Cercetați Scripturile ! Vom continua cercetarea Scripturii ... · Ori de câte ori vorbim sau...

Ori de câte ori vorbim sau scriem, și mai ales când vorbim sau scriem despre Dumnezeu și lucrurile Lui, este de dorit să fim obiectivi, să insistăm pe ceea ce este principal, important, practic. A vorbi sau a scrie despre Dumnezeu și lucrurile Lui și nu numai, despicând firul în patru de dragul vorbelor sau chiar și a ideilor, înseamnă palavrageală, chiar și când se desfășoară la amvon.

La fel stau lucrurile și când este vorba de creștini ca și cetățeni ai cerului, adică oameni cu cetățenie dublă: cerească și pământească, respectiv română. Aceasta nu este însă o chestiune teoretică doar. Nici nu se aseamănă cu un formular birocratic, conceput de un individ care lucrează în domeniu, doar pentru a mai exista o hârtie de completat. Aceasta are o conotație practică. De fapt toate lucrurile folositoare și în mod deosebit cele ce țin de Dumnezeu și de veșnicie, trebuie să fie resimțite ca fiind foarte practice. Se pot transpune în viață într-un mod extrem de vizibil; chiar și lucrurile credinței. Prin urmare așa cum sunt conștient că sunt cetățean român, tot așa trebuie să fiu conștient că sunt cetățean al cerului. Dacă nu se întâmplă asta, ori nu prea cred în veșnicia mea din cer, ori nu mă prea preocupă. În ambele situații sunt un creștin tradiționalist, un om care are o religie pe care o percepe ca pe o formă de tradiție culturală, bună pentru a alimenta timpul liber cu ceva poezii, cântece sau obiceiuri.

În al doilea rând, a avea cetățenie nu este la fel ca și cum ai avea diplomă de la clubul „Voinicelul” din vremea când erai elev în clasele primare. Pe aceasta o poți așeza undeva în

ramă, pentru a o arăta nepoțeilor sau pentru a mai retrăi ceva nostalgii. A avea cetățenie – română chiar – implică o anume responsabilitate. De fapt obligă o anume responsabilitate. Ca și cetățean român am o lege pe care trebuie s-o respect și datorii către stat pe care trebuie să le plătesc, chiar și când nu-mi convin. La fel stau lucrurile și cu cetățenia din cer. Am o lege a cerului în Scripturi pe care o respect ca pe ceva sfânt…

Oamenii se pot educa; educația putând influența comportamentul unui om în mod pronunțat. Însă oamenii sunt tributari temperamentului nativ care vine din nația din care fac parte. Un popor are mai mulți savanți decât altul și în raportul dintre cele două popoare niciodată nu a fost invers. Un popor este mai harnic iar cetățenii unui alt popor, în general vorbind, s-ar angaja doar la munci ușoare, chiar dacă sunt mai puțin plătite. Cetățenii unui popor au anumite particularități care abundă între ei comparativ cu un alt popor care are alte particularități. Detaliile pot deranja dar diferențele acestea sunt evidente oriunde mergi în lumea asta. De aceea românii ca popor nu vor fi în vecii vecilor ca germanii și

nici arabii ca englezii. În lumea asta în care primează politici tot mai bizare, se pompează fonduri enorme pentru emanciparea unor etnii însă aceștia sunt bani aruncați în saci fără fund: educația schimbă anumiți indivizi dintr-un popor dar majoritatea se vor comporta așa cum s-a comportat tot neamul acela de când este el. Aceasta nu este rasism, ci este admiterea unei realități. Degeaba îmi cumpăr pantofi cu toc, par mai înalt dar în realitate nu sunt. Două lucruri trebuie reținute aici. În primul rând când un individ își depășește etnia, omul acela trebuie prețuit dublu față de un altul care moștenește lucruri bune din gena înaintașilor săi. În al doilea rând, popoarele lumii nu se pot clasifica în superioare sau inferioare datorită moștenirii genetice. Asta pentru că unele popoare excelează într-o direcție în care altele nici peste o sută de ani nu vor ajunge dar cele dintâi sunt cu siguranță în urma celorlalte în alte aspecte. Fiecare popor ar trebui să-și recunoască și să-și admită limitele și să ofere altora ceea ce au, în schimbul a ceea ce n-au. Mai rău este pentru popoarele care printre lucrurile ce nu le au se enumeră și lipsa capacității de a se conduce. Și românii cred că se găsesc aici…

M-am referit aici la situațiile cel mai des întâlnite, în care cetățenia este dată de naționalitate, adică moștenită de la înaintași și obținută prin naștere.

Să considerăm aliniatul de mai sus o oarecare paranteză și să ne orientăm spre o concluzie a celor de mai sus: comportamentul unui om, oricare ar fi el, poate fi rezultatul educației dar va fi marcat profund de neamul din care vine. La fel: un om cu cetățenie cerească va avea un comportament aparte,

1 Lumina Vechilor Cărări

Cercetați Scripturile ! Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Filipeni, cap.

3.18-19: „ Dar cetăţenia noastră este în ceruri,...”


asemănător locuitorilor țării lui: cerul. Mă refer aici la oamenii care au dobândit cetățenia prin naștere. Asta pentru că în ce privește cetățenia cerească, acest aspect are o importanță deosebită și anume: sunt creștini doar educați de învățătura creștină și sunt creștini născuți din nou. Cei dintâi se vor comporta creștinește obligați de preceptele creștine la care din diferite motive au aderat, ceilalți, cei născuți din nou, se vor comporta creștinește pentru că așa le este lăuntrul lor și nu se pot comporta altfel, decât doar în mod accidental. Cei dintâi pot fi numiți păgâni instruiți creștinește, cei din urmă sunt cetățeni ai cerului. Dacă în primul rând, cum spuneam mai sus, un cetățean al cerului simte că aparține altei lumi, în al doilea rând, un om care are cetățenie în cer, are un comportament diferit de cel

obișnuit al omului cu cetățenie… română. Așa sunt eu ? Desigur că nu mă cunoști ca să poți da un răspuns la această întrebare dar întrebarea asta am pus-o unora dintre cei ce mă cunosc. Poate nu-i rău să întrebi și tu pe cei ce te cunosc, cu privire la comportamentul pe care-l ai; seamănă a cer ? Sau poate problema devine mai clară dacă întrebarea își schimbă nuanța: comportamentul meu seamănă cu cel obișnuit pe stradă, al oamenilor cu cetățenie pământească ?

Cu privire la cetățenie în general și cu privire la cetățenia cerească în mod special, mai au importanță și alte aspecte. De exemplu un om convins de cetățenia lui, ține la ea. Ține la țara lui, la poporul lui. Are un atașament pe care-l manifestă când se ivește ocazia sau când situația obligă. De

aceea în cântările noastre una din lucrurile cel mai des întâlnite este dorul de cer, de țara de sus, de țara noastră de origine, în care ne vom întoarce. Numai că aceste cântări sunt alcătuite de niște credincioși pe care în cele mai multe situații noi nu-i cunoaștem. După cuvintele acestor cântări, se poate deosebi ușor că autorii lor au fost oameni cu cetățenie cerească; ei și-au exprimat în versuri dorul după țara lor din cer. Noi le cântăm cântările și este bine; rămâne numai ca și noi să purtăm în piept aceleași năzuințe datorate cetățeniei cerești pe care o avem. Și nu numai în cântări la slujbe, ci și în orice ocazie care se ivește, ne vom manifesta dorul după țara noastră de sus. Asta pentru că „…cetățenia noastră este în ceruri.” Aleluia !

Din „Comorile mele”

Legalism și slobozenie

Când Dumnezeu a făcut prima pereche şi a aşezat-o în grădina Edenului, i-a dat o poruncă: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Genesa 2:16,17).

Când poporul lui Israel a ieşit din Egipt, pe când era în pustie, Dumnezeu i-a dat prin Moise cele 10 porunci. Prin acestea Dumnezeu dorea ca Israel să se deosebească de celelalte neamuri care slujeau unor dumnezei făcuţi de mâna omului, trăind în păcate.

Dacă Israel ar fi împlinit legea, ar fi fost binecuvântați de Dumnezeu şi consideraţi neprihăniţi, dar n-au putut să împlinească legea, s-au abătut de la lege şi păcătuind urmau să-şi primească plata păcatului care este moartea. Vine însă Domnul Isus şi le predică Evanghelia spunându-le că sunt mântuiţi prin credinţă, aducându-le vestea bună despre iertarea păcatelor, fără să aducă jertfă pentru păcat, ceea ce era rânduit după Lege. Domnul Isus când îşi începe propovăduirea, în primul rând îi cheamă pe oameni la pocăinţă şi credinţa în Evanghelie - (Marcu 1:14,15).

După ce a fost închis Ioan, Domnul Isus a venit în Galileea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu; El zicea: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. Legea l-a făcut pe om conştient de voia lui Dumnezeu, I-a dat cunoştinţa despre păcat şi prin păcat, a dat omului firesc moartea - (Romani 7:7-13). Domnul Isus nu a venit să desfiinţeze Legea, să o strice, ci să o

împlinească (Matei 5:17) dar propovăduia mântuirea prin har, nu prin Lege. Poruncile date prin Moise sunt valabile şi în har dar pot fi împlinite de omul duhovnicesc, de cel călăuzit de Duhul Sfânt. Domnul Isus a mers chiar mai departe cu îndemnurile şi a zis să ierţi de şaptezeci de ori câte şapte, să binecuvântezi pe cel ce te blestemă, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă batjocoresc.

Dar după trei ani cât au umblat împreună cu Domnul Isus, ucenicii tot nu au înţeles bine ce înseamnă har şi că harul este pentru toţi şi nu numai pentru Israel. A fost nevoie ca Dumnezeu să-i arate o vedenie apostolului Petru şi în final să-i spună: „Petre, scoală, taie şi mănâncă. Pentru ce numeşti spurcat ceea ce am curăţit Eu?” Timpul a trecut şi Evanghelia a fost propovăduită neamurilor care au primit în parte Cuvântul, venind la mântuirea prin credinţă. Dar s-au strecurat printre ei nişte fraţi mincinoși care pândeau slobozenia pe care o aveau neamurile în Hristos şi doreau să-i ducă în robie. Când vorbeşte de robie, apostolul Pavel se referă la întoarcerea sub Lege sau la trăirea după Lege. A fost nevoie ca Pavel şi Barnaba să se suie la Ierusalim pentru a sta de vorbă cu apostolii şi prezbiterii cu privire la ceea ce propovăduiau unii oameni veniţi din Iudeea în Bisericile dintre neamuri şi anume: „Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise nu puteţi să fiţi mântuiţi.” În urma discuţiilor ce au avut loc, Biserica din Ierusalim a trimis pe Pavel şi Barnaba, Sila şi Barsaba să înştiinţeze Bisericile dintre neamuri că mântuirea se capătă prin credinţă, fără

tăierea împrejur dar să se ferească de lucrurile închinate idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie.

În Epistola lui Pavel către Galateni, găsim felul cum apostolul Pavel se lupta pentru a apăra Evanghelia şi ieşirea galatenilor din criză. Creştinii din Galatia au fost tulburaţi de acei învăţători mincinoși veniţi din Iudeea dar apostolul Pavel le scrie: „…mărturisesc încă o dată oricărui om care primeşte tăierea împrejur că este dator să împlinească toată Legea. Voi care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege v-aţi despărţit de Hristos, aţi căzut din har! – (Galateni 5:3,4). Apoi: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. Căci toată legea se cuprinde într-o singură poruncă: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” – (Galateni 5:13,14).

Fraţilor, oare ce a vrut Pavel să spună galatenilor prin expresia „… numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească”, ceea ce era contra Evangheliei? Apostolul Ioan aminteşte porunca lăsată de Domnul Isus: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” În Epistola lui Pavel către Romani 8:4 găsim: „... pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi care nu trăim după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Ca o concluzie la cele arătate mai sus, vedem că Domnul Isus nu a desfiinţat Legea şi nici nu a învăţat pe nimeni să nu împlinească poruncile Legii şi nici apostolii, dar că mântuirea nu vine prin Lege, ci prin credinţă. Totuşi cei ce trăiesc

după îndemnurile Duhului, împlinesc poruncile Legii, pe când cei ce împlinesc poftele firii pământeşti nu caută pe Dumnezeu.

Apostolul Ioan scrie: „Şi dragostea stă în vieţuirea după poruncile Lui.” Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început. (2 Ioan 1:6). În vremea noastră când cineva spune unei tinere să-şi acopere capul, să nu poarte pantaloni, haine indecente (transparente, fuste cu şliţ sau mini, decolteuri sau să nu se machieze, coafeze sau tundă, auzi expresia: „…legalism sau tradiţie penticostală”). Pavel şi Barnaba au fost trimişi la Biserica din Ierusalim să spună neamurilor să se ferească de curvie. Era aceasta legalism? Ce o determină pe o tânără ca să umble cu capul descoperit şi să se îmbrace ca să atragă privirile bărbaţilor asupra ei: dorinţa de a împlini poruncile lui Dumnezeu sau poftele firii? Prin aceasta se fereşte de curvie sau face din slobozenie o haină a răutăţii, ca să trăiască pentru firea pământească? Când Domnul Isus mustra pe fariseii şi pe cărturarii din Ierusalim le-a spus: „Voi lăsați porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina așezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea... Ați desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră.” – (Marcu 7:8,9). Datina sau tradiţia fariseilor şi a cărturarilor era formată din porunci omeneşti dar să te îmbraci în chip cuviincios este scris în Scripturi. Să te fereşti de curvie este scris, nu este datină, nu este tradiţie penticostală. Mai auzim spunându-se: Dumnezeu se uită la inimă;

inima să fie bună. Domnul Isus le spunea fariseilor: „Fariseu orb curăţă mai întâi partea dinlăuntru a blidului pentru ca şi partea de afară să fie curată.” – (Matei 23:26). Când un om iubeşte pe Dumnezeu, împlineşte poruncile şi caută să facă mai mult decât i se cere, pentru că face din dragoste, pentru el nu

e nevoie de poruncă; dar pe omul

firesc îl întărâtă la mânie. Dacă ne-am lua după ce se spune astăzi, apostolul Pavel care era cu totul împotriva legalismului, ar trece ca cel mai legalist, deoarece Pavel mustră mult, arată greşelile şi prezintă calea strâmtă cu limitele ei.

