DAN TIPURIŢĂ

HETEROZIS

5

FILOGENIE

Din care peşte vechi descind, din ce aripi înotătoare? Solzi de argint pe frunte-mi ning, înot cu buze vorbitoare. Din floare ce petală sunt, în albul palmei ce nervură, în seva pielei când m-afund trăind prin linii cu măsură? Ce cal troian port în genom, ce ram sunt din copacul tracic, ce gene-mi poartă-n cromozom lupul târziu din steagul dacic?

6

PIRAMIDA TROFICĂ

Drept trăitori în slava ierbii cu braţul ei matern ne strânge, în verde suntem fraţi de sânge şi îngerii şi noi şi cerbii şi vieţile subpământene cu soarele în rădăcini netemătoare de adâncimi printre trăirile perene. Globulele roşii sau albe au fost de verde clorofilă cum ochiul toamnei din lumină preschimbă verdele în galben.

7

De trupul ţi-l întrebi când trece din marea verde-n mal de iarbă îţi va răspunde palma albă că a fost cândva o frunză rece.

8

HETEROZIS Păstrez scheletele cinstiţilor străbuni, bastoane albe pentru oase, întăritoare, în nechezatul cailor mei buni aud o notă din vocala-mi cântătoare. Să definim cât sunt din mine om şi cât sunt calul meu, cât sunt de înger, când stau însufleţit într-un polen de pom aşteptând un flutur să mă prefacă-n sânge.

9

Să plouă mult, sunt florile de veghe, pleoapa ierbii mă astupă cu lumină, îmi caut mâinile uitate între vertebre după un cromozom săpat la rădăcină. Cred că sunt os de înger mii de ori, m-am ţesut copac în mii de frunze până să ajung mai albul om din flori cu genele din calul meu ascunse.

10

UNIUNEA CELULELOR PERENE Sunt încă de pământ flămând cât voi fi om, cât voi fi plantă, pe lumea aceasta, pe cealaltă, uniune de celule sunt, cu legi organice precise, cu moşteniri, cu grija urmei, cu arătura-n brazdă a umbrei să-mi semăn genele permise, sunt uniunea de celule mai trecătoare, mai perene, am timpul meu săpat în vreme cu ceasuri bune, ceasuri rele, cu iadurile din rai destule.

11

URMAŞUL Sângerez prin rănile rămase dintr-un mileniu negru şi bolnav, mai simt albindu-mi-se-n oase suflarea crivăţului slav, ritmul copitelor tătare mi-au dat bătăile de puls, printre săgeţile avare stă irisu-n priviri ascuns, sub pielea unui got sunt însumi, în sânge-mi fierbe un păgân, bejeniile mai fug în plânsu-mi, urmaş, în gene îmi rămân.

12

CULTIVATORUL Vieţuiesc printre celule, cu bune, rele, cu de toate, prin roşiile câmpii sărate cresc poezii printre globule. Albe, roşii, irigate cu plasma atâtor sentimente, printre falangele atente trec firul viselor furate, Doar când adorm răpus de suflet la malul unei vene cave cultiv pe tălpile bolnave o amoebă pentru umblet.

13

–Bob de grâu, bob de grâu, în palma albă să-ţi descânt zădărnicia de pământ în care-s brazdă până la brâu!

14

SĂ NU-ŢI MAI PLOUĂ De ieri, de azi, plouă mai rece dinspre privirile-ţi piezişe, prin trecătoarele permise sunt fulgul care-n apă trece, o jumătate albă nea, o alta ochiul tău cu cearcăn, o mângâiere ce încearcă aripa ploii s-o mai stea. –Hai să plecăm din zbor de toamnă să-ntemeiem o nouă vară cu toate ploile-n afară, să nu-ţi mai plouă-n suflet Doamnă,

15

să-ntemeiem o nouă stea cu ere fără anotimpuri printre alunecoase timpuri să-i fim negarea, să-i fim Ea.

16

FEREASTRĂ, FAŢA MEA, O COBORÂRE Fereastră faţa mea, un cercăn, doi ochi, o coborâre-n celulime, un gând care de mult mă încearcă şi-mi răscoleşte umorile alcaline : aici sunt străzi înguste de oraş, vechimea-i în culoarea lor fierbinte, semnalele dintr-un genom rămas prin genele aducerii aminte, aici doar uneori in suflet ninge, şi îngheaţă răsuflarea pe cuvânt, întortochiate drumuri sub meninge cenuşa şi-o mai troienesc arzând.

17

Sunt haitele albelor globule, sunt vulturi rătăciţi în zborul prăzii, hormonii cu dorinţele nebune, peşti adulmecând aroma prăzii. aici când preajma se desface prin ferestre, jur împrejurul calcă pasul mut, îmi deschid toţi porii spre aceste fantasme celulare şi de lut.

18

RÂUL OPRIT Nu curge râul cum a curs, beau din pumni un strop de teamă : l-a oprit în munte un ochi de urs şi-n el zbătându-se mă cheamă ?

19

TU Îmi râzi din soare cu o buză, îţi sărută norul o altă, când mai joasă, când mai înaltă, tu eşti lumina mea confuză, dorinţa mea de infinit, pe care-l ştiu dar nu există, cum eu o vreau, dar nu rezistă însămânţarea ta în mit.

20

CÂT TIMPUL

Cât timpul surd în ani mă-mparte, cât soarele mă duce-n cârcă, cât are iarba dinţi de furcă s-aşeze vântul într-o parte, cât dintr-o umbră vorbitoare îmi trag un fir de auzire, învârt mosorul de gândire sub fruntea a-tot-cugetătoare, voi mai rămâne un pas de zi să mă compun din glas de lunci şi din celulele prelungi până când mă veţi zări,

21

călător din frunză-n frunză în verde ceară mă oglind, nervuri de sevă mă cuprind din carne-mi scot frunza ascunsă.

