sumar Nr 76 August 2020

Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artistului Mircea Gabriel Nistorescu

1

SumarCorneliu V. Mihail Lecție de demnitate ................................2Apusul vinului în călimară Valentin Leahu ..........................3Silviu GUGA Eternul și necunoscutul Eminescu ...................4Să nu-l uităm pe Noica .........................................................6Ion Dur De ce a spus Noica bye-bye Occidentului? ............10Ars Poetica Liviu Vișan .......................................................14Căzan Eva-Maria Versuri ....................................................15Ars Poetica Ioan Topârceanu ..............................................16Versuri Octavian Mihalcea .................................................18Emilia Poenariu Versuri ......................................................20Adrian Munteanu Sonete .................................................22Adrian Suciu M-a părăsit sângele meu ..............................24Florin Dochia Carla prima..................................................28Daniela Gumann Versuri ....................................................30Andra Ticărău Proză scurtă ................................................32Ars Poetica Daniel Marian ..................................................35Ars Poetica Carmen Popescu..............................................38Ars Poetica Silvana Andrada Tcacenco ...............................40Florin Predescu Versuri ......................................................43Cristina Crețu Proză scurtă .................................................44Ars Poetica Luminița Potîrniche ........................................47Ars Poetica Mihai Posada ...................................................50Mioara Bahna Înfruntând o lume proteică Letiția Vladislav: PUZZLE ..............................................................................51Octavian Mihalcea Extensiuni lirico-metafizice .................52America visului românesc interviu cu scriitoarea profesor Anca Sîrghie ........................................................54Mircea Gabriel Nistorescu ..................................................60Despre Universul Multi-Spațial Cristi Serafin .....................76Poeme Elena Moisei ..........................................................78Versuri Emil Almășan .........................................................80Raport De Evaluare Ex-Post A Implementării Studiului Știinti-fic: „Strategia De Dezvoltare Durabilă /Sustenabilă A Comunei Mândra Din Cadrul Asociației Intercomunitare - Dumbrava Narciselor- Județul Brașov România”.................................82Postfață de Dinu Petrescu ..................................................91Nina Hoza Proză .................................................................92Sandu Tarsia Paște în timp de epidemie (coronavirus, 2020) Baletul comic în două acte La fille mal gardée la Teatrul de Balet Sibiu .....................100

CENACLUL PĂLTINIȘde laRevista Cenaclul de la Păltiniș este apreciată cu Diploma de

Excelență din partea Bibliotecii Naționale a României, cu diploma de onoare din partea Bibliotecii Militare Centrale-

cu ocazia împlinirii a 140 de ani de activitate, cu Premiul de Excelență în cultură din partea Revistei

E-creator din Baia Mare.

Valentin Leahu - Redactor șef Coordonatori

Ioan Topârceanu - Coordonator executiv Silviu Guga - Coordonator literar

Corneliu V. Mihail - Reportaj Ovidiu Calborean - Secretar general al redacției

Sorin Sava - DTP Silviu Crăciunaș - Website

Elena Moisei - Secretar literar

Seniori editori: Doina Zaharia

COLEGIUL DE ONOARE: Bibioteca Națională a României,

Consiliul Județean Sibiu, Biblioteca Județeană Astra Sibiu, Teatrul de Balet Sibiu,

Ion Tache, Ioan Tămâian Ioan Cărmăzan Ioan Radu Văcărescu Mircea Ureche Ioan Topârceanu,

Mircea Ștețiu, Dumitru Ban, Mirela Gruiță, Mihai Gagea, Constantin Ilea, Dumitru Augustin Doman, Octavian

Hoandră, Constantin Necula, Părintele Madina, Romeo Petrasciuc

CORESPONDENȚI SPECIALI: Florin Predescu (Washinton, Montreal)

Dan Dănilă, Cristina Ana-Maria Leahu-(Rotterdam)

REDACTORI: Emil Almășan, Sabrina Ștef, Alexandra Mihalcea,

Iulia Almășan

Au plecat dintre noi: Eugen Jitariuc, Horia Tabacu, Dan Mucenic, Eugen Tăutu,

Petru Ovidiu Dumbrăveanu, Rareș Jitariuc, Ovidiu Macovei RELAȚII ȘI SCRISORI:

cenacluldelapaltinis@gmail.com valentin.leahu@gmail.com

www.revistacenacluldelapaltinis.ro tel: 0745.335.192

Revistă editată de Asociația Cenaclul de la Păltiniș, înscrisă în Registrul special al Asociațiilor și Fundațiilor, existent la

Judecătoria Sibiu FONDATORI: Gabriela Bica, Doina Zaharia, Ana-Maria

Cristina Leahu PREȘEDINTE în FUNCȚIE: Florin Pîrvu

VICEPREȘEDINTE: Emil Almășan SECRETAR: Llelu Vălăreanu Sârbu SENIOR EDITOR: Simona Radu

Revista Cenaclul de la Păltiniș deține la Biblioteca Națională a României codul ISSN: 2066-7957

Tiparul executat la Print ATU

Editorial2

Corneliu V. MihailConfesiunile

Unui Mercenar (fragmente din roman)

Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare

Îmi este foarte greu să ordonez ava-lanşa de evenimente tumultuoase care mi-au inundat viaţa, de aceea voi divaga frecvent, nefăcând altceva decât să mani-fest şi în scris, prea plinul haotic al parcur-sului existenţial. Am pendulat între bine şi rău, între sublim şi abject, între tragic şi voios, realizând că îmi este foarte greu să precizez în ce ipostaze m-am simţit mai bine. Oricum, morala tradiţională cum că binele învinge răul o mai afişează şi susţin doar unele religii, mie confirmându- mi -se doar axioma satanică, că diavolul este infiltrat peste tot.

M-am bucurat, sau am fost benefici-arul faptului că am avut această revelaţie de foarte tânăr, fără să mă las păcălit de viaţă. Crud fiind, cu neastâmpăr biologic şi psihic răscolitor, dornic de a face, de a mă impune, de a fi benefic cauzei, mă aflam în străinătate cu un foarte bun

camarad, arhitectul N. care a avut o mare în-râurire asupra destinului meu. Reactivând o sursă adormită, în conser-vare, am intrat în posesia unor date (in-formaţii uluitoare), incredibile, despre un înalt politician din ţară care a trădat, creând premizele defectării generalului P. din 78. Crezând că am pus-o, mă iluzi-onam la elogiile şi îmbujorările ce le vom primi, fiind temperat, chiar izbit, de afir-maţia laconică a lui N. Nu se va întâmpla ni-mic personajul divulgat este invulnerabil, de neînlocuit, îl vei aplauda de 23 august în Tribuna Oficială. Aşa a fost!

Întâmplarea, marcându-mă profund, definitiv, m-a obligat de acum, la o stra-tegie personală, în toate evenimentele. Ni-ciodată, adevărul, pentru mine, nu a mai fost alb sau minciuna neagră. Este dureros când controbăi în firidele mascate ale so-cietăţii şi dai de martiri abjecţi şi proscrişi inocenţi. Se alterează totul, se bulversează valorile, nu-ţi rămâne decât să operezi cu instinctul, să-ţi creionezi un discernământ special, cu care să diseci totul. Şi asta este foarte greu, când de la o sugestie, de la o simplă privire de a ta, se poate nărui desti-nul unui om. Scrupulele nu apar, nu exis-tă, deoarece în numele statului se comit, senin, cele mai atroce nelegiuri, doar cri-ma personală este imputabilă. Aşa că, am văzut portari de noapte, murind ziua, am văzut ghinionişti care şi-au cumpărat circ şi le-au murit piticii, am văzut inocenţi nă-tăfleţi, uluiţi că nu le iese nimic, dar mai ales, am văzut trădători îngropaţi în ono-ruri şi patrioţi aruncaţi la groapa comu-nă. Am cunoscut arhangheli ai neamului murind în recluziuni infernale prin puş-cării, fără resentimente, fără reproşuri la adresa unui Dumnezeu cel puţin uituc, în timp ce stimabili ministeriali sodomizau copii inocenţi. Am fost inundat de noroaie pestilenţiale, dar am răzbit, păstrându-mi, încă, elanul vieţii. Poate, având un curaj inconştient, am parcurs situaţiile limită cu gravitate şi curaj, vorba moşului meu, hâtru şi vier în sat: curva bătrâna nu se sparie de dimensiunea sculei.

3Editorial

Boemul este, din punctul meu de ve-dere, o minoritate intelectuală, chiar de rasă. „E factor de progres cultural”, cum mi-a explicat prietenul meu etern, Victor Niţă15. Boemul nu trebuie comparat cu alt boem, ca să fac o parafrază la vorbele ma-estrului cuvintelor, Nichita Stănescu. Boe-mul trebuie să fie mai bun decât el însuşi. Tot timpul, dacă nu se sparge oglinda în care se uită, o ia de la capăt şi povesteşte din viaţa lui minunată. Doar imbecilii pot fi deranjaţi de boemi.

Puiu Novac. El obişnuia să contabilize-ze masa şi cu deosebit respect faţă de nota de plată, cerea, de fiecare dată, să se facă o notă intermediară, oriunde am fi fost, la Mercur, la Pescarul, la Casa Armatei sau cine ştie unde ne-am fi aflat. 30 că boemii sunt mai fericiţi decât dobitoacele invi-

dioase pe destinul clienţilor lui Bachus. Treaba lor, de trei ori! Treaba mea e să trec prin viaţa asta minunată aşa cum mă pri-cep şi am voie. Am voie să scriu amintiri din boemă până când minunatul mentor al acestei rubrici, Horia Tabacu, îmi va da peste degetele astea două cu care săvâr-şesc, cu o umbră de umor, cuvinte care să le fie pe inimă boemilor. Bogdan Pietriş – amintesc oricând cu tristeţe împlinirea lui în ceruri – mă povăţuia să-i alung tris-teţea cu poemul meu boem, care zice aşa: „Boema nu-i o simplă epopee,/ e o alune-care printre stânci,/ e o bibliotecă luată-n brânci/ şi-o sticlă comparată cu-o femeie./ Boema e o dragoste amară/ fără de care viaţa-mi n-are rost,/ boema e o zi de post/ … apusul vinului în călimară”. Asta e!

Valentin LeahuApusul vinului

în călimară

15 Gheorghe Victor Niţă. Publicist şi ziarist sportiv. Născut la Deva. Profesor de limba română. 16 Pica, Puca, Ahoe, mari dizidenţi ai boemei care e pe cale de dispariţie, îşi alegeau prieteniile după înţelesul lor. 16 Tudor George-Ahoe (n. 3 februarie 1926,Ulmeni, Ilfov d. 12 ianuarie 1992, Bucureşti), poet şi tra-ducător român. Poreclit Ahoe, unul din boemii generaţiei sale, împreună cu Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Teodor Pîcă, Florin Pucă, Dumitru Ţepeneag. 29 Dinică17 va rămâne un mare boem. Unui mare talent nu i te adresezi vreodată cu „măi, beţivule”, că vei primi oprobriul public. 18 Ştefan Iordache a fost şi va rămâne un mare boem şi naş al boemei de la Şarpele Roşu19. Talentul celui care vă relatează aceste gânduri poate fi oricând îndoielnic. Dar nesimţirea celui care nu înţelege că boema e o candelă amară e problema lui20. Anecdotele cu boemi au făcut deliciul fiecărei epoci de trăire, bahică sau nonbahică. Inchiziţia nu tortura pe cineva pentru băutură. Se prea poate să le fi fost frică fraierilor de Dyonissos, zeul desfrâului. Iisus a schimbat apa în vin în Cana Galileii. Bla, bla, bla. Cert e 17 Gheorghe Dinică (n. 25 decembrie 1933, 1 ianuarie 1934 – în acte oficiale, Bucureşti – d. 10 noiem-brie 2009, Bucureşti), unul dintre cei mai importanţi actori români18 Ştefan Iordache (n. 3 februarie 1941, Calafat, România – d. 14 septembrie 2008, Viena, Austria), unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film şi televiziune. A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani.19 Şarpele Roşu. Boemă bucureşteană a anilor 90. Se afla la intersecţia străzilor Galaţi şi Eminescu. 20 Ani la rând, poate că seară de seară, am stat la masă cu Horia Tabacu, Puiu Novac şi Vecinu, despicând firul unor poveşti în patru. Îmi aduc aminte cu nostalgie de mesele la care eram alături de Dom Puie, tatăl Brânduşei, directoarea circului.

