288
| Date post: | 05-Jan-2016 |
| Category: |
Documents |
| Upload: | onceuponatimeinromania |
| View: | 219 times |
| Download: | 0 times |
2
Fără să ne cunoaştem,
pieptul meu roşu cu pieptul tău roşu
fac în total două piepturi roşii.
Un fragment de carne roşie
ca o limbă mare roşie.
Spune-mi, fără să ne cunoaştem,
roşul e numai o bucată de carne roşie?
3
De departe ochiul meu liber
se întoarce în găoacea ochiului meu orb.
De aproape ochiul meu orb devine liber.
Libertatea orbului se măsoară în cuvinte kilometrice.
Cu dragoste, de aproape departe, te văd.
4
Viu de singur
Viu de singur,
ies din tabloul de cuvinte
electrocutat EON.
Mă înşurubez în siguranţa ta
Viu de singur.
În numele luminii tale,
5
în durerea ta
deschisă în cruce.
6
7
Pe el nu, Doamne,
Iertare, cu iertare îţi spun –
ia de la mine toată isteria asta
de la Sion, Babilon şi mulţimea asta
poţi să o crezi.
Deasupra ei dorul de moarte.
Pentru puţin, pentru foarte puţin
8
sunt umbra Ta.
Deasupra pămîntului meu
spulberat, otrăveşte săgeţile, flori
înflorite într-un semn mare
negru - numele meu.
Ia ce a mai rămas.
Dar nu. Poţi, cum respiri,
să asculţi ceasul somnului risipit
peste mine – scut.
9
Poţi aşa cu răsuflarea tăiată
şarpele de fum să mi-1 încolăceşti
printre maţe
în tăcerea această amară.
Valuri ca şerpii, obositule!
10
Plouă la domnul Stancu
în fiecare zi.
La mine nu plouă.
Văzduhul lui, al domnului Stancu
are un nume.
Numai el îl ştie.
Parte din văzduhul meu,
11
plouă din văzduhul meu.
Plouă peste mine.
La fel al altora,
de multe ori degeaba.
Şi totuşi toţi domnii aceştia
au nume,
de aceea nu ne cunoaştem.
12
La domnul Mandache în curtea casei
a născut o bibliotecă.
Se spune că ar fi cea de la Alexandria.
O cheamă după botez Alexandra.
Din cînd în cînd legănăm arătarea
între două pahare de vin,
unul alb şi unul roşu.
13
C-am atît din Ţicău!
14
Bordeianul bordei a fost închiriat
Agenţiei Sim w.w.w. ro.
În acelaşi timp voci îndîrjite,
bestii profunde şi odihnite,
apasă discret cu degetul
burta odiosului bordei,
la organul cunoscut asachian.
15
Obeliscul leilor,
rătăcitor regulament organic,
bîntuie oraşul nostru drag
de pe la 1830 încoace.
16
17
Edificare prin adăugire.
Numai astfel poate fi omul
docil şi rece.
Numai astfel calea mărturisită
dacă există are un sens...
Fabulosul e una,
morbiditatea e alta.
18
Vremelnic patinat de asprimi
între viu şi neant,
timpul dă ocol clipei trăite,
prin adăugire...
19
Constat:
Şamanul din colţ
strînge mîna întinsă
pe eşafod.
O altitudine, un joc ritual.
Ies din scenă.
Unghia pe tencuială
20
indică trecerea.
O imagine de sus revelatorie.
Ce este vis nostalgic, cromatic,
invocă absenţa!
Movila, iniţiatic, urcă la cer
inefabilul eşafod.
Constat, asta e tot.
21
Schemă dinamică. ABC....
Cîntarea literelor rupte
e cina de taină a textului.
Fără semnificaţii.
Fără coerenţe.
O empatie fraternă, gratuită,
întru ceva.
22
Reversul -
informul unei maturaţii absurde.
Şi totuşi nu putem respira
fără instinctul de conservare.
Orgoliul şi nostalgia apartenenţei
asemenea alfabetului
limbajelor artistice,
caută, sugerează întregul experiment.
O negaţie,
niciodată distrusă
de A B C...
Colocvial, despre ironie, artistul
lucrează în sine,
inegal şi sinuos.
La protocolul neprevăzutelor:
alături piatră
alături apă şi foc
23
în rest mult aer.
Gigantul lui Paciurea
vine de la vînătoare.
O vreme a însemnat
un secol de creaţie.
În rest mult aer...colocvial.
24
Karl Storck, paşnic ataşat
bunelor reguli în 1880, primea
recomandarea:
"Costumul statuei va fi ca de cultivatoare
română şi se vor săpa pe dânsul
toate ornamentele ce se găsesc generalmente
şi obligatoriu brodate la acest costum."
25
Astfel Ana Davila a suportat
inciziile sfredelului
şi s-a lăsat de broderie...
A murit în 1887.
A fost aniversat UNESCO în 1987.
26
Se poate dormi într-o cameră cu Moise?
Dacă nu vă puteţi trata de frică, dormiţi
în camera alăturată, pur şi simplu
în pat cu Venera-Bila, fără mîini,
desigur.
Arta este echitate absolută.
Nenorocirea pentru participanţi
sunt gramatica şi cuvintele întrebuinţate de alţii.
27
Un zid zugrăvit de păsări.
Nimic nou.
O pasăre şlefuieşte un zid.
Curat tencuit, fără găuri,
el este un statut al nemărginirii.
Fără timp, fără spaţiu.
Acolo unde nu e nimic
28
acolo este totul.
Socrate a avut o singură dată
sensul volumului.
29
30
La noi, lîngă Iaşi adică, la Prigoreni
trăiesc nişte paseri mici, adică prigorii.
Acolo domnul Ciopraga ne-a vorbit despre
Neculce şi Ştefan a Ciubotăriţei tatăl
Domnului Creangă.
Domnul Tătărucă a băut 2 chile de rachiu
şi a mîncat 66 de sarmale.
31
O proporţie poate lecui omenirea.
Am căutat-o toată viaţa.
32
Relele toate vin din închipuiri.
Aşa ne învăţa domnul scriitor Andone.
Într-o zi şi-a închipuit că îi este foarte rău.
Şi a murit.
33
Şi cînd nu rămîne nimic,
cînd sunt aproape idiot,
atunci se abate în aer duhul.
34
El se înconjura de iluzii.
El se credea o iluzie.
Nu pricepea de ce.
L-am întrebat:
Cum puteţi evita decorativul ?
35
Contrareforma, moartea şi martiriul,
stări afective la limită.
Reforma, viaţă şi huzur,
stări afective la limită.
Punerea în mormînt şi
descompunerea în mormînt,
diapazon al emoţiilor.
36
37
Picioarele episcopului în timp
ce un înger îi susţine cîrja care
i-a scăpat din mînă.
Picioarele artistului în timp
ce un înger îi străpunge pieptul
cu o pensulă.
Totul dispare.
38
Criticul era venerat pentru faptele lui
bune în timpul ciumei din 1580.
39
Dorinţele, pasiunile nu reprezintă
păcatele omeneşti în sine.
Doar puterea constituie
fericirea umană.
Artistul prosper împărţind
pomana în spatele femeii
fără faţă.
40
Rochia de mătase subliniază
situaţia patetică în care se
află amîndoi: artistul şi femeia.
41
Vederi riverane.
Bahluiul ţinîndu-şi coasa în mîini.
Ciricul în alianţă cu Şorogarii
deschid limba cu resort spiral
spre Ţicău.
La intersecţii, amoraşi cu clepsidră
macină timpul.