22

VAGABOND ÎN CELULIME Vezi Doamne, stau ascuns între celule, ţărână printre frunzele prea verzi, mi-e gândul răvăşit în diviziuni morule, în mijlocul mitozei când mă vezi. Sunt Doamne, vagabond în celulime, în mahalaua cu trecut domnesc, prin cârciumi de visare printre vine cu voievozii mei mă nevoiesc.

23

Lasă-mi înţelepciunea ta divină să-mi hotărască scurgerea de timp, la naşterea globulelor din splină să mai împăturesc un anotimp.

24

VÂRSTA Vârsta îşi ţine anii mici de mână; –Învăţătoareo păşeşte mai încet, e timpul să-ţi atârni de lună, ultima literă din alfabet ! Tabloul acesta ne adună privindu-l, oglinzi fără geam. A mare vacanţă se sună, în care de mult adumbream.

25

BOLNAVUL SÂNGERIU Într-un târziu de cumpănă banală aplec urechea sângelui la puls, l-aud strivind secunda-n nicovală într-o ureche medie de-ajuns, îmi iau în palmă inima, de frică stau învelit în trupul cel mai viu, atent, respir prin narea cea mai mică să nu-mi trezesc bolnavul sângeriu.

26

CELULA Aş fi dorit un aer mai uşor, mai străveziu, un suflet transparent, să mă aştern pe-un timp mai plutitor lângă un Dumnezeu mai neatent, a trebuit să rabd ca o celulă murind şi renăscând de-atâtea ori, nu mi-aţi dat o genă mai destulă să mă adăpostesc de ursitori.

27

CÂND NETEZEŞTI OBRAZUL Când netezeşti cu grijă obrazul de ridul viselor din somn lasă-mi un loc peste pervazul tâmplei tale să mai dorm, să mă înveleşti în zâmbet blând cu fruntea pe o hematie, în roşu sânge să-ţi descânt de ziuă bună, de trezie.

28

CEREŢI MOARTE PLOII Cereţi moarte ploii reci daţi vântul spânzurătorii, ghem cu lanţuri de poteci, norii-n trenul deportării, daţi pădurilor eroii, brazii, fagii şi stejarii, ei ţin poarta închisă ploii, vântului cu telegarii. Eu ţin viscolul în spate, norii-n cearcănele adulte, ploaia-n palmele furate de la frunze, de la munte,

29

până când o mare harpă va ploua ţărânei cântec şi iubirea ei odată va cânta cu mine-n pântec.

30

ARBORE GENEALOGIC Vino cu mine la semănatul vorbei, celule zburătoare, puf de seminţie, încă-mi sticlesc vocalele în tolbe, un aer vechi şi distilat mă adie. Trup viu şi neschimbat genetic cu graţie mai curg din gând ca ploaia, mi-s norii îmbibaţi cu duh poetic printre celulele care-mi umbresc odaia.

31

Caut în puls sămânţa mea cea mare, e timpul să o îngrop în glie, la rădăcina unei vene curgătoare, un arbore, un crez de seminţie.

32

INIMA ÎN VEŞMÂNT DE PARAFINĂ Inima mea înveşmântată-n parafină stă-n umbra numelui de cord printre savanţi cu ungere latină şi un ger adus cu vârsta de la nord. Urc în respectul ei la microtom să o privesc prin ferestre transparente, îi cer iertare pentru zilele de om ce-i sângerează în rănile latente.

33

Aprind un ochi căprui în întuneric să nu o calc cu lacrima pe rime, ea îşi întinde braţele cucernic spre cel ce o priveşte din ochime. –Iartă-mă floarea mea de sânge pentru durerea pătimirilor prin mine, balsamul aurorelor nu ajunge cu răsărituri noi să ne aline. Să ne atingem, gene zburătoare, două clipiri pe ram de cromozom, să nu ne pese de vom fi o răsuflare de creatură, pasăre, de om.

34

NEDUREREA Strâns în piele ca-n zidul cazărmii trag de glezne un scripete de paşi, m-a jertfit în oase rugul cărnii, spre poiana morţii duce-m-aş, geamătul mi-e chinuit între silabe, mă doare întunericul din trup, în calendar mi-s zilele bolnave, foile, de frunze galbene se rup.

35

Fug de durere, în şeaua însângerării îmi bat în inimă copitele de cal, în râu s-a scufundat luntrea plecării, doar nedurerea sare Stixul de la mal.

36

ZI BANALĂ Priviri ca de oţel către oricine încrucişează spadele căprui, armura mea cu solzi peste ochime poartă sărutul sângelui de cui, păşim grăbiţi, turniruri, pe trotoare, lovim copita zilei în borduri, nu mai există rugi vindecătoare, numai sirene, aşchii de securi.

37

Lătrăm prin câini bolnavi de auzime, vociferăm claxoane de împrumut, tramvaiul zilei se îngroapă în şine să nu-şi calce poeţii de început. Seara, când mulgem luna in odaie şi ne hrănim himerele cu vin, umflăm păpuşa viselor cu paie să adormim uşor şi să plutim.

38

CÂINELE Pe stradă vieţuieşte un câine demn, cu lătratul împăturit sub coaste, dintr-un sipet străbun de lemn rugina botului se naşte, poartă frunzişul într-un desiş lăţos în care ploaia se ascunde în bejenie, calcă pământul serilor mai jos cu labele când bate de vecernie.

39

E rigă, e întunericul cel surd poartă coroană, lună, cu măsură, curg stelele în noapte, curg să îi rânjească botul cu dantură. –Câine, luminate împărate, lasă-mi doar o strecurare, un şanţ, am şi eu o funie cu zile numărate cum ai tu zalele pe lanţ.

40

DOAMNE, CÂTE PĂSĂRI NEGRE Doamne, câte păsări negre pe hârtie stau, pe câmp, santinelele de veghe vorbei încolţite-n rând, aer dezbrăcat de clipă, spaţiu descărnat de timp, câte pene stau pe aripă toate pe aer se intind, tu cu trupul tău, cuvânt, îţi întinzi semnele toate peste ochiul meu planând rupi vederea-n jumătate.

