi din mâna Sa purcede calea nevinovăţiei.Din întocmirea făcută de El şi-au primit toate obârşia, şi din întocmirea făcută de El tot ceea ce este a fost pregătit;fără El, nimic n-a fost făcut.Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1QS XI:10.

Un alt pasaj din acelaşi sul cugetă pe aceeaşi linie:

Tot ceea ce este şi a fost vreodată vine de la Dumnezeul cunoaşterii. Înainte ca lucrurile să fi venit la existenţă, El a hotărât planul lor;

48

şi când ele îşi îndeplinesc rolurile desemnate, este potrivit cu întocmirea sa slăvită ca ele să facă aceasta. Nimic nu poate fi schimbat.Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1 QS III:15-16.

Mai jos, pasajul numerotat continuă:

Toţi cei ce-şi îndeplinesc neprihănirea/dreptatea sunt sub domnia Prinţului luminii şi umblă pe căile luminii; pe când toţi cei ce săvârşesc nelegiuire sunt sub domnia Îngerului Întunericului şi umblă pe căile întunericului.Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1 QS III:20.

La Qumran s-au mai descoperit şi alte opere literare, cum ar fi Hôdayôth, „Cartea Imnurilor”; în frumosul său capitol inaugural, apar cuvinte care îndeamnă la gândire:

Tu ai creat acestea, şi în înţelepciunea întocmirii Tale Tu ai pregătit legile lor înainte ca ele să fi fost. Prin gura Ta şi prin Cuvântul Tău au venit toate în fiinţă şi nimic din ce este făcut n-a fost făcut fără Tine.1 QH I:19.

3. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă

Trecem acum la alt corpus literar, mai precis la literatura pseudoepigrafă. Ce înseamnă această literatură? În secolul al II-lea î.e.n. evreii practicau o procedură prin care scriau vreo carte a cărei paternităţi o atribuiau, după aceea, vreunui autor faimos şi canonizat. În acest caz, aşa-zisa Carte a lui Enoch nu a fost scrisă de Enoch, patriarhul care umblase cu Dumnezeu până a fost „strămutat”, ci este o carte scrisă prin sec. II sau I î.e.n. de un autor anonim, care a preferat să o semneze ca şi cum ar fi fost scrisă de Enoch, şi s-o antedateze.

Pentru gândirea europeană, acest procedeu ar fi greşit din start: pentru mentalitatea juridică, pseudoepigrafia ar fi fals intelectual şi uz de fals, oarecum antitetic încălcării legii copyright-ului, iar pentru mentalitatea creştinilor, el ar fi un păcat.

Pentru gândirea orientală din acea epocă, lucrurile erau complet diferite: a invoca un nume însemna a cunoaşte numele cuiva, iar numele unui om era o extensie a personalităţii, a gândirii şi a acţiunilor sale. Cei morţi, ale căror nume continuau să supravieţuiască după moartea lor, erau într-un fel în viaţă73, astfel încât anticii nu se sfiau să scrie opere literare şi să le atribuie altora, dacă ei credeau că şi-au însuşit mentalitatea „autorilor” invocaţi până în cele mai mici amănunte. În plus, gândirea orientală antică, chiar şi cea biblică, operează uneori cu hiperbole, cu metafore, cu numere rotunjite, cu aproximări, sau cu citate libere şi nici unul dintre aceste lucruri nu constituia o problemă, Scripturile nu erau respinse în bloc doar pentru că evreii nu operau cu gândirea tehnică de mare precizie a europenilor.

73 De-aceea Biblia spune în repetate rânduri despre levirat, ibum, cazul în care un soţ murea fără a avea copii, iar fratele lui era obligat să se căsătorească cu văduva acestuia: băiatul care urma să se nască era considerat ca fiind fiul mortului, „ca să nu se stingă numele în Yisra’el” (Num. 27:4, Deut. 25:5,6). A se vedea articolul nostru intitulat „Creşteţi şi înmulţiţi-vă! – Sarcina, naşterea, sterilitateaşi rânduielile lor în iudaismul vremurilor biblice”.

49

În felul acesta avem o construcţie de tip contradictoriu şi paradoxal: „Cartea lui Enoch nu este scrisă de Enoch, dar Cartea lui Enoch este scrisă de Enoch”. Chiar mai mult, Epistola lui Iuda, care este canonică, a împrumutat din ea câteva versete; aceasta nu înseamnă că dacă a împrumutat din ea, întreaga carte a lui Enoch trebuie canonizată, ci că doar versetele în discuţie au meritat să fie inserate în Epistolă.

Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.Epistola lui Iuda, 14b, 15.74

În această carte pseudoepigrafă găsită în Etiopia în 1773 există nişte versete interesante pentru cercetarea noastră:

Înainte ca soarele şi semnele să fi fost create, înainte ca cerurile şi stelele să fi fost făcute, numele lui75 fusese chemat înaintea Domnului duhurilor.Pentru aceasta a fost el ales şi ascuns înaintea Sa76 înainte de crearea lumii şi va fi înaintea Sa până în veşnicie.77

Cartea lui Enoch, 48:3,6.

Când rabinii din timpurile lui Yeşua polemizau pe baza versetelor Mica, 5:278 şi Psalmii, 72:17, ei aveau în minte şi Cartea lui Enoch.

Aici trebuie să deschidem o paranteză importantă pentru o mai bună cunoaştere a lui Mesia: versiunea Dumitru Cornilescu traduce Psalmii, 72:17, în felul următor:

Numele lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ţine numele.Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi „fericit”.

Originalul ebraic spune, însă:

Înainte să fi fost soarele, Numele Său era Yinon.Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi „fericit”.

De ce este importantă această observaţie? Mai întâi de toate, observaţia este importantă pentru respectul faţă de Sfânta Scriptură.

În al doilea rând, din punctul de vedere al teoriei literaturii, semnalăm aici un hapax legomenon, un cuvânt care apare o singură dată în Biblie.

În al treilea rând, strădania noastră este aceea de a oferi cititorilor noştri o traducere cât mai apropiată de originalul ebraic şi de gândirea evreiască, nu de Septuaginta şi de gândirea elenizată.

74 Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.75 Al Fiului omului, vezi v. 2.76 A Domnului duhurilor, vezi v. 5.77 http://www.hermetics.org/pdf/enoch.pdf şi http://www.sacred-texts.com/bib/boe/boe051.htm78 „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Yisra’el, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.” VDC

50

Şi, în al patrulea rând, comentatorii evrei din antichitate erau de acord că acest misterios şi unic Yinon se referea la Mesia, ceea ce înseamnă un titlu suplimentar – cu toate implicaţiile sale – pentru doctrina mesianologiei sau a cristologiei.

C. Teologia creaţiei în operele ioanine1. Pasaje bibliceÎn diverse alte pasaje, şaliach Yochanan reia tema creaţiei:

...iar lumea prin El a fost făcută...Evanghelia după Ioan, 1:10b.

Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i:„Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu…”Apocalipsa, 3:14.

Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!Apocalipsa, 4:11.

…şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o zăbavă…Apocalipsa, 10:6.

2. Comentariu teologic

Şaliach Yochanan era un om al timpului său, cunoscător a ceea ce spun Tanakh-ul, cărţile apocrife, pseudoepigrafe şi qumranite despre teologia creaţiei. Gândirea sa fusese formată de aceste izvoare scrise, mai ales de Tanakh. În plus, el Îl cunoscuse pe Mesia şi învăţase la picioarele Lui, iar după Înălţarea Acestuia la Cer, avusese parte şi de revelaţii personale, pe care Duhul Sfânt L-a îndemnat să le aştearnă în scris. În consecinţă, el recunoaşte şi proclamă faptul că lumea fusese creată de Dumnezeu prin Logos, care înainte de început, era cu Dumnezeu, fiind Dumnezeu (Io. 1:1). Mai mult chiar, YHWH-Dumnezeu nu doar crease „cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea” (Apoc. 10:6), ci şi susţinea toate lucrurile (Apoc. 4:11).