Editorial4

Silviu GUGAEternul și necunoscutul

EminescuÎn primul ianuarie liber, din 1990,

într-un cotidian sibian mă entuziasmam spunând că „am redobândit ziua Sfântului Mihai Eminescu” pentru că data de 15 ianuarie era între alte aniversări devenite adevărate „sărbători naţionale” şi paginile tuturor publicaţiilor erau pline de osanale aduse tovarăşilor „stimaţi şi iubiţi”. Despre ziua aniversară a lui Eminescu se vorbea doar prin simpozioanele organizate, mai degrabă clandestin, prin unele şcoli. „Integrala Eminescu”, pe care o visa Noica printre brazii Păltinişului, nu era cuprinsă în niciun plan cincinal. Deşi lucrurile s-au mai schimbat, cum ne place să spunem, socotesc că am fost destul de naiv în articolul meu cu „redobândirea” aniversării ca şi în speranţa unui progres care îl va face eminescologia. Tulburător şi paradoxal acest destin care a ursit ca marele poet să pară cunoscut, dar, de fapt, să rămână necunoscut. E adevărat acum editarea, începută de Perpessicius, a operelor este încheiată şi s-a scris, şi în ultima vreme enorm de mult despre el, uneori laudativ şi superficial, alteori denigrator şi la fel de superficial, dar şi lucruri profunde descoperindu-se noi ipostaze ale personalităţii sale copleşitoare , noi evaluări competente ale operei,

s-au publicat scrisori ţinute în secret, s-a aşezat poetul şi gazetarul în toate contextele literare, sociale ideologice, după placul unora sau altora, a fost reevaluat şi reinterpretat şi reanalizat şi revizuit şamd. Unele dintre aceste „reaşezări”, făcute ca să spulbere mitul Eminescu, sunt de toată pomina. Cu toate acestea, bune rele, cum or fi, Eminescu rămâne o sursă importantă de cercetare, dovadă stau ultimele studii publicate şi titlul unei cărţi „Ştim noi cine a fost Eminescu?” e cât se poate de firesc. Cartea pare a fi scrisă sub obsesia versului „El n-a fost când era, el e când nu e”, pus, de altfel drept motto.

5Editorial

Importanţa acestei cărţi este că atrage atenţia asupra atâtor lucruri neştiute despre Eminescu, că eternul Eminescu rămâne încă... necunoscut. Autoarea, Ilina Gregori, o reputată germanistă, a aprofundat sursele documentare germane şi a oferit noi perspective în cunoaşterea lui Eminescu. Despre publicarea poeziilor lui Eminescu în antologia Rumänische Dichtungen autoarea nu face referiri decât într-o notă de subsol, dar interesant ar fi fost dacă prezenta scrisorile lui Mite Kremnitz cu editorul german care cuprind multe referiri nu numai la felul în care a fost tradus Eminescu, la rolul reginei poete Carmen Sylva, ci şi la poetul însuşi. Sunt sigur că aceste scrisori ar face vâlvă la fel de mare ca şi corespondenţa dintre poet şi Veronica Micle, publicată de Christina Zarifopol-Illias la graniţa dintre milenii. Ca să-l parafrazez pe G. Călinescu spun că „ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări până când” vor fi elucidate toate necunoscutele eminesciene. Ca să fiu sincer mărturisesc că nu mi se pare atât de îngrijorătoare necunoaşterea unor detalii, mai grav e că Eminescu tinde să devină... tot mai necunoscut prin necitire. Versurile unui admirator (Alexandru Vlahuţă) „Tot mai citesc măreaţa-ţi carte/ Deşi ţi-o ştiu pe dinafară”, sunt tot mai vetuste. Acum „cartea” lui Eminescu cuprinde ediţia completa a Operelor şi, Doamne fereşte, nimeni n-ar putea-o memora, dar de citit, măcar poeziile, se pot citi. Şi cât de nou e poetul nostru în poeziile postume, şi câtă dreptate avea Ion Negoiţescu, încât ajungem să recunoaştem ca Eminescu e

mai mare... necunoscut decât cunoscut. Cel mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce lui Eminescu e să-l citim şi, eventual, să-l recitim. SUBSCRIPŢIE PUBLICĂ pentru publicarea volumului de versuri VIAŢA FĂRĂ URMĂRI de Adrian Suciu, în tălmăcirea grafică a lui Vlad Ciobanu, cu o prefaţă de Daniel Cristea-Enache. Volumul, care va apărea în cursul anului 2010, la Editura Brumar din Timişoara, în condiţii tipografice de excepţie, este prima carte cu tiraj comercial care va fi publicată integral prin subscripţie publică în România după al Doilea Război Mondial. Lista de subscripţie va fi publicată în interiorul volumului, în ordinea cronologică a subscripţiei. Suma minimă de subscripţie este de 30 RON pentru un exemplar din tirajul normal, 50 RON pentru un exemplar individualizat, hors tirage, numerotat manual şi semnat de către autor, conţinînd o filă de manuscris original al acestuia şi 100 RON pentru un exemplar personalizat conţinînd, în plus, o gravură a artistului Vlad Ciobanu, într-un tiraj limitat strict la numărul celor care aleg această variantă de subscripţie. Suma de subscripţie acoperă preţul de producţie al exemplarului şi costurile de expediţie, logistică şi corespondenţă. Informaţii relevante despre activitatea literară a scriitorului Adrian Suciu pot fi găsite pe site-ul personal al acestuia, la adresa www.adriansuciu.ro Autorul poate fi contactat direct, pentru orice informaţii privind subscripţia şi condiţiile editoriale de apariţie a volumului, pe e-mail-ul poezie@adriansuciu.ro Am citit zilele acestea o carte tulburătoare.

in mEmoriam6

Să nu-l uităm pe NoicaFotografii din colecţia Ion DUR

Celebra poză cu pipa

Pleșu, Liiceanu și părintele Antonie Plămădeală.

7in mEmoriam

Comemorare la Schit în prezența Cenaclului de la Păltiniș

in mEmoriam8

Să nu-l uităm pe Noica

9in mEmoriam

Comemorare la Schit în prezența Cenaclului de la Păltiniș

CEnaClu10

Ion DurDe ce a spus Noica bye-bye Occidentului?

Vom stărui, mai mult ca alţii, asupra acelui bye-bye sau bye-end rostit cîndva de Noica la adresa Occidentului, într-o scri-soare publicată iniţial în Viaţa Românească1, în chiar anul morţii sale, text devenit apoi prefaţa la Modelul cultural european2. A fost un gest cumva extrem, unul cu substrat ideologic evident pentru contextul în care a fost gîndit.

Era acolo un personaj care parcă uita că a fost hrănit şi fecundat intelectual de spaţiul cultural occidental, înrîurire pe care, oricîtă voinţă ar fi avut, nu o putea alunga din spiritul său. Alături de cultura greacă sau de cea romană, spiritualitatea germană şi-a pus amprenta asupra formă-rii culturale nu doar a lui Noica. Potenţa sa creatoare s-a hrănit din sevele acestor cul-turi cu un indiscutabil rol fondator pentru spiritul european.

Intitulată „Scrisoare către un intelectu-al din Occident”, pledoaria evident naţi-onalistă începea cu o interogaţie adresată intelectualilor occidentali, îndeosebi celor germani: „«Mai putem fi salvaţi?» («Sind wir noch zu retten?»), vă întrebaţi voi, scrieţi cărţi voi şi se lamentează unii deţinători de premii Nobel din rîndul vostru”. Era o în-trebare, preciza filosoful, pusă de un anu-me Franz Alt (poate era o persoană fictivă, ironic invocată), venită dinspre o „Europă bolnavă, aproape isterică”.

„Salvaţi de ce anume?”, continua să se mire filosoful, de „fatalismul trezit, nu nu-mai de penibilul determinism cultural al lui Spengler” (al cărui „faustic” aproape că ar fi desfigurat miracolul goethean), dar şi 1 vezi Viaţa Românească, nr. 3-1987, p. 10-12.2 v. Noica, Modelul cultural european, București, Ed. Humanitas, 1993, p. 7-10. Cităm din această sursă, fără vreo altă trimitere.

de atitudinea defensivă a lui Paul Valéry? Sau salvaţi, atenţie, de resemnare, de inac-ţiune ori „de cine ştie ce catastrofă”?

Noica invoca apoi pe Einstein, cel care, în loc să reclame, a acţionat şi a cerut unui preşedinte să apere oamenii de pericolul atomic. Ceea ce n-a împiedecat ca alt pre-şedinte să folosească „în neştire arma cea nouă” şi să sperie astfel lumea. Îi îndeam-na apoi pe occidentali să acţioneze şi să pună „sub interdicţie” paraliticii de acolo. Paraliticii lor era doar braţul unei simetrii, care sugera, pentru cine voia să vadă acest lucru, că aveam şi noi paraliticii noştri.

Cascada întrebărilor retorice nu se oprea însă aici. Să fie de vină fizicienii sau ştiinţa pretins „faustică” a acelora care n-au înţeles cum se cuvine Faust II al lui Goethe? Occidentalii erau învinuiţi de urîţirea lumii şi de degradarea culturii europene. „De

11CEnaClu

două generaţii, tineretul vostru, din care s-ar fi putut recruta, eventual, cîteva genii, este aruncat de voi pe străzi şi isterizat. Voi nu aţi ştiut să scoateţi la lumină contrapar-tea de glorie a culturii noastre”.

În paranteză fie spus, tinerii occidentali liberi nu au fost asmuţiţi decît poate parţial de intelectuali, ci au ieşit singuri în spaţiul public al societăţii civile, pentru că erau fiinţe libere şi responsabile. Ceea ce nu înseamna că nu erau şi mulţi tineri neisterizaţi, care au rămas în biblioteci, în amfiteatrele universitare sau la lucru în societăţi şi instituţii. Tineri însetaţi de cultură, de esenţial, aşa cum s-a întîmplat cînd Papa a vizitat Parisul şi cînd a fost întîmpinat de peste un milion de tineri.

În fine, sub semnul unui elogiu meritat al culturii europene, Noica încheia tirada venită dinspre „noi, marginalii”: „Suntem piraţi, conchistadori şi corsari ai spiritului – şi asta schimbă totul”.

Toate aceste semne devastatoare se pe-treceau, credea Noica, într-o societate care făcea cu mîna bye-bye, o societate străină de „era conjuncţiei”, străină de „conective”, una în care oamenii trăiesc „unul lîngă al-tul ca şi cum ar fi unul fără altul” şi în care „surîsul fad, politeţea şi salutul amabil” sunt singura „măsură a societăţii noastre civilizate”.

Erau gînduri pe care Noica le exprima „cu sentimentul fratelui neluat în seamă”, cel care cerşea „pentru el şi pentru lume o îmbrăţişare” în spirit european. Refuzul occidentalilor în faţa acestei rugăminţi oa-recum complexate ar fi fost astfel o anate-mă şi asupra cărţilor lor, şi ele „un simplu bye-bye spus lumii şi culturii”, cărţi pe care, spune Noica, „lumea de mîine le va arun-ca în foc”, aşa cum voia scepticul David Hume să se procedeze cu cărţile proaste.

***

Aici şi aşa se încheia acest aspru rechi-zitoriu făcut de Noica Occidentului, înde-osebi spaţiului cultural şi civic german. S-a observat că filosoful a atacat „violent inte-

lighenţia occidentală”3 şi că a făcut, sub-textual, o apologie nu neapărat a întregu-lui răsărit european, ci numai a României. Criticul Virgil Ierunca a văzut în scrisoarea filosofului o polemică politicoasă, o „revoltă politică” sau o „rostire” apocrifă, prin nedumerirea pe care a generat-o.

„Ţara arde şi filosofii se piaptănă”, asta se putea spune despre tirada noiciană. Un rechizitoriu dublat de o deloc ascun-să apologie a culturii, cultură pentru care filosoful era gata să sacrifice mai orice: „casă, masă, familie, credinţă, rînduială şi rost”. Un sacrificiu şi nu o jertfă, noţiune care, suntem de acord cu această idee, e „absentă din toată opera” filosofului. Din operă, dar nu şi din biografia sa fizică, dacă ne gîndim la anii de puşcărie, de „re-educare” pe care i-a îndurat alături de alţi intelectuali români.