41

Dar eu ştiu să văd prin tine mai adânc şi mai departe în văzduhurile divine strânse-ntr-un cotor de carte.

42

VORBIREA ŞI RÂUL Aş reveni la viaţă din cristal, vechiul izvor, cuvânt, copilărie, încă pe solzi port cumpăna din deal cu apa moartă dinspre apa vie, din apa vie înspre apa moartă am curs ca o vorbire, ca un râu, mi-am aflat la jumătatea apei vatră cu o frumoasă undă, un pârâu.

43

Cu ea am spus cuvintele împreună, am curs, când înspumat, când mai domol, simţeam cum malul în spate ni se adună şi ne striveşte-n faţă locul gol, ce visuri am zărit cu ochiul undei, ne înveleam cuvintele de frig, tu m-auzeai prin geamătul secundei din visul meu cum visului te strig. Mi-aş face din sărutul tău făptura izvor din care am curs o cale, din mine să rămână numai gura, o cumpănă a cuvintelor în vale.

44

CERŞETORUL Sunt prelungirea mâinii stângi întinse, căuşul palmei întors în supinaţie, cerşesc monezi, aplauze permise, de sărbători blestemele din raţie. La curmătura străzii sunt un număr, treceţi prin mine ca prin ochii-mi trişti, din când în când îmi laşi şi tu un umăr, o gleznă, o vertebră când exişti.

45

Eu vă citesc cu palma mea întoarsă, ca într-un calendar ce plouă foi, unii fugiţi de mine ca dintr-o casă arsă, alţii-mi sunteţi palatul umerilor mei goi.

46

CE MICĂ-I, DOAMNE, LUMEA Ce mică-i Doamne lumea, încape în două pagini, o scurtătură între rânduri, copaci amăgitori, viaţa-i oglindă spartă cu zilele imagini, botezuri, nunţi, morminte, printre zidiri şi flori. Trepte, valuri de viţă, ruguri, chemări cu nestemate, promisiuni, iubire, minciuni, jaf de pădure, cresc frunze cu lumină, îngeri cu vreri furate, iubiri cu neîmplinirea, cât trupul vrea să îndure.

47

Acest miracol veşnic rătăcitor sub pleoape, în irisul gândirii distanţe dispărând, mă mir Doamne cum ninge şi eşti atât de aproape, pridvorul rănii tale mi-l simt îmbrăţişând.

48

ÎNECARE Mă scufund în sarea mării, cum se-mbracă slova-n vorbă, cu săgeţile din tolbă dacul meu alungă norii, am adus întunecime, albă-i doar hârtia sării şi magia alunecării trupului în adâncime. Întuneric surd şi mut, ca o literă-s pe carte, scriu ca valul, într-o parte, apa în care o să mă mut.

49

–Calule de apă adâncă ţi-am adus aer de afară în căuş curat de nară, în urechea mâinii, stângă.

50

CUVÂNTUL TĂU Îmi aplec urechea pe zenit la tâmpla ta a-toate-vorbitoare, după zvâcnirea venei de vorbit te-am înţeles şi vocea ta mă doare, păienjeniş de vreri rătăcitoare, stol de păsări pe sub cerul bleu, mă însângerează cu o întrebare un gând, un fulger, o durere. O.

51

DINTR-O RUGĂ Dintr-o rugă, din cuvânt te-ai născut ca lumea toată, eşti în mine îmbrăcată, aer, suflet, ce îţi sunt. –Te dezbraci ? Să nu mă pierzi printr-un nasture, o scamă, sau prin nume, cum mă chiamă, prin retina de ochi verzi. Am în buzunar secunde, îmi plătesc cu ele vremea, îmi mai cos cu ceasul pielea, încreţirile mărunte.

52

URECHEA CEA PENTRU AUZ Din când în când cobor în urechime pe scara nicovalei la ciocan, aici se bat timpane de auzime şi voci se dăltuiesc pentru timpan, poate veni o notă să-mi danseze, o şoaptă de albastru înflorit, prin uşi deschise doar către amieze ferestrele au geamuri de auzit, ies la lumină strigătele nopţii, dulăi vocali şi spânzuraţi la lună, şoapte dulci prin care intră hoţii timpanului uscat ce nu mai sună,

53

se aud gemând vulcanii în pământ, îşi schimbă rocile rotulelor cu rândul, vocalele ca spiţele pe rând se amăgesc când învârtesc cuvântul. Din când în când cobor în ascunzime nu mai aud, nu mai sunt voci de ajuns, foşnesc bătăi de sânge din vechime, timpanu-mi stă în inimă ascuns.

54

TROIŢA În ploaie ruginesc Femeia verii şi rugăciunile pe care i le spun, îngenunchez cu aripa vederii pe malul unui solz de piatră în drum. –Solzule, pas rânduit pe cale ce vreme să urmez, ce prag, cu ce ramură de trup să plec în vale, din care plâns de prunc să-mi fac toiag ?

55

Drumul tace în pielea lui de şarpe înşelătoare curgere de fum, numai Femeia m-a privit de aproape şi m-a zidit cu palmele de drum.

56

PRADA CEA MARE Am prins de umăr rodul mare, câte nopţi ucis-am în duel sângele cu munţii lui de sare, sufletul suspinului din el, insomniile ca ţesătura străzii, labirintul cel cu văzul mic mi-au stat platoşă în pieptul prăzii, braţul meu izbindu-se-n nimic, am făcut înconjurul de lume, căutat-am pietrele în sine, în oraşele cu voci nebune am umblat la fete în ruşine.

57

Stau acum timid cu el în braţe un copil de ţâţă abia născut, îl dau nopţii calde să-l îmbrace, eu să mi-l alerg de la început.