42
Ţiganca lui Băncilă vinde liliac.
Patru Elemente pe turnul Goliei,
mi se pare destul...
43
ceasul pendul a fost inventat
în 1656 de Christiaan Huygens.
Natura statică şi-a adăugat
acest obiect alături de iepuri
paseri, peşti goliţi de maţe, lămîi
pahare...
Alături un bătrîn şi o balanţă.
44
Timpul Revelator şi Timpul Distrugător
transformă oglinda într-un "memento mori".
45
Noaptea din umbră
îşi muşcă coada de ţărînă.
Flori negre bellessa medusea
în aburi de miresme
te invită la analize formale -
rafinate torturi orientale,
toate în spaţiul malefic al oglinzii.
46
Voite îndepărtări, o fugă parcă
de perisabilul omenesc.
Fugara clipă rămîne
torturînd melcii,
în propria ta umbră.
47
48
Ar mai rămîne iluzia centrului
sugerată prin antiimaginea lui
pretutindeni şi niciunde...
Zona este deschisă jocului,
în aşteptare.
Carnea albastră de fluture
pîlpîe în cerneluri.
49
E linişte în plus şi minus,
în ordinea coincidenţei contrariilor.
Dar comicul ce echivalent
spaţial are ?
Vă rog să nu vă supăraţi,
caut strada Speranţei?
Nu mă supăr, căutaţi-o!...
Rîsul este un refuz salubru.
50
Spaţiul tranzit este locul
paşilor trecători.
Spaţiul placă-turnată este locul
alegerii şi al ezitării.
Spaţiul, un ansamblu de goluri,
ne conţine.
El devine un spaţiu labirintic.
51
Accesul este locul trăit.
Spaţiul terminal, cap de linie,
locul locurilor, adăpost provizoriu,
este întotdeauna o limită dramatică.
Cuvîntul şi gestul nu mai cunosc
amînarea replicii.
Totul, o sală a paşilor pierduţi.
Sabin pulverizat în sfera
ecstaziei itinerante.
El a definit locul.
El de-fineşte locul.
Un soclu al desăvîrşirii
în nereuşită.
El aşteaptă asediul, nu altceva.
În - oglindare starea pură.
Trupul secular al filozofiei
52
într-o prelungită uimire
în termeni se odihneşte
pe pajiştea netedă şi liniştită
a uitării...
Domnul Popper numeşte
mişcătoarele entităţi mentale - ETERALI.
Aceştia sunt riguros conturaţi:
eterali impresii, eterali figurali, numerici,
amintiri şi regrete,
53
54
fiecare avînd altă culoare.
Mulţi dintre eterali sunt singuratici.
Ample societăţi de eterali planetari
se complac în vîscozităţi rarefiate
numite constelaţii,
în care intră şi ies liberi.
De multe ori coboară în lumea noastră
55
unde se implică jucăuş şi tandru
în fel de fel de operaţiuni mentale.
De unde multe idei fixe.
Doi eterali A şi B conving prin ritual
eteralul C să oficieze cununia.
Judecată şi gestaţie.
Se naşte eteralul D, adecă concluzia,
dupre care se întorc de unde au venit,
într-o veşnică sărbătoare.
Şi asta este de ajuns.
56
Homo ambientalis, versiunea lui HOMO SAPIENS
trăieşte copilăria la distanţă.
Ecologii recomandă insistent
(din rapoartele Clubului de la Roma),
motric şi verbal,
apariţia fluxului exteriorizant
sistematic prelungit în afară,
57
precum dinţii săi faţă de
rudimentara moară...
De unde concluzia:
Producerea este mai importantă
decît lucrul produs,
tot astfel cum judecata îşi impune
superioritatea asupra lucrului judecat.
58
Identificarea este distanţa zero.
Absenţa este distanţa maximă.
Totul este relaţia dintre EU
şi TU + EL.
Distanţa mă defineşte în mediu.
De unde simt,
o dată - încorporare,
59
o dată – neant
o dată - reîncorporare.
Trei spaţii concentrice
înfăşurate în EU.
Un EU întors în sine
ca un semn de întrebare!
60
Regele s-a sculat la aceeaşi oră.
Curtea de la Versailles îşi schimbă
costumele în conversaţii galante.
Regele Soare cu gîndul de a-şi mîntui
sufletul se instalează la Versailles.
Între 1693-1700 nu mai calcă în Paris.
Curtenii devin plicticoşi şi libertini.
61
Chestiunea cea mai importantă este să se ştie
cine-i va prezenta cămaşa la sculare
cine-i va ţine lumînarea, la culcare.
La vînătoarea Regelui, la supeul Regelui,
la dineul Regelui, la rugăciunile Regelui,
Marchiza de MONTESPAN îşi bea ceaiul...
Apoi îşi aminteşte de pacea din 18 iunie 1668,
şi de cei trei mii de invitaţi.
62
Paris, 14 februarie 1401.
Iaşi, 14 februarie 1401.
Hotel d'Artois devine primul salon
literat sau „curtea dragostei"
în ciuda unei mari epidemii de ciumă.
Salonul era compus din:
un prinţ al dragostei, miniştri,
63
judecători, cavaleri de onoare, consilieri,
maeştri ai vînătorilor şi artelor, scutieri, secretari...
Aveau loc dezbateri în chip de proces
de amor, ceea ce nu-i împiedica
pe unii membri să răpească femei.
Hotel de Jassy (o presupunere în fond).
Deşi oraşul apare în scripte mai tîrziu
cu şapte ani, urmare a unui document
de vînzare-cumpărare,
tolera sărbăutorile unui grup
care celebra un fenomen cosmic.
Voevodul îmbrăcat în cioban
însoţit de un număr incert de alţi ciobani,
purtînd pe umeri stele argintii,
coboară cu turma lui (poporul),
din cer pe pămînt.
64
Părinţii bisericii spun că originea
statului este ciobănia.
În fond o sărbătoare reuşită, pe un plai
numit mai tîrziu mioritic...
65
Dali sau Macedonski, aceasta-i întrebarea
pusă de Marele Frizer la Marea Tundere
a Mustăţilor!...
Cuvintele mustaţă
Cuvintele mustaţă, must şi aţă
mustuite şi aţoase-
proclamă Poetul.
66
Pictorul muşcă din buza însîngerată
a culorii de proplasm
din trupul său fugar
de hîrtie galbenă,
flamînd şi mustăcios.
Şi unde să mai pictezi?
şi unde să mai agăţi
cele mustăţi decolorate
cînd voi muri lîngă voi
cu Marele Frizer la cap
la Marea Tundere a Mustăţilor!
Catifele grele, languroase
căutînd taina obscurităţilor
într-un climat romantic
elaborări lente, îndelung căutate
în oceanul planetar, o viziune
ludică, orişicît!
O mirare amuzată
67
(fondul afectiv cosmogenetic)
se opune jenant imaginii
Atelierului.
Celoralte întruchipări din partea
dreaptă, antropoidului, viermuielii
suprasaturată de alcooluri, violuri,
frumos numite - dijuncţie cu peisaj,
fertilitatea ideii în peisaj etc...
O falie în memoria subpămîntului cîntă
veşnica pomenire a legii.
Cel ce violează legile este un om
nedrept, iar cel ce le respectă
este sau abstinent sau chiar idiot
de drept, adică fericit...
Departe de a fi
Departe de a fi
Departe de a fi
Trei depărtări de a fi.
68
cenuşiul plictisului, juisarea facerii
totul bate în inimă!