Noica alimenta, e-adevărat, valul de-tractorilor, între care erau şi tineri intelec-tuali, iar „neaoşismele transcendentale” specifice filosofului puteau trece pentru aceştia „fie o iluzie tendenţioasă, fie un donquijotism nutrit de sofisme conjunc-turale”. Mai mult decît atît, atitudinea lui Noica era pusă, cum de altfel s-a şi făcut, şi în slujba unui „capriciu al puterii” co-muniste. Mai exact: „Regimul l-a tolerat pe Noica”, asta afirma Virgil Ierunca de la microfonul radioului Europa Liberă, o judecată la care a aderat chiar şi Gabriel Liiceanu în exegeza sa.

A fost acuzat Noica pentru că nu a vă-zut ca filosof, în criza Occidentului, tocmai forţa care-l face mai puternic, mai original şi mai progresist. Mă îndoiesc însă că Noi-ca putea trece atunci doar un cinic, un „ilu-minat local, cununat cu o Românie imagi-nară”, cum credea acelaşi critic altminteri onest în silogismele sale.

Noica nu voia să-i fie omologată ide-ologic artileria îndreptată spre Occident. 3 V. Virgil Ierunca, „Scrisoarea pierdută a lui Constantin Noica”; v. Dimpotrivă, București,Ed. Humanitas, 1994, p. 265-271.E un text rostit la radio Europa Liberă, în octombrie 1987; vom cita din text, fără vreo altă trimitere.

CEnaClu12

Nu cred, totodată, că uita sau ignora soarta tineretului român, cortina fier care ne izola de Europa, după cum nu-l bănuiesc că ar fi considerat atunci ca inutilă puntea dintre România şi Apus, esenţială pentru genera-ţia sa, dar şi pentru cele de dinaintea con-textului interbelic. În plus, s-a mai spus că acuzaţiile lui Noica erau prea „generale”, aşa încît deveneau brusc „aburoase, fanto-matice”.

Repetăm, „Ţara arde şi filosofii se pi-aptănă”, iată cheia unui proverb care tra-ducea eufemistic protestul şi politicos, şi brutal din scrisoarea adresată de Noica unui intelectual occidental, care putea fi chiar Mr. Nobody sau Herr Niemand, adică domnul Nimeni, ca să amintim titlul unui film belgian din 2009.

***

Acesta era Noica deceniului nouă al veacului trecut, cu puţin timp înainte de a-şi începe ziua cea ne-nserată. Un Noica oarecum ultimativ, categoric şi exclusivist, într-un monolog care avea ca orizont im-plicit excesul şi criza în care intrase naţio-nalism-comunismul românesc. De aici şi uimirea tîmpă a celor care-i citeau rînduri-le într-o revistă care purta un nume încăr-cat cu varii semnificaţii: Viaţa Românească.

Pentru a-l înţelege pe contradictoriul Noica, se cuvine să nu punem între pa-ranteze alte adevăruri despre atitudinile sale culturale. În perioada interbelică, dar şi după aceea, Noica vorbise admirativ de spaţiul german, de filosofia lui Kant tradu-să îndeosebi de D.C. Amzăr4, chiar dacă se întreba, de pildă, dacă Germania care a dat filozofia cea mai profundă sau muzica ini-mitabilă cea mai adîncă mai era aceeaşi cu cea din anul 1934, imediat după instalarea la putere a lui Hitler.

O primă constatare era că Germania politică se situa mult mai jos în raport cu 4 v., de pildă, Noica, „O nouă traducere din Kant”, Revista Fundaţiilor Regale, nr. 7, 1 iulie 1935; Moartea omului de mîine, Publicistică III, București, Ed. Humanitas, 2004, p. 209-215.

aceea în care izbîndise atît de performant spiritul cultural. Germania culturală, cre-dea tînărul filosof, făcea parte din armătu-ra culturală a multor personalităţi, inclusiv a lui şi a generaţiei sale, aşa încît spiritual nu se poate trăi fără valorile germane, fără cultura germană, sau măcar fără unele „capitole” ale ei, chiar dacă nobilul popor german era greu de regăsit în imaginea politică a deceniului patru al secolului XX.

Aşa se face că românii, care s-au silit fără o justificare prea întemeiată să trăias-că spiritual îndeosebi la umbra şi în ritmul valorilor franceze, au simţit nevoia unei compliniri a unilateralităţii de informaţie şi de pregătire cu „materialul german”5, cum spune Noica. Pentru discursul asu-pra fiinţei, de pildă, Heidegger era, şi este, principalul reper metafizic, pentru a nu vorbi de Kant, Schopenhauer, Goethe sau de alţi autori germani care au înrîurit pro-fund spiritul românesc.

După cum nu avem de-a face, tot în cazul lui Noica, nici cu un gest de avan-gardă a unui protocronism, unul saturat de filosofie politică totalitară, fără să fie el cumva vinovat de arondarea sau anexarea filosofiei sale la obsesiile naţionaliste ale re-gimului comunist ceauşist. Şi nici nu poate fi învinuit că n-ar fi făcut nimic să evite ase-menea conexiuni, care-l plasau laolaltă cu pletora de majordomi ai ideologiei oficiale.

O mai spunem pentru a nu ştiu cîta oară: Noica a fost filosof pur şi simplu şi nu a făcut parte dintre apologeţii de curte ai lui Ceauşescu. El nu a fost nicicînd contaminat cu vreun optimism naţional comandat de sus, n-a figurat, altfel spus, în evidenţa nici unui „comisariat” al soldaţilor ideologici benevoli. Ca filosof, a fost complet exterior şi străin de ceea ce un Alexander Zinovi-ev numea şobolanocraţie, un mecanism al distopiei sovietice descris în romanul Înălţimile ameţitoare, un soft social-politic imitat de toate statele satelit ale Moscovei, inclusiv de România.

5 v. Noica, „Cealaltă Germanie”, Credinţa, nr. 175, 6 iulie 1934; Noica, op. cit., p. 12.

13CEnaClu

*** Noica n-a făcut filosofie pentru a credi-

ta un regim politic şi nici pentru populari-tatea cu care să alimenteze şi să delecteze „duduile veleitare”6, pe cei care petreceau la vreo chermeză politică, sau să bine-dis-pună pe frizerul staţiunii din Păltiniş, acolo unde a scris şi a trăit o bună parte din viaţa sa. Şi nici n-a lansat proiectul unei rezisten-ţe prin cultură pentru a deturna „energiile tinerilor talentaţi de la preocuparea lor pentru «cetate» şi eventual de la diziden-ţa deschisă”7, după arguţia postumă a lui Andrei Cornea, cel care, cînd Noica trăia, se gudura pe lîngă el mai dihai decît cîinii care-l însoţeau pe filosof în plimbările sale zilnice.

E drept că, în loc să-i susţină pe tineri „în adoptarea unei atitudini civice”8, Noica îi îndemna să-i citească pe Hegel, Heideg-ger sau Platon. Postrevoluţionarul Andrei Cornea invoca o anumită autonomie în ju-decată la care el ar fi ajuns, după ce a trecut prin fazele pasiunii şi sentimentului care l-ar fi legat de figura lui Noica. Dar nu e singu-rul critic, adică fals-discipol, plin de zel îm-potriva lui Noica, şi asta din orgolii ascun-se şi din pofta de a domina spaţiul public prin mediatizarea demolării unei statui.

Naţionalismul lui Noica avea drept ţintă ieşirea noastră culturală din indivizi-une, depăşirea acelei „filosofii a block-hou-se-ului”9, îndepărtarea culturii româneşti de înţelesurile şi formele prefabricate, pentru a căpăta astfel o identitate concretă 6 v. Gabriel Liiceanu, „Filosofia şi paradigma feminină a auditorului”, Cearta cu filosofia, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1992, p. 7-46.7 v. Andrei Cornea, De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, p. 210; vezi tot paragraful: „A fost «Şcoala de la Păltiniş» o experienţă utopică?”, p. 196-256.8 Ibidem, p. 208.9 v. Constantin Noica, „Naţionalism şi individualism”, Vremea, nr. 518, 25 decembrie 1937; în volum: Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998, p. 124-129.

şi autarhică, în stare să se compare cu spa-ţiile culturale occidentale dezvoltate şi să ridice, precum acestea, specificul naţional pe temeiul unei culturi viguroase pînă pe culmile filosofiei. Naţionalismul însemna astfel o formă de singurătate, o tovărăşie asemănătoare cu aceea din biserică, loc unde, chiar dacă oamenii nu se cunosc în-tre ei, se naşte comunitatea prin trăirea în acelaşi spirit, prin cuminecare din acelaşi crez, ceea ce face ca ei să cîştige în demnita-te şi în răspundere (nu altceva afirma Con-stantin Rădulescu-Motru în lucrarea sa despre românism). Un naţionalism înţeles deopotrivă şi ca des-tăinuire, ca o limpezi-re a misterului din noi, pe care-l dezlegăm prin mărturisire10, dar şi prin felul în care a captat fenomenul românesc un Lucian Blaga.

Adevărul este acesta: am reuşit, prin Noica, să ne intarsiem în figura spiritului filosofic universal. O experienţă a gîndirii, aşadar, spornică, una care n-a avut pînă acum destinul nefast, cel de resemnare, al lui n-a fost să fie, ci, dimpotrivă, al lui a fost să fie. Sub semnul unui destin al neamului românesc şi al istoriei gîndirii sale, am spu-ne astfel că aşa ne-a fost scris. Şi tocmai de aceea, repetăm, discursul fiinţei în limba română este să fie prin gîndirea filosofică a lui Noica.

Ca încheiere, cităm ceea ce spunea, prin 1921, Nae Ionescu: „Vremea filosofiei ro-mâneşti va veni, iar semnul ei e sigur: cînd unul dintre ai noştri – într-un fel sau altul – va avea curajul să se uite drept în ochii lui Descartes şi să-i spună pe nume. Fie chiar şi ţigăneşte. Dar pentru totdeauna”.

Ei bine, noi credem că Noica s-a uitat fără să clipească în ochii filosofului fran-cez şi i-a spus într-o limbă română neaoşe: „No, hai, Cartesius!” Şi asta după ce pare să fi uitat de acel bye-bye spus, cu invidie balcanică, unui Occident în care a fost şi din care s-a întors burduşit de filosofie şi cultură. 10 Idem, „Filosofia naţionalismului”, conferinţă rostită la Radio Bucureşti, 5 febr. 1938; v. Sibiul universitar, an I, nr. 3, ian. 1994; în volum: ibidem, p. 138-143.

CEnaClu14

Ars PoeticaLiviu Vișan

AUTOPORTRET

desenez în oglindăchipul pe care nu vreau să-l mai vădîn timp ce visez îngerii martorila acest din urmă prăpăd

coala de argint de sub geamse înfioară sub lucrarea de metalo-plastiepe când artistul alungit în neantexclamă neputincios aşa să fie

şi trag o linie care iese din galaxiepentru a desena mai întâi privireadincolo de speranţa de neputinţade a oglindi în privire orbirea

DESPRE PICTOR prietenului Valentin Tănase

cerul se-nfăţişează ca o pânzăpe care doar lumina deseneazăuleiurile pline de osânzădoar prin iubire volatilizează

de-aceea cred că pictorii sunt sfinţiuitaţi cu mâna-ntinsă către cerpe când aorta de culori a minţiiîşi varsă curcubeul în eter

eu cred că doar poemul mai măsoarăaceastă fabuloasă întâlnireîn care toţi vom fi în altă partedar numai împreună în uimire

POVARA VERSULUI

zeii nu mai aud cântecul nostruşi-au legat trompele de la urechinaşterile în poezie nu sunt avorturici doar reîntoarceri în cântece vechi

alpiniştii versului urcă-n Olimpţinând pioleţii şi coarda în dinţidacă scot o vorbă îşi pierd aderenţaşi cad ca piroanele din palme de sfinţi

15CEnaClu

Căzan Eva-MariaVersuri

Să nu mori să nu mori până ce nu eşti mort”, este felul meu de a-mi lua rămas-bun. doar aşa pot eu pleca departe,fără de grija eternei despărţiri.nu las moartea să-mi mângâie blând umărul,când de necaz nu sunt cruţat,iar dezmierdarea rănilor fără de sângeam să o las la mila Domnului.rămâi în viaţă pentru mineca atunci când ne vom reîntâlni la capătul zilelor,să vindec ai mei ochi înecaţi de-atâta dorcu roşeaţa obrajilor tăi sfinţişi să le simt căldura.