58

CÂND MERG LA BRAŢ CU TINE Când merg la braţ cu tine sânge în ritmul cadenţat de puls roata în şina zilei strânge şi fluviul roşu în vene ascuns, plecăm cu râsul de pornire plutind pe tălpi lichide-n sus ne punem pata de orbire când n-avem de văzut, de spus, prin ochiul stâng când ziua plânge pătrunde albastru-ametist, se varsă lacrima în sânge şi fluviul curge-n roşu trist,

59

vom mai lansa la apă gânduri, vom construi din oase pod, din piele geluite scânduri când ne vom da ţărânei rod.

60

DUREREA SACRĂ Când plouă în deal mă doare în osime poporul osteocitelor bolnav, pătrunde apa-n cartilaje prin vechime pe-un drum săpat în igrasii, jilav. E ca o îngropăciune pescărească, îşi înhumează unda-n clocot peşti, cenuşa-n flăcări stă să putrezească, blestemul apei - peştii diavoleşti -.

61

Degeaba ung cu alifii străine rugina epifizelor să-mi treacă, se imbulzesc celulele în osime să-mi proslăvească în rugi durerea. sacră.

62

STATUIA NEVĂZUTĂ Stau între ochiul meu şi-un cap de lume ne încrucişăm privirile căprui, cu patru ochi zidim un gol anume statuie nevăzută, a nimănui. Eu mă gândesc, privind-o prin ochime la vidul neştiut de sub statui, cum doar zăpada o să-i mângâie prin mine căldura pielii ei în alb gălbui.

63

COMETA Dinspre luna vorbitoare privesc curgând un sânge alb un cal, un pur sânge arab cu aripa învăluitoare, e calul meu de încălecare să întemeiez o stea prelungă lângă urechea lunii stângă cometă vie, călătoare.

64

HANUL Aş fi vrut o genă mai aminte şi-un sânge de roman în cromozom, canin de lup să îmi albească un dinte, un timpan cu predică de amvon, dar am rămas un dac strivit de cruce şi de copita calului cuman, mai bântui prin Stepele Calmuce să-mi caut întronarea mea de han.

65

PREA RĂUL UCIS DE RĂU

Loredanei Răul a ucis prea răul, să n-ai nici umbră, nici regrete, în negrul gurii doar dulăul îşi înghite rănile de sete, taie bariera-n rădăcină, eliberează-ţi toţi supuşii, dezbracă apa de pe vină să zboare liber pescăruşii, aruncă ora-n libertate, doar ceasul inimii contează, calul galopului când bate să auzi pământul cum nechează.

66

RĂZBUNARE Arunci strigătul meu în depărtare: –Nu simţi cum îmi tragi sternul la edec? Râu-i secat, albia lui mă doare, calc pe ochi de piatră. Morţi ce trec. Cuvântul tău oglindă-i, zăresc în el un gând, pendulul între da şi nu. Care obraz al tău va fi pământ când te voi întreba dacă eşti tu?

67

VERDE Verde crud, izvor, verde râu, mare verde, aer cu muşchiul verde, ninge în polul verdelui de grâu. Cuget că primăvara în galben se va pierde. Vino, e timpul visărilor fierbinţi, ne fierbe ploaia norilor la drum, nu-ţi schimba regretul pe arginţi, doar frunza îngălbenită pe acum.

68

HORA Auzi cum ciripesc oasele albe în pomul vascular umbros, globulele înlănţuite salbe se învârt în sângele meu gros, mi se roteşte gândul ca la horă, bat calde limbile de ceas, vin toboşarii pieptului la oră strigând răstimpul ce mi-a mai rămas.

69

Închide-ţi pleoapa, ameţeşte strada de atâta gard plecat lângă borduri, poate doar căderea ca zăpada să-mi mai oprească hora-n caii suri.

70

ANOTIMPURI Te bucură că bate vânt şi-ţi răcoreşti privirea-n gene cum sângele cu focu-n vene îmi udă tâmplele pe rând. Când te dezbrac de frunze verzi cu vântu-n fiecare toamnă bucură-te Magnolie Doamnă de fericire că-ntomnezi, că-ţi plouă cald între pleoape în răsărit iris căprui când sângele izvor mi-l pui să-ţi fie inimă aproape,

71

vers de lumină căpătâi poate să-ţi urce iarna-n plete, pe albitul câmp de pe perete un zâmbet de tablou să-ţi sui.

72

FLUTURELE –Ce cauţi tu, fluture de ceară, nu vezi lumina grea cum minţitoare îţi schimbă aripa de vară pe cenuşa frumos înşelătoare ? Nu simţi pata de soare în golul ca o povară cum antenele tale a-tot-ştiutoare oglinda fierbinte o ară?

73

–Nu, străinule, îmi răspunse o clipă, doar elogiul luminii de bec, şi lampa cu înşelătoarele gânduri în care cu o aripă mă înec.

74

GLORIETTA Totu-i să ştii întâi pe unde calci, să nu striveşti păşind aceleaşi doruri, s-ar putea să te înţepi în adevăruri călcând pe sânge ca pe un câmp de maci. Oricum, priveşte Glorietta în faţă ca pe un viitor pe care ţi-l asumi nu te sfii că-n celelalte lumi te-ai lepădat de umbră ca de viaţă.

75

BANI DE OCHI Să-mi pun potecă umărului frânt de atâta deal şi iarbă dusă-n spate, din vorbă în vorbă, pasul care sunt urc sacul cu celule numărate. Blestemul întrebărilor s-a spus, l-au încheiat condeiele tăcerii, mi-a mai rămas doar boala de apus, doi bani de ochi din spuzele averii.

76

SEMNUL DE CARTE Mai devreme, mai târziu am să-ţi fiu un semn de carte, îţi ţin zilele într-o parte cât mi-e ochiul încă viu. Opresc limbile de ceas să mai stea din umblătură tu, de atâta făcătură printre rânduri ai rămas. Stau pe suflet, pe-o silabă, noi am fost un rug de vorbe, doar săgeţile din tolbe ne-au ros pieile din palmă

77

când ne-am scris cu sânge o carte foaie albă spre pământ. Am fost slovă, am fost rând, zei zburaţi din altă parte.