69
70
De data aceasta,
abstracţia dispusă în şiruri
simple: figuri, intruziuni lirice
şi naturiste.
Modulii în puritate nudă.
Un joc al unităţii în diversitate.
Mesajul respiră,
71
spălături de lumină –
fînul pe limbă cosit
amiroase, mierău!
Te bănui de data aceasta
articulat la spaţiul cuvintelor,
rostite fără echivoc,
într-un limbaj auster
ce eludează amiguitatea şi
nesiguranţa.
72
Îngrăduiţi castrarea.
Jobel înseamnă libertate.
Doi tauri, şapte miei, un berbec
în fiecare
spre a servi zilnic
la îndestularea preoţilor.
73
În fiecare deget se află cele cinci
plus patru degete.
În fiecare ochi se află ochii văzuţi
şi nevăzuţi.
În fiecare dinte se află alt dinte
plus muşcătura.
În fiecare pas se adună alţi paşi
74
în fiecare urmă se adună o umbră
în fiecare umbră se adună un om,
o pisică etc...
În fiecare mormînt veşnica
eternitate adună veşnicia unei lacrimi.
În fiecare lacrimă un ocean de
suferinţă, de bucurie.
În suferinţă alte tristeţi adunate.
Dialectica aşteptatei bucurii
75
a reîntoarcerii.
În fiecare deget
În fiecare ochi
În fiecare dinte
În fiecare urletul
În fiecare speranţa
Să fie care, să fie care.
76
Voi muri bolnav de frumuseţe.
Ce luptă dură şi amară între
finit şi infinit!
Instinctul face ce-i place lui.
Un extaz.
Acesta-i, evident, secretul său revelat!
77
78
Viaţa, continuare a vieţii,
Viul, continuare a viului,
Spiritul, continuare a spiritului.
Sufletul, continuare a sufletului,
o realitate totul,
o realitate nimicul,
tot ce n-a fost visat înainte.
Eu şi viaţa fără nume
79
Oglindă în umbră,
suflet al meu,
prinde în tine lumina!
Uită că moartea nu este
altceva decît o viaţă în mişcare!
Niciodată nu vom avea
contrariul a ceea ce avem.
80
Cîntecul ciobanului harnic
luminos, melancolic, alcoolic,
bătînd, bătînd, grav.
Totul pe lume,
ilustrând pecetea muncitorească
a secerii cocoaşă, ciocanul...
Semn de întrebare însîngerat
81
tăind, tăind, tăind...
Cîntecul secerii harnice
violat azil de noapte,
avea chip.
Românii au murit purtînd
în spate piatra de pe mormîntul
lor, al lor.
Ciocanul şi secera îşi strigă
tristul neant - Vai chipul!
82
Sufletul se împacă
în trup cu carnea.
Ochii lasă sufletul într-o închisoare
întunecată.
După cuvînt, insula
cetăţii Eterne.
O ţigarie sufletul tău...
83
Împăcat cu El- Daim.
Alături conu Mihai, obosit.
O avea, ca niciodată, pe cea
ca niciodată, la praznicul nimicului.
84
Civilul paşnic, numit cetăţean
leşină în mijlocul străzii Bolta Rece.
Ochiul său peste lume, rostogolit,
adică risipire,
se mulţumeşte să observe prezentul
aceluiaşi chip.
Ochiul închis, al doilea ochi închis,
85
se abandonează Fiinţei pentru a Fi.
Mă întreb dacă acest lucru e necesar.
86
Limba ne refuză încă esenţa ei.
Ascultă:
Vise, manii dubitative
fiinţa fiinţării o bîrfesc, o bîrfesc.
Pînă una alta trupul
este un organism animal.
Orgasmul - un proiect metafizic.
87
Arătînd doar ce-a fost.
Paşii din el dau semne
pictorului de semne,
potrivindu-i pînzele albe
prin răsturnare.
O nesfîrşită boltă albastră
aşternută pe varul unui perete,
88
ca o umbră.
Materia cîrpită
a cerului.
Paşi albi de semne, curăţire,
linişte.
O clipă de fragilitate, doar TU.
89
Şapte secole croite în bandoul
de piatră
poartă eroul prin sertarele cu molii
ale limbii
şi plîngem în cor, duh cu duh,
fără a şti măcăr cînd trecem
pe nesimţite din unul în celalălt.
90
Marat Marine, picioare cabaline,
perspective pe axa luminii
Davide Marine, galben opaline,
rosturi infinite - mîntuire...
Sosesc capricii nicodime,
des-compuneri,
uragane de hîrtie.
91
92
Din golful poeţilor –
ce-i scris nu şterge nisipul.
Pribeag infinit, această întoarcere
găseşte peversitatea recitindu-şi
cu respect balada celor 26.
Drumului meu,
Anna Sneghina, (ultima nepoată a lui
93
Lev Tolstoi) dăi numele tău.
Alunec, alunec, simt cum alunec
în Tine,
golful, o spovedanie.
...
94
Uneori îi scria:
Picioarele ei, de la tălpi pînă la genunchi
sunt tot atît de lungi ca de la genunchi pînă
sus.
În general se pot mişca,
asemeni paingului,
fără să obosească.
95
Urechile atîrnă.
Pieptănate în sus
se ondulează atrăgător.
Acesta este un chip
de-o vîrstă cu vecia
şi poate că de aceea
nu există.
96
Trăia între două perne cu vise
într-o caldă intimitate,
victima unui joc dublu.
Un Christos de tablă
rugineşte înhămat la o sanie
Iertaţi-l!
97
Pe Donul liniştit
apa liniştită a neliniştitului Şolohov.
Negulov vrea să se sinucidă,
în lanul de floarea soarelui.
Grigori cu Axinia zămilesc un cozonac
de lut.
Nu întîmplător, de bună seamă...
98
El este Anghel.
El este Angel.
Apusul este egal cu nimic.
Oficial,
vom şti să-i supravieţuim.
Un soclu, un rug aprins,
În el şarpele gînd.
99
Deasupra trei carcase vii
ridică logica la rang de esenţă.
Un principiu viu
Angel, sufletul tău
putrezit în noi.
100
101
Istoria sicriului de sticlă trage
după ea trecutul întunecat.
Învelit în ziare Nietzsche întreabă –
Unde sunt barbarii secolului 20?
102
Glasul uman al baboiului
înstelicat -
ce straniu s-a despicat în două
umbra destinului său.
Înainte de-nceput, altul,
cînd el va fi nuntit.
N-am băut nici o picătură
103
doamnă avocat,
nu-ntreba şi nu lua samă.
Ai ochii legaţi
înstelicaţi şi înbaboiţi.
În haosul fricii aşteaptă
Balaurul de pămînt regesc –
ghem mare
dintre gropile valuri, valuri
ţi-au luat lumina şi apa şi pîinea...
Acestea nu au fost scrise.
Tu boboieşte ne-ai
separat de fructul ursitei...
104
Dorstelică, Dorstelică, Dorstelică,
Dor.
Dor oasele,
Dor oasele,
Dorbaboie, Dorbaboie, Dorbaboie.
Dorba - stele
Dorba - stele
105
Dorba - stele
Doros, doare dorul, os.
Doros doare dorul os.
Ros de dor de os,
Ros de dor de os.
Dorbos, dormeai Stelică.
Hai dor baboi
Hai dor baboi
Hai dor baboi.
106
Linia activă + linia activă =
suprafaţa activă.
Linia pasivă + linia pasivă =
suprafaţa pasivă.
