3

CUPRINS

CUPRINS ............................................................................................................................................3

Prof. univ. dr. Gheorghe BUZATU, prof. univ. dr. Ion PĂTROIU - Armata Română în acţiune pentru unitatea neamului (1916-1919, 1940-1944)..............................................................................7

PARTEA I - ARMATA ROMÂNĂ ŞI UNITATEA NAŢIONALĂ.......................16

Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa ROTARU - Un erou al Războiului de Întregire dat uitării. Generalul Petre Cănciulescu ..............................................................................................................17

General de brigadă (r) Constantin ISPAS - Cărările destinului. Generalul de corp de armată Ion D. Culcer, fost comandant al Armatei I (1915-1916) .......................................................................23

Hadrian GORUN, Gheorghe GORUN - Victor Popescu - un gorjan în rezistenţa antigermană (noiembrie 1916 – februarie 1918).....................................................................................................29

Cornelia GHINEA, Ionel BURLACU - Împrejurările morţii generalului de brigadă David Praporgescu ........................................................................................................................................35

Doru-Nicolae BERBEC, Alice-Elizabeth LEANCA - Piteşti, 1916 – 1918. Secvenţe militare ... 38

Drd. Iulian-Stelian BOŢOGHINĂ - Schiţa unui portret: Păstorel Teodoreanu căpitan de rezervă al Armatei Române ................................................................................................................................44

Drd. Leontin STOICA - Ipostaze ale participării României în Primul Război Mondial: prizonieratul medicilor militari …………………………………………….…………………….…48

Doina TALAŞMAN - Despre unire, „pietrele preţioase” ale lui Petre Grădinescu şi „pietrele nestimate” ale lui Carol I....................................................................................................................53

Hadrian G. GORUN - Poziţia Franţei cu privire la ipoteza evacuării armatei, populaţiei şi autorităţilor române în Rusia (1917) ..................................................................................................57

Colonel dr. Vasile POPA - 1917 – 1918. Acţiune militară şi mişcare naţional – politică în Basarabia ............................................................................................................................................62

Mihaela ORJANU - Catacombele lui 1917......................................................................................67

Colonel (r) lect. univ. dr. Alexandru OŞCA - Doi ofiţeri români pe pământ american, în sprijinul Marii Uniri..........................................................................................................................................72

Drd. Vasilica MANEA, Nineta NICOLAE - Pledoarie pentru cauza României în America – Vasile Stoica.......................................................................................................................................75

Dumitru TOMONI - 90 de ani de la Marea Unire. Evenimentele anului 1918 în nord-estul Banatului ............................................................................................................................................78

Lect. univ. dr. Cristina GUDIN - Aspecte privind prezenţa Armatei Române în Bucovina la 1918. Împrejurări şi semnificaţii ..................................................................................................................84

Elena CÂRSTOIU - Misiunea Diviziei I Cavalerie în Basarabia (1918-1919) ...............................87

Vasile TUDOR - Despre două zboruri istorice în Transilvania anilor 1918.....................................90

4

Dr. Cătălin FUDULU - Anghel Saligny (1853-1925), ministru al lucrărilor publice în guvernele Coandă şi Brătianu (29 noiembrie 1918 -14 februarie 1919) ............................................................ 93

Drd. George UNGUREANU - Problema dobrogeană la finele Primului Război Mondial (1918-1919) ................................................................................................................................................ 100

Victor BĂDIŢĂ - Semnificaţia internă şi internaţională a Marii Uniri din 1918 .......................... 104

Dr. Cornel ŢUCĂ - Aspecte referitoare la repatrierea prizonierilor români (1918 - 1919) .......... 108

Irina SOCOLESCU - Monumente ale eroilor 1916 ...................................................................... 114

Prof. univ. dr. Constantin BUŞE - Ideea europeană în viziunea unor personalităţi intelectuale şi politice din România (1919-1939)................................................................................................... 118

Comandor dr. Marian MOŞNEAGU - Regele Carol al II-lea şi supremaţia României în Marea Neagră.............................................................................................................................................. 125

Lect. univ. dr. Aurelian CHISTOL - Consideraţii privind starea de spirit a populaţiei în urma instaurării dictaturii regale (februarie 1938) .................................................................................... 135

Locotenent-colonel dr. PETRIŞOR FLOREA - Mesaje şi teme de propagandă pe timpul Campaniei din Vest.......................................................................................................................... 139

Radu BOGDAN - Aspecte din viaţa cotidiană a artileriştilor argeşeni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ............................................................................................................................... 144

Oana-Mihaela BURGHELEA, maior (r) Gheorghe DIACONESCU - Concepte şi metode propagandistice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ........................................................ 148

Prof. univ. dr. Vasile NOVAC - Ofiţeri activi argeşeni şi musceleni morţi, răniţi, accidentaţi şi dispăruţi în timpul serviciului militar şi, mai ales, în războaiele din secolele XIX – XX ............... 150

PARTEA A II-A - REPERE ISTORICE........................................................................ 165

Conf. univ. dr. Mariana EFTIMIE - Unele aspecte ale schimburilor comerciale în spaţiul românesc din antichitate până la începutul epocii moderne ............................................................ 166

Colonel (r) Valentin MARIN - Din nou despre Cultul Cavalerilor Danubieni. Scurte consideraţii ........................................................................................................................... 169

Liliana-Monica BĂLAŞA - Dobrogea în timpul stăpânirii otomane (secolele XV-XIX)............. 172

Comandor (r) dr. Marian SÂRBU - Consideraţii geoistorice privind importanţa Dunării şi Mării Negre................................................................................................................................................ 185

Colonel (r) Dumitru STAVARACHE - Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii lui Ilarie Mitrea (1842-1904) - medic militar, naturalist şi etnograf .............................................................. 189

Ionela MIRCEA - Administraţia românească în Transilvania în timpul Revoluţiei din 1848-1849 .................................................................................................................................. 194

Victorina GUSTĂREAŢĂ - Consideraţii asupra înfiinţării şi activităţii Institutului Geografic Militar în perioada 1859 – 1874 ...................................................................................................... 199

Drd. Yolanda CONSTANTINESCU - Consideratii privind emanciparea evreilor din România 203

Mihaela NĂSTASE - Chestiunea Dunării până la Primul Război Mondial .................................. 209

Luminiţa GIURGIU, Teodora GIURGIU - Omagiul Armatei, Majestăţii Sale Regele Carol I . 219

5

Lenuţa NICOLESCU, locotenent-colonel ing. Marius OLTEANU - Mihail Moruzov. 1911-1912. Contribuţii biografice .............................................................................................................223

Marilena DUMITRESCU, Mădălina OPRESCU - Relaţii româno – sârbe în timpul Primului Război Mondial ................................................................................................................................227

Colonel (r) prof. univ. dr. Gheorghe NICOLESCU - Aspecte ale relaţiilor militare româno-franceze în secolul XX .....................................................................................................................230

Prof. dr. Dan-Ovidiu PINTILIE - Activitatea Societăţii „Redevenţa” în perioada 1918-1948 reflectată în documente de arhivă.....................................................................................................235

Cosmina-Adela LĂZĂRESCU, Marinel LĂZĂRESCU - Femei implicate în acţiuni caritabile postbelice – Camelia Cornescu Achimescu şi Asociaţia Surorilor de Caritate de Război ..............241

Dr. Mariana PĂVĂLOIU - Consideraţii ale gândirii militare navale interbelice privind cooperarea marinei cu unităţile de uscat şi aeronautica......................................................................................244

Elena ZÎRNĂ - Consideraţii asupra întrebuinţării cinematografiei ca mijloc de instrucţie în Armata Română (1927-1930)........................................................................................................................250

Drd. Florin STAN - Câteva consideraţii privind evreii din România anilor 1940-1944 în istoriografie. Teze şi antiteze ...........................................................................................................253

Elena-Simona MARTIN, drd. Victor-Răzvan MARTIN - Relaţiile economice româno – germane în perioada ianuarie 1940 - septembrie 1940 ....................................................................259

George-Mihai TALAŞMAN - Incidente între armată şi legionari la Cernavodă la începutul anului 1941 ..................................................................................................................................................263

Colonel (r) dr. Cornel CARP - Participarea Armatei 3 Române la eliberarea nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa şi a părţii de nord-est a Basarabiei..........................................................................269

Comandor (ret.) Nicolae PETRESCU - Bateria navală germană “Tirpitz”, element principal pentru întărirea puterii combative a artileriei româneşti în războiul antisovietic ........................... 1275

Colonel (r) dr. Dumitru-Mircea SOCOLOV - Prizonierii de război americani din România în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Tratamentul aplicat acestora pe timpul captivităţii ..279

Colonel (r) Dumitru DOBRE - Armata „Populară” Română văzută de un exilat.........................283

Maior dr. Petre OPRIŞ - Efectele politicii externe sovietice asupra relaţiilor militare dintre România şi Iugoslavia, la începutul anilor ’50.................................................................................286

Colonel (r) prof. univ. dr. Alesandru DUŢU - Divergenţe româno-sovietice în cadrul Tratatului de la Varşovia în prima parte a anilor ‘60 ........................................................................................291

6

7

ARMATA ROMÂNĂ ÎN ACŢIUNE PENTRU UNITATEA NEAMULUI (1916-1919, 1940-1944)

Prof. univ. dr. Gheorghe BUZATU Prof. univ. dr. Ion PĂTROIU

Despre geneza şi unitatea românilor, sub raport istoriografic orice varii şi perverse teorii au fost vehiculate şi

dezbătute, deşi în nici o istorie globală şi totală nu şi-au aflat temeiuri opiniile care au pus în discuţie permanenţele trecutului naţional, iar, între acestea, rolul şi locul personalităţilor de excepţie în triumful acţiunii pentru Marea Unire din 1918 s-au impus pregnant.

După expresia fericită a lui N. Iorga, 1918, an evident crucial al întregii noastre evoluţii şi deveniri istorice, a ajuns să reprezinte o dată la care revenim cu obligativitate. Atunci, probabil, datorită conjuncţiei speciale a planetelor, a rezultat una din clipele astrale ale existenţei noastre – 1 Decembrie, în raport, desigur, cu celelalte date memorabile, precum 24 Ianuarie, 9 Mai sau 22 Iunie ...

Şi, desigur, în context, nicicând şi nicicum n-a fost ori nu poate fi ignorat, în cadrul unor studii aprofundate şi obiective, rostul lui Ion Antonescu, cel puţin pentru această întreită motivaţie: contribuţia sa pe planul faptelor la apropierea şi triumful României Mari în 1918; aportul său nemijlocit la consolidarea şi consacrarea pe plan intern şi extern după 1918 a statului naţional unitar, iar, la sfârşit, dar nu în cele din urmă, intervenţia sa decisivă pentru pregătirea, declanşarea şi conducerea războiului din 1941-1944, purtat exclusiv pentru România Mare şi distrugerea comunismului moscovit de tip asiatic. Să reţinem că în consecinţă, defel întâmplător, Mareşalul Antonescu a fost recunoscut drept ultimul Domn al tuturor românilor1.

Acestea fiind precizate, se impune să menţionăm că, procedând la editarea în premieră a textului integral al Jurnalului activităţii lui Ion Antonescu în calitatea-i de Prim Ministru şi de Conducător al Statului Român (1940-1944)2, am descoperit şi valorificat numeroase documente din epoca celui de-al doilea război mondial în general, reuşind să reconsiderăm multe dintre elementele definite „clasate” din biografia ex-Mareşalului, inclusiv semnificaţia unor episoade considerate prea-adeseori minore, ca să nu ne referim la altele – ignorate ori chiar grosolan denaturate. Din această perspectivă, vom sublinia, fără a mai fi absolut necesar să intrăm în detalii, că toate raportările la Ion Antonescu şi anul 1918 se relevă ca fiind necesare şi fireşti, dacă – aşa cum s-a precizat - nu pierdem din vedere mai ales:

1. Participarea lui Ion Antonescu (ca şef al Secţiei Operaţii a MCG după 1916) la adoptarea şi aplicarea marilor decizii militar-politice, iar, apoi, nu mai puţin, impunerea ca exeget – apreciat de N. Iorga sau de D. Onciul – al trecutului naţional prin prisma luptei românilor pentru Marea Unire din 1918, preocupările sale în acest sens fiind încununate de micro-sinteza Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor (Bucureşti, 1919), pe care, în condiţii oarecum analoge, el s-a pregătit s-o reediteze în 1941, renunţând definitiv în 19443.

2. Legătura intrinsecă indiscutabilă între faptele din 1916-1919 şi cele din 1940-1944, în cursul cărora i-a revenit lui Ion Antonescu un rol determinant pe scena politică, în urma prăbuşirii României Mari în 1940, el asumându-şi, în calitatea-i de şef al guvernului şi de Conducător al Statului Român, organizarea, conducerea şi, deopotrivă, riscul purtării Războiului Sfânt împotriva URSS, de partea Germaniei şi a aliaţilor acesteia, în scopul exclusiv al reîntregirii hotarelor şi al distrugerii comunismului. Să reţinem în context că, la foarte scurt timp după preluarea puterii, generalul Antonescu, tocmai revenit la Bucureşti în 25 noiembrie 1940 după prima lui întrevedere cu A. Hitler, a declarat categoric presei, anticipând oarecum sensul deciziei istorice ce se profila deja: „România va merge la biruinţă. România va avea drepturile ei”4.

Pentru ca, la 22 iunie 1941, pornind Războiul din Est, Antonescu să stabilească – în celebra Proclamaţie către Ţară sau în inspiratul Ordin de zi către Armata Română – obiectivul fundamental şi permanent al campaniei: redobândirea „drepturilor României de totdeauna, ale României pentru care luptasem altădată [1916-1919]”, „dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei”, distrugerea „celui mai mare duşman al lumii: bolşevismul”5. Acestui obiectiv, Armata Română avea să-i răspundă ani de-a rândul prin fapte de arme nepieritoare şi prin sacrificii imense, peste toate bulversările intervenite în desfăşurarea conflagraţiei planetare din 1939-19456.

În 1940, dovedind o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, pătrunzând perfect semnificaţia evenimentelor petrecute ca rezultat al presiunii unor factori interni sau al intervenţiei imperialismelor mari şi mici, vecine ori nu ale României, şi, în plus, intuindu-le consecinţele, Ion Antonescu s-a pronunţat hotărât din prima clipă împotriva admiterii de către guvernul Gh. Tătărescu a notelor ultimative V. M. Molotov. Acestea, după cum este bine stabilit de-acum, au avut rolul la 26-27 iunie 1940 de detonator al unei reacţii în lanţ ce s-a consumat fulgerător şi a condus la prăbuşirea hotarelor istorice – în prima ordine Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, apoi Ardealul de Nord şi, la sfârşit, deşi cine-l putea intui pe atunci, Cadrilaterul şi ostroavele din Delta Dunării. Cu mijloacele ce-i mai stăteau la dispoziţie şi în funcţie de poziţia ocupată pe eşichierul politico-militar (fost sub-şef al MStM şi titular al Ministerului Apărării Naţionale, general de divizie cu demisia aprobată la 6 iunie 1940 din cadrele active ale Armatei şi

1 Cf. Gh. Buzatu, în Sub semnul lui Clio – Profesorului Univ. Dr. Ion Şt. Baicu la împlinirea vârstei de 70 de ani, Ploieşti, Editura Ploieşti – Mileniul III, 2004, p. 253-271.

2 Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi război (1940-1944). Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, I, 1940-1941, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008. Volumele II şi III – sub tipar.

3 Cf. Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, Nicolae Iorga şi Ion Antonescu: Istoria războaielor României din 1914-1919 şi 1941-1944, în vol. Nicolae Iorga (1871-1940). Studii şi documente, III, coordonatori C. Buşe şi C. Găucan, Bucureşti,

Editura Universităţii, 2007, p. 73 şi urm.

4 Ibidem, p. 77.

5 Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, II, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1999, pp. 25-27, 28-29 (doc. nr. 1, 3).

6 Academia Română, Istoria Românilor, IX, 1940-1947, coordonator acad. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, p. XLIV-XLV.

8

repartizat ca ofiţer de rezervă la dispoziţia MStM-ului)7, Antonescu a obţinut să fie primit în audienţă de Regele Carol al II-lea8. În continuare, acesta avea să reţină în Jurnalul său pentru ziua de luni, 1 iulie 1940: „... După-masă, la ora 5, generalul Antonescu, care a cerut cu insistenţă să mă vază. După declaraţii de devotament şi asigurarea că nu are nici o legătură cu legionarii, îmi spune că ţara este pe pragul dezastrului, că Armata este complect demoralizată şi dezorganizată şi că trebuie rapid făcut ceva spre a pune lucrurile în mână. Cam în alte cuvinte, doreşte să se facă un guvern cu el şi cu bătrânii”9.

Din documentele cunoscute şi potrivit mărturiilor proprii ale lui Antonescu, relatarea suveranului este veridică, cel puţin în privinţa momentului şi mobilului audienţei, după cum şi a reproşurilor exprimate de General; mai puţin reală ar fi fost pretenţia oaspetelui de a i se încredinţa conducerea noului guvern, „cu el [cu Antonescu] şi cu bătrânii”, în locul celui în exerciţiu al lui Gh. Tătărescu10. De asemenea, Suveranul nu scrie nimic că, la despărţire, Generalul i-a încredinţat un memoriu (datat 29 iunie 1940), în fond un vehement protest contra cedării fără luptă a provinciilor noastre istorice din nord-est, dar şi o avertizare extrem de lucidă, cu elemente de respingere a dictaturii carliste, faţă de posibilele repercusiuni ale abandonului în folosul Kremlinului11, clar formulate: „... Consiliul de Coroană v-a hotărât să cedaţi. Deciziunea a dezlănţuit haosul. Consecinţa lui – anarhia şi anarhizarea sunt numai la începutul lor [...]. Acum trebuie să ne întrebăm. Ce facem?[...]. Abandonăm totul şi ne răfuim între noi ori încercăm chiar şi imposibilul? Aceasta trebuie să facem; opera va fi grea, dar nu imposibilă: Trebuie să o încercăm. Încercarea însă nu o pot face tot acei care sunt vinovaţi de a fi pregătit şi dezlănţuit catastrofa. Ei ar spori-o. Trebuie schimbate imediat şi sistemul, şi oamenii ...”12 Aşadar, Regele primise – după cum a specificat în final semnatarul – „ultimul meu [al lui I. Antonescu] strigăt de alarmă”13, dar atacul lui Antonescu la adresa regimului carlist şi a oamenilor săi nu echivala, în acel stadiu al situaţiei, aşa cum bănuia Regele în paginile Jurnalului, cu autopropunerea petentului de-a i se încredinţa frânele puterii la Bucureşti ... Cert lucru este că, cu sau fără ştiinţa lui Antonescu, protestul prezentat Regelui avea să fie multiplicat şi difuzat, sub titlul Majestate!, în mai toate judeţele ţării, motiv pentru care autorităţile au fost imediat alertate, cu ordinul precis de-a bloca răspândirea documentului şi de-a face investigaţii pentru „dovedirea autorilor şi prinderea colportorilor”14. Şi, surprinzător, organele Poliţiei aveau să afle mai mult, anume că, pentru seara de 6 iulie 1940, la locuinţa lui Antonescu din Bucureşti, urma să se întrunească un aşa-zis „Comitet de 10”, în scopul executării, în termen de cel mult 48 de ore, a unei „lovituri de forţă împotriva M. S. Regelui”. A rămas în chip ciudat neobservat faptul că Antonescu nici nu se afla măcar în Bucureşti, ci la Predeal, dar în schimb se ştia precis cum că Generalul urma să beneficieze de susţinerile Berlinului şi Romei15. Reacţia Regelui a fost – cum altfel? – pe măsură: deşi acaparat de problemele cedării provinciilor istorice pierdute şi ale retragerii, ale tranziţiei de la cabinetul Gh. Tătărescu la acela al lui I. Gigurtu, el nu s-a sfiit să decidă ca, în dimineaţa de 9 iulie 1940, Antonescu să fie ridicat „din Inalt Ordin” de la reşedinţa sa din Predeal şi trimis, pe traseul Sinaia – Târgovişte – Găeşti – R. Vâlcea, la Mănăstirea Bistriţa16. De acolo, în ziua următoare, el a şi-a înştiinţat soţia, Maria Antonescu, asupra celor petrecute17, cu recomandarea fermă de-a rămâne „calmă” şi „demnă”, convinsă de „nevinovăţia mea”18. În vreme ce, Jurnalului său, Regele i-a încredinţat reacţiile noului premier I. Gigurtu, care în două rânduri, la 9 şi 10 iulie 1940, s-a declarat fie „nenorocit”, fie „supărat” de internarea lui Antonescu, mai cu seamă pentru motivul că putea avea un „efect prost” la Berlin19.

Aşa cum am subliniat deja, investigaţiile noastre în arhiva completă a „procesului” din mai 1946 ori în fondurile Cabinetului Militar sau al Ministerului de Interne (Cabinetul Ministrului) ne-au condus la depistarea unor documente relevante datând din perioada 9 iulie – 27 august 1940, când Antonescu s-a aflat la Mănăstirea Bistriţa, în regim de „domiciliu obligatoriu”. Am identificat şi comunicat, ca aparţinând perioadei respective20, Consideraţiile21 şi Istoricul arestării mele22, ambele menţionate, dar şi Reflecţii din închisoare asupra „Capitalului” lui Karl Marx23, Spicuiri din Arnota24, gânduri disparate Pentru „Memorii”25, iar, în chip cu totul special, Reflecţii din închisoare: De ce am ajuns la Bistriţa26, definitivate, după cum desprindem chiar din original, în ultimele zile de „domiciliu obligatoriu” prin părţile Vâlcei.

Aceste Reflecţii din închisoare, publicate cu adnotări în anexă, reprezintă mai mult ca sigur textul fundamental pe care-l aducem în dezbatere în comunicarea noastră. Departe de problemele „lumii dezlănţuite”, dar nu sustras pe deplin acestora nici „între zidurile” Bistriţei, cum singur s-a exprimat, Ion Antonescu a aflat răgazul şi pretextul de-a

7 Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Ploieşti – Mileniul III, 2005, p. 354.

8 Pentru detalii, vezi Larry L. Watts, O Cassandră a României: Ion Antonescu şi lupta pentru reformă. 1918-1941, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, p. 253-261.

9 Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice. 1937-1951, vol. III, 1939-1940, ediţie N. Rauş, Bucureşti, Editura Scripta, 1998, p. 229.

10 Ibidem. De reţinut că, pe marginea întrevederii, Antonescu în persoană a redactat în zilele următoare două file de Consideraţii (Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii, Bucureşti, fond 40 010, “Tribunalul Poporului”, 1946,

vol. 48, f. 6-7) (În continuare, se va cita Arhiva CNSAS, vol.).

11 Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, I, Iaşi, Editura Moldova, 1992, p. 62-64 (doc. nr. 19).

12 Ibidem, p. 63-64.

13 Ibidem, p. 64.

14 Vezi Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 407-409.

15 Ibidem, p. 391-392.

16 Ion Antonescu, Istoricul arestării mele, în Arhiva CNSAS, vol. 48, f. 64-66.

17 Ibidem, f. 6.

18 Ibidem. Vezi şi Alesandru Duţu, Florica Dobre, Însemnările din detenţie ale Generalului I. Antonescu, în „Cotidianul”, Bucureşti, 20 mai 1998.

19 Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice, III, p. 241-242.

20 Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi război (1940-1944). Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, I, 1940-1941, p. 12-13.

21 Arhiva CNSAS, vol. 46, f. 6-7.

22 Ibidem, f. 27-28.

23 Ibidem, f. 88-92.

24 Ibidem, f. 54-57.

25 Ibidem, f. 86-87.

26 Ibidem, ff. 30-53, 58-87; Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Ministerul Afacerilor Interne/Cabinetul Ministrului, dosar 30/1944, ff. 66-84.

9

stărui – „pentru edificarea tuturor celor de azi şi mai ales a acelora de mâine” - asupra ultimelor evenimente care marcaseră debutul prăbuşirii României Mari, drept rezultat al notelor ultimative din 26-27 iunie 1940 ale Moscovei. Întocmai cum avea să procedeze şi în alte condiţii mult mai dificile, în primul rând în cazul propriei prăbuşiri la 23 august 194427, Antonescu, probând un ascuţit spirit de observaţie şi o egală obiectivitate, dublate de un evident talent al naratorului, realizează în Reflecţii o sinteză a condiţiilor din vara anului 1940, al întrevederii sale cu Regele Carol al II-lea28, pentru ca, în context, să propună – după un examen „frază cu frază şi idee cu idee” - o interpretare magistrală a Protestului ce i-a înmânat Suveranului la 1 iulie 1940. Nu poate fi, desigur, în intenţia noastră analiza în detaliu a tuturor aspectelor tratate în Reflecţii, dat fiind că, pentru tema stabilită a intervenţiei noastre, considerăm suficient a reţine elementul esenţial punctat de Antonescu în stilul său caracteristic şi bine cunoscut. Şi anume că, în ciuda evenimentelor catastrofale survenite, faptul copleşitor ce mai trebuia luat în seamă consta în aceea că „ mai ales graniţele României Mari m-au ţinut şi mă vor ţine în picioare”.

Pe el şi, în egală măsură, oricând după 1918, pe toţi românii!

Ion Antonescu: 22 iunie 1941

- ANEXĂ -

ROMÂNIA

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE CABINETUL MINISTRULUI

Nr. 3 991 Bucureşti, 4 noiembrie [1944]

PREŞEDINŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI - Secretariatul General -

Am onoare a vă înainta corespondenţa specială, în alăturata notă inventar, care a fost găsită la fostul Mareşal I. Antonescu.

Domnul Ministru al Afacerilor Interne vă roagă a o supune Comisiunii care va cerceta activitatea foştilor demnitari din regimul fostului Mareşal I. Antonescu.

D.O. DIRECTOR DE CABINET, Lt. Colonel, I. Plesnilă

--- NOTĂ INVENTAR

- Reflecţii din închisoare: De ce am ajuns la Bistriţa, cuprinzând 21 file, scrise de Gl. Antonescu. - Reflecţii din închisoare asupra Capitalului, scrise de Gl. Antonescu – 5 file. - Spicuiri din Arnota de preotul Cristescu, scrise de Gl. Antonescu – 4 file. - O expunere a Generalului Antonescu relativ la audienţa la Majestatea Sa Regele, din 4 [1] iulie 1940 – 2 file. - Câteva rânduri scrise de Gl. Antonescu, ce urmau să fie adresate lui David Popescu relativ la atitudinea

Regelui faţă de legionari şi G-ralul Antonescu. - O scrisoare adresată de Gl. Antonescu soţiei sale, la 10 iulie 1940. - În copie, cererea de demisie semnată de [A.] Bideanu şi adresată Primului Ministru în 1940. Scrisori adresate Generalului Antonescu de către: - Soţia sa, la 6 august 1940. - Elena P. David, Costeşti-Argeş, la 4 iunie 1940. - Colonel M. (indescifrabil), la 6 iulie 1940. - G-ral D. Zissu, la 7 iulie 1940. - G-ral Petre I. Georgescu, la 8 iulie 194o. - Amiral Dan Zaharia, la 9 iulie 1940. - Lt. Col. C. Rădulescu, la 21 iulie 1940. - V. Maresch, la 27 iulie 1940 (Moşia Pechea-Covurlui). - Sabina Cantacuzino, Predeal, la 5 august 1940.

27 Vezi Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 315-319.

28 Datată, în original, la ... 4 iulie 1940 (?!).

10

- O cartă poştală ilustrată semnată de Nadia I. G. Duca, din 21 august 1940. - Veteranul Tuţu, Rucăr, jud. Muscel – 1940. - Diferite însemnări – 30 file.

Reflecţii din închisoare: De ce am ajuns la Bistriţa? La 6 august curent, dl. Ministru de Interne, Generalul David Popescu, mi-a comunicat, printr-un trimis special,

că „circulă” în cercurile legionare un memoriu care se zice că a fost înmânat de mine Regelui, cu ocazia audienţei pe care M. S. mi-a acordat-o la începutul lunii iulie şi, cum legionarii afirmă că aceasta ar fi din cauza internării mele la Bistriţa, mă roagă să-i comunic dacă:

- memoriul circulă cu ştiinţa şi autorizaţia mea; - dacă, într-adevăr, cred că din această cauză am fost internat.

* Oricât de curioasă am găsit intervenţia, am dictat totuşi imediat răspunsul - anexa 129 -, afirmând categoric că: - memoriul circulă fără autorizarea mea; ceea ce este perfect adevărat; - iar, în privinţa arestării, am arătat că nici memoriul şi nici un alt act public al meu nu a putut, după părerea

mea, determina şi cu atât mai puţin nu poate justifica detenţiunea mea. De aceea o consider arbitrară şi nelegală. În consecinţă, am protestat în contra privaţiunii mele de libertate şi în acelaşi timp am cerut anchetă.

* Reflectând ulterior, între ziduri, la această chestiune şi fiind sigur că nu se va face anchetă am ajuns la

concluzia că este necesar, pentru edificarea tuturor celor de azi şi mai ales a acelora de mâine, să analizez problema în adâncime pentru ca nici un echivoc să nu fie cu putinţă, în ceea ce priveşte viaţa mea publică, nici în această privinţă.