Iubire nevăzutătotul ia naştere din nimicşi în nimic se va întoarce.mânia mea a devenit durere, mai apoiregret,la fel cum tu ai ajuns din fiică Mamă, iar mai apoi,înger.rama spartă a unei poze perfecte a rămasîn urma ta,trandafirii albi ai iubirii mele pentru tineacoperă lacrimile mele tăioase şi ai mei ochi osteniţi de-atâta dor.eşti mireasa stelelor şi a lunii...părul tău croieşte constelaţii,iar ochii tăi încălzesc pământul răcit de lipsa ta.amintirea atingerii tale fine dictează ritm inimii mele,sunt sânge din sângele tău,

rezultatul speranţelor şi rugăciunilor tale,priveşte-mă din Rai şi spune-mi,dacă te chem, ai să vii?

Abandonpete negre de cerneală desenate neîngrijit pretinzând graţie în a lor barbaritate amară şi-aşezate riguros în abisul alb ce le cu-prinde în toată splendoarea lor decădeau în faţa mâinii ce le dădea viaţă. însă-n pântecul cumplitei nopţi, cel ce le-a dat odată viaţă decade acum în faţa lor cuprins de propria-i nepăsare. laşitatea îi e mamă şi frica îi este tată, lăcaşul de odihnă-i este abandonul iar călău îi este înstrăinarea. o inimă îmbătată cu frică de eşec nu are leac, iar otrava iluziilor amăgitoare putrezeşte vinul şi preasfinţita pâine.

CEnaClu16

Ars PoeticaIoan Topârceanu

Steaua Calatoare

Dulce, candidă minuneRătăcită în neantPari a fi o stea polarăÎn văzduhul cel înaltStrăluceşti-n miezul nopţiiÎntre atâtea galaxiiRătăcită în luminaUnor lumii demult pustii

Gânditoare şi tăcutăCa un împărat învinsTe ascunzi ades sub nouriCând furtuna s-a încinsPentru ca apoi s-aparăPeste cerul fără ceaţăIarăşi tainica-ţi sclipireCa un cald fior de gheaţă.

Rătăcită-n întunericTu în noapte te ascunziÎn oceanul fără marginiUnde numai tu pătrunziNu ştiu dacă locu-ţi esteÎn acea împărăţieUnde totul este receUnde vântul nu adie.

Mă gândesc ades la tine Dulce, candidă minuneSă laşi haina veşnicieiŞi să vi cu mine-n lumeSă privim natura sfântăCare zilnic mă-nconjoară

Şi să laşi singurătateaCe pe mine mă-nfioară.

Să păşim pe vârf de codriiCu a lor glas dulce,duiosChipul tău acolo singurMângâiat să fie josSă-mi înspiri în miezul nopţiiSensul gingaş al vieţiiSă umblăm desculţi prin iarbăŞi prin roua dimineţii

Dar zadarnic încercat-amÎnspre mine să te atragSărutându-ţi a ta razăCe cădea la mine-n pragPentru că a ta iubireE ca mărul pădureţPentru tine ce-i iubirea?Simplu lucru fără preţ!.

17CEnaClu

De visam s-ador sclipireaUnei stele călătoareM-am izbit de barieraLumii noastre trecătoareDe răceala din privireaAstrului născut în noapteCare nu poate-nţelegeAle vieţii calde şoapte.

De sclipeşte peste dealuriPeste munţi cu mândre cresteNu e ea încântătoareCi lumina ce-o primeşteCa apoi s-o dăruiascăÎn întregul universSă-şi urmeze veşnic caleaDrumul său fără revers.

Are rost atuncea oareSă râvnesc la alt destin?La un lucru ce nu esteCu putere să mă-nchin?Când vedem că viaţa noastrăPrin esenţa ei e mareNu e omul universulSteaua asta călătoare?.

Poemul Dragostei...din marea candoare a gândului tăuenorme petale s-așternpe chipul ce naște adâncă plăcerestropit cu scântei din infernpe gura ce astăzi îți soarbe iubireaşi-o face să fie mai purăpe buzele aprinse ce-n pragul de searăîn taină sărutul ţi-l furăpe pieptul ce-și zbate eternele coardecântând în șoaptă plăcerea,

pe gândul curat ce astăzi înfloareşi-alungă departe durerea.

iubirea trăiește alături de noiîn noaptea lipsită de lunăo simt ca pe un munte ce arde aprinsîn care uitarea s-adunăacum mi se pare că lumea-i a noastrăcă cerul se uită în apecă visul ce-l ador răsare din mineşi acum se ascunde sub pleoape

iubirea trăiește alături de noiîn zilele dulci însoriteşi nu va cunoaşte nicicând supăraresau gânduri de vreme umbritecând florile dalbe ți-ajung până-n brâuprin marea cu veșnică iarbăadâncul din mine respiră puternicşi-ncepe frenetic să fiarbă

şi-mi spune în seara de farmece plinăcu glasul topit de durerec-o fată m-așteaptă pe malul din luncăîn umbra ce apare şi pierecă vântul zburdalnic o veste i-adusedin partea frumoasei ființecă ea m-așteaptă desearăpe malul atâtor credințe.

durerea ce astăzi îmi fierbe destinulrămâne-va veșnic în lumeva cerne pe malul pârâului blândo ploaie născută din spumeporni-vom pe drumul lipsit de durerisă ducem cu noi fericireastriga-vom atunci cu glasuri aprinsetrăiască în lume iubirea.

CEnaClu18

VersuriOctavian Mihalcea

CHIAR ULTIMA IUBIRE

crăpate romburi ca model pentru scena colţuluiatunci când plantele oglindesc intrări sau ieşiri dintr-o zonăoricum foarte sensibilă deloc întâmplătoarela etaj sărbătorim altă naşteremai jos arde chiar ultima iubire îngăduită după sânzieneatenţie la treptele arse pe ruguri trecute în nefiinţămereu vertijul periculos deasupra îngerului de pământatrage unghiurile întotdeauna recivântul e foarte aproape – roată de sticlă trăitoareîn singurii ochi ce ştiu să mulţumească

PASĂREA-PLEOAPĂ

poate odată a zburatsau parcă nu era decât umbra flăcăriipe care unii dintre noi o vor vedea la plecarepenele moi prea colorate încă de-scoperă un colţ de prăbuşirelângă alte şi alte oglinzi neîntoarsecine va plânge?săgeţile risipite nu mai vorbesc despre unice ploi fierbinţiocoliri fără noroc spre această cru-cificată aripă a transformăriiretragere între pleoape zburătoarepoate o rugă

ALTE PIETRE

întâi pietrele – centrală aglomerare a gusturilor foarte elevatela modă printre zile fără noapteapoi mesele plutitoare aroma fu-mului scumpmasat doar de învingători când îşi relaxează Shiva colţul ochiuluie mult prea multă aglomeraţiese râde numai indirect astfel că suntem aproapearuncaţi din balconul puţin încăpător al lemnelor finela loc între mereu alte pietre alte spaimecu trecerea timpului încercuit cu urmele degetelor împrejurpe cunoscutele ziduri dintr-o dată fără urmă

19CEnaClu

DIN PROFIL

moartea trezită brusc din somn de câinii dimineţiiieri existau variate îngheţuri în faţa singurei porţi cu mare carismăobişnuită deja pentru acea poză de arătat lumiiaşteptam ceva dispus la estetice încadrărisoarele surprins din profil şi nu numaica niciodată clipirea cinstei se stre-coară fără experienţă printre fire albemăcar acum citeşte corect mesajul buzelor inegale!albume uitate dezvăluie taina un-eori întunecată a trezirii lanţuluilanţul care coboară

ŞI TOTUŞI UN CHIP

uşa îngerului deschisă plus o nuanţă (ocru discret)pentru acea pată viitoareieşit din epicriză rescriu tocmai pe aceleaşi ţărmurialtă scufundare marină undevaîntre pericolul retezării şi Salomeea dansândvine ziua – maternal glas lăudat cu devoţiune transfiguratoarecum spuneai tu pe vremea flagelului şi totuşi un chip stă ascuns acum lângă minetot cu întoarceri dimineţi învelite în cearceafuri recigeamăt prin somnul celor mai bune intenţii

ASCENDENT

distanţa neagră e potrivită oricărui

sufletîncearcă tăria petalelor!atenţie nu e vorba de floarea albas-trăcoarnele taurului nu mistuie anotimpurile deşi ar trebui să o facăîn spatele cunoscutului munte aşteptat înconjuratcu retezarea capetelor singurătăţiiavem în comun ascendentul apelorpânză avangardistă acoperind tem-plul

DE JOS ÎN SUS

apare dimineaţa încărcatăcu neschimbaţii paşi mici unul după altultot unul după altulfericit apoi că lucrurile sunt calmebineînţeles tot într-o nemişcată orizontalădar fără cârjele opririi pe loccâteodată venele aruncă secunda în urma luminiităiere de jos în sus pe linia semnuluipe linia vieţiipe linia sângelui

FUM

cine a văzut noaptea în faţa luminiiva îndepărta uşor sferele plutitoaredupă luciul încărcat cu păsări ador-mitetotuşi aproape lângă izvoarecu linia roşie încerci triumfătoare fluide – model fixînrămarea viselor curbe alăturinumai din viaţă respirând neaştep-tatul fum aspru

CEnaClu20

Emilia PoenariuVersuri

Rapsodia primăverii

O rapsodie cântată la vioarăDin note lungi în crânguri ciripescCu primăveri ce flori o definescApoi se sting când vremea le doboară.

Cu raze calde-n jocul enigmaticPe văzul zilei încă austerCurând s-ar stinge toate, ce misterCând vine noaptea vântului molatic.

Şi curg izvoare timpul să-l măsoareIn lungi refrene curg în efemerSpre vai, mai large trupul lor stingherIncearcă singur vălul să-şi strecoare.

Şi cântă vântu-n frunze alte valsuriIntr-un castan ce-mi pare istovitCu floarea lui din scorbură, ştirbitIar frunzele cadran de sparte ceasuri.

Ori cântă greu din greaua ei povarăDin mugurii de brad încă rămaşiPuţin în urmă, încă doi, trei paşiPrecum ştiam că nu-i întâia oară.

Cântau albine-n valsul lor duiosIar după ele, gâzele...din toateValsează-un greier numai cum se poateIn fracul său că-i negru şi lucios.

Dar vine vara proaspată fecioarăCu mere acre, roşii, ori verzui,Cu păsări mame, lângă micii puiŞi primăvara... toată-i... la vioarâ...

Mai

Iubite, cu grijă te-am dusIn stele, în cerul de susAm vrut să vezi, să ai parteDe viaţa de veci, fără moarte.

Cu zilele toate prelungiPrin stele de nu le străpungi

21CEnaClu

Iubite, aş vrea să te ştiuIn braţe de cer purpuriu.

Lumini ce-mi par că desfacBujori, iasomii, liliac,Iar vrzi mai aproape de elUn firav, timid păducel.

Cu liniştea mea lângă tineCu paseri, cu fluturi vecineIubirea din mine lung straiVecia din gura de Rai.

Şi-adună din mine să aiCovorul din floarea de Mai.

Subţire

Ochii grei de raze plineŞi de verde, peruzeaÎmbrăcând o albastreaIn fuiorul din albine.

Bâzâind se desfăşoarăIntr-un dans ca dantelatPrin nectaru-mbujoratParcă-ar fi ultima oară.

O albină graţioasăPe-un ciorchine mov şi tristO contemplu, nu insist,Spre micimea voluptoasă.

Văd că prinde să se-nşireCând o rog: ,, Te rog mai stai,Tu eşti gura mea de RaiAurie, dar...SUBTIRE!”