Travaliul mesajului:
pentru a-i păstra caracterul
un punct de pornire
107
în universul activ, mişcat
de universul pasiv, nemişcat.
Un canal de irigaţii Percival!
108
Maşina de cusut umbre
poate măsura tighelul cerului.
Confuzia: Confucius îşi asumă
varianta celor trei iezi.
109
Constelaţia apei la
fabrica de frigidere Găieşti,
taie oblic o sferă.
Pictura mea începe
ca idee şi ca formă
numai atunci cînd
echilibrul dintre perfect şi imperfect
110
concretizează vagul.
Momentul şi eternitatea lui
nu înaintează în timp,
ci în spaţiu.
111
112
Limita imperfecţiunii e
contemporană cu trandafirul.
Limita perfecţiunii –
culoare şi spirit.
M-am născut oare?
113
Stomacul eternităţii,
sinteză a unei glorii,
din care ţîşnesc din goluri-
spre viaţă oferite,
stele mute, dulci iluzii.
O greaţă tîrîndu-se pe limba
114
cerurilor, o pradă
nimicului, trupuri de-ngropăciune.
115
Ce înger nebun
ar şti să-mi sufle în nări
secole lungi de aripi,
trecînd prin mine colţi de vampir,
os drag de cataplasme!
Ţineam în mînă valetul de pică,
de-a stîngă pe Iosif robul,
116
un romantic luminat în litere.
117
Frumoase şi clare litere,
creşteau luminîndu-se.
Creste de cocoş, buchete de lăncii,
se scunfundau înăuntru.
Undeva un clopot.
118
Cadavrul regelui păzit de două pisici.
Un congelator de argint, şosete caro,
desăvîrşeau imaginea.
Îmi ziceau: un depilator
în sala tronului ar fi de folos.
Două vaci roşii împăiate
Cuvintele acestea, sunînd deasupra porţii.
Iată capul ultimului LUP.
119
Pictura mea începe ca idee şi ca formă
numai atunci cînd
echilibrul dintre perfect şi impefect
concretizează vagul.
Momentul şi eternitatea lui
nu înaintează în timp,
ci în spaţiu.
120
Iaşii poartă în sine un semn
de la Fiinţă la Nefiinţă.
Acel semn baroc vine
de la Vasile Lupul citire.
El nu-şi potcovea caii albi.
Nu-şi parfuma trandafirii.
Spunea multora:
121
acoperă-ţi obrazul şi răsuflarea,
Onoarea, păstreaz-o
eternizînd - O
122
Ţicăul nostru de aur,
ce leagă un secol de altul,
s-a ridicat la cer.
Acolo, îşi tîrăşte
pielea însîngerată pe nouri,
coane Mihai...
123
Singurul cuvînt pe care nu l-am scris
e scris printre alte cuvinte.
Cînd va veni vremea
Îi voi trăi nesfîrşitul.
124
Eşti nisip Ioane,
şopteşte apa!
Eu sunt Apa Ta Ioane,
Apa Ta.
Tangoul singurătăţii strivit
în picioare, îti recunoaşte trupul,
încolăcită Apa, îti recunoaşte trupul.
Eşti nisip Ioane!
125
126
El nu umblă după aplauze.
în tăcere şi reculegere admira
Turnul Goliei despuiate.
îşi scria pe ziduri versurile.
El n-a crezut decît în splendorile de ieri.
127
Craniul Oraşului se scaldă în apa
numită Bahlui.
Cîteodată visează, cîteodată ţipă aşa:
Hui, Hui, Hui, Hui, Hui !
Adică-te-le-a se joacă aşa.
Cîteodată mîngîe Palatul Inculturii
îmbrăţişează turnul şi dă din cap
128
pînă cînd capul îi cade în bucăţi de cap.
Ghemuit sare în sus
pînă în abisul tău.
Gingaş de otrăvit, patinat de oxizii
timpului - poate prea reţinut, cîntă.
Uneori acest viciu nepedepsit
se delectează în sala Naţionalului
alexandrin, la admirabila maşină de scris,
a domnului Iacoban, Andrieş, Sturzu..
Hui, Hui, Hui, Hui, Hui!
129
Sărmane Desene solitare
Fără margini, fără rame...
Cunoaşteţi voi galeriile secrete
unde veţi fi agăţate?
Desene Timp şi Spaţiu!
Unde se duc să moară colecţionarii
primăverilor eterne?
130
Acolo ne aşteaptă punctul şi linia,
funia simezelor goale,
sărmane Desene solitare.
131
Frontiera dintre cuvînt şi spaţiu
E fără grai.
Doar un singur crai
cu degete fine, sfios atinge
dunga asta subţire.
Nu mai e loc aici- spune.
Nu mai e loc aici- spune.
În malul Tău am stat şi am plîns.
132
Ceea ce a fost pictură
în falduri albe de lumină
e un pumn de cenuşă,
un gri savant
între a muri şi a te naşte.
Ceea ce a fost real
nu e decît o clipă, un loc,
asasinat în patul tău pustiu.
133
134
Viaţa te odihneşte de viaţă,
durerea o lasă, o lasă.
Eşti departe de tine,
de strecurata şi calda viaţă
a tuturora.
Exemplul clasicilor în viaţă
nu te învaţă arta
ci etica ei.
135
Un ochi larg deschis, concentric,
cu mult sînge, cărnos,
agăţat de şevalet.
În faţă - un gol.
În spate - îngerul
care taie aripi cu securea
şi vorbeşte prin semne.
136
Tu mut, el mut.
Pe uşa laterală timpul
egocentric şi primitiv
lasă în urmă
partitura Utopiei.
137
Suprapuneri mereu sub semnul
întrebării.
Se nasc acţiuni:
1.Creatoare
2. Aservite
Pătratul şi cerul suprapuse –
locul nimănui.
138
În raport cu viaţa - eşti
locuit de ironia demolării.
Culoarea ta - ceara albinelor.
Forma ta - osul melcat occipitalier.
Parfumul tău - o stradă precum vîntul.
Spaţiul tău - o vizuină îmbălsămată
în alcool.
Cu altă ocazie buzele tale.
139
Colori uscate în căutarea
pînzelor uscate
atîrnate pe ziduri.
Oasele mele putrede
agăţate pe funie,
deasupra mesei de carne,
la ultima pomenire
a cuvintelor.
140
Se desenează rezonanţa cuvîntului
în interiorul unei bile.
Se scufundă bila în apă de tei
cu întregul ei corp rotund, poate...
De aceea cuvîntul e un corp întreg,
tradus în alte semne sonore.
Se înţelege că acest exerciţiu
141
desenează cuvinte perfuzabile
poeţilor îmbălsămaţi în euri,
anterior operaţiunii noastre.
Limpezimea va fi transparentă şi
confuzia adîncime, gradaţie a obscurităţii.
142
Tertius non datum - spune vecinul
vecinului, pe cînd asfaltul galben
şi pur, animat de duhul luminii,
aluneca pe străzile oraşului albastru,
în ciuda faptului că era locuit
de făpturi seculare, pline de talent,
ce susţineau sus şi tare, că lumina
143
şi umbra sunt tot una.
Influenţaţi probabil de lectura lucrării
lui Kant - „Bazele metafizice ale ştiinţelor naturii".
De aceea aveţi grija griurilor,
adăugă vecinul.
144
Se iau cîteva grame de valoare
universală şi eternă şi se dizolvă
într-o cultură de consum.
Se împachetează supravegheat şi critic
în cutii ambalate corespunzător, cu semnul
Fragil scris cu roşu veneţian.