- O fac fiindcă, oricum ar fi, circulă sau nu circulă acest „memoriu”, cu sau fără ştiinţa mea, din iniţiativa mea sau a altora, buni sau rău-voitori mie sau „cercurilor legionare”, nu este explicabil ca din această singură cauză şi pentru această singură greşeală publică30, să fie atât de aspru lovit şi dezonorat un om care a dat Statului şi graniţelor lui de astăzi şi o muncă şi o conduită exemplară timp de 40 de ani, neîntrerupţi şi nepătaţi de serviciu.

- Mă îndreptăţeşte să fac această categorică afirmare şi faptul că sunt oameni politici care poartă, scris şi verbal, din casă în casă şi din ureche în ureche, protestările justificate şi memoriile pe care le prezintă sau le trimit Regelui şi totuşi nu sunt supăraţi de nimeni, deşi gestul lor este cunoscut şi deşi el se încadrează perfect în numeroasele legi, cu caracter restrictiv, care au fost făcute, dintr-adins, şi în această privinţă.

- Astfel stând lucrurile, şi aşa stau, mă întreb, şi ca mine se întreabă desigur mulţi, „De ce această diferenţă de tratament între mine şi alţii şi de ce atâta ură evidentă şi necontenită prigoană contra mea”?

Întrebarea este foarte naturală. Se cere un răspuns şi îl voi da fiindcă este la mintea cea mai elementară a omului care şi judecă că învinuirea ce mi se aduce astăzi nu este decât încercarea de a se justifica ca legal un act care, în realitate, a depăşit orice limită a arbitrariului de care se fac zilnic culpabili acei care ar simula, rând pe rând, şi deţin, fără nici un control, toate puterile în Statul de azi, cât şi ilegalităţile şi nedreptăţile comise în contra mea şi a altora, în ultimii zece ani.

* - Este desigur inelegant şi lipsit total de o elementară etică răspândirea, neautorizată, a unui act încredinţat

Regelui într-o audienţă confidenţială. Ineleganţă şi necuviinţă; nimic însă mai mult. Nici o lege, după câte ştiu, nu pune, nici la noi nici aiurea, vreo restricţiune în această privinţă. - De aceea, pentru o mai desăvârşită lămurire a chestiunii, întreb: „dacă eventual memoriul care circulă, din

orice iniţiativă şi din a oricărui vină, ar conţine laude la adresa regimului aş fi ajuns unde sunt? Aş fi fost lovit cum sunt”?

Cine poate afirma, după atâtea şi atâtea exemple, vechi şi proaspete în mintea tuturor, că şi în acest caz, lipsit şi el de etică, însă plin de lichelism, mi s-ar fi răspuns tot cu Bistriţa, pentru nedelicata indiscreţiune? Nimeni.

- Concluzia care se desprinde din această strânsă logică este, deocamdată, şi trebuie să fie, că nu faptul că s-a dat curs public unui act predat, de un simplu particular, Regelui a determinat aspra mea pedepsire, ci conţinutul actului, sau alte atitudini, luate ulterior de mine, în legătură cu el.

- Este ceea ce îmi propun să examinez, pentru a justifica concluziile la care intenţionez să ajung şi prin care voi dovedi că numeroase atitudini luate anterior de mine, faţă de acei ce au guvernat şi guvernează şi nu memoriul au determinat prigoana şi năpasta care s-au abătut de multă vreme asupra mea.

- În consecinţă să vedem, în primul rând, ce conţine memoriul. Este, desigur, prima acţiune logică care se impune fiindcă dacă în el sunt afirmaţiuni neexacte, acuzări

neîntemeiate sau chiar întemeiate, însă făcute într-o formă neadmisibilă în raporturile dintre noi şi Suveran, atunci nu poate fi nici o îndoială că exemplul de severitate excesivă, dat cu mine, se impunea ca o măsură de ordine în Stat.

* - Pun, deci, intenţionat de astă dată, aşa-zisul memoriu la dispoziţia cititorilor şi a Istoriei – anexa Nr. 231.

29 Nu s-a găsit [Gh. B.].

30 Alţii fac atâtea şi atâtea acte dăunătoare colectivităţii româneşti şi nu se atinge nimeni de ei. Din contră, fiind onoraţi cu atenţia şi încrederea Regelui, sunt la adăpost de orice neplăcere, fiindcă cine încearcă să-i arate cu degetul şi să-i

aducă în faţa judecăţii este socotit tulburătorul ordinii publice şi este lovit ca atare, uneori chiar omorât [nota lui I. A.].

31 Nu s-a găsit [în fondul respectiv, Gh. B.].

11

Să-1 dărăcim împreună frază cu frază şi idee cu idee pentru ca să vedem ce am spus în el Regelui? - În primul rând, constatăm că printr-un semnal categoric de alarmă, am ţinut de a mea datorie să-i atrag atenţia

că „Ţara se prăbuşeşte”. Afirmaţia a fost determinată de modul ruşinos şi de procedarea dezastruoasă în care s-a făcut părăsirea

Bucovinei şi a Basarabiei. - Ce era şi ce este neadevărat şi fără cuviinţă spus în această afirmare? A fost dureros, mai ales pentru mine, să dau Capului Statului un astfel de semnal. Dar unde a fost şi unde este, în această cumplită şi lapidară concretizare a unei situaţii, inexactitatea? Cine poate să-mi aducă această acuzare, mai ales astăzi, după ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi cu

celelalte hotare? Deci, nici neadevăr, nici necuviinţă şi nici nimic neîngăduit de lege nu se poate găsi în acest prim avertisment

dat de mine, în scris şi verbal, Regelui. *

Am mai adus şi trebuia să aduc la cunoştinţa Regelui că: - „În Basarabia şi în Bucovina se petrec scene sfâşietoare”; că: - „Mari şi mici unităţi părăsite de şefi şi surprinse de inamic, fără ordine, se lasă dezarmate la prima

ameninţare”; că: - „Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii” şi, în sfârşit, că: - „Materiale imense şi depozite militare, îngrămădite acolo din incurie şi lăsate, până în ultima clipă, din ordin,

au rămas în mâna inamicului”. Ce a fost şi ce este inexact ca fond şi nerespectuos ca formă în aceste afirmări? Este pur şi simplu un adevăr care supără, dar care cu nimic şi de nimeni nu a putut şi nu va putea fi dezminţit. - Dacă însă a spune Regelui adevărul este eventual socotit drept crimă, întreb care este legea care interzice unui

fost sfetnic al Tronului şi unui ostaş, la ale cărui servicii s-a făcut de nenumărate ori apel în momente grele, să se ducă în faţa Regelui şi să-l informeze onest?

Dacă informaţiile ar fi fost inexacte, puteam fi, pe drept cuvânt, lovit ca alarmist. Or, din nefericire pentru noi toţi, lucrurile s-au petrecut aidoma. Grozăviile şi pierderile au fost cu mult mai mari decât le întrezăream, în primele clipe ale dezastrului, când,

împins de o elementară datorie, am luat hotărârea (dureroasă pentru mine după maltratările la care am fost supus), să mă prezint Regelui, să-i vorbesc deschis şi să-i las în scris tot ce conştiinţa îmi impunea să-i supun.

* - Cunoscând această întreită realitate – tragedia populaţiei şi a familiilor funcţionarilor; demoralizarea şi dezor-

ganizarea armatei; şi imensele pierderi de materiale – am mai comunicat Regelui că, din cauza greşelilor acumulate şi a carenţei în care s-a găsit conducerea supremă a Statului şi a armatei, „Poporul şi armata au fost dezarmaţi fără lupte. Demoralizarea lor este fără limită; lipsa lor de încredere în conducători este totală. Ura lor în contra vinovaţilor, a tuturor vinovaţilor, de ieri şi de astăzi, creşte” şi i-am adăugat că ceea ce i-am spus atunci „nu era decât schiţat din fugă, numai un capitol al tragediei şi al calvarului unui neam, care era numai la începutul lui”.

Au trecut de la arestarea mea din „Înalt ordin”, cinci săptămâni. În acest scurt interval de timp ne-a venit umilinţă după umilinţă, lovitură după lovitură, tragedie după tragedie. Ni s-a impus32, cu tonul şi în felul pe care nu le vom uita niciodată, să aruncăm, şi încă prin înţelegere, în

gheara, atâtea veacuri simţite, a tiraniei şi în umilinţa jugului unor inamici care nu cruţă alte nenumărate suflete de fraţi buni de ai noştri şi alte scumpe şi întinse plaiuri strămoşeşti.

Multe din ele sunt încă neuscate de sângele neamului nostru şi mulţi, din acei de care ni se cere să ne despărţim, au luptat şi au sângerat pentru întregire; au crezut şi au jurat în trăinicia unirii, şi au contribuit cu banii lor pentru a fi apăraţi.

- Prevăzând care vor fi consecinţele primului gest de slăbiciune şi de laşitate pe care l-am făcut, am avertizat, foarte cuviincios, pe Rege şi în această privinţă.

Avertismentul a putut fi neplăcut fiindcă adevărul supără. Dar, care este crima pe care am făcut-o? Când şi unde buna prevedere, curajul de a spune adevărul, mai ales când se ştie că riscurile sunt mari, şi

strigătul cinstit de alarmă au fost pedepsite? Eu nu pot să cred şi nimeni nu poate să creadă, mai ales că evenimentele mi-au dat dreptate, că puteam să

ajung între zidurile de la Bistriţa pentru aceste fapte. Înlătur, deci, dintre cauzele arestării mele şi această parte a memoriului meu şi să mergem mai departe.

* - După descrierea lapidară a situaţiei şi a consecinţelor ei, aşa cum le vedeam, am găsit de a mea datorie să

avertizez pe Rege şi pe toţi că „Ţara care simte; Ţara care vede; Ţara care presimte; Ţara toată este consternată şi în panică”.

Şi, ca să nu se creadă că încerc să intimidez cu fraze umflate şi goale, am adăugat că: „Ţara este consternată şi în panică”, fiindcă a auzit, de repetate ori pe Primii ei Miniştrii declarând, la toate

răspântiile, că „Suntem înarmaţi până în dinţi”, că „nu vom ceda nici o brazdă”; că „să avem încredere oarbă şi fără control în conducătorii Statului, în înţelepciunea, în priceperea şi în permanenta veghe a Regelui”.

32 Referire la pretenţiile avansate, după modelul notelor ultimative sovietice, de către Ungaria şi Bulgaria, susţinute de Berlin, Roma şi Moscova [Gh. B.].

12

Am mai adăugat, şi aceasta poate 1-a supărat [pe Carol al II-lea], că „Ţara a mai avut încredere fiindcă generalul pe care de curând îl onorase cu cea mai mare răsplată”, ridicându-l, în contra sentimentelor unanime, la cel mai înalt şi mai greu loc de conducere, a declarat la un banchet public, de faţă fiind şi el şi Guvernul şi generali străini şi mari şefi ai Armatei, că „este cel mai puternic Rege din Europa”.

Pedeapsa cerească nu a întârziat să ne arate şi de astă dată ce se alege întotdeauna de mişelescul lichelism. - În ce mă priveşte, recunosc însă că este şi dureros şi îndrăzneţ să se reamintească Regelui că nu trebuie să

îngăduiască să i se spună, fiindcă, oricât de orgolios ar fi cineva, a patrona minciuna însemnează a ţi-o însuşi şi a te face vinovat de ea în faţa acelora care trebuie să le dai la fiecare pas exemplul modestiei şi al corectitudinii.

De aceea am socotit şi socotesc că era necesar să reamintesc aceasta Regelui. Mai mult chiar, era o datorie. Era necesar, fiind neclintite în memoria tuturor aceste rău inspirate declaraţii, [care] au fost, după mine şi după

alţii, cauza cea mai mare care a lărgit prăpastia dintre Rege şi Armată, care a mărit panica şi consternarea şi care a determinat ura şi setea de răzbunare când ne-a plesnit realitatea.

- De aceea, socotesc şi în această privinţă că faptul că am reamintit Regelui răul pe care oamenii, aleşi şi impuşi de el, îl fac şi lui şi nouă, cu nechibzuitele lor laude şi temeneli, nu poate fi calificat ca un act de duşmănie, nici chiar de ironie în contra cuiva şi, cu atât mai puţin, în contra Regelui.

Dacă, într-adevăr, astfel a fost tălmăcit, declar că nu a fost intenţiunea mea să o fac. Nu este nici în firea mea să lovesc când cineva este destul de lovit şi nu era nici ceasul potrivit să o fac. - În consecinţă, cred că numai dacă ceea ce i-am reamintit Regelui nu corespundea cu realitatea, numai atunci

aş fi comis un act incorect şi tendenţios. Cine însă poate să nege că Generalul [Constantin] Ilasievici nu a îndrăznit33 să facă aceste afirmaţiuni? Cine nu le-a auzit de aici şi de peste hotare? Pe cine nu l-a uimit şi cine nu le-a comentat? Ele au fost cu atât mai uluitoare şi mai dezastruoase cu cât şi noi şi străinii cunoşteam realitatea. - Trecând acum peste actul de odios lichelism, care a fost răsplătit în loc să fie pedepsit, mulţi, foarte mulţi au

rămas împietriţi. - În primul rând, Armata şi toţi concentraţii din toată Ţara, care după aceea a stat desculţă, dezbrăcată şi

nedotată cu armamentul esenţial în noroi şi în zăpadă, pe care se căzneau, din ordin şi sub bici, să le transforme în fortificaţii „de netrecut”; care se ştia nepriceput comandată şi care-şi da seama că este neinstruită şi nepregătită pentru lupta modernă.

- În al doilea rând, duşmanii şi aliaţii care, din momentul ce Regele însuşi şi Guvernul patronau astfel de sfruntate îndrăzneli, s-au întrebat: pe cine încercăm să înşelăm; pe noi, pe ei, sau pe toţi în bloc?

- Minciuna nu a prins şi nu putea prinde. În schimb, o repet, a demoralizat şi mai mult şi a isprăvit de dărâmat şi ultimele rămăşiţe de încredere pe care

Armata şi poporul le mai aveau în şefi. În primul rând, acei cu mai multă sau cu mai puţină pricepere, cu mai multă sau mai puţină conştiinţă, cu mai

mult sau mai puţin obraz. În al doilea rând, bătrânii care nu au uitat cât au îndurat şi cu cât sânge au plătit nepregătirile trecutului. În al treilea rând, au fost tinerii care presimt cât vor avea de suferit şi cât de scump vor trebui să plătească

nepregătirea prezentului. În sfârşit, au fost mamele şi soţiile, elitele şi masele care din instinct de conservare au ridicat cu mirare, cu

dojană şi cu ameninţare capul. Aceştia toţi, poporul întreg, înmărmuriţi de neadevăr şi îngroziţi unde ne poate duce o astfel de biciuire a

adevărului şi de mistificare a realităţii; mari şi mici, tineri şi bătrâni, ne întrebam „ce este: inconştienţă ori trădare”? Istoria singură va dezlega acest mister. Neputând încă privi în toate cărţile jucate, nu ne este îngăduit, fără să păcătuim, să punem degetul pe adevărata

racilă. - De aceea nu am mers mai departe în calificarea faptelor şi m-am mulţumit să amintesc Regelui numai

afirmaţiile făcute. Am făcut-o în speranţa şi în dorinţa de a-i atrage, cu bune intenţii, atenţia cât rău imens şi câtă demoralizare

produce minciuna, mai ales când este aruncată de pe cele mai de sus trepte de conducere ale Statului. *

- Cu aceeaşi speranţă şi cu aceeaşi bună intenţie de a împiedeca ca gestul să se mai repete, am fost silit să aduc la cunoştinţa Regelui că: „Ţara a mai avut, mai ales, încredere, fiindcă personal a prevenit-o că a luat înzestrarea armatei în mână”, şi „în neuitata şi recenta declaraţie de la Chişinău, fiind desigur indusă în eroare, a asigurat-o că a încins-o cu un stăvilar de foc, de fier şi de beton peste care nimeni nu va putea trece”.

- Cine nu a fost consternat şi cine nu a fost indignat în contra acelora care a pus în gura Regelui o astfel de sfidare a adevărului şi 1-a făcut să arunce o astfel de provocare puternicului vecin?

Când l-am auzit, mi-am dat imediat seama că cuvântarea Regelui va avea efectul care a fost mărit, prin această supra-licitaţie de demoralizare internă şi de provocare externă.

Ştiu din istorie că sunt acte care slăbesc total şi compromit iremediabil Dinastia. Acesta este cu siguranţă şi categoric unul dintre [actele] acelea.

33 „Îndrăznit”, fiindcă oricât ar fi de neştiutor de ceea ce se petrece în lume şi la noi, şi este totuşi, nu putea să nu-şi dea seama, chiar când le făcea, că afirmă ceea ce nu crede şi ceea ce nu simte [I. A.].

13

- Este evident însă că nu puteam să nu-mi dau seama cât de supărătoare va fi pentru Rege această reamintire; cât de îndrăzneaţă va fi socotită ea şi câte riscuri luam, dat fiind omul.

Am riscat totuşi totul, din dorinţa de a-1 servi şi mai ales din datoria ce am de a-mi servi Ţara. Şi, dacă în viitor, ca o consecinţă a îndrăznelii mele şi poate şi a altora, va reflecta mai mult şi mai profund

înainte de a face declaraţii publice, mi-am ajuns scopul, şi suferinţele mele morale de astăzi îmi vor fi răsplătite. De aceea am socotit că orice om cinstit ataşat principiului dinastic avea datoria să-i atragă atenţia asupra

acestui necugetat gest. Am făcut-o. *

- Din spicuirea, făcută până acum, a „memoriului” care „circulă”, reiese, fără îndoială, că singurul lucru care explică, fără să justifice, măsura luată în contra mea este faptul că am reamintit Regelui contrastul pe care neamul şi istoria l-au înregistrat între mistificare şi adevăr.

Si am subliniat acest contrast, spunând Regelui că: „Realitatea s-a răzbunat fiindcă era alta, cu totul alta”. Cunosc relativitatea regulilor şi subtilităţilor juridice şi morale care au regizat, rând pe rând, în diferite locuri

ale pământului raporturile dintre indivizi şi cadrul colectivităţii în care trăiesc, în diferitele epoci ale vieţii spirituale şi politice ale oamenilor.

Dar niciodată în numeroasele mele studii şi meditaţii asupra istoriei nu am găsit că au rămas nesancţionate încercările îndrăzneţe de mistificare a adevărului, mai ales când ele sunt făcute de conducători.

Această lecţie, dată fără greş în trecut, m-a îndemnat şi m-a determinat să sfărâm fără cruţare în ţăndări ipocrizia cu care stăm, din interes şi din laşitate, în faţa Regelui şi să-i pun sub ochi şi greşelile lui.

Am făcut-o pentru că ştiu că, dacă D-nii Tătărescu şi Ilasievici nu au de pierdut pentru îndrăzneala lor decât consideraţia noastră a tuturor, de care dau dovadă că puţin le pasă, un Rege are un trecut de onorat, o Dinastie de apărat şi o ereditate de asigurat.

* Am ţinut să mai atrag atenţia Regelui că, deşi poporul cunoştea realitatea, nu a putut totuşi să dea la timp la o

parte şi să-i pună la locul lor pe îndrăzneţi, fiindcă „nici o replică nu a fost tolerată”. Orice strigăt public de alarmă a fost înăbuşit, adesea sângeros. Am vrut prin aceasta să-l previn [pe Rege] de răspunderea gravă pe care şi-a luat-o de a alege singur

conducătorii, militari şi civili, ai neamului şi de a-i acoperi de răspunderi cu gesturi, restricţiuni şi atitudini de „Monarh absolut”.

* Am făcut-o fiindcă în noaptea când am fost atraşi în cursă34 – lovitura de stat – după ce se votase, articol cu

articol din noua Constituţie, Regele ne-a cerut la sfârşit să dăm printr-un ultim vot aprobare de ansamblu. Atunci, dl. [Alexandru] Vaida [Voievod], care alături de Rege şi de dl. [N.] Iorga este autorul pedepsei cu

moartea, i-a spus textual: „Majestate, doresc să ştiu până când crede Majestatea Ta că va ţine Ţara sub un regim excepţional, fiindcă, dacă Majestatea are intenţia să prelungească multă vreme acest regim, eu nu aş putea să dau aprobarea mea definitivă la această Constituţie”.

La care Majestatea Sa a răspuns scurt şi răspicat: „Până la toamnă, adică până în octombrie 1938”. Faţă de acest angajament solemn, pe care l-am crezut atunci că este şi regesc, Dl. Vaida a răspuns35: „În aceste condiţiuni, votez”, şi, când mi-a venit rândul să mă pronunţ, am răspuns: „Votez în aceleaşi

condiţiuni ca şi dl. Vaida”. Nu este aici locul să insist nici asupra cauzelor care au determinat şi a modului în care s-a dat lovitura de stat.

O voi face în amănunt într-un capitol special al memoriilor mele36, cu toată corectitudinea cerută de importanţa istorică a unui astfel de act.

Cu acea ocazie voi arăta că, după ce a avut Constituţia în buzunar şi după ce i-a tras chiar fără să ne întrebe nişte retuşuri, care sunt capitale, Regele şi-a luat răspunderi şi drepturi pe care nici unul din noi, care am participat şi care suntem vinovaţi de ea, n-a gândit şi n-a dorit să i le dea, decât în mod excepţional şi pe o foarte limitată perioadă de timp.

Or, Majestatea Sa, secondat şi încurajat de dl. Tătărescu şi de alţi câţiva care regizează din umbră fiindcă au socoteli mari de dat, a permanentizat excepţionalul, transformându-l în regulă fără replică.

Având pe conştiinţă multe din suferinţele de azi ale neamului fiindcă ele derivă din lovitura de stat, mă consider îndreptăţit, ca unul ce am fost naiv, dar de bună credinţă, să-i vorbesc cum vorbesc şi să-i dau avertismentele pe care i le-am dat.

Este ceea ce trebuie să vadă în atitudinea de frondă pe care am luat-o în contra Lui şi a regimului de profitori şi de dărâmători ai neamului. 34 La 9/10 februarie 1938 [Gh. B.].

35 Pedeapsa cu moartea a cerut-o Regele. La auzul ei s-a zbârlit pielea pe dl. Iorga, care a ripostat spontan cam aşa: „Ferească Dumnezeu, Majestate, mă îngrozesc să văd în Ţara Românească pluton de execuţie şi că Regele, un

Hohenzollern, trimite lumea în faţa lui. Nu, pentru Dumnezeu nu. Insist şi implor pe Majestatea Ta să renunţe”. La care, dl. Vaida, care s-a arătat dintr-o dată pentru, a intervenit şi a spus că „numai unui popor care nu este civil îi este frică de

pedeapsă cu moartea” şi, fără să-şi dea seama de ironie, a adăugat că şi în Ungaria există această pedeapsă. Noi toţi, unii tăcând, alţii având curajul să se pronunţe, ne-am raliat la părerea D-lui Iorga. În faţa acestei opoziţii Regele a tăcut şi

ne-a lăsat impresia că a părăsit ideea. Spre surprinderea noastră, la 1 dimineaţa, când ne-am repus la lucru, după o gustare serioasă, Dl. Iorga scoate din buzunar o hârtiuţă şi-i spune Regelui: „Sire, m-am gândit în timpul pauzei pentru a

concilia sentimentele noastre cu dorinţa Majestăţii Tale [şi] am redactat în felul următor articolul care să prevadă pedeapsa cu moartea: <<Se aplică pedeapsa cu moartea acelora care... Aplicarea pedepsei cu moartea să fie însă hotărâtă de la

caz la caz de Consiliul de Miniştri>>”. Regelui, convenindu-i şi această formulă, ne-a cerut pe rând asentimentul. Când a venit rândul meu, am răspuns: „Aprob şi votez aplicarea pedepsei cu moartea numai în aceste condiţiuni”. Când în

aprilie 1938 a apărut Decretul dat de Generalul [Gh.] Argeşanu, care fusese numit Preşedintele Consiliului ad-interim în locul Patriarhului [Miron Cristea], care plecase dintr-adins în Polonia şi prin care pedeapsa cu moartea se introducea cu

anticipaţie şi în bloc pentru un an de zile, am rămas încremenit. Citind Constituţia, am constatat că expresiunea „de la caz la caz”, care constituia frâna, fusese eliminată. În concluziune, pedeapsa cu moartea a fost cerută de Rege; a fost

susţinută de dl. Vaida; a fost regizată protestând de dl. Iorga; a fost trişată de D-nii Urdăreanu, Micescu, Rusescu şi Măzăreanu, iar noi toţi care am votat-o suntem gogomanii care purtăm şi vom purta răspunderea istorică [I. A.].

36 Este una din multiplele ocazii în care I. Antonescu insista, precum a făcut-o chiar la Bistriţa în 1940 (vezi supra nota 25), asupra intenţiei de a-şi redacta, în temeiul documentelor adunate cu grija, Memoriile absolut necesare pentru ştiinţa

şi judecata urmaşilor [Gh. B.].

14

* - Tot acest penibil proces de conştiinţă, în care mă zbat, pentru că, vroind să servesc, am deservit neamul prin

Constituţia din 1938, m-a îndreptăţit să-i ofer, în scris, prin acelaşi memoriu „concursul” pentru a „încerca să salvez ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţă”.

L-am avertizat însă că „opera aceasta va fi foarte grea”, că ea nu va putea fi încercată tot cu acei care sunt vinovaţi de catastrofă şi că trebuie schimbate imediat şi sistemul şi oamenii, şi i-am cerut „ca la acţiune cinstită să se răspundă cu acţiune cinstită”. Aluzia nu putea da naştere la două interpretări. Am făcut-o fiindcă vroiam, într-o încercare supremă să mă spăl de păcate, servind aşa cum am servit de atâtea ori în trecut, adică cu patimă, cu neţărmurit devotament, cu nemărginită şi dezinteresată dragoste şi neprecupeţită onestitate37.

Corect însă şi în această ocazie trebuia, întrebuinţând o formulă convenabilă, să-l fac să înţeleagă că situaţia Sa era compromisă.

Această prevenire care este şi o prevestire pare că 1-a înfuriat. Sunt informat, că arăta enervat la data memoriului şi enervat ni le spune: „Mă acuză că tot ce am făcut eu a fost

rău şi se oferă să vie el să îndrepte totul”. Dacă informaţia mea este corectă, găsesc că tălmăcirea cuvintelor mele este şi ea cerută. Cum a făcut multe şi mari greşeli: Cea mai mare este reprimarea odioasă şi neîngăduită de Constituţie care a

patronat-o în contra tineretului naţionalist38. - În sfârşit, pentru a isprăvi cu depănatul firului, mai am de subliniat că în memoriu am mai afirmat că:

„Consiliul de Coroană l-a hotărât să cedeze”; că deciziunea „a dezlănţuit haosul şi că, consecinţa lui, anarhia şi anarhizarea, sunt numai la începutul lor”.

Consiliul de Coroană a determinat într-adevăr deciziunea care s-a luat de a se părăsi în condiţiunile cunoscute imense bogăţii şi vaste teritorii româneşti, dar nu 1-a putut acoperi de răspunderi.

Nu 1-a putut acoperi şi nu-1 va putea acoperi, fiindcă membrii Consiliului de Coroană, cu care crede că şi-a luat acoperiri constituţionale şi istorice pentru multe din faptele sale, sunt aleşi şi numiţi de El iar nu de popor; sunt toţi vinovaţi, unii mai mult - alţii mai puţin, de tot ce s-a petrecut în ultimul timp în Ţară, şi mai ales fiindcă sunt traşi la răboj de naţie pentru socoteli vechi şi proaspete ce au de dat.

În ceea ce priveşte „anarhia şi anarhizarea”, pe care I le-am prevestit, nu mă consider că am greşit, fiindcă poporul nu va putea să uite pe acei care îi ştie şi-i arată cu degetul ca vinovaţi atât de toate pierderile şi suferinţele lui morale şi civice, cât şi de toate incorectitudinile şi crimele care s-au comis.

Cu cât constrângerile pentru a se evita inevitabilul vor fi mai mari, cu atât izbucnirea va fi mai violentă şi pustiirile ei vor fi mai mari.

- Deschideţi istoria la oricare din paginile ei şi veţi găsi ceea ce afirmă ea. De aceea, numai ca o încercare supremă de a evita violenţa, în totul distrugătoare, i-am oferit „colaborarea”, cu

gândul cinstit de a mă ţine de angajamentele care mi le-aş fi luat faţă de El. Mi-a răspuns cu lupta. Nu o primesc, nu pentru că-mi este frică de mine, ci pentru că sunt convins că aş face în aceste momente jocul

inamicilor, ipso facto aş deveni, deopotrivă, dacă nu chiar mai mult, părtaş la răspundere cu acei pe care-i acuz că au dărâmat graniţele şi au compromis liniştea noastră şi viitorul copiilor noştri.

* Reînfăşuraţi acuma, după aceste lungi dar corecte lămuriri , firul pe care l-am desfăşurat de la începutul acestei

analize; dezbrăcaţi-vă de orice patimă; pătrundeţi în cugetul vostru şi spuneţi; „Ce este tendenţios şi ce este incorect ca fond şi ca formă în acest memoriu?”

- Ce greşeală am făcut că am îndrăznit să mă duc în faţa Regelui şi să-i spun ceea ce fiecare din noi I-aţi spune dacă aţi fi lăsaţi să ajungeţi până la El?

- Ce crimă a comis un om care, în faţa prăbuşirii neamului său, se alarmează, în disperare aleargă şi imploră să i se dea putinţă să încerce să oprească prăpădul şi după aceea să reclădească de la bază?

- Cum poate fi tălmăcit gestul că mâna de ajutor, pe care cinstit am întins-o, a fost pusă drept răsplată cu brutalitate între baionete şi închisă departe într-un loc uitat de lume?