Să trăieşti după Lege înseamnă împlinirea poruncii fără a fi interesat de dragoste de Dumnezeu, fără o inimă schimbată; crezi însă că datorită faptelor tale eşti mântuit. Dacă inima o păstrezi pentru tine şi pentru lume şi cauţi să faci ceva în exterior, fără duh, ci doar de formă, datorită poruncii, aceasta este lege sau legalism. Când cineva face anumite lucruri doar ca să-şi liniştească conştiinţa, fără ca inima să-i fie schimbată şi motivată de dorinţa de a-L bucura pe Dumnezeu, acesta este atins de legalism. Dar nu înseamnă legalism când te lupţi să-ţi răstigneşti firea pământească, urmărești sfinţirea, pentru a-I place lui Dumnezeu. Nu înseamnă legalism dacă te porţi aspru cu trupul şi-l ţii în stăpânire, dacă dai mădularele tale în slujba neprihănirii. Nu înseamnă legalism dacă te lupţi pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Pericolul mare care ameninţă astăzi Bisericile nu este legalismul, ci învățăturile care propagă libertatea şi deschiderea greşită faţă de lume şi ce tristeţe că acestea vin de la oameni care sunt din rândul Bisericilor.

Orice creştin trebuie să ştie că dacă se străduiește să împlinească Evanghelia cu mulţumire şi din dragoste pentru Hristos, se luptă cu preţul jertfei, pentru a respecta şi împlini cerinţele Evangheliei, până la cel mai mic amănunt şi cere şi altora respectarea acestora, nu înseamnă legalism ci o viaţă normală de copil al lui Dumnezeu.

Doamne fă Tu lumină în minţile tulburate de învăţăturile liberale din vremea aceasta, care confundă slobozenia cu trăirea după poftele firii pământești. Păzeşte Bisericile de aceşti propovăduitori ai desfrâului şi dă-ne putere să facem totul din dragoste pentru Tine şi Biserica Ta, cu lepădare de sine şi inima întreagă.

Avram Butucel



M-am uitat în adunare și m-

am gândit la un fragment din cartea Iosua capitolul 1, versetul 9, unde

Scriptura arată despre o zi pe care

poporul Domnului o aștepta de 500

de ani. De 500 de ani poporul

aștepta acest eveniment.

Mă gândesc că tinerii care

sunt poate aproape de 18 ani, numără câte zile mai au până la

majorat, majoratul fiind considerat

ceva în viață. Cei care se hotărăsc de

căsătorie, mai au câteva zile până la

nuntă, e un eveniment unic. Dar era

un eveniment pe care poporul evreu îl aștepta de 500 de ani: intrarea în

Canaan. Au stat 430 de ani robi în

Egipt, au stat încă 40 de ani prin

pustie și de când a vorbit Dumnezeu

lui Avraam, să spunem că de când

au ajuns în Egipt, au mai trecut

câțiva ani, așa că avem peste 500 de ani. Și acum îi despărțeau trei zile.

Cum aștepta poporul ?

Peste trei zile, spune Iosua,

vom trece Iordanul. Interesant ce

spune acolo. Poporul era în așteptate

și Domnul îi spune prin Iosua:

„Mergeți prin tabără și strigați așa: „Fiecare din voi să știe că peste trei

zile mergem să cucerim țara.

Pregătiți-vă merinde.” Interesant. Ei

mergeau la luptă și în mod normal

trebuiau să-și pregătească armele.

Totuși Iosua a spus: pregătiți-vă hrană. Știți de ce? Ca să fii bun de

luptă trebuie să fii și bine mâncat.

Dacă nu ești bine mâncat nu poți

ținea arma. Mă uit în adunare și văd

aici suficienți frați ca să predice la

câteva duminici pline. Asta ce

înseamnă? Dumnezeu ne dă hrană. Știți ce înseamnă asta? E o vreme de

belșug! Dumnezeu investește în noi.

Iosif, guvernatorul Egiptului, spune

Scriptura că a avut șapte ani de

belșug. O fost tare înțelept că în anii

de belșug a strâns ca să aibă și în anii de lipsă. Cu siguranță vor veni

și peste noi zile mai grele. Faptul că

pe noi Dumnezeu astăzi ne hrănește

înseamnă că ne așteaptă o luptă

crâncenă. Dumnezeu să ne dea biruință!

Și biruința știți de unde

pornește? Chiar de la nivelul minții.

Vă citesc un verset foarte cunoscut,

din 1Petru 4:1. Iată ce spune

Cuvântul Domnului aici: „Astfel,

dar, fiindcă Hristos a pătimit în

trup, înarmați-vă și voi cu același

fel de gândire.” Și în aceste două epistole, apostolul Petru - am putea

spune fără să greșim, un om treaz a

trebuit să îi trezească pe alții. Așa-i?

Se întâmplă câteodată că spune un

copil sau un tânăr sau un frate la un

altul: „Frate vezi aici…” Răspunsul

poate fi: „Tu mă înveți pe mine?” Am avut o situație când un copil de

doi ani l-a trezit pe unu de 80 de ani.

Copilul era treaz și bătrânul dormea.

Nu contează neapărat vârsta.

Contează să ne ajute Domnul să fim

treji. Desigur, apostolul Pavel îi spunea lui Timotei: „Tu ai grijă.

Spune că bătrânii trebuie să fie treji.

Dar când îi sfătuiești pe cei bătrâni,

să le vorbești ca unui tată. Să ai

mare grijă căci cu bătrânii de multe

ori trebuie să ne comportăm ca și cu

copiii.” Să le dea Domnul înțelepciune. În Scriptură un verset

spune așa: „Eu, înțelepciunea, am

ca locuință mintea.” Dar Scriptura

spune despre suficienți oameni care

nu au minte. Unde să le pună

Dumnezeu înțelepciunea, dacă ei nu

au minte? Înțelepciunea locuiește în

minte dar dacă nu are minte, unde să-i pună înțelepciunea? Dacă n-are

casă pentru înțelepciune !

Hai să vedem din Scripturi, în

primul rând, cum se primește mintea

sănătoasă. Să deschidem la Proverbe

capitolul 3, versetul 3 și 4: „Să nu te

părăsească bunătatea și

credincioșia, leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale și astfel

vei căpăta trecere și minte

sănătoasă.” Iată cum se capătă

minte sănătoasă. Dacă suntem

oameni buni și credincioși,

Dumnezeu ne asigură că vom căpăta trecere și minte sănătoasă. Proverbe

19:22: „Ceea ce face farmecul unui

om este bunătatea lui.” Credincioșie

înseamnă fidelitate, nu? Spunea

Domnul prin prorocul Maleahi: „Am

necaz pe unii.” Dumnezeu urăște pe

cei care nu sunt credincioși

legământului. Era vorba acolo de căsnicie dar putem transfera ideea în

ceea ce privește legământul pe care l

-am făcut cu Dumnezeu în apa

botezului. Dacă vom fi credincioși

acestui legământ, Dumnezeu ne va

binecuvânta cu o minte sănătoasă.

Când e vorba despre minte, apostolul Petru spune aici așa: „…

vreau să vă trezesc mintea

sănătoasă.” Am văzut, în Scriptură

trei metode prin care Dumnezeu a

trezit oamenii. În Fapte cap. 12,

apostolul Petru era în temniță și

spune Scriptura că dormea liniștit,

măcar că a doua zi trebuia să i se taie capul. Era unul care avea pace

cu Dumnezeu și cu semenii.

Versetul 7 spune că la un moment

dat a intrat un înger în temniță și s-a

făcut o lumină mare, o lumină foarte

puternică. Acum luând așa practic,

sunt mulți oameni sensibili la lumină. Dacă aprinzi becul, se

trezesc. Dacă ar fi fost sensibil Petru

la lumină, când o pătruns lumina aia

mare s-ar fi trezit și era scutit de o

lovitură. Fiindcă nu s-a trezit când o

venit lumina, a trebuit îngerul să-l lovească. Asta-i o altă etapă. Se

întâmplă că Domnul ne vorbește

prin Cuvânt, dă o descoperire, o

lumină prin Cuvânt; și fratele sau

sora care stă în adunare zice: „Mă,

aici mi-o vorbit mie.” S-a aprins

becul. S-a trezit deja. Ăla scapă de lovitură. Să ne ajute Domnul să fim

receptivi la Cuvânt. Dacă ne trezim

așa, nu mai e nevoie, cum spunea

fratele Ieremia, să vină încercările

alea grele. Dacă ne trezim când se

aprinde becul, scăpăm de lovituri.

Minte sănătoasă !

(predică)


Petru nu s-o trezit. Îngerul l-o lovit

și atunci s-o trezit și el. Mai este și o etapă

intermediară aici. Spune Scriptura

că prorocul Ilie dormea și el, sub un

ienupăr. Și a venit un sol al

Domnului, un înger și l-a atins, nu l-

a lovit. Vedeți, dacă-l lovea, cum era

el și deznădăjduit, făcea infarct și murea. Numai l-a atins. Câteodată,

Domnul folosește și atingerile. Mi-

aduc aminte că mi s-a întâmplat și

mie: lucram în construcții și un frate

m-a provocat să discut ceva despre

un alt frate. În momentul ăla mi s-a rupt mânerul la găleata plină cu

mortar. Mi-am dat seama că aici e

ceva care m-a trezit. Altădată iar s-a

întâmplat că am dat drumul gurii și

un dreptar de aluminiu numai așa m-

a atins la cap, dar numai puțin.

Câteodată Domnul folosește atingeri. Și la surori se întâmplă:

spăla soția niște vase și îi sună

telefonul. Răspunde la telefon și a

început o discuție despre o altă soră.

O scăpat farfuria și s-o spart. Era o

atingere. Folosește Domnul atingeri.

Ne trezim? Dacă nu ne trezim nici când Domnul aprinde becul, nici

când ne atinge, e nevoit să ne și

lovească. Doamne trezește-ne Tu!

Omul cu mintea trează –

apostolul Petru. Uitați ce spune

Cuvântul Domnului în Fapte, cap. 10, despre omul acesta. Era într-un

loc unde se ruga. Desigur oamenii

care se roagă sunt treji. La un

moment dat, pe acoperiș unde se

ruga, are o vedenie. Versetul 19

spune: „…pe când se gândea Petru

la vedenia aceea.” Oamenii treji

cugetă la Cuvântul Domnului, la lucrurile de sus. Coloseni, capitolul

3: „…gândiți-vă la cele de sus.”

Oamenii treji care au mintea

sănătoasă se gândesc la Domnul, la

lucrurile de sus. Și Petru a meditat la

vedenie. Și în momentul acela când

au venit oamenii aceia, solii trimiși de Corneliu, Duhul Sfânt a zis să se

ducă cu ei. Ca să poți prinde vocea

Domnului, trebuie să ai liniște în

inimă. Aduceți-vă aminte, Luca,

capitolul 3, la botezul Domnului

Isus, spune că s-a auzit un glas din

cer. Era o voce puternică. Și în altă împrejurare, capitolul 12, s-a auzit

un glas ca de tunet. Oamenii au

rămas uimiți. La schimbarea la față,

glasul nu s-a mai auzit din cer. Spune Scriptura că și la schimbarea

la față s-a auzit un glas. Dar de data

asta a coborât nivelul sonor.

Dumnezeu a vorbit din nor. Acum

Dumnezeu a coborât glasul și mai

jos. Nici din cer, nici din nor, glasul

vorbește din noi înșine, dacă-l ascultăm. Dacă facem liniște. Dacă

auzi susurul blând al Domnului,

dacă ai urechea sensibilă. Spune

Scriptura prin diaconul Ștefan: „…

voi sunteți oameni netăiați împrejur

cu urechile și cu inima.” Ca să auzi

glasul acela sensibil al Duhului

Sfânt trebuie să fii sfânt. Așa cum spuneau frații: diavolul forțează ușa,

diavolul intră buzna. Duhul Sfânt

vorbește încet, subțire. Dacă-I auzi

glasul, dacă vrei să-I auzi glasul,

trebuie să facem liniște. Doamne

ajută-ne! Petru traversa secvența

aceasta: stătea înaintea Domnului în rugăciune, avea liniște în inima lui și

a distins vocea Domnului. Mi-aduc

aminte un caz care se potrivește aici:

Un prieten de-al meu cu care am

umblat în lucrarea Domnului, la

douăzeci de ani l-a chemat Domnul la pocăință și l-a botezat cu Duhul

Sfânt. Acum are peste cincizeci și

cinci de ani. Lucra șofer pe un

camion. Să vedeți ce înseamnă să ai

mintea limpede și trează ! La pedala

de la frână era un cauciuc care costa

cincizeci de bani. Acesta s-a uzat, fratele l-a aruncat. Și a căutat în

comerț dar nu a găsit. Dar în

curtea fabricii din Timișoara

unde lucra, a văzut un camion

ca al lui, vechi, ruginit care

trebuia dus la fier vechi. S-a

dus, a deschis ușa la camion: bucățica de cauciuc de care

avea nevoie era acolo. A luat-o

jos și deodată se aude o voce:

„Ce faci aici?” „Mă, poate nu

m-am uitat bine. O fi cineva în

cabină.” Se gândește el. A dat câțiva pași înapoi, se uită în

stânga, în dreapta… nu-i

nimeni. Și-a dat seama că era

vocea aia care cândva a vorbit

din cer dar care acum vorbea

din lăuntrul lui. Era a Duhului

Sfânt. Și a spus fratele: „Doamne, Tu știi c-am căutat

să cumpăr și n-am găsit și am

nevoie!” Și Duhul Sfânt îi spunea

clar la ureche, ca și cum vorbea cu el: „Dacă te văd colegii tăi ce spun?

Uite pocăitul vorbește în limbi, da

fură ca noi!” Și tânărul când a auzit

dojana Duhului Sfânt a lăsat

bucățica aia de cauciuc jos și a

plecat. Și când a făcut vreo câțiva

pași, îi spune Duhul Sfânt: „De jos l-ai luat sau de pe pedală?” Auzi ce

pretențios e Domnul…! S-a dus

fratele, l-a luat și l-a pus la loc. Și

astăzi fură unii camionul cu totul și

tot nu-i condamnă conștiința. Asta-i

diferența. Fură unii sute de milioane din Fisc și-I mulțumesc Domnului

că nu i-a prins ANAF-ul. O fi și asta

o mulțumire ! Și Solomon în

rugăciunea lui, spunea așa: „Dacă

un om, dacă tot poporul Tău, Israel,

va face rugăciuni și cereri, și fiecare

își va cunoaște mustrarea

cugetului…” (1 Regi 8:38). Sunt

unii care nu cunosc mustrarea

cugetului, nu o mai au. Sunt prea multe voci. Nu mai știu când îi

mustră cugetul. Dar sunt oameni

care fac liniște și știu când îi mustră

cugetul, știu când Duhul Sfânt îi

avertizează. Doamne ține-ne mintea

trează! Ajută-ne să ne gândim la

cele de sus, să facem curățenie în viața noastră.

Apostolul Petru, omul cu

mintea sănătoasă, spune: „Înarmați-

vă și voi cu același fel de gândire.”