Consumatorului liniştit şi calm cu o
145
privire bovină, ataşantă, i se injectează
repetat, numai seara, valorosul produs
într-o parte a corpului rezistentă la lovituri,
adecă la cap.
Astfel se poate menţine în picioare
un sistem de valori date a priori,
cu convingerea că are valoare ceea ce e
susceptibil de critică.
Nefiind vorba totuşi de judecăţi de valoare
putem mări doza în raport cu alţi
înlocuitori din zona miturilor triviale.
146
147
S-au încins grătarele naţiunii,
de luni pînă luni,
în weekend-ul carbonizat al micilor
şi berii coclite spumant
într-o tenace mînuire a sculelor operatorii.
Creierii de zăpadă ţipă în copaci
după modelul germinator al usturoiului
148
pisat în cranii de lut.
Iona şi Pantagruel despică hălci de carne
din burta de lemn cărnos a Calului Troian.
Astăzi prezent, mîine prezent, viitorul la fel.
Un timp, meştere Manole, paradoxal,
unde ne vom afla în sfîrşit,
pe aceeaşi parte cu limbajul nostru.
149
Procesul continuu.
Primesc citaţii despre rătăciri, iluzii, alterări,
de la semioticianul sovietic
Iuri Lotman.
El spune: „imaginea este identică
cu obiectul..., restul este egal cu zero".
Cuvinte cunoscute, în fond, care ne arată
că e bine de reamintit...
150
151
artistul material are:
una intenţie.
una dimpotrivă.
Un accident şi o semnificaţie
pierdută,
totul călare pe opera sa.
Două cercuri, două săgeţi
aşează făcutul între
ordine şi entropie
152
O rază, lumină scursă
pe acest pămînt şi n-aş ...
Ori poate o bătaie în fereastră
O fi pictura noastră!
Contur de pulberi adunate
Dintr-o stea vrăşmaşă.
Ajunge dîra care-n văzduh
153
dispare din întuneric
spre înalt.
Cu tine sub flori m-aş pierde prin iederi
ca o barbă,
pe turle vechi de iarbă.
Degetele, capac peste sicriu
mă-ntreabă, nu mai vin,
nu mai vin,
nu mai vin.
Scursele milenii
spălate de carne
mai puţin un vis.
O gură de-ndoială
cere socoteală cartezianului permis.
Ne-a mai rămas
un spaţiu de culoare
154
repezit
de trecut,
de viitor,
un mit.
Un şarpe
mi-a ţinut drumul drept.
Încolăcit în semne
Lumină, te aştept, te aştept...
155
În piaţa deschisă, anatomic bazar,
Se observă:
patru celule galben pai la nivelul
encefalului.
Prima celulă, raţiunea.
A doua, simţul comun.
A treia, fantezia.
156
A patra, memoria.
Acoladă - Tratatul de la oftalmologie
a lui Halifa, sec. XIII.
În modelul Avicena în Degeneratione embrionis
1347, persistă sensul aristotelic şi galenic –
despre circulaţia „presiunii".
În fond simţul influenţează presiunea
ventriculară.
Leonardo monalisa între fantezie
şi imaginaţie.
De unde cutia neagră şi ochiul suflet
(aşezat cuminte în orbita roşie)
corespund protuberanţelor craniului,
zona numindu-se organ.
Domnul Doctor Redfield a desenat
o hartă cuprinzînd 160 de elemente
157
notate prin litere şi cifre.
Cercetările lui Brodman, W. Campbell şi
desenele domnului Freud expuse astăzi
în piaţa deschisă licitaţiei
lanţurilor neuronale, intercorticale,
stocate, filtrate de aparatele sofisticate
ale fondului bazar internaţional...
***
Seriile sunt doar fragmente
ale unei realităţi nesfîrşite
ce pot continua...
Ele nu sunt modele
ci doar relee.
De unde semnele artistului:
Fluturii lui Apostu
Aripile lui Maitec
158
Ferestrele lui Buculei
Porţile lui Gherasim
Semnele lui Tiron
Cascadele lui Răchită
Uşile lui Val
Grădinile lui Gheorghiu
Nimic găsit, totul făcut.
Aşa apar ele...
159
Poate un Eveniment să se producă în sine?
Răspunsul poate fi schizoid ori imposibil.
Răspunsul depinde de CONTEXT.
Intru şi Ies, deci trăiesc.
Informaţional, artistul este un
formator SEXTAPOLAR, cu patru intrări
şi două ieşiri.
160
Paideuma lui Forbenius este o
lume, a treia, pentru toţi,
asigurarea echilibrului HOMEOSTATIC.
161
162
încă un pas între 300 - grafic
şi zugrăvie.
La mijloc scrierea, oul dogmatic.
Ei bine, privit întors dinspre lucrul
creat spre intenţia depărtată a acestuia,
drumul parcurs ne apare
străbătut de alte drumuri, poteci,
163
o reţea a rostirilor imaginare.
Ei bine, parcurg timpul invers,
plecînd de la imaginarea anticipatoare
şi, uneori mă împiedic, adecă
în treaba aceia a înfăptuirii
unui singur lucru intenţionat.
Subliniez cuvintele un, unui.
164
Să te întrebi
în faţa oricărui pas
ce poate să însemne acesta.
Să te întrebi
privindu-te-n oglindă
dacă mai eşti tu.
Să te întrebi
165
în baia de lumină
ce-i cu facerea lumii.
Să te întrebi aşa
cum te simţi
în carnea ta
cu spiritul tău...
Să te întrebi
în faţa pînzei albe
de ce forma este activă
înainte de a exista
să te întrebi cînd semnezi
cu numele tău
de ce acest joc postum
în braţele eternităţii!
166
Charon şi barca aşteaptă.
Privesc calm valul care mă duce
cu regretul de a fi tăiat
frunze la cîini.
Pe umeri sacul cu memorii,
o cocoaşă ce atîrnă pe ape
chipul anilor dispăruţi.
167
Un somn de veşnică pomenire,
Zii Charon!
168
„Dumnezeu şi Tolstoi,
doi urşi în aceeaşi vizuină".
169
170
Lumea Ta nu-i aici.
Negativul ei la-I lăsat
şi atît.
A-I lăsat sfîrşirea omului,
păcatul părţii Tale de măr!
Şi coliva venirilor, plecărilor
oculte.
171
Ne-ai lăsat în anonimatul TĂU
cu toate ale cărnii,
lipsiţi de predicatele pozitive
ale gloriei deşarte.
Doar eşti un verb,
nu-i aşa!
172
între buchetele de frunze
visul copacului desenează
singurătatea florii de măr.
Rădăcinile trupului său
plîng după fructul oprit.
173
Astăzi a plecat Dincolo, Fănuş.
Dunărea va inventa un nou braţ.
Dacă nu, cele trei rămase vor purta
Un singur nume - Fănuş Neagu.
174
Păşeşte prin casă.
Tiveşte cu talpa-i muchia
tavanului, cer albastru.
Maşina de tocat zile
Toarce.
Nopţile trag la manivelă
reţete compensate, chitanţe
175
facturi, pansamente, diclofenacul
picioarelor obosite de drum.
176
Ciudate explozii solare anunţă
sfîrşitul.
Ciudate găuri negre îl apropie.
Pozitronii, protocolar încing grătarele
minciunii.
Serviţi cu încredere iaurtul DA-NO-NE.
177
De la una la alta.
De la unul la altul.
De la doi la două.
De la două la douăzecişinouă.
Totul o sferă de nisip barbian.