Sunt atâtea şi atâtea întrebări, la care vor răspunde alţii. *

Într-un moment de sinceritate, Dl. Ministru de Interne, spălându-se pe mâini de răspundere, a spus nepotului meu39, Dl. Mihai Antonescu, că arestarea mea a fost decisă la Palat, că i s-a cerut la 12 noaptea să o execute şi că, întrebând pentru ce, i s-a răspuns: „pentru motive foarte grave”.

Pretext vast în care poţi băga totul sau nimic. Au trecut şapte săptămâni de la arestarea mea40, am protestat în contra ei în scris, am cerut în zadar anchetă şi

totuşi nici unul din „motivele grave” nu au fost până acum date la iveală. Nici nu va putea fi, pentru faptul că pur şi simplu nu există.

Există însă un alt motiv, pe care dl. Prim-ministru, în simplicitatea în care se zbate, a găsit de cuviinţă, când a fost strâns cu uşa, în lipsă de argumente, să-1 spună plescăind din fălci şi pufnind pe nas şi D-lui [Wilhelm] Fabricius, Ministrul Germaniei la Bucureşti, şi D-lui Mihai Antonescu că: „Ce mai încolo şi încolo le este frică de el”. 37 I. Antonescu dezminte, astfel, bănuiala Regelui că ar fi pretins şefia unui nou guvern [Gh. B.].

38 Referire la legionari [Gh. B.].

39 Precizare surprinzătoare, aproximativă [Gh. B.].

40 Precizarea ne îngăduie să stabilim data redactării Reflecţiilor: deci, în raport cu ziua arestării lui Antonescu, la 9 iulie 1940, 20 august 1940.

15

Dl. Ministru de Interne, avertizat de răspunderea care şi-a luat-o cu executarea arestării mele, şi-a găsit refugiul, în aceiaşi indiscreţie. D-Sa a spus lui Minai Antonescu: „Îi este frică de dânsul”.

„Le” şi „Îi” este Regele cu compania, iar „el” şi „dânsul” sunt eu. *

„Frică” de mine? O ştiam de mult. Dar de ce? M-am întrebat şi mă întreb. Eu nu am în spate decât o linie dreaptă pe care m-am aşezat de la începutul carierei şi după care nici o furtună,

nici o ameninţare, nici o lovire şi nici o umilire nu m-au putut clinti. Nici chiar Bistriţa. - Această „linie” inspiră frică nu pentru că stau eu pe ea ci pentru că o cunosc, o apreciază, o stimează şi sunt

gata, la cea dintâi ocazie, să o urmeze mulţi. O cunosc şi o stimează Armata. O cunosc şi o stimează tineretul care caută în ea un sprijin şi găseşte un

imbold. O stimează şi o apreciază tot ce este conştiinţă cinstită şi mândră românească pentru că vede nu prin mine ci prin ea îndreptarea şi scăparea.

* Din această cauză, s-au mobilizat în contra mea intriga şi calomnia. Cu surâs ocrotitor sau cerşetor, cu laude şi temenele, am fost necontenit de din dos atacat, cu această armă, din

ce în ce mai violent, din ce în ce mai concentrat, din ce în ce mai coordonat, sub toţi cei patru Regi sub care am servit. Studiile mele strălucite; activitatea desfăşurată de mine la şcoli, la trupă, în război; serviciile care mi s-au cerut

să le fac şi pe care le-am dus la bun sfârşit peste graniţe la Petrograd, la Varşovia, la Constantinopol, la Belgrad, la Congresul de Pace [din 1919-1920], la Comisia de Reparaţii la Geneva, la Paris şi la Londra, opera înfăptuită de mine la Divizie, la Şcoala de Război, la Statul Major şi la Ministerul de Război, operă care a smuls admiraţia şi acelora care din invidie mă duşmănesc; ţinuta mea morală şi mai ales graniţele României Mari m-au ţinut şi mă vor ţine în picioare.

* S-a încercat prin insinuări şi s-a reuşit prin perseverenţă să se întindă, printre cei care nu au servit direct sub

mine, acuzarea că sunt rău la suflet şi că lovesc cu patimă şi din această cauză toţi fug de mine. Au fugit atâta încât dacă ar putea să se manifeste toţi acei ce sunt de bună credinţă şi români adevăraţi, în

armată şi în ţară, ar alerga cu inima deschisă şi cu sufletul curat în ajutorul meu, nu pentru a mă scoate de la Bistriţa ci pentru a-mi da mâna de ajutor cinstită pentru ca împreună să reclădim, să curăţăm atmosfera şi creăm condiţiile de muncă, de unire şi de moralitate care singure vor putea da putinţa generaţiei noastre să recâştige ceea ce am pierdut.

* Regele Ferdinand, cunoscând adevărul, îmi spunea, cu ironia care-l caracteriza, nu ca să mă ofenseze, ci pentru

că-i plăcea dârzenia mea românească: „Câine roşu”. Reamintind aceasta Regelui, în 193841, când am fost numit Şef de Stat Major, Majestatea Sa mi-a spus: „Să mă

ierţi dar aşa-ţi spun şi eu”. Întrebându-l: „De ce, Majestate?”, nu am primit nici un răspuns. Cu toate acestea, nu merit porecla şi nu cred că ea vine de la subalternii mei fiindcă nu cred să fi existat şef

care să fi desfăşurat o atât de variată, de intensă, de grea şi de îndelungată activitate, la şcoli, la trupă, la servicii, în război şi în timp de pace pe înalte trepte de conducere (Secretar General, Ministru de Război, şef de Stat Major, Ministru de Război), care să fi pedepsit mai puţin (pot cita pe degete pedepsele ce am dat); care să se fi purtat mai delicat, mai părintesc şi mai respectuos cu subalternii săi atât în faţa frontului cât şi între patru ochi sau în societate.

Din această cauză nu a fost depusă nici o reclamaţie, de nici un fel, în contra mea.

Anexe42 Anexa I – Declaraţia dată, la cererea D-lui Ministru de Interne, D-lui Mihalcea. Anexa II – Actul lăsat Regelui la sfârşitul audienţei în care am fost primit în ziua de [1] iulie [1940].

41 Eroare – la 1 decembrie 1933, prin Înaltul Decret nr. 3 057/1933, I. Antonescu a fost numit şef al MStM cu delegaţie şi comandant al Diviziei 3 Infanterie (Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 354).

42 Nu se publică [Gh. B.].

16

PARTEA I

ARMATA ROMÂNĂ ŞI

UNITATEA NAŢIONALĂ

17

UN EROU AL RĂZBOIULUI DE ÎNTREGIRE DAT UITĂRII GENERALUL PETRE CĂNCIULESCU

Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa ROTARU

Este de acum arhicunoscut că armata română a participat cu un efort uman şi material de necontestat, la primul

război mondial, având unic ţel eliberarea românilor aflaţi încă sub dominaţie străină şi desăvârşirea unităţii naţional statale. Istoriografia noastră militară a prezentat, mai ales în perioada interbelică faptele de arme şi majoritatea eroilor care şi-au sacrificat tinereţea şi chiar viaţa pentru realizarea cu arma în mână a dezideratului naţional. S-a scris mult şi au fost elogiate faptele marilor comandanţi, a comandanţilor de mari unităţi şi unităţi şi chiar a soldaţilor de rând: dăruirea, eroismul şi cutezanţa în luptă ale acelora care aveau să se confrunte cu un inamic, în cele mai multe situaţii superior în efective, pregătire şi dotare, dar şi cu viaţa vitregă din tranşee sau bivuacuri, au fost tot atâtea greutăţi cu îndârjire depăşite de dragostea de ţară şi pământul strămoşesc. Faptele şi figurile acestor eroi au fost înscrise pentru vecie în Cartea de Aur a istoriei militare româneşti. Constatăm însă că au fost şi nenumărate cazuri când unii adevăraţi eroi, care şi-au închinat întreaga existenţă carierei militare şi apărării ţării, participând nemijlocit aproape pe toate teatrele de operaţii ale armatei române în războiul de întregire şi apoi la opera de refacere şi reorganizare a sistemului naţional de apărare al României întregite, au fost cu mare uşurinţă daţi uitării. De aceea, am socotit drept o îndatorire de conştiinţă, atunci când am luat cunoştinţă de asemenea situaţii, să înfăptuim un act de modestă reparaţie istorică scoţând dintre paginile prăfuite ale arhivelor fapte de arme şi oameni de o probitate morală şi profesională de excepţie, adevăraţi eroi ai armatei şi neamului românesc. Şi cu revista Orizont XXI, prin preocupările redacţionale este cea mai potrivită unor asemenea prezentări, îi încredinţăm spre publicare o primă încercare de reconsiderare istorică de acest gen - eroul general de divizie Petre Cănciulescu.

Petre Cănciulescu s-a născut la 10 iunie 1877 în Poiana, judeţul Dolj, fiind fiul lui Cancea Sorovici şi Dina Sorovici. Copilăria şi cursurile şcolii primare le-a urmat în satul natal, după care în anul 1892 s-a înscris şi a urmat până în anul 1896 Şcoala Fiilor de Militari din Craiova pe care le-a absolvit cu rezultate foarte bune. In luna septembrie 1896 este admis şi începe cursurile Scolii Militare de Ofiţeri. Rezultatele foarte bune la învăţătură s-au concretizat în avansarea sa încă din al doilea an de studii la gradele de sergent major şi apoi adjutant. A absolvit Şcoala de Ofiţeri de Infanterie la 1 iulie 1898 ca şef de promoţie, fiind la aceeaşi dată înaintat prin I.D.nr.2407 la gradul de sublocotenent şi repartizat în funcţia de comandant de pluton la Batalionul 6 Vânători din Divizia a 4-a.

Astfel începea cariera militară a tânărului Petre Cănciulescu, o carieră de 39 de ani petrecuţi în cazarmă sau pe câmpul de luptă, alături şi împreună cu bravii săi subordonaţi pe care întotdeauna şi în toate situaţiile, atât la instrucţie cât şi în lupte i-a simţit aproape, cu măiestrie îmbărbătându-i sau alinându-le suferinţele. A fost, din acest punct de vedere un bun model pentru toţi cei ce l-au cunoscut, şefi sau subordonaţi. Calităţile de excepţie ale tânărului sublocotenent, vor fi subliniate încă din prima sa notare de serviciu. În Foaia personală a sublocotenentului Petre Cănciulescu pe anul 1899, comandantul său de batalion, maiorul N.Cristea, nota: „... ofiţer inteligent, comandă bine la front, cunoaşte regulamentele, conduită bună..., ţinută curată, educaţie îngrijită, bun ofiţer sub toate raporturile”, iar în supranotare, Inspectorul general de armată, generalul Lascarov, completa: „ Ofiţer care promite mult, este inteligent şi cu iubirea meseriei, exact şi conştiincios în serviciu”.

Înaintat la gradul de locotenent la 7 aprilie 1902, Petre Cănciulescu a fot numit comandant al Companiei a III-a din acelaşi Batalion 6 Vânători, funcţie în care aşa cum rezultă din evaluările şi caracterizările comandanţilor săi, s-a achitat în mod exemplar de îndeplinirea atribuţiunilor.Astfel , maiorul Christu, comandantul batalionului, în notarea de serviciu pe anul 1902, aprecia: Acest ofiţer este bun sub toate raporturile,, foarte inteligent, se ocupă continuu pentru a-şi mări cercul cunoştinţelor sale, se prezintă bine, fizic plăcut, caracter bun... În general, un ofiţer de mare viitor şi promite mult”; şi tocmai pentru aceasta, la 11 decembrie 1902, inspectorul general al Armatei, generalul Iarca, îl propune pentru a fi trimis la studii în străinătate. La 1 septembrie 1903, locotenentul Cănciulescu pleca în Austria ca ataşat la Regimentul de Infanterie „Baronul de David nr.72 Imperial şi Regal” cu reşedinţa în Viena. Stagiul de 2 ani la una dintre unităţile de elită ale armatei austriece îl satisface în funcţiile de comandant de pluton, de post mic, patrulă şi apoi de companie în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi rezultate superioare cu care îţi obişnuise deja şefii ierarhici, încheindu-l cu calificativul „ eminent”.Este elocvent, sub acest aspect, raportul întocmit la sfârşitul detaşării, de comandantul regimentului austriac, col. Ulvich pe care, pentru acurateţea şi conţinutul său plin de elogii la adresa ofiţerului român, îl publicăm în extenso. COPIE. Regimentul de Infanterie Baronul de David No.72 Imperial şi Regal. No.322

R a p o r t

Asupra serviciului făcut pe timpul cât a fost ataşat pe 2 ani dela 1 Octombrie 1903, Locotenentul Petre Cănciulescu.

Locotenentul Petre Cănciulescu este un ofiţer foarte inteligent, dotat cu înalte calităţi militare. Prin conduita sa plină de tact şi prin formele sale prevenitoare şi pline de tact, a reuşit a-şi câştiga în cel mai

scurt timp simpatia şi consideraţia ofiţerilor.Animat de cel mai viu interes pentru diferitele ramuri ale serviciului

18

militar, după ce şi-a apropiat în foarte scurt timp printr-un zel neobosit limba germană, a reuşit în curând a aplica în mod deplin satisfăcător, regulamentele noastre, nu numai în formă ci şi în spiritul lor.

În sensul ordinului Ministerului de Războiu Imperial nr.4879 din 9 August 1903 , locotenentul Cănciulescu a fost introdus în primul an 1903-1904, în atribuţiunile ofiţerului subaltern la companie mai ales ca comandant de ploton de post mic şi de patrulă, în al 2-lea an 1904-1905, a servit ca comandant de companie.

Ajutat de o promptă, plină de inteligenţă şi exactă concepţie militară, comandă plutonul şi compania în cele mai diferite situaţiuni cu siguranţă şi cu mare îndemânare, atât izolată cât şi încadrată.

A asistat la toate temele aplicatorii pe teren cu ofiţeri din grupa sa, la conferinţele de la clubul militar, la toate exerciţiile, inclusiv manevrele finale şi a arătat totdauna viu interes, concepţie exactă de situaţia eventuală a luptei şi o foarte justă judecată.

Rezultatul final al ataşărei Locot. Cănciulescu se notează ca eminent deoarece a căpătat nu numai o cunoştiinţă exactă şi o aplicare inteligentă a regulamentelor noastre dar a dovedit că pricepe perfect procedeul în instrucţia unei companii.

Bogata sa cultură militară, concepţia sa exactă plină se inteligenţă, zelul foarte dezvoltat precum şi străduinţa către o instrucţie superioară, îndreptăţesc a avea cele mai frumoase speranţe despre acest ofiţer. Wiena la 17 Sept.1905 (ss)Ulvich Pentru conformitate Sef de Stat Major Colonel Şteflea

Întors în ţară la 15 aprilie 1904, este încadrat în Batalionul 5 Vânători, comandant dat vremea aceea ce maiorul C. Sănătescu, care în notarea de serviciu pe anul 1906, îi face un elogios portret, evidenţiind: „cunoştinţele sale militare întinse; clasificaţia la terminarea Şcoalei militare, modul cum s-a condus pe timpul detaşării în armata Austro-Ungară, unde a profitat foarte mult, după cum dovedesc notele ce i s-au dat; modul cum se conduce astăzi, atât în serviciu cât şi în afară; multă bunăvoinţă în a aplica metodele întrebuinţate în armata Austro-Ungară; aplicaţia sa la studiu; notele elogioase din trecut, dovedesc că acest ofiţer este bun, distingându-se printre camarazi: calităţi ce-mi dau dreptul a-l prezenta pentru înaintare la alegere”. Propunere pe care şi-o însuşeşte cu prisosinţă şi comandantul Diviziei a 4-a, generalul Angelescu, dar mai ales şi foarte interesant, Principele Ferdinand, în calitatea de comandant al Corpului II Armată, cu gradul de general de divizie, care în supranotare scria” Face impresia unui ofiţer deştept, a bineînţeles spiritul regulamentelor. Intră cu mult randament în fondul chestiunilor care se pun şi arată o judicioasă dreaptă şi distinsă inteligenţă. Merită cu prisosinţă înaintarea la alegere”. Întărită de însuşi principele Ferdinand, o asemenea propunere nu putea fi trecută cu vederea şi la 10 mai 1907 locotenentul Cănciulescu era înaintat la gradul de căpitan. Tot aici este de menţionat că în iunie 1907 ofiţerul s-a căsătorit la Craiova cu Silvia Dăbuleanu de care va divorţa în 1920, recăsătorindu-se cu Gabriela Vladislava Korgesheimer, de origine poloneză. Comandă, în continuare, o companie în acelaşi Batalion 5 Vânători al maiorului Sănătescu, notările de serviciu şi supranotările purtând semnătura viitorului rege al României, demonstrându-i ca şi până acum calităţile de excepţie, până în octombrie 1909 când promovează cu brio examenul de admitere la Şcoala Superioară de Război, pe care o absolvă în toamna anului 1911, cu rezultate bune, fiind clasificat al 17-lea din 33 de ofiţeri, cum apreciază comandantul S.S.R., lt. col. Scărlătescu şi şeful Statului major General Christescu, în notarea de serviciu pe anul 1911.

După absolvirea Scolii Superioare de Război, încadrat fiind în funcţia de comandant de companie în Regimentul 40 Călugăreni, căpitanul Cănciulescu se va achita cu aceeaşi perseverenţă, dragoste de oameni şi pricepere de instruirea contingentului din subordine, lucru ce determină pe colonelul Petală, comandantul regimentului, să-l propună pentru a comanda unităţi superioare pentru „înaintarea excepţională” şi decorarea cu „ Coroana României” clasa a V-a pentru 16 ani serviţi cu cinste şi credinţă. Există în notarea de serviciu a Cpt.Cănciulescu pe anul 1912 un pasaj de excepţie, care prefigurează extraordinar de veridic viitorul apropiat al devenirii eroului Petre Cănciulescu: „ Este devotat serviciului până la jertfă şi abnegaţie... Ofiţer foarte demn, având o conduită ireproşabilă. Serveşte cu zel şi devotament. Putere de muncă cu mult deasupra nivelului comenzii companiei ( a 5-a) şi gradele ce personal a format, pot servi de model din toate punctele de vedere. Iubeşte şi îngrijeşte soldatul şi în ceasul hotărâtor va şti în schimb să obţină orice jertfă de la soldaţii săi”. În marşuri şi exerciţii făcute pe ploaie, în terenuri desfundate şi în munte, niciodată nu a lăsat un om în urma companiei” .Asemenea calităţi morale şi de comportament se vor dovedi esenţiale în anii ce vor urma, când la comanda unor unităţi, ofiţerul s-a aflat în permanenţă angajat nemijlocit în lupta cu inamicul, cutreierând aproape toate fronturile pe care se afla angajată armata română, atât în cel de-al doilea război balcanic cât mai ales în cei patru ani ai războiului de întregire naţională sau în misiuni de siguranţă în provinciile recent unite cu ţara, Basarabia şi Bucovina, după încheierea conflagraţiei mondiale.

După o scurtă trecere de numai câteva luni pe la comanda Gimnaziului Militar din Craiova în anul 1912 şi începutul anului următor, Cpt.Cănciulescu a fost desemnat de Marele Stat Major şi detaşat în funcţia de şef de stat major al Diviziei a 2-a Teritorială, care a fost mobilizată, mare unitate cu care a participat în vara anului 1913, la campania Armatei Române în Bulgaria. Era primul contact al ofiţerului cu realitatea câmpului de luptă. Pe toată perioada, după cum precizează comandantul diviziei, generalul Conţescu, „ A condus serviciul de stat major dovedind

19

multă pricepere, metodă de lucru, neoboseală şi multă conştiinţă. Neavând ajutoare, a executat personal toate lucrările privitoare atât la mobilizare cât şi la adjuntatură, pe care le-a îndeplinit cu cea mai mare îndemânare şi exactitate. A condus cu multă pricepere şi executat toate lucrările privitoare la serviciul sanitar până la l5 iulie când s-a numit şi prezentat la serviciul medicul şef al diviziei, mai notează comandantul său. Meritele şi zelul de care a dat dovadă pe timpul campaniei în Bulgaria cu Divizia II teritorială, „depunând mult zel şi lucrând şi ziua şi noaptea” i-au adus gradul de maior la 1 octombrie şi decoraţia „Avântul Ţării” la 17 noiembrie 1913.

Anul 1914, care aducea cu el cea mai mare conflagraţie mondială de până atunci, l-a găsit pe maiorul Cănciulescu la comanda Batalionului 1 Vânători din Regimentul 40 Călungăreni, însărcinat şi cu comanda Birului Mobilizare a regimentului, funcţii în care după cum nota colonelul Scărişoreanu, s-a achitat în mod ireproşabil de îndatoriri, fiind propus pentru decorare cu ordinul „ Coroana României” clasa a V-a. Cu ocazia concentrării regimentului cu efective de război în tabăra Işalniţa din 1915, „a dat dovadă de tact şi pricepere în pregătirea de război atât a batalionului cât şi a regimentului la manevrele de garnizoană”.

La intrarea armatei române în război, din 14 august 1916, unitatea comandată de maiorul Cănciulescu, Batalionul 1 din Regimentul 1 Vânători „ Regele Ferdinand” pe care-l comanda se afla în dispozitiv de luptă. Unitatea sa a primit botezul focului în luptele pentru cucerirea Alionului, prilej cu care, după cum consemna locotenent-colonelul Bădescu, comandantul regimentului „ In această campanie a comandat Batalionul 1 în luptele pentru cucerirea Alionului, fiind însărcinat cu atacul de preparaţie la aripa dreaptă, pe care l-a condus cu cea mai mare destoinicie, bravură şi bărbăţie, pentru care a fost decorat cu ordinul „ Coroana României” cu spadă în gradul de ofiţer”. La a doua campanie, din Valea Jiului ( septembrie 1916), i s-a dat comanda unui detaşament alcătuit din trei batalioane: Batalionul 1 Vânători, Batalionul 3 din Regimentul 43 Infanterie şi Batalionul 1 din Regimentul 18 Gorj cu misiunea de a cuceri muntele Oboroca ( pe Valea Jiului).Aici, „ prin înaltele sale concepţiuni tactice - se sublinia în foaia calificativă pe anul 1916 a ofiţerului – deşi poziţia era foarte greu de luat în mai puţin de patru ore, a pus pe goană inamicul, câştigând şi întărind poziţia în mod admirabil, arătând sub ploaia de gloanţe de infanterie şi un puternic bombardament de artilerie, o bravură şi bărbăţie cu adevărat ostăşească. Acest ofiţer face onoare şi ţării şi armatei române. Merită înaintarea la gradul de colonel în mod excepţional”. Pentru faptele de arme din această acţiune a fost propus pentru decorarea cu Ordinul „ Mihai Viteazu” şi citat prin Ordinul de zi nr.14 al Armatei I-a, din 11 septembrie.

La 9 octombrie 1916, în plină campanie, s-a încredinţat maiorului Cănciulescu comanda Regimentului 81 infanterie din Brigada 26 Mixtă a Diviziei a 11-a. După cum consemna generalul Cihosky, comandantul diviziei, în luptele de pe Valea Oltului şi Valea Lotrului, Voineasa-Dobrin, „ a arătat energie şi pricepere în operaţiuni, îndrăzneţ şi cu iniţiativă, ceea ce m-a făcut a-i încredinţa şi comanda brigăzii, deşi era numai maior. Este un ofiţer pe capacitatea căruia se poate conta oricând şi cred că va atinge treptele înalte ale ierarhiei militare”, mai nota comandantul diviziei.

La 1 noiembrie 1916 este înaintat la gradul de locotenent colonel, iar câteva zile mai târziu participa la comanda acestui regiment la luptele de pe Valea Oltului, de la Berislăveşti – Rădăcineşti, apoi la Est de Râmnicu-Vâlcea ( Dealul Negru), unde asigură ariergarda diviziei, pentru ca apoi, după catastrofala înfrângere a armatei române din bătălia Bucureştiului, să coordoneze luptele în retragere spre Moldova, prin Piteşti-Sud, Târgovişte-Sud, Ploieşti, Mizil-Parepa, Buzău, Roman, unde pe baza ordinelor superioare, coordonează activitatea de dizolvare a Regimentului 81 Infanterie pe care-l comandase şi este numit, la 20 decembrie, comandant al Regimentului 1 Vânători „ Regele Ferdinand”, mare unitate cu care după perioada de refacere din iarna anului 1917, va intra în luptă, înscriind adevărate pagini de vitejie în istoria participării armatei române la primul război mondial. Faptele de arme ale acestei brave unităţi de elită sunt prea bine tratate până la detaliu în Memoriul asupra activităţii Regimentului 1 „ Regele Ferdinand” sub comanda lt.colonelului şi apoi colonelului Cănciulescu Petre pe timpul reorganizării pe zona de refacere şi spatele frontului de la 17.XII.1916- l5.IV.1917 şi reintrarea pe front de la l5.IV.1917 la 1 aprilie 1918, întocmit de col.Gr.I.Voicescu, comandantul Brigăzii 1 Vânători. Pentru ineditul său, publicăm, în continuare, acest document în întregime.

M E M O R I U asupra

activităţei Reg.1 Vânători „R.F.”, sub comanda Lt.colonelului şi apoi a Colonelului Cănciulescu P. Pe timpul reorganizărei pe zona de refacere şi spatele frontului de la 17.XII.1916-15.IV.1917 şi reintrarea pe front de la

15.IV.1917 şi până azi, 1 Aprilie 1918.

Reg. 1 Vânători „ Regele Ferdinand”, după luptele date sub comandamentele diviziilor 1, XI, XIII, XXIII pe văile Cernei, Jiului şi Oltului, precum şi cele din retragere, soseşte în ziua de 17.XII.1916, pe baza ordinului Diviziei XI Nr.609, la Galbeni ( 20 km. S.Roman)cu totul dezorganizat şi cu un efectiv foarte redus, retrecând sub ordinele Diviziei 1.

Aci Lt.Colonel Cănciulescu Petre, revenit la corpul de origină, după ce dizolvase la Roman, pe baza ordinil or superioare, Reg.8 Infanterie, al cărui comandant fusese; ia comanda atât a p.a.Cdt.şi a p.s.şi începe reorganizarea regimentului. Se trec recruţii contingentelor 1917 şi 1918 de la p.s.la p.a.şi se începe o muncă intensă şi rodnică pentru refacerea morală, fizică şi intelectuală a acestui corp secătuit cutotul de puteri. După 7 zile corpul este în stare să execute, pe un timp foarte aspru de iarnă, cu un echipament cu totul în neconcordanţă cu vremea şi cu o lipsă foarte mare în hrană şi în mijloace de transport, marşuri îndcelungate, ordonate de autorităţile militare superioare în zona 20

20

km.S Roman – Iaşi – Hârlău – Roman de la 24.XII.1916 la 7 I.1917, stabilindu-se definitiv pentru refacere în satul Scheia.

La Scheia de la 7.I.1917 la 10.II.1917regimentul desfăşoară o intensă activitate de a-şi aduna din toate părţile materialul, armamentul şi caii prevăzuţi în tabela de efective, a-i dresa complect şi sigur pentru reluarea luptei şi isbândă şi a-i feri de boalele şi distrugerile la care erau expuşi prin lipsurile şi privaţiunile de tot felul.

Prin chibzuite măsuri de higienă şi ne adormită grije, acest corp nu a suferit pierderi. Tifosul exantematic nu a putut să se încuibe în grupă şi ofiţeri.

Instrucţia şi educaţia militară condusă cu grije şi metodă a readus corpul la viaţă şi încă de la 10 Februarie 1917, trupa putea intra la nevoe, în luptă. Regimentul a fost readus prin marşuri pe jos în apropierea frontului, luând cantonament la Mândrişca- judeţul Putna şi unde şi-a continuat pregătirea de luptă până la 15 IV.1917, când a intrat pe frontul Diviziei 1-a luând sector de pază la Ireşti. Aici regimentul lucrează cu multă râvnă, zel şi metodă la organizarea defensivă a sectorului afectat pe care îl aduce în scurtă vreme în condiţiuni de cea mai desăvârşită rezistenţă .Situat la aripa stângă a Armatei a II-a şi legându-se la stânga sa cu Ruşii, regimentul serveşte ca o adevărată pildă de pregătire morală, fizică şi destoinicie militară. El începe a desfăşura o vie activitate de recunoaştere a inamicului din faţă şi flancurile sectorului său şi antrenează şi trupele amice vecine. Mai multe recunoaşteri ofensive conduse cu viaţă şi pricepere asupra inamicului i-a produs însemnate pierderi şi realizat bune informaţiuni asupra forţei, poziţiei şi intenţiunei sale. Nu odată regimentul a avut să sufere din această cauză violente bombardări inamice din care şi câteva cu gaze asfixiante, care i-au produs oarecare pierderi.

Trecut în rezerva Diviziei 1-a către 10 iunie 1917 şi apoi cu întreaga divizie în rezerva armatei a II-a spre a se pregăti pentru ofensiva de vară de la Mărăşti, regimentul depune o încordată muncă pentru a-şi ridica instrucţia militară şi educaţia morală la cea mai de sus treaptă a pregătirei ostăşeşti.