Ce fel de gândire? Gândirea că


Domnul Hristos a pătimit… Așa

spune Scriptura în textul de acolo. Oamenii care vor să aibă mintea

sănătoasă au de suferit. Nu putem

fugi de suferință. Chemarea noastră,

fraților, este o chemare la suferință.

„Toți cei ce vor să trăiască cu

evlavie în Domnul nostru Isus

Hristos vor fi prigoniți.” Mai

devreme sau mai târziu, vom avea

de suferit pentru credință. Dar asta-i calea trasată de Domnul. Căutând să

-ți păstrezi mintea sănătoasă, te vor

batjocori, și trist e că uneori nu cei

de afară. Se întâmplă să ai de suferit

batjocură de la cei din adunare.

Domnul să ne ajute să urmăm calea Lui totdeauna! Spunea psalmistul în

psalmul cincizeci și cinci: „Nu

vrăjmașul mă batjocorește c-aș fugi

dinaintea lui. Ci tu pe care te

socoteam frate de cruce, tu prieten

cu mine, noi care trăiam într-o

plăcută prietenie.” E trist când

durerea vine de la frații din adunare.

Și nu degeaba apostolul Pavel

îi spunea lui Tit: „Spune că bătrânii

trebuie să fie treji…” Nu demult

spunea cineva că într-o adunare destul de mărișoară, niște tineri s-au

adunat să meargă prin case să

colinde. Și erau acolo niște frați mai

în vârstă… „Măi, dacă ei merg cu

obiceiurile lor, hai noi să vizităm

câțiva bătrâni.” S-au pornit și au

ajuns la o soră văduvă de vreo 84 de ani. Au bătut la ușă, sora i-o primit.

Dar nu știa cine vine la ea; credea că

-s colindători dar erau altfel de

colindători. Și i-a primit în casă

unde mergea televizorul. „Soră cum

ți-ai petrecut tu timpul azi?” „Păi frate, știți cum e? O singură

mângâiere mai am că uite, mă mai

pot lua cu aparatul ăsta !” Au mers la o altă casă. Tot o soră dar de 93

de ani. Au bătut la ușă. Sora a venit

mai greu și a zis: „Vă rog să mă

iertați. Eram în rugăciune. N-am

putut imediat să vin !” „Soră, da

dumneata cum ți-ai petrecut timpul

azi?” „Slavă Domnului. Cincisprezece capitole prin harul

Domnului am citit. Am cântat vreo

douăzeci de cântări…” Era o altfel

de așteptare, așa-i? E diferență. Cu

ce te alimentezi? Cu ce te înarmezi?

Vrem să avem mintea sănătoasă. Hai să fim sinceri cu noi înșine. Oamenii

care-L așteaptă pe Domnul au

mintea trează. Ei știu că trebuie să

aibă părtășie cu Domnul. „Cine

cugetă la cuvântul Domnului

găsește fericirea.” Psalmul 1, se

amintea aici, câteva versete din el.

„Zi și noapte cugetă la legea Lui”.

Doamne binecuvântează ca mintea noastră să fie trează și curată.

Pentru că el era și un om

smerit, apostolul Petru spune astfel:

„Tot așa și voi tinerilor, fiți supuși

celor bătrâni și toți în legăturile

voastre să fiți împodobiți cu

smerenie.” (1Petru 5.5). Toți! Nu

doar tinerii au nevoie de smerenie,

ci și bătrânii. Și dacă citim primele

patru versete din capitolul cinci vedem chiar la Petru smerenie. Hai

să citim primul verset: „Sfătuiesc pe

prezbiterii dintre voi, eu care sunt

un prezbiter ca și voi…” Putea să

spună: „Sfătuiesc pe prezbiterii

dintre voi, eu care sunt păstorul

turmei, eu care Domnul mi-a dat

cheile, eu care Domnul m-a pus peste toți. Eu sunt ceva mai mare,

voi cu câteva clase după mine.”

Petru atât a spus: „Eu sunt ca și voi.” Un om care a dat dovadă de

smerenie. Haideți să ne înconjurăm

cu oameni cu mintea sănătoasă și

vom avea și noi minte sănătoasă.

Spune Scriptura despre regele David

și vă citesc cuvântul acesta, 1

Cronici 27:32: „Ionatan, unchiul lui David, era un sfetnic, un om cu

minte și învățat.” Pe cine ai în jurul

tău? Ai oameni cu minte, oameni cu

mintea sănătoasă? De la cine te

alimentezi? Cu cine-ți place să ai

companie? Apostolul Petru spunea:

„Eu sunt un prezbiter ca și voi…”

Avea pe câțiva de acolo cu care mai

colabora. Hai să ne uităm în anturajul nostru. Oameni care ne

sunt prieteni apropiați. Au mintea

sănătoasă, sunt oameni care au

mintea lucidă, sau sunt oameni cu

mintea bolnavă? Verificându-ne

astfel, să vedem dacă nu e așa după cum spune Scriptura: „…cine umblă

cu înțelepții ajunge și el mai

înțelept.” Dacă umbli cu oameni cu

mintea bolnavă, nu-i de mirare că se

transmite boala. Ca să păstrăm o

minte sănătoasă să ne ajute Domnul

să veghem asupra anturajelor.

„Tovărășiile rele strică obiceiurile

bune.”

Doresc pentru mine și pentru dumneavoastră să ne ajute Domnul

să avem o minte sănătoasă, s-o

întreținem, să fim treji până la

venirea Domnului, Amin!

Consemnare după predica

fratelui Filip Neag – Timiș

Vremuri

Nu contest lucrările Domnului făcute prin frați care acum fie sunt în vârstă, fie au plecat la Domnul. De asemenea nu disprețuiesc prezența și puterea lui Dumnezeu desfășurată în urmă cu zeci de ani. Îmi este drag să ascult persoane în vârstă povestind despre felul în care se raportau la Dumnezeu și despre intensitatea și seriozitatea lucrării lui Dumnezeu din perioada tinereții lor. Sunt însă momente când discuțiile și predicile despre trecuturile glorioase îmi lasă multe întrebări; nu întrebări de genul - „unde e acum Dumnezeu?”, ci întrebări despre vremuri…

Conform Eclesiastului vremurile se schimbă doar în bine – fie ele rele, grele sau bune (Eclesiastul 7:10). Doar că uneori de pe pământ nu se vede așa; din această cauză vremurile pot fi pentru noi ori o sursă a progresului spiritual, ori o sursă a lamentării. (a plângerilor).

Mă întreb: Cum se face că fiecare credincios poate povesti cu drag despre o anumită perioadă când era mai pocăit? Așa-s vremurile? Mă îndoiesc! Dacă e așa, „vremurile” au doborât mai mulți oameni decât satan și toată hoarda lui. „Vremurile” sunt scuza de


acum; adevărul e că vremurile nu au fost niciodată prielnice pocăinței. De obicei vremurile au lovit în credincioși cu durere; acum însă, lovesc prin bunăstare și prosperitate materială. E cineva care orchestrează vremurile: stăpânitorul lumii acesteia.

Am identificat două probleme surori care sunt scuzate cu vremurile:

1. Scuză pentru păcat

Mai strigă încă bătrânii: „Pe vremea noastră nu îndrăzneam să fim obraznici…”; „Pe vremea noastră alergam la mărturisire pentru cel mai mic păcat…”; „Pe vremea noastră era păcat să…”

Un frate slujitor vorbind cu un frate în vârstă a întrebat care e diferența dintre credincioșii de acum și cei de la început sau de ce Dumnezeu se implica mai activ în viața Bisericii în trecut. Fratele a dat un răspuns simplu: „Noi ne păzeam de tot ce se părea rău…”

Ei se păzeau de tot ce se părea rău – noi am deosebit contextul acelui pasaj și probabil știm să argumentăm că nu se referă la trăirea vieții de credință.

Mărturia lor era însoțită cu semne și minuni – noi am dori măcar minunea trăirii în curăție.

Odată cu vremurile ne plângem că s-au schimbat și provocările și ispitele; ne plângem că noi suntem mai ușor de doborât, datorită vremurilor în care trăim. Dar încă din vremea apostolului Pavel, poftele tinereții îi fugăreau pe cei ce nu se fereau de ele (2Timotei 2:22). Drept urmare nu avem un statut aparte că trăim în secolul XXI, ci diavolul folosește aceeași strategie și noi suntem tot oameni oricât de mult a avansat tehnologia sau cunoștința. E drept că diavolul se folosește de orice mijloc pentru a ne atrage și văd bine că acum fuga trebuie să fie mai hotărâtă ca altădată; dar diavolul folosește pentru ispitire o tehnologie foarte veche, datează din grădina Eden: pofta ochilor, pofta firii pământești și lăudăroșia

vieții. Deci dacă în vremurile de acum nu stăm în picioare, se pare că nu aveam șanse de izbândă nici dacă am fi trăit în alte vremuri. Și declară acest fapt un tânăr de 25 de ani, nu un frate în vârstă care a uitat cum e să fii tânăr…

Dacă încă vă mai credeți într-o perioadă foarte grea a istoriei, gândiți-vă că Dumnezeu în planul Lui făcut înainte de veșnicie, a privit spre tine și te-a văzut vrednic să stai în picioare în cea mai critică perioadă. Te-a văzut vrednic și capabil să te ferești de păcat și să îți duci sfințirea până la capăt în secolul XXI.

2. Scuză pentru o pocăință „îngăduitoare”

Uneori rămân surprins auzind din gura pocăiților expresii de genul: „acum vremurile s-au schimbat…”; „suntem în anul 2017, nu în 1900 toamna”; „astea-s interpretări învechite…”. Și toate astea în contextul pocăinței și al sfințirii practice.

Diavolul e viclean și nesimțit și îndrăznește să lovească pocăința chiar în lucrurile de temelie, cu argumentul vremurilor. Cu atât mai mult demarează această acțiune asupra problemelor care nasc controverse și au o marjă de discutabilitate și e dureros că își găsește ascultători în adunare.

Aud deseori de ideea îngustării cărării Domnului și încă încerc să înțeleg acest aspect. Domnul Isus ne vorbește de două căi iar calea care duce la viață are ca semn caracteristic îngustimea. Și tot de aici înțeleg că pericolul mai mare e lărgirea acestei căi.

Un alt aspect al delăsării odată cu vremurile e orientarea noastră spirituală. Observ că ne raportăm prea mult la lume, drept urmare încercăm să păstrăm o anumită distanță față de lume. Însă lumea aleargă spre păcat și desfrâu. Păstrând doar aceeași distanță față de

lume alergăm și noi către ce aleargă lumea cu mulțumirea în inimă că nu suntem chiar ca lumea. Și într-adevăr nu suntem ca lumea de acum, suntem ca lumea de acum câțiva zeci de ani dar ce ne rezervă următorii zeci de ani în ritmul acesta... Rezultatul orientării greșite.

Ținta noastră e Hristos Domnul. Ghid în viață: Duhul Sfânt și Scriptura. Drept urmare viața noastră nu se raportează la lume, ci la Domnul Hristos. Doamne ajută!

Nu aș vrea să ajungem la finalul vieții și Domnul Isus să ne spună ca avea de lucru cu noi, în generația noastră dedată la păcat, dar nu am fost gata să ne folosească, ci ne-am scuzat cu „vremurile incomode”.

Ne mutasem de curând. Venea iarna și aveam nevoie de un termometru. Într-o zi venind acasă am văzut că soția se ocupase de această nevoie și cumpărase un termometru din lemn lucrat frumos. N-a funcționat niciodată bine. Arată 20 de grade tot timpul. Însă are scris pe el un citat interesant: „ Nu lăsa vremea rea să-ți strice ziua”. Poate din această cauză stă blocat pe 20 de grade, ca să nu îmi strice ziua.

Cred că această maximă ar putea să răsune pentru noi altfel: „Nu lăsa vremea de acum să-ți strice pocăința!”

Șandra Adelman Cezar


Odată demult, în Bucovina !

Adunarea zonala a Bisericilor Apostolice Penticostale din Bucovina

Casa de rugăciune a Bisericii din Falcău a găzduit pe data de 25 iulie, mulţimea fraţilor lucrători, care au pe inimă darul de a sluji lui Dumnezeu cât mai cu folos. Cu această ocazie au putut să stea împreună înaintea Domnului, într-un timp de rugăciune în care Dumnezeu a fost chemat să întărească lucrarea lor în mijlocul bisericilor.

Mai apoi cu privire la Cuvântul Domnului de la 1 Petru 5:2: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine.”, notăm câteva frânturi din bogatul mesaj venit din partea lui Dumnezeu prin fratele Talpoş, păstorul Bisericii din Zalău:

- cea mai pronunţată notă a voii lui Dumnezeu este zugrăvită în 1 Tesaloniceni 4:3: „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră”, iar epistola către Efeseni ne spune că sfinţirea o face Cuvântul Scripturii. Prin urmare o păstorire a turmei după voia lui Dumnezeu presupune o lucrare de sfinţire a păstorului şi o lucrare de sfinţire a turmei. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Şi dacă sfinţirea o face Cuvântul atunci Scriptura va trebui

să se numere între uneltele de bază ale păstorului în lucrarea sa. Filozofia, şcoala, îndemânarea, cărţile diverse, nu produc sfinţire; numai Cuvântul sfinţeşte. Iosua a fost pus într-o astfel de situaţie: poporul răzvrătit, Dumnezeu sfânt şi între ei, el se vedea neputincios. Atunci a fost sfătuit să nu se depărteze de Cartea Legii, lucru pe care dacă îl va face va avea o lucrare de păstorire binecuvântată; „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune.” (Iosua 1:8).

- cuvântul care trebuie folosit pentru sfinţirea turmelor Bisericii, este cel al vechii Cărţi, la timpul de faţă, textual vorbind, foarte cunoscută de frăţietate. Pentru lucrarea de sfinţire nu sunt filozofiile, poveştile, întâmplările, informaţiile de diferite nuanţe după înclinaţiile şi poftele auditoriului, ci Scriptura. Apostolul Pavel spune că lui nu-i este greu să ne aducă aminte ACELEAŞI lucruri, iar nouă ne este de folos. De asemeni este scris că până şi Duhul Sfânt ne aduce aminte ACELEAŞI spuse ale Domnului Isus - Ioan 14:26; În

vederea lucrării de sfinţire Scriptura nu este prea veche, deci trebuie folosită Scriptura;

- lucrul acesta este valabil cu toată bătălia dată astăzi pentru acceptarea aspectului lumesc pe băncile adunării. Dacă apostolul Pavel a scris atunci, inspirat de Duhul Sfânt că „femeia din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei”, acesta este Cuvântul plin de putere al veşnicului Dumnezeu care nu poate fi schimbat cu dulcegăriile acestui veac. Puterea Lui se dovedeşte astăzi în viaţa surorilor ce aleg să accepte privirile dispreţuitoare ale trecătorilor sau aleg să asculte învăţăturile învăţătorilor ce învaţă calea largă în numele Domnului. Puterea lui se va dovedi în ziua judecăţii când va da viaţă celor ce au ascultat de El şi pierzare celor ce l-au nesocotit.