178
Era adesea trist şi plin
de morale HAOS.
La doborît un ritm,
căci toţi sfîrşim prin a fi
înfrînţi.
Thais traduce ultimul somn.
179
Taxa de vin a fost majorată
sută la sută.
Taxa de mort a fost anulată.
Via taxă bolnavă pe dinafară
şopteşte;
Mai ai o singură vară!
180
Obiectele lui Duchamp fierb
în sala cu formol a uitării.
O revelaţie sinistră era
însoţită de un text inteligent
sancţionînd - omul fals, omul gratuit,
omul argument al facilităţii graţioase.
Un mit, în fond.
181
182
La sărbători zgomotoase, visări adânci
Roland;
şi spui - valorez mai mult decît...
te-ai oprit.
Cineva îi spunea atunci:
dar, altminteri, nu ai fi putut
să scrii!
Proust mai trăia încă şi-şi
sfîrşea Căutarea.
183
de la pictori vin culorile Naturii,
pictează numai culori,
de unde fiorul sensului?
O absenţă a restului.
184
Trupul imaginar, disecat.
Un plin al trecutului meu care s-a dus.
Cu fotografia intrării în
Moartea Banală, ca şi cum oroarea morţii
nu ar sta tocmai în Banalitatea Ei.
a vorbi despre acel
nimic de spus.
185
Extazul şi dorinţa imediată,
m-am cuminţit.
Totul şters de Viu.
Această răsturnare a imaginarului
ca zeama de lămîie.
înverzită a luminii,
cu care se boiesc cadavrele
în acea zi.
186
Mirosul catifelat al pudrei
Blîndeţea molatecă a mătăsii
mă strîng copil în braţele ei.
În mine, eu unul din ei,
visez contrariul acestei istorii.
187
Semnul vid despre care vorbesc
ascunde nimicul sacru.
Într-o mînă gestul lucrează
disparat şi straniu.
Şterg uşor urma
mîngîietor şi singur, circular...
Acest semn, martorul unui
Amurg al Crudităţii.
188
189
Vocea lui Mihai –
deja cititul Mihai,
deja făcutul Mihai.
Aceste cadouri la toate răpirile
deja scrise, se pierd
în marele COD POETIC!
Mare lucru şi/sau.
190
Cobor.
Cobor din nou.
Gara se schimbă pe votcă.
Atunci am lăsat să-mi fure valiza.
Era mai bine aşa.
Nu mai aveam nici o grijă.
Aşa am învăţat să alerg,
Aşa că vă salut din fugă
191
Şi vă mulţumesc,
Valiza dispare îndărătul meu.
Alerg.
192
193
Am scos siguranţa la licitaţie,
În prima zi s-a prezentat la Eternitatea
mult iubită şi alintată ca o spaimă.
Ai spus că mă simt abătut
şi că îţi faci cuib în mine.
Nesfîrşit-O, am spus, eşti mare şi
sigură pe Tine, dar eşti singură
194
şi n-are cine-Ţi face copii, nepoţi...
Speranţa mea licitată
în nesfîrşitul tău desăvîrşit
inima Ta bate şi nu ştii, nu ştii!...
195
Omul slab ţine minte.
Cînd i-am aprins luminarea
mi-ai aprins-o de patruzeci de ori
şi-ai murit şi tu în mine
cu toată lumina...
Ai fost amabil cu viaţa,
acest defect invizibil...
196
geniile fundamentale purtînd pantoful
Cenuşăresei pentru ca altădată să-l
oprească pe autor în sectorul alchimic,
cerîndu-i insistent cele douăsprezece chei.
Prima cheie ascunde o închisoare.
A doua cheie caută în zid cheia a treia
făcîndu-l să germineze straniu.
197
A patra cheie ajunge, pentru a întoarce
exact o lungă etajeră
fără confuzie şi fără orgoliu,
40 de volume legate în marochin verde
şi roşu, altele în piele brună
sau în pergament ivoriu.
A cincea cheie în geometria ei amicală
într-un freamăt confuz, ca un Babel
surdinizat de columbar inert
ascultă conversaţiile celor pomeniţi.
A şasea cheie deasupra porţii atîrnă
un crucifix bizantin
vîndut de Lupu Vasile pentru a achita
din datoriile celor Trei Ierarhi.
A şaptea cheie deasupra turnului Goliei
în formă de elefant.
198
A opta cheie de-ngropăciune conducea
oraşul roşu la groapa comună a oraşelor
în noaptea Tuturor Ierarhilor.
A noua, a zecea cheie coboară în
inima caldă a pruncul nenăscut
al sufletului Tău
pantoful cald spre fierbinte Cenuşăreas-O!
199
Ne-am întîlnit,
vorbim singuri.
Nimeni nu aude pe nimeni.
Un dialog cu siguranţă
izbăvitor,
atingător şi nelumesc,
spun.
200
De aia atîtea limbi
aşezate în guri de aur
şezînd la televizor
încrucişate.
201
Nu poţi să sufli viaţa
cu bere
îmbătîndu-i sensul.
Nu poţi gîndi cu curul
cu piatra ponce
legată în sex-ti-amo,
între nimic şi Este.
202
m-am aruncat sublim
în apele pietrificate
şi Petre şi Pavel
cu mîinile lor de piatră
m-au încolăcit evident
în ele însele
tăngăluind...
203
sunetele izbindu-se
de aer, de clopotul
de piatră,
alunecos de oleandru.
204
Asta e.
Pentru umilirea aceasta
sîngele ambalat în peturi
la apropierea trupului de sine
necesar învierii,
va pluti, aşa acruţ
în liniştea cimitirelor
205
într-o risipită rugăciune
mută
înălţătoarelor văzduhuri.
Asta e.
Pentru că prezentul imun
există numai
prin miracolul căderii
şi inevitabil al învierii.
Atunci, de la-nceput,
între icoană şi jertfelnic
în piept undeva
pe nesfinţite, durerile
şi-au întors faţa
către mine.
206
207
În muchii deodată
s-a arătat oamenilor
în scîrbele şi nevoile noastre –
modestul.
Şi ne bucurăm
de trup şi smoală
şi plumb topit
208
modest tăiat de sabie.
Turma de sare
îşi linge rănile.
209
M-aş încruci
doar ţie îţi spun,
din carne aş face o cruce
şi pe Hristos în spate
l-aş duce
şi i-aş Vorbi
de dulce:
210
Domnule Hristos,
noapte de noapte
vin paseri şi mă fură
şi mă plimbă-n cer
Te rog să nu respiri
sunt doar cuvînt...
211
Din care pricină
fumezi dimineaţa?
În ochii tăi de pisică
tristeţea asta devastatoare!
Adicătelea prevăd, strevăd,
trupurile noastre învenate
cu înstristatele oase fumegînde,
212
cu lancea oţelită în coaste!
Asta să fie totul?
Lipseşte ceva esenţial:
potopul bestial
surprins în cîmp deschis
în infernul ăsta de carne.
213
Vom resimţi
în săptămîna patimilor
o insinuare difuză
a postului bine conturat
jur împrejurul buzelor,
cînd totul e înlăuntru,
concret şi brutal
înfipt în osul parietal.
214
Rar observ cuvîntul
ce urmează.
Grea eroare, oroare,
să suflu înspre marginea
de metal a oglinzii paralele
cu mine,
cum urmează:
215
cristul pe perete
respirarea umbrei
lacrima candelei
redesenînd plămînii
cu care iau respirarea
în mîini.
În mîinile cu care
pe-ndelete
încep încet să suflu
colori
deloc concrete.