La 11 Iulie 1917 ofensiva se deslănţuieşte, însă regimentul este ţinut în zilele de 11 şi 12 în rezerva diviziei, conducându-se din poziţie în poziţie, prin ordinele sale directe. În ziua de 13, cu ocaziuea ocupării poziţiunei ordinate pe dealul Răchitaşul Mic cotan 896(Sud Câmpurile de Jos) regimentul după ce ia câteza zeci de prizonieri germani şi austrieci primeşte ordin de a trece la aripa stângă a diviziei apre a fi în legătură cu Divizia 3-a.În zilele de 14,15, 16 şi 17 fracţiuni din corp iau parte la mici ciocniri cu fracţiuni inamice atât pe frontul său direct cât şi pe flancurile sale din spre Negrileşti-Tulnici-Cozia, fie spre Spineşti – Păuneşti-Bodeşti; iar din ziua de 17-26 Iulie 1917 ocupă şi organizează defensiv poziţia ce ocupa la Sud de râul Putna între satul Coza şi N.Satului Bodeşti.

În ziua de 26 Iulie regimentul este chemat grabnic înapoia aripei stângi a Armatei a II-a la Răcoasa, unde se făcea legătura cu ruşii, de unde revine la Negrileşti în ziua de 27, pentru ca să fie chemat de aci, grabnic, la Mânăstirea Caşin în ziuade 28 Iulie la dispoziţia diviziei 8-a, iar de aci în ziua de 29 iulie la Grozeşti la dispoziţia diviziei 6-a al cărei front fusese rupt ca şi al diviziei 7-a, de la Grozeşti-Tg.Ocna.Regimentul deşi obosit de marşurile precedente, totuşi după 20 de ore de marş continuă intră în luptă cu ambele batalioane la N.şi S de Grozeşti(Oituz), stăvileşte înaintarea inamicului, îi ia prizonieri, pune capăt panicei izbucnită în trupele noastre, le ridică moralul, readucându-le încrederea şi fixează în luptele de 29 Iulie şi până la 7 August 1917 noul front de rezistenţă care este şi azi.

Luptele pierzând din violenţă regimentul este scos în rezervă şi trece în zilele de 7-9 August 1917 cu câte un batalion la dispoziţia diviziei 6-a în Filipeşti şi la ordinele detaşamentului Colonel Obogeanu la Nicoreşti.

Dela 8 August la 26 August 1917 regimntul lucrează pe rând cu batalioanele sale la consolidarea rezistenţei în faţa satului Nicoreşti, organizând defensiv sub focul inamicului linia 2-a de susţinere şi linia a 3-a a rezervelor.

La 26 August regimentul întrunit este dus în faţa Vf.Cireşoaia S.V.Tg.Ocna la dispoziţia Diviziei 1-a, spre a lua parte cu această divizie la atacul şi cucerirea poziţiilor inamice de aci şi este oprit pe Vf.Vrânceanu.

După atacurile nereuşite date de divizie în zilele de 27, 28 şi 29 divizia se retrage în rezerva Armatei la Glodosul, iar regimentul rămâne tot pe vf.Vrânceanu la dispoziţia diviziei 7-a spre a organiza defensiv poziţiile de aci şi a conlucra cu regimentul 4 vânători la consolidarea poziţiilor din faţa vf.Cireşoaia,- până în ziua de 9 Septembrie, când regimentul este chemat la aripa stângă a Armatei a II-a la Varniţa la dispoziţia diviziei a 3-a, unde inamicul făcea pregătiri de ofensivă.

În ziua de 12 Septembrie 1917 regimentul după marşuri de mai multe zile şi nopţi soseşte lângă Varniţa şi intră sub ordinele Bg.6 Inf. Care forma aripa stână a Armatei a II-a având sector de luptă din N.Muncel şi până la Dealul Momâia inclusiv. Aci regimentul lucrează din toate puterile sale spre întărirea poziţiilor şi pregătirea de luptă în perspectivă. După modul cum regimentul a contribuie în ajutorul Bg. 6 Inf. Vorbeşte ordinul de zi cu No.20 din 11.XI.917 al Bg.6 Inf. comunicat regimentului de către Divizia 1-a cu Nr. 12.301 din 21.XI.1917.

Regimentul revenit la Divizia 1-a către 13.XI.1917 este dus din noua înapoia aripei drepte a Armatei a II-a, luând cantonament de la 15-29.XI.1917 în satul şi barăcile din Mosoarele( V.Tg.Ocna) şi apoi reintrând pe front la Vf.Cireşoaia, unde se făcea legătura cu ruşii, care începuseră a fraterniza pe faţă cu nemţii, cărora le înlesneam accesul în poziţiunile amice.

La 28 Decembrie regimentul este scos în rezervă la Mosoarele, unde rămâne cu un batalion, iar pe celălalt batalion îl dispune în acoperirea liniei de demarcaţie între trupele române şi trupele ruse căzute în anarhie.

La 28 Ianuarie 1918 regimentul primeşte ordin că este scos din constituirea diviziei 1-a infanterie şi intră împreună cu toate regimentele de vânători într-o nouă constituire, făcând în special parte din divizia 1-a vânători, care urma să se adune în zona Trifeşti-Damache- Bocşa – Hermeziu – Bălteni – Perieni . În ziua de 20.I.1918 regimentul era îmbarcat pe eşaloane de batalioane în gara Tg.Ocna şi debarcă la Vlăduleni, de unde prin marşuri pe jos soseşte la Gara Trifeşti- Damache – Zaboloteni în comandamentul Bg.1-a Vânători, comandată de Dl.Colonel gr.Voicescu, cu cartierul Bg. în Trifeşti. Regimentul sosit pe zona Bg. Desfăşoară o adevărată activitate ostăşească de instrucţie şi

21

educaţie militară, câştigând curând stima şi iubirea locuitorilor şi şefilor ierarhici. La 10 Februarie un batalion este trecut peste Prut în Basarabia unde ia cantonamente în satele Drujemeni, Corniceni şi Gălineşti. La 16 februarie 1918 regimentul întrunit soseşte în Făleşti unde staţionează în zona Foleşti-Albineţ- Călugărul-Mustaţă până în ziua de 2 Martie 1918, continuându-şi cu aceaşi râvnă şi deosebit interes pregătirea ostăşească a trupei şi ofiţerilor.

La 4 şi 5 Martie regimentul după ce a fost îmbarcat la Corneşti soseşte la Chişinău, unde ia garnizoană până în ziua de 11 Martie când detaşează un batalion în întărirea garnizoanei Bender, rămânând în Chişinău cu celălalt batalion şi statul major al regimentului. Ambele batalioane sub conducerea directă a comandanţilor respectivi şi controlul şi supravegherea comandantului de regiment şi-a continuat activitatea de pregătire militară şi paza ce li se ordona de către de către autorităţile militare în condiţiuni ireproşabile.

Comandantul regimentului, Colonelul Cănciulescu Petre a primit în plus şi comenduirea Pieţei Chişinău, pentru a cărei bună funcţionare ca şi pentru regimentul său a depus cea mai mare activitate.

Serviciul reclamat aci cerea nu numai o muncă extrem de obositoare, dar încă multă chibzuinţă şi tact de care s-a achitat în cele mai desăvârşite condiţiuni.-

Comand.Brigadei I.Vânători Colonel(ss) Gr.T.Voicescu

Pentru conformitate Şef de stat major Colonel Şteflea

Spicuim, în continuare, câteva dintre aprecierile elogioase ale comandanţilor săi despre activitatea, eroismul,

bravura şi calităţile de bun comandant ale locotenent-colonelului Petre Cănciulescu la comanda Regimentului 1 Vânători, mare unitate cu care a luptat, cu rezultate remarcabile, în vara şi toamna anului 1917 pe frontul din Moldova (Mărăşti şi Oituz) şi apoi în iarna lui 1918 în Basarabia. Astfel, referindu-se la perioada 15 aprilie 1917 – 20 ianuarie 1918, în care regimentul lt.colonelului şi apoi colonelului Cănciulescu s-a aflat în subordinea Diviziei a I –a Infanterie. Comandantul diviziei, generalul A.Strătilescu, aprecia: „In calitatea de comandant al Regimentului 1 Vânători, col. Cănciulescu i-a fost încredinţat în aprilie 1917 sectorul Iveşti pe care l-a organizat defensiv, luând măsurile cele mai judicioase şi mai apropiate unei apărări desăvârşite. A menţinut sănătatea oamenilor, prin control zilnic şi s-a bucurat de dragostea şi devotamentul trupei şi ofiţerilor săi. În acţiunile de la Mărăşti, între 11-16 iulie 1917, în rezerva diviziei, Regimentul 1 Vânători a fost condus în vederile ordinelor ce i s-au dat. Col. Cănciulescu a depus o activitate rodnică şi intensă, posedă cunoştinţele înalte ostăşeşti, care-l pun în evidenţă ca pe un ofiţer pregătit din toate punctele de vedere pentru comanda de brigadă”.

Mai apoi, la 19 mai 1918, comandantul Brigăzii 1 Vânători, generalul T.Voicescu, aprecia: „Sănătos şi foarte rezistent, col.Cănciulescu poate face încă o companie. Datorită inteligenţei, judecăţii sale juste, cunoştinţelor sale militare superioare şi aplicaţiunilor lor pe câmpul de luptă, în campania 1916 – 1918, ca răsplată a devotamentului său către ţară şi bravurei cu care şi-a condus trupa sub ploaia de gloanţe şi obuze din faţa cărora nu s-a dat niciodată în lături, a meritat pe deplin recompensele ce i s-au dat ca înaintarea şi decoraţiile pe câmpul de luptă, acestea fiind răsplata muncii neobosite din campanie”. Şi răsplata nu va întârzia să apară, în septembrie 1917 este înaintat la gradul de colonel, iar prin I.D. nr. 437\1917, decorat cu Ordinul „ Mihai Viteazu” cls. A III-a şi Ordinul „ Legiunea de Onoare” în gradul de cavaler iar în 1918 cu Ordinul „ Sf.Vladislav” cls. a 4-a cu spate de fundă şi prin I.D.1744\1918 „Crucea comemorativă a războiului 1916- 1918 cu baretele: Ardeal, Carpaţi, Jiu, Mărăşti, Tg. Ocna, Cerna.

La fel de elogioase sunt şi aprecierile comandantului Diviziei 1 Vânători, în organigrama căreia se afla Brigada 1, generalul Răşcanu, care supranota: „Col.Cănciulescu Petre este un brav şi vrednic soldat, un eminent ofiţer superior, un prea bun comandant de regiment. Prea bun comandant, şef sever şi integru, dar iubit de ofiţerii din subordine şi trupă”. În plus, generalul Răşcanu, ţine să evidenţieze „tactul şi chibzuinţa” de care a dat dovadă col. Cănciulescu în misiunea sa cu regimentul din Basarabia, când a fost însărcinat şi cu comenduirea garnizoanei Chişinău” în timpuri şi turburi şi nesigure şi în mijlocul unei populaţiuni în mare parte străină şi puţin binevoitoare nouă”, pentru ca în concluzie să conchidă: ”... graţie aptitudinilor sale excepţionale şi bogatei sale experienţe de război, este apt a comanda în perfecte condiţiuni, o brigadă şi o divizie. Îl propun a fi înaintat în funcţia de comandant de brigadă şi avansat excepţional la gradul de general de brigadă”.

Încheindu-se misiunea Regimentului său în Basarabia, la 11 iulie 1918, pentru calităţile sale de bun organizator, col. Cănciulescu este numit, pentru o scurtă perioadă la comanda Şcolii de subofiţeri de infanterie, care era pe punctul de a începe a funcţiona. „A muncit mult şi cu pricepere la luarea măsurilor de pregătire, - dar intervenind remobilizarea armatei din toamna anului 1918 – notează generalul Mărdarescu, Inspectorul Tehnic al Infanteriei, pe de o parte şcoala a amânat deschiderea, iar pe de altă parte ofiţerul a devenit disponibil, luând comanda unui regiment”.

Numit la 1 noiembrie 1918 la comanda Regimentului 13 Infanterie din Divizia a 8-a a generalului Zadic, regiment care, atât după impresiile comandantului diviziei cât şi ale comandantului Corpului 4 Armată, generalul N. Petală, la vremea respectivă nu se bucura de prea multă încredere, pregătirea pentru luptă a acestuia „ lăsând foarte mult de dorit”. În numai două luni, sub comanda col. Cănciulescu, direct în dispozitiv de apărare în Bucovina, în sectorul

22

Koţman - Zastavna, regimentul va deveni, cum avea să constate generalul Zadic, la inspecţia efectuată, o mare unitate de frunte a diviziei sale. „ Am constatat – nota generalul Zadic - din partea trupei o prestaţie şi o dispoziţiune deosebit de bună, iar în ofiţeri am observat un spirit şi o dispoziţie de lucru foarte accentuată”, drept care, elogiindu-l pe col.Cănciulescu, comandantul diviziei îl propune şi el la înaintarea excepţională şi la funcţia superioară de comandant de brigadă.

Pericolele ce s-au abătut asupra României întregite, în primăvara anului 1919, determinate de încercarea de coalizare a armatei roşii ungare a lui Bela Kun cu trupele sovietice ale lui Lenin în vederea „ bolşevizării României”, au determinat Marele Cartier General ca în paralel cu operaţia din Transilvania, să organizeze şi apărarea Bucovinei. Misiunea de închegare a sectorului de apărare în Bucovina a fost încredinţată col.Cănciulescu, care de la 1 aprilie la 22 mai 1919 a fost numit comandant al Frontului de Nord şi de Vest din Bucovina, începând de la Balamontovka ( spre Est) până la Hliniţa ( dreapta Prutului) spre vest, având în subordine: Regimentul 13 Infanterie ( 2 batalioane), Regimentul 25 Infanterie ( 2 batalioane), 4 baterii de câmp şi o baterie artilerie grea, plus câte un grup de cavalerie-mitraliere pentru fiecare din cele două fronturi. De la 22 mai 1919, col. Cănciulescu a comandat un detaşament alcătuit din 4 batalioane şi 2 baterii artilerie, care constituia coloana de centru a Diviziei a 8-a Infanterie în înaintarea acesteia în Pocuţia. Odată poziţia de apărare ocupată, i s-a încredinţat comanda tuturor unităţilor operative din Sectorul Pocuţiei. Pentru perioada de până la 4 septembrie 1919, cât timp a îndeplinit această funcţie operativă, ofiţerul este caracterizat la fel de elogios ca şi până acum de către şefii ierarhici, evidenţiindu-i-se în continuare pregătirea superioară şi priceperea în conducerea trupelor în luptă.

Reîntors dintr-un scurt concediu, la 4 septembrie 1919, este numit la comanda Brigăzii 16 infanterie, care avea ambele regimente în sectorul Hotin, de la Balamontovka la Ataki.

„În toate ocaziile operative – nota generalul Zadic – a luat măsurile cele mai judicioase şi s-a asigurat prin el însuşi că subordonaţii săi înţelegeau ordinele şi le completa cunoştinţele pentru ca execuţia să fie cea mai bună. Într-un cuvânt este un perfect comandant, atât din punct de vedere instructiv şi educativ al subordonaţilor săi ( ofiţeri şi trupă) cât şi din punct de vedere operativ”, încheind cu aceeaşi propunere din ultimii ani că ofiţerul „este unul din cei mai eminenţi ofiţeri superiori, care merită cu prisosinţă înaintarea excepţională şi comanda de brigadă sau chiar divizie”.

După încheierea definitivă a ostilităţilor şi semnarea tratatelor de pace, col. Cănciulescu, la comanda Brigăzii 16 Infanterie, iar apoi a Brigăzii 57 Infanterie, din noiembrie 1920, a mai rămas câteva luni pe poziţie în dispozitivul de acoperire a frontierei nord-vestice din Bucovina, după care în anul 1923 avansat fiind la gradul de general de brigadă a fost numit la comanda Diviziei a 2-a Vânători de munte cu garnizoana în Cernăuţi. Lăsând la o parte aprecierile elogioase ale şefilor ierarhici direcţi, pentru această perioadă ne oprim doar asupra notării de serviciu a generalului Cănciulescu pe anul 1924, semnată de însuşi Principele României, general de divizie Carol, în calitatea de comandant al Corpului Vânătorilor de Munte. Acesta nota: „Sunt fericit de a avea un ofiţer de calitatea generalului Cănciulescu în Corpul de Armată. Plin de suflet, conştiincios, capabil, inteligent, este un ofiţer şi un general de mare valoare. În toate împrejurările a fost la înălţimea chemării sale. A condus Divizia atât în timpul lipsei titularului, cât şi în timpul concentrării, arătând cît de stăpân este pe chestiunile profesionale”.

În anii următori de pace, graţie calităţilor sale şi aprecierilor deosebite ale comandanţilor ierarhici, generalul Cănciulescu s-a mai aflat la comanda unor mari unităţi precum: Brigada 2 Vânători de Munte, Divizia a 8-a Infanterie, Comandamentul Teritorial al Corpului 4 Armată şi, în sfârşit, Corpul III Armată, de unde în 1937 va fi trecut în rezervă pentru limită de vârstă. A mai fost decorat cu „Medalia Comemorativă a Încoronării”, ordinul polonez „Virtutea Militară”, Medalia comemorativă a războiului mare „Victoria” în 1924; Crucea de război cehoslovacă în 1925; Ordinul „Steaua României” în gradul de comandor şi Ordinul „Coroana României” clasa a II-a în 1931.

Înaintarea în gradul de general de divizie şi la comanda Corpului III Armată au constituit răsplata unei activităţi ostăşeşti de 40 de ani închinată servirii cu devotament a ţării, atât pe timp de pace, dar mai ales pe timpul războiului întregirii naţionale, drept care a fost unul dintre cei mai apreciaţi şi iubiţi ofiţeri atât de către „toţi camarazii săi, cât şi de lumea civilă, în special minoritară”. Această ultimă referire se datorează” măiestriei cu care gen. Cănciulescu s-a achitat de sarcina de reprezentant al oştirii la Chişinău în calitatea de comandant al Corpului III Armată şi al garnizoanei, unde a ştiut să întreţină cele mai bune relaţii cu şefii autorităţilor civile, eclesiastice şi sociale”, după cum nota în octombrie 1933 Inspectorul General de Armată, generalul Gorsky.

23

CĂRĂRILE DESTINULUI. GENERALUL DE CORP DE ARMATĂ ION D. CULCER, FOST COMANDANT AL ARMATEI I (1915-1916)

General de brigadă (r) Constantin ISPAS

Născut: august 1853. Decedat: septembrie 1928.

„... Generale Culcer, ai fost un mare comandant de armată în război, capabil şi viteaz, ai fost un general glorios al ţării şi al Armatei tale, ai fost un mare nedreptăţit, ai fost victima capacităţii tale însăşi si a celor ce nu te-au înţeles!” (Din cuvântul generalului Alex. Lupaşcu-Stejar, un fost elev şi subordonat al său, rostit la cuvântarea funebră din Cimitirul de Onoare al Eroilor din Târgu-Jiu)

Generalul de corp de armată Ion D. Culcer, în cei 40 de ani de strălucită carieră militară, a dovedit a fi un profund gânditor în domeniul teoriei militare şi, mai ales, un brav strateg şi comandant de război. De asemenea, generalul gorjean s-a remarcat în mod deosebit prin titanica şi fructuoasa muncă depusă la construcţia liniilor de fortificaţii din jurul Capitalei şi de pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi. El face parte din galeria marilor personalităţi militare care, prin cugetul şi activitatea lor, au pus bazele organizării şi instruirii armatei române într-o perioadă destul de frământată şi grea pentru ţară.

Generalul Ion D. Culcer, fiul doctorului Dumitru Culcer şi al Anicăi, născută Otetelişanu, a văzut lumina zilei în Târgu-Jiu, la 17 august

1853. După terminarea studiilor medii, urmează cursurile Şcolii militare de ofiţeri între anii 1871-1873, fiind avansat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Batalionul 1 Geniu. În anul următor este mutat în cadrul Regimentului 3 Linie, iar în 1874, sublocotenentul Ion D. Culcer este trimis de statul român să urmeze Şcoala Politehnică din Paris. Revenind în ţară cu rezultate şi aprecieri deosebite, obţinute pe timpul specializării în Franţa, sublocotenentul Ion D. Culcer este repartizat la Regimentul 2 Dorobanţi, cu care participă la Războiul de Independenţă (1877-1878). Fiind rănit, este internat în Spitalul Militar Craiova. Refăcut, se întoarce pe front şi participă activ la luptele crâncene de la Plevna şi Vidin. Pentru iniţiativa, curajul şi priceperea conducerii în luptă a batalionului de geniu, a fost decorat cu medaliile: “Sfântul Stanislav” cls. a III-a cu spade şi rozetă; “Virtutea Militară” de aur; “Crucea trecerii Dunării” şi “Apărarea Independenţei”.

Ţinându-se seama de calităţile de excepţie şi de meritele sale, locotenentul Ion D. Culcer este trimis din nou, după război, să-şi desăvârşească studiile de specialitate la Şcoala superioară de la FONTAINBLEAU.

AM FOST 15 ANI PROFESOR ÎN ŞCOLI MILITARE ŞI CIVILE După absolvirea acestei înalte funcţii de învăţământ, Ion D. Culcer este avansat, la excepţional, în gradul de

căpitan şi promovat ca profesor la Şcoala militară de ofiţeri de geniu şi transmisiuni. Iată câteva din mărturisirile sale ca dascăl şi pedagog: “Am fost foarte sever, dar drept, cu elevii mei; nu i-am promovat înainte de a-i examina cel puţin 15 minute pe

fiecare (...). De asemenea, fiind preşedinte al comisiunei pentru examenul la gradul de ofiţer de rezervă, am constatat că,

de unde în anii precedenţi, n-aveau decât 40-50 de candidaţi, acest număr s-a încincit, deschizându-se porţile facultăţilor, la toţi acei care au dat probă de INCAPACITATE în anii trecuţi, precum şi la aceia care nu au reuşit în anul curent (...). (E vorba de amestecul autorităţilor superioare - n.n. C.I.). Tot cu ocazia examenelor pentru şcolile militare, am constatat că cei mai buni elevi promovau din liceele de la periferia ţării şi cei mai răi din Bucureşti.

Ce poate proba mai mult decât acest fapt că răul creşte către focarul favoritismului şi toleranţilor! Credinţa că nimic nu se poate face fără protecţie este atât de înrădăcinată în tinerime încât chiar cei mai buni pierd curajul, când este vorba să se prezinte la un examen dacă nu are recomandaţiune”, remarca îndreptăţit şi cu amărăciune viitorul general.

În consecinţă, profesorul Ion D. Culcer este de părere că, şi în instrucţiunea publică, ca oriunde, legile progresiste trebuie să urmeze educaţia morală a societăţii, iar nu să o preceadă. Acest adevăr cred că se vede lămurit şi în starea de anarhie în care au intrat vecinii şi aliaţii noştri în urma revoluţiunii şi a “principiilor democratice răspândite în masa unui popor care n-a fost pregătit mai înainte pentru aceasta”, constata, iarăşi, cu temei, tânărul ofiţer.

“Ne-am servit de instrucţia culeasă din străinătate - notează generalul Culcer - ca să brodăm pe canavasul bizantin, sau, mai bine zis, pe cel fanariot, cunoscut de toţi din punct de vedere al caracterelor, prin urmare trebuie să se spuie tot, să se facă tot, pentru ca să se ia măsuri de îndreptare. Exemplu: Japonezii, a căror renaştere începe la 1867, au cules ca şi noi instrucţia în străinătate, însă ei au brodat pe vechiul lor canavas care era cu desăvârşire opus celui bizantin. Roadele s-au văzut în campania din 1904, când armata şi poporul japonez au atras atenţiunea şi stima întregii lumi civilizate.

24

Cred - spune generalul Culcer - că este timpul să spălăm şi să scărmănăm lâna murdară şi încâlcită, pentru a face un caer din care să toarcem un fir alb şi frumos, cu care, pe urmă, să brodăm pe canavasul poporului cât mai repede şi înainte ca el să fie pătat de influenţele politice. Trebuie să înţelegem că în toate acţiunile omeneşti şi cele de stat sunt răspunderi corespunzătoare împrejurărilor şi timpului în care faptele să întâmplă.

Prin toleranţă şi prin ceea ce va spune istoria, atunci când detaliurile acestor fapte vor fi date uitării sau şterse din liniile mari ale documentelor pe care se sprijină istoria, nu se poate îndrepta răul, nu se pot forma caracterele şi, mai ales, nu se pot pune pe calea ordinei generaţiunile tinere ce vor participa mâine la viaţa politică şi socială - notează el cu dreaptă motivaţie.

“Întotdeauna le-am spus elevilor mei, militari sau civili, că a întări o societate este o sarcină foarte grea. Foarte multe din elementele vieţii noastre individuale şi sociale trebuiesc serios schimbate”. Şi mai departe: “Trebuie să câştigăm asemenea simţământului şi datoriei, pe cel al răspunderii care ne lipseşte puţin şi al solidarităţii care ne lipseşte şi mai mult. Dacă aceste virtuţi sunt trebuincioase Franţei, stat mare şi puternic, care are înapoia sa destul fond de rezistenţă, cu atât mai mult ele ne sunt trebuincioase nouă, stat mic, care se poate prăbuşi în urma unor greşeli, neprevederi, interese personale sau lupte interne”.

BUN OBSERVATOR AL EPOCII SALE Dincolo de preocupările militare şi didactice, Ion D. Culcer l-a cunoscut, în mod aproape sigur, pe marele

nostru poet naţional, Mihai Eminescu. a fost prieten cu alţi oameni de seamă ai spiritualităţii şi culturii româneşti, atât în ţară cât şi la Paris, leagăn de civilizaţie şi matcă de formare a intelectualităţii române de-a lungul vremurilor. Despre publicistul Eminescu, mereu actual până azi, generalul Ion D. Culcer afirma: “Eminescu, acest mare cugetător al neamului românesc, acest mare observator al stării noastre sociale, psihologice şi politice, lămureşte care sunt cauzele influienţei austriace asupra românilor din principate. Ceea ce el a scris însă, în loc să ne servească ca directive pentru viitor, a rămas fără folos. Concluziile ce putem trage din observaţiile şi poveţile lui Eminescu sunt următoarele: Influienţele străine - ori care ar fi ele -, încep printr-o infiltraţiune în golurile lăsate de noi, în diferitele ramuri ale activităţii statului: politice, economice etc., care, cu timpul, prind rădăcini adânci în toate direcţiunile, sfârşind prin completa acaparare morală şi materială a statului şi a individului. Singurii vinovaţi de acest rău şi primejdie naţională suntem noi; adică clasa conducătoare, zisă cu cultură şi educaţiune, care, pentru bun trai, fără muncă, alergare vecinică după drepturi, prerogative, interese, onoruri, sustragere sistematică de la ori ce fel de datorie de interesul comun, destrăbălare în viaţa publică şi privată etc., etc., lasă acele goluri despre care vorbesc mai sus, goluri în care străinul muncitor şi prevăzător pătrunde cu uşurinţă.

Am uitat sau nu voim să ne aducem aminte de fabula toporului cu pădurea. Pe câtă vreme fierul toporului singur va zgâria coaja copacilor din pădure, nu va fi nici o primejdie; dacă el însă îşi va pune coadă luată din inima pădurii, va fi vai de ea. În sfârşit, dacă vom urma a nu ne aduce aminte de această fabulă, de morala ei şi de poveţile marelui Eminescu, pentru a umple prin stabilitate, muncă şi economie golurile ce lăsăm cu voinţă în urma noastră, vom rămâne cu siguranţă şi în viitor ceea ce am fost în trecut şi ceea ce suntem şi astăzi; cel mult vom schimba arendaşii, atât tot; iar vina va cădea absolut numai pe noi”.

Câtă substanţă şi adevăr se găseşte în cuvintele eminentului general gorjean, rostite cu 113 ani în urmă! La 1 aprilie 1887, I.D. Culcer este avansat la gradul de maior şi numit în funcţia de comandant al Regimentului

1 Geniu. De asemenea, i se încredinţează executarea pe teren a planurilor generalului belgian BRIALMONT, pentru construirea liniilor de fortificaţii din jurul Capitalei şi de pe aliniamentului FOCŞANI-NĂMOLOASA-GALAţI, iar mai târziu fortificarea capului de pod de la CERNAVODĂ, precum şi armarea tuturor acestor fortificaţii.

În legătură cu această problemă, generalul I. D. Culcer arată în anul 1906: “Atunci când capul statului conducea politica externă spre Europa Centrală, atunci când partidele noastre politice se desinteresau şi urmau cu supunere şi fără păreri proprii această politică, s-a proiectat şi întărit prin fortificaţiuni ţara. În vederea unei rezistenţe şi acţiuni către NORD-EST, construindu-se linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi; prelungită spre NORD prin munţii Moldovei. Dureros este faptul că aceste fortificaţii nu au putut fi folosite în primul război mondial, fiind orientate (întoarse) spre Nord-Est şi, în consecinţă, au fost dezarmate cu uşurinţă”.

Datorită calităţilor sale de excepţie, în primăvara anului 1891 este mutat în cadrul Administraţiei Centrale a Războiului, iar pe data de 5 mai 1891 este avansat la gradul de locotenent-colonel.

În următorii cinci ani, urmează o ascensiune rapidă pe treptele ierarhiei militare, ocupând funcţii deosebit de importante în cadrul Marelui Stat Major. La 1 ianuarie 1895 este avansat la gradul de colonel, iar în toamna anului următor este numit Şef de Stat Major al Corpului 1 Armată, funcţie pe care o îndeplineşte cu deosebit succes până în vara anului 1897, când revine din nou la comanda Regimentului 1 Geniu, pentru o perioadă de 4 ani.

