CE ESTE FILOSOFIA?

JUNIOR UNIVERSITY SUMMER SCHOOL UBB2011

Maftei Stefan, dr.Departamentul de Filosofie

UBB Cluj-Napocastmaftei@yahoo.com

William James, Introducere în filosofie

„Este destul de evident că fiecare pas pe care îl face filosofia, fiecare întrebare ce îşi găseşte un răspuns trece în domeniul ştiinţei, în timp ce restul de probleme rămase fără răspuns formează domeniul filosofiei, purtându-i numele. Filosofia este numele dat întrebărilor rămase fără răspuns, spre satisfacţia tututor celor care le-au pus”.

Este filosofia istoria filosofiei?

Istoria filosofiei trebuie să fie ea însăşi filosofică. Nu e posibil să cunoşti elemente de filosofie fără să le gândeşti tu însuţi. Numai bagajul filosofic nu e suficient. Nu e suficient să învăţăm ideile fără să le gândim noi înşine.

Immanuel Kant: cunoaşterea istorică pleacă de la fapte, cea filosofică de la principii. Când credem că am căpatat cunoaşterea unui sistem filosofic existent, noi nu facem decât să imităm. Nu putem învăţa filosofia (ca sistem al cunoştinţelor de filosofie), „în ceea ce priveşte raţiunea, nu putem învăţa mai mult decât să filosofăm”, spune Kant. Adica, a aplica la ceea ce ni se dă principii pe care raţiunea e liberă să le refuze sau să le accepte. De aceea nu putem deplânge neapărat inexistenţa maestrului şi să justificăm neputinţa noastră.

Atunci cind citesti un text filosofic trebuie să aibă loc “asimilarea capturii”. Întrebarea e cum să gândeşti ceea ce este deja gândit. Gândirea filosofica nu are de a face decât cu gândire filosofică, i.e. a gândi, e a regândi, a citi, e a reciti un text.

Kierkegaard: nu există adevăr adevărat care să nu fie „subiectiv”, i.e. propriu, apropriat. Citindu-l pe Platon, gândim noi înşine ca Platon. Concluzie: Trebuie să cunoaştem pentru a gândi, şi nu cunoaşte pentru a cunoaşte.

Lectura filosofica îndeplineste două funcţii: iniţiere în filosofie şi asimilare de cunoştinţe filosofice. Astfel, nu există cunoaştere fără iniţiere, dar nici iniţiere fără cunoaştere.

Question: Cum să ne iniţiem pentru a cunoaşte, dacă trebuie să cunoaştem pentru a ne iniţia? Answer: filosofia nu e ca alte discipline, aici nu există un parcurs determinat. Nu poţi să spui: l-am citit pe Kant, si gata.

Immanuel Kant, Prolegomene

“Există învăţaţi pentru care istoria filosofiei este filosofia însăşi: prolegomenele de faţă nu sunt scrise pentru aceştia. Ei vor trebui să aştepte până când cei ce se străduiesc să se adape chiar de la izvoarele raţiunii îşi vor fi desăvârşit lucrarea şi abia atunci le va veni şi lor rândul să dea lumii de veste despre cele întâmplate. După părerea lor, nu mai poate fi spus nimic ce să nu fi fost spus cândva şi, neîndoielnic, o asemenea afirmaţie ar putea trece drept o prezicere sigură şi despre tot ce va să vină; căci, de vreme ce mintea omenească a stăruit multe veacuri într-un chip sau altul asupra a nenumărate subiecte, nu va fi greu ca pentru orice lucru nou să poată fi găsit un altul vechi, care să-I semene într-o oarecare măsură”.

Mihai Eminescu, Manuscrise, Ms. 2306, f. 52-54.“Filosofia este aşezarea fiinţei lumii în noţiuni, spre a căror stabilire judecata nu se serveşte de altă autoritate decât de a sa proprie. Prin asta este înlăturată însă orice captatio benevolentiae, fie ea cât de fină. Nu este menirea filosofiei de a afla pe ‘Dumnezeul ştiinţei’, nici raportul dintre ştiinţele exacte, nici nemurirea sufletului, nici principiile morale. Judecata face cu toate acestea tabula rasa, ele sunt pentru ea problem, a căror natură şi îndreptăţire le cercetează făr-a se preocupa câtuşi de puţin de rezultatele la care va ajunge. De aceea orice idée preconcepută trebuie înlăturată mai dinainte. De aceea vom şi observa la orice cugetător serios, metodul genetic. Maxima cutare sau forma cutare nu are pentru el o valoare absolută, ci el urmând legea fundamental a minţii sale, că orice efect trebuie să aibă o cauză şi orice formă în timpul a trebuie să fi fost precedată de-o alta în timpul b, c, d, etc. el caută a vedea cum s-a născut formă din formă, cugetare din cugetare, maximă din maximă. Prin urmare, filosoful nu susţine numai simpliciter şi absolute, ci totdeauna relative, κατα' …”