Bătut în pagină,
observi, se înserează...
216
Aceasta este carne
îndoită de mîna mea,
însemn de carte.
Acesta este trupul meu
de din sînge numai
de care mi-e dor.
Sunt Eu
217
Sunt EL.
Coaja de carne şi zgură
se îndoaie măiastru.
218
219
Haosul
ce frumos e haosul
ce bastard feroce
cu privirea goală
cu o puţă sub burta
plină de intestine putrede
şi vai, de tine haose
220
ce mai rămîne?
Apendice, plămîni albaştri
şi crucea asta mică
din sînge AB4, Ai, ai, ai!
O afumătură bună Ha-ose
Ha, Ha, Ha-ose!
Gata cu tine
ce mai rămîne, rămîne:
mai ales sîngele subţire
ţeasta goală
şi nenăscutul tău frate,
ordinea în toate
de-a dreapta şi de-a stînga
tatălui...
221
M-am legat de ieri
şi alaltăieri
şi pretutindeni
eu n-am fost eu.
Însă, Doamne
fără cuiul tău de astăzi
bătut în coate
222
şi rosături supurînde
n-aş mai fi fost.
223
Nisip din belşug,
care eşti de departe
eşti.
Dureroas-o, stranie
înscrisă eşti.
Şi liliac alb, fecund
din călugări coborînd
224
bucură-te, cînd
bucură-te, cînd.
225
Singurătatea-i totul.
În loc pe loc
fără rostire
fără mişcare
prin urmare sîngele
curge din cînd în cînd
în veşnica curbă a lui Gaus.
226
acum cînd ştiu
prin ce ai trecut
prin dureroase lecturi
ca acestea, par examplu,
ştiu că moarterea
Tatălui este rotundă
în care o tristeţe
227
cutremurătoare
mă inundă
în ora asta murindă
avortînd în de-a lungul
paginei
nici mortăciune
nici atomi iudaici
nici
nimic,
cînd ştiu.
228
Istorii, zic eu inventate într-un cuvînt –cuvinte
citate de morminte
mai umplu în trupul
de aşchii, decorticat miasmic!
Aici şi nicăieri,
precum şi niciodată
te am pe creieri
229
pe degete,
ca ieri la sex
adulmecîndu-mi organul
lăsat în cruce
pe nisipul gurii tale,
în brazda răsturnată
a limbii tale păcătoase.
Cum n-au fost şerpii
să-l mănînce şi viermii
să viermuiască în cariile
cavalerului eroic
în zalele-i ferbînde
şi scoici şi apa sărată
o istorie întreagă legată
în piele de lup şi cal
totodată
230
cu tot cu cal, cu arme
în albe oase
murind de-a leapşa.
231
Doar degetele de la mînă
se taie la marea salată
a marelui ţintirim
şi haţ-ma-ţuki
şi haţ-ma-ţuki
prin zăpada mieilor
roşii
iarba se învie.
232
233
Urlete mute
oarecum funebre
se înfing în pămînt.
Nu uita
rugăciunea
de murire
în aer!
234
Oh, lehamite
pierdută-n leşin
te doare ţeasta
de care irisul tău
albastru
atîrnă.
Urlai metodic, teluric
vag buric
smaraldic.
şi tot atunci ploua
de doişpe ore plus iuda,
consemnînd teoria
sărutului
şi aşa mai departe
plus cristos,
ploua visceral
235
pre moarte călcînd,
Doamne ce zile!
Doamne senile.
Te-ai aşezat pe canapeaua
albastră din colţ
m-ai privit,
într-un final
şi nu la fel
ai dus degetul la buze
şi mi-ai întors o bezea
roză de departe becul
de la veroiză pufăia
din narghileaua
fălcilor tale
ploua bestial, totuşi.
236
Pe margini
rotundul lumii
însîngerat.
Văd trupul meu
în flăcări şi aer
în care morţii
rup din încarnata
237
descompunere
acest balast de cuvinte.
Mă uit la mine
Încrîncenat,
nerăstignit
Christoase.
238
În tot
excrementele palide
atîrnate în muzăul
galben.
În minte
aduceri aminte
rostind vertebre
239
mişcătoare,
L5 la L6
L6 la L7
Doar sfîrcurile
retezate se ascund
în cămeşa de zale
a semnului L 16.
Fără tine,
din tine
forma de aer
se curbează,
devine pasăre
de carne.
240
O dimineaţă pascală
se prefigurează idolandru
pe coapsa mielului
oleandru.
Se apropie înfricoşător
sabatul acestei crime
lăsînd în urmă totul
241
neînfăptuit,
grăuntelui de adevăr
nerostit.
O dimineaţă pascală
este acest sînge care
curge,
înflorind picăturile
în crucea de ciment.
Să calci pe ea desculţ
cu pielea tălpii tale
înţepate
de iude de argint şi Tome
cu moartea pre moarte
călcînd
cu moartea pre moarte
descălecînd,
nemainăscînd.
242
A doua piele dinlăuntrul
nostru de suflet
o port pe umere
ca pe o cămeşă
un strugure.
Mă aştern pe-o ureche,
iese un înger
din carnea ta
243
de lemn,
scăldat de oameni
unt de lemn.
244
245
Trupul de pămînt
peste noapte însîngerînd:
trupul de pămînt
des ţelenit cîntînd,
trupul de pămînt
mîncînd pămînt
de miel arzînd,
trupul de pămînt
din tine căzînd
doamne de pămînt
246
întors descînt
în trupul de pămînt,
pe mine mă vînd.
Doamne de pămînt.
247
Te scuipa jidovic:
poporul tău cubic
te spăla în nimic
poporul tău mic.
Te agăţa în văzduh
poporul de duh,
te-ncrucişa cruciş
248
poporul derviş,
te inviai măiandru
în cerul de oleandru.
249
Aceasta e lumea ce a rămas
pe pămînt, aburind.
Aceasta e partea întunecată
a ei, aurind.
Aceste două mii de ani
într-o noapte a timpului
ospătîndu-se cu măduva oaselor
250
acestui nepămînt.
Aceasta e lumea,
oarecum o întrebare
cu bocanci în picioare.
251
Ce nostalgii perverse de ură
pocnesc peste gură
cu muta îngrijorare
de semne particulare?
Simeoane in my head
nu te mai cred.
is not me
252
gîndeşte-te la asta
chiar oarecum
unde-ai fost şi pre şi cum
atunci
un hat de sfînt
de-am înfăşurat în giulgiu
zece porunci?
253
Nu l-am iubit
pe răstignit
nu l-am iubit
pe răstignit
nu l-am iubit
nici cînd s-a ivit
nu l-am iubit pe răstignit
254
nu l-am iubit Isus
nu l-am iubit
decît ascuns
de moarte uns
nu l-am iubit deajuns
nu l-am iubit indisus,
nu l-am iubit Isus.
255
Manda-lenă, manda-lenă
Manda-lenă
te-au spurcat hoţii pe scenă.
Manda-leană, manda-leană,
te-au scobit hoţii la rană.
Manda-ană, manda-ană
Manolesc hoţii pomană.
256
Manda-na de manda-na
Na mandeaua de dai na.
257
Cu ochii înroşiţi
de o ruşine fatală
străveche,
letală,
întreb:
unde sunt iluziile mele?
Răspuns:
258
cu ochii înroşiţi
de-o ruşine fatală
tu eşti cel care
deturna avioane
pe data de 11 septembrie
în turla bisericii Golia.