Începând cu data de 1 aprilie 1904, îndeplineşte cu pricepere şi chibzuinţă funcţia de comandant al Regimentului 1 Infanterie, timp în care face dovada unui ofiţer inteligent şi destoinic, fapt pentru care este avansat la gradul de general de brigadă şi numit în funcţia de comandant al Brigăzii 3 Infanterie.

Ca o recunoaştere a meritelor sale de comandant şi a priceperii dovedite în instruirea şi educarea trupelor, este promovat în funcţia de secretar general în Ministerul de Război. În această nobilă funcţie a desfăşurat o intensă activitate pentru definirea bugetului Ministerului de Război şi, mai ales, pentru menţinerea acestuia (care nu era deloc pe placul politicienilor), în scopul de a nu se deteriora potenţialul de apărare al statului.

La 1 septembrie 1911 este avansat la gradul de general de divizie şi trecut în rezervă din oficiu pentru limită de vârstă.

În perioada premergătoare campaniei din Bulgaria (1913) generalul Ion D. Culcer este rechemat sub drapel şi îndeplineşte succesiv funcţiile de comandant al Diviziei a 5-a “Buzău”, Diviziei a 9-a “Constanţa”, Diviziei a 3-a şi, în

25

final, al Corpului 3 Armată, funcţii pe care le-a onorat aşa cum se cuvine. În primăvara anului 1913 este numit în funcţia de comandant al Corpului 5 Armată. În timpul războaielor

balcanice a comandat armata de ocupaţie în Cadrilater, având drepturi absolute asupra justiţiei ţării ocupate, conform Convenţiei de la HAGA. Cu autoritatea-i cunoscută şi dând dovada bunului simţ pe care trebuie să-l aibă un comandant şef în ţară inamică şi în timp de ocupaţie militară, generalul de divizie Ion D. Culcer a acţionat ferm pentru a nu se atinge sub nici un fel demnitatea şi interesele populaţiei din provinciile ocupate.

Pe timpul operaţiunilor militare din Cadrilater am avut ocaziunea, mărturiseşte generalul Culcer, să constat multe cazuri săvârşite din partea jandarmilor rurali puşi la dispoziţia mea de către Ministerul de Interne, cazuri care deşi raportate organelor în drept, nu li s-a dat nici o urmare, cum nu s-a dat nici proceselor verbale semnate de Comisia de control administrativ şi gestiune a intendenţei, deoarece aceste procese verbale vizau pe unii furnizori cu influenţă în guvernele de atunci.

Solidaritatea între capii guvernelor şi subalternii lor este atât de mare încât, aceştia din urmă sunt susţinuţi sau ocrotiţi oricare ar fi abaterile lor de la datorie, cinste şi moralitate; mai mult încă, ei sunt susţinuţi chiar atunci când calcă în picioare principiile la care ţara s-a angajat în interesul ei şi în faţa puterilor străine.

Începând cu data de 1 aprilie 1914, generalul de divizie Ion D. Culcer este promovat în funcţia de Inspector general al Armatei, obligaţie pe care şi-o onorează în mod cu totul deosebit.

PE PLATOUL COTROCENILOR O adunare la care a asistat chiar M.S.Regele Într-o asemenea situaţie trebuia să păstrez discreţiunea cerută unui soldat, căutând ca prin poveţe şi

observaţiuni (culese cu ocazia inspecţiilor făcute) pe care le adresam ofiţerilor îndemnându-i a rămâne soldaţi, a nu cleveti, a nu face pe agenţii de propagandă la crearea de curenţi dăunători ţării.

Făceam totul ca să-i conving că guvernul singur are însărcinarea şi răspunderea în conducerea afacerilor ţării şi că, prin urmare, trebuie să-i lase linistea şi timpul trebuincios pentru a hotărî.

Armata fiind un organ de execuţie, trebuie să aştepte ordinele ce i se vor da, cu credinţa că guvernul în hotărârile sale, va căuta să pună de acord interesele ţării, cu tot ce trebuie pentru a ridica şi moralul ei.

Toate acestea aveau la bază prudenţa cerută unui stat mic, prudenţă care trebuia să formeze tăria şi demnitatea sa.

Vorbele şi actele mele erau însă judecate de cei zgomotoşi, dezinteresaţi şi competenţi în toate chestiunile politice şi militare, drept antipartinice făcute în folosul vrăjmaşului ţării, pentru că adevărul nu stă niciodată în faţa unei judecăţi preconcepute.

Un distins soldat şi general francez, vorbindu-mi de situaţia grea a statelor mici, îmi spunea: „Înţeleg ca un stat mic să evite de două ori înainte de a se angaja, pentru că el nu are niciun fond de rezistenţă

pe care să se sprijine. În caz de nesucces este în joc existenţa sa”. La noi se crede că hotărârile nu trebuie să se sprijine pe judecată şi prudenţă, ci pe impulsivitate sau alte cauze. În această stare de resurcitare morală, de indeciziune, de intrigi şi calomnii, ţara noastră a trăit aproape doi

ani până la intrarea sa în acţiune, în care timp abia s-au completat parte din lipsurile armatei, astfel că nu mă tem a spune că am intrat în campanie nepregătiţi.

Pentru limită de vârstă, este trecut din oficiu în poziţia de rezervist. Prin Înalt Decret nr. 807 din 1915 se menţine totuşi un an în activitate; este avansat la gradul de general de

corp de armată şi numit de regele Carol I la comanda Armatei I, aflată pe frontul carpatic al Olteniei de la Orşova la Defileul Turnu Roşu.

La începutul campaniei, planul de operaţii-ofensiv s-a realizat uşor şi foarte repede, din cauza rezistenţei relativ scăzute a inamicului. În câteva zile, trupele Armatei 1 au ajuns pe linia SIBIU, NORD- PETROŞANI şi CERNA. În această situaţie, survine înfrângerea trupelor române pe frontul de sud (Dobrogea) şi împingerea lor spre COBADIN. Acum, armata română îşi modifică ideea generală, ofensivă, şi trece la o atitudine defensivă. La aceasta se adaugă şi faptul că armata rusă aliată nu a urmat mişcarea ofensivă, aşa cum se prevăzuse în plan.

Înfrângerea survenită pe frontul de sud a necesitat o manevră de forţe, în sensul că au fost luate de la Armata 1 cele două divizii aflate în rezerva sa, slăbindu-i astfel considerabil capacitatea de luptă.

În prima parte a campaniei (15 august – 10 octombrie 1916) generalul Ion D. Culcer a condus cu multă competenţă trupele armatei 1-a pe frontul din Transilvania şi Oltenia.

Între 2-17 septembrie inamicul a atacat pe tot frontul, reuşnd să realizeze prima victorie la Jiu şi bătălia de la sud de Sibiu.

În această perioadă când situaţia pe frontul Armatei 1-a devenea din ce în ce mai critică, Marele Cartier General emite o serie de ordine şi rapoarte care scot în evidenţă necesitatea de a se lua de urgenţă măsuri organizatorice pentru defensivă a teritoriului Olteniei - măsuri care vizau în principal Comandamentul Armatei 1-a.

Iată că ideea de organizare din timp a unui nou aliniament pe râul Olt (nu sub presiunea puternică a inamicului) îşi avea originea în documentele elaborate de Marele Cartier General, şi generalul Culcer ca specialist militar fortificaţii şi ca un general cu largi şi profunde cunoştinţe de ordin operativ-strategic - propunea de fapt măsuri practice care se înscriau în concepţia Marelui Cartier General.

Pentru informare redăm în cele ce urmează un document al Secţiei Operaţii din Marele Cartier General.

26

REGATUL ROMÂNIEI 22 septembrie, 1916 MARELE CARTIER GENERAL Secţia Operaţiilor - biroul Operaţiilor

REFERAT

Şansele războiului fiind variabile, Marele Cartier General are îndatorirea de a prevedea şi pregăti măsuri pentru

a face faţă şi la situaţii critice. O asemenea situaţie ar fi aceea care ar decurge din atacuri concentrice executate de inamic, cu forţe superioare şi simultaneu, pe văile Dunării, Jiului şi Oltului, precum şi între ele. Dat fiind că inamicul îşi sporeste continuu forţele sale, situaţiunea de mai sus poate deveni probabilă.

În faţa unei asemenea situaţi va trebui ca, cel puţin trecător, să părăsim o parte sau chiar întreaga Oltenie, pentru a restrânge frontul general operativ.

O asemenea hotărâre energică, pentru a putea fi aplicată, trebuie pregătită din timp pri o serie de dispoziţiuni, după cum urmează.

1. Măsuri pentru organizarea defensivă a teritoriului Olteniei. A se întări o serie de poziţii succesive de rezistenţe în interiorul Olteniei, de la frontierele de vest şî de nord, până la valea Oltului inclusiv. Îălţimile care domină văile Motrului, Jiului, Olteţului ş Oltului se pretează în bune condiţiuni pentru acest scop. S-a dat deja ordin Armatei I în scopul de a studia aceste noi poziţiuni şi a începe şi lucrările, servindu-se de populaţiunea civilă rechiziţională.

2. ......... 3. ........ 4. ........ Pentru ca aceste operaţuni să se poată pregăti ş executa în bune condiţiuni, ele trebuie să fie concepute,

organizate şi dirijate de una şi aceeaşi autoritate. Această autoritate nu poate fi decât Comandamentul Armatei I, care urmează să fie secondat, în ceea ce priveşte relaţiunile cu autorităţile civile şi cu populaţiunea din Oltenia, de către un comisar general al guvernului.

În ceea ce priveşte strămutarea părţilor sedentare, ea urmează a se pregăti şi executa tot sub direcţia Armatei I, în unire cu Marele Stat Major (P.S.).

Şeful Secţiei Operaţiilor

Colonel Ioan RĂŞCANU

/REZOLUŢIE/

23.09.1916

La raportul de azi M.S.Regele a aprobat să se înceapă evacuările propuse şi Armata I să întocmească urgent proiectul lucrărilor de apărare defensivă a Olteniei.

Din Înalt Ordin General de brigadă DUMITRU ILIESCU

PRĂBUŞIREA FRONTULUI DIN OLTENIA 9-14 octombrie 1916

Începând cu a doua jumătate a lunii septembrie, situaţia trupelor Armatei I, pe întregul front s-a înrăutăţit, în

timp ce forţa combativă a inamicului creşte continuu prin sosirea în zona de operaţii a unor noi unităţi alpine, de cavalerie şi artilerie.

Această situaţie este reflectată în telegramele trimise de comandantul Diviziei XI Infanterie, aflată în contact nemijlocit cu inamicul şi rezistă cu greu presiunii acestuia.

* În zilele de 9 şi 10 octombrie telegramele ce sosesc la Cartierul armatei devin din ce în ce mai îngrijorătoare se

pierd mai toate înălţimile de pe linia de luptă cuprinse între Buliga şi Jiu; iar Comandantul diviziei mă înştiinţează că consideră situaţia ca foarte critică; deoarece vrăjmaşul cu forţe superioare caută să rupă frontul şi să pătrundă în câmpia Jiului.

La 11 octombrie situaţia devine şi mai gravă: Comandantul diviziei prin telegrama No. 371 ora 2 noaptea, îmi face următoarea comunicare:

“In urma unui violent bombardament cu artileria grea inamică (neîntrebuinţată până acum) şi a unor furioase atacuri date de trupe proaspete germano-austriace, cu efective mult superioare nouă, trupele noastre au pierdut până la această oră: Dealul Scurtu, Piscu Rusesc, Dealul Mutu, Dealul Stroja, Murgile şi Cândeţul), etc, etc.

Comandantul Diviziei XI-a General (ss) Cocorăscu

Din această telegramă rezultă că mai toate piscurile după coama de frontieră erau pierdute şi având în vedere

ordinul Marelui Cartier nr. 1972 din 2 oct. 1916 de a nu lua măsuri de retragere decât după o prealabilă aprobare a

27

M.C.G. am expediat Marelui Cartier următoarea telegramă cu nr. 665 din 11 oct. 1916. “Divizia XI-a raportează că este atacată pe tot frontul de forţe excesiv de superioare. Trupele sunt în completă retragere fiind îtoarse pe aripa stângă de forţe superioare. Întreaga regiune e ameninţată a fi cucerită. Cu onoare se cer ordine hotărâte de urmare, faţă cu situaţia ce ne ameninţă ca inamicul să taie retragerea

Diviziei I. Cerna.

Comandantul Armatei I General de divizie (ss) I. Culcer

Cererea ce am făcut cu telegrama No. 665 nu a fost admisă şi ca urmare am primit Înaltul ordin de a lăsa

comanda Generalului Dragalina, făcând să se execute de urgenţă ordinul cu No.2169, relativ la modificarea repartiţii forţelor armatei şi Diviziei 11-a pentru Piteşti.

O DECIZIE dezastruoasă luată în momente dramatice, de grea cumpănă, pentru trupele şi comandamentul Armatei I-a, care se afla în toiul luptelor cu armata germană. De fapt această decizie eronată a fost favorabilă numai pentru inamic şi care, de fapt a dus la prăbuşirea frontului din nordul Olteniei.

COMANDAMENTUL DE CĂPETENIE Nr. 2262

11 octombrie Către ARMATA I

La rapoartele nr. 664 şi 665. În situaţia actuală nu admit să se vorbească de retragere. Inamicul este şi el obosit şi dacă caută să întoarcă vreuna din poziţiile noastre poate să fie şi el întors la rândul

său, deci trebuie contraatacat cu vigoare. Terenul nu se va ceda decât pas cu pas şi contraatacând mereu. Trebuie ca toată lumea, începând de la generalul comandant al armatei să desfăşoare o energie extremă; trebuie

a se utiliza aptitudinea fundamentală a soldatului nostru: vrednicia la atac. Orice defecţiune, orice idee de retragere nemotivată de presiunea reală a inamicului, trebuie reprimată imediat

cu pedepse capitale. Armata de Nord într-o situaţie dificilă şi în faţa atacurilor unor forţe superioare a contraatacat admirabil, 10

zile de-a rândul, şi a reuşit să izgonească pe inamic peste frontieră. Aştept acelaşi lucru de la Armata 1. În locul generalului Culcer (Ioan) numesc comandant al Armatei I pe generalul Dragalina Ioan. În locul generalului Lupescu Alexandru, numesc şef de stat-major al Armatei I pe locotenentul-colonel

Găvănescu Constantin. Binevoiţi a dispune executarea celor mai de sus, precum şi a dispoziţiunilor ordinului nr.2 169.

FERDINAND

*** M.Ap.N.-M.St.M. Serviciul Istoric, România în războiul mondial 1916-1919, vol.3, partea I. Documente, anexe, documentul nr. 465.

Înaltul Ordin pentru lăsarea comenzii, felul cum este conceput şi faptele petrecute probează îndeajuns

informaţiunile neexacte asupra Armatei I date M.S.Regelui, prin grija de interese a acelor persoane şi autorităţi care căutau să atribuie comandamentului Armatei I-a pericolul unei invazii pe teritoriul naţional, pericol ce se crease prin situaţia tactică şi strategică concepută pentru apărarea Olteniei.

Este dar de presupus că multe din informaţiile cuprinse în rapoartele zilnice privitoare la Armata I-a nu erau comunicate de Marele Catier Majestăţii Sale Regelui.

Interesele politicienilor s-au amestecat în operaţiunile militare şi Marele Cartier General fie că nu a înţeles că aceştia din urmă, fie că voit să dea preponderenţă celor dintâi, a indus în eroare pe M.S.Regele asupra adevăratei situaţii a armatei, hotărându-se înlocuirea mea; înlocuire care prin serviciu meu de siguranţă şi informaţiuni o cunoşteam deja de aproape 10 zile – remarcă demn, dar cu amărăciune generalul gorjean.

Există o axiomă pentru lumea militară că o retragere în ordine şi la timp echivalează cu un succes. Păstrând tot respectul şi devotamentul ce am pentru Majestatea Sa Regele, păstrând toată recunoştinţa ce îi

datorez pentru înalta bunăvoinţă ce mi-a arătat în cariera mea, sunt silit a-mi apăra onoarea şi a expune faptele astfel cum au fost, pentru că am credinţa că nu i s-a arătat adevărata situaţie a Armatei I.

Datoria şi respectul către Majestatea Sa Regele impunea Marelui Cartier General a face ca înaltele ordine să se sprijine pe date reale, bine studiate, iar nu să servească să acopere greşelile sale cu persoana Regelui.

Cu toate sacrificiile făcute în prima parte a lunii noiembrie 1916, bătălia de la Jiu a fost pierdută; puhoiul inamic se revarsă cu furie, ocupă Filiaşii şi, la 21 noiembrie pătrundea în Craiova.

Campania din 1916 se poate spune că se sfârşise. Era un sfârşit trist care sfâşia inimile de durere tuturor

28

românilor. Mândra noastră armată, care cu patru luni înainte se avântase peste Carpaţi ca să-i elibereze pe fraţii români de

acolo, fusese nevoită să sufere înfrângeri dureroase şi să se retragă cu inima sângerândă, lăsând o parte din ţară sub ocupaţia inamicului.

Până la izbucnirea războiului ne-a plăcut să ne încredem în alintarea norocului şi în bogăţiile ţării, de la care

aşteptam totul. Ne-a trebuit însă lecţia aspră a înfrângerilor din campania din 1916 care să ne aducă la realitate şi să ne înveţe

ceea ce nu fusesem în stare s-o facem mai înainte: că viaţa şi independenţa unui popor şi a unei ţări nu vin de la sine, ci ele sunt asigurate şi plătite cu sacrificii umane şi materiale, care sunt cu atât mai mari cu cât pasivitatea şi lipsa de prevedere au dăinuit mai mult.

* În cei peste 40 de ani de carieră militară, generalul Ion D. Culcer s-a ilustrat şi ca un gânditor militar de

prestigiu, având o frumoasă contribuţie la dezvoltarea istoriei şi teoriei militare, prin scrierile sale, dintre care enumerăm: “Războaiele se pierd din timp de pace”, “Pregătirea sufletească a poporului prin educaţie şi instrucţie”, “Instrucţiunea superioară, primară şi educaţia poporului”, “O puternică organizare internă”, “Pregătirea armatei”, “Chestiunea fortificaţiilor”, “Operaţiunile militare şi forţa militară a statului”, “Reorganizarea armatei, în raport de situaţia geografico-militară şi economică a statului” etc.

Prin intermediul acestor lucrări autorul a avansat idei şi concluzii valoroase - multe din ele probate în primul război mondial. De asemenea, generalul Ion D. Culcer se înscrie drept unul din cei mai importanţi profesionişti ai armatei române de dinaintea primului război mondial) în domeniul artei organizării şi execuţiei fortificaţiilor de campanie.

Referindu-se la forţa militară a statului român, generalul Ion D. Culcer notează în memoriile sale: “Am fost şi sunt părtaş al sporirei efectivelor în armata noastră, pentru că, chiar în cazul unei bune organizări, o prea mare disproporţie de număr între părţile angajate poate fi dăunătoare calităţii; această sporire trebuie făcută numai în raport cu puterea militară a vecinilor noştri cei mici şi cu puţine mijloace pe care guvernele le pun la dispoziţia Ministerului de Război pentru apărarea naţională”.

În anul 1905 a făcut propuneri de reorganizare a armatei. În esenţă ele se rezumau la: 1. Suprimarea corpurilor de armată şi organizarea pe divizii, fiecare cu trei inspectorate care să se ocupe numai de mobilizare şi instrucţie; 2. Regimentele să fie organizate pe patru batalioane, din care două permanente şi două teritoriale.

Din punct de vedere al instrucţiei, el preconiza sporirea numărului de zile la concentrările din toamnă şi chemarea deodată a două contingente, pentru a împrospăta repede instrucţia a două contingente cu care s-ar fi putut mobiliza zece divizii active şi cinci de rezervă. Dar, prin căderea guvernului, această reorganizare nu a mai avut loc. De reţinut că aceste propuneri au fost aprobate pe deplin în Campania din 1916. De asemenea, notează generalul Culcer: “De nenumărate ori am atras atenţia spunând că nu suntem pregătiţi pentru o campanie atât de grea deoarece nu dispunem de resurse industriale, metalurgice, pentru a înlocui consumurile şi pierderile, resurse care formează baza succesului în război.

Mi s-a răspuns că acest lucru nu are importanţă, că vom face şi noi ca ceilalţi beligeranţi care au intrat în campanie nepregătiţi şi care au completat lipsurile pe timpul desfăşurării războiului.

ţara şi interesele ei au fost călăuza care m-au condus în toate acţiunile mele, fără nici o altă preocupare. În tot ceea ce am spus şi făcut nu am avut alt judecător decât conştiinţa mea, în faţa căreia sunt liniştit, fiindcă mi-am făcut datoria ca soldat în împrejurările grele prin care a trecut ţara.

În sfârşit, ceea ce am scris în lucrările mele le destin în special familiei mele, căreia sunt dator să-i păstrez cinstea numelui şi convingerea că am lucrat şi judecat numai cu sentimente româneşti. Las scris aceste fapte pentru că sunt nevoit să-mi apăr cinstea şi numele pe care l-am ocrotit o viaţă întreagă...”.

Şi, fapt emoţionant pentru onoarea, cinstea şi demnitatea unui brav general al Oştirii Române, el mai mărturiseşte: “Fac conştiincios mărturisirea că, în întreaga mea activitate, n-am dat concursul meu la nici unul din partidele politice, pentru cuvântul că am voit să rămân soldat, pe tot timpul cât voi purta uniforma, urmând pas cu pas îndatoririle prevăzute în legile şi regulamentele militare, mai ales în privinţa cinstei şi legalităţii”. Pilduitoare atitudine!

Din 1918, după încheierea armistiţiului şi până la moarte, generalul Ion Culcer a fost preşedintele Asociaţiei Generale a Ofiţerilor în Rezervă şi Retragere.

S-a stins din viaţă în septembrie 1928, pe un pat sărăcăcios de spital, regretând până-n ultima clipă de viaţă că nu căzuse pe front, la datorie, cum se întâmplase cu generalul Ion Dragalina, care i-a succedat la comandă, atunci, în 1916. A fost înmormântat cu înalte onoruri impuse de rang, prestigiu şi capacitate militară, în Cimitirul Eroilor din Târgu-Jiu, la capătul dinspre coama Carpaţilor.

“...Generale Culcer, ai fost un mare comandant de armată în război, capabil şi viteaz, ai fost un general glo-rios al ţării şi al Armatei tale, ai fost un mare nedreptăţit, ai fost victima capacităţii tale însăşi şi a celor ce nu te-au înţeles!” - rostea în cuvântarea funebră generalul(r) Alexandru Lupaşcu-Stejar, un fost elev şi subaltern al său.

La 27 ianuarie 1931, bunul său prieten, sculptorul Al. Severin, scria: “În luna septembrie 1928 l-am dus la locul de veci, în cimitirul de onoare din Târgu-Jiu, i-am pus cu evlavie şi adânc mişcat chipiul pe cap, “Steaua României” pe piept şi Ordinul “Vulturul negru” alături, apoi am aşezat capacul peste sicriu. Ca un prinos al sentimentelor mele de respect şi admiraţie pentru distinsul Ostaş înţelept şi mare Român, a cărui figură m-am ostenit s-o nemuresc în bronz”.

29

VICTOR POPESCU - UN GORJAN ÎN REZISTENŢA ANTIGERMANĂ (NOIEMBRIE 1916 – FEBRUARIE 1918)

Hadrian GORUN

Gheorghe GORUN

I. Atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914) şi asasinarea prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Frantz Ferdinand1 a fost preludiul primei mari conflagraţii mondiale. Deşi legat printr-un tratat de alianţă cu Puterile Centrale, Regatul Român consideră inaplicabil principiul casus foederis (în condiţiile agresiunii austro-ungare asupra Serbiei), iar Consiliul de Coroană (21 iulie/3 august 1914) decide că România este absolvită de orice obligaţie asumată prin Tratatul din 1883.2

Urmează doi ani grei de aşteptare3. După ce Consiliul de Coroană din 15/28 august 1916 decide alăturarea României Puterilor Antantei, Germania, Turcia, Bulgaria ne declară război deşi guvernul de la Bucureşti şi Suveranul Ţării declaraseră război doar Austro-Ungariei.4

În 15 august 1916, România a declarat mobilizarea generală. Au fost mobilizaţi 19.843 ofiţeri şi elevi (ai şcolilor militare) şi 813.758 reangajaţi şi oameni de trupă, din care 15.949 ofiţeri şi 642.139 oameni de trupă alcătuiau armata de operaţiuni.5 Cele 4 armate au acoperit un front de 1500 km6, cel mai lung front al războiului. Armatei I (coordonată de generalul Ioan Culcer) îi revenea misiunea să acopere zona de la Calafat, Varcierova pe masivul muntos al Olteniei până la izvoarele Argeşului.7

Din această armată făcea parte şi grupul Jiu (7 batalioane şi 8 baterii), comandat de colonelul Ion I. Anastasiu.8

Regimentele 18 şi 58 Infanterie Gorj se găseau cantonate în satele de munte în momentul decretării mobilizării, Imediat cele două unităţi au inaintat, pe Defileul Jiului, în Transilvania, reuşind, în decurs de câteva zile, să obţină victorii în luptele cu unităţile armatei austro-ungare9 , reuşind să ajungă pe obiectivele ordonate (Petrina-Mina Vulcan) la 6 august 1916. Înaintarea continuă până la 27 august când grupul Jiu ajunge în defileul Merişor, dar căderea Turtucaiei determină Marele Cartier Militar General să ordone oprirea înaintării în Transilvania .10 După lupte cu sorţi schimbători, Regimentul 18 Gorj se retrage până la Sâmbotin, Cartiu Turcineşti (12 octombrie 1916)11. Urmează eroica rezistenţă de la Podul Jiului (Tg.Jiu), la 14 octombrie 12, moment care a întârziat cu două luni înaintarea armatelor germano-austro-ungare spre zona muntoasă, conform relatărilor din presa străină.13 Din nefericire, şi datorită motivelor arhicunoscute, ofensiva germană nu mai poate fi stăvilită iar bătălia pentru Bucureşti este pierdută la 20 noiembrie/3 decembrie.14 Mai puţin cunoscut este episodul capturării de către Germania a unui ofiţer din Statul Major, care avea asupra sa planul românesc de operaţii.15

II. În această odisee a pierderii unei mari părţi din teritoriul ţării facem cunoştinţă cu eroul Victor Popescu din Valea cu Apă, judeţul Gorj. Fiu de învăţător (Dumitru Popescu), dintr-o familie cu 11 copii (din care opt în viaţă), Victor Popescu s-a născut în 1880 în satul natal, a urmat cursurile Şcolii Normale din Bucureşti şi după efectuarea stagiului militar (în regimentul 18 Infanterie Gorj), a devenit învăţător, înlocuindu-l la Şcoala Valea cu Apă pe părintele său.16 Ca toti învăţătorii, este concentrat la începutul anului 1916 şi urmează un curs de formare şi de perfecţionare militară la Regimentul 21 Dorobanţi din Bucureşti.17 Participă la războiul întregirii neamului din prima zi a mobilizării, înrolat în Regimentul 18 Infanterie (comandant colonel Constantin Jipa), Batalionul I (comandant-locotenent-colonel Andrei Nicolau), compania a III-a (comandant-căpitan Gheorghe Gutuleanu), şi conduce (având gradul de sublocotenent), plutonul III din amintita companie.18 Participă la luptele din Defileul Jiului şi este rănit la nord de oraşul Lupeni.19 Revine curând la comanda plutonului şi îşi conduce soldaţii până în 5 noiembrie 1916 (stil vechi), când „în lupa de pe Dealul dintre Bratuia şi Răşina (lângă Ţicleni – n.n.), fiind înconjuraţi de inamic şi nemaiavând putinţa de a ne salva, am fost capturaţi, o bună parte din Reg.18 Inf., cât şi fracţiuni din Reg. 58 Inf., Reg. 41 Inf., Reg. 71 Inf., Reg. 59 Inf., etc. Nevoind să fiu făcut prizonier am spus oamenilor să fugă în pădure şi să caute fiecare să treacă, dacă va fi posibil la trupele noastre20. 1 Mircea N.Popa, Primul război mondial 1914-1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.152

2 Glenn E. Torrey „ Romania and the Belligerants, 1914-1916” în România and World War I, Center For Romanian Studies, Iaşi, Oxford, Portland, 1999, p.10

3 A se vedea Ion Bulei, Arcul aşteptării 1914-1915-1916, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981

4 Contele de Saint-Aulaire, Confesiunile unui bătrân diplomat, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p.71

5 România în războiul mondial 1916-1919, vol.I, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1934, pp.57-59

6 Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire( 1978-1918), coord. Gheorghe Platon, Edit. Enciclopedică, Bucureşti 2003, p.422

7 Ion D. Isac, Din zilele unui învăţător de la ţară, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, p.25

8 Ibidem, p.26

9 A se vedea, Ion D Isac, Zilele de zbucium şi glorie. Pe Valea Jiului 1916, Tipografia Bucovina, I.E Torontin, Bucureşti, 1933,pp 12-50

10 Ion D Isac, Din zilele unui învăţător de la ţară (editor Octavian Ungureanu) Editura Eminescu, 1986, p.26, 47; A se vedea şi Enciclopedia primului război mondial (coordonator Nicolae Ciobanu şi alţii), Editura Teora, Bucureşti, 2000,

p,124

11 Idem, Zile de sbucium…, pp.94-95

12 A se vedea, Alexandru Niculescu, Luptele de la Jiu 1916, Bucureşti 1976; Anastasiu Ion, O pagină din războiul nostru.Lupta de la Jiu, 14-27 octombrie 1916, Bucureşti 1936; C. Găvănescul, Războiul nostru pentru întregirea neamului,