78

PĂSĂRILE Degeaba toamna îşi mai vinde tablou cu păsări călătoare, în guşa lor printre merinde stă vocea verii cântătoare, sămânţa strunei vii perenă cu notele în opt culori cum sângele aceeaşi venă o înroşeşte mii de ori,

79

pendulul curgerii prin vreme, liniştitorul zbor impunător, simt vara cum îmi curge-n gene şi ochii ce mă aud cum zbor.

80

TU EŞTI DEASUPRA TUTUROR Eşti tu deasupra tuturor, fereastră ochiului nestinsă în întuneric orbitor o voce dintr-o mână întinsă, o mângâiere de cuvânt, o plasmă caldă pe sub frunte ca ploaia calmă când pe rând câmpia se topeşte-n munte şi când un zvon asurzitor soseşte tunetul să asculte eşti tu deasupra tuturor.

81

CĂLĂTORUL Aerul s-a ţesut cu fir de vânt mă strânge-n pânza-i străvezie –spre cine vâslim vazduhule blând, cu pielea-mi albă-stacojie? Arunc harponul dinspre ochiul ring, năvodul cu auzul dimineţii să-i fiu hârtiei cel dintâi viking călătorind prin cearcănele feţei.

82

ŞOAPTA Veniţi să răzbunăm uitarea, sora cea bună a veşniciei, în piatra dură întâmplarea mi-a smuls chilie sihăstriei, stau singur ca în negrul ciorii în gura peşterii cu dinţi mă lapidează meteorii cu fulgerele lor fierbinţi, când vulturu-şi va face cuib în cârca mea de piatră sură, voi fi ca şoapta, o să uit c-am fost în peştera ta, gură.

83

CEL CARE MAI SUNT Din loc în loc pielea mi s-a albit de vreme în partea în care am trăit mai mult. Vocala universală când va dori să-mi cheme celulele prin care binevoiesc s-o ascult va trebui prin arbori să-mi caute, prin frunze, seva transparentă cu gustul de pământ, în dangătul de clopot al clipelor lehuze a-toate-născătoarele celui care mai sunt.

84

FACERE Dus-am treptat pământul cu tălpile acasă, din când în când l-am mai uitat pe drum, anii ploioşi, sub paşii mei mai lasă sămânţa-mi să încolţească şi acum. Păşisem tânăr să mă compun din rime : nuntă, divorţ, suspin, deşertăciune, răspundere, pedeapsă, glorie, ruşine, boală, blestem, lumină, rugăciune.

85

Acum ţărână-s totul, suspin de lumânare, pământ adus acasă cu tălpile, cu mine, facere divină şi veşnic făcătoare de bine.

86

STATUIA Te zăresc în violet de genţiana când amurgul înfloreşte din liliac, scriu pe malul pleopelor cu geana, buzele privirilor îmi tac. Bat cu tine vânt de împăcare pentru morţii noştri în strană repetaţi, simt cum golul lor din mine doare, ca şi cum în gol ar fi îngropaţi.

87

Acum stau cu aerul pe tâmple, o statuie, cât un alb surâs, aş dori din nou să ţi se întâmple tot ce aveam cu glasul meu de spus.

88

RĂBDARE, MĂRIA TA Îmi iau de braţ suava hematie şi cânt cu ea un puls firav, cursiv, mi-e drumul întredeschis cumva şi mie ca un tunel dintr-un trecut motiv, mai cer răbdare rănilor deschise, e-o cale de întuneric de parcurs, trecutu-mi dă barierele permise ca şi cum totul a fost de-acuma spus, urc dintr-un sens, cobor în altul, cu răni, cu vindecări de zi cu zi, ca sângele când îşi cabrează saltul sărind ţesuturi vineţi încă vii.

89

–Mă rog să osteneşti cu măsuratul Măria Ta, e pulsul încă mic, în veghea străzii n-am sfârşit aratul cu paşii mei grăbiţi către nimic, mai am de vindecat câteva pagini, curg frunzele din litere deja şi de umplut cu liniştea imagini săpate de cuvânt pe faţa mea.

90

DINTELE Umbra se născuse într-o râpă, burniţa cu verde botul ierbii, fecundat cu noapte un dor de ducă, un gând ciudat îmi săgetează nervii : cât de straniu stau in buza lunii, dinte alb de lapte şi căzut, os străluminat la capul lumii, piatră albă dintr-un început.

91

Păşitor pe drumuri pietruite, în oglinda rocilor zăresc dinţii lunii ascunşi în stalacmite, fraţii mei in alb ceresc.

92

RECOMPUNERE –Îngăduie-mi Doamne să-ngenunchez, de piatră, în râul vremii să mă închin la unde, nu-mi pot opri cenuşa când timpul suflă-n vatră şi ghemul de celule se spulberă niciunde. Mă rog să îmi rămână în prejmă mitocondrii, scuturi de căinţă şi lacrimi de înţeles, din amintiri să mă compun, din codri, pictat pe frunza lor am fost atât de des.

93

Ajută-mă să mă compun din şoapte, din fuga căprioarei, din mugetul ei mut, din ţipătul lunii pe cărărui de noapte şi mai ales din spuza trupului meu de lut.

94

VIITOR Cărări de sticlă mi se sparg sub paşi, e iarba grea, răsfrântă în oglindă, mă aşez în ea cu sângele-n urmaşi doar frunza amintirii să m-atingă. Surpat adânc printre nervuri şi vene mai caut în metafore comori, brazda hârtiei înfloreşte de o vreme cerneala unor noi semănători.

95

Şi cât aş vrea să mă mai strigi odată pe numele purtat cândva pe atunci în crângul vremii, numai câte o dată cu umbra frunzei tale să mă ajungi.

96

ATRACŢIA Atracţia ta striveşte frica mea de moarte. Falangele sunt arcuri, genunchiul câine rău, am izbutit să adun priviri de lună sparte, alese steaguri albe zâmbetului tău.