Evident TVul şi radioul
dansînd druidic
au născut din mers
doi gemeni.
timp de o ţigară
în spatele surîsurilor
patru evanghelii
ţi se aştern în faţă;
şi abia atunci
stingi ţigara,
un şarpe sinuos şi prelung
259
alunecînd într-o secundă
ca o tristeţe înfricoşatoare
dincolo de altarul
tinereţilor trecătoare.
260
Ca atunci
trupul se topeşte
îndeajuns de topit
devenind secunda
celui secol alergînd.
Atunci trupul
oarecum spiralat
261
se deplasează molcom
între o mare sărată
şi extrem de albastră
şi propria-i conştiinţă
care-l apără de sine.
Ceva de pămînt de tare,
Dumnezeule, foarte tare,
tu care le ştii pe toate
hăulind din pîntece
plutind în derivă
te agăţă de gît.
Nevasta crucificantă –
se prezintă.
Degetele ei
prostituate.
262
Înfipte în urechi
desfăcînd coaja ta de
creeri, ţipînd-
ce ţi-am făcut,
duhneşti a metafizică,
trupule de
trupsecunde,
de unde...
263
264
Tatăl nostru de pămînt
care te-ai coborît din ceruri
sfinţeşte aerul României
şi pe toţi artiştii ei
ce se cheamă oameni,
pîinea lor cea de toate zilele
dăle-o lor
265
n-o lăsa frămîntată de ticăloşi
nici printre vii, nici printre morţi
şi ne iartă greşelile noastre
unite european în sîngele de cobai
precum şi noi iertăm greşelile lor
de la Ialta la Malta
şi nu ne lăsa în sărăcia universală
vînturaţi de orişicine
să fim bieţi îngeri la mîna oricui
şi nu ne lăsa putrezind de talente
în cîrdăşia unui prea dulce destin
şi dă putere copiilor tăi
de-a arde în artă pînă la capăt,
amin.
266
Tată, acesta sunt
jumătate pămînt
jumătate apă
o cruce în casă
şi-o pîine pe masă.
Mă întrebi ce mai fac
ce mai spun.
267
Ard pensule-n scrum.
Fericit nu sunt.
Eu din asta trăiesc.
Tristeţea n-o-mpart nimănui
Tu ce mai faci, ce mai spui!
Tremur nevinovat murind
lipit de o frunză cu ceară
să mi se pară, să ţi se pară
dragă, din iarbă şi lut.
Noaptea tîrziu cînd adormi
Ai putea să ma sorbi
să mai stăm o vreme
cînd va trece moartea să ne cheme
să mi se pară, să ţi se pară
că se întoarce viaţa spre vară.
Din cînd în cînd
268
numele tău de pămînt
trupul meu adînc
se va desface-nfierbîntat spre brumă
în petale de vişin, sub nări de lună.
Tu ce mai faci, ce mai spui
Tristeţea n-o-mpart nimănui.
269
Vecinul tău Dumnezeu
a intrat călare-n oraş
eu pictam ca un zeu
un ţăran din Oaş.
În cămaşa veciei-mbrăcat
măcinam stele
pătat de cireşe pe gură
270
mă simţeam împărat.
Ai jefuit un imperiu
mi-ai spus
Nu te cheamă Tiberiu
Traian te cheamă, cel de sus!
Ştiu un loc de spălat, ştiu
într-o pădure fără margini
şi un munte viu
de un ceas pustiu!
271
272
Vecinul tău minte
a rămas doar o umbră
de oase albinde
ce cade uşor
pe mîini, pe pînze, pe covor...
Doar ştii, umbra eşti Tu
te minţi în semne, cuvinte,
273
Îţi pui passpartu-
atîrnat de grinda frunţii sfinte!
Vecinul tău Dumnezeu
a intrat în oraş,
avea în mîini un teu
şi o traistă cu caş.
274
Umbră de abur
Pruncul tău îl leagă
De acest calambur
şi păstrează întreagă
taina de azur.
Umbra geamurilor ude
se prăbuşeşte-n ploaie
275
se scutură cireşii, şi se-aude
cum ceruri se jupoaie
şi scad topit în transă
lovit de mari zăpezi
rîvnesc a doua şansă
tu simţi, nu trebuie să crezi.
Nădejdea mea pruncu-l-dezleagă
prin cer de-a baba oarba
îngerii de scrum aleargă
e bine, creşte iarba...
opreşte-mă din drum
umbră de flori, suavă,
se joacă rîuri de fum
cu inutila-mi lavă.
276
Din tot ce-a fost
doar gîndul ţi-l arunci.
Ai ţinut o iarnă post.
cu falnicii tăi prunci.
Te-ai înfrăţit cu urşii
adunaţi în ceruri şi se-aude
în scîrţîitul uşii,
277
rugăciunea o ascunde.
Ţi-e greu, ţi-e greu,
se naşte Dumnezeu.
Ţi-e greu, ţi-e greu,
te sorb, te sorb şi beu,
sînge ateu.
Sînge ateu, de Dumnezeu,
de Dumnezeu...
278
Nu-i mai da viaţa niciodată
opreşte-ţi fiul din drum
priveşte-napoi şi cată
tot ce-a fost îţi scriu acum,
deodată.
Ce porţi în suflet ca pe-osîndă
naşte în culoare.
279
Lumina care te inundă
e lujer de suflet şi candoare.
Legată eşti în vii liane
în seve calde ce irump,
pulsînd în fragede tulpini, avane,
se-ncolăcesc pe învolburatul trup.
Sărută-ţi fiul în trestiile-nalte
în lacul cu ape de sineală
gîndul, învaţă-l să se scalde
în ierburile ce-ţi dau năvălă.
Prin tufele de maci şi păpădie
mai roagă-te odată
tu inocentă frenezie
Tu Ano, şezi înlăcrimată.
Totu-i aiurea, viaţa-i sare.
Sărută-ţi fiul înrourată
280
Ameţită-n cer şi soare
Bucură-te, moartea o înoată.
Nu-i mai da viaţa niciodată,
porţile căzute par sfinte oseminte.
Dincolo de suflet cată,
o samă de cuvinte.
281
Sub zidul Poeziei
un eşafod
şi atît.
Sub eşafod
un oraş de semne
şi atît.
Sub semne
Poetul
şi atît.
282
283
Simeze încărcate cu melci,
Un destin atîrnat.
Intri şi pleci.
O urmă, un pictor ratat,
în ieri tot arzi.
Paleta e scrum
De conifere şi brazi,
284
în ieri tot acum.
Atelierul e gol,
desfăcut din semne parcă,
o sticlă de monopol,
închipuie o arcă.
Pisica în oglindă toarce
o poveste divină.
Doamna de-alint se întoarce
pe o parte, la cină...
285
Încarci uşor revolverul
privind în tăcere.
Trasezi distanţa cu echerul
ţipînd de durere.
Un înger melcuit şi atent
alungă strigoii.
Un critic dement
286
desface nodurile ploii...
Tu răspunzi, eu aştept
răsturnat pe-o mînă.
Melcii rod indiscret
în timpul de ţărînă.
Un cald minereu
de culoare cîştig.
Nu eşti, sunt eu,
nepătrunsu-l tău frig.
Te scurgi în sufletul meu
pe unde ieşea odată
Duhul poetului ateu
pironit în flori la poartă...
Taci, o să se-audă
că exist, nu-mi pasă,
autoportet de Iudă
287
aruncat sub masă...
Ştii că astă lume
e fără de scăpare,
de ce anume
în mine, te scurgi, cicoare?
288