- un alt aspect asupra căruia se insistă de a-l accepta în viaţa Bisericii, este inelul (verigheta) ca semn al căsătoriei. În primul rând se motivează aceasta prin faptul că verigheta poate fi o protecţie faţă de privirile sau intenţiile indiscrete ale cuiva. Dar în societatea în care trăim cu obiceiurile ei murdare, cu vestimentaţia feminină provocatoare, cu căsătoriile ce se fac şi se desfac, este o înşelătorie să mai credem că ceea ce poate face căsătoria trainică este verigheta.

În al doilea rând, de exemplu când cu ani în urmă locurile de închinare ale creştinilor şi-au pierdut izvorul binecuvântărilor şi au devenit lipsite de prezenţa Duhului lui Dumnezeu, creştinii acelor timpuri au ales un semn exterior care să spună oamenilor că acolo este un loc de închinare şi acest semn exterior era crucea înălţată pe turle. Tot astfel acum când căsătoria (familia) şi-a pierdut izvorul binecuvântărilor şi a devenit lipsită de prezenţa lui Dumnezeu,


oamenii au ales un semn exterior care să spună celor din jur că acolo este vorba de o căsătorie sau de o familie. Ori cred că aţi observat că nicăieri Noul Testament nu învaţă să acoperim cu însemne valorile vieţii şi ale pocăinţei, ci dimpotrivă să le aducem sub binecuvântarea Domnului spre a le umple din nou de viaţă şi putere.

În al treilea rând, astăzi în foarte multe situaţii, verigheta se dovedeşte un semn, potrivit căruia femeia ce o poartă asigură scutirea de o serie de riscuri pe care şi le-ar asuma cineva dacă ar trage pe panta destrăbălării o fată necăsătorită.

„Voi - spunea fratele Talpoş - aţi fost mai scutiţi de asemenea lupte. DEPINDE CE HOTĂRÂRI VEŢI LUA MAI DEPARTE. RĂMÂNEŢI O OAZĂ SAU VĂ VA COPLEŞI NELEGIUIREA.”

De altfel Biblia susţine lucrurile frumoase dar este împotriva podoabelor. Biblia spune limpede „nici cu aur, nici cu mărgăritare” sau „podoaba voastră să nu fie podoaba de afară”. Biblia trebuie respectată şi împlinită aşa cum este ea, fie că este vorba de un lucru subliniat în mai multe locuri, fie că este vorba de un lucru susţinut de un singur verset. Nimeni nu i-ar putea spune agentului de circulaţie care i-ar reproşa încălcarea unei reguli rutiere că respectiva regulă este scrisă doar o dată în codul rutier, prin urmare nu este chiar aşa importantă.

- cuvântul, printre altele are două largi arii de lucru: vorbirea cu ajutorul limbii, acest mădular din corpul omenesc care spre deosebire de celelalte nu oboseşte niciodată şi cugetarea (meditarea) la Legea Domnului. Biblia spune despre astfel de oameni: ferice!

Mai apoi fratele Panican de la Bucureşti a desfăşurat o ultimă parte a versetului doi din epistola lui Petru capitolul 5: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu… cu lepădare de sine.” Iată câteva din aspectele cuprinse în cuvântul său:

- nu este suficient să te lepezi de păcate, trebuie să te lepezi de sine;

- iată o împrejurare prin care

s-a exemplificat lepădarea de sine: „Pe vremuri când existau stăpâni şi sclavi, un asemenea stăpân care lucra în agricultură, la vremea recoltei i-a spus mai marelui peste robi, care la rândul lui era un sclav, să-l însoţească la piaţă spre a mai cumpăra câţiva robi, cu care să facă faţă culesului. La piaţă, după ce au cumpărat câţiva sclavi, însoţitorul stăpânului s-a arătat foarte surprins privind spre un bătrân care stătea pe un scaun şi era şi el de vânzare. Imediat el a stăruit pe lângă stăpân să-l cumpere pe acest bătrân. Stăpânul s-a împotrivit zicând că nu-i în stare să stea în picioare dar să-l mai pună la muncă. Însă la insistenţele acestui rob iubit datorită credincioşiei, l-a cumpărat şi s-au întors cu toţi acasă unde mai marele peste robi a așezat bătrânul în camera sa, în patul lui şi în fiecare zi îi ducea mâncare şi-i spăla picioarele rănite. Stăpânul l-a întrebat în mai multe rânduri ce înseamnă comportamentul acesta dar întotdeauna a primit un răspuns evaziv. Într-o dimineaţă stăpânul îl chemă la el la masă şi-i spuse poruncitor să-i explice ce însemna felul acesta de a se purta cu un străin: „Este tatăl tău?”; „Nu”, i-a răspuns robul. „Este fratele tău mai mare?”; „Nu”, i-a răspuns iarăşi. „Este vreun prieten apropiat?”; „Nu, nu este, dimpotrivă, este omul care în urmă cu vreo 20 de ani a intrat înarmat în casa părintească, i-a ucis pe tata şi pe mama, iar pe noi copiii ne-a luat şi ne-a vândut robi şi nu ne-am mai văzut niciodată.” Aceasta este lepădare de sine. Cu un astfel de gând în inimă se păstorește turma Domnului.

- Domnul Isus a folosit adesea exprimarea hiperbolică pentru a ilustra cât de profundă trebuie să fie lepădarea de sine. El spunea: „dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine”.

- înainte de Calvar, Domnul Isus a spus „dar acum Eu vin la Tine”. Când „EU” încetează să mai aspire la „drepturile sale” atunci vine Dumnezeu.

- cine nu se leapădă de sine, se va lepăda de Hristos. Aşa a păţit Petru.

- cine s-a lepădat de sine este asemeni unui om mort care fie că este lăudat, fie că este ocărât nu reacţionează în niciun fel.

În a treia parte au avut un cuvânt fraţii din Ucraina prin fratele Ilie Panţâru din Prescăreni şi de asemeni alţi fraţi din zonă, apoi s-au discutat diverse probleme de actualitate. Cu privire la 2 Timotei 2:9: „îmbracate în chip cuviincios cu ruşine şi sfială” tot fratele Talpoş spunea că cuviinciosul se poate transforma în cursul anilor (de exemplu cu greu ar putea fi considerat îmbrăcat cuviincios cineva în vechiul costum naţional ţărănesc) dar „cu ruşine şi sfială” nu se schimbă niciodată.

Oricum, masa spirituală bogată ne pune în situaţia să reînnoim apelul către toţi lucrătorii Bucovinei şi nu numai, să facă sacrificiul necesar aşa încât la două luni să poată să participe la aceste întâlniri care pe lângă bucuria de a fi împreună cu fraţii, oferă şi un deosebit mijloc de zidire sufletească.

URMĂTOAREA ÎNTÂLNIRE VA AVEA LOC LA 26 SEPTEMBRIE ORA 9 DIMINEAŢA ÎN CASA DE RUGĂCIUNE A BISERICII DIN CAŞVANA UNDE SLUJEŞTE FRATELE SAVU IACOBAN.

SUPLIMENTAR PE 25 SEPTEMBRIE ORA 19 ÎN ACEEAŞI CASĂ DE RUGĂCIUNE VA AVEA LOC O SLUJBĂ DE RUGĂCIUNE PENTRU TOŢI LUCRĂTORII DIN BUCOVINA, ŞI NU NUMAI. (PĂSTORI, PREZBITERI, PROROCI, PREDICATORI ŞI OAMENI CU DOR DE ÎNTÂLNIRE CU DUMNEZEU). ACEASTĂ ÎNTÂLNIRE DE RUGĂCIUNE ARE DREPT SCOP DE A STĂRUI ÎNAINTEA DOMNULUI PENTRU PUTEREA DE A PĂSTRA ÎN ZONA NOASTRĂ, ÎN BISERICILE NOASTRE CREDINŢA AŞA CUM AM PRIMIT-O DE LA ÎNAINTAŞII NOŞTRI.

Odată demult, în Bucovina !

Consemnat Iliuţă Petruneac


Cântarea creştină de-a lungul veacurilor

După ce am luat la cunoștință despre modul cum trebuie să se desfășoare închinarea nou testamentală, vom face o incursiune în istoria muzicii creştine de-a lungul secolelor începând cu perioada post-apostolică.

Cântarea comună post-

apostolică Spre sfârşitul veacului

apostolic, în slujba de laudă, ponderea cea mai mare o aveau încă psalmii, în special 103, 134, 135, 140. (Psalmii 104, 135, 136, 141 în Biblia tradusă de Dumitru Cornilescu). În perioada Bisericii Primare s-au păstrat foarte puţine documente care să certifice ce anume cântau creștinii în primele secole. Printre ceea ce se crede a fi imnuri foarte vechi, menţionăm: „Unul Sfânt, unul Domn Isus Hristos”, Doxologia mare – Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu; Doxologia mică – Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Imnurile cântate în această perioadă erau clasificate în patru părţi: imnuri de mulţumire, de cerere, doxologice şi de înmormântare.

La începutul secolului al doilea, Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, în scrisoarea sa către împăratul Traian (98-117), pe la 111-112, ne informează că creştinii se adunau într-o anumită zi, înainte de răsăritul soarelui şi cântau cântece lui Hristos ca unui Dumnezeu – „stato die antem lucem et carmen Christo quasi Deo dicere”. Desigur, în secolele următoare, creștinismul s-a confruntat cu elenismul, gnosticismul și kerygma (proclamaţia creștină). Atât Filon, istoric evreu, cât şi Eusebiu – cronicarul istoriei Bisericii din acea vreme – aduc mărturii despre

desfăşurarea cultului creştin, despre modul cum decurgea o slujbă creştină. Aceasta presupunea activităţi spirituale precum: citirea Scripturii, în slujba de dimineaţă (Col. 3:16); îndemnuri din partea prezbiterului conducător; rugăciuni şi cântări (Ef. 5:19); aplicarea Cuvântului transmis, manifestat prin jurăminte că nu vor fi încălcate poruncile divine; rugăciuni adresate lui Dumnezeu; privegheri creștine (rugăciuni și meditaţii); glorificarea lui Hristos prin imnuri (interpretare antifonală) intonate de către comunitate (imnuri recitate şi imnuri interpretate în mod individual, în timp ce alții ascultau, apoi se uneau la refrenul acestora).

Masa iubirii sau „agape” preceda Cina Domnului la serviciul de seară (1Cor. 11:20-22), apoi urma celebrarea euharistiei (a Sfintei Cine). Colecta viza oferirea de către cei avuţi, în mod voluntar, a jertfelor de daruri, de binefaceri și dărnicie destinate celor săraci. Despărţirea era urmată de reîntâlnirea credincioșilor pentru „agape”, iar disciplinele spirituale - postul și milostenia - se dovedesc a fi nelipsite.

Apostolul Pavel prezintă un tipar de întâlnire creștină: „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire…” (1Cor. 14:26). Se poate observa ușor poziţia cântării și importanţa ei în cadrul închinării. De aceea, prin inspiraţia Duhului Sfânt în slujbele creștine, o improvizaţie ad-hoc poate să fie caracterizată de un puternic suflu duhovnicesc. Acest fapt este susţinut și de Tertulian în Apologeticus cap. 39. pag. 18: „Oricine poate - fie din Sfânta Scriptură, fie din inima lui - este chemat în mijloc să cânte lui Dumnezeu”. Din confruntarea

creștinismului cu alte curente, idei sau practici au luat naştere diverse tradiţii care s-au menţinut până în ziua de azi…

Reputatul bizantinolog Egon Wellesz oferă o clasificare pertinentă a cântului creştin liturgic din primele veacuri ale mileniului întâi:

a. Psalmodia (antifonică şi responsorială) care cuprindea cântarea psalmilor şi a odelor.

b. Imnurile (cântările de laudă) formate din versete, strofe, precum şi litaniile (rugăciuni, cântări de la procesiuni).

c. Cântările duhovniceşti: „Aleluia”, cântările de laudă;

Până în secolul al treilea, imnurile par să fie singura formă de cântare. De altfel, Tertulian, (160-225d.Hr.) în lucrarea sa „Apologetica” PL1, 535-541, ne spune că la agape: „primii creştini psalmodiau cu osârdie, imnuri, cântări lui Dumnezeu”. Tot el a scris că în primele trei secole ale creştinismului, fiecare putea să psalmodieze un imn, dar, desigur, să nu tulbure ordinea şi să asculte de întâi-stătător, cf. 1Cor. 14:26. Urmează un amănunt important: „Fiecare este îndemnat să înalţe cântări (imnuri) lui Dumnezeu, după putere, fie din Scripturi, fie acelea pe care el însuşi le-a compus, dacă are acest dar.”

Ioan Hrisostom ne relatează la fel: „De demult se adunau toţi creştinii şi cântau împreună; aceasta o facem şi noi acum” (Homilia, XXXVI în 1Cor.).

Cu începutul secolului al doilea al creştinismului, Biserica nu se mai limitează la cântările scoase din Vechiul Testament şi la cântarea psalmilor, ci de acum înainte se ridică bărbaţi creştini înzestraţi cu ştiinţă şi cu focul pietăţii, care au început a compune imnuri în spiritul Evangheliei.

În secolul al doilea, Iustin Martirul şi Filosoful (150 d.Hr.) ne

Zenit şi negură în istoria muzicii creştine

„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.”

(Rom. 15:11)


prezintă o slujbă creştină divină în care se săvârşeşte sfânta Cină a Domnului, se citeşte din memoriile profeţilor şi ale apostolilor, după care poporul se ridică în picioare şi se roagă sau răspunde cu „Amin!” la rugăciunea şi mulţumirea înălţată de prezbiterul Bisericii. Repertoriul de cântări creștine din această perioadă a inclus și cele douăzeci și patru de ode ale lui Solomon, cu refrenul „Aleluia” de la sfârșitul fiecărui imn. Creștinismul din primele secole n-a fost indiferent faţă de evoluţia împrumutului din alte culturi sau curente eretice cum ar fi gnosticismul. Astfel că la Sinodul al II-lea din Antiohia (272), s-a aprobat înlăturarea din închinare a tuturor imnurilor nebiblice, imnurile eretice ale lui Pavel din Samosata și ale lui Bardasain.