Mihai Eminescu, Manuscrise, Ms. 2306, f. 52-54.

“Există metafizică? Pîn-acuma încă nu. Căci dacă ea există, atunci ea ar fi o ştiinţă bine hotărâtă, care n-ar avea nici nevoie de apărători, nici frică de contrari, precum nu are fizica nevoie de a i se arăta evident importanţă, nici frică de vreun caraghios, care ar voi s-o nege. Pe lângă asta, metafizicienii cei mai însemnaţi ai evului nou, Kant şi Schopenhauer, sunt uniţi de părerea că creierul omului nu e făcut pentru cestiuni metafizice. Ea nu va ieşi niciodată din stadiul încercării şi, asemenea pietrei filozofale, ea va da naştere la teorii roditoare pe alte tărâmuri, nu pe acela al metafizicei chiar. Căci din căutarea misticei pietre filozofale s-a născut chimia, din criticismul lui Kant eliberarea minţii de sub dogmele unilaterale ale religiei pe de o parte, a materialismului brutal pe de alta, dar rezultate positive despre ‘fiinţa lumei sau lucrul în sine’ nu conţine nici filosoful cel mai adînc. Simţurile omului nu sunt făcute decât pentru calităţile lucrurilor, adică viind în atingere imediată sau mediată c-un obiect într-un mod hotărît, lăsînd cu totul nedeslegată cestiunea dacă acele calităţi sun inerente lucrurilor. Căci simţurile produc fiecare din ele o serie de fenomene, oricare ar fi impulsul. Faţă cu orice atingere ochiul produce numai fenomene de lumină (culori), urechea numai sunete, gustul numai gust, pipăitul numai pipăit, mirosul numai mirosuri. Limba atinsă de un curent electric simte acru, ochiul frecat noaptea cu mîna produce culori, urechea lovită începe a ţiui. [în ceea ce priveşte ]Lumea de dinafară de graniţele [lor] (...) simţurile dau o formă produsă de ele cari nu te îndreptăţesc la nici o judecată asupra graniţelor. E evident dar că, neputînd omul percepe decît propriile sale mijloace, el va rămîne înlăuntrul minţii lui şi niciodată n-a intra în fiinţa lucrurilor. Cît despre creier, el mai are funcţia de a percepe relaţii de timp, spaţiu şi cauzalitate, va să zică iarăşi ceva relativ. De aceea nu-şi va putea închipui nici un timp absolut, nici un spaţiu absolut, nici o cauzalitate absolută, toate acestea vor forma înlăuntrul minţii un lanţ, neajuns la nici un capăt, care se sustrage oricărei fixări absolute. Iată dar că metafizica nu e făcută pentru capete de rînd. (...)

Mihai Eminescu, Manuscrise, Ms. 2306, f. 52-54.

[Filosofarea], această tendinţă, cea mai nobilă dar şi cea mai rară a spiritului omenesc ... organizarea socială o cheamă în ajutorul teologiei, încât, ca slujnică fără autoritate a bisericei şi cea mai fără de nici o treabă dintru a sfinţiei-sale, ea încearcă a dicta ştiinţelor exacte, cari n-au nici o nevoie de ea, sau a apăra biserica în calitate de linguşitoare pe care acum o sufere, făr-a o aproba.

Mihai Eminescu, Ms. 2306, f. 52-54.