Iaşi, 1918

13 C. Botoran, Olimpiu Matichescu, Documente străine despre lupta poporului român pentru făurirea statului naţional unitar, Cluj-Napoca, 1980, p.85

14 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol.I, Bucureşti, 1925, p.441

15 Mircea Djuvara, La Guerre Roumanie (1916-1918), Berger-Levranlt Editeurs, Nancy, Paris, Strasbourg, 1919, p.108

16 Dumitru Cauc, „Victor Popescu, erou şi învăţător martir”, în Terra Litera, nr.1/1997, p.50

17 Ibidem

18 I.D. Isac, Din zilele…. , pp 118-119

19 Petiţie adresată de Victor Popescu Preşedintelui Consiliului de Stat al R.P.R. în anul 1964, Arhiva personală profesor Dumitru Cauc

20 Proces verbal de interogatoriu – martor, 14 martie 1926, Arhiva personală D. Cauc. (Este vorba de cercetările realizate de Ministerul de Război în rândul participanţilor la războiul mondial. Cercetarea este realizată de către căpitanul

30

Împreună cu şeful său, căpitanul Gutuleanu şi cu sergentul Costea Aristică, din satul Vlăduleni, sublocotenentul-învăţător, rătăcesc trei zile prin pădurile dintre Răşina şi Brătuia. După ce ajung la Vladuleni, cei trei se despart, iar Victor Popescu trece Jiul spre a se îndrepta către Negomir, în speranţa că va ajunge detaşamentul căpitanului Tăutu ce se retrăgea către Turnu Severin.21

A căutat detaşamentul în retragere timp de o săptămână, dar fără succes. În aceste condiţii s-a întors în comuna Fărcăşeşti, aşteptând să se petreacă cele spuse de comandantul batalionului, Colonelul Jipa înainte de dezastrul de la Răşina, şi anume „venirea în sprijinul armatei de la Jiu a 30 batalioane ruseşti care debarcaseră în gara Filiaşi şi a brigăzii Nicalaca în gara Cărbuneşti”.22 Cum ajutorul nu a mai venit, sublocotenentul care pierduse legătura cu subunitatea pe care o comanda era în situaţia unui dezertor. Om instruit, bun cunoscător al istoriei militare Victor Popescu s-a hotărât să înceapă un război de hărţuire a ocupantului. Decizia de a intra „în umbră” a fost luată după ce, în data de 4 decembrie 1916 i-a ucis pe cei doi militari germani care-i jefuiseră gospodăria şi-i torturaseră tatăl şi imediat pe soldatul care efectua paza la sediul patrulei germane, căruia îi ia şi armamentul din dotare”23. Între timp află de la oamenii din sat că este urmărit de Hans fierarul (un neamţ pripăşit în localitate – n.n.) şi Gheorghe Schinteie, iscoade ale nemţilor. Mai află că Gheorghe Gutuleanu a fost prins de patrulele germane şi expediat în lagărul de la Sapronik, Austria.24 După incidentul de mai sus, Victor Popescu hălăduieşte prin mai multe localităţi din Gorj şi Mehedinţi: Roşia-Jiu, Mătăsari, Horăşti, Negomir, Dragoteşti, Bolboşi, Trestioara, Stejerei, Padeş, Tismana, Covrigi, Miluta şi altele. Arealul geografic dintre Jiu şi Motru ca şi cel străbătut de Jilţuri devine, curând, câmpul luptelor duse de Victor Popescu împotriva ocupantului german. Acţiunile lui ajung şi în cele două oraşe, reşedinţe ale judeţelor Gorj şi Mehedinţi.* De altfel, rezistenţa armată condusă de Victor Popescu n-a fost singulară. În ţinutul Vrancei a acţionat grupul condus de Vasile Chilian, executat de ocupant , împreună cu soţia sa la 17/30 august 1917.25

Din iarnă până în primăvară, Victor Popescu îşi recrutează tovarăşii de luptă. Vin alături de el, pentru început, fraţii Dumitru şi Ilie Cârciumaru, Iorgu Crăciun, Vasile Velican, M. Cărămidaru, toti din Negomir. Scrie bilete cu următorul conţinut: „azi am trecut prin satul vostru, am văzut mizeriile pe care le faceţi fraţilor noştri, în curând vă vom plăti vouă mizerabili ce sunteţi”, le atribuie colonelului Popovici sau generalului Averescu şi le distribuie pe lângă comenduirile germane din satele pe unde trec.26 Face propagandă în rândul „băieţilor spre a forma o bandă de apărare contra germanilor”27. I se alătură: Nicolae Popescu, Tudor Popescu (din Valea cu Apă), Gheorghe Ioana din Racoviţa-Vâlcea (sergent jandarm), Gheorghe Spătaru (Negomir), Ionel Popescu (elev normalist şi cercetaş), Ionel Prunescu (elev la şcoala militară Craiova), foşti prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărul de la Turnu-Severin, în total aproximativ 40 persoane.28 În legătură cu numărul luptătorilor există informaţii contradictorii. Prizonierul rus Trofin Choloff, fugit de la şantierul naval din Tr. Severin şi ataşat grupului Victor Popescu, declară la Broşteni în 12 iunie 1917: „la zece zile după fuga în pădure a întâlnit banda alcătuită din 6 oameni, 5 în uniformă românească şi unul civil, cei 6 erau înarmaţi şi mai erau şi 2 miraliere”29 iar un soldat dintr-o patrulă ungurească declară: „pe şosea am văzut 3 oameni civili şi unul în uniformă rusească care au tras asupra noastră; eu am tras asupra lor, dar după ce am văzut, în vale 100-120 de oameni înarmaţi n-am mai tras, ci m-am retras”.30 La rândul său, Ion Prunescu, membru al grupului de rezistenţă, îi scria lui Coca Codrescu din Craiova în mai 1917: „suntem într-o bandă formată din 5 ofiţeri, 2 plutonieri, 23 sergenţi şi 125 soldaţi. Cu ajutorul acestora atacăm din când în când pe aceia pe care nu putem să-i suferim (sunt germani)31. Datele contradictorii despre numărul celor ce activează în mişcarea de rezistenţă se explică în primul rând prin aceea că având în vedere caracterul clandestin al mişcării, erau puţini cei care ştiau exact sau aproape exact componenţa grupului şi numărul luptătorilor.

De altfel, Victor Popescu şi-a dizolvat şi şi-a refăcut în mai multe rânduri grupul de luptători. Dizolvarea se producea, de regulă, în momentele foarte grele, când inamicul mobiliza forţe uriaşe. Sublocotenentul le recomanda oamenilor săi să se împrăştie, să încerce să ajungă în Moldova unde armata română se reface sau să rămână ascunşi în păduri, să cutreiere satele spre a obţine informaţii şi să fie gata pentru a reveni în cazul planificării unor atacuri armate asupra obiectivelor ocupantului. Însuşi Victor Popescu se deghiza în preot, cioban, ţigan-lăutar, cerşetor, căruţaş-vânzător de oale, se deplasa prin sate, statea de vorbă cu oamenii şi în situaţii de pericol îi împuşca pe soldaţii austro-ungari sau germani care-l urmăreau, le lua armamentul, muniţia şi caii şi lăsa pentru autorităţile de ocupaţie misive de ameninţare. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la Corcova, când deghizat în călugăr a ajuns faţă în faţă cu o patrulă germană care îl căuta. A reuşit să le capteze bunăvoinţa, au băut împreună la cramele prinţului Bibescu şi după ce soldaţii s-au îmbătat le-a luat armele şi muniţiile lăsându-le o „carte de vizită” pe care a scris „sublocotenentul Victor Popescu a dispărut”.32 Alt episod, identic celui relatat mai sus, s-a produs în satul Meriş la sfârşitul lunii aprilie.33 Dumitru Atanasiu, raportor pe lângă Consiliul de Război)

21 Ibidem

22 Petiţia lui Victor Popescu către Preşedintele Cons. De Stat, 1964

23 Proces-verbal….; Petiţie către……

24 Ovidiu Văduva, Oltenia în timpul administraţiei germane 1916-1918, manuscris dactilografiat, 2006

* Faptele de eroism ale grupului Victor Popescu au fost depozitate în mentalul colectiv. Profesorul Dumitru Cauc a adunat numeroase mărturii de la cei care l-au cunoscut şi i-au lăudat vitejia; În 1979, Ion Rusu Sirianu, publică la Editura

Scrisul Românesc, Evadarea din umbră, o carte emoţionantă dedicată curajosului sublocotenent. Toate numele ce apar în carte sunt reale. Acţiunile lui Victor Popescu sunt descrise cu exactitate; Lucrarea rămâne, totuşi, în genul literar şi, de

aceea, descrierea faptelor are şi o notă ficţională

25 A se vedea Constantin Căpuşneanu, Eroul Vasile Chilian, Bucureşti 1936

26 Jak Constantinescu, Atrocităţi germane, Tg.Jiu, Tipografia artistică Lumina, Fraţii Niculescu, 1919

27 Luchian Diaconu, „Locul luptelor de partizani în judeţele Gorj şi Mehedinţi în cadrul mişcării de rezistenţă a populaţiei în teritoriul vremelnic ocupat 1916-1918” în Historica, nr.II, 1917, p.197

28 Proces-verbal…; L. Diaconu, art.cit., p.198

29 Arhivele Statului Gorj, Fond Tribunalul Judeţean Gorj, Judecătoria Tg.Jiu, Dosar 288 bis/1929, fila 1063

30 Ibidem, f. 1078

31 Ibidem, f.494

32 Emilian Ionescu, Contemporan cu secolul XX, Editura Militari, Bucureşti, 1983, pp 64-65

33 Ov. Văduva, op.cit., p.59

31

Atacuri surprinzătoare efectuau şi ceilalţi componenţi ai grupului. Aceste lovituri intrau în strategia concepută de sublocotenent. Scopul lui era să-i facă pe germani să creadă că dispune de mii de oameni, că este foarte bine înarmat, că oamenii lui se găsesc pretutindeni. Nu de puţine ori comandanţii militari germani au formulat ipoteza existenţei unei armate române condusă de un general. La inducerea acestei ipoteze contribuiau şi manifestele răspândite de către rezistenţi, manifeste semnate Popovici, Averescu etc. Victor Popescu îşi constituie o reţea de recrutare pentru rezistenţă. Pentru a aduna cât mai mulţi oameni Victor Popescu redactează în mai 1917 o Proclamaţie adresată românilor, primarilor, soldaţilor de toate categoriile. În preambulul adresat Românilor şi primarilor ofiţerul fugar face apel către conaţionali să se unească pentru a face faţă vremurilor grele pe care le trăiesc. Le cere să nu se mai „pârască germanilor, să se deştepte şi să învie cum a înviat şi codrul”. „Decât prizonieri - spune Proclamaţia – schingiuiţi şi cu familiile batjocorite de duşman mai bine în codru, cu arma în mână, fâcându-ne datoria pentru ţară şi strămoşii noştri, sau să murim. Iar voi, soldaţi, pe care nenorocul v-a despărţit de fraţii voştri, nu vă mai predaţi inamicului, căci rău va fi de voi”. În continuare, Victor Popescu se adresează soldaţilor de toate categoriile spunându-le „Eu ofiţerul vostru, vă ordon ca fără nici o întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure, pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să vă faceţi datoria faţă de Ţară.” În continuare îi atenţionează pe cei care nu se supun ordinului de mai sus că vor fi consideraţi „laşi, trădători, dezertori şi îşi vor lua răsplata după merit”. Primarilor şi sătenilor le cere să nu-i mai „pârască pe prizonieri” să nu mai dea ocupantului „armătura noastră” ci s-o dea soldaţilor pe care să-i trimită să-l urmeze pe el.

Urmează un avertisment foarte sever: „Cel ce vinde ţara, armătura şi soldaţii va fi pedepsit cu moartea. Să nu se gândească nici un român că noi rămânem la nemţi. Nu! asta niciodată. Aceasta să creadă numai duşmanii şi nemernicii care cred în ei şi le spală picioarele”.În finalul Proclamaţiei ofiţerul urmăreşte să le insufle celor din teritoriul ocupant speranţă şi optimism: „vedeţi că fronturile sunt aproape şi ei (ocupanţii – n.n.) sunt închişi ca în cutie, nemaiştiind unde să fugă”. Mai departe îi face pe germani şi aliaţii lor „mizerabili şi damblagii” care de necaz că „nu mai sunt în stare să se bată cu soldaţii , s-au apucat să bată bietele femei, copii şi oameni bătrâni”. Supăraţi de neputinţa lor – mai spune Proclamaţia - germanii „vor încerca să ne prindă, dar va fi în zadar, iar dacă ne vor prinde ne vor lua numai morţi, dar vii niciodată. Vom muri ca Români, iar nu ca mişei şi trădători de ţară.” Spre a fi mai convingător Victor Popescu se adresează recruţilor spunându-le să se ferească de apelurile ocupanţilor şi soldaţilor pe care îi cheamă încă o dată să vină alături de rezistenţă, cerându-le să aibă „curajul şi inima strămoşilor” spre a-şi apăra Ţara.34 În urma unui atac asupra postului de jandarmi de la Trestioara (actualmente comuna Dragoteşti – n.n.), oamenii lui Victor Popescu au ridicat de la sediul jandarmilor un şapilograf cu care au multiplicat textul Proclamaţiei şi l-au răspândit în satele Gorjului şi Mehedinţilor şi l-au afişat în locurile cele mai circulate ale localităţilor din aceste judeţe.

Proclamaţia face vorbire de un stat major al rezistenţei. Din acest „stat major” fac parte cei mai apropiaţi colaboratori ai sublocotenentului: Ionel Popescu din Covrigi (nepotul de frate al lui Victor Popescu – n.n.), Ion Prunescu din Valea cu Apă, Gheorghe Ioana din Racoviţa-Vâlcea, Petre Bura din Mehedinţi. Cu excepţia lui Ionel Popescu, toţi sunt subofiţeri sau gradaţi, iar Ion Prunescu este elev la şcoala de cadeţi de la Craiova. Dar şi Ionel Prunescu, elev normalist posedă cunoştinţe militare fiind cercetaş. „Sediul” statului major este Poiana Părului, loc situat în pădurea dintre Negomir şi Raci.*

Victor Popescu şi ai lui lovesc permanent inamicul, în zone aflate la distanţe de zeci de km una de alta. Obiectivele atacurilor erau cel puţin trei: să-i înspăimânte pe inamici, să ţină trează speranţa populaţiei din zonele de ocupaţie, să procure armament, muniţie, cai pentru a putea continua luptele. Atacurile organizate aproape simultan sau la distanţă au menirea, aşa cum mai spuneam, să creeze impresia unei forţe numeroase şi puternice.

Cele mai multe confruntări se duc între oamenii lui Victor Popescu şi patrule izolate de germani sau austrieci. Frecvenţa atacurilor îi nelinişteşte serios pe ocupanţi. Aceştia mobilizează efective importante împotriva rezistenţilor, promit recompense serioase celor care îl predau pe Victor Popescu, terorizează familiile celor plecaţi în codru, îi închid pe cei bănuiţi că acordă găzduire, hrană, informaţii fugarilor, recrutează informatori cărora le cer să-l spioneze pe învăţătorul sublocotenent. La rândul său, Victor Popescu este informat permanent despre faptele şi planurile germanilor, despre spionii care-l urmăresc şi chiar despre situaţia armatei române retrasă în Moldova. Unele dintre atacurile grupului de rezistenţă îi vizează direct pe germani şi austro-ungari, altele sunt îndreptate împotriva colaboratorilor şi trădătorilor. După o confruntare cu o patrulă în satul Trestioara (luptă la care ne-am mai referit) comandamentul german a trimis în pădurea din apropiere un detaşament de 50-60 soldaţi germani. Înconjuraţi de inamic, luptătorii se retrag în Poiana Părului unde are loc o confruntare „disperată cu un escadron inamic”.35 Luptele au durat 4 zile.36 Germanii au capturat doi luptători, italienii Alfredo Pellegrini şi Dominico Prade, iar ceilalţi luptători au reuşit să se salveze ieşind din încercuire şi refugiindu-se în pădurea Strâmtu37 (actuala comună Slivileşti - n.n.). Cei doi italieni au fost executaţi la ordinul comandantului (german) de etapă Von Kusenberg, la 15 septembrie 191738 . De o mare preţiozitate pentru cunoaşterea confruntărilor rezistenţi-ocupanţi sunt însemnările tânărului Ionel. Prunescu (făcute în carnetul său). „Astăzi, 29 mai 1917, orele 2 p.m. – scrie normalistul cercetaş – abia ne scularăm de la masă şi auzirăm un nechezat de cai. Când acolo 32 ulani veneau. Imediat luarăm armele şi trăserăm. Rezultatul a fost favorabil pentru noi. Pierderile 34 Octavian Ungureanu, Epopeea Jiului, Ed. Gorjeanul, Tg.Jiu, 1996, p.135-136; I.R. Sirianu, op.cit, p.54-55.(Textul sapilografiat al Proclamaţiei ne-a fost oferit de Dumitru Cauc, din Arhiva sa personală. (D.Cauc a obţinut Proclamaţia de

la familia lui Victor Popescu). În Procesul verbal ce conţine Declaraţia lui Victor Popescu dată căpitanului Atanasiu în 1926, sublocotenentul vorbeşte despre un manifest scris de el şi tras în mai multe exemplare, pe care l-a dat notarului

Bunoiu, pentru a-l răspândi printre săteni. Deşi nu-şi numeşte textul Proclamaţie, suntem convinşi că este vorba de acelaşi document, întrucât V.P. aminteşte în Declaraţia la care facem referire că „îi îndemnam pe oameni să nu se pună în

serviciul inamicului şi să nu se pârască între ei”.

* Informaţia este furnizată de Dumitru Cauc care o deţine de la familia Victor Popescu. Despre Poiana Părului aminteşte şi Victor Popescu în Declaraţia de martor pe care o dă căpitanului Atanasiu în 1926

35 Proces-verbal cuprinzând Declaraţia de martor a lui Victor Popescu 1926

36 Ibidem

37 Ibidem

38 Arhivele Statului Gorj, Fondul Tribunalului Judeţean Gorj. Judecătoria Târgu-Jiu, Dosar 288 bis/1929, f.906

32

inamicului au fost îngrozitoare faţă de numărul nostru de oameni. Inamicul a pierdut 8 ulani şi 7 cai. Alte 4 automobile cu soldaţi aşteptau în Slivileşti să vie să ne atace, însă văzându-şi piederile îngrozitoare au luat-o la fugă înapoi.39 În 31 mai Ionel Prunescu face următoarea însemnare: „Astăzi veniră 50 soldaţi germani (2 companii) în căutarea noastră care eram numai 4. Au căutat toată pădurea, înconjurând-o şi trăgând focuri în zadar. Le-am produs învălmăşeală de s-au împuşcat între ei, având 3 morţi şi 6 răniţi şi n-au găsit nimic! Aveau cu ei 2 tunuri mici de munte, 4 mitraliere, ei venind cu 4 automobile şi 11 căruţe şi călări. Noi n-am avut nici o pierdere.”40 Din păcate pentru tânărul Ionel Prunescu, cele relatate sunt ultimele sale bucurii. Retrăgându-se din zona Strâmtu spre Dealul Bujorăscu spre a se ascunde un timp în zona Cloşani, Victor Popescu şi însoţitorii sunt urmăriţi de o patrulă. Schimbă direcţia către Rosia-Jiu. Aici, în lunca râului Tismana îi sunt împuşcaţi mortal Ionel Prunescu şi Gheorghe Ioana.41 Deşi este rănit, Victor Popescu reuşeşte să se salveze. El este înştiinţat de către apropiaţi că cel puţin trei persoane îl trădează. Este vorba de Gheorghe Schinteie, primarul comunei Dragoteşti, preotul Gheorghe Roşoga din Peşteana de Jos şi călugărul Aftanghel Toma, detaşat chipurile de la mânăstirea Tismana în parohia Bolboşi, localitate în care Victor Popescu avea foarte mulţi prieteni şi numeroase gazde. Gheorghe Schinteie a fost împuşcat de Victor Popescu în timp ce însoţea o patrulă maghiară care îl căuta.42 Gheorghe Roşoga, cu care Victor Popescu era foarte bun prieten, de care a fost găzduit uneori şi cu care s-a întâlnit în mai multe rânduri în diferite locuri ascunse este învinuit de trădare de către Ionel Popescu devenit subcomisar la Poliţia Turnu-Severin după încheierea războiului. Fostul luptător îl acuză pe preot că i-a trădat inamicului pe foarte mulţi oameni care l-au ajutat pe Victor Popescu.43 Şi Victor Popescu spune în 1926, cu ocazia Declaraţiei la care am făcut de mai multe ori trimitere, că s-a întâlnit de multe ori cu Roşoga şi că a discutat foarte multe lucruri importante. Cel mai periculos om al nemţilor s-a dovedit a fi călugărul Toma. Pericolul era cu atât mai mare cu cât sătenii care mergeau la spovedanie erau chestionaţi despre mişcările lui Victor Popescu şi ale camarazilor săi. Aftanghel Toma este vinovat chiar de capturarea de către inamic a lui Ionel Popescu. Închis în comandatura austro-ungară din Raci, tânărul este eliberat de către Victor Popescu înainte ca cei ce-l deţineau să-l trimită la comandamentul de la Turnu-Severin.44 Despre trădători furnizează date certe tânărul Ionel Popescu. În 1927 el declară: „În luna mai 1917 am fost prins de primarul Gică Scânteie din comuna Dragoteşti şi predat comandaturii germane din Broşteni ca unul ce făceam parte din banda locotenentului Victor Popescu. Acolo, locotenentul comandant mi-a arătat o petiţie scrisă şi subscrisă de Ermil Popescu din comuna Covrigi pe care citind-o am constatat că numitul se plângea tatălui meu Nicolae S Popescu învinuindu-l a fi iniţiatorul bandei Victor Popescu (…). Datorita acestui fapt germanii au arestat pe tata şi după puţin timp l-au executat în ogaşul din dosul Regimentului de Roşiori.45 Pentru prinderea călugărului turnător luptătorii din rezistenţă acţionează aidoma unui comando profesionist. Şapte luptători înarmaţi l-au ridicat de la locuinţă în noaptea de 30/31 mai 1917, conform declaraţiei martorului Nicolai Costescu. Martorul mai declară că „călugărul Aftanghel Toma din Tismana, popă la Bolboşi, a fost după informaţia Komandaturei din Petreşti către Komandatura din Turnu Severin, omul de încredere al Jandarmeriei Petreşti. Probabil de aceea a fost ridicat de către şapte armaţi. De atunci a dispărut.46 După ce l-au interogat, l-au împuşcat şi au lăsat lângă cadavru un înscris cu următorul conţinut: „aşa vor păşi toţi cei care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.

„Oastea” lui Victor Popescu desfăşoară,după unii autori, şi acţiuni de mare anvergură. Atacă depozitele de muniţie, aruncă în aer garnituri de tren încărcate cu armament şi muniţie (pe Dealul Balota), atacă sediile ocupanţilor din Tg.Jiu47, punându-i pe fugă pe străini. Pretutindeni oamenii din umbră găsesc sprijinul localnicilor. Pentru a înspăimânta populaţia autorităţile de ocupaţie iau măsuri extreme. Sunt emise zeci de ordonanţe prin care sunt ameninţaţi cu „pedepse aspre posesorii de arme şi mai ales acela care dă intenţionat ajutor unei persoane acordându-i adăpost, îmbrăcăminte sau hrană sau ajutând-o în alt mod.”48 Pe măsură ce acţiunile grupului de rezistenţă se intensifică şi se înmulţesc, spaima autorităţilor creşte. La Turnu Severin se deplasează reprezentanţii ocupanţilor (german, austro-ungar, turc, bulgar) spre a se informa de la subordonaţii din Gorj şi Mehedinţi cu privire la situaţia existentă şi pentru a stabili măsuri de înăbuşire a rezistenţei. Pentru denunţarea lui Victor Popescu se stabilesc premii de la 5000 la 30000 lei. Persoanele influente (oameni politici, intelectuali, negustori) sunt internate într-un lagăr la mânăstirea Tismana.49 Primarul oraşului Tg.Jiu este ameninţat cu închisoarea, dacă unul din cele 200 afişe datate 27 august 1917, afişe prin care se oferă premiul de 30000 lei celui care dă relaţii despre locul în care se află statul major al mişcării de rezistenţă, dispare în 20 de zile.50 Asupra familiilor apropiaţilor lui Victor Popescu se exercită presiuni imense. Tatăl şi soţia sublocotenentului sunt arestaţi. Gospodăria lui din Valea cu Apă este incendiată de ocupant din ordinul generalului von Knalzer, la 24 iunie 1917.51 Din gospodărie i-au ridicat trusoul casei şi şapte vite.52 Şi socrul lui Victor Popescu, P.D. Pleşan din comuna Crânguieşti judeţul Mehedinţi a cunoscut calvarul detenţiei şi a suferit pierderea întregului avut. A avut norocul să fie eliberat din închisoarea de la Turnu-Severin înainte cu două zile de execuţia celor 10 colaboratori ai

39 Ibidem, f.564

40 Ibidem, f. 564. (Asemenea episoade ale luptelor dintre grupul V. Popescu şi unităţi/subunităţi inamice sunt descrise cu exactitate şi în amintita lucrare a lui Ion Rusu Şirianu).

41 Proces-verbal cuprinzând declaraţia lui Victor Popescu. A se vedea şi L.Diaconu, op.cit.p.201.Despre această pierdere scrie şi Ion Rusu Sirianu.

42 Arhivele Statului Gorj, Fondul Tribunalului Judeţean Gorj. Judecătoria Tg.Jiu, Dosar 288 bis/1929 f. 1063

43 Ibidem, f. 623

44 Ibidem, f. 623

45 Ibidem, f. 623

46 Ibidem, fila 1071

47 Ion D. Isac, Zile de sbucium şi glorie… p.117; O Ungureanu, Epopeea Jiului, p.136

48 A. Deac, I. Toacă, Lupta poporului român împotriva cotropitorilor 1916-1918, Edit. Militară, Bucureşti, 1978

49 L. Diaconu, Op.cit., p.203

50 Ibidem, p.201

51 Arhivele Statului Gorj, Fond Tribunal Judeţean Gorj, Judecătoria Tg.Jiu, Dosar 288 bis/1929, fila 907

52 Ibidem, f. 906

33

lui Victor Popescu.53 Au fost supuse supliciului şi închise la Turnu Severin sora lui Victor şi nora acesteia.54 Din Valea cu Apă, Negomir, Grozeşti, Covrigi, Peşteana de Sus, Bolboşi, Slivileşti, Stejerei, Rovinari, Horăşti, Samarineşti, Trestioara etc. au fost întemniţate sute de persoane, la Tg.Jiu şi Turnu-Severin. În cele din urmă toţi arestaţii au fost adunaţi în închisoarea de la Turnu-Severin. Autorităţile de ocupaţie au intenta proces celor acuzaţi de legături cu „ceata” lui Victor Popescu. Interogatoriile n-au fost de nici un folos anchetatorilor. Victor Popescu a aflat despre proces şi despre pericolul ce-i paşte pe oamenii care l-au ajutat. În faţa acestei situaţii decide o acţiune incredibilă. Atacă închisoarea în noaptea de 6/7 iulie 1917. Este, credem, cea mai curajoasă acţiune a grupului de luptători. Acţiunea este născută şi din disperare. Victor Popescu nu se împăca cu gândul că oamenii care l-au ajutat vor muri pentru aceasta. Deşi reuşeşte să dărâme o parte din zidul închisorii, spărtură prin care se strecoară mai mulţi deţinuţi, cei aflaţi în pericol de a fi condamnaţi la moarte nu au reuşit să evadeze. Atacul asupra închisorii din Turnu-Severin este ultima ispravă a bravului sublocotenent în judeţele Gorj şi Mehedinţi. Atacul asupra închisorii a grăbit condamnarea celor judecaţi. Tribunalul comandamentului de etape din Turnu-Severin i-a condamnat la moarte pe: Nicolae Marcu (ţăran din Dragoteşti), Nicolae Popescu (învăţător din Covrigi, fratele lui Victor şi tatăl lui Ionel – n.n.), Constantin Cojocaru (notarul comunei Negomir), Ion Norocea (ţăran din Bolboşi), Petre Vâlceanu şi Ion Brăiescu (primarul şi respectiv notarul comunei Bolboşi), Stancu Croitoru, Tudor Ungureanu, Ilie Giumanca (ţărani din Grozeşti), Mihai Cernăianu (proprietar, din Horăşti).55 Cei zece sunt executaţi în 10 iulie 1917, după ce, în prealabil, fuseseră siliţi să-şi sape singuri gropile.56

Au mai fost condamnaţi între 1 şi 15 ani închisoare: Ion Văduva, Iancu Croitoru, Vasile Popescu (toţi din Ngomir), Florea Ungureanu (din Ursoaia), Mariţa Ciorcan (din Strâmba), Constantin Popescu şi Sofia Vladu (din Bolboşi), Ion Calu (din Salentroc).57 Alţi oameni au murit în închisoare sau la puţină vreme după ce au ajuns acasa: Dumitru Popescu (tatăl lui Victor), Vasile Velican (din Valea cu Apă), Ion Ispas şi Nicolae Bejenaru (din Costeni), Domnica Popescu (soţia învăţătorului Nicolae Popescu), Eftica şi Elena Giosu (din Bolboşi), Petre Sosoiu (din Slivileşti).58 Alţi zeci de oameni au fost închişi la mânăstirea Tismana, ţinuţi în arest, iar 10 (cei mai mulţi intelectuali)) au fost deportaţi în Bulgaria.59

La sfîrşitul lunii august, grupul de luptători se dizolvă. Cei mai mulţi se întorc la casele lor. Victor Popescu se retrage în judeţele Vâlcea şi Olt, stă ascuns prin diferite comune, încearcă să-şi formeze o nouă grupă de luptă, adună 5-6 oameni cu care în luna februarie trece în Moldova, după ce şade închis trei săptămâni la comandatura din Panciu.60 Ajunge la Regimentul său şi se întoarce victorios după ce Puterile Centrale au capitulat.