Dintre puţinele imnuri care s-au păstrat din secolul al treilea, unul a fost găsit inscripţionat pe un vas egiptean şi este un imn al împărtăşaniei: „pâine cerească datu-s-a lor şi pâine cerească mâncat-a omul. Pâinea binecuvântării luat-am, trupul şi cinstitul sânge al Domnului (Paharul mântuirii). Primind băutură şi pâine însufleţită lăudăm măreţia lui Dumnezeu (în tot pământul). Lăudaţi-L pe Dumnezeu toate popoarele luând trupul şi sângele lui Hristos“.

Un alt imn păstrat din secolul al treilea este „Lumină lină”, constituit din strofe a căror structură este asemănătoare cu a psalmilor:

„Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Celui fără moarte

A cerescului, sfântului şi fericitului, Isuse Hristoase.

Venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară

Lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.

Vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase

Fiul lui Dumnezeu, Acela Ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte.”

(Va urma)

Buzduga Simion Extras din cartea:

„Închinarea și lauda în acord cu Sfânta Scriptură”

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

Tot restul nopții aceleia Adam n-a mai putut dormi. Probabil că și mulți alții, fiecare în gropile lor. Dar Adam avea fierberea lui. Ceea ce s-a întâmplat, în opinia lui se datora felului lor de a trăi în comun, unde bărbații și femeile erau tot timpul împreună, devenind mult prea apropiați unii de alții. Au ajuns să se poarte prea familiar în cuvinte și gesturi, prea adesea își făceau mici servicii unii altora; astfel se clădeau și se țeseau relații pe care el le considera mult prea strânse, legături în care se putea vedea atașament, sentiment chiar. Devenise hotărât să ia atitudine, chiar dacă nea Grigoi va tăcea mai departe. Ceea ce s-a întâmplat cu femeia aceea nu trebuia să se mai întâmple. Mintea lui căuta să deosebească cine ar putea fi cei doi bărbați la care făcuse referire moarta din noaptea aceea. Nici nu erau prea mulți bărbați în cercul de presupuși, pentru că de toți, cu tot cu copii erau acum 47. În aprecierea lui, Mihail putea fi unul dintre ei. Era cel mai săritor și curtenitor când apărea vreo trebuință între femei. Nu o dată a auzit pe unele femei spunând:

_ Fata care se va mărita cu Mihail o va duce bine…! Așa bărbat serviabil mai rar.

Aprecierea pentru Mihail, în rândul femeilor, creștea odată cu înzestrarea lui evidentă în a vorbi din Scriptură. Avea și o voce foarte melodioasă. Nea Grigoi conducea slujbele dar Mihail cu Evanghelia și cântarea și Denia cu rugăciunile lui fierbinți și prorocia, erau baza oricărei slujbe.

Dacă Adam ar fi știut de refuzul categoric al femeii arse de a veni Mihail la momentul ei de mărturisire, poate că ar fi luat decizii nechibzuite, având în vedere temperamentul lui năvalnic.

„Totuși, mă tem ca nu cumva propriile mele simțuri să nu-mi încălzească judecata în direcția asta.” – se frământa el, gândindu-se la relația prietenoasă dintre nevasta lui și Denia, prietenul lui.

Dimineața, după ce timpul de închinare în comun, care se ținea în fiecare zi, s-a încheiat, Adam a pășit în față.

_ Ascultați propunerea mea… Mulțimea a făcut liniște, fiind obișnuiți cu deciziile lui Adam Morun

ca fiind reguli pentru toți. _ De azi înainte felul de comportament dintre bărbați și femei,

atunci când nu sunt rude apropiate, trebuie să fie unul rece. Adică în afară de bună ziua sau vorba care să spună treaba pe care o am cu o femeie sau invers, cu un bărbat, altceva nimic nu trebuie să mai fie. Fiecare bărbat și fiecare femeie să stea de poveste cu soțul sau soția sa sau cu rudele lor. Mai ales când nu este de față soțul sau soția. Și chiar și când este, o măsură de reținere este potrivită. Ne ajunge nenorocirea în care ne găsim. Ne hrănim cu rădăcini, cu coajă de copaci și cu ce prindem la copcă în baltă. Hainele ni se rup și altele nu avem. Cine se îmbolnăvește, ne așteptăm și să moară… Nu ne mai trebuie și alte nenorociri…

Anunțul a fost întâmpinat cu un murmur care putea fi și aprobare și dezaprobare. Probabil că chiar așa a și fost. Dificultatea cea mare pentru Adam a venit după aceea. Soția lui l-a întrebat, vădit nemulțumită:

_ La ce folosește asta ? Inima lui s-a împietrit și nu i-a răspuns dar lucrurile nu s-au oprit

aici. La amiază, când soarele părea că biruie iarna de acum și cei mai mulți au ieșit afară din gropi, un grup de bărbați cu vreo două femei cu ei, discutau aprins decizia lui Adam Morun, anunțată dimineață. Erau chiar lângă groapa acestuia. Adam și Marusia scoteau copiii la zburdat prin zăpada ce dădea să se topească. Adam n-ar fi vrut să se oprească între ei, mai cu seamă că acolo era Mihail dar aceștia l-au chemat. Nimeni dintre ei nu cunoștea motivul care l-a determinat pe Adam să ia decizia anunțată.

(Continuare din numărul trecut.)


Întrebat, Adam n-a avut nici de data asta îndemânarea lui Mihail de a se argumenta iar de mărturisirea femeii care a murit, nu se putea folosi din pricina soțului acesteia care era între ei, așa că a ales să întărească hotărârea luată, pe considerentul că așa este mai bine.

_ Apoi nu ești numai tu știutor Adame. Iată, mai sunt oameni cu judecată…

Erau vorbele Marusiei. Adam a strâns din buze. Poate pentru ca să le poată stăpâni tremurul… Apoi s-a scuzat și a plecat cu copiii și soția după el.

În ziua aceea s-au mai adunat pentru a statornici ca fiecare foc să aibă paznic, ca să nu se mai întâmple nenorociri ca cea din noaptea trecută. Apoi au trebuit să se sfătuiască ce să facă în situația în care mai multe familii au terminat provizia de „făină”. Făina lor era făcută din bobițele unei plante ce semăna cu hrișca, pe care înainte de căderea zăpezii au putut-o culege în cantitate mare, fiind pisată mai apoi între două pietre. Gustul era destul de amar dar se putea mânca; ținea de foame și pentru ei asta conta mai mult decât gusturile. Unii se mai plângeau că au ajuns să mănânce ceea ce în țara lor ar fi vomitat dacă ar fi privit cu ochii dar să mai și bage în gură. Cât privește igiena, mai ales iarna când nu se puteau spăla decât foarte sumar…

_ Cred că vaca mea din Evghenia, mirosea mai frumos decât miros eu acum… - mai spunea câte o femeie din cele care țineau la curățenie.

Însă iarna dădea semne că ajunge încet la capăt. Odată cu semnele îmbunării vremii friguroase, au reînceput discuțiile cu privire la ce vor trebui să facă atunci când vor putea părăsi gropile din valea acelui râu. Ideea general acceptată era aceea că din motive necunoscute, au fost abandonați pe câmpul gol pentru ca să moară. Poate că atunci când au fost ridicați din Basarabia, autoritățile au avut un alt plan cu ei, însă ceva nu a funcționat și în cele din urmă au ales să se descotorosească de ei. Una dintre întrebările lor chinuitoare se referea la soarta celorlalți deportați care au călătorit odată cu ei. A fost un tren întreg. Unii spuneau că au mai recunoscut

dintre rude îndepărtate sau alte persoane cu care au mai avut de a face, atât la urcare cât și la coborâre, oameni originari din alte sate ale Basarabiei. Se spunea că ar mai fi fost și alți credincioși în alte vagoane. Odată, când trenul lor staționa undeva într-o localitate, au auzit pe cineva cântând o cântare creștină. Glasul acela s-a stins repede. Li s-a spus de la început că nu au voie să strige și nici să cânte în tot timpul călătoriei lor. Pedepsele erau bătaia până când cel în cauză nu se mai putea ridica de jos.

În câteva rânduri, în timpul nopților lungi de iarnă, unora li se părea că undeva spre nord est, se puteau întrezări zarea unor focuri dar ideea că putea fi vorba doar de niște nori sau de simpla farsă a minții, i-a ținut pe loc. De fapt nici nu puteau să se încumete să înfrunte nămeții de zăpadă și haitele de lupi. Lupii au devenit familiari între ei în fiecare noapte de iarnă. Mirosul de mâncare îi atrăgeau din stepa fără sfârșit. Se luptau între ei, printre gropile lor, de îndată ce găseau ceva ce să înhațe. Uneori, dimineața oamenii se grăbeau să adune și să fiarbă resturile vreunui lup sfârtecat și consumat de tovarășii lui hămesiți de foame. Apoi cine știa cum puteau fi oamenii din locurile acelea: buni, răi ?! Au început să se obișnuiască cu libertatea și odată cu aceasta au început a deveni temători de posibila întâlnire cu alți oameni.

Adam Morun devenise tot mai retras. Se simțea rănit de atitudinea critică a soției lui, mai ales când a făcut-o în public, în împrejurarea aceea din ziua ce a urmat incendiului și deciziei lui cu privire la regulile de conviețuire în comunitatea lor închisă. Interesant că în pofida unor obiecțiuni mai degrabă bolborosite decât declarate, decizia lui Adam Morun cu privire la comportamentul reținut dintre bărbați și femei, a fost aplicată în mare parte de atunci. După aceea Marusia i-a citit simțămintele și a încercat în repetate rânduri să-l însenineze, menținându-și totuși opinia că a avut dreptate. Dar Adam a rămas la atitudinea lui reținută pe care nici el însuși nu și-o putea explica prea bine. Ici colo au observat-o și alții, însă în tabăra lor se întâmpla destul de des ca unii sau

alții, bărbați sau femei, tineri sau bătrâni, să fie întâlniți privind triști în zare, cu gândul la locurile din care au fost smulși, la apropiații de lângă care au fost rupți. Deseori se plângea… Așa că și tristețea lui Adam putea fi pusă pe seama situației în care se găseau.

Timpul se înăsprise din nou. Viscolul spulbera zăpada căzută de curând. Frigul se întețea iar oamenii se întrebau dacă nu cumva prin acele locuri iarna va ținea o jumătate de an. Într-una din acele dimineți, Denia a lipsit de la rugăciunea din familia lui Morun, ceea ce nu se întâmplase niciodată. Gropile lor erau alături și deasupra amândurora, pe lângă acoperișul fiecăreia așezat la nivelul solului, au construit un alt acoperiș, mai întâi de stuf dar acela a fost spulberat de prima furtună; apoi unul mai solid din crengi. Sub acoperișul acela se putea sta în picioare deși ținea numai de umbră, ploaia putea trece prin el. L-au strigat dar neprimind răspuns și-au închipuit că a plecat undeva să cugete în taină, ceea ce Denia făcea destul de des. După un timp, Adam a intrat în groapa lui Denia dar acesta nu se găsea acolo. Nici urme nu se vedeau pe alături, ceea ce l-a făcut bănuitor. „Vântul care spulbera zăpada a încetat pe la miezul nopții. Dacă a ieșit spre dimineață, ar fi trebuit să fie urme.” – gândea Adam. Cuprins de neliniște a plecat să-l caute dar nu l-a găsit nicăieri. La întoarcere a întrebat pe cei pe care-i întâlnea dar nimeni nu știa nimic de Denia. Până atunci nimeni n-a mai dispărut așa din senin. Simțea în lăuntrul lui o frământare care dovedea atașamentul profund pe care-l avea față de acest tânăr. Simțea nevoia să vorbească cu cineva despre asta. Își dădea seama că putea face asta cu nevasta lui dar a evitat și s-a îndreptat spre groapa lui nea Grigoi. Acestuia i-a povestit ce s-a întâmplat și a încheiat relatarea cu opinia lui personală: Denia a ieșit noaptea din groapă din motive necunoscute și l-au înhățat lupii.

_ Vreau să merg să-l caut. Iau cu mine bărbații mai zdraveni. Dacă nu-l găsesc viu, cel puțin găsesc hainele lui sfâșiate de lupi și știm una…

_ Mergeți… - a răspuns nea Grigoi.

Adam s-a retras privindu-l lung. Nu i-a scăpat neîncrederea din vocea bărbatului cărunt care așa bărbos și neîngrijit, părea cu mult mai bătrân decât era. Au căutat până ce s-a înnoptat și urletele se auzeau prea aproape. Ori de câte ori oamenii voiau să renunțe, Adam îi ruga stăruitor să mai încerce. Dar în zadar. Din tabără se auzeau strigăte și fluierături care îi chemau înapoi. Așa au intrat între ai lor; tăcuți și triști. Denia era un bărbat tânăr prețuit de toți și un om credincios. Ortodocșii spuneau că i-ar fi stat bine călugăr. Asta pentru că vorbea mereu despre Dumnezeu cu oricine se întâlnea și apoi, rugăciunile lui fierbinți, prorociile și vedeniile lui căpătaseră credibilitate.

În vreme ce fiecare s-a împrăștiat spre groapa lui, Adam s-a dus direct la nea Grigoi. După ce a stat tăcut o vreme, a ridicat privirea spre bătrân și i-a spus:

_ Tu trebuie să știi ceva mai mult. Tu știi unde s-a dus Denia…

Acesta nu s-a grăbit să-i răspundă. L-a privit la rândul lui îndelung dar mai cu capul plecat. Privirile lui Adam erau severe…

_ Nu știu unde este Denia… Afară de cazul în care a plecat la Domnul. Dar aseară a fost aici.

Adam și-a tras buturuga pe care stătea, mai aproape. Fața lui ajunsese la doar două șchioape de cea a lui Grigoi.

_ A spus că vrea să ne rugăm amândoi. Și știi că atunci când te rogi cu Denia, rugăciunea ține ceva mai mult. Apoi mi-a spus că el crede că nu ne vom mai întoarce niciodată acasă. Nu știu dacă a avut descoperire de la Dumnezeu în privința asta sau era doar părerea lui.

După un răgaz în care și-a tras zgomotos aer în piept, a continuat cu glas tremurat:

_ N-a vorbit mult. Înainte de a pleca a spus: „Frate, frate în Domnul, eu nu vreau să mor, de aceea mă duc la moarte…”

În clipele de liniște care s-au așternut, nea Grigoi a continuat:

_ Adame eu nu sunt prea priceput la lucruri încâlcite. Eu sunt un om simplu din Evghenia care vrea cu tot dinadinsul să ajungă în rai. Atâta sunt. Da tu ești ager la minte. Dumnezeu te va călăuzi și-ți va da pricepere. Poate va veni

vremea când vei putea descâlci vorbele astea ale lui Denia...

Adam a plecat de la nea Grigoi când deja era târziu dar a rămas afară, încercând să înțeleagă cumva toate acestea. Doi bărbați înarmați cu bâte l-au trezit din cugetarea lui, rezemat fiind de o salcie mare.