Tăcere

Strâng bob, cu bob, spre a tăceaDin lunga vreme absolută,Iar gura ce-mi rămâne mutăMi-o dorm pe toată grija ta.

Iar când tăcerea-mi este gataŞi termin tot ce-am de tăcutIau din ştiut, un neştiutTăceri uitate...gata-gata.

Iar din pustiul tot, tăcut,Ne construim... din început...

De nu mai pot

De nu mai pot că bună-oarăIncepe-n gânduri să mă doarăNu pot niciunul să-l îndreptIar rost nu are să-l aştept.

Mă simt prin gânduri obosităPe calea lumii, gârbovită,Că s-a zbătut, cum ştii, din greuPe calea către Dumnezeu.

Şi văd că rostul meu nu-i rostCu toţi n-om fi ce ieri am fostIar gândul greu pe care-l amIn genunchi stă din neam, în neam.

Iar dacâ n-am... aici las totŞi din ce n-am vă scriu cum potCu bocetul din gând ce doareDin creştet, lung, până-n picioare.

CEnaClu22

Adrian Munteanu Sonete

PAS STRĂIN Îmi ceri să fiu ascetul ce se-nchină Sau desfătarea lege să îmi fie, Vrei să inspir ca o fiinţă vie, Să-ngheţ decis un freamăt de glicină Să mă afund - îmi spui - cu bărbăţie În revărsarea clipelor, deplină Sau să rămân în spate de cortină,Nepăsător la cântul ce-ntârzie. Fac tot ce-mi spui, dansez pe-un fir de aţă, Asud şi sper, implor şi mă ridic, Visez şi sper sau te privesc în faţă, Sorb clipe dulci sau rostul lor îl stric, Dar calc mereu cu pas străin prin viaţă. Văd tot în jur, dar nu zăresc nimic.

ZÂMBET FRAGIL

Mă zbat să scap de trupul ce mă-n-şeală, Să-nduplec urma focului, stăpână. Un sunet stins amiezile îngână, Primejdii reci îşi ţes în trup urzeală.

Păşesc pe drum de fum în taină până O dâră picotind de oboseală, Se dăruie în lanţuri şi beteală, Aripilor desprinse din ţărână.

Priveşte-mă! Asa rămân prin vreme, Zâmbind fragil şi nesfârşit de trist Cu-n ochi inert ce-mpresurat se teme. Reîntrupat într-un contur cubist Al unui veac ce din străfunduri geme, Încă gândesc şi, poate, mai exist.

TIMP ASCUNS

Ţin sfat cu mine-n colţ ferit de lume. Cuvântul mă mai crede o epavă. Reînnoit la mijloc de octavă Nu şi-a găsit sub tâmpla mea un nume.

23CEnaClu

E frig destul pe-a sufletului navă! Prin carotidă se preling cutume. Consoanele nu-s tată şi nici mume Atâtor clipe subţiate-n lavă. De unde-atâta verticalitate Când glasuri te-nconjoară şi te ard? Dar eu rămân şi cred că se mai poate, Iar gândul meu, murind tăcut pe gard, S-a scurs în ochiu-n care se mai zbate Un timp ascuns sub strat aprins de fard.

FUNIE DE FOC

Pe-o funie de foc îmi ţin fiinţa, Alături de o pasăre şi-o floare, De-un nor tălâmb bocit de-o ursitoare Şi de un grai supus cu elocinţa. Mai sus e altă lume de odoare, Acoperindu-şi nurii cu velinţa. Mai jos de mine scurmă neputinţa De a străpunge verbul care moare. Trei căi de fum, cu linii paralele, Trei emisfere cu un miez gălbui Hălăduiesc cu suflete rebele Şi sângerează-n spaţii când le pui. Le simt pulsând, haotice inele, Când încropesc un timp al nimănui.

EU CEL FLĂMÂND

Eu cel flămând rânjesc fără speranţă, Eu cel năvalnic calc pe oseminte; Visează rime eul cel cuminte; Eu cel lasciv mă-nvălui în romanţă. Eu cel brutal străpung un gând fierbin-te, Eu cel ce scriu primesc pe vis chitanţă, Eu cel decis înfrunt orice uzanţă, Eu cel mârşav scot dinte pentru dinte. Care sunt eu din toate, nu se ştie. Nu izbutesc pe mine să m-ating Şi dintre toţi cui să-i trimit solie Când toţi se năpustesc urlând pe ring? Ca să cobor adânc, spre temelie, Atâtea Euri trebuie să-nving.

FIINŢA MEA DE VIS RISIPITOARE

Fiinţa mea, de vis risipitoare, Înfrânge tihna gândurilor albe, Destramă zborul ce compune salbe Mireselor desprinse din strânsoare. Justiţiei din frunze îi scriu jalbe, Căci mă apasă fuga de mişcare A verbelor uitând de conjugare, Mânjind polenul gingaşelor nalbe. Sonete scriu când lumea e scârbită De craniile celor ce deţin Un sceptru efemer, dar stă smerită, Tot răscolind hârdăul cu venin Sau aţipind în iarba nenuntită. Trăiesc pentru-a trăi. E prea puţin!

CEnaClu24

Adrian SuciuM-a părăsit sângele meu

M-a părăsit sângele meu

Sângele meu m-a părăsit. Sângele meu blânds-a dus să împingă vedenii la vale. S-a tras la umbră.Şi-o fi făcut prieteni pe undeva. O fi deschisun atelier de ascuţit spini. Mi-e atât de dor de elcă-mi tai venele în fiecare noapte şi tot sper

să-l aud susurând.

Vremea animalelor înţelese

Sunt unii care adoră femeile foarte grase şicumplit de urâte. Nu e, aşadar, ca şi cum eun-aş putea să-mi respect nebunia. Un fel de patimă s-a întins: fiecare hrăneşte ceva. Porumbeii din parcuri, maimuţa la zoo,vrăbii pe mese, câini la oricare colţ. Nu eca şi cum eu n-aş avea grija asta. Beau, iar tenia meafornăie înăuntru ca un cal adăpân-du-sedupă ce-a deşirat toată ziua nori sub arşiţă.

Tenia mea dumnezeiască, animalul pe care toţi vor să-l omoare şi el mi se plânge mieprin pielea burţii ca o fereastră năclăită de cenuşă. De când am vorbit despre ea,nu-mi dă nimeni nimic de băut. Oameniinu suportă să afle că un şarpe orb bea la masă cu ei.

Dar e bine aşa...E ca şi cum aş fi eu singurul care ştiecă vremea animalelor înţelese a trecut.

25CEnaClu

Nepotul veşniciei

Prin parcul ăsta, veşnicia ieşită la pensie mă poartă de mânăpe mine, nepotul ei preferat. Are trupul puţin şi sleit.Ştim amândoi că va muri curând. Ne privim stingher.Ea întrebându-se dacă o voi ţine minteşi voi povesti despre ea. Eu socoti-nd moştenirea.

Suflete dezbrăcate

În ochii tăi coborâţi spre mine zăresc bucuriamartirilor din convingere la ve-derea instrumentelor de tortură.În acest pământ al uitării, ne amin-tim unul de altul.Numai despre noi înşine ne amint-im şi unul de altul.În amintire, e la fel de multă bucu-rie pentru tine ca şi pentru mine.Toată.Ne privim şi vedem ce suntem:două suflete dezbrăcate sub cerul frumos.

Un portofel cu ceva mărunţiş în el

Viaţa asta e o adăpătoare pentru flămânzi. Simfoniepentru surzi. Morfină pentru cadavre. Supravieţuieşti unui lung şir de morţi. Priveştipozele lor, care se tot înmulţescşi ştii exact cine eşti, de unde vii şi încotro mergi.

Marile iubiri pe care le cântă poeţii sunt focuri de paie şi cerul

doar un portofel cu ceva mărunţiş în el.

Flanelul de război

Cobor tot mai rar: eşti deja salvată. Tu şi gheţarii sfrijiţi de la poli.Mi-e greu să port nume şi să fiu muribund. Te-am cunoscutcum cunoşti o femeie: ca pe o nes-fârşită coborâre-n pământ,ca o minunată pogorâre la rădăcină. Trupul tău e abstractşi numai mintea concretă. Ca un covrig cu mac din carea rămas numai macul. Ca o cred-inţă din carenumai Dumnezeu a rămas. Să-mi pui flanelul când merg la război! Şi buruienile alea de ceai!

Şi să cojeşti rănile în fiecare zi!

Tratat de mers pe ape

Eu viaţa am cunoscut-o şi i-am dat brânci aici,unde n-a păşit nimeni pe ape de nişte mii de ani.Chiar azi voi schimba acest lucru! Voi pune să se pictezeun tablou gata scorojit cu subsem-natul mergând pe ape. Voideschide şcoala de mers pe ape, unde mersul pe apese va preda cu răbdare şi ştiinţa va trecedintr-o scăfârlie în alta. Voi scrie Tratatul de mers pe ape,care se va înfăţişa în locul meu laJudecata de Apoi.

CEnaClu26

Căci eu nu voi putea să participfiind foarte ocupat cu o Doamnă.

Lucruri singure

N-are cum să nu fie frumos oraşul din care vii tu,de pe o stradă între două uitări.

Acolo se aud nesfârşite fabrici de umbrăîmpachetând lucruri singure. Vor-bim despre elecum am semăna nisip în pustiu. Noi,cea mai împlinită văduvă şi cel mai vesel orfan. Vorbim tăcerilor în case fără drum,când nu iese soarele şi luna mai aşteaptă.Se-ntunecă cerul de vorbe şi seacă albia sângelui.

În război există supravieţuitori. În dragoste, nu.

Iar mâinile tale sunt aşa de curatecă poţi spăla apa cu ele...

Poem romantic

Dragostea mea e o statuie discretă în cel mai ascunsdintre parcuri. Un câine negru în beznă. Dragostea de sânge e măruntă şi moartă.Cea vie e de oase, unghii şi dinţi.

Numai tu ai fost.Mângâierea de alta e un pustiu în paragină. O bostănărie tristă, un vrej fără de rod.

Numai tu eşti. O nevăzută zânăîn cea mai demodată livadă. O culoarenecunoscută sub penelul cutărui artist.

Cine vrea să cunoască întoarcereanoastră acasă şi bunul nostru sfârşitle va găsi într-o icoană secretă,în cel mai subtil dintre schituri.

Spitalul de apoi

Doamne, trimite Tu îngerul Tău să ne dea cheia!Şi dacă are multe de lucrat îngerul Tăuşi-i e peste poate să ajungă la masa noastră,trimite Tu unul de-al Tău să ne dea cheia!Şi dacă toţi ai Tăi ară şi seamănă şi treierăşi nu pot veni la masa noastră,trimite Tu câinele Tău să ne dea cheia!

Ne vom împrieteni cu el şi-l vom ospăta şine vom bucura că ne-ai trimis cu el cheia de la uşa spitalului în care se plim-bă halate pustiişi nesfârşite medicamente se înghit singure,fără să ceară voie nimănui.

De la uşa spitalului în care sufletulse curăţă singur, cu pleoapele lui...

27CEnaClu

Lăsarea de poezie a câinelui negru

Am un câine negru care s-a lăsat de poezie. El ştie că nu există decât două poezii:una în care se mulţumeşte stăpânului pentru mângâiere şi hrană, alta în care se cere iertarepentru că eşti mic şi prost.

Când îţi mai vine să faci vorbe, zice câinele negru,du-te şi priveşte o râmă în ochi!

Hainele groase

Suflete, ia hainele groase şi nu întârzia! Găseştinumai nisip în cărţi şi râzi. Tot mai puţin ajunge la tineşi râzi. Memoria e umorul amar al materiei:de ce să ascunzi ceea ce nu se poate vedea?

Suflete, ia hainele groase şi hai!N-a rămas nimic de citit. Nu ur-mezi pe nimenişi nu te urmează nimeni. Drumuri-le spre maresunt întotdeauna uscate.

Numai tu râzi ca un pruncîn mijlocul secetei şi păşeşti în ţărânăcum ai merge pe ape. Nu te găseşte nimenişi nici nu te caută. Ţie îţi plac ră-nile simpleşi numai pe acelea le suferi.