Să abordăm şi versetul 14 din Apocalipsa, 3, care vorbeşte tot despre creaţie şi spune că Logos-ul, denumit aici „Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat” ar fi „începutul zidirii lui Dumnezeu”.

Care este tălmăcirea acestui verset? Să fie aceea potrivit căreia „Iisus este primul zidit, sau primul creat din această Creaţie”, aşa cum susţin secte de genul Martorilor lui Iehova sau a Studenţilor în Biblie?... Răspunsul pe care-l dăm provine examinând categoria dovezilor lingvistice, a dovezilor textuale şi intertextuale, şi a dovezilor teologice.

a. Categoria dovezilor lingvistice

51

Mai întâi vom preciza sfera semantică a termenului grecesc arche, tradus aici drept „început”.

Termenul arche (gr., Strong 746) semnifică „început” în mai multe sensuri: dacă se referă la un lucru, arche poate semnifica atât „început” propriu-zis, cât şi cauză activă care iniţiază sau declanşează ceva, precum şi „principiul” care oferă temei unui lucru, care-l în-temeiază, aşa-zicând; arche oferă temei lumii, Cosmosului, omului, el este izvorul comun din care încep şi îşi primesc temeiul toate acestea, este substratul, esenţa eternă, care nu se schimbă niciodată, în pofida tuturor schimbărilor ce au loc în toate lucrurile existente...

Dacă se referă la o persoană, arche este fie un „începător”, în sensul de persoană care declanşează ceva, un iniţiator sau un originator, fie primul în timp, ordine sau rang. Arche este principalitate, prinţ, „şef”, iar acest cuvânt a intrat în combinaţie cu altele: de exemplu, magistraţii care cârmuiau republica ateniană antică se numeau arhonţi, conducătorul preoţilor se numeşte „arhiereu”, al episcopilor se numeşte „arhiepiscop”.

Deci, la acest prim nivel de exegetare, s-ar putea tâlcui fie că Yeşua este începutul creaţiei lui Dumnezeu, fie că este primul ca rang în creaţia lui Dumnezeu.

b. Categoria dovezilor textuale şi intertextualeDeci, în Apocalipsa, 3:14, se afirmă că Yeşua este „începutul creaţei lui

Dumnezeu”, orice ar semnifica momentan acest lucru.Examinând şi restul versetului, citim şi că El este „martorul credincios şi adevărat

şi Cel ce este Amin”.O primă observaţie, de natură etimologică: Yochanan, pescarul teolog, afirmă de

trei ori că Yeşua este Amen, pentru că în ebraică însuşirile „credincios”79 şi „adevărat” provin din aman (Strong 539), din care provine şi amen.

Această observaţie, că Yeşua este Amen, credincios şi adevărat, va duce la a doua observaţie, de natură intertextuală, pe care o divizăm după cum urmează: mai întâi, aceste calităţi ale lui Yeşua fuseseră deja prezentate de şaliach Yochanan în Apocalipsa, 1:5 când vorbea despre Yeşua Mesia ca fiind Martorul credincios (v. şi 19:11), Întâiul născut dintre cei morţi şi Conducătorul regilor Pământului. Aici apare o aluzie: „Martorul credincios al adevărului” ne trimite la Dumnezeul adevărului (Elohe amen):

Aşa că, cine se va binecuvânta în ţară, se va binecuvânta în Dumnezeul adevărului,şi cine va jura în ţară, va jura pe Dumnezeul adevărului,căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei.Isaia, 65:16.

79 Desigur, o calitate precum credincioşia, caracterul unui lucru care este demn de încredere sau credibil, nu putea scăpa de jocurile de cuvinte ale rabinilor. În ebraică, credincios este emet (Strong H 571), termen format din ayin, mem şi tav, adică din prima literă a alfabetului ebraic, din litera din mijloc şi din ultima literă, ca şi cum ar fi începutul, conţinutul şi sfârşitul unui discurs. Juxtapusă următoarei calităţi, adevărul, ar însemna că adevărul trebuie să fie demn de încredere sau credibil de la început până la sfârşit şi pe tot parcursul său. Dacă în Exodul, 34:6 Dumnezeu-Tatăl este adevărat şi în Apocalipsa, 3:14 Yeşua este Martorul credincios şi adevărat, rezultă cel puţin corolarul că Tatăl şi Yeşua sunt părtaşi adevărului. Yochanan va afirma lucrul acesta şi în alte pasaje.

52

Continuând cercetările noastre în intertextualitate, descoperim că în cartea Apocalipsei Yeşua este denumit de câteva ori „începutul”, în forme diferite:

în Apocalipsa, 1:5, Yeşua este „martorul credincios, cel întâi-născut din morţi”; în Apocalipsa, 2:8, El este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a

înviat”, în Apocalipsa, 21:6, El este: „...Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”; în Apocalipsa, 22:13, Yeşua este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă,

Începutul şi Sfârşitul”.

(Aici merită deschisă o paranteză: afirmaţia lui Yeşua din Apocalipsa, 22:13, că El ar fi „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul”, este făcută şi de Dumnezeu-Tatăl despre Sine Însuşi, în Apocalipsa, 1:8,11: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic… Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă”, precum şi în 21:6: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul.” Este o aluzie suplimentară la identitatea şi unitatea esenţială împărtăşită în perichoresis-ul lui Dumnezeu-Tatăl şi al lui Yeşua Mesia. De fapt, cartea Apocalipsa este plină de asemenea aluzii care, citite în cheie ebraică, demonstrează că Yeşua este Dumnezeu.)

Sumarizând, putem spune că Yeşua este Alfa, deci prima literă din alfabetul grecesc, Cel dintâi, Începutul. Începutul nu este creat, ci Începutul creează. Wayne Grudem80 ne spune că, în cartea Against Apion 2.190, istoricul evreu Iosefus Flavius spune despre Dumnezeu că El este „începutul (arche) tuturor lucrurilor”, şi e clar că Iosefus nu se gândea că Dumnezeu ar fi fost creat, ci că El este originea lucrurilor, „începătorul” lor.

c. Categoria dovezilor teologiceCe înseamnă, deci, că Yeşua este „începutul creaţiei”?... Înseamnă, cumva, că El

este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu? În nici un caz! Contestăm această speculaţie duhnind a erezie pe baza următoarelor dovezi:

i. Faptul că Yeşua Mesia ar fi începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu ar contraveni afirmaţiei „La început, era Cuvântul...”, care arată că înainte de începutul spaţio-temporal, Cuvântul deja era, fiinţa. Cuvântul nu a început să fiinţeze deodată cu începutul creaţiei spaţio-temporale, ci anterior ei. Când am examinat Isaia 43:13, unde YHWH spune că El este „de la început”, am văzut că nici Dumnezeu-Tatăl nu Şi-a început existenţa simultan cu începutul creaţiei, El fiinţa din eternitate şi anterior creaţiei. La fel, alte versete din Evanghelia după Ioan, capitolul 17, afirmă că Fiul avea la Dumnezeu o „slavă…înainte de a fi lumea” (v. 5), şi că Tatăl Îl iubea pe Fiul „înainte de întemeierea lumii” (v. 24)

ii. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, ar fi singurul caz în care apostolul ar face aceasta, o ocurenţă absolut unică; or, nu se poate face o afirmaţie cu consecinţe atât de importante fără a o fi elaborat, sau măcar fără a o fi făcut şi în alte părţi.

80 Wayne Grudem, Teologie sistematică, Edit. Făclia şi Edit. Universităţii Emanuel, Oradea, 2004, trad. Dinu Moga, nota 23 de la pag. 257.