_ Hei, ai înnebunit ? Ce crezi că lupilor le pasă că te cheamă Adam Morun ?

Apoi în groapa lui frământarea a continuat. Una dintre întrebări îl sfredelea până în străfunduri: Indiferent ce ar putea însemna cuvintele acelea, de ce nu s-a sfătuit cu el, așa cum obișnuia de multă vreme? De ce s-a ascuns de el ? Oare când se vor termina toate acestea. Mi-e dor de o viață odihnită… Dar Denia spunea că nu se vor mai întoarce în Basarabia…

O vreme tristețea dispariției lui Denia se putea citi peste tot în tabără, mai ales atunci când se adunau la slujbe. Mai apoi, apropierea hotărâtă a primăverii le-a captat toată atenția. Principalul motiv era iarba verde, urzica, mugurii… adică mâncarea. Toți erau piele și os.

Evenimentul primăverii aceleia, eveniment care le-a determinat alegerile, a venit de la același băiețaș care se numea Radomir și care în toamnă și-a prins degetul în cleștele unui rac, fapt după care au început a găsi mâncare în râu. Acum a intrat în tabără alergând direct la groapa lui Adam. Acesta repara niște împletituri de nuiele.

_ Nea Adam, nea Adam… Din cauza agitației nu putea

să se stăpânească. _ Hai repede… hai repede… Adam s-a și ridicat sub

privirile întrebătoare și oarecum speriate ale nevestei lui.

_ Niște oase în haine de om… Acolo, în luncă… prinse în crengi…

_ Oase de om sau un om… ăăă… întreg ?

_ Nu… Un mort. _ E Denia ? _ Nu. Pare un copil mai

mare… Când au ajuns în hățișul de

tufărișuri, primul gând al lui Adam a fost acela de a-l certa pe băiat pentru că s-a aventurat singur pe acolo. Apoi au ajuns la locul cu

pricina. Într-o tufă de răchită stătea agățat un mort. Apa repede îi bălăngănea picioarele din care unul era smuls din genunchi. Părea că hainele au ținut oasele grămadă de pe care carnea se descompuse în mare parte. Părul dovedea că era vorba de o fată iar mărimea scheletului spunea despre o vârstă de vreo 14 ani. Adam l-a desprins cu grijă din crengi și l-a așezat pe iarba uscată de anul trecut..

_ Du-te în tabără, caută pe nea Simidaru și spune-i că l-am chemat eu aici. Spune-i să mai ia cu el pe cineva… - mai strigă în urma băiatului căruia îi sfârâiau călcâiele desculțe, gonind spre tabără.

_ Asta-i bundiță din Dubăsari… Copilul acesta este moldovean, cu siguranță… - a concluzionat Simidaru.

Au privit-o îndelung în tăcere. Aveau simțământul că sunt la căpătâiul unei rude. Faptul că era o fetiță îi înduioșa și mai mult.

_ În văiuga aceea ar încăpea…

_ În tabără mai sunt ceva gropi la care s-a renunțat astă toamnă… - a răspuns altcineva.

_ Să răsturnăm cioata aia cu latul în sus. O s-o așezăm pe ea și apoi să dăm de veste între ai noștri. Poate vor s-o vadă…

Toți au vrut s-o vadă, măcar că nu erau decât niște oase îmbrăcare în cămașă cu poale și bundiță pe deasupra, murdare și rupte și un craniu hidos care ieșea din ele. Oamenii s-au mutat din tabără în luncă și stăteau înlemniți. Între ei s-a mai murit dar fata asta le spunea despre ai lor. Ai lor care poate rătăceau ca și ei prin stepele acelea.

În zilele următoare s-au pornit spre nord est, de unde curgea un afluent al râului, de unde a venit pe apă fetița moartă. De fapt se cam întorceau înapoi dar dorința de a mai întâlni oameni din neamul lor i-a făcut să aleagă cu hotărâre această direcție. În spatele turmei de oameni, mergea Adam Morun. După câțiva pași făcuți, întorcea iarăși capul și scruta zarea. În barba lui slobozea cu îndurerare același cuvânt: „Denia”. „Din Rusia ai venit, în Rusia ai rămas…!”

Prelucrare ####



Egalitate… ?

O fată dintre credincioși a ajuns să lucreze ca fată în casă într-o familie mai aparte. Erau oameni la 50 de ani, amândoi cu serviciu încă. Aveau ceva copii plecați de multă vreme în străinătate împreună cu familiile lor. Bărbatul lucra în domeniul financiar, fiind director tehnic la o bancă iar ea avea specialitate în psihologie, a lucrat în domeniul social iar acum era șefa unui departament politic. Se considerau și se comportau ca niște oameni cu tabieturi mai elevate.

În timp, doamna și-a însușit ideologia egalității între bărbați și femei în felul în care se propovăduiește acum în lumea democrată și a început să se comporte ca atare. O vreme a tot vorbit despre asta cu soțul ei, ori de câte ori se ivea ocazia iar apoi a început să renunțe la o serie de activități considerate feminine, în casă. Până aici soțul ei nu a prea protestat, poate și din pricină că starea lor materială le permitea multe. Mai apoi și-a format un fel de a vorbi de așa fel. Deseori își etala părerile cu un aer de cunoscător, ceea ce nu prea convenea soțului, mai ales când se petrecea în compania altora dar domnul director a trebuit să înțeleagă că era prea târziu să mai aibă succes de opinie în fața ei.

Într-o seară se găseau acasă și pe aproape era și fata creștină despre care am spus.

Nu pot scoate din priză, ștecherul de la aparatul de cafea. – își anunță doamna pe soțul ei.

Acesta era concentrat pe niște foi pe care le studia așezat la masă și nu părea că a auzit, măcar că ea stătea doar la doi pași, în picioare.

Și încă ceva… Cafeaua ca cafeaua, n-o fac aici, o cumpăr de la cofetăria de pe colț dar trebuie strâns un șurub la coarnele de la bicicletă. Nu vreau să risc să pierd plimbarea de astă seară. Mai ales că vine și Nico, noua șefă de la resurse umane din departament. Contează pentru mine să fiu și eu acolo…

El s-a încruntat un pic și zăbovea urmărind hârtiile din față, oarecum absent.

Hei, sunt treburile tale, nu

crezi ? Te-am rugat ieri să tunzi iarba și mâine avem musafiri. Radule, pentru bancă lucrezi la serviciu, aici mai sunt și altele de făcut.

Radu își ridică privirea și o privește cu calmul lui specific:

_ Și de ce ar fi treburile mele și nu ale tale ?

Ea îl privește cu ochii mari, el zâmbește…

Ale mele? Eu sunt specializată în psihologie, dacă cumva ai uitat…

Iar eu în finanțe bănci. Dar apropo de psihologie, care a fost tema ultimei tale conferințe ? Aia pe care ai susținut-o săptămâna trecută la sala teatrului…

Adică ce vrei să spui ? Ți-aduc eu aminte. – continuă

el calm. A căutat printre hârtiile de pe

biroul la care stătea și a scos una, citind apoi rar și clar, titlul: „Dreptul femeii la ocuparea forței de muncă, în special în funcții de conducere, pornind de la constatarea că femeia este la fel de capabilă ca și bărbatul.”

Se pare că era terenul ei preferat așa că a uitat de cafea și de plimbarea cu bicicleta și s-a avântat într-o pledoarie în favoarea egalității de șanse, etc.

Și cu ce sunteți voi bărbații mai capabili? Statisticile spun că ponderea premianților din licee o dețin femeile. Șeful tău la serviciu este o femeie…

Capacitatea nu se măsoară după ce persoana se educă, ci înainte de acest proces. Un bărbat știe să strângă o piuliță chiar dacă n-a văzut niciodată cum se face asta...

Să strângă ce ? Un șurub. S-a născut cu

capacitate sporită și diversificată. O femeie trebuie să învețe și să exerseze până ce poate face același lucru. Asta face diferența. Poate în afară de câteva îndeletniciri specific materne. Dar să ne întoarcem la conferința ta cu ocuparea forței de muncă: uite eu cedez în favoarea ta să ocupi activitățile din grădină. Și așa cele din casă le face Tabita, menajera noastră. Așa că tunzi iarba, o încarci în remorcă, o duci la râpă, stropești copacii și celelalte… Egalitate de șanse ! Ce zici ?

Da ce sunt sclavă ? Apoi dând cu ochii de ceasul

de pe perete, aproape că strigă: Trebuie să ies. Dacă nu rezolvi

tu bicicleta sunt nevoită să apelez la vecinul Cornel…

Tot un sclav ? De ce nu apelezi la nevastă-sa ? De ce obstrucționezi dreptul femeii la ocuparea forței de muncă ? Tocmai tu care conferențiezi în orice ocazie posibilă și imposibilă cu privire la egalitatea dintre bărbați și femei. Hai să fim egali…

Da uite eu îți rezolv bicicleta numai lasă-mă să mai conferențiez 30 de secunde. – continuă el. – Știi ce înțeleg eu din toată tevatura asta cu egalitatea dintre femei și bărbați ? Dacă este vorba de pupitru, femeile trebuie să fie egale cu bărbații; dacă este vorba de ocupații care presupun efort sau dificultăți, acolo este vorba de treaba bărbaților…

S-au îndreptat spre ușa din spate care dădea în grădină, unde aveau și magaziile cu unelte și alte efecte gospodărești dar Tabita l-a mai auzit vorbind:

Dacă nu era salariul meu de la bancă abia atunci ocupai tu forța de muncă: aveai serviciu la birou și aveai serviciu și acasă.

Ei s-au dus vociferând destul de tare. Nu erau certăreți dar se mai întâmpla. Tabita se gândea la miile sau poate milioanele de femei care nu aveau bărbați cu salariu de la bancă și care au mușcat oferta emancipării femeii și trudesc în fabrici și trudesc și acasă. În plus miile de familii distruse sau doar pătate din pricina relațiilor dintre colegi. Provenea dintr-o familie care s-a mulțumit cu mai puțin dar mama a fost la îndemâna copiilor ei, chiar dacă pe lângă munca specifică unei gospodine, mai lucra câte ceva ce se putea vinde.

Prelucrare ####


Întotdeauna când a existat o amăgire, un fals, acolo a existat şi o valoare care se urmărea a fi falsificată. Nimeni nu falsifică fleacuri. În cele ce urmează, intenţionez să iau în discuţie cel mai mare fals din istorie. Nu este vorba de vreo pictură ilustră, nici de vreo statuetă din aur sau vreo altă operă de artă, ci mobilul falsului, valoarea inestimabilă care se urmăreşte a fi falsificată, este cu totul alta. Este vorba despre Duhul Sfânt..!

Încă din a doua propoziţie de la începutul Bibliei, este menţionată prezenţa Sa prin expresia: „…şi Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor.”

Pe parcursul Vechiului Testament, activitatea Duhului Sfânt este foarte des prezentată. El, spune Biblia, l-a călăuzit pe Iosif în Egipt, pe Beţaleel pentru a face Cortul Întâlnirii, pe proroci, pe împăraţi, etc. Modul de lucru al Duhului Sfânt în Vechiul Testament iese în relief prin faptul că de obicei, El cobora peste un om pentru a-l învrednici să săvârşească o anumită lucrare, după care se ridica pentru a reveni eventual în altă ocazie. O comparaţie între 1 Samuel 10:6 şi 1 Samuel 11:6 demonstrează aceasta. Dacă cu persoanele (cu oamenii) Duhul Sfânt avea acest mod de lucru în intermitență, în acelaşi timp, cu omenirea în general şi cu poporul evreu în special, El a avut o lucrare continuă şi consecventă după un plan deosebit, măreţ.

În Noul Testament, începând cu ziua Cincizecimii, începe o nouă eră (dispensaţie) în felul de a lucra al Duhului Sfânt. De data asta - spunea Domnul Isus – „El va rămânea cu voi şi va fi în voi,” trupul credinciosului devenind Templu al Duhului Sfânt.

Merită menţionat faptul că Biblia prezintă Duhul Sfânt ca o persoană dumnezeiască şi nu ca pe o putere impersonală, ca aburul, de exemplu. Astăzi nu numai că Martorii lui Iehova au îmbrăţişat ideea lui Socinus, răspândită în jurul lui 400 e.n. potrivit căreia Duhul Sfânt este manifestarea eternă a puterii lui Dumnezeu, dar chiar creștini evanghelici, chiar penticostali şi-au format un fel de a vorbi în aşa fel încât de cele mai multe ori când se referă la Duhul Sfânt spun „puterea Duhului Sfânt”, de exemplu: „Binecuvântat să fie Tatăl, Fiul şi puterea Duhului Sfânt”. Analizând expresia luată ca exemplu, se deduce simplu că Tatăl şi Fiul sunt persoane, iar Duhul Sfânt, nu. Chiar dacă de cele mai multe ori se rostesc expresii de felul acesta din obicei şi nu din încredinţare, aceasta lasă să se înţeleagă că chiar dacă nu se contestă personalitatea Duhului Sfânt, ea este neglijată, ceea ce este o pierdere.

Iată câteva dovezi biblice în această privinţă: a) anumite acţiuni personale Îi sunt atribuite: dă

învăţătură - Ioan 14:26; depune mărturie - Ioan 15:26; convinge de vinovăţie - Ioan 16:8-11; călăuzeşte în adevăr - Ioan 16:13; îl glorifică pe Hristos - Ioan 16:14;

vorbeşte - F. Ap. 13:2; îi direcţionează pe oameni în slujire F. Ap. 16:6,7; mijloceşte - Rom. 8:26; cercetează - 1 Cor. 2:10; etc.

b) El poate fi tratat ca o persoană: poate fi întristat - Ef. 4:20; poate fi minţit - F. Ap. 5:3; poate fi ispitit - F. Ap. 5:9; etc.

Este bine să reţinem faptul că clipă de clipă alături de noi este o Persoană care se bucură sau se întristează de fiecare acţiune a noastră.

Acum după ce am aruncat o privire asupra adevăratei identităţi a Duhului Sfânt, accentuând faptul că El este o persoană divină ce locuieşte în omul duhovnicesc, este bine să aducem în atenţie modul în care El a lucrat între oameni în perioada dintre epoca apostolică zugrăvită pe paginile Bibliei şi începutul lucrării penticostale care a aşezat ca piatră de temelie a crezului său şi lucrarea Duhului Sfânt.

Fără a redacta pagini de istorie religioasă cu amănunte legate de botezul cu Duhul Sfânt şi celelalte daruri ale Sale, putem spune totuşi cu bucurie că Dumnezeu n-a rămas nicicând fără mărturie în lume, fie că această mărturie a fost concretizată într-o grupare religioasă organizată sau s-a manifestat izolat, într-un loc sau altul pe faţa pământului, acolo unde Dumnezeu a găsit burdufuri noi pentru vinul său cel nou.