Sunt vechi

Fulgerătoare mamă, ameţitor te clatini! M-ai lăsat cel mai vechipe sub cer. Am închis şcolile, fere-strele şi fabricile de zahăr. Sunt ultimul vorbitor al limbilor moartedintotdeauna. Spun rugăciuni care nu dau lumină şi se înverşunează să nu te găsească. Atât sunt de vechi încât am în-ceput să cunosc lumea!Am rămas cel mai vechi de pe-aici. Sunt mai vechidecât un muzeu de tăişuri şi nici-un prietennu m-a găsit în timpul vieţii lui,cum nici eu nu te-am găsit în tim-pul vieţii tale.

Cu miez

Scrie cu miez! Foloseşte-ţi cuvân-tul! Dar nu ca să-ţi faci carpetă din el. Nu să te încânţi cât eşti de mare ci să te minunezi cât eşti de mic.Cuvântul e gheaţă. Strânge sloiul în braţe până se va face litri şi litri de bău-tură pe care tu să o împrăştii la mese.

Ia-ţi damigeana şi umblă!

CEnaClu28

Florin DochiaCarla prima

IFii doamna nopţilor înmiresmateCând stelele deasupra-ne se-adunăŞi-aroma pielii tale îmi străbateVisarea-n care-apari, prinţesă bru-nă.Aproapele din risipit departeMi-l dărui ca fierbinte-alcătuire,Cum cioburi de oglinzi vreodată sparteLăsau pe ţărmuri falsă strălucire.Astfel ne cheamă focuri şi ca orbii Plecăm pe căi spre nicăieri prin ceaţă;Nu remarcăm fantasmele şi corbii,Doar fum e viaţa plină şi măreaţă.

Mereu aştept atingerea-ţi felinăŞi răpitoru-ţi cânt de violină.

IIE noaptea asta-atâta de străină –O pulbere în aer se prefiră.Vino, prinţesă brună, şi alinăFiinţa mea ce încă mai respiră.Ferestrele-s deschise la-ncăpereŞi paserile negre pot pătrunde,Deci haide tu precum o adiereŞi le alungă înspre un niciunde.Mereu de undeva aştepţi să vinăAceea care rostul ţi-l va spune,

Va alunga din tine-orice jivinăCe-a cuibărit şi poate te-ar răpune.

Când bezna ne cuprinde ca-ntr-un cleşte, Un suflet cald lumina ne-o hrăneş-te.

IIIE dimineaţă - pleci să faci cafeaua;Cămaşa mea-ţi îmbracă-n umbră trupulCe-ţi e regat - aceasta-i pijamauaPe care-ţi laşi aroma fără scrupul!În aşternuturi, încă mai persistă Savori din noaptea lungă şi intensă;

29CEnaClu

Departe suntem de-orice clipă tristă Şi nimănui nu am adus ofensă! Am celebrat iubirea,-am stins ispita, Drapele înălţat-am pe catarge,Eu înrobitul, iară tu-nrobita –Cătuşa noastră nimenea n-o spar-ge.

Din ceşti de porţelan ne bem luminaŞi-apoi zburăm să înflorim grădi-na.

IVÎn spate se-nchide ultima uşă, În faţă e bezna tot mai adâncă. Astăzi tristeţea îmi vine mănuşă;Nisip s-a făcut ce-a fost cândva stâncă. Se-nalţă-albatroşii, cad albatriştii,Au ars siberii, s-au topit gheţarii,Furtunile mor şi tac pianiştii,Din vechile cârciumi pier lăuta-rii… Nici valuri n-aleargă pe fostele mări, Planeta-i pustie, tăceri s-au lăsat Pe plajele goale, se varsă uităriÎn lacrima-ţi care pe-obraz s-a uscat.

O lume s-a stins – să nu te cutre-muri,Mai bine visezi un blues de pe vremuri.

VEu te-am pierdut în lanul de seca-ră,Şoimii cu ochi ageri ne dădeau ocol;Erai ca vulpea ce-a fugit asearăDin crângul verde în câmp de turnesol;Aveai o strălucire în privire,O foame de-a rămâne doar cu tine.Voiai să scapi dintr-o încercuireDe voci şi de tristeţi diamantine.Singurătatea-i doar o vânătoareDe umbre fără trup în vechi caver-ne,E aripă ce nu va să mai zboareCând cele trecătoare sunt eterne. De te îmbrăţişează strâns neantul Din june-prim rămâne figurantul.

VIÎn noaptea asta-am încuiat odaia,Să fii cu mine iarăşi indulgentă!Nu voi lăsa să te atingă ploaia,Te-oi dezmierda cu busuioc şi mentă.Pe aripi poate are să te udeŞi ele se vor zbate, diafane,Prinţesă brună, şi pe şolduri nudeVor fi rescrise armonii profane. E în privirea ta atâta toamnă, Fă focul şi sărută-mă suavă.Tu ştii octombrie la ce mă-ndeam-nă:Să-mi fii stăpână şi să-mi fii şi sclavă.

Cum tainele vin pe căi fermecate, Îmbracă-ţi haina fără de păcate.

CEnaClu30

Amintiri din viaţa mea şi-a taIubire cu tineTe iubesc de nu mă văd,Doamna mea cu pesimistă stare,Te iubesc în clipa care moare,Mai aproape decât viaţa tristă.Eşti un suflet trist care există,Într-un suflet fără de păcat,Eşti iubirea mea, rea dar şi bună, într-o sea-ră,Care nu era când eu te-am sărutat.Într-o seară, Eu iubită dragă,Te-am avut în gânduri înşirat,Tu iubirea mea cum nimeni n-areO iubire cu adevărat.

Ca o dragoste mare Ne ducem anii

Lăcaş ce te-nfioară şi te-aşteaptăÎn care nimeni nu ar vrea să şadăŞi-n care totuşi cad, mai fac şi coadă,Păcat de jertfa tânără, necoaptă. Nu scapă nimeni de aşa corvoadăNe ducem anii, treaptă după treaptă,Răsplata vine singură şi dreaptăCu-a ta persoană faci şi tu dovadă. Cât nu s-au judecat unii sub soareCât nu şi-au disputat agoniseala,Şi n-au murit precum se moare,Ucişi-au fost, aşa le-a fost morala.

Sfârşitul zileiSub o lumină pricăjităViaţa-şi urmează cursul ei

Neruşinată, izmenită,Lipsită de orişice temei. Când vine noaptea somnoroasă,Ce-adoarme chiar pe cel flămânzitGândind la starea-i păcătoasă,Săracu-i spune: „Bun venit!” Şi trup şi suflet deopotrivă,Invocă tihna salvatoare.Aşteaptă clipa milostivă.Să se desprindă de oroareAşteaptă clipa decisivăÎn beznă să se înfăşoare.

Viză către asfinţitÎngândurată, stau la o fereastră.În zori de zi, într-o grădină,Îmi cântă o pasăre albastră,Norocul lumii să ne vină!Eu o ascult şi văd cum creşte.

Daniela GumannVersuri

31CEnaClu

Străfulgerarea-i tot mai mare.Cântecul ei m-ademeneşte...În mână stau cu-n paşaportCu viză către asfinţit,De m-oi vedea în mult visatul portDe hoţi şi mincinoşi scutit.Şi fiind astfel cu mulţumire,Eu las pământul, lumea toată,S-o duc-aşa fără de ştire,La nesfârşit, numai să poată. Căci prea văzui cum acest globS-a transformat în gloabăŞi cum vine neghiob după neghiob,Să fie lumii întregi, podoabă?Rostogolită ca o roabă?

Spun oameniiSe-năbuşă ţara de atâta hoţie,Poporul ei geme cumplit jecmănitŞi-aşteaptă sfârşitul în bicisnicie,De drepturi la viaţă ca nimeni lovit. Se-năbuşă ţara de atâta hoţie,Poporul ei geme cumplit jecmănit,Şi-aşteaptă sfârşitul în bicisnicie,De drepturi la viață ca nimeni lipsitSe-năbuşă ţara de atâta hoţie,Nu-i nimeni în stare măsuri ca să iaCăci nimeni nu are acea bărbăţieDovada cea bună prin sine s-o deaSe-năbuşă ţara de atâta hoţie,O spune şi presa, spun oamenii toţi, Dar cum poate lucrul altminteri să fieCând legea şi dreptul servite-s de hoţiSe-năbuşă ţara de atâta hoţie,O spune şi presa, şi oamenii toţiDar cum poate lucrul altminteri să fieCând hoţii-s cu fală dublaţi de nepoţiSe-năbuşă ţara de atâta hoţieAu cine la cinste dreptatea s-o chemeBrăzdată de-abuzuri, cum bine se ştie, Ţărâna-i mânoasă rodeşte blestemeSe-năbuşă ţara de atâta hoţie

Iar cei ce-s deasupra spre cei ce conducCă ţara nu-i ţarc de puşcărieLa fel nici arenă, de trist balamuc.Se-năbuşă ţara de atâta hoţieDe-ar fi doar atâta, de-ar fi numai asta,Se-năbuşă ţara şi de mojicieBălăcălitura îţi epuizează ţeastaSe-năbuşă ţara de atâta hoţieBeleaua e mare, ruşinea e mică,Scăpa-vom de toateDar de ţigănie problema e pusăDar cine-o ridicăSe-năbuşă ţara de toate acesteDe nu-i cu putinţă din mâl să ne scoatăNici forţe umane, nici forţe celeste,Pieri-vom cu toţii - cu noi, ţara toată.Se-năbuşă ţara de atâta hoţieIar omul de rând, îi pune capaculSe-amuză şi hoţii de-aşa cârdăşieLe-ngăduie statul să fure cu sacul:Dar vor da ei de dracul!

Să sciem un poem despre uitare, Să nu se uite gândul despre viaţăţ

Apoi sâ scriem un poeem de piaţăUnde nu e mai nimeni fericit!Ce-i oiaţa dar ce-i viaţaCare ne not arunca in noroi?Se tot încearcă ea cu pomii goiCar4e se umplu-n primăvarăSi apoi se umplu iar de fericire, an de an.E greu sa te mai umpli de blesteme,Când viaţa este plină de venin,Aş vrea mereu să stau la masa asta,Plină de iubire şi de vin!

Ce frumos Ninge afară, iubito,Aş sta la gura sobei cu tine,Dar am doar calorifer...Mi-aş pune sufletul în cui,Dar n-am cui,Nici cuier n-am...Ninge iubito, ca într-un basm

CEnaClu32

- Plecăm în Deltă! mi-a spus tatăl meu într-o zi de vară, pe vremea când încă mă jucam cu păpuşile şi visam la Feţi-frumoşi. Doar noi doi. Ce putea fi mai minu-nat?! Nimic, poate doar o vată pe băţ, perechea de pantofi de lac cu cataramă sau mult promisul abonament la Pif. Am încărcat portbagajul Volgăi in care am îndesat printre haine mulinete, un juvelnic, minciogul şi nelipsitul prostovol pentru raci, pasiunea tatalui meu fiind pescuitul şi mai cu seama pasiunea de a prinde raci, inclusiv pe lacul Snagov unde mă târa des cu barca printre stufăriş ca să planteze pe fundul lacului capcane facute din carne împuţită pe care racii o venerează, imi spu-nea el. Mă rog. Nu-mi amintesc drumul până în deltă, probabil eram prea emoţi-onată, în schimb îmi amintesc momentul cand m-am trezit intr-un loc, cum sa vă explic eu ca să vă teleportez acolo oare, un loc desprins dintr-o lume dintre lumi, un loc cu o lumină aparte, nepământească, firească în tot nefirescul ei, un loc în care soarele dacă apune, apune răsărind si dacă răsare, răsare apunând, în care aburul plu-teşte peste apă, peste nuferi, peste pelicani, egrete, raţe sălbatice, bărcuţe de pescari, gâze, alge, salcii şi stuf. Lumina ce inunda şi cuprindea tot şi învăluia deopotrivă şi Dunărea, şi marea, şi vântul, şi vietăţile, şi omul, cădea peste tine o dată cu zgomotele de tot felul ce în final, dacă te opreai un pic în loc, se transformau într-o adevarată sim-fonie închinată şi cerului, şi apei, dar mai cu seamă, sufletului.