53

iii. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, o asemenea afirmaţie ar fi trebuit să fi fost făcută şi de alţi apostoli; din nou, ea este absentă din discursul lor.

iv. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, dacă Logos-ul ar fi fost creat, lucrul acesta ar avea consecinţe absolut incalculabile, dintre care punctăm doar câteva:

De pildă, Dumnezeu este agape (I Io. 4:8,16), dragostea care se dăruieşte altuia/altora în mod necondiţionat, dragostea perfect altruistă. Se ridică unele întrebări: înainte de a crea Logos-ul, pe care să-L iubească, Dumnezeu, care nu poate să nu iubească, pe cine iubea?... Avea un obiect al iubirii Sale sau, cumva, Se iubea pe Sine Însuşi?... Dacă Se iubea pe Sine Însuşi, dragostea dumnezeiească nu mai era agapică, ci egoistă, şi Dumnezeu Se contesta pe Sine Însuşi.

Pretutindeni în Sfânta Scriptură Dumnezeu spune despre Sine Însuşi că El este Tată. Dacă Logos-ul nu exista din eternitate, înseamnă că „a fost un timp” în atemporalitate81 când Tatăl nu era Tată, întrucât nu avea un Fiu?... Sau, formulat mai corect, Dumnezeu nu a fost întotdeauna Tată, ci a devenit Tată „pe parcurs”?... Asta ar însemna că Dumnezeu este într-un proces de dezvoltare a calităţilor Sale, că El învaţă ce înseamnă a fi tată, ce înseamnă a iubi, etc... Departe de Dumnezeu această „teologie a procesualităţii”!

Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, atunci asta ar însemna că Yeşua nu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, iar mărturia Sfintei Scripturi spune exact contrariul: Yeşua este denumit YHWH (compară Luca 1:76 cu Is. 40:3, Rom. 10:13 cu Ioel 2:32), Dumnezeu (Io. 20:28; Rom. 9:5; Tit 2:13; Evr. 1:8; I Io. 5:20; II Pet. 1:1), Mântuitor (vezi Tit 3:4,6), Domn (Mat. 22:43-45, etc), şi Cel Sfânt (Fap. 3:14, Luca 1:35), aşa cum era numit YHWH în Tanakh (de peste 30 de ori numai în cartea profetului Isaia).

Lăsând la o parte consecinţele pe care o erezie de tipul „creării Logos-ului” le-ar avea asupra iubirii inefabile dintre Ipostasurile Dumnezeirii, ridicăm alte întrebări: dacă Logos-ul este creat şi, implicit, are o natură inferioară naturii lui Dumnezeu, cum se mai poate săvârşi ispăşirea păcatelor noastre?... Problema este următoarea: păcătuind, eu am lezat etern sfinţenia divină. Dumnezeu este obligat să mă pedepsească... Însă, Dumnezeu este şi dragoste, şi în Sine Însuşi atributele Sale nu sunt în conflict, El nu are tensiuni interne. Deci, dacă Dumnezeu este dragoste, El trebuie să găsească o metodă de a mă pedepsi fără a mă omorî, prin care El să continue să rămână drept, sfânt şi neprihănit, dar să mă şi mântuiască pe mine, păcătosul (Rom. 3:26). Eu am păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţeniei, dreptăţii şi neprihănirii Sale, şi ca să fie drept, El este obligat să mă pedepsească. Or, dacă mă şi iubeşte, El trebuie să găsească o metodă de a pedepsi păcatul meu care a lezat etern sfinţenia divină. Deci, ca justiţia divină să fie satisfăcută şi eu, în urma

81 Aici nu ne interesează contradicţia în termeni a timpului în atemporalitate, ci a calităţii de „tată înainte de a fi tată”.

54

pedepsei, să nu mor82, El trebuie să găsească o metodă prin care nu doar să se plătească despăgubiri pentru delictul meu (ispăşire) şi să fiu eu achitat (îndreptăţit sau socotit neprihănit), ci şi să-mi fie eradicată din lăuntrul meu înclinaţia firească spre păcat (naşterea din nou). Dumnezeu a decretat că „viaţa (sau: sufletul) trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele noastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire” (Lev. 17:11). E clar că sângele unui animal inocent nu poate face ispăşire pentru păcatul unui om (Evr. 10:4), că sângele meu, păcătosul, nu poate face ispăşire pentru mine însumi, şi că numai sângele unui om perfect drept, care să nu fi avut natura păcătoasă ar putea face ispăşire pentru mine, dacă înlocuirea mea în pedeapsă de către el ar fi acceptată de Dumnezeu, Cel înaintea căruia am păcătuit. Punctul suprem şi cel mai sensibil aici este acela că nu sunt obligat numai să găsesc un om absolut perfect, lipsit de natura păcătoasă, dispus să mă înlocuiască în pedeapsă şi abilitat de Dumnezeu să facă ispăşire pentru mine, păcătosul, ci mai trebuie ca şi Dumnezeu să fie împăcat cu mine prin această ispăşire. Logos-ul este acela care, deşi Dumnezeu (Io. 1:1), a devenit om rămânând Dumnezeu; Mesia avea în Sine natura lui Dumnezeu Sfântul care trebuia împăcat cu omul păcătos, şi Şi-a asumat natura omului, cu limitările acestuia, „asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8:3), dar fără păcat (Evr. 4:15). Prin înomenire, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a devenit un Ipostas teoantropic, altfel răscumpărarea obiectivă şi subiectivă a credincioşilor, cu tot ce presupune ea (ordo salutis), nu putea fi săvârşită (Evr. 2:14-18 etc).

Dacă Logos-ul este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu şi, în consecinţă, are o natură inferioară naturii lui Dumnezeu-Tatăl, atunci femeia are o natură inferioară bărbatului, întrucât cf I Corinteni 11:3, Dumnezeu este capul lui Mesia, care este capul bărbatului, care este capul femeii. Însă afirmaţia făcută de apostol aici este că prioritatea fără inferioritate în relaţia Tată-Fiu este temelia unei relaţii corecte între bărbat şi femeie. Păstrând proporţiile, după cum Mesia este una cu Tatăl (Io. 10:30), şi nu unul cu Tatăl, tot aşa, şi soţul şi soţia sunt una, fără a fi unul.

Acum, după ce am furnizat câteva motive pe baza cărora respingem ideea conform căreia Yeşua Mesia ar fi „începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu”, ar trebui să vedem de ce El ar fi „primul ca rang în creaţia lui Dumnezeu” sau, mai corect, „peste creaţia lui Dumnezeu”, însă această chestiune va fi discutată în lumina adusă de textul din Epistola apostolului Pavel către coloseni, 1:15-18, vezi mai jos.

D. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit1. Pasaje biblice

82 Ezechiel, 18:4b etc.

55

Alţi contribuitori la cărţile Legământului Înnoit îşi aduc şi ei aportul la înţelegerea relaţiei trilaterale Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune. Rabbi Şaul din Tarsul Ciliciei, cel care devenise şaliach Şaul/ apostolul Pavel, le scrie credincioşilor din cetatea Corinth:

5Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt în adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), 6totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi. Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni, 8:5,6.

Joseph Mitsuo Kitagawa83 spune că versetul 5 afirmă „o dublă orientare – monoteismul ca ‚semnificaţie interioară’ şi monolatria ca ‚semnificaţie exterioară’.

În ceea ce priveşte versetul 6, acesta trebuie citit simplu, aşa cum scrie el: de la Dumnezeu-Tatăl vin toate lucrurile, şi pentru El trăim şi noi, şi de la Domnul Yeşua Mesia sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi. Deci, toate lucrurile vin de la Tatăl şi sunt sau fiinţează prin Mesia.

Desigur, unii încearcă să arate aici că Tatăl este singurul Dumnezeu, şi că Yeşua nu este Dumnezeu, ci numai Domn sau Stăpân (Adonai).