Nouă ni se pare că un profesor onest, în sensul ştiinţific al cuvântului, ar trebui să facă cu elevii cel mult exegeza scrierilor recunoscute de bune ale antichităţii şi a vremei moderne, să se abţie de la crearea de teorii ieftine, când nu este în stare de a ajunge spiritele adînce pe acest teren, căci lucruri pozitive şi aşa nu are de predat. Pentru aceste trebi se potriveşte însă mai bine un filolog, care să cunoască bine sanscrit, greceşte pentru filosofia greacă şi latineşte pentru filosofia evului mediu şi a Renaşterei. Atunci aceste teorii au cel puţin valoare istorică şi formează un curs de gimnastică a minţii, care-i fereşte pe elevi de a crede cu uşurinţă şi fără cumpăneală teoriile generale cîte i se ivesc în drept, în economie politică şi în ipotezele ştiinţelor naturale.

Mihai Eminescu, Ms. 2306, f. 52-54.

Filosofia are valoare critică, ea creşte intelectul, îl desvaţă de la lenea cugetării şi de la încrederea prea mare în idei streine, îl deprinde a cerceta lucrurile în mod genetic şi a cumpăni fiece cuvânt înainte de a-l aşeza într-o teorie. (...)

De ce să citeşti un text filosofic?

În filosofie, textul e mult mai important decât comentariul. Este nevoie de o confruntare directă cu gândirea autorului. Această activitate, a citirii individuale a textului fundamental, este inevitabilă.

Textele sunt coloana vertebrală a cercetării filosofice. Nici un comentariu filosofic nu va substitui lectura textului original. În joc este cultura personală, dacă nu citeşti textul.

Cultura filosofică personală (cunoştinţele) trebuie aşezate în locul şi în timpul lor. i.e. Istoria filosofiei este indispensabilă parcursului universitar.

Cum să citeşti? Ce texte să citeşti? 

Textul filosofic e mai întâi textul unui autor de filosofie, unde mesajul precede forma. Criterii ale textului filosofic: A. lipsa formei nu trebuie să distrugă inteligibilitatea filosofică. B. conţinutul textului trebuie să reziste la analiza prin concepte pozitive, informaţii, date, etc.

Dacă extragem datele pozitive din text, şi ne referim numai la concepte, acest lucru nu trebuie să distrugă coerenţa argumentului. Altfel, cunoaşterea trece spre cunoştinţe.

Astfel, un text de filosofie este un text care discută chstiuni şi generează dezbateri filosofice, unde mesajul precede forma şi cunoaşterea nu e formată din cunoştinţe.

Textele filosofice Texte pertinente pentru calificativul „filosofice”: texte filosofice clasice [fundamentale], ale autorilor consacraţi. texte teologice care conţin şi generează dezbateri filosofice. texte filosofice poetice: Zarathustra. texte literare: Mann, Musil, Kafka etc. texte „de trecere”: de la literatură la filosofie sau de la ştiinţe sociale la filosofie:

Freud, Lacan, Durkheim, Barthes, Levi-Strauss.

Texte însoţitoare Ordinea citirii textelor filosofice: a începe cu autori şi cu opere care iniţiază în filosofie. E.g. Platon, Republica vs. Parmenide Kant, Bazele metafizicii moravurilor vs. CRP Hegel, Estetica vs. Enciclopedia.  Regula: Tenacitate şi răbdare: „sportul” filosofic pe învaţă într-un număr aproximativ

indefinibil de ani.

Capcane: dramatizarea dificultăţilor şi iluzionarea cu facilităţi aparente. De pilda, e greşit să spui că Immanuel Kant, Hegel, Descartes sunt “dificili”, faţă de Hume, Rousseau, Bergson.

Care e criteriul? Scara obiectivă a dificultăţilor sau capacitatea lecturantului?

Seneca, De brevitate vitae, în : Scrieri filozofice alese, BPT, 1981, 41; 62-66.