Imi aduc aminte şi de pădurea Letea cu trunchiurile ei noduroase şi contorsio-nate aplecate către apa, de plaurul pe ca-

re-l întâlneam în apele mai adânci în care vâslele înaintau cu greu şi-mi aduc aminte şi de puiul de lipovean cu pielea arsă de soare de care m-am îndrăgostit iremedia-bil. L-am întalnit pe braţul Sulina într-un sătuc de pe malul Dunării unde am stat o singură noapte in vaporaşul care ne-a fost casă timp de două săptămâni, pentru ca în el am locuit, nu la hotel sau în vreo casa simandicoasă. Nici vorbă. Acolo dor-meam, pe vapor, într-un pat îngust care se legăna tot timpul. Mi-a fost greu în prime-le două nopţi, dar m-am obişnuit repede, astfel încât adormeam imediat leganată de valsul valurilor Dunării. Lipoveanul meu m-a învăţat să beau apă din Dunare, ca toţi cei de acolo, mi-a arătat minunile locului, a pus-o pe mama lui sa ne fiarba raci, saracii, cum se zbăteau in apa cloco-tită ca apoi sa se inroşească şi să aterize-ze direct pe farfurie şi din farfurie direct in burţile noastre, am mancat munţi de raci cu gândul la Labiş şi la căprioara lui, mănânc şi plâng, mănânc sărmanii raci... Am pescuit, m-am plimbat cu şalupa, cu barca cu vâsle, cu pilotina, am înotat, m-am pârlit de la soare, m-am scărpinat în-

Andra TicărăuProză scurtă

33CEnaClu

truna din cauza ţânţarilor, am vazut şerpi si alte lighioane, am râs, am mâncat tone de peşte, am luat apă din Dunare in oale ca să facă lipovencele ciorbă, am alergat după broscuţe, mi-am spălat rufele in Du-năre, am avut şi febră într-o noapte, mi-a cazut şi un dinte pe care l-am aruncat bi-banilor, stârcului sau gârliţei, cine l-o fi prins...ce mai, a fost cea mai straşnică va-canţă din toată viaţa mea de până atunci, şi muuult după, dacă stau să mă gandesc. Cand am ajuns înapoi în Bucureşti şcoa-la se pregătea să sune primul clopoţel iar eu în prima noapte nu am putut dormi, nu mai aveam valurile să mă legene, dacă stăteam în pat aveam senzaţia de balans, mă lua cu ameţeală şi mă apuca plânsul, nu mai ştiu exact dacă de dorul pelicani-lor, racilor, vacanţei sau lipoveanului... Ce pandemie, domnule?! Dă-o-n colo! Am vizieră, mască, mănuşi şi botoşei, fac un morote seoi con tu kutuki cu virusache, îi pun genunchele pe grumaz, şi gata! I-am smuls peptidele şi i le bag pe gât şi-i trag şi-un cap în gură şi din partea voastră. Nu asta e problema! Nuuuu...nici vorbă...am altă problemă...alt duşman, cu mult mai puternic...mai parşiv şi mai contagios, o ameninţare permanentă, întinsă pe toate suprafeţele, prezentă non stop, continuu şi fără să te lase să respiri nicio secundă: foa-mea lui fi-miu. Măi copii, ii e foame tot tim-pul. Tot timpul vrea să mănânce „ceva”. „Ce?!” - întreb eu. Disperată. „Ceva bun”- zice el. Mă apucă disperarea mai abitir. Fratee, mă ştiţi. Eu cu bucătăria, ni-cio legătură. Da’ niciuna! Cât mer-gea la facultate, boierie! Mai un co-vrig, mai un pateu, scăpam. Acum, de când stă de o lună acasă m-a terminat. A trebuit să-mi deschid toate cha-krele, toate meridianele, să fac incan-taţii şi cursuri de gastronomie ca să înţeleg cum se aprinde aragazul... Credeaţi că am cearcăne de la cabinet, în lupta cu molima?! Nooo, acolo e parfum!

Mi-e groază să vin acasă, nu să mă duc la cabinet. Cum intru pe uşă, până să apuc să mă parfumez cu spirt şi clor, îi apare capul blond de după uşă şi mă întreabă candid: „Noi ce mâncăm azi?!” În acel moment mă trec toate sentimentele materne, da’ mai ales paterne, îi zâmbesc, aş vrea să-l pup da’ păstrez distanţarea socială şi mă întreb unde am pus satârul ăla de tranşa porcu’ de Crăciun din trei mişcări. Mă îndrept spăşită către frigider şi abia acum începe lupta din linia întâi. Îmi pun şorţul pentru protecţie, mănuşile de bucătărie, bonetă pe cap şi soluţia de vase pe post de biocid ( sau fiucid, cum preferaţi ) Ăsta război, nene! Şi dă-i şi luptă: toc legumele cum vreţi voi, rondele, julienne, în bie, înăbuş ceapa, bag cozonacii în cuptor apoi frământ aluatul, tigaia cu ficăţei sfârâie pe aragaz, capacul şmecher de la Adrian Parvu tresaltă ca o fecioară în noaptea nunţii peste oala cu ciorbă de perişoare, vinetele stau la scurs, am între timp şi curs online cu studenţii da’ cui îi mai pasă când ostropelul dă în fiert şi fazanul zace fezandat în tavă, mai sună un pacient da’ cine are timp să-i răspun-dă când puiul cu alune şi ananas tocmai e gata, tortul cu bezele trebuie însiropat, ciupercile sărate şi varza călită învârtită cu linguroiul să nu se prindă?! Imi aduc aminte şi de castraveţii muraţi de i-am pus în toamnă şi lăsând cratiţa cu ciula-ma pe foc fug cu părul măciucă în cap să aduc un borcan ca să scot câţiva castraveţi să arunc trei cuburi de gheaţă peste ei, să aibe copilu’ şi nişte probiotice sub nas, că de, e importantă nutriţia echilibrată cu ali-mente vedetă, proteine, glucide şi lipide. Ei bine, şi în toiul răzmeriţei care are loc în bucătărie în acel moment, când toate oalele sfârâie şi cuptorul geme de tăvi şi mires-me, când farfuriile stau unele peste altele în chiuvetă, când mărarul tocat aşteaptă cuminte, dulceaţa de afine fierbe la foc mic şi musacaua se rumeneşte iar eu sunt prin-tre toate bucatele cu degetele arse, plăgi pe

CEnaClu34faţă de la uleiul încins, cucuie de la făcăleţ, mă sună fi-miu de sus de la el din cameră:

- Mami, comanzi şi tu o pizza?!Măi copii, cum să vă explic eu ca să fiu

mai clară?! Fac orice! Spăl vase, desfund ţevi, pun şi pavele la o adică ( am avut o tentativă dar când am ridicat una de 40 pe 40 centimetri de 7 kile am rămas înţepeni-tă în poziţia beţivului. Nu mi-am revenit nici acum ) Deci fac orice, inclusiv schimb roata la maşină, dar nu gătesc. Nu şi nu şi nu! Nu-mi place, nu ştiu, nu mă bag. Başca mi se pare inuman să asuzi 3 ore învârtind în cratiţe şi după 5 minute de invazie de termite hămesite să nu mai rămână nimic. Complet inutil. Totuşi, rar, când copilul zace cu 40 temperatură şi-mi dau seama că măcar o supă ar trebui să-i fac că de con-sultat cine să-l consulte, cu toată lehamitea din lume îmi îndrept picioarele târşâind papucii pe gresie către frigider, îl deschid, casc, mă uit înăuntru, îl închid cu gândul că poate mai bine fac o comandă la deli-very home, realizez că totuşi supa proas-pătă e mai bună, apoi îmi trece prin cap să fac copilul pachet să-l trimit la taică-su că şi-a tras nevastă mult mai gospodină decât mine. Şi atât. Şi sigur a pus ea ( şi ) de-o supă, îmi dau seama că totuşi cam exagerez, trag nişte afurisenii şi cristelniţe, aşa că mă pun pe treabă ( vorba vine ) mă uit cruciş şi la morcovi şi la ţelină şi ele la mine la fel... vai de viaţa mea! Şi a copilui ce va mânca...că d’aia-i aşa slab. Mânca-l-ar mama de scumpete! ( că altceva ce să mă-nânc?! )

Dar nu aici vreau să ajung, în oala cu supă. De fapt, da, dar din altă perspectivă.

Să presupunem că nu e vorba de febră şi cele trei sorbituri din licoarea vindecă-toare ( că oricum va refuza mai mult de atât, sărmanul...)

Să presupunem că vrei să faci ( eu nu vreau, dar vor alţii şi n-ai încotro) o musa-ca de pui cu legume. Şi atât. Şi citeşti reţeta. Maaamăă, şi înţelegi totuşi cum stă treaba:

piept de pui pe care-l tăvăleşti în ulei de măsline, boia, sare, piper, doi căţei de us-turoi, alte condimente cu nume ciudate de care n-am auzit niciodată, aşa, pe pieptul de pui deci, îl prăjeşti, îl arzi ( eu ), îl laşi la răcit ( nu mi-ar fi dat prin cap ) şi te apuci de sos: ciuperci feliate, iar ulei de măsline, ceapă tocată, le căleşti, adaugi bulion ( ce-o fi ăla?! ), caşcaval, parmezan, ardei roşu, dovlecei, sare, trei ouă bătute ( fără coajă, măcar atâta mă duce şi pe mine capul...), pătrunjel proaspăt, şi, când ai senzaţia că stăpâneşti tigaia, aragazul şi gastronomia în general, că eşti Zâna Şorţ, ei bine, taman atunci, cu făcăleţul într-o mână şi poloni-cul în cealaltă, când toate oalele sfârâie pe foc şi tu eşti cu părul despletit şi degetele însângerate de la tocat de legume şi toată bucatăria e explodată, primeşti lovitura finală: adăugaţi 200 de ml de supă! Pe bune?! Care supă?! De unde supă?! Cine a zis ceva de supă?! Am vrut doar musaca de pui cu legume. Vă bateţi joc de mine? Ce e aici?! Yin şi Yang?! De unde să am eu supă?! Ce?! Suntem la genetică?! Acum gă-tim şi supă?! V-aţi dus cu capu’ ?! Căutăm pe spiralele ADN-ului translocaţii în inte-riorul transpoziţiilor?! Nucleotide în inte-riorului nucleului? Vreţi electroni?! Care-i problema?! Aduceţi niste ioni pozitivi da’ căliţi-i 3 minute şi abia apoi serviţi-i pe un pat de ioni negativi! Sau poate e un curs subtil de psihologie integrată unde înveţi că subtipurile se prezintă în harta relaţiilor ca entităţi în interiorul entităţilor ( ştiu eu sigur că am fost la cursul ăsta în anul trei de facultate ) Sau poate proiecţia inconşti-entului colectiv?!

Pfff...ştiţi ceva?! Ia să-i dea cineva o as-pirină copilului să-i scadă febra ( parace-tamol, că aspirina poate induce sindrom Reye, dar asta-i altă mâncare de peşte...), voi ăştia cu musacaua căraţi-vă în şir in-dian la cârciumă şi mie să-mi dea cineva nişte pavele de pus!