Acestora le-am adresa câteva întrebări logice: dacă Tatăl este singurul Dumnezeu (conform versetului) şi Yeşua este singurul Domn/Stăpân (conform versetului), atunci înseamnă că Tatăl nu este Domn sau Stăpân, întrucât Yeşua este singurul Domn?...

Şi dacă Yeşua este singurul Domn/Stăpân (conform versetului) şi Tatăl este singurul Dumnezeu (conform versetului) atunci înseamnă că Yeşua nu este Dumnezeu?...

Să se fi înşelat apostolul Ioan, de pildă, atunci când spune că Logos-ul este Dumnezeu (Io. 1:1)?...

Păstrăm deschisă discuţia privitoare la relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Yeşua Mesia, Fiul lui Dumnezeu, pentru unul din eseurile ulterioare. Momentan, am inserat pasajul acesta pentru valoarea sa în ceea ce priveşte relaţia trilaterală Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune.

Credincioşilor din cetatea Colosse, Rabbi Şaul le trimite, printre altele, următoarele cuvinte:

15El (Fiul lui Dumnezeu, n.ns.) este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea. 16Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. 17El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. 18El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Epistola către coloseni, 1:15-18.

83 Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 15.

56

Semnificaţia sintagmei „chipul lui Dumnezeu” va fi analizată puţin mai jos, până atunci trebuie explicată sintagmă „întâi-născut”, care apare în versetele 15 şi 18. Etimologic, această sintagmă redă grecescul prototokos, care provine din protos, primul, şi tikto, a zămisli, a naşte.

Contextul versetelor 15-17 spune pur şi simplu că Fiul lui Dumnezeu este născut înainte de toate lucrurile (chiar dacă este întâi-născut sau prim-născut), iar creaţia, spre deosebire de El, nu este născută, ci făcută prin El, ca principiu şi mediu, şi pentru El, de dragul Lui, ea fiind făcută pentru a servi scopurilor Sale. De-asemenea, Fiul lui Dumnezeu susţine întreaga creaţie, coeziunea ei I Se datorează Lui.

Ajunşi în acest punct, înainte de a furniza un deznodământ, vrem să complicăm lucrurile:

TERMENUL PROTOTOKOS, REDAT PRIN SINTAGMA „ÎNTÂI-NĂSCUT” SAU „PRIM-NĂSCUT” NU-L DESEMNA ÎNTOTDEAUNA PE COPILUL CARE ERA PRIMUL NĂSCUT AL FAMILIEI DIN PUNCTUL DE VEDERE CRONOLOGIC, CI UNEORI ÎL DESEMNA PE CEL CARE ERA CONSIDERAT A FI PRIMUL ÎN RANG!

Afirmaţia este extrem de serioasă şi are nişte implicaţii profunde, pe care, însă, doar le vom baleia.

Astfel, în Genesa, 16, lui Avraham i se naşte Işmael, iar în Genesa, 21, i se naşte Iţchaq; acest al doilea fiu este considerat nu numai „primul-născut”, ci chiar „singurul-născut” sau „născut într-un fel unic” (yachid, în ebraică şi monogenes în greacă).

În Genesa, 25, Esau este primul-născut, dar îşi pierde primogenitura în favoarea lui Yaakov (Gen. 25,27).

În Genesa, 49, Ruben, primul-născut, îşi pierde întâietatea sau primogenitura în favoarea lui Yehudah (Iuda), născut al patrulea! Oricum, situaţia nu este foarte clară, întrucât Yaakov/YYisra’el îi adoptă ca fii ai săi pe Efraim (al doilea fiu născut al lui Yosef) şi pe Manase (primul-născut al lui Yosef), iar în cartea profetului Yrmiyahu (Ieremia), 31:9 îl declară primul-născut pe Efraim!84...

În Exodul, 4:22, în versiunea Septuaginta, Yisra’el este denumit „primul-născut” al lui YHWH; poporul evreu nu era întâiul din punctul de vedere cronologic, anterior lui se formaseră alte popoare, dar era primul în rang în ochii lui Dumnezeu. Rostirea dumnezeiască făcută în Numeri, 23:21, ne spune că „El (YHWH) nu vede nici o fărădelege în Iacov, Nu vede nici o răutate în Yisra’el” (nu că israeliţii n-ar fi comis păcate), iar Yisra’elul este lumina ochilor lui Dumnezeu (Deut. 32:10, Zah. 2:8).

În Deuteronomul, 21:16,17 este vorba despre un om care are două soţii, una pe care o iubeşte şi una pe care n-o iubeşte. El are de la ele fii şi Dumnezeu îi interzice să-l facă prim-născut (ca rang) pe fiul soţiei pe care o iubeşte în defavoarea fiului soţiei pe care n-o iubeşte, primul-născut din punctul de vedere cronologic.

În sfârşit, în Psalmii, 89:27, lui David i se promite că va fi făcut „întâiul-născut” al lui YHWH, „cel mai înalt dintre împăraţii Pământului”. Acest psalm Îl prefigurează pe Mesia, este un psalm mesianic.

(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

84 Privit pe plan meta, s-ar putea spune că istoria poporului evreu este o continuă ceartă între Iuda, ai cărui descendenţi s-au stabilit în sud şi au întemeiat Regatul Yehudah, cu capitala la Yeruşalayim sau Ierusalim, şi Efraim, care s-a stabilit în nord şi a întemeiat Regatul Yisra’el, cu capitala la Şomron sau Samaria.

57

Epistola către efeseni este de multe ori considerată „sora” Epistolei către coloseni şi, chiar mai mult: savanţii spun că cele două Epistole se complementează şi ele trebuie citite împreună, întrucât în prima se tratează despre Mesia, Capul Bisericii, iar în Efeseni despre Biserică, Trupul lui Mesia. Un pasaj interesant (1:9,10) ieşit de sub peniţa aceluiaşi rabin Şaul, care studiase la picioarele lui Gamliel ha-Zaqen ne nedumereşte întrucâtva:

9căci a binevoit (Dumnezeu) să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, 10ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.

Ideea centrală a acestor două versete este aceasta: Dumnezeu alcătuise în Sine Însuşi un plan tainic pe care a binevoit să-l descopere apostolului Pavel – şi, prin el, şi nouă – şi acest plan tainic este adus la îndeplinire la plinirea vremurilor, la pleroma timpurilor prestabilite. Planul este re-unirea tuturor lucrurilor cereşti şi pământeşti în Mesia. Nu putem să ne lansăm în speculaţii, întrebând „Cât de mult din cele cereşti şi cele pământeşti Îşi re-uneşte Dumnezeu în Mesia/Hristos?”; textul spune că le re-uneşte pe toate, orice ar însemna aceasta.

Acelaşi prolific rabin şi autor sfânt a mai abordat relaţia trilaterală Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune şi în Epistola către filipeni:

5Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: 6El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, 7ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. 8La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. 9De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; 10pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, 11şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. Epistola către filipeni, 2:5-11.

Acest text nu numai că aduce noi lumini privitoare la relaţia lui Mesia cu Creaţiunea ci, în primul rând, ni-L explicitează pe Mesia Yeşua în natura Sa intrinsecă, iar apoi în relaţia Sa cu Dumnezeu-Tatăl.

Trecem acum la o epistolă a cărei paternitate nu este cunoscută cu certitudine, deşi se speculează că i-ar aparţine apostolului Pavel sau unui credincios din anturajul apostolic, Barnabas sau chiar Apolo: Epistola către evrei. Aici există pasaje absolut remarcabile pentru studiul nostru, cum ar fi primele trei versete din capitolul 1 şi versetul 3 din capitolul 11:

1 În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin profeţi,

58

2 însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile. 3 El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măreţiei, în înălţimi. Epistola către evrei,1:1-3.85

3 Prin credinţă înţelegem că veacurile au fost create prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât ceea ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd. Epistola către evrei, 11:3.