97

ASFINŢIT Visez să încalec lumina în amurg, hipodrom strălucind roşiatic, îmi curge printre degete nechezatul de murg, năzdrăvan, mâncător de jăratec. –Coboară din înalt să te aşez pe obraz fulg de mângâieri vegetale, floare de liliac vineţiu de pervaz, cearcăn al privirilor tale.

98

RĂSADURILE –Veniţi, e faptul zilei, să răsădim copii, e pacea încă verde şi mamele mai plouă cu dorurile-n pârgă sidefii peste norocul trifoliat de rouă, semnele sunt bune în ursitori, răsadurile învaţă-n câmp să meargă cu pasul şovăielnic uneori, balans, la braţ cu firele de iarba.

99

Sămânţă vie în cupele de sânge, suflet în trup udat vreo nouă luni, din prima zi născut, răsadul plânge, salutul închinat acestei lumi.

100

ŢII MINTE DOAMNĂ Ţii minte Doamnă când rânduiam furnici, săpam câte-o fântână în hârtia albă, acum în apa lor ne-am revăzut mai mici şi rândurile negre sunt cruci nescrise Doamnă, Te chem să mai săpăm din nou fântâni adânci cât să ne încapă braţul căutător de apă, în setea de argint a zilelor de atunci inelul de acum nu vrea să mai încapă.

101

CÂNTAM Cântam în nopţile de smoală spre nimănui, spre nici un vin, nu lăuta-mi era goală, ci doar auzul ţi-era plin. Mint întrebările Crăieşti, nici lumea nu mai vrea răspunsuri, doar talpa grijilor lumeşti ce stă pe tâmpla-mi ca pe plânsu-mi.

102

SĂRUTUL Bate monedă pe pielea ta sărutul, azi vreau să te îmbraci în străveziu, să îţi ghicesc prin plasmă inceputul, zigotul divizat spre mai târziu. Nu-mi pasă că se adună la răscruce lumea să-şi ceară banii din sărut, că vin ostaşii gândului la cruce să-mi spargă oglinda în care te-am vazut,

103

că stau cu tine goală în ghemul ploii şi muşcă frigu-n noi cu dinţi de lup, ne sticlesc prin ceaţa ochilor strigoii despărţirilor sărutului de trup.

104

AUTOSTOPUL Citesc în tihnă cartea reîntregirii mele, cu oasele rămase aş fi umplut pământul, fără îndoială viaţa mi-e prinsă printre ele în râul în care alţii au vieţuit cu rândul. Plutesc pe datorie ca-n rândurile foii, mă dezleg de limba peştilor altoi, am înotat cu lumea în duşul rece al ploii evaporând pe dealuri norii mai de soi.

105

Acum aleg din semne şi croşetez chemări, păstrez în puls secunda întârziind galopul, aştept cu şeaua goală clopotari călări, eu aristocratul făcând autostopul.

106

RÂUL

Râul curge verde, râul curge îmbrăcat în haina lui de mal, ochiul căprioarei nu-l ajunge să-i desprindă peştii de pe ram, ce alunecare, ce mângâiere, se înfioară pielea pe argint, sângerează umbra prin unghere unde degetele apei n-o ating. –Râule cu răni deschise, de ce mă alergi din rană-n rană, în bulboanele permise vrei să-ţi dau o tâmplă vamă ?

107

S-o faci peşte-n ramul tău, peşte gânditor, de apă, să-şi bea binele din rău înecat cu mine odată?

108

NOUA VERTEBRĂ A ÎNDOIELII Părea că plouă-n albul pielii când descheiam iarba pe luncă pentru suflarea-i, să ne ajungă răcoarea ei la malul verii. Era doar umbra unui soare întors cu ceafa către vreme, aşteptam doar să ne cheme lumina lui pe fiecare, eram cu sufletele înalte, nu ne ajungea pe urme seara cu roşul ei topit în ceara apusului iubit de noapte.

109

Noi deschideam în luncă roua, părea că plouă-n albul pielii. Vertebra rece a îndoielii nu se albise încă, noua.

110

PRIMII PAŞI Cu întuneric, cu lumină colindă axonii în lung şi-n lat ca într-un tunel de mielină iau din poruncă ce li-i dat : ridică întâi piciorul stâng cu steagul umbrei negre în bernă, dreptul ia seva din adânc, din nemişcarea pietrei ternă, stângul coboară ca pe o treaptă, pendul se face dreptul în gol, o negândire înţeleaptă, reflex închis într-un axon.

111

Şi câte evuri de târâre, de ridicare, de cădere stau în micuţa-i hotărâre de a paşi, o mângâiere.

112

MUŞUROIUL –Deschide-ţi ochiul galben soare, să-ţi cadă geana pe nisip, sunt muşuroiul fără chip ce-ţi poartă raza în spinare. Născut din stele căzătoare m-am înălţat în fel şi chip, din alge unicelulare o celulime, un nimic, un început, o urmare, un muşuroi de soare mic.

113

REGATUL LOMBAR Las gândul între vertebre să moşească fierbintele lombar cât un regat, cu revoluţii roşii să se nască la rădăcina osului surpat, mă doare aplecarea spre înainte ca secolul din care am plecat, uitare despărţită de aminte, de tinereţea care m-a uitat.

114

PEŞTERA ZILELOR MELE Când amiroase ceru-a duh albastru şi-ncerc din pernă somnul să-l golesc, cu haina însingurării de sihastru în peşterile zilei mă-înnoiesc, mă nevoiesc apoi din dinte-n dinte prin stalacmitele părelnicelor zori, mă îmbrac în jumătăţi de simţăminte, în gânduri zdrenţuite uneori, la curmătura străzii cu anotimpul îmi iau din colţ lilieci de buzunar să-mi amintească-n ţipăt proaspăt timpul petrecerii cu fetele mai rar.

115

Doar stalacmita ta îmi e aminte străluminându-mi vraja pe obraz şi-mi picură secundele în minte ca picăturile de calcar în pervaz.