III: Nu putem încheia fără să ne referim la posteritatea lui Victor Popescu. La sfârşitul lui 1918 s-a întors în satul său şi şi-a reluat locul în clasele cu elevi. Contemporanii interbelici l-au preţuit şi l-au respectat. În mentalul colectiv faptele lui din timpul ocupaţiei germane au fost glorificate. I s-au dedicat poezii, iar personalitatea sa a devenit legendară. Pe baza Proclamaţiei, al cărui conţinut l-am analizat, un creator anonim a scris o poezie mobilizatoare, intitulată „Chemarea primului partizan român din mai 1917”. Spicuim câteva versuri din textul pus la dispoziţie de harnicul cercetător, general Constantin Ispas: „Ostaşi de orice grad, ordon şi cer// Al vostru comandant şi ofiţer// Popescu Victor cu al său stat major//Să daţi de ştire grabnic tuturor// ca să vă prezentaţi cum ţara cere…//…/Pe steagul ţării aţi jurat credinţă// Şi ţara este azi în suferinţă//…/ Nu-s două căi, ca să puteţi alege// Pe coase puneţi mâna, pe topoară//Pe furci, ca dacii de odinioară//…/ Decât captivi acasa, prigoniţi// mai bine să luptaţi, ori să muriţi// Cu arma-n mână, pentru ţara vie,// Luptaţi cu noi! Veniţi la Datorie// Nu daţi crezare iudei defetistă// Că oastea ţării nici nu mai există.//…// În codru căutaţi-ne de grabă, // Cât mai e timp, acum! Fără zăbavă// Acestea vi le cere tuturor,// Popescu Victor şi-al său stat major.// Chiar azi v-aşteaptă să veniţi la el .// la luptă, pentru ţară şi drapel! //…Şi voi săteni, primari, notari, prefecţi,//…// Al ţării glas de mamă ascultaţi// Nu mai predaţi la nemţi pe evadaţi// Nu mai cercaţi, pe noi chiar, a ne vinde,// Căci niciodată, vii nu ne vor prinde//…//pe prizonierii noştri evadaţi,// La noi, cu arme, să îi îndrumaţi,// Să lupte pentru ţară mai departe! // Cu fruntea sus: Victorie sau moarte! // Acestea vi le cere tuturor,// Popescu Victor şi-al său stat major!//.

La finalul poeziei se specifică: „după original, Mihail Melinescu – vers”.* Poezia poate fi scrisă în timpul rezistenţei (ipoteză susţinută de către domnul general C. Ispas) sau după război (ipoteză pe care o împărtăşesc autorii articolului), ca semn al recunoştinţei contemporanilor pentru eroismul luptătorilor….

După război Victor Popescu a revenit la catedră, la Şcoala Valea cu Apă, fiind învăţător, director al şcolii, profesor de geografie, având Statul personal nr. 5253.61 Evidenţiem aprecierile elogioase pe care le formulează despre Victor Popescu şi activitatea sa inspectorii şcolii în anii 1941 şi 1942 când România este aliata Germaniei şi când la conducere se află un guvern filogerman.62 Mai mult, în octombrie 1941, Victor Popescu primeşte medalia „Răsplata muncii” pentru meritele deosebite obţinute ca învăţător, revizor şi inspector şcolar.63

Regimul comunist vede în eroul rezistenţei antigermane un potenţial duşman. În 1948, Tribunalul Militar Craiova îl condamnă la plata unei amenzi de 10.000 lei, pentru „propagandă contra regimului”. Turnătorul lui Victor 53 Ibidem, f.398

54 L. Diaconu, op.cit., p.64

55 Nicolae Bolocan, Cei zece martiri executaţi la Turnu-Severin, Timişoara, Tipografia Gutenberg, 1924; O. Ungureanu, op.cit., p.136, I.Rusu Sirianu, op.cit, p.207

56 Ibidem

57 A. Deac, I. Troacă, op.cit., p.66

58 O. Ungureanu, op.cit, p.136

59 Ibidem, p.137

60 Proces-verbal, 14 martie 1926

* Mulţumim sincer domnului general Constantin Ispas pentru bunăvoinţă şi altruism

61 Arhiva şcolii Valea cu Apă, Registru Inspecţii 1936-1951

62 Ibidem

63 D. Cauc, „Victor Popescu, erou şi învăţător apostol” în Rădăcini, nr.1/oct.1996

34

Popescu este acelaşi preot Gheorghe Roşoga, cel care, în 1917, îl trădase pe Victor Popescu şi pe alţi luptători din rezistenţă, ocupantului german. Deşi muncise în învăţământ din 1909 până în 1942, autorităţile comuniste îi iau dreptul la pensie din sept.1948 până în sept.1956.64 În 1952, Victor Popescu este „închis şi deţinut un an de zile în lagăr la Ghencea, Bucureşti”.65 În „umanismul” lor fără limite comuniştii îi răspund eroului că nu are dreptul la pensie întrucât a fost pedepsit conform Decretului 102/1948. Învăţătorul erou este pus în situaţia să-şi cerşească dreptul la pensia mizeră pe care lacheii comunişti i-o refuzau. În disperare de cauză, V.P. se arată dispus să renunţe la recuperarea sumelor cuvenite pentru perioada 1948-1955, dar insistă să-i fie acordată măcar pensia pentru intervalul sept.1955-sept.1956, întrucât prin Decretul 421/1955 se consideră amnistiat, iar din septembrie 1956 şi-a primit pensia.66 În 1970, la aproape 90 de ani, Victor Popescu trece la cele veşnice. În lunga şi sbuciumata lui viaţă, Victor Popescu a cunoscut mărirea şi decăderea României, a fost martor şi/sau actor la marile momente ale istoriei democratice româneşti, dar a şi suferit în timpul ocupaţiilor străine asupra ţării şi a cunoscut avatarurile terorii comuniste…

Abia în 1996, prin strădaniile profesorului Dumitru Cauc şi ale inspectorului general al ISJ Gorj, profesor Adrian Gorun, Şcoala din Valea cu Apă primeşte numele „Victor Popescu”.67 O reparaţie tardivă dar binevenită…

Prezentul studiu se vrea o modestă contribuţie a autorilor la cunoaşterea faptelor puse în slujba patriei de către eroul gorjan Victor Popescu.

64 Petiţie către Consiliul de Stat, 1964

65 Petiţie către Ministerul Prevederilor Sociale - nedatată

66 Ibidem

67 Arhiva Şcolii „Victor Popescu”, Valea cu Apă, Dosar 6/1996, f.39

35

ÎMPREJURĂRILE MORŢII GENERALULUI DE BRIGADĂ DAVID PRAPORGESCU

Cornelia GHINEA Ionel BURLACU

Generalul de brigadă David Praporgescu, este primul general român căzut la datorie în încleştările înverşunate cu trupele germane, în toamna anului 1916, în munţii din zona Curtea de Argeş. S-a născut la 13 decembrie 1865, în localitatea Turnu Măgurele, plasa Călmăţui, judeţul Teleorman. A îmbrăcat haina militară la 10 septembrie 1885, ca simplu soldat voluntar în cadrul Regimentului 11 Călăraşi. În această unitate în fiecare an a avansat: brigadier, sergent, iar la 15 septembrie 1888 a primit aprobarea de a fi reangajat pe doi ani. A fost promovat şi i s-a atribuit gradul de sublocotenent la 01 octombrie 1888. A fost apoi detaşat la Regimentul 3 Călăraşi. După doi ani a fost avansat locotenent şi repartizat la Regimentul 9 Călăraşi. Gradul de căpitan l-a găsit în plină activitate la Regimentul 1 Roşiori. Până la avansarea sa la gradul de maior şi-a desfăşurat activitatea în mai multe unităţi militare: Divizia 6 Infanterie, Şcoala de Cavalerie, Marele Stat Major, Divizia 8 Infanterie, Corpul 1 Armată. După absolvirea Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie, pe care a frecventat-o în perioada 22 aprilie 1903 – 01 noiembrie 1906, a fost avansat maior şi repartizat la Marele Stat Major, de unde a fost mutat la Corpul 2 Armată la 01 aprilie 1909. În această mare unitate a fost avansat locotenent colonel şi după un an de zile a fost numit comandant al Regimentului 3 Călăraşi. După un an de zile, aşa după cum este consemnat în foaia sa matricolă, a fost mutat la Inspectoratul General al Armatei şi avansat colonel. În timpul războiului balcanic era comandantul Regimentului 4 Roşiori. Pentru faptele sale pe câmpul de luptă a fost decorat cu Medalia Bărbăţie şi Credinţă clasa I de război. A preluat comanda Brigăzii 4 Călăraşi la 01 aprilie 1915. După un an de zile, calităţile deosebite de militar i-au sunt răsplătite prin avansarea la gradul de general de brigadă. La scurt timp a devenit comandantul Brigăzii 2 Roşiori, respectiv la 01 iulie 19161. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial i s-a încredinţat comanda Diviziei 20 Infanterie. Astfel, începând cu ziua de 24 august/06 septembrie, odată cu intrarea unităţii sale în subordinea Armatei I române, s-a aflat, cu efectivele pe care le comanda, în acoperire pe Dunăre, între Calafat şi Corabia, cu misiunea de a executa acţiuni demonstrative pentru forţarea fluviului, cu scopul de a nu permite inamicului manevra de forţe pe alte direcţii. Operaţia ofensivă a Armatei I române s-a desfăşurat în două etape (15 – 20 august / 28 august – 02 septembrie 1916), când trupele noastre au trecut la ofensivă având forţele constituite în mai multe grupuri în lungul trecătorilor ce conduceau la nord de Carpaţii Meridionali. Acestea au fost: grupul „Olt – Lotru”, grupul „Jiu” şi grupul „Vârciorova”. Cea de-a doua etapă (21-28 august/3-10 septembrie) a cuprins efortul marilor unităţi române de a pătrunde cât mai adânc la Nord de masivii muntoşi şi de a se consolida pe aliniamentul atins. Necesităţile frontului au impus constituirea Corpului de Olt, compus din diviziile 13 şi 23 infanterie. La 01/14 septembrie această formaţiune a devenit Corpul I Armată. În faţa ascensiunii rapide a Corpului Alpin german care, în zilele de 13/26 septembrie, a reuşit să ajungă cu două detaşamente pe înălţimile de la Vest de localităţile Boiţa şi Câineni, Corpul I Armată şi-a angajat toate rezervele diviziei. Armata I română a trimis în sprijin un detaşament format din 5 batalioane şi o baterie de artilerie din Divizia 20 Infanterie, de sub comanda generalului de brigadă David Praporgescu care, la data de 15/28 septembrie, date fiind acţiunile ofensive inamice ce au determinat reducerea lărgimii frontului de apărare la 12 kilometri, a preluat comanda „Detaşamentului Lotru” reuşind să degajeze într-o bună măsură comunicaţia de pe Valea Oltului2. 18 septembrie 1916 este ziua în care i s-a încredinţat comanda Corpului I Armată3. S-a angajat în marea misiune cu tot zelul său patriotic, reuşind să stăvilească numeroase atacuri şi să menţină o situaţie de echilibru a unităţilor până în ziua de 30 septembrie când, în timp ce se afla într-o misiune de cercetare în zona Munţilor Coţi, un glonţ duşman i-a curmat viaţa. Alături de el s-a aflat şi comandantul Regimentului I Grăniceri, Grigore Cantacuzino. Cei doi ofiţeri au fost însoţiţi de maiorul Rădulescu Dumitru, şeful de stat major al Diviziei 23 Infanterie care a înaintat la 01 octombrie 1916 raportul nr. 1042 Corpului I Armată prin care cu lux de amănunte prezenta împrejurările în care comandantul său a decedat. „Nr. 1042 Anul 1916 luna octombrie ziua 1 Maiorul Rădulescu Dumitru, şeful de stat major al Diviziei 23 către Corpul I Armată Am onoarea a raporta că în ziua de 30 Septembrie a.c. Domnul General Praporgescu David, Comandantul Corpului I Armată, a fost rănit mortal de către inamic în următoarele împrejurări: În seara zilei de 29 Septembrie Domnul General Praporgescu mi-a ordonat ca împreună cu Maiorul Dumitriu Nicolae din Regimentul I Grăniceri să îl însoţim în ziua de 30 septembrie până la pichetul Coţi, unde va merge să vadă poziţiunea de acolo, precum şi trupele şi ofiţerii de la rezervă, iar de acolo să se înapoieze la Pleşu pentru a vedea şi această poziţiune. Plecarea era fixată în ziua de 30 septembrie ora 8 a.m. însă Domnul General Praporgescu David, dorind să se înapoieze mai devreme la Comandamentul Corpului de Armată a venit la Boişoara (Cartierul Diviziei 23) pe la 6.30 a.m. de unde am plecat împreună la Grebleşti. Toate preparativele de plecare erau gata şi pe la ora 7.30 a.m. am plecat din Grebleşti şi am ajuns la pichetul Coţi la ora 11 a.m. 1 Arhivele Militare Române (în continuare A.M:R.), Registrul ofiţeri activi de cavalerie, vol. II, f. 295

2 Istoria Militară a Poporului Român, vol. II. Editura Militară, 1988, p. 413-414, 441

3 A.M.R., Biblioteca arhivistică, Registru Jurnal de Operaţii al Corpului I Armată, dosar nr. 1368

36

Acolo Domnul General a fost întâmpinat de Dl Lt. Colonel Cantacuzino Gheorghe. Comandantul a condus pe Domnul General până la piscu Coţi la N de pichet de unde se putea vedea toată poziţia şi dispozitivul trupelor pentru apărarea ei. Timpul fiind foarte frumos domnul General Praporgescu a putut vedea toată poziţia din acel punct şi după ce a terminat s-a înapoiat împreună cu Dl. Lt. Colonel Cantacuzino, urmat de subsemnatul, Maiorul Dimitriu şi toţi ofiţerii care nu se găseau pe front între care: Maiorul Radulian din Regimentul Vâlcea Nr. 2, căpitanii Stoenescu Calistrat şi Gheorghiu Cristea din Regimentul I Grăniceri, Căpitanul Nicolau de la artileria de munte şi Locotenentul Petrescu Grigorie din Regimentul I Grăniceri. La ora 12.10-12.20 ziua Domnul General Praporgescu a luat masa împreună cu toţi ofiţerii prezenţi. De la sosirea Domnului General pe poziţie şi până la ora când a stat la masă se auzeau foarte rar împuşcături de infanterie spre Gropile Turcilor şi spre vârful Suru, iar în timpul mesei inamicul a tras 2-3 lovituri de tun, cari au căzut pe Valea Pârâului Câineni cam la 2 km. depărtare la N de pichet. Aceste lovituri veneau din direcţiunea plaiului Bulzu şi erau îndreptate în şaua care desparte Plaiul Câinei - Zănoaga de vârful cu cota 1824. Trecuse aproape 45 m de la ultima lovitură de tun trasă de inamic şi Dl. General Praporgescu a hotărât plecarea spre Pleşu. Era ora 1.20 p.m. când am plecat de la pichet. Am scoborât în valea Pârâului Câineni pe drumul făcut de Marele Stat Major şi având în vedere că şaua pe care iese acest drum pentru a se lua direcţia plaiului Câineni – Zănoaga era expusă la focuri de artilerie am scoborât la poteca veche cam 1000 m mai la Sud de locul unde începe să urce şoseaua din valea Pârâului Câineni spre şaua dintre Zănoaga şi Chica Fedeleşului (cota 1840) altă cale mai ferită decât aceasta nu există. Aici era un batalion din regimentul Vâlcea nr. 2 care se găsea în rezervă şi oamenii îşi spălau rufele. Domnul General Praporgescu s-a oprit, a stat de vorbă cu ofiţerii şi trupa apoi a pornit pe poteca veche să urce pe Zănoaga. Înaintea D-sale merge la un pas Dl. Lt. Colonel Cantacuzino Gh. Iar înapoia D-sale imediat era subsemnatul; abia am făcut 30-40 paşi din fundul văei şi am auzit un vuiet de proiectil. Instinctiv m-am culcat şi am strigat „jos”. O detunătură groaznică s-a produs cam la 30 metri în urma noastră şi după ce m-am ridicat de la pământ am văzut lângă mine pe Dl. General Praporgescu care a strigat: „M-au omorât” şi pe Dl. Lt. Colonel Cantacuzino cu braţul sângerând. Crezând că este rănit uşor l-am rugat să se sprijine de mine şi Dl. General m-a luat cu braţul stâng peste gât, iar eu l-am apucat cu braţul pe sub subţioara dreaptă. L-am dus 3-4 paşi şi mi-a spus că moare. Am chemat doctorii în ajutor, am pus 6 soldaţi cari l-au luat pe braţe şi am fugit spre postul de ajutor, însă în timpul drumului care n-a durat mai mult de 10 minute, m-a chemat pe mine, mi-a spus că moare şi că ultima dorinţă a D-sale este să fie dus acasă şi predat familiei. La început am bănuit că lovitura a cărei victime au căzut Dl. General Praporgescu, Dl. Lt. Colonel Cantacuzino, 2-3 ofiţeri din Regimentul Vâlcea Nr. 2 şi mai mulţi soldaţi din Regimentul Vâlcea Nr. 2 şi Grăniceri a fost trasă contra batalionului care se găsea acolo în rezervă şi mai aşteptam să mai urmeze şi alte lovituri. Nu ştiu precis ora la care s-a întâmplat această nenorocire dar nu era mai mult de 2-2.20 p.m. şi de la această oră şi până la ora 3.30 p.m. când am plecat de la pichetul Coţi nu s-a mai tras nici o lovitură în nici o parte a frontului de luptă de la Coţi. Cred că lovitura aceasta nenorocită a fost îndreptată în contra unei baterii de 53 m/m care se găsea la Sud de şaua de la capul Plaiului Câineni Zănoaga şi printr-un ricoşet sau deviere oarecare a putut cădea acolo, căci altfel se poate vedea de ori şi cine că este imposibil ca o artilerie, ori cât de bună ar fi ea, să poată bate fundul unei văi cu preciziune matematică într-un punct care nu se poate vedea din nici o parte alta afară de câteva puncte care se găsesc la 5-600 m departe şi care sunt toate în interiorul poziţiunei de la Coţi.”4 În anul 1924 Societatea „Mormintelor eroilor căzuţi în război”, filiala Argeş, a hotărât ridicarea unei cruci monumentale pe locul unde a căzut generalul David Praporgescu. Prin adresa nr. 1004/1924 Prefectura de Argeş făcea cunoscut faptul că, întrucât muntele Coţi aparţine comunei Câineni, judeţul Argeş, crucea trebuia trimisă acolo. Şeful Serviciului de Execuţie al Societăţii Mormintelor Eroilor Argeş, căpitanul Berca, a constatat că, date fiind condiţiile de relief, transportul acestui monument ar întâmpina mari greutăţi. În raport acesta prezenta şi situaţia satului Câineni „satul în întregime este distrus după urma bombardamentului ce a avut loc şi a luptelor grele ce au fost susţinute de unităţile ce au fost sub comanda «neuitatului erou»”. Constatările tehnice prezentate şi dorinţa localnicilor şi autorităţilor în frunte cu deputatul Mocanu , învăţător al comunei, au dus la concluzia ca monumentul să fie ridicat în mijlocul comunei „pe pârâul Satului, ce isvorăşte din poalele Coţilor şi străbate toată regiunea, pe unde bravele trupe de sub comanda «Eroului General» s-au luptat cu îndârjire sacrificându-se pe altarul patriei, odată cu comandantul lor”. Locuitorii se obligau să contribuie cu sume băneşti pe lângă suma oferită de comitetul organizator, repartizată în vederea construirii monumentului, în aşa fel încât să-i dea măreţia impusă de virtuţile frontului. „Însufleţiţi de dragostea şi datoria către patrie, recunoscători celor ce prin jertfa lor au făurit pentru totdeauna hotarele României Mari, - Monumentul – amintire a Marelui Erou General David Praporgescu, dorim să se înalţe în judeţul Argeş, falnic şi impunător, exemplu al datoriilor patriotice, ca munţii ce-i străjuiesc, locul unde a căzut vitejeşte. Umilii români, cu sufletele curate şi pline de iubire de neam, locuitori ai ţinutului „Câinenilor” într-un glas şi un suflet cer „Crucea Sfântă a Eroului General Praporgescu, ca pioasă recunoştinţă şi veşnică amintire ce o au pentru el. Cer să o aibă în mijlocul lor, în satul Câineni care a primit toate obuzele duşmanului nemilos, care şi-a găsit ţinta în căpetenia oastei, în hotarul Câinenilor, Coţilor”. Secretarul Societăţii Mormintele Eroilor, filiala Argeş îşi încheia raportul înaintat la 15 iulie 1924 Comitetului

4 Ibidem, Fond Divizia 23 Infanterie , dosar nr. 42, f. 31-33

37

Central al Societăţii Mormintelor Eroilor căzuţi în război cu următoarea concluzie: „Monumentul Eroului David Praporgescu să străjuiască inimile generaţiilor prezente şi viitoare, să străjuiască locurile pe care Stăpânul său în viaţă le-a apărat contra duşmanilor Ţării cu sacrificiul vieţii sale”. La aprobarea dată de către forul bucureştean pentru construirea monumentului se făcea următoarea precizare „cunoscând dragostea cu care armata ţine să-i cinstească pe eroii reprezentativi ai neamului, cum este Generalul David Praporgescu, credem şi vă rugăm ca această solemnitate să fie făcută în aşa fel, încât să constituie un omagiu de recunoştinţă din partea judeţului Argeş, pentru marele erou căzut atât de frumos în munţii săi5. Crucea a fost executată de arhitectul Antonio Sora şi a costat şase mii de lei6. Generalul David Praporgescu, de-a lungul carierei sale militare, a fost distins cu şase medalii de pace şi una de război7. Post-mortem a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a prin Înalt Decret Nr. 614 din 02.03.19178. Regele Ferdinand, impresionat de moartea fulgerătoare a acestui distins general, la 11 octombrie 1916, a emis Înaltul Ordin de Zi nr. 9, în care aprecia sacrificiul celor doi ofiţeri aflaţi la datorie: „Aceşti ofiţeri au susţinut prin exemplu de bravură personală curajul trupelor de sub comanda lor. Contribuind astfel la a respinge atacurile crâncene ale vrăjmaşului. Generalul Praporgescu moare vitejeşte pe câmpul de luptă în primele rânduri, iar locotenent colonelul Cantacuzino este rănit”9. Dată fiind noua împărţire teritorială a judeţelor, astăzi, acest monument se află în judeţul Vâlcea. Dar, oriunde s-ar afla, acest monument reprezintă simbolul sacrificiului pentru Patrie şi oglinda ce trebuie să arate veşnic generaţiilor române dragostea de pământul strămoşesc, icoana vie a faptelor sale neuitate şi izvor de virtuţi patriotice de-a pururi.

5 Ibidem, fond 3612, f 13, 35-36, 38, 45, 50

6 Ibidem, fond Garnizoana Piteşti, dosar nr. 50

7 Ibidem, Registru ofiţeri activi de cavalerie, vol. II, f. 295 (Steaua României cls. a V-a Î.D. 2197-02.07.1904, Medalia Jubiliară Carol I din 1906, Coroana României cls. a IV-a , Decret 1710/1911, Semnul Onorific de Aur pentru 25 de ani

serviţi în armată; Î.D. 2325/1911, Medalia Avântul Ţării/1913, Steaua României cls. a IV-a Î.D. 6769/1913, Medalia Bărbăţie şi Credinţă cls. I de război)

8 Ibidem, Anuarul Ordinului Mihai Viteazul (1916-1920), f. 166

9 Ibidem, fond Divizia 23 Infanterie, dosar nr. 21, f. 17

38

PITEŞTI, 1916 – 1918. SECVENŢE MILITARE

Doru-Nicolae BERBEC Alice-Elizabeth LEANCA

Străveche aşezare, Piteştiul, prin dispunerea sa geografică, la poalele Subcarpaţilor Getici şi în centrul regiunii

istorice a Munteniei, prin potenţialul uman şi economic, resursele naturale şi infrastructura de care dispunea a reprezentat un punct important pe harta geostrategică a României moderne.

Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, Piteştiul a cunoscut o înfloritoare viaţă militară, constituind reşedinţa unor puternice regimente de infanterie şi artilerie, reprezentative pentru imaginea oraşului şi ţinutului Argeşului.

Cercetătorii şi pasionaţii locali de istorie au surprins în lucrările lor participarea eroică a militarilor argeşeni la cele două conflagraţii mondiale.

Autorii prezentului documentar au considerat o datorie de onoare a completa, pentru contemporani şi urmaşi, cu secvenţe de mare forţă sugestivă istoria municipiului care găzduieşte în cazarma fostului Regiment 4 “Argeş” Tezaurul Istoric al Oştirii Române. Toamna 1916 – GRUPUL 1 AVIAŢIE ŞI RETRAGEREA

Piteştiul a reprezentat un important punct – numit frecvent “Inima Munteniei” – în cadrul planurilor strategice adoptate de comandamentul român pentru angajarea operaţiunii de apărare de pe Argeş – Neajlov.

Oraşul şi înprejurimile sale au cunoscut o puternică concentrare şi o permanentă mişcare de trupe şi materiale şi, în premieră, la numai 11 km. depărtare, pe izlazul comunei Goleşti au fost dislocate în 8/21 noiembrie1 aparatele de zbor ale Grupului 1 Aviaţie, comandat de căpitanul aviator Alexandru Sturza.

Câteva zile, locuitorii Piteştiului vor urmări desfaşurarea unei intense activităţi aeriene. Jurnalul de operaţii al grupului2 consemnează în data de 9/22 noiembrie prima acţiune aeriană “zbor de

vânătoare” – în zonă: “(…) La orele 2,30 p.m. un aparat inamic făcându-şi apariţia deasupra Piteştilor, locotenentul englez Jacob a plecat cu un B.B. Nieuport în urmărire, gonindu-l. Înapoierea [la] orele 3,30 p.m.”

Avioanele Farman şi Nieuport Bébé au survolat zilnic oraşul în executarea misiunilor de recunoaştere a căilor de comunicaţii aflate de o parte şi de cealaltă a Oltului, semnalând prezenţa coloanelor de refugiaţi dinspre Caracal, deplasarea între Balş şi Slatina a coloanelor motorizate şi de infanterie inamice, situaţia podurilor şi blocarea cu numeroase garnituri a staţiilor de cale ferată pe linia Piatra Olt – Slatina – Piteşti.

În 11/24 noiembrie, când unităţile Diviziei 6 Cavalerie germană treceau Oltul în sectorul Stoeneşti, raportul operativ al grupului de aviaţie consemna3 : “L’ennemi a monté une grande action aeriene. Il a fait plusieurs reconnissances dans la region et a bombardé Piteşti a plusieurs réprises, mais seulement avec un avion a la fois”.

În situaţia gravă creată prin dezvoltarea ofensivei inamice şi bombardarea oraşului, în cursul aceleiaşi zile Consiliul comunal va hotărî “predarea oraşului Piteşti spre a nu fi distrus de inamic, pentru care s-a instituit o comisie compusă din membrii acestui consiliu care au rămas în localitate şi din mai multe persoane cu vază din toate naţionalităţile” 4

Piteşti – Cazărmile şi vederea oraşului 1 Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice (în continuare C.S.P.A.M.I.), fond M.R. Direcţia Aeronauticii, dosar crt.2, f.189.

2 Ibidem, Locotenentul Jacob pilota unul din cele trei avioane de luptă ofensivă Bébé Nieuport cu care era dotată escadrila engleză sosită în aceeaşi zi la Goleşti. Prin Înaltul Decret nr.3257 din 23.12.1916, ofiţerului i s-a conferit cea mai

înaltă decoraţie română de război, Ordinul “Mihai Viteazul”, clasa a III-a, “Pentru vitejia şi iscusinţa cu care a doborât în ziua de 10 decembrie 1916 în liniile noastre un avion inamic cu toate că acest[a] din urmă era mult mai puternic”

(ANUARUL ofiţerilor şi drapelelor armatei române cărora li s-a conferit Ordinul “MIHAI VITEAZUL”, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec&Co., f.32)

3 Ibidem, dosar crt 6, f. 16.

4 Teodor Mavrodin, Istoria Primăriei Piteşti, Piteşti 1996, pg.169.

39

La Goleşti se desfăşura operaţiunea de evacuare a unităţii de aviaţie, prin demontarea hangarelor şi îmbarcarea

pe calea ferată a trenului de luptă, cu destinaţia Bucureşti. Toate aparatele se vor întoarce “în zbor” la aerodromul Pipera5.