(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

E. Scurt interludiu: distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit de alte opere literare evreieşti (Maase Bereşith, Mişna)

Şeliachim (apostolii) Yochanan şi Şaul şi scriitorul Epistolei către evrei şi-au scris operele în perioada 48-90/95 e.n. După cum vom vedea, în teologia lor aceştia Îl leagă strâns pe Mesia Yeşua de Creaţiune şi-I recunosc calitatea de de Creator care, paradoxal, prin Întrupare, prin înomenire, a devenit o parte din propria Sa Creaţiune.

Cam în aceeaşi perioadă, sau mai precis o dată cu anul 70 e.n., în sânul iudaismului au apărut tannaim-ii, înţelepţi evrei care au teologhisit până prin anul 200 e.n. Concepţiile lor sunt consemnate în Mişna. Aceştia au dezvoltat o teologie a creaţiei diferită de scriitorii Noului Testament (cum altfel?). Scopul acestor notiţe de studiu nu este examinarea teologiei creaţiei în alte opere literare evreieşti scrise în timpul apostolului Ioan sau imediat după el, este suficient să spunem că ea se distanţează de ceea ce revelează cărţile Legământului Înnoit şi recomandăm cordial cititorilor acestor notiţe lecturarea operelor Maase Bereşith - „Relatarea Actului Creaţiei”, o cosmogonie86 şi Mişna.

F. Comentariu teologic

Schiţăm acum câteva dintre relaţiile teologice dintre Logos, Dumnezeu şi teologia creaţiei.

La nota de subsol de la acest verset 3 din primul capitol al Evangheliei după Ioan spuneam că atunci când scrie că „toate lucrurile (toată Creaţia) prin El au fost făcute” înseamnă că Logos-ul nu era numai instrumentul (gr., organon) prin care se crea, şi nu era numai principiul87 (gr., arche) prin care subzista şi co-exista ceea ce era creat, ci era şi Co-creator, participant activ la creaţie.

Altfel spus, Logos-ul este principiul care stă la baza tuturor lucrurilor, care în-temeiază toate, lucrurile subzistând şi co-existând prin El. YHWH-Elohim ţine toate

85 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Evrei186 Vezi şi http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=807&letter=C87 Acest arche apare şi în Apocalipsa, 3:14, unde de obicei este tradus ca „început”, dar ar trebui tradus ca „principiu”.

59

lucrurile laolaltă prin Logos-ul (Apoc. 4:11) care „susţine toate lucrurile prin Cuvântul Său puternic” (Evr. 1:3).

(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

Marian Buşoi finaliza comentariul său zicând că Fiinţa Cuvântului este Dumnezeirea. Această frază este susţinută şi de un pasaj dintr-o altă carte din Noul Testament, sau din Legământul Înnoit, şi anume Epistola către evrei, 1:1-3. Reproducem pasajul pentru că el face apel şi la activitatea Creaţiunii, despre care va vorbi mai târziu un rabin fariseu, devenit apostol al lui Mesia, Şaul sau Pavel:

1 În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin profeţi, 2 însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile. 3 El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măreţiei, în înălţimi. Epistola către evrei,1:1-3.88

În acelaşi capitol se vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu că este nu doar Creatorul care va supravieţui Creaţiunii sale, dar şi că este imuabil şi etern:

10 Şi: „Tu, Doamne, ai întemeiat la început pământul, iar cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. 11 Ele vor pieri, dar Tu rămâi. Toate se vor învechi ca o haină. 12 Le vei înfăşura ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate ca pe o haină. Tu însă rămâi Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.“89 Epistola către evrei, 1:10-12.

Aceste pasaje au meritat inserate aici, întrucât ele nu vorbesc numai despre relaţia dintre Dumnezeu şi Logos (care în textul Evrei apare sub termenul de Fiul), ci reafirmă şi calitatea Logos-ului de Ipostas prin care au fost făcuţi eonii, adică veacurile şi/sau lumile, şi care le şi susţine, fapt care ne deschide drumul spre analiza versetului 3 şi 10 din Ioan, 1.

În versetul 3 din Evrei, 1, sintagma „reprezentare exactă”90 (gr., charakter, Strong #5481) „exprimă faptul că Fiul ‚este atât distinct în mod personal, cât şi literalmente egal cu Acela a Cărui esenţă El o reprezintă ca întipărire corespunzătoare’ (Liddon).” Mai sus, când am inserat textul din Epistola către coloseni, 1:15-18, spuneam că vom analiza semnificaţia sintagmei „chipul lui Dumnezeu”. Citându-l pe William E. Vine, vom spune despre chipul lui Dumnezeu (character-ul Lui) că este „chiar chipul, imaginea sau impresiunea substanţei sau esenţei Sale. Este faptul similarităţii desăvârşite” şi „este implicat în relaţiile esenţiale din Dumnezeire; prin urmare, este unic şi perfect; ‚Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl’ (Io. 14:9)”.91 Apoi savantul continuă:

88 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Evrei189 1:12 Vezi Ps. 102:25-27. N. tr.90 Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă la fel de corect ca şi NTR, prin termenul „întipărire”.91 William E. Vine, vol al II-lea, p. 247.

60

În Evanghelia după Ioan, 1:1-3, Coloseni, 1:15-17 şi Evrei, 1:2,3, funcţia specială a creării şi susţinerii Universului este atribuită lui Hristos sub titlurile sale de Cuvânt, Chip şi, respectiv, Fiu. Calitatea Sa de Creator despre care se afirmă aici nu este numai aceea a unui simplu instrument sau meşteşugar implicat în formarea lumii, ci cea a Aceluia „din Care, prin Care şi pentru Care” au fost făcute toate lucrurile şi prin care ele toate se ţin laolaltă. Aceasta implică aserţiunea Dumnezeirii Sale absolute şi adevărate.92

Această creaţie prin intermediul Fiului ne face să ne amintim de doctrina creaţiei ex nihilo: sintagma ex nihilo a apărut, într-adevăr, doar în secolul al II-lea, dar conceptul în sine a început să fie întrebuinţat de când au început rabinii să teologhisească pe marginea capitolelor 1 şi 2 din Genesa.

(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

În concluzie: auzind că „Toate lucrurile au fost făcute prin Logos, şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut” îi determina pe ascultătorii evrei să se gândească la versetele de mai sus, sau măcar la o parte din ele, şi în felul acesta li se pregăteau inimile pentru marile adevăruri teologice din versetele 14-18.

Y Y Y

Capitolul al XI-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:4a:Cuvântul, principiu al vieţii în discursul ioanin

92 Id., ibid., loc. cit.

61

4 În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.

Aici am transcris versetul în întregime, dar vom trata numai prima parte a sa. Conceptul de „lumină” în iudaism va fi abordat în lecţia următoare, în relaţie cu versetele 5, 7-9, etc.

Despre viaţă (chayim): ce spun Legea, Profeţii şi Scrierile.

Despre viaţă în Lege:

14Dumnezeu a zis lui Moise:„Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel:« Cel ce se numeşte "Eu sunt", m-a trimis la voi. »”15Dumnezeu a mai zis lui Moise:„Aşa să vorbeşti copiilor lui Yisra’el: « DOMNUL (יהוה), Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. »Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.”Exodul, 3:14,15.

Acest pasaj este unul dintre cele mai elocvente din Sfânta Scriptură cu privire la natura şi caracterul lui Dumnezeu, şi pasajul poate fi exegetat la nesfârşit. În ceea ce ne priveşte, aici vom nota doar faptul că el este absolut fundamental pentru una din temele care se desprind din el, anume tema care declară categoric că „viaţa este numai în Dumnezeu”.

Despre viaţă în Profeţi:

Aşa vorbeşte DOMNUL (YHWH), Împăratul lui Yisra’el şi Răscumpărătorul lui, DOMNUL oştirilor:„Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu.”Isaia, 44:6.