116

FRUNZA Sunt o frunză în prag de toamnă cu durerile din verde duse-n galbenul ce-şi pierde seva duhului din Karmă, mai puţin cu o culoare, mai bogat cu un anotimp, o transfuzie de timp din soare-n întunecare, o nervură, vas de sânge rectiliniu, un catarg peste care pânză-n larg îmi e pielea ce mă strânge,

117

frunză îngălbenită-n palma unui gând de întunecime. Simt o apăsare-n mine. A căzut deasupra alta.

118

CÂND MĂ ÎNTEMEIAM Când îmi întemeiam în sânge sarea şi stăpâneam o basarabă doream iubirii depărtarea să nu-mi socoate de mă-ntreabă, apoi am învăţat mai multe, că-n roua unui fir de iarbă poţi face stelele să cânte şi-n sânge genele să fiarbă, că poţi să rupi plictisu-n două cu un vers de iarnă lângă foc şi-n cărămizi fum roş să plouă când noapte nu mai e de loc,

119

dar mai ales să ştii să uzi floarea răbdării zi de zi, otrava vorbei s-o refuzi chiar de n-ai apă-n hematii. Acum când sunt târziu, de lut, şi ţin în palme obrazul zării, am învăţat că şi-un sărut e aurora depărtării.

120

TRĂITORULE-N CUVÂNT Trăitorule-n cuvânt, tu, ce dai privire frazei cum dă oul sens pe rând străveziului, şalazei, când vezi frunză priveşti verde, când vezi cerul simţi albastru, când privirea ţi se pierde eşti orbită, drum de astru, rând alunecat din carte, sevă cursă-n rădăcini, cum pământul stă într-o parte şi-i cad peştii în adâncimi.

121

Ca privirea picăturii să străbaţi din piatră-n iarbă, buzele, aripa gurii să te zboare, să te piardă.

122

PENTRU CÂNTĂRI MAI AI VOCALE Pentru cântări mai ai vocale şi prinse-n păr versuri brunete, pe umerii iubirii tale ai prins aripilor sonete? Privirilor alunecânde le mai aşterni pervaz la geam să mă urmeze până unde mă ajungeau când îţi fugeam ? stropi albi de palidă sudoare pe floarea frunţii dintr-un ram, coroană de mărgăritare sub care atuncea adumbream?

123

Mai eşti sub pielea mea aproape, nervuri de sânge străvezii ? La întâlnirea dintre pleoape o singură privire-mi fii.

124

LUI RADU Fratelui meu Vezi frate, am rămas aici în acest colţ umbrit de lume drept trăitor de iaduri mici spre raiul marii morţi mai bune, în universul îngerului tău cobor ca timpul, câte o treaptă, plâng numai cu ochiul rău, râd cu privirea înţeleaptă, beau apă din căderi de stânci când se face totul apă şi pământ, prin văi adânci întunericul mă sapă.

125

Drum bun iubirii de aproape, las nedurerea să mă ajungă, cât timp văzduhul mă încape rămân cu o durere în urmă.

126

BACH Atât de tânăr mă credeam cât pasul dintre două şoapte, spre miezul serii adumbream cu orga lunii în prag de noapte, cu Bach în trup doream să mântui lucirea ochilor de mine, ca un strigoi prin tine bântui şi în iubitele vecine. –Iubire tu, neţărmurito cât de aproape-n braţe-mi cazi ! Pe ea sub umbră am iubit-o ca bradul cetina sub brazi.

127

CA PRIN VREME Ca prin vreme, ca-n oglindă îmi văd trupul meu la fel, întreb ochiul unui miel : –Mersul orei nu se schimbă ? Să zbor ploaie, să stau vânt, să mă legăn pe o creangă prelungirea unui cearcăn, mierlă-pasăre ce sunt.

128

MOARTEA AUROLACULUI Moare aurolacul. Deschide un loc în plus în jilţul confortabil ce l-a adus pe lume. –Ei şi, e o contemplare, s-a mai murit şi sus, o fărămitură a morţii, o treaptă o minune, aici citesc din cartea repetatei morţi poveşti iubitoare pe aşternut de paie cu un soare ce-şi varsă în răsărit la porţi banii vostri galbeni, iluzia lor bălaie.

129

–Dar nu ţi-e frig, nu eşti bolnav de rugi când mângâi sub pământul litaniei cu gândul, molozul disperării din pungă când ţi-l sugi nu ţi-a ucis plămânii jertfirilor, curândul ? –Ce pricepi bătrâne, nu vezi că spate-n spate stăm răstigniţi pe crucea aceleiaşi sorţi, doar eu am fericirea morţii repetate, tu doar tristeţea unei umile morţi.

130

ILUZIA Te îmbraci în piele albă iluzie vie, acum când noaptea moare sub securea lunii, vântul rostogoleşte bezna străvezie peste suflarea spuzei unde-mi ard tăciunii. –Eu sunt divinitatea, eu sunt lumina, raza, din oul dimineţii sunt puiul nou născut, dreptatea purităţii sunt pavăza, şalaza ce ţine laolaltă lumea de la început,

131

sunt mereu alta, sărindu-mi peste umbră, sunt ploaia cernelei, sunt sfatul înţelept, soarta foşnitoare, sunt mintea de pe urmă, sunt floarea butonierei sunt catargul tău cel drept.

132

UN SINGUR TEMPLU Iubita mea, în palma stângă ţin floarea mâinii tale strâns, să nu se piardă sângele pătruns prin vene-n inima-ţi de lângă. Suntem un templu sângeriu cu vetre sacre, cu vestale, multpreajertfirii vieţii tale aş vrea curat altar să-i fiu.

133

FRUNZA RENĂSCUTĂ Din vorbă în vorbă, din semn în semn, i-am înţeles durerea-i fremătoare: poartă suspinul trunchiului de lemn, focul din miezul lui o doare. Ea s-a născut din gri cenuşa sa schimbându-i roşu foc în rana verde, mormânt de trunchi ce-i va strălumina oglinda feţei când i se va pierde.