35ars PoEtiCa

la început a fost o boală nemaivăzutăşi boala aceasta era însuşi mecanismul de înlocuire a lui Dumnezeu după ce s-a încercat izgonirea Sa din biserici au zis că-L lasă acolo dar singur departe de ochii şi de buzele lumii prost crescute

ne-au minţit întâi că acel Dumnezeunu mai suportă să ne vadă chipurilecerşetoare de zâmbete şi de lacrimi şi bineînţeles că n-a fost aşa darceva tot trebuie că a fost pentru că de atunci nu s-a mai văzut om cu Dumne-zeu

imediat după amenda pe chipuri s-a pus amenda pe umblet judecat şi acestaca prilej de periculoasă desfătare apoi amenda pe aer şi pe sublimele îmbră-ţişări iar săruturile au fost aspru pedepsite cu temniţa şi uneori cu moartea

când a venit şi amenda pe dor şi pe visea fost târziu de tot când nu mai eranimeni în stare să dorească şi să visezenimeni nu mai ştia ce sunt aceste păcateDumnezeu a rămas tăcut ca o scrisoarece nu mai era voie să fie desfăcută

şi omul a rămas născut mort din naştere

peisaj hipnotic

interesant cum se uită la mine copacii neştiind dacă sunt viu pentru că altfelştiau ei că arată un om viu nu ca acesta

care umblă cu frică parcă spânzurat de aer

păsările se uită pe lângă mine se ferescca de un şarpe otrăvit ce se întinde şovăielnic de la da la nu între fantomelebirtului bordelului spitalului cimitirului şi nu îmi vorbesc de nici unii şi uneledoar peştii ce mai croncănesc pe limba lorsingura interesantă şi votată de curând dreptaducătoare de linişte şi bunăstare legitimă

despre cei morţi de tristeţe nu se spune ni-mic pe ei nu i-a lovit cu carcalacul au picat brusctrăzniţi dintr-un moft al sufletului ce nu maivrea să se înşurubeze în trup ei sunt neşti-uta

Ars PoeticaDaniel Marian

CEnaClu36

pierdere colaterală de care se poate dispen-sastatistica iar gramatica morţii nu-i recu-noaştenici măcar că ar fi fost vreodată mai mult decâtjucării ieftine la îndemâna destinului fero-ce –

produse perisabile retrase din circuit

ieri pe vremea asta ţi-aş fi spus că eşti frumoasăazi îţi spun doar că ţi-a tras cu ochiul Dumnezeu prin vizetăieri ţi-aş fi luat mânuţa subţire şi te-aş fi invitat la dansazi mă port cu tine cu mănuşi de frică să nu te zgârii să nu te spargieri te-aş fi sărutat cu nişte munţi şi mări în cascade şi-n valuriazi mi-e teamă să nu ni se lipească botniţele nenorociteieri aş fi continuat cu tine ritualul iubirii perfecte(ştii cum se spunea cândva să-mi pierd ca-puldar nu de tot numai cât să-mi rămânăzăpăcit şi şui şi sucit după tine)dar iată cum azi îmi caut cu frisoane capul să nu mi-l agaţe osânda în par

ieri a fost ieri – azinu mai contează(ce-a fost de iubita rămas iubit)

tocmai când uitaseră de minea trecut un pescăruş care mă strigala micul dejun cu alge şi scoicipe puntea unui vis scufundat din care bine că măcar atât a rămas

s-au gândit să-mi dea drumul fiindcă le-am promis şi lor o potcoavădintr-un mers de mai de multdespre care numai eu ştiam unde-am pus-oşi din care să guste şi ei marea cu sarea

s-au gândit să mă lase iar în lumepe rând şi pe bucăţi înhămat la înc-o răb-daredin tolba cu răbdări care-i aproape gatadupă ce am tras la ţintă răbdări de pomanăcătre cele ce erau cândva adevărate azi am primit un deget firav cât un flutureprimul din seria nouă de degete inofesive doar cât să pot atinge şi pipăi cerulsă aflu dacă mai e acolo şi dacă mai merită mai departe poate îmi va creşte o mână

să mă prind de cer şi dus voi fiziua întâia degeaba

ce folos că putem hălăduimai bezmetici ca niciodatăaţi văzut ce-i pe afarămunţi de nu va fişi halde de nici n-a fost

au secat lumea pe care-o ştiamdupă ce-au bântuit-o destulau smuls din ea seva de sufletdu-te şi plimbă-te acumpe un crăcan neputinciospe care-l proclamă firescexoscheletul care vine la fixpe ceva inexistent

ce folos că ne putem duceunde vrem şi chiar de tot fără risc să ne-mpiedicămşi să ne oprim de dragîntre nimic şi nimic

37CEnaClu

şi-au pierdut fraţii noştri din galaxie răb-dareade când se miră de noi ca de fantome tâm-piteau venit dragii de ei să ia pâine şi sare şi vinşi noi o tot întoarcem pe aia cu sacul de co-vizistau ăştia ca fraierii pe centură şi repetă în-truna’hai la mine că-s plecat acasă’ păi treabă e astaîn loc să-i întâmpinăm cum se cade la porţinu pot să spun decât că ne-am făcut de ra-hat(şi ne vor pune să le plătim cursa şi staţi-onarea)

oameni neserioşi

moartea în bătaie de joc

în noaptea care mută se sfărâmăse aud morţii ciugulind ţărânăîşi dau coate se foiesc cu setevor ca moartea lor să se repete

n-a fost cinstită moartea astă datăa muşcat fără să ţină cont de soartălighioane stranii i-au dat de pomanăi-au întins vieţi cu ceapă şi cu slană

vieţi faine ca pita aburindă ce îşi mai caută în zadar oglindă-n care să sufle şi dacă altă cale nu-ibarem să aibă privilegiul de statui

oricum nu va rămâne aşa pe vecivieţi cer să-şi trăiască morţile corectcă or fi morţi mai calde sau mai reci oricum viaţa nu-i un simplu obiect

moartea care s-a făcut de ruşine

nimeni nu mai crede-ntr-o moarte parşivăatâta că are acte şi umblă liberă pe străzibleagă lipicioasă băgătoare în seamăagreată de ciocli fudulii care se-nghesuies-o preamărească precum pe ultima curvăce le mai aduce câte un sfanţ la bugetmoarte de ocazie prea proastă ca să ştiec-a ajuns ciuca măcăilor în panoplia cu morţi prefăcute şi expirate şi nici măcarvaccinată împotriva altor morţi ce nu um-blăcaraghioase pe după măşti şi mănuşi de unicăşi îndoielnică în scop profilactic folosinţă

carpetă de epocă

la puţină vreme după ultima apocalipsătu deja vindeai în piaţă ţuică de prunepe când nici nu se-mbujoraseră pruneleşi încă nu se dăduse dezlegare la prunetoată te hlizeai dacă auzeai de balaurdupă ce-l făcuseşi cercel în buricnici că-ţi păsa de ceva erai iar fată maresuflecată şi pătimaşă ca o turmă de greierizici că o vreme ai fi alăptat ceva ardei iutedoar ai fost mai întâi fetiţa cu chibriturileasta înainte de ioana d’arc şi ana kareninate foiai ca un şarpe albastru cam sâsâitîmi povesteai cum ai scăpat de molimă că ai picat într-o beţie adâncă şi tulburecare a trecut drept depresie şi nu s-a ştiutnimeni nu ţi-a avut treaba păcătoasă micăse vede că a început bine lumea partea a treiacu cheile uitate în poartă fix pentru tineromantică privelişte în care te-am lăsatcă începură să-ţi vină cumpărătorii hai no-roc!

CEnaClu38

Şi valul ăsta

Valul ăsta se răstoarnă peste-un ţărm de gând plimbat Cu o mână nonşalantă în mănuşă de bărbat Se aruncă fără grabă peste-o lume fără chei Despicând cuvinte-n patru în năvodul de idei

Valul ăsta se răscoală într-o mare de păcat Se trezeşte fără forţă dar de fumuri îmbrăcat Îşi aprinde o ţigară pe-o terasă de plăceri Fără să adape vorba unor vremuri moarte ieri

Se dezbracă de iluzii se aşază într-un cot Parc-ar fi holtei din timpul inhibat cu fulgi cu tot Uite spune marea friptă de al soarelui ocol În speranţe te smereşte nu îţi rătăci-n nămol

O trăire suprapusă unui scrâşnet ruginit N-ai tu loc într-o mănuşă deşirată-n infinit

Rondelul timpului copt în şatră

Fată veselă-nnoptată giuvaier de mahala Talpă lutului alhambră uşă-nchisă-n prag de seară Cântec dorului sălbatic mângâi

ochiul lui de fiară Valuri amăgeşti în jocul florilor de pe tafta

Fugi pământul sub picioare aripi ‚nalţi cu gândul la Piruete de pe vatra universului de ceară Fată veselă-nnoptată giuvaier de mahala Talpă lutului alhambră uşă-nchisă-n prag de seară

Blastemi timpul copt în şatră şi îngâni tra la la la Porţi pe degete inele mahmudele-ţi împresoară Trupul firav eşti vândută ca pe-o sece-tă-ntr-o doară Plânsul cine ţi-l aude când aşezi pe cer o stea

Fată veselă-nnoptată giuvaier de mahala

Ars PoeticaCarmen Popescu

39CEnaClu

Rondelul mâinilor nomade

Sub mâini nomade timpul e un vasal în vis Pe frunte cute aspre în mări ţi se dez-noadă Şi ochi sfioşi angelici ţi se deschid în nadă Tot trupul se destinde şi-adâncu-i iar permis

Nimic în vindecare nu este compro-mis Plăceri cu vocea-n hăţuri vor iarăşi la paradă Sub mâini nomade timpul e un vasal în vis Pe frunte cute aspre în mări ţi se dez-noadă

Pe buze cresc vestale cuvântul neatins Dansează infinitul în ochiul ce-o să vadă Iluziile sacre sub vălul de naiadă Splendoarea nemuririi creaţie-n abis

Sub mâini nomade timpul e un vasal în vis

Câte toamna aduce

Fantomatica vară n-are voce să spunăCâte toamna aduce în muţimea de zile Orologiul în stupul cu trăirile-agile Dimineţi fără urbe vreascuri prinse-n furtună Se dezleagă prin voce infinit de cul-tură Amalgamul se-nfruptă din tipsia cu roade Din plăcerea de-a-nfrânge unduiri de hiade

Aparent se răscoală reciclând sinecură Nu-i lumină-n trecutul care râde pe buze Nu-s strigoi pe tăpşanul cu priviri alcaline E descântec de umbre dat de jocuri sterline Viitor peremptoriu prins cu măşti andaluze

Rondelul unui foc

Dă-mi tocul din privire s-alerg cu el cuvântul Nu toc mimat de vlagă de-a timpului minciună M-adun din oseminte ca pasul în furtună Nu te juca în haos n-adulmec cu el vântul

Vreau drumului acesta să-i schimb din mers veşmântul Să-i dai tu conotaţii pe cer ce-o să apună Dă-mi tocul din privire s-alerg cu el cuvântul Nu toc mimat de vlagă de-a timpului minciună

Vreau toc muiat in forma iubirii o nebunăCu fuga de pe buze ce-ascund dezno-dământulSau în atingeri sacre ce paşii îşi răzbu-năPână se-aprinde focul ce-ncinde-n mâini pământul

Dă-mi tocul din privire s-alerg cu el cuvântul

CEnaClu40

EU SISIF Îţi voi scrie în fiecare zi câte un poem, Până mă vei uita, Până când eu voi uita încotro, Până când, eu Sisif Voi rostogoli ultimul gând Pe panta Dorinţei, Privind doar cerul Iar tu vei fi ştiut totul despre mine, Până când vei uita de unde Şi vei uita până când. Mă copleşeşte Neşansa ta, De a avea acceaşi disperată nevoie De mine, Într-o lume În care, Viteza întunericului Este mai mare Decât Viteza luminii Şi absolut nimeni Nu mai crede În Zeus. ACEL MICHELANGELO NEVEROSIMIL Încremenită-n timp, Douăzeci de ani în urma viitorului Mă simt Sau poate treizeci de trecute anotimpuri

În sufletu-mi statuie, doar un portar în vincluri Ratând, Privesc prezentul de porumbel nevăzător Care se prabuşeşte doar pentru că-i este dor De mine, precum de-acea clipă grea, Pe care nu-şi găseşte umărul să stea, Sunt o statuie înfiptă in confuzul coruptibil Al unui Michelangelo profund neverosimil, Cea dăltuită de un geniu nesperat, Sunt simplă piatră care a scăpat Dintr-un experiment profund şi decalat, De a fi fost astăzi aici, În lumea neiertaţilor prozaici. Treizeci de ani în urmă, Doar singular te mai pierdeai de turmă, Astăzi privesc din trupul de granit

Ars PoeticaSilvana Andrada Tcacenco

41CEnaClu

Imaginile care m-au rănit, O hologramă peste blocul meu de piatră, Constând în amânarea a ceea ce nu iartă, Încremenită-n timp, În urmă viitorului cu trei decade, Sunt simplă pasăre ce cade În gol, în sec, în nefiresc, Mă bucur doar că nu mai trebuie Să reiubesc Orice, oricum În lumea mea de ocru scrum, Fără de flacăra în falsul foc În care totuşi eu te