Ascultă-Mă, Iacove! Şi tu, Yisra’ele, pe care te-am chemat! Eu, Eu sunt Cel dintâi, şi tot Eu sunt şi Cel din urmă.Isaia, 48:12.

Profeţii, mai ales Isaia/Yeşayahu, detaliază această viaţă aflată în Dumnezeu, după cum am văzut mai sus.

Despre viaţă în Scrieri:(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

Făcând o digresiune de la subiectul nostru, să ne amintim că rabbi Şaul, adică apostolul Pavel, a prezentat Fiinţa lui Dumnezeu chiar mai profund:

62

24Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul Cerului şi al Pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. 25El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. 28Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din neamul Lui...” Faptele apostolilor, 17:24,25,28.

Rabbi ne spune direct faptul că Dumnezeu nu are nevoi (Faptele, 17:24,25), nici măcar nevoia de a primi slava care I Se cuvine. El se înscrie în tradiţia biblică, în care afirmaţia aceasta fusese făcută şi de Profet, de Psalmist şi de Hagiograf:

Al Meu este argintul, şi al Meu este aurul, zice DOMNUL oştirilor.Hagai, 2:8.

8Nu pentru jertfele tale te mustru: căci arderile tale de tot sunt necurmat înaintea Mea. 9Nu voi lua tauri din casa ta, nici ţapi din staulele tale. 10Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. 11Eu cunosc toate păsările de pe munţi, şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu. 12Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a mea este lumea şi tot ce cuprinde ea. 13Oare mănânc Eu carnea taurilor? Oare beau Eu sângele ţapilor? Psalmii, 50:8-13.

2Poate un om să aducă vreun folos lui Dumnezeu?Nu; ci înţeleptul nu-şi foloseşte decât lui. 3Dacă eşti fără prihană, are Cel Atotputernic vreun folos?Şi dacă trăieşti fără vină, ce va câştiga El? Iov, 22:2,3.

Din Exodul, 3:14,15 şi din toate celalte pasaje care arată că Dumnezeu nu are nevoi, înţelegem că El Îşi este suficient Sieşi, Îşi este auto-suficient. El nu necesită nimic din exterior pentru a subzista. Subzistenţa lui Dumnezeu în Sine Însuşi a fost, uneori, denumită aseitate (din latinescul a se), în timp ce alţii au denumit acest atribut autotheotos. În El este viaţa şi existenţa absolută, pemanentă, continuă. Ca atare, El este Fiinţa, adevărata Fiinţă, Fiinţa realmente reală, Ho On (gr.).

Dumnezeu este obârşia vieţii, El este Fiinţa, Ho On, din care izvorăşte viaţa:

Domnul (YHWH) Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.Genesa, 2:7.

Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, Şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă.Iov, 33:4.

Aşa vorbeşte Domnul (YHWH) Dumnezeu, care a făcut Cerurile şi le-a întins, care a întins Pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el.

63

Isaia, 42:5.

Să vedem acum ce spune despre viaţă şaliach Yochanan.Mai întâi, trebuie spus că acest concept, viaţa, este absolut crucial pentru discursul

apostolic, Yochanan declarând de 38 de ori doar în Evanghelie relaţia dintre Yeşua, Logos-ul înomenit, şi viaţă (împreună cu forma sa de dativ, „vieţii”). Pentru edificare, transcriem câteva exemple:

16Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu născut93, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 36Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.Evanghelia după Ioan, 3:16,36.

21În adevăr, după cum Tatăl învie morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. 24Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. 25Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia. 26Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Evanghelia după Ioan, 5:21,24-26.

12Isus le-a vorbit din nou, şi a zis:„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.Evanghelia după Ioan, 8:12.

35Isus le-a zis:„Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată. 39Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l învii în ziua de apoi. 40Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”Evanghelia după Ioan, 6:35,39,40.

25Isus i-a zis:„Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.”Evanghelia după Ioan, 11:25.

6Isus i-a zis:„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”Evanghelia după Ioan, 14:6.

93 Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923, uită din nou să insereze termenul „născut”, lăsând doar „singurul Lui Fiu”, deşi în original apare clar termenul monogenes, Strong 3439. Aşa cum scriam la nota de subsol de la Ioan, 1:14, această omisiune gravă apare şi la Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9.

64

Cu privire la acest verset, Risto Santala spune următoarele:

În această ultimă frază, fostul Rabin-Şef al Stockholm-ului, Gottlieb Klein, a simţit că există ceva referinţă criptică. El a scris că în timpul lui Iisus exista o mare preocupare pentru Gematria, în care valoarea numerică a literelor unui cuvânt era calculată şi se trăgeau anumite concluzii. Aceasta deriva dintr-o afirmaţie din „Înţelepciunea lui Solomon”, o lucrare care pare să fi originat în Egipt, în secolul al doilea î.e.n. Versetul 11:20 spune: „Tu ai aranjat totul după măsură, număr şi greutate.”

Klein spune: „În ebraică, cuvântul ‚dragoste’ este ahavah, iar valoarea numerică a literelor este 1,5,2,5, care dau în total 13. Cuvântul ‚unul’, echad (1,8,4) are aceeaşi valoare, şi s-a susţinut faptul că ahavah, ‚dragoste’, Îl aminteşte pe ‚Cel Unul’, adică Dumnezeu. Literele iniţiale ale cuvintelor emet, ‚adevăr’, hayyim, ‚viaţă’ şi derech, ‚cale’, mai formează şi cuvântul echad, ‚unul’. Iisus indică, astfel, spre unirea dintre Sine şi Tatăl.”Un ultim verset interesant pentru studiul nostru este cel din Evanghelia după

Ioan, 17:3:

3Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.

Apostolul spune că, în rugăciunea Sa arhierească, Yeşua declara că natura Tatălui este aceea de a fi singurul Dumnezeu adevărat.

Acelaşi apostol însă, în Întâia epistolă, făcea afirmaţia că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică:

10Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el;cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. 11Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. 12Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. 13V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică. 20Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.Întâia epistolă a apostolului Ioan, 5:10-13,20.

Ceea ce apare ca evident din toate versetele enumerate mai sus şi comun lor este faptul că prin Mesia viaţa dumnezeiască nu a fost oferită numai evreilor, ci este un dar trans-cultural, chiar dacă Mântuirea vine, într-adevăr, de la iudei (Io. 4:22b).

7Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul94:„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”10b …Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii." 11Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul:

94 Adică Yeşua care vorbeşte prin Duhul, a se vedea contextul.

65

"Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte."Apocalipsa, 2:7,10b,11.

5Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din Cartea Vieţii…Apocalipsa, 3:5a.

Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii…Apocalipsa, 7:17a.

27Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului. Apocalipsa, 21:27:

Viaţa în Dumnezeu: ce spun Scrierile.(Acest subcapitol este în curs de elaborare.)

În Cuvânt era viaţa ca principiu, viaţa în sens absolut, viaţa aşa cum numai Dumnezeu o are în Sine Însuşi (Exodul, 3:14; I Timotei, 6:13) şi pe care El o împărtăşeşte şi Cuvântului, Fiul Înomenit (Ioan 5:26).

În religia ortodoxă există un tip de icoane, „Hristos Pantokrator”; deasupra reprezentării artistice a lui Mesia, uneori scrie în greacă Ho On, Fiinţa. Reprezentarea artistică este eretică, dar înscrisul este adevărat.

Y Y Y

Capitolul al XII-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:4b:Conceptul de lumină în iudaismul biblic

4 În El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor.

66

5 Lumina luminează în întunecime95, şi întunecimea n-a biruit-o96.

6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu: numele îi era Yochanan.

7 Acesta a venit spre mărturie, " pentru a mărturisi despre Lumină,

" pentru ca toţi să creadă prin el.

8 Nu era acela Lumina,D ci el a venit " pentru a mărturisi despre

Lumină.

9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume, luminează pe orice om97.