134

GUSTUL PRIMĂVERII Te-aş simţi cu o papilă albă floare, primăvară, cu miros de domnişoară preţioasă şi abilă, ţi-aş gusta o moleculă cu un pridvor de comisură de la buze, de la gură, din membrana de morulă.

135

MI TE-AI ASCUNS Mi te-ai ascuns după un zâmbet trist, sub vălul privirii vorbitoare, tăcerea e cascadă urlătoare, eu sunt doar piatra în care mai exist.

136

DACĂ Dacă aş privi din galben fir de pai aş prinde zilei încă un carat în parul ei adăpostind bălai tăcerea-mi graminee de bărbat. Dacă aş tăcea prin verde fir de iarbă aş da privirii pas de căprioară, în vuietul pădurii să se piardă strigătul meu de piatră unghiulară.

137

Dacă aş striga din pieptul unui val m-aş risipi în mare ca nisipul mi s-ar păstra doar numele pe mal, ursitul.

138

FUMUL Ca vie înţelepciune a străzii, prin fumul gros de catifea, am regândit culoarea prăzii din care m-am hrănit deja, gust miezul dulce al otrăvii, cu plumbu-adus pe roţi nebune, speranţa neîmbătrânirii o port în genele străbune,

139

mă aplec pe rugăciune seara ca pe un copil pe care-l cresc, să nu-l înec în luminarea stelelor cu fum ceresc.

140

A FOST CÂNDVA Luminiţei La rădăcina nopţii iar ne-am adunat băieţi o claie să-ţi mângâiem un fir măcar din raza ta de păr balaie. Nutream dorinţe neîmblânzite timizi, imberbi şi plini de bube, sticleau hormonii în pepite ca-n mine, în galerii, în hrube. Noi îţi purtam în minte floarea amintirii sub pleoape, zeiţa şcolii şi suflarea înfiorării de aproape…

141

Dar ne-ai adus cu tine un trup învelit în piei de sac şi-un păr în care anii-şi duc jumătăţile de veac.

142

COBORÂRE ÎN TRUP –Iarbă a fiarelor, desfăcătoareo, sabia Machedonului de atunci, deschide-mi trupul mai mareo peste fiarele ierboaselor lunci, trup ruginit cu o parte, unde-i umbra bătută de ploi, cea cu încolăcirea de şarpe pe cupa atâtor nevoi. Încep coborârea din lume prin ochii senini şi căprui, prin zilele albe şi bune, retrăitele mele statui.

143

Prea greul-e uşor ca târziul, urâtul frumosului nins, timpul e viu, doar sicriul secundei îl ţine întins. Ce coborâre în trupul meu, ce vis, Doamne, ce vis. –Desfăcătoareo, văd cărăruia ! Sunt eu, acel căruia îi mai sunt doar permis.

144

PESCARUL Prin ochiul lunii trec oglinzi, oceane, răsfrângere, lumină cu pasul orbitor. Spre nuduri se târăsc valurile goale, o luptă a iubirii în care se nasc şi mor. Cu cercurile vârstei cobor doar două trepte, caut în întuneric limanul de nisip, rog numai răgazul un ceas să mă aştepte, am încă aer prea firav sub aripi.

145

Să-mi regăsesc fiinţa am paşii şovăielnici, am tot ţesut nisipul, închid ultimul nod, poate să vină marea cu peştii cei puternici să mi se zbată-n braţul albastrului năvod.

146

MAI DE IARBĂ Mai de iarbă, mai de fân, semănat pe urme-n câmp, unde a păşit un sfânt, Dumnezeu valah, român, Eu am sângele din lut ca şi tine, ca şi el, o suflare de început, un Adam cu trup la fel.

147

CUPRINS

Filogenie 5 Piramida trofică 6 Heterozis 8 Uniunea celulelor perene 10 Urmaşul 11 Cultivatorul 12 Să nu-ţi mai plouă 14 Fereastră, faţa mea, o coborâre 16 Râul oprit 18 Tu 19 Cât timpul 20 Vagabond în celulime 22 Vârsta 24 Bolnavul sângeriu 25 Celula 26 Când netezeşti obrazul 27 Cereţi moarte ploii 28 Arbore genealogic 30 Inima în veşmânt de parafină 32 Nedurerea 34 Zi banală 36 Câinele 38 Doamne, câte păsări negre 40 Vorbirea şi râul 42 Cerşetorul 44 Ce mică-i, Doamne, lumea 46

148

Înecare 48 Cuvântul tău 50 Dintr-o rugă 51 Urechea cea pentru auz 52 Troiţa 54 Prada cea mare 56 Când merg la braţ cu tine 58 Durerea sacră 60 Statuia nevăzută 62 Cometa 63 Hanul 64 Prea răul ucis de rău 65 Răzbunare 66 Verde 67 Hora 68 Anotimpuri 70 Fluturele 72 Glorietta 74 Bani de ochi 75 Semnul de carte 76 Păsările 78 Tu eşti deasupra tuturor 80 Călătorul 81 Şoapta 82 Cel care mai sunt 83 Facere 84 Statuia 86 Răbdare, Măria Ta 88 Dintele 90 Recompensă 92 Viitor 94 Atracţia 96

149

Asfinţit 97 Răsadurile 98 Ţii minte Doamnă 100 Cântam 101 Sărutul 102 Autostopul 104 Râul 106 Noua vertebră a îndoielii 108 Primii paşi 110 Muşuroiul 112 Regatul lombar 113 Peştera zilelor mele 114 Frunza 116 Când mă întemeiam 118 Trăitorule-n cuvânt 120 Pentru cântări mai ai vocale 122 Lui Radu 124 Bach 126 Ca prin vreme 127 Moartea aurolacului 128 Iluzia 130 Un singur templu 132 Frunza renăscută 133 Gustul primăverii 134 Mi te-ai ascuns 135 Dacă 136 Fumul 138 A fost cândva 140 Coborâre în trup 142 Pescarul 144 Mai de iarbă 146