„ I. 1 Cea mai mare parte a muritorilor ... se plînge de zgîrcenia naturii, căci venim pe lume pentru prea puţin timp. Viaţa care ne este dată aleargă atît de iute încît, în afara cîtorva, pe ceilalţi îi părăseşte tocmai cînd se pregăteau să trăiască. Şi pentru această nefericire publică a gemut nu numai mulţimea şi gloata neştiutoare, cum se crede îndeobşte, ci au vărsat lacrimi de amărăciune pînă şi bărbaţii vestiţi. De aici vine o exclamaţie faimoasă a medicilor: ‚Viaţa e scurtă, arta e lungă’. Pornind de aici, Aristotel, aflat în proces cu natura, pune această plîngere întemeiată în gura unui înţelept: ‚Natura s-a arătat atît de generoasă faţă de animale încît trăiesc cîte cinci-zece generaţii, pe cînd, omului, născut pentru fapte aşa de măreţe, i-a hărăzit un sfîrşit atât de apropiat’. Nu avem la îndemînă puţin timp, ci pierdem foarte mult timp. Viaţa este destul de lungă şi ne-a fost dată din belşug pentru înfăptuirea celor mai înalte lucruri, cu condiţia să ştim să ne-o chibzuim. Dar cînd este cheltuită în lux şi nepăsare, fără a fi consacrată unei fapte bune, trebuie să fim pur şi simplu siliţi pentru ca, fără a o vedea scurgîndu-se, să ne dăm seama că viaţa a şi trecut. Într-adevăr, viaţa e scurtă nu pentru că aşa o primim, ci pentru că aşa ne-o facem. Nu suntem nişte nevoiaşi aflaţi la cheremul ei, ci pur şi simplu risipitori. Bogăţiile uriaşe, regeşti, cînd ajung în mîinile unui stăpîn nechibzuit, se împrăştie într-o clipită. Dimpotrivă, oricît ar fi de modeste, dacă sunt încredinţate unui paznic bun, sporesc cu timpul. La fel şi existenţa noastră se întinde mult pentru cel care şi-o chiverniseşte cum se cuvine.(...)

Seneca, De brevitate vitae(...) XIV. 1-5 [ELOGIUL FILOSOFIEI] Dintre toţi muritorii sunt liniştiţi doar cei ce se consacră filosofiei; doar ei trăieasc cu adevărat. Ei nu se mulţumesc să se îngrijească prea tare de existenţa proprie; la vîrsta lor îşi adaugă toate secolele, însuşindu-şi toţi anii scurşi înainte ca ei să se fi născut. Şi, ca să fim drepţi, va trebui să recunoaştem că vestiţii întemeietori ai doctrinelor sacre s-au născut pentru noi, nouă ne-au pregătit viaţa. Ne îndreptăm spre adevărurile măreţe scoase din întuneric la lumină prin truda altuia; nici un secol nu ne-a fost interzis; la toate avem acces şi dacă prin măreţia sufletului ne este îngăduit să învingem limitele slăbiciunii omeneşti, avem o lungă întindere de timp de străbătut. Noi putem să discutăm cu Socrate, să ne îndoim cu Carneade, să ne liniştim cu Epicur, să învingem natura umană cu stoicii, să o întrecem cu cinicii. Întrucât ne este permis să participăm la orice secol, de ce n-am ieşi atunci din strâmtul şi nesigurul curs al vieţii, pentru a ne dedica din tot sufletul acestor meditaţii care sunt veşnice, nesfîrşite şi comune celor mai nobile spirite? (...) Cât de mulţi vor fi dintre aceştia pe care somnul, dezmăţul şi neomenia îi vor îndepărta? Cîţi, după ce se vor fi chinuit multă vreme, vor alerga prefăcîndu-se grăbiţi! Cît se vor codi să se arate în atrium-ul tixit de clienţi şi se vor retrage în colţurile întunecoase ale caselor, ca şi cum n-ar fi mai nepoliticos să dezamăgească decît să-i lase la poartă! ... Noi socotim, orice s-ar spune, că îşi îndeplinesc adevăratele lor îndatoriri aceştia care vor să-i aibă alături în fiecare zi pe Zenon şi Pitagora, pe Democrit şi pe ceilalţi înaintaşi ai bunelor învăţături... Putem oricînd să apelăm la ei, vizitatorul nu va pleca de la ei fără a fi mai fericit, mai dispus să-i iubească; nici unul nu-l va lăsa să plece cu mîinile goale. Oricine poate merge să-i întîlnească, fie zi, fie noapte.