Cu toate că potrivit cuvântului apostolului Pavel din 2 Tim. 3:12: „toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos, vor fi prigoniţi”, deci oamenii lui Dumnezeu n-au avut niciodată prea mult timp pentru a scrie cărţi despre crezul lor, ci mai degrabă au avut de înfruntat prigoane, totuşi nu lipsesc mărturii ale unor oameni din secolele trecute care dovedesc că urmaşii apostolilor au păstrat la loc de cinste lucrarea Duhului Sfânt, însă generaţiile următoare, cu cât se apropiau de noaptea Evului Mediu (anii 1300) cu atât s-au depărtat de ea, ca mai înspre 1700 şi după aceea, Dumnezeu să-şi înmulţească din nou binecuvântările Duhului peste oameni.

Astfel de exemplu Origen (185 - 254 d. Hr.) scria: „…şi în zilele de azi se mai păstrează printre creştini numele Duhului Sfânt… ei izgonesc duhurile rele, fac multe vindecări de bolnavi, şi după voia lui Dumnezeu, ei văd multe lucruri care au să vină”. De asemeni Cyril, (episcop al Alexandriei, 412 - 444) scrie: „…La unul, el foloseşte limba lui pentru a vorbi despre înţelepciune, altuia îi luminează inima pentru a proroci…” Mai apoi Vincent Ferrier şi Francisc Xavier, vorbesc în anii 1400 - 1500 despre vorbirea în limbi şi alte daruri ale Duhului Sfânt. După 1600 mărturiile despre botezul Duhului se înmulţesc până când în jurul lui 1900 în Statele Unite (Kansas şi Los Angeles) iau fiinţă grupări mai mari de oameni botezaţi cu Duhul Sfânt, cărora li s-au adăugat apoi alţii în

MIŞCAREA CHARISMATICĂ

„…cu toate amăgirile nelegiuirii”


Anglia (Walles) şi în multe alte ţări. Cele două războaie mondiale cu mişcările lor de mase de oameni în diferite părţi ale lumii, a contribuit ca lucrarea penticostală să pătrundă în multe ţări printre care şi în România. Astăzi mii de oameni în ţara noastră se bucură de această revărsare binecuvântată.

Dar aşa cum diavolul a stat împotriva Duhului Sfânt chiar din ziua Cincizecimii, tot aşa şi cu ocazia ploii târzii, cu ocazia primelor încercări de răspândire a lucrării penticostale, diavolul „şi-a pornit toate motoarele”.

Atunci, la început, F. Ap. 2 vorbeşte despre nişte oameni care îşi băteau joc de botezul cu Duhul Sfânt. Apoi F. Ap. 8 vorbeşte despre intenţia celui rău de a asocia lucrarea Duhului Sfânt cu banii, cu afacerile. În cele din urmă F. Ap. 13 vorbeşte despre prorocia mincinoasă ceea ce dovedeşte faptul că diavolul a recurs la falsificarea lucrării Duhului Sfânt.

Aceşti trei paşi constituie spaţiul pe care poate manevra diavolul lucrările lui, şi în cursul anilor i-a parcurs de foarte multe ori. Şi astăzi sunt cunoscute împrejurări când diverşi oameni au căzut pradă furiei şi înşelăciunii diavolului în această privinţă.

Acum însă, în vremea din urmă, satan a început a schimba modul de lucru, alegând câteva direcţii noi:

a) Întâia dintre ele este ilustrată de o vedenie ce se spune că a avut-o cineva prin 1907 în U.S.A. şi care era aşa: „Diavolii s-au sfătuit ce e de făcut, căci Duhul Sfânt a venit acum iarăşi pe pământ. În cele din urmă, un demon a venit cu propunerea: „Daţi-le un botez cu Duhul într-o viaţă fără sfinţire”. Astfel au luat amploare rugăciunile după botezul cu Duhul Sfânt, fără a se cerceta deloc viaţa celor ce-L cer, cu privire la curăţie, ci s-a urmărit fie starea de extaz, fie căpătarea unei garanţii liniştitoare pentru suflet, potrivit căreia odată botezat cu Duhul Sfânt, sunt pecetluit pentru cer. Astfel mulţi, mulţi oameni n-au fost interesaţi să trăiască o viaţă nouă, ci mai degrabă de a-şi procura un fel de bilet de liberă trecere pentru cer.

b) Dacă până prin 1960

oricine primea botezul cu Duhul Sfânt, era exclus din Bisericile din care făcea parte şi era nevoit să se înroleze în Biserica Penticostală, de la 1960 încoace diavolul a început a schimba tactica. El nu se mai ridică cu furie pentru excomunicarea celor botezaţi cu Duhul, ci le invită să rămână în gruparea religioasă din care făceau parte. Astfel astăzi asistăm la anglicani, prezbiterieni, metodişti, baptişti, adventişti, oastea Domnului ba chiar şi catolici, poate că în mod deosebit, catolici, care spun că au experimentat botezul cu Duhul Sfânt şi acum au mai multă râvnă pentru închinarea la icoane şi la Maica Domnului !

c) Prin anii 1980 a luat fiinţă o nouă formă de înşelătorie prin faptul că diavolul a acceptat să îmbrace haina de creştin evanghelic şi să imprime în această lucrare explozia marilor evanghelizări prin care se propovăduieşte credinţa în Isus, vindecarea divină, botezul Duhului, dar nu şi sfinţirea. Lozinca este: „Cât mai mulţi oameni, cât mai mulţi oameni pentru creştinism, şi aceasta fără a insista asupra sfinţirii. Poţi trăi cum vrei, e suficient să ridici o mână sus şi eşti „creştin”! Vreme îndelungată mă miram de anvergura evanghelizărilor lui Reinhard Bonke în Africa, sau de cea a bisericii lui Yonghi Cho din Coreea de Sud. Curând însă s-a dovedit că Bonke practica căderile pe jos în timpul slujbei, iar Cho a venit până şi în Bucureşti însoţit de o echipă de „teatru creştin”. Este de la sine înţeles că o pocăinţă veselă cu teatru şi râsete în hohot poate coapta mii de oameni. Calea care duce la cer, spunea Domnul, „este îngustă şi puţini o află”.

d) Prin 1990 când lipsa de sfinţire a dus inevitabil la îndepărtarea prezenţei lui Dumnezeu şi a harului Său din slujbele din casele de rugăciuni, oferta diavolului a fost părăsirea predicării Evangheliei şi a rugăciunii, găsite vinovate de starea de moleşeală şi orientarea spre fel de fel de metode lumeşti de a gâdila firea pământească a participanţilor. Bătăi din palme, râs, căzut pe jos, teatru creştin şi cântece, multe cântece cântate pe melodii cât mai

vesele. e) Diavolul şi-a dat seama că

totuşi o astfel de pocăinţă se deosebeşte prea mult de cea zugrăvită pe paginile Scripturii şi atunci a căutat să impulsioneze, să activeze latura carităţii, a ajutorării. E impresionant să poţi cuprinde aria de obiective în care se depun eforturi de către aceşti oameni care-şi închipuie că Dumnezeu se va vedea îndatorat să le deschidă uşa cerului datorită actelor lor de caritate. Astfel au luat fiinţă orfelinate, azile, grădiniţe, şcoli mai mici sau mai înalte, sisteme de într-ajutorare, case pentru sprijinirea copiilor străzii sau a celor drogaţi, etc. Toate acestea, sunt cu siguranţă, bune în sine, dar în spatele tuturor acestora se aude glasul disperat al diavolului: „Orice, orice numai pocăinţă cu sfinţire după Scripturi, nu !!”

f) Una dintre cele mai îndrăzneţe maxime, ridicate la rang de doctrină, ca rezumat a celei expuse aici este: „Credinţa este în inimă, cu trupul poţi face ce vrei.” Acest dicton este pus în practică ca atare în multe zone de pe glob unde aşa-zişii botezaţi cu Duhul Sfânt au pur şi simplu o viaţă de lume cu chefuri şi destrăbălări, fiind în acelaşi timp membri în biserici de factură charismatică. Şi la noi se întâlneşte maxima aceasta, dar într-o formulare mai mascată: „Ce-i în inimă contează!” Aceasta mai ales când avem de a face cu aspecte lumeşti în îmbrăcăminte sau comportare.

Cu siguranţă o serie de fraţi şi surori se vor întreba: „Unde se petrec toate acestea?” Toate acestea se petrec în Apus şi în alte locuri de pe glob, iar România şi în special Bucovina constituie o ţintă pentru care se depun eforturi ca şi aici să se accepte aceleaşi lucruri.

Articolul de faţă se doreşte un sunet de trâmbiţă.



Iată o secvență dintr-o slujbă din casa de rugăciune din Costişa, în anul 1933, după mărturia fratelui Ioan Horobeţ:

„Duminica viitoare eu mă duc cu 16 fraţi şi surori cu căruţa la Costişa. Eram tineri, îmbrăcaţi naţional româneşte. Am găsit casa de adunare, am intrat cu căruţa în ogradă, fraţii au ieşit, ne-au luat caii la adăpost şi am intrat în casă. Deşi eram ucraineni, noi cunoşteam limba română. De cum am intrat, am simţit că aici nu-i ca la noi (erau baptişti din Caminca). M-a prins teama deşi nu s-a început încă slujba. Fratele Ilie Lungu a citit un psalm şi s-au plecat cu toţii la rugăciune, ca la penticostali. Eu nu mă rugam, priveam cu ochii deschişi încoace şi încolo. Rugăciunea s-a transformat în clocot încât fără să vreau am aruncat o privire la tavan să văd dacă nu cumva se dărâmă.

Deodată, în timpul rugăciunii, din spatele adunării, o femeie vine pe culoarul dintre fraţi şi surori spre amvonul lângă care mă aflam eu. Dar nu venea pe picioare, venea pe genunchi,

purtată ca de un vânt. Şi vine spre mine şi eu mă gândesc: „… hm, o femeie … eu ştiu … da n-o să mă las, nu mă las”. S-a oprit ca la vreo doi metri de mine, a ridicat o mână în sus şi a zis: „Ascultă fiul Meu, Ioane, ai venit aici să vezi minuni? Dar tu vrei să fac astăzi o minune în viaţa ta?” Eu am cunoscut înlăuntrul meu că vorbeşte Dumnezeu prin gura femeii aceleia şi m-a cuprins o frică şi mai mare.

Mă gândeam că am să mor şi am strigat cât am putut de tare: „Doamne nu mă omorî, căci sunt un păcătos, lasă-mă în viaţă ca să mă pocăiesc!” Apoi în partea dreaptă un frate a început a cânta în limbi, după care a tălmăcit.

Cuvintele erau atât de pătrunzătoare că adunarea a început a plânge, şi eu plângeam împreună cu ei, auzind despre slava lui Dumnezeu. Când a încetat tălmăcirea, o altă femeie a început a vorbi în limbi şi a proroci despre rănile şi suferinţele lui Hristos.

După ce s-a terminat prima rugăciune au mai fost şi altele şi apoi s-a vestit Evanghelia.

Când plecam spre casă, plecam 16 suflete cu credinţa penticostală. Noi am devenit penticostali de la prima rugăciune din duminica aceea, în casa de rugăciune de la Costişa.”

Nu am fost

niciodată la slujbă la Costişa, nu cunosc cum merg lucrurile acolo acum după aproape 60 de ani, dar pretutindeni pe unde merg şi mă străduiesc să nu întârzii la începerea slujbelor din casa Domnului, prima rugăciune diferă

foarte mult de cea zugrăvită mai sus. Nu numai că prezenţa în casa de rugăciune la ora începerii este undeva sub jumătate, dar buzele abia mişcate ale celor îngenunchiaţi lasă impresia că înclinăm spre baptişti sau creştini după Evanghelie, decât spre penticostali. Cu greu poţi întâlni o rugăciune înflăcărată în vreo casă, într-un grup de rugăciune iar prorocii adevăraţi sunt tot mai

puţini. Dacă fratele Horobeţ era

cuprins de frică privind clocotul rugăciunii, eu mă simt pătruns de frică privind rugăciunile care nu ţin mai mult de două - trei minute şi sunt alcătuite din şoaptele celor

cu un cot sprijinit pe bancă şi cu cealaltă mână la ochi. Şi totuşi Biblia spune că rugăciunea care are putere este cea fierbinte.

Nu sunt susţinătorul strigătelor celor neînsoţiţi de puterea Duhului Sfânt dar mă uit cu dor după vuietul acela de ape multe, mă uit după revărsarea harului însoţit de cântări în alte limbi, pe care l-aş dori pretutindeni dar mai ales în casele de rugăciuni ale penticostalilor.

Fraţilor, îngăduiţi-mi strigătul îndurerat aşternut pe paginile acestei reviste născută din acelaşi dor după credinţa ce ni s-a dat:

DACĂ ÎNCETĂM SĂ FIM PENTICOSTALI ÎN RUGĂCIUNE, NU MAI RĂMÂNE NIMIC ÎN CARE AM PUTEA FI PENTICOSTALI CU ADEVĂRAT.

Hai să venim înaintea Domnului cu post, să întețim întâlnirile de rugăciune şi să ne rugăm fierbinte ca Dumnezeu să aducă iarăşi primăvara duhovnicească pe meleagurile noastre. Vă rog! Vă rog din inimă!


Apel


Felix, un personaj al imperiului roman, era guvernator al Iudeii, în Cezarea. Imperiul Roman era puternic și cuceritor. Era superior ca civilizație și putere, în acea vreme. Ca și guvernator, Felix avea putere de împărat.

Într-o zi a primit o scrisoare de la căpitanul Ierusalimului, Claudius Lisias, cu vestea că trebuie să judece procesul lui Pavel- apostolul.

Când au adus soldații pe Pavel, au venit și pârâșii lui. Avocatul Tertul a adus acuzații împotriva lui Pavel, precum că vestește evreilor și neamurilor despre Isus că este Mântuitorul. Acest subiect, pe guvernatorul Felix, chiar îl interesa și voia să-l audă pe Pavel vorbind. Și pentru că legea romană dădea drept acuzatului să se apere, Felix l-a lăsat pe Pavel să-și spună și el cuvântul. Să se apere în fața acuzațiilor care i-au fost aduse. Atunci Pavel, a zis: slujesc Dumnezeului părinților mei, urmând calea trasată de Domnul Isus, pe care ei o numesc „partidă”. Cred tot ce scrie în lege și proroci și că vor învia toți morții. Nu am jefuit Templul și nici nu am spus ceva rău.