Contextul vorbeşte despre Logos-ul care nu numai că era la început cu Dumnezeu, fiind Dumnezeu, şi prin care fuseseră făcute toate lucrurile, ci în care era şi viaţa, viaţa care era lumina oamenilor. Această lumină luminează în întunecime, şi întunecimea n-a biruit-o...

Aici vom face un popas în care vom privi admirativ modul în care şaliach Yochanan, în buna tradiţie a gânditorilor evrei, se joacă cu cuvintele, fie ele şi într-o limbă care nu era cea maternă, pentru că ceea ce am tradus prin „a birui” are sensuri mult mai bogate. Şi, ATENŢIE: când folosesc un termen cu sensuri multiple, evreii nu înţeleg doar unul dintre sensurile sale, chiar dacă acesta ar fi cel denotativ, ci iau în discuţie toate conotaţiile sale. În consecinţă, teologia evreiască este mult mai bogată decât cea creştină, pentru că la un totalitatea sensurilor unui concept, rabinii relaţionau multe alte versete care tratau chiar şi tangenţial una din conotaţiile sale. Vom exemplifica mai jos, când vom vorbi despre relaţia „lumină-viaţă/suflet-înţelepciune-mântuire-Mesia”.

Ca atare, verbul folosit aici, termenul grecesc katalambano nu înseamnă numai „a birui”, ci şi a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi. Întunecimea, fie ea raţiunea omenească limitată şi întunecată de păcat, fie puterile demonice oculte ale întunericului (contextul nu afirmă explicit despre ce întunecime e vorba), nu au înţeles misiunea luminii şi, în consecinţă, n-au biruit, însuşindu-şi-o!... Dacă atunci când apostolul scria aceste cuvinte se referea implicit la gnosticismul care făcea prăpăd în Biserică şi ataca propovăduirea mântuirii de tip gnostic, adică mântuirea printr-o cunoaştere elevată, prin gnoză, prin activarea puterilor ascunse ale intelectului uman, atunci corolarul este că nu poţi înţelege misiunea soteriologică a Luminii dacă nu eşti „străluminat”, iluminat printr-o străfulgerare divină, trans-raţională.

95 Termenul grecesc skotia este de genul feminin, deci am preferat să-l traducem tot printr-un feminin, „întunecime”, mai degrabă decât prin „întuneric”, termenul consacrat.96 Katalambano: a birui; a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi.97 Credem că această variantă de traducere este mai corectă decât cea folosită de Dumitru Cornilescu. Lumina venind în lume luminează, nu omul este luminat venind în lume. În sprijinul ideii, vezi şi Ioan 3:19.

67

Între versetul 5 şi 6 avem, aparent, o rupere de ritm, o fragmentare a ideii, dar aceasta este numai pentru a pune în opoziţie elementul omenesc cu cel dumnezeiesc, adică pe Yochanan ha-Maţvil, Ioan Botezătorul, cu Logos-ul înomenit. Juxtapunerea ajută scoaterii în relief a ideii „Nu Yochanan era lumina, dimpotrivă, el a venit pentru a trimite spre lumină.”

Aici mai există un joc de cuvinte, pentru că numele Yochanan semnifică „Yah este îndurător”. Adică, Yah îndurătorul ne mărturiseşte despre lumina care, venind în lume, luminează pe orice om. Când vom ajunge să abordăm Evanghelia după Luca, versetele 13,60,63 şi mai ales 72 din capitolul 1, vom vedea că preotul aharonic Zecharyahu face un joc de cuvinte între Yochanan, adică „Yah este îndurător” şi „El (Yah) Îşi arată îndurarea faţă de părinţii noştri”. Pentru evenimentele care circumscriu naşterea Înainte-mergătorului mesianic, adică vestirea ei şi naşterea sa efectivă, vezi Luca 1:5-25, 41, 57-80. Tot acolo vom aminti şi versetele 6-8 şi 15 din acest capitol 1 din Evanghelia după Ioan.

În ceea ce priveşte conceptul de lumină, care este miezul acestor versete, el este foarte bine valorizat în iudaism, el semnificând multe lucruri. De exemplu, conform Ioan 1:4, lumina oamenilor este viaţa, sau sufletul, substantive care în iudaism sunt interschimbabile. La aceasta concură, de pildă, Proverbele, 20:27: „Lumina DOMNULUI pătrunde duhul omului98; ea cercetează cea mai tainică parte a fiinţei lui.”

Lumină mai semnifica şi înţelepciunea şi priceperea: Psalmii, 119:130 ne spune că „Dezvăluirea cuvintelor Tale aduce lumină şi dă pricepere celor nesăbuiţi99.”

O altă conotaţie dată luminii este cea a unui om de mare valoare: II Samuel, 21:17 îl denumeşte pe David „lumina lui Yisra’el”.

Mai târziu, atunci când murea un înţelept, un rabin, se spunea cu jale: „S-a stins o lumină în Yisra’el”.

Această semnificaţie a intrat atât de profund în mentalul colectiv chiar şi european, încât iar la moartea sa din 1456, pe mormântul lui Iancu de Hunedoara a fost gravat un epitaf care spunea: „S-a stins lumina lumii”. Adică, se stinsese din viaţă un izbăvitor al Creştinătăţii europene, care dăduse turcilor musulmani (lui Mehmed Cuceritorul) o bătaie care i-a făcut pe aceştia să le piară cheful de a mai cuceri Europa pentru următorii 70 de ani, deşi aceştia, la 1453, cu doar trei ani înainte, cuceriseră celebrul Constantinopol, folosind prima dată în istoria militară tunurile.

Însă lumina era în special asociată cu mântuirea şi chiar cu Mesia, după cum reiese din texte biblice şi rabinice: în contextul imediat, lumina ca mântuire sau Mesia ca lumină apare în Ioan, 1:9, care este o aluzie la trei pasaje mesianice, Isaia, 42:6, 49:6 şi 60:1-3. Toate aceste pasaje ar trebui citite în contextul lor, adică Isaia, 42:1-7, prima Cântare a Robului suferind al lui YHWH, respectiv Isaia, 49:1-7, a doua Cântare a Robului pătimitor al lui YHWH.100

Eu, DOMNUL, Te-am chemat prin dreptate. Te voi ţine bine de mână; Te voi păzi şi Te voi face un legământ pentru popor şi o lumină pentru neamuri, Isaia, 42:6.

El (YHWH) zice:

98 Sau: Duhul omului este lumina Domnului.99 119:130. Vezi nota de la 19:7.100 Celelalte trei „Cântări ale Robului pătimitor al lui YHWH” sunt Isaia, 50:4-10, 52:13-53:12; 61:1-3.

68

‘Este prea puţin pentru Tine să fii Robul Meu şi să ridici doar seminţiile lui Iacov, să aduci înapoi doar pe supravieţuitorii lui Israel.De aceea Te-am pus să fii o lumină pentru neamuri, ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului!’ Isaia, 49:6.

Ridică-te! Străluceşte! Căci lumina ta a venit şi slava DOMNULUI a răsărit peste tine. Iată! Deşi întunericul învăluie pământul, şi negura groasă acoperă popoarele, peste tine răsare DOMNUL şi slava Lui apare deasupra ta. Neamurile vor veni la lumina ta şi împăraţii vor lua parte la strălucirea zorilor tale. Isaia, 60:1-3.

Deci semnificaţia este Lumină = mântuire.Şi chiar şi în această Evanghelie, Evanghelia după Yochanan, la capitolul 8:12, cu

ocazia Praznicului Corturilor, Chag ha-Sukot, Yeşua face o proclamaţie absolut stupefiantă pentru urechile unui evreu de rând:

12 Isus le-a vorbit din nou:– Eu sunt lumina lumii. Cel ce Mă urmează pe Mine nu va umbla niciodată în întuneric, ci va avea lumina vieţii.Evanghelia după Ioan, 8:12.