Seneca, De brevitate vitaeXV. 1-5 Nici unul dintre ei nu te va sili să mori, ci te va învăţa cum s-o faci; nici unul din ei nu-ţi va risipi anii, fiecare ţi-i va aduce pe ai săi; cu nici unul discuţia nu va fi primejdioasă, prietenia lor nu va fi funestă, grija nici unuia nu va fi costisitoare. Poţi lua de la ei tot ce vrei; nu va depinde decît de tine să te-nfrupţi din bunurile lor cît ţi-e voia. Ce bătrîneţe frumoasă şi fericită îl aşteaptă pe cel care s-a pus sub ocrotirea lor! Va avea prieteni de încredere cu care va putea să discute despre lucrurile cele mai mărunte ca şi despre cele mai importante, pe care va putea să-i consulte zilnic în probleme personale. De la aceştia vor auzi adevărul spus fără ocol şi vor fi lăudaţi de ei fără linguşire, într-un cuvînt, vor avea prieteni a căror purtare e demnă de urmat. Obişnuim să spunem că n-a stat în puterea noastră să ne alegem părinţii, că ne-au fost daţi de întîmplare; dar nouă, filozofilor, ne e permis să ne naştem după cum vrem. Spiritele cele mai vestite formează familii; alege-o pe aceea din care vrei să faci parte; vei primi nu numai numele lor, ci şi bunurile lor pe care nu va trebui să le păstrezi nici cu meschinărie nici cu lăcomie. Vor spori cu atît mai mult cu cât le vei împărţi mai adesea. Aceştia îţi vor deschide drum către veşnicie şi te vor înălţa într-un loc de unde nu s-a prăbuşit nimeni. Este singurul mijloc de a depăşi condiţia de muritor şi chiar de a o transforma în nemurire. Onorurile, monumentele, toate sentinţele date de ambiţie sau toate operele făcute de ea, se năruie curînd; nu există lucru pe care bătrîneţea lungă să nu-l ruineze sau să nu-l prăbuşească; dar de cei pe care înţelepciunea i-a consacrat nu se poate atinge; nici o vîrstă nu-i va slăbi ... Aşadar viaţa înţeleptului va dura mult. El nu e deloc închis în aceleaşi hotare ca şi ceilalţi. El singur e slobozit de legile neamului omenesc. Toate secolele i se supun ca unui zeu. E vorba de un timp trecut? El îl va cuprinde prin amintire; Prezent? Îl foloseşte. Cât despre viitor, se bucură de el dinainte. Reunirea tuturor acestor momente într-unul singur îi face viaţa lungă.

Seneca, De brevitate vitaeXVI. 1-4. Viaţa cea mai scurtă şi mai neliniştită o au cei care uită de trecut, neglijează prezentul şi se tem de viitor. Cînd ajung la capăt, îşi dau seama, prea tîrziu, nenorociţii, că au fost tot timpul ocupaţi cu a nu face nimic. Să nu crezi că lungimea vieţii lor ar fi dovedită de faptul că deseori îşi cheamă moartea: ceea ce-i chinuie nu e lipsa de prevedere, ci nesiguranţa pasiunilor care se transformă chiar în lucrurile de care se tem; adesea îşi doresc moartea pentru că le e frică de ea. Să nu cauţi dovada că trăiesc mult în faptul că ziua li se pare deseori lungă, că, pînă la ora cinei, se plîng de încetineala cu care trece vremea; atunci cînd ocupaţiile îi părăsesc, toropiţi de lene, se agită şi nu ştiu cum să-şi mai omoare timpul. De asemenea, cînd rîvnesc la o îndeletnicire oarecare, intervalul de timp care-i separă de ea li se pare îngrozitor de lung... Orice întîrziere a lucrului sperat e lungă; dar chiar şi timpul pe care-l petrec cum le place este scurt pentru ei şi devine tot mai scurt din vina lor. Ei trec de la un capriciu la altul şi nu se pot opri la o singură dorinţă. Zilele nu sunt lungi pentru ei, ci îngrozitoare; dar, dimpotrivă, cît de scurte li se par nopţile pe care le petrec în îmbrăţişarea curtezanelor sau la beţie. De acolo furia împotriva poeţilor care hrănesc rătăcirile omeneşti cu povestirile lor ... Ei aţîţă viciile noastre cînd le fac să urce la zeii înşişi, oferind bolii noastre, prin exemplul divinităţii, toate scuzele şi îndreptăţirea. Cum să nu li se pară acestor oameni că nopţile sunt prea scurte, cînd le plătesc atît de scump? Îşi pierd ziua în aşteptarea nopţii, iar noaptea prin teama de răsărit.”