Felix era căsătorit cu o iudeică numită Drusila și știa multe despre religia iudaică. Și chiar despre moartea și învierea Domnului Isus. Știa foarte multe despre creștinism. După ce i-a ascultat pe toți, le-a amânat procesul. Avocatul Tertul și ceilalți pârâși au plecat la Ierusalim, de unde venise. Iar pe Pavel, l-a pus să fie păzit de un centurion, într-o casă, unde putea să fie vizitat de

cunoscuții lui. După câteva zile, Felix a venit cu soția lui Drusila, ca să-l asculte pe Pavel despre credința în Domnul Isus Hristos. Pavel a început să le spună despre viața fără păcat, despre înfrânarea poftelor și despre cum vor fi judecați oamenii care nu vor să se lase de faptele lor rele. Felix s-a îngrozit când a auzit cuvintele lui Pavel și i-a spus: „du-te; când voi mai avea ocazia, te voi chema!” Îl credea pe Pavel, însă nu voia să-și schimbe viața. Îi plăceau distracțiile, petrecerile și nu a vrut să asculte despre o viață fără păcat.

Felix îl chema des pe Pavel ca să vorbească cu el, nu că l-ar fi interesat spusele apostolului; el spera că va primi bani de la el. Și au trecut așa doi ani.

După legea romană, nu avea motiv să-l condamne pe Pavel. Dar nici nu l-a eliberat. Felix a vrut să facă pe placul unor oameni și l-a ținut astfel întemnițat pe apostol.

Ce trist că Felix care avea

autoritate de rege, putea face dreptate, fiindcă asta era meseria lui, el însă s-a comportat ca un sclav*. Pentru el a fost mai important să facă pe placul oamenilor, decât să fie plăcut lui Dumnezeu. Tu ce alegi?

„Felix” înseamnă fericit. Acest guvernator a avut șansa să fie fericit veșnic. Apostolul Pavel i-a vorbit timp de doi ani despre credință, însă el a refuzat să-și schimbe viața.

Pavel- apostolul, ne sfătuiește: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile.” (Evrei 3:8).

* SCLAV, -Ă, sclavi, -e, s.

m. și f. Persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân pentru care muncește; rob. ♦ Fig. Persoană care satisface orbește și servil voința altuia ♦ Fig. Persoană care își subordonează integral voința sau acțiunile unei pasiuni, unei dogme, unui viciu etc.

L. Ungureanu

Felix – guvernator Faptele Apostolilor 23:25-35; 24


Jong-su a devenit tot mai

nervoasă în momentul în care a

părăsit în mașina contrabandistului

granița nord-coreeană. Cu o

noapte înainte ea a traversat râul

Yalu către China și acum aștepta

zorii unei vieți noi. Cum a ajuns

aici? Totul a început odată cu

valul de foame masiv care a

început în anul 1993. Cu toate că

Jong-su avea un loc de muncă

legal, ea s-a simțit obligată să

practice afaceri ilegale pentru a

rămânea în viață. În cazul în care

afacerile ei ilegale ar fi ieșit la

lumină ea ar fi putut fi

condamnată la 15 ani de muncă

forțată. În plus, prietenul ei a

amenințat-o că va divulga la

poliție afacerile sale comerciale

după ce ea i-a refuzat acestuia

cererea de căsătorie. În această

situație critică ea s-a adresat

vecinului ei care era un foarte

activ contrabandist. Acesta a

asigurat-o pe Jong-su că ea ar

putea trăi în China, în apropiere de

graniță și că în felul acesta ea și-ar

putea vedea mama din când în

când. Astfel ea spera să scape și

aștepta nervoasă gândindu-se cum

vor decurge toate.

Coșmarul de dimineață

Când mașina s-a depărtat de

graniță, planurile contrabandiștilor

(care lucrau în echipă) s-au

schimbat brusc. Poliția era în

apropiere. „Acest lucru nu l-am

discutat”, a protestat Jong-su. Dar

contrabandistul a înfricoșat-o și

mai mult și a amenințat-o: „Dacă

nu te liniștești, te vârâm de

urgență într-un bordel.”

Șase ore mai târziu Jong-su

a fost coborâtă în fața unei căsuțe

din chirpici. Inima i-a stat în loc în

momentul în care l-a văzut pe

bărbatul chinez stând în fața casei

și tot acum a realizat că i-a fost

vândută acestuia. Această situație

neașteptată era mult mai mult

decât ceea ce ea putea să suporte.

Nu cunoștea niciun dialect

chinezesc și bărbatul nu știa

coreeana. Știa de asemenea că

șansa unei dezertări era minimă.

Jong-su a înțeles că singura ei

speranță era să învețe dialectul

mandarin, pentru ca astfel să-și

poată cunoaște bărbatul și să

coabiteze cu el. Apoi, poate că

acestuia i se va face milă și o va

lăsa să plece din nou acasă. Câteva

luni mai târziu acest plan a devenit

irealizabil, atunci când Jong-su a

observat că era însărcinată. Chiar

dacă i-ar fi fost posibil să se

întoarcă în Coreea de Nord, ea nu-

și putea imagina cum își va putea

crește acolo copilul.

Nădejde veșnică care

schimbă o familie

În curând Jong-su a întâlnit

și alte femei nord-coreene care

fuseseră de asemenea vândute.

Acestea i-au făcut cunoștință cu

un sud-coreean care i-a dăruit o

Biblie și care i-a explicat

Evanghelia. Cuvintele Bibliei i-au

liniștit inima lui Jong-su, astfel

încât ea și-a simțit pentru prima

oară inima eliberată. Ea l-a

acceptat pe Domnul Isus în viața

ei și apoi le-a povestit și celorlalte

femei nord-coreene despre El.

Chiar și bărbatul chinez a observat

o mare schimbare în

comportamentul ei și cum această

schimbare privea chiar și modul

de conviețuire cu totul nou în

relația conjugală. După o vreme și

acesta și-a deschis inima pentru

Domnul Isus.

De când Jong-su și soțul ei

lucrează împreună la această

lucrare nouă, Evanghelia începe să

fie propovăduită femeilor nord-

coreene și bărbaților lor chinezi.

Familii întregi și-au schimbat viața

total, au început să se respecte mai

mult unii pe alții iar relațiile lor au

devenit tot mai frumoase. Multe

dintre perechile care au ajuns să

conviețuiască în acest mod au

devenit creștine. Dumnezeu a

folosit-o pe Jong-su inițial în

prizonierat, pentru ca ea să

răspândească în China, Vestea cea

Bună a Domnului Isus.

În românește de

Vasile Breabăn

Din „Vocea Martirilor”

Nr. 06/2017

Coreea de Nord

Vândută de oameni

Povestea lui Jong-su (nume schimbat) este cea a multor femei nord-coreene care își părăsesc țara din disperare și care apoi sunt vândute de negustorii de oameni, bărbaților chinezi. Politica demografică - „doar un singur copil” - practicată de câteva decenii, a condus în China la o lipsă acută de femei. Prin îndurarea lui Dumnezeu, Jong-su a putut să răzbată trecând prin închisorile omenești către libertatea veșnică.

1. Ce meserii au practicat primii doi copii ai

familiei, Adam și Eva? Cum se numeau ei? (1)

2. Copiii lui Lameh au rămas în istoria Bibliei ca

părinți ai unor meșteșuguri. Ce meșteșuguri li se

atribuie și cum se numesc cei trei copii? (1)

3. Despre cine se spune că era „un viteaz vânător

înaintea Domnului”? (1)

4. Cum se numește și cu ce se ocupa rebelul nepot

al lui Avraam, care a fost declarat de Biblie „curvar

și lumesc”? Cum se numesc părinții lui? (1)

5. Cu ce se ocupau fetele preotului Ietro pe când

locuiau în casa părintească? Câte surori erau? (2)

6. Cum se numea egipteanul care l-a cumpărat pe

Iosif, fiul lui Iacov, și ce funcție ocupa acesta în

Egipt? (1)

7. Cum se numesc asistentele din Egipt, despre

care se spune că Dumnezeu le-a făcut case? Ce faptă/

e le-a favorizat în ochii lui Dumnezeu? (2)

8. Ce meserii aveau cei doi colegii de temniță ai

lui Iosif? (1)

9. Ce munci prestau evreii, pe când erau sclavi în

Egipt? (2)

10.Cum se numește omul căruia Domnul

Dumnezeu i-a dăruit pricepere în confecționarea

obiectelor de artă de la cort? Cine era ucenicul lui?

Enumeră cel puțin 5 obiecte făcute de ei! (2)

11.Cărui om din Israel și generațiilor ulterioare

lui, i-a /le-a fost dată slujba preoției prin lege

veșnică?(2)

12.Care om a fost preot și judecător în Israel 40

de ani? (9) Dă exemplu de 5 judecători și cât timp au

avut ei această funcție, în Israel?

13. Cine a fost primul monarh al Israelului? Dar

următorii doi? Spune câte o caracteristică despre

fiecare, așa cum ți-au rămas ție în minte când ai citit

istoriile lor! (9,10)

14. Ce funcții aveau în Israel acești oameni: Ioab,

Ahitofel, Hușai? Numește trei oameni contemporani

cu ei! (10)

15.Cum se numesc oamenii care aveau statutul de

preoți și profeți, la curtea regelui David? (10)


CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „Meseriile oamenilor Bibliei I”

„…să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.” (Efeseni 4:28)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De citit (...) şi povestirea de la „Rubrica copiilor – Felix – guvernator ” Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

Premianţii acestei luni:

Goleșie Timeea – Dobra; Goleșie Alexandru-Claudiu – Dobra; Goleșie Sergiu-Cadmiel – Dobra; Luncan Vinicius – Dobra; Luncan Eunice – Dobra; Tudor Adina – Agigea; Brăgărea Viorica – Bughea de Jos; Naia Daniel – Remetea Mare; Naia Naomi-Mihaela – Remetea Mare.

Vă rugăm să confirmați telefonic sau în scris, primirea premiilor!!!!!!

DEAC LAVINIA – Contactează-mă urgent!

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.08.2017!


1. Tertul – Faptele Apostolilor 24

2. O femeie văduvă – profetului Ilie 1Împărați

17:18

3. Iosif – de frații lui Geneza 37:4

4. Profetul Hanania Ieremia 29:16

5. Petru – la judecarea și condamnarea Domnului

Isus Matei26

6. „Nu te grăbi să deschizi gura și să nu-ți

rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu;

căci Dumnezeu este în cer și tu pe pământ, de aceea să

nu spui vorbe multe”. Eclesiastul 5:2

7. Limba – vorbire, desăvârșit Iacov 3

8. Înțeleptul care și-a zidit casa pe stâncă –

nechibzuitul care a construit pe nisip Matei 7:24-26

9. Da să fie da și nu să fie nu Matei 5:37

10. Cuvinte porcoase, vorbe ne gândite, glume

proaste, ci cuvinte de mulțumire. Efeseni 5:4

11. Să nu iei în deșert Numele Domnului, Să nu

minți – Exod 20

12. Inima la învățătură – urechile la cuvintele

științei Proverbe 23:12

13. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină sau

din cuvintele tale vei fi osândit. Matei 12.37

14. Au cârtit.

15. 5 exemple din cartea Proverbe.

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: „CUVINTELE”

După anunțul făcut în luna octombrie referitor la apariția revistei în anul 2017, au apărut reacții care au determinat pe frații din colectivul de redacție să revină asupra hotărârii luate și, în consecință, vom continua să scoatem 11 numere pe an mărind prețurile datorită creșterii taxelor poștale.

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2017 se pot face la următoarele preţuri:

32 RON pentru 1 abonament în România.

30 EURO pentru 1 abonament în Europa.

32 EURO pentru 1 abonament în alte continente.

La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.

Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament.

Preţurile fixate includ şi taxele poştale.

Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 10 ian. 2017.

Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625; 0722.558243.

Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe, tel.: 0722.558243.

Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:

Gică Vişan

OP. 1 CP. 13,

Rădăuţi 725400

Jud. Suceava

Regulament concurs biblic

Concursul „Cercetaţi Scripturile” se desfăşoară lunar, pe diferite secţiuni Biblice. O întrebare conţine 2 puncte. Primii 10 participanţi care acumulează 100 de puncte în decursul mai multor

secţiuni, vor fi premiaţi.

Fiecare participant, când trimite răspunsurile să specifice, vârsta şi domiciliul, corect.

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vă mulţumim că alegeţi o participare corectă şi abia aşteptăm să vă răsplătim interesul fiindcă „Cercetaţi Scripturile”!

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

CREȘTINUL—CETĂTEAN AL CERULUI!

LEGALISM ȘI SLOBOZENIE MINTE SĂNĂTOASĂ!

VREMURI

ODATĂ DEMULT, ÎN BUCOVINA! ZENIT ȘI NEGURĂ ÎN ISTORIA MUZICII CREȘTINE

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR!

EGALITATE?

MIȘCAREA CHARISMATICĂ

APEL

FELIX - GUVERNATOR

VÂNDUTĂ DE OAMENI

CONCURS BIBLIC: MESERIILE OAMENILOR BIBLIEI

PRIN VIȘINI VÂNTUL ALEARGĂ...

Prin vișini vântul aleargă...

Prin vișini vântul aleargă răpind din ei tăcut - Petale scuturate din floarea ce-a trecut Și vișinii în urmă rămân pustii și goi, Jelindu-și floarea moartă căzută în noroi... Au fost cândva odată gătiți de sărbătoare Cu floarea mândră albă zâmbind parcă în soare Dar într-o dimineață o ploaie peste sat Veșmântul de lumină le-a smuls și scuturat. Și ning acum splendoarea pierdută peste drum, Încununând cărarea de floare și parfum Și viscolite-n vânt sunt duse peste vie Lăsând în urmă numai pustiu și nostalgie... ...S-a dus și primăvara... trecut-a ca un gând Pe aripi de petale o văd ușor zburând Spre depărtări albastre se pierde dusă-n zare - Răpită pe vecie de Veșnica Uitare... Și vântul printre vișini doinește-ncet și cântă Și în suspinul lui auzi...parcă cuvântă: „Că Omul e ca pomul ce iată-l înflorit Își scutură podoaba... când e îmbătrânit” ... Și... vișini în urmă rămân pustii și goi, Jelindu-și floarea moartă căzută în noroi Și totuși cu speranță Suspinul li se curmă Că-n locul florii moarte rămâne Rodu-n urmă! Dar câte flori frumoase se pierd în veci în ceață Că n-au purtat în ele fructe spre viață!... Dar binecuvântate vor fi în veci acele Ce cu dăruire purtat-au Fructe-n ele!... -O!... fă-mi Isuse Doamne ca și Viața mea Flori cu Roada vieții să-nflorească-n ea! Nicicând a ei petale să-și scuture în vânt Spre veșnica uitare, spre veșnicul mormânt!...

Gh. Crăciun

Date post:	03-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	9 times
Download:	0 times

Cercetați Scripturile ! Vom continua cercetarea Scripturii ... · Ori de câte ori vorbim sau...

Documents