Această proclamaţie şi mai ales cadrul în care este ea făcută, evenimentul acela al praznicului Corturilor şi ceremonialul care avea loc în iudaism vor primi o atenţie specială mai târziu.

În urma studiilor sale, Risto Santala101 scrie câteva gânduri ilustrative:

Tratarea în scrierile rabinice a paralelei „lumină = Mesia” e interesantă. Rabinii ştiau că lumina existase înainte de Creaţie, înainte de rostirea „Să fie lumină!” care a produs ziua întâi, şi mai ales înainte de crearea luminătorilor din ziua a patra. Ca atare, când Midraş-ul Pesikta Rabbati întreba: „A cui este lumina aceasta care cade peste adunarea DOMNULUI?”, i se dădea răspunsul: „Este lumina lui Mesia” (Pesikta Rabbati 62:1). Iar Yalqut Şimoni, cuprinzând pasaje talmudice şi midraşice redactate în sec. al XII-lea şi al XIII-lea, adăuga acest gând: „Aceasta este lumina lui Mesia, după cum este scris în Psalmul 36:10: ‚Prin lumina Ta vedem lumina’” (Yalqut Şimoni 56).Rabinii mai considerau că termenul aramaic nehora, „lumina”, este unul dintre Numele secrete ale lui Mesia. De unde deduceau ei lucrul acesta? Ei porneau de la versetul Daniel, 2:22, scris în aramaică: „El descoperă lucrurile adânci şi ascunse. El ştie ce se află în întuneric şi cu El locuieşte lumina.”Şi Midraş-ul înţelegea cuvintele din Daniel, 2:22, în chip mesianic: „’Şi Nehora locuieşte la El’ vorbeşte despre Regele-Mesia, căci este scris: ‚Ridică-te! Străluceşte! Căci lumina ta a venit…’” (Isaia, 60:1).”

101 http://www.ristosantala.com/rsla/OT/index.html

69

Aşadar, conform apostolului Ioan, sprijinit de texte biblice şi rabinice, Mesia este adevărata lumină. Vom mai reveni asupra acestui subiect în discursul lui Yeşua, vezi Evanghelia după Matei, 5:14.

Y Y Y

Capitolul al XIII-lea

EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:12-14,18:DESPRE PATERNITATEA ÎMPĂTRITĂ

A LUI DUMNEZEU

70

12 D Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui,

le-a dat autoritatea să se facă102 copii103 ai lui Dumnezeu;

13 care nu din sânge104, nici din voia firii105 lor, nici din voia vreunui om,

D ci din Dumnezeu au fost născuţi.14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit106 printre noi.şi noi am privit slava Lui,

o slavă ca a singurului-născut107 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.

18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Singurul-născut108, Dumnezeu,

Cel fiind în sânul Tatălui109,

Acela L-a făcut cunoscut110.Mai întâi de toate, semnalăm în acest pasaj un alt exemplu de paralelism ebraic,

sinonimic şi explicativ care apare în versetul 12: a primi Dabar-ul sau Cuvântul şi a te încrede întru Numele Său. Când un om primeşte Cuvântul înseamnă că-şi pune încrederea în Numele lui Mesia: acţiunea trecută a primirii este echivalentă cu acţiunea prezentă a încrederii.

Însă gândul este mai dens: şaliach Yochanan, apostolul Ioan, sugerează şi faptul că Lumina este o persoană, într-un mod caracteristic: limba ebraică nu avea conceptul

102 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.103 Teknon: copil, cu accentul pe faptul naşterii, fiind diferit de huios, care accentuează demnitatea şi caracterul relaţiei.104 În original, termenul apare la plural, deci ar trebui tradus „sângiuri”, însă această variantă, deşi corectă, este incomodă.105 Sarx: literal, acest termen trebuie tradus „carne”, unde „carne” este o sinecdocă, ea redând ca parte omenitatea, adică totalitatea lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, duhul, sufletul şi trupul. Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă prin „fire (pământească)”.106 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.107 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi în versetul 18.108 În original, în versetul 18 apare termenul monogenes, pe care Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Vezi discuţia de mai sus.109 În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greu de tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci o traducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A se vedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sau http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro110 Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”.

71

greco-roman de „persoană” (lat., persona; gr., prosopon) care a fost problematizat mai târziu de Părinţii capadocieni, dar „numele” cuiva reprezenta tot ceea ce era persoana sa, statutul său, rolurile sale, concepţiile şi autoritatea sa. Lumina are un nume, deci, aluziv, Lumina este o „persoană”.

Celor care au primit Cuvântul (în trecut), adică se încred în Mesia (în prezent) li s-a dat autoritatea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu, care are un singur născut, spun versetele înfăţişate mai sus.

Dar aici textul ne nedumireşte: în ce fel Tatăl, care are un singur-născut, poate avea mai mulţi născuţi care, şi mai paradoxal, au dreptul de a deveni copii ai Săi? Pentru a da un răspuns acestei întrebări, să iscodim Sfintele Scripturi.

Un studiu al paternităţii lui Dumnezeu revelate în Biblie ne descoperă că El este Tată în patru moduri; altfel spus, putem vorbi despre paternitatea împătrită a lui YHWH.

În primul rând, YHWH este Tatăl întregii creaţii, „Creatorul văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, dar mai ales al omului. Aceasta este „paternitatea creatoare” şi o regăsim în versete de genul Genesa, 1-2; Psalmii, 8:4-8; 82:6; Evanghelia după Luca, 3:38b; Faptele apostolilor, 17:24,25,28.

În al doilea rând, YHWH este Tatăl poporului Yisra’el, „fiul iubit” chemat din Egipt. Versete de tipul celor găsite în Exodul, 4:22,23; Osea, 11:1; Isaia, 64:8,9; Ieremia, 31:9; Maleahi, 1:6; 2:10, ne exemplifică această „paternitatea etnică”.111

În al treilea rând, după paternitatea creatoare şi cea etnică, mai există paternitatea metaforică a lui Elohim vizavi de David (Psalmii, 2:7) şi de Şelomoh (II Sam. 7:14; I Cr. 17:11-14; Ps. 89:26-28). Dar Psalmul 2:7 are el însuşi un nivel mai profund de interpretare, afirmat de rabbi Şaul (ap. Pavel) în Faptele apostolilor, 13:33, şi de scriitorul Epistolei către evrei, 1:5a şi 5:5. Pasajul II Samuel, 7:14 este resemnificat chiar în II Samuel, 7:13,16; I Cronici, 17:13,14, iar apoi este resemnificat în I Cronici, 17:12,14b, în Evanghelia după Luca, 1:30-33 şi în Epistola către evrei, 1:5b. Versetul de-aici afirmă un adevăr tainic şi incomprehensibil, că YHWH are un Fiu singur-născut, (gr., monogenes), pe Yeşua. El nu e singurul Fiu al lui Dumnezeu, ci este singurul-născut, având o „generare”, adică o naştere unică şi o natură unică, dumnezeiască (Evanghelia după Ioan, 1:1; 20:28), iar filiaţia Sa diferă de „filiaţia” metaforică a Israelului. Vom vorbi puţin mai jos despre aceasta.

În fine, după paternitatea generatoare în care Tatăl „naşte” pe Fiul, YHWH mai este şi Tatăl adoptiv al credincioşilor în El prin Yeşua (Io. 1:12; I Io. 3:1,2; Gal. 3:26; 4:5; Rom. 8:14-17).

Şi o ultimă iscodire: poate Tatăl să nu fie tată? Da: metaforic vorbind, necredincioşii au ca tată pe diavolul (Io. 8:44a). Vom continua discuţia la nota de la Matei, 3:17.

111 Evreii înşişi recunosc această paternitate, a se vedea, de exemplu, faimoasa rugăciune Avinu, Malkenu, „Tatăl nostru, Regele nostru”.

72

73