Ultima recunoaştere aeriană a zonei Piteştiului, executată de locotenenţii Barrington (pilot) şi Rougny (observator) în după-amiaza zilei de 15/28 noiembrie, oferă imaginea dramatică a retragerii precipitate a trupelor şi refugiului unei părţi a populaţiei: “COMPTE-RENDU DE RECONNAISSANCE. ITINERAIRE: - REGION DU PITEŞTI. Temps mauvais. Nuages de 3[00] à 500 mètres. A PITESTI tous les trains arrêtés en gare. Sur les routes avant et après PITESTI des files de voitures sans interruption et arrêtées. Des caravanes fuient à travers champs.

Aucun pont de sauté. La reconnaissance n’a pu être continuée par suite des nuages et du mauvais temps. 2° RECONNAISSANCE. Rien vu à cause du mauvais temps.”6 Imaginea aeriană se completează cu imaginea terestră, conturând tabloul complet al oraşului care sufocat de

trupe, încearcă să depăşască situaţia dramatică în care se afla şi să supravieţuiască. Pentru dimineaţa zilei de 16/29 noiembrie 1916, adjutantul Regimentului 77 Infanterie scria următoarea filă a

jurnalului de operaţii7: “Un lucru care ne-a impresionat mult în această zi şi a contribuit mult la scăderea moralului nostru, că vedeam ţara pierdută, a fost următorul: drumul nostru a fost prin Piteşti. Prin acest oraş s-au retras astăzi şi ieri toată armata de pe acest front şi astăzi chiar erau atâtea tunuri pe străzi, amestecate cu diferite căruţe de-ale refugiaţilor, atâtea trăsuri militare amestecate cu trupe de infanterie, ce fugeau aproape, încât acum deabia mi-am dat seama ce înseamnă o retragere dezastruasă.

În oraş era o jale de nedescris. Ici şi colo, prin vitrinele unor magazine se vedeau proclamaţiuni8 către populaţie să fie linştită şi să sufere cu resemnare ocuparea duşmanului. În altă parte am văzut o listă de notabilităţile oraşului care vor ieşi cu pâine şi sare nemţilor în cale, să le predea oraşul. Ce vrei, însărcinare ruşinoasă, dar ce aveau ei, sărmanii, de făcut?

Piteşti, Strada Şerban Vodă şi Biserica Sântul Nicolae

Până acum, fiind tot mereu pe front, nu ne dădeam seama ce urmează după retragerea noastră şi ce rămâne în urmă, predă duşmanului. În acest oraş am văzut, cu ochi în lacrimi ”.

În cursul aceleeaşi zile, anvangarda Grupului Krafft “a luat oraşul în primire”, în sediul Primăriei instalându-se Comandatura Germană nr.272.9

5 C.S.P.A.M.I., Fond M.R. Direcţia Aeronauticii, dosar crt.2, f.23.

6 Ibidem, dosar crt.28, f.96.

7 Ibidem, fond Regimentul 77 Infanterie, dosar crt.78, f.96.

8 Autorul proclamaţiunii era comitetul constituit pentru a preda şi salva astfel oraşul de loviturile artileriei grele germane care bombardase Liégul şi Anversul

9 Teodor Mavrodin, op.cit. , pg.170.

40

Piteşti, Hala de Carne

1916-1918 LAGĂRUL DE PRIZONIERI ŞI LAZARETUL 11-F-112 Centralizând la sfârşitul campaniei datele şi informaţiile în legătură cu efortul uman de război al României, în

arhiva serviciului specializat al Ministerului de Război s-au păstrat documente mărturii ale condiţiilor de viaţă în captivitatea germană şi care completează totodată imaginea oraşului în anii ocupaţiei.

În principal este vorba de “declaraţii”10 ale foştilor prizonieri în Lagărul german din Piteşti, care răspundeau la întrebări referitoare la cazare, îmbrăcăminte şi alimentaţie, muncă şi “tratament”, drepturi băneşti, respectarea dreptului la corespondenţă, asistenţă sanitară, boli şi mortalitate.

Lagărul a fost organizat de trupele de ocupaţie în zona militară a oraşului, în cazărmile Regimentelor 4 şi 28 Infanterie11. Aici, circa 8000 de prizonieri, în cei doi ani de ocupaţie au încercat să supravieţuiască în condiţii extrem de dure, dormind pe paie, “cu puţin foc la trei zile, lumină nu”, îmbrăcaţi în echipamentul existent asupra lor la data căderii în prizonierat.

Vom vedea în continuare şi alte aspecte asupra modului în care erau respectate prevederile convenţiilor înternaţionale în acest lagăr. Alimentaţia internaţilor consta într-o masă pe zi, o raţie de subzistenţă, insuficientă cantitativ şi calitativ – nesemnificativă: “cartofi cu apă şi pâine de porumb, cîte 200 grame pe zi”, “supă de fasole, fără pâine”, “terci de făină de mazăre, 400 grame de mămăligă”, “o pâine la opt oameni şi o ciorba rea de tot”. Un meniu deosebit cuprindea “ciorbă de carne de cal şi o pâine pe zi la şase oameni”.Prizonierii nu-şi aminteau a fi primit alimente din partea Crucii Roşii sau a vreunui comitet de ajutor.

Prizonierii apţi de muncă – dacă mai puteau fi numiţi astfel – au fost întrebuinţaţi la repararea şoselei Piteşti – Găieşti, la repararea străzilor (în Piteşti), la pădure sau în staţiile de cale ferată, pentru încărcarea şi descărcarea vagoanelor de cereale, cărbune, lemn etc.

O zi de muncă însuma între 8 şi 12 ore, însă, luând în calcul timpul necesar deplasării (pe jos) la şi de la muncă, efectiv se muncea zi – lumină.

Detaşamentele constituite din 150 de prizonieri, supravegheate de santinele germane lucrau şi sâmbăta, duminica sau în zilele de sărbătoare. Nu se distribuia mâncare pe timpul lucrului, dar se plătea “un salariu”; unii supravieţuitori îşi aminteau a fi primit 30 bani pe zi, sau 15 lei lunar, sau ... nimic. Se pare că mai avantajaţi au fost cei care în vara anului 1917 au muncit pe moşia Cantacuzino, pentru 1,50 – 2 lei pe zi.

“Se murea de foame şi muncă grea”, îşi aminteau supravieţuitorii. Subnutriţi, lipsiţi de cele mai elementare condiţii de igienă şi obligaţi a presta muncă grea, prizonierii au fost

victimele sigure ale epidemiilor. Determinat de această situaţie în Piteşti a funcţionat în anii ocupaţiei Lazaretul de Război 11 F 112

(KRIEGSLAZARETT 11F112), din subordinea serviciului sanitar al Corpului 11 Armată german. Din analiza unicului document identificat în Arhivele Militare12 – registrul de decese al acestei formaţiuni

sanitare – rezultă că lazaretul a fost organizat pe trei secţii – la Prefectură – înregistrându-se 556 decese; la Teatru – în perioada decembrie 1916 – martie 1917, 56 decese; la Colegiul “Brătianu” – unde s-au înregistrat 190 decese în perioada noiembrie 1916 – februarie 1918. în total şi-au găsit sfârşitul 792 militari şi civili.

10 C.S.P.A.M.I., fond M.R. Serviciul Statistic, dosar crt. 4228, f. 46-48 şi urm..

11 La data de 10 septembrie 1918 lagărul a fost mutat la Feteşti, (C.S.P.A.M.I., fond M.R. Direcţia 4 Geniu, dosar crt. 745, f. 185.)

12 C.S.P.A.M.I., fond M.R., Serviciul Statistic, dosar crt.1703

41

Ultima filă a registrului de decese în Lazaretul German Diagnosticul predominant în actele de deces13 eliberate de autoritatea germană l-a constituit “Rüchfallfieber”

(Febră recurentă)14, boală infecţioasă care în anii războiului a făcut numeroase victime în rândurile armatei şi populaţiei civile.

Enumerând lipsurile şi suferinţele îndurate de populaţie în perioada “refacerii”, Constantin Kiriţescu rezerva în Istoria Războiului de Întregire15, în capitolul despre condiţiile de trai: “Alături de tifosul exantematic se ivi febra recurentă care, dacă nu ucide, ca cea dintîi, slăbeşte şi distruge tot ce e putere în corpul omenesc.

Cele două epidemii (...), ajutate de aglomeraţie şi promiscuitatea populaţiei , de debilitatea şi de lipsa mijloacelor de prevenire şi de combatere, s-au întins pînă au luat proporţii catastrofale”

Victimele epidemiilor şi-au găsit odihna în gropi comune, în imediata apropiere a Cimitirului “Sfântul Gheorghe”, pe terenul viitorului cimitir militar.

13 Ibidem, dosar crt.4575.

14 Pentru a înţelege gravitatea acestei afecţiuni, astăzi eradicată în ţările civilizate, vom cita din lucrarea fundamentală pentru medicină internă a dr.Harrison:

“FEBRA RECURENTĂ

DEFINIŢIE Febra recurentă este o infecţie spirochetală acută caracterizată prin episoade recurente de febră alternând cu intervale apiretice. Această boală este determinată de spirochetele din genul Borrelia şi are două varietăţi

epidemiologice – transmisă prin păduche şi transmisă prin căpuşă (...)

PATOGENEZĂ ŞI PATOLOGIE (...) O dată ce spirochetele a pătruns în fluxul sânguin, ele se multiplică rapid şi ating 105 până la 108 pe mililitru cub de sânge. Febra este prima manifestare clinică şi apare la 3-12 zile după infecţie.

Severitatea bolii şi a lezării este proporţională cu numărul spirochetelor din sânge. Majoritatea leziunilor apar intravascular cu afectarea endotelială extensivă, extravazarea săngelui în membranele mucoase şi piele şi coagulare intravasculară

deseminată. Spirochetele invadează de asemenea creierul şi rinichii şi pot apărea în lichidul cerebrospinal şi urinal.

La autopsie, microabcesele splenice, peteşiile seroase, hemoragiile intracraniene, miocardita histiocitară difuză şi hepatita cu necroză focală sunt frecvente. (...)

MANIFESTĂRI CLINICE Febra recurentă transmisă prin păduche prezintă o evoluţie clinică mai severă decât febra transmisă de căpuşă. După o perioadă de incubaţie de 3-18 zile, persoanele cu febră recurentă transmisă prin păduche

prezintă un debut acut de rigiditate cu febră, de obicei remitentă, cefalee, artralgii şi mialgii. Durerea abdominală, greaţa, voma şi confuzia mentală sunt frecvente. Pot apărea tusea uscată şi semnele de insuficienţă cardiacă. Epistaisul apărea

la 10-45% iar peteşiile şi echimozele la până la 60%. Hemoragiile subconjunctivale şi retiniene apar rar, iar hemoptizia şi hematuria nu sunt frecvente. Meningismul este prezent la 40% din cazuri.

Primul atac durează 3-6 zile şi se sfârşeşte prin criză, caracterizată prin rigiditate, cu creştere abruptă a temperaturii corpului, a tensiunii arteriale, a pulsului şi a ratei respiratorii durând 10-20 minute. Temperatura corpului creşte rapid şi

poate atinge 44°C. Aceasta este urmată de transpiraţie profundă, scăderea temperaturii şi hipotensiune care pot dura mai multe ore. Pacientul fie îşi revine, fie moare în timpul crizei printr-o combinaţie de hiperpirexie, hipotensiune severă şi

insufieientă cardiacă refractară determinată de miocardită.(...)

TRATAMENT Borreliile sunt foarte susceptibile la o varietate de antimicrobiene, inclusiv penicilina, tetraciclina, cloramfenicolul şi eritromicina (...)

PROGNOSTIC Mortalitatea febrei recurente transmise prin păduche în era pre-antibiotică era de 30-70%, dar cu terapie antibiotică, mortalitarea în spitale şi în lagărele de refugiaţi este de 0-5%.” (HARRISON – “Principiile medicinei

interne”, editura Teora, (ediţia 13) -1998, pg.827)

15 Constantin Kiriţescu, ISTORIA RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA ROMÂNIEI, 1916-1918, ediţia a II-a volumul II, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, p.371.

42

Act de deces eliberat de Lazaretul German 1918 – FABRICA DE MARMELADĂ Prezentând viaţa economică a municipiului Piteşti în anii 1916-1918, istoricii locali au menţionat înfiinţarea de către administraţia militară de ocupaţie a unei fabrici de marmeladă, pentru valorificarea fructelor din zonă şi folosirea forţei de muncă ieftine. În această fabrică au lucrat în anul 1917 peste 1000 de femei şi copii, retribuiţi cu 2-3 lei pe zi.16 Imaginile care urmează sunt edificatoare pentru volumul de muncă desfăşurat, iar documentele de arhivă ne îndreptăţesc a afirma că “fabrica de marmeladă” a reprezentat numai o parte a unui centru de strângere, depozitare, prelucrare şi distribuţie de alimente organizat în clădirile şi pe terenul “Ţesătoriei Române” în zona Gării.

Toate bunurile alimentare şi utilajele centrului au fost părăsite de autorităţile germane în 28 octombrie/ 10 noiembrie 1918, în retragerea precipitată determinată de Ultimatumul adresat de guvernul român Puterilor Centrale şi 16 Petre Popa, Paul Dicu, Silvestru Voinescu, Istoria Municipiului Piteşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988, pg.179-180.

43

de mobilizarea armatei române. În timp ce fostele depozite germane de alimente şi materiale existente în gări şi în diferite localităţi din judeţ au fost “devastate” 17 de o populaţie supusă doi ani la lipsuri şi privaţiuni de tot felul, jandarmii piteşteni au reuşit să asigure paza bunurilor fostei “Fabrici de marmeladă”. Aceasta a făcut posibilă o primă inventariere realizată de antreprenorul Bardelli, însărcinat al Prefecturii, ale cărei constatări sunt consemnate de directorul “Ţesătoriei Române” într-o adresă către Ministerul de Război18: un depozit însemnat de butoaie mari conţinând fructe conservate, “circa un vagon de marmeladă în putinele mici de lemn, circa un milion de kg. varză acră în butoaie mari de lemn”, dovleci, mere, pere, prune şi sâmburi de dovleci uscaţi, “3 sau 4 vagoane de sare pisată şi în bulgări, 30 sau 40 butoaie mari conţinând zeamă de fructe fermentată şi nefermentată, vin şi tuică”.

Secţia de prelucrare a fructelor

Fabrica era dotată cu o linie Decauville şi cu utilaje, aduse din Germania, pentru opărit fructe, scoaterea sâmburilor, fierberea marmeladei, tocat şi uscat legume şi fructe, cu o presă hidraulică pentru struguri şi filtru pentru vin19.

Depozitul de materie primă

Mare parte din bunurile alimentare şi lemnele de foc depozitate aici au fost puse la dispoziţia Primăriei20 pentru a fi distribuite populaţiei, dar propunerea reprezentanţilor Ministerului de Război – de a se construi o nouă fabrică de marmeladă lângă atelierele ţesătoriei – a rămas nefinalizată. Treptat, treptat viaţa oraşului va reintra în normal.

17 Iulian Stelian Boţoghină După ei, potopul: realităţi cotidiene din judeţul Argeş şi Muscel după retragerea trupelor de ocupaţie (1918), în Argessis, 15/2006, pg. 399-407.

18 C.S.P.A.M.I., fond Direcţia Justiţiei Militare, dosar crt.329, f. 468-469.

19 Ibidem, f. 359.

20 Ibidem, f. 523.

44

SCHIŢA UNUI PORTRET: PĂSTOREL TEODOREANU CĂPITAN DE REZERVĂ AL ARMATEI ROMÂNE

Drd. Iulian-Stelian BOŢOGHINĂ

«Al. O. Teodoreanu este una dintre personalităţile cele mai cunoscute şi mai îndrăgite de marele public. Sute

de epigrame scrise de el, sute de vorbe de duh rostite în varii împrejurări circulă încă prin viu grai atestând popularitatea de care se bucură autorul lor.

Creator original, spumos şi spontan, el se deosebeşte de mulţi dintre confraţi şi prin numeroasele aspecte ale biografiei, avea să scrie Mircea Handoca ca ,,Argument” pentru realizarea şi publicarea unui volum care să ofere ,,o imagine cât mai apropiată de ceea ce a fost în realitate autorul Măscăriciului Vălătuc».1

Tocmai aceste deosebiri de confraţii săi ,,prin numeroasele aspecte ale biografiei” ne-au determinat să scotocim arhivele, poate, poate vom mai găsi ceva inedit pentru a ne aduce modesta contribuţie la restituirea unor momente din biografia epigramistului. Mai cu seamă că, interesul şi curiozitatea ne-au fost stârnite de interesantele evocări ale mai sus citatului autor, din anii primului război mondial, povestite în capitolul ,,Pe front între 1916-1918”, unde regăsim următoarele fraze: ,,Din păcate, ştim prea puţine lucruri despre această perioadă a vieţii lui. Discreţia ce l-a caracterizat mereu l-a determinat să nu lase însemnări deosebite”.2 Numai că, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, binevenite adăugiri asupra acestei perioade aveau să aducă (până acum) ineditele caracterizări făcute sublocotenentului de rezervă Teodoreanu de către comandanţii săi.

Asemenea multor confraţi într-ai scrisului, precum Camil Petrescu, Titus Hotnog, George Topârceanu, Mihail Săulescu şi mulţi alţii, Alexandru Teodoreanu3 a fost şi el unul dintre cei care au răspuns prezent la chemarea patriei, luptând în linia întâi încă din prima zi, 15 august 1916, când românii au plecat peste Carpaţi pentru dezrobirea fraţilor.

Dar, pentru o mai plăcută lectură, să dăm citire celor povestite în volumul citat: «La absolvirea liceului, în 1914, a fost concentrat pentru a-şi satisface serviciul militar şi pentru a urma,

acum, cursurile unei şcoli de ofiţeri. Astfel că, în momentul când s-a decretat mobilizarea, a trebuit să plece, alături de tovarăşii săi, ca sublocotenent în Regimentul 24 Artilerie. Însoţit de tatăl său, s-a urcat în tren în dimineaţa zilei de 15/28 august 1916 şi, cu marfarul pe care îl apucase, s-a îndreptat spre zona frontului. După o scurtă oprire la Bucureşti (18/31 august), a trecut munţii odată cu regimentul său, care a intrat, se pare, în iureşul ofensivei. Primul popas mai îndelungat despre care ştim e cel din Topliţa, localitate din preajma Mureşului, aproape de intrarea râului în defileu. Nu s-au păstrat informaţii referitoare la modul cum şi-a petrecut timpul. Sigur e că s-a iniţiat în tainele obligaţiilor de ostaş artilerist. Ştim apoi că se gândea la colegii şi prietenii din Iaşi. Chiar le comunica, în versuri, câteva date ale preocupărilor lui de ofiţer:

,,Vă pot spune dragi băieţi, Că m-am oţelit cu tunul,

Că tot timpul rod pesmeţi, Că mă războiesc cu unul,

Că-s mai combativ ca Jacques Când comand tunarii mei, Că fumez cât patru bei…”

Misiva păstrată (mai lungă decât am reprodus) nu lasă să se înţeleagă cu exactitate că ar fi cunoscut, până la data expirării ei, botezul focului. Oricum, subunitatea din care făcea parte se afla în dispozitivul de atac. Ce a urmat e uşor de presupus: el şi camarazii săi s-au bătut cu inamicul în munţii din preajma actualului oraş din judeţul Harghita, în pădurile dinspre Moldova, unde mai târziu, în amintirea luptelor de aici, s-a ridicat un mausoleu […]; el, Păstorel, a văzut, nu o dată, moartea cu ochii. A primit apoi ordinul de părăsire a poziţiilor cucerite. Armata română a trebuit să părăsească Transilvania.

În vara anului 1917, Al.O.Teodoreanu scria dintr-o localitate de pe malul Neajlovului, în Bărăgan. Purta încă gradul de locotenent şi superior îl avea pe căpitanul Ştefan Pop, directorul Liceului Sfâtu Sava din Bucureşti. În timpul unui atac al Companiei a 12-a, din care făcea acum parte, Păstorel s-a îndreptat călare să cucerească o poziţie de observaţie. Calul său a fost răpus de un glonte răzleţ. Ofiţerul, îndurerat, nu s-a oprit ci a parcurs pe jos cele câteva sute de metri ce-l despărţeau de colina care trebuia cucerită.

Dovezi de bravură asemănătoare au fost, cu siguranţă, multe în anii cât a participat la război. Nu le-a menţionat într-un ,,jurnal de front”, cum am spus. Ecoul lor răzbate, totuşi, într-o poezie cu ritmuri sprinţare, compusă în tonalitatea celor din Cântece de vitejie de George Coşbuc. Le-a trimis, iarăşi în chip de scrisoare, cum obişnuia să procedeze, celor dragi, de acasă:

,,S-au împlinit doi ani de zile (Ba e al treilea în prag) De când am stat mereu sub steag Sub praf, sub ploi şi proiectile. Sub bombe ce cădeau de sus Că tresăream şi noaptea-n vis Crezând că sfinţii s-ar fi pus

1 Mircea Handoca, Pe urmele lui Al.O.Teodoreanu-Păstorel, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1988, p.5

2 Ibidem, p.37

3 Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p.821

45

Să joace-n straniu ,,law-tennis” Şi lasă mingile să cadă Incandescente curcubee Ce cântă-n negrele tranşee Sinistra morţii serenadă Şi sub pământ cât timp am stat Acolo-n adâncime N-am plâns şi nici n-am tremurat Am fost la «înălţime».

Ba cred că m-am şi ilustrat În luptele ce-am dus cu hunul: Ca probă, nu-s nici decorat Şi n-am predat nici tunul…”

Rănit destul de grav, până la urmă a fost, totuşi, decorat cu Steaua României şi avansat căpitan. Evacuat în spatele frontului, internat într-un spital din Iaşi, se va vindeca la terminarea războiului.

Iată cum prezintă Demostene Botez în Memorii pe ofiţerul de artilerie Al.O.Teodoreanu, participant la prima conflagraţie mondială: ,,A fost brav, dispreţuitor de moarte, ca întotdeauna. Firea lui glumeaţă l-a făcut iubit de toţi soldaţii. Serviciul militar, care pentru unii înseamnă o corvoadă a fost pentru el o recreaţie plăcută. Cavalerismul său şi-a găsit acolo multe prilejuri de satisfacţie. Pinteni de argint, cravată cu mâner de argint, pantaloni cu lampas caracterizau exterior inofensivul lui snobism gascon. O carte de vizită cu semnătura «Căpitanul de artilerie Al. O. Teodoreanu» îl definea mai mult şi mai precis decât s-ar crede. Şi după ce i-a trecut vremea acestui romantism desuet, mai parada cu mare satisfacţie mândria de a fi căpitan de artilerie, deşi nu făcea niciodată caz de comportarea lui în război. Purta însă vădit melancolia după camaraderia care se naşte numai în asemenea împrejurări şi pomenea cu emoţie şi mare simpatie de o serie de soldaţi. Şi din armată şi din război luase partea anecdotică, amuzantă şi comică, ce urmăreşte orişiunde pe unii oameni şi pe care împrejurările o speculează uneori foarte artistic”».4

Prin urmare, din cele spuse mai sus, se poate vedea că o bună parte din odiseea scriitorului de pe frontul Reîntregirii Naţionale este puţin cunoscută, astfel că ineditul memoriu personal5, din care vom spicui în cele ce urmează, vine să completeze petele de hiatus din biografia scriitorului.

Chiar dacă în introducere nu lipsesc datele biografice, dorim să revenim asupra lor pentru a împlini acest aspect prin cele consemnate în foaia matricolă6, document cu care se deschide dosarul personal de căpitan în rezervă al celui care la ,,nume şi prenume” era completat ,,Teodoreanu Alexandru”, iar la ,,cel din urmă domiciliu la” este trecut ,,Liceul internat”. Pentru ca mai jos, după datele despre starea civilă, într-o adnotare făcută cu creionul să se specifice ,,ultimul domiciliu: Bucureşti, Lascăr Catargiu, nr.39”.

În foaia matricolă, în format tipizat, urmează capitolul despre ,,starea civilă”, în care la ,,născut” este completat ,,la 30 iulie 1894 în Daraban plasa –judeţul Dorohoi”. Pe rândul următor ,,fiul lui” este completat ,,Osvald şi al Sofia”, pentru ca un rând mai jos să continue cu ,,domiciliaţi în Iaşi str. Gogălniceanu 14 jud. Iaşi”. Pe următoarele trei rânduri este completat succesiv astfel: ,,însumat Da”, ,,atunci domiciliat în –plasa – jud. – ”, ,,copii 1 copil”, ,,venit la corp la 1.VI.1916 de la Rgt. 12 Artilerie”.

Într-o ultimă însemnare din foaia matricolă stă scris cu cerneală ,,18.08.1959 trecut în retragere pentru limită de vârstă”.

Pe verso, în foaia matricolă, se regăsesc capitolele 3, 4 şi 5, completate fiecare în felul următor: capitolul ,,3. Campanii – Rane – Acte de bravură sau de curaj (în timp de război sau în timp de pace)” este completat cu următoarele date, scrise cu tuş ,,1916 August 16 Mobilizat la Regimentul 24 Artilerie Î.D. Nº2784/916; 1918 mai 31 Demob.Î.D.1010/18 ord.zi 600/18; 1918 Noemb 2 Mobilizat Î.D.3179/18 Nº1818/918; 1919 Aprilie 1 Dispensat mobil. O M St M 8834 ozi 9”, fiecare însemnare pe câte un rând.

Capitolul ,,4. Servicii Speciale: Misiuni – însărcinări (în afară de sarcinile obicinuite); Modul de îndeplinire, Şcoli şi Cursul Absolvite” este completat în tuş cu o nedefinită prescurtare ,,Stu”, după care cu creionul se regăsesc notările ,,Licenţiat în drept-publicist”, iar pe rândul următor ,,Avocat public”.

În cele din urmă, în capitolul ,,5. Recompense – Decoraţiuni (Motivele sau cauzele în cari au fost primite)” stă scris ,,1. Coroana României în gradul de Cavaler cu spade cu panglică de virtute militară Î.D.” (fără a fi completat) şi ,,2. Steaua României în gradul de ofiţer Î.D.Nr.” (de asemenea, fără a mai fi completat cu număr şi dată).

Acestea fiind notările din foaia matricolă, memoriul personal este completat cu foaia de ,,Servicii şi diverse poziţiuni”7, în care sunt consemnate toate datele referitoare la evoluţia carierei militare de ofiţer rezervist, carieră în care debuta la 1 aprilie 1915, când a fost încorporat soldat cu termen redus la Regimentul 12 Artilerie, unitate de la care avea să fie trecut în rezervă peste un an, pe 1 aprilie 1916, cu gradul de plutonier. Grad obţinut în urma absolvirii Şcolii de Artilerie, Geniu şi Marină unde fusese înscris la 1 iulie 1915 cu gradul de caporal.

Pe 1 iunie 1916 a fost avansat sublocotenent în rezervă (Î.D. 2240/1916) şi luat în evidenţele Regimentului 24 Artilerie, unitate în care pe 29 iunie 1916 a fost concentrat şi cu care a fost pe front, până pe 13 august 1917, când a fost 4 Mircea Handoca, op.cit., p.37-40

5 Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice (în continuare se va cita CSPAMI), fond C.M.Oraş Bucureşti, dosar 3150, filele 1-29

6 Ibidem, fila 1

7 Ibidem, fila 2

46

mutat la Regimentul cu Tracţiune Automobilă. Avansat la gradul de locotenent la 1 septembrie 1917 (Î.D.345, o.z. 3876/1917), Alexandru Teodoreanu a fost mutat la Grupul Mitraliere Blindate la 11 noiembrie 1918, după care reînsumat la Regimentul 24 Artilerie pe 1 aprilie 1920, unitate în care a contat ca ofiţer în rezervă până la 16 iunie 1941. Dată la care a fost pus la dispoziţia Marelui Stat Major, Secţia Propagandă.

Încă din prima zi a celui de-al doilea război mondial, căpitanul de rezervă Teodoreanu Alexandru (fusese avansat încă din 1 iulie 1924) a fost mobilizat la armata de operaţiuni în Secţia de Propagandă, mai bine de cinci luni, până pe 30 noiembrie 1941, când a fost desconcentrat.

Până pe 16 februarie 1944 nu mai sunt consemnate alte mutaţii, dată după care căpitanul de rezervă Teodoreanu a pendulat între Secţia Propagandă a Marelui Stat Major şi Regimentul 24 Artilerie, până la 21 noiembrie 1944, ultima dată înscrisă aici.

Din cele spuse mai sus, putem spune că pentru tânărul sublocotenent rezervist Alexandru Teodoreanu, campania pe frontul Reîntregirii Naţionale a început încă din 29 iunie 1916 când a fost concentrat la Regimentul 24 Artilerie, conform O.Z. 681.

Prin urmare, până pe 13 august 1917 când a fost mutat la Regimentul cu Tracţiune Automobilă, neprecupeţind nici un efort pentru a-şi face datoria către Patrie, tânărul publicist a câştigat respectul şi aprecierea comandantului de unitate, locotenent-colonelul Pătroianu, care avea să noteze că ,,sublocotenentul Teodorian Alexandru (evidentă eroare asupra numelui-n.n.) prezentându-se la data mobilizării a fost repartizat la Divizionul de Obuziere 120 mm ca ofiţer orientator. A îndeplinit această funcţie 3 luni, adică până la 15 noiembrie 1916 când, fiind rănit, a fost evacuat şi nu s-a mai întors la acest regiment. A luat parte la luptele din Transilvania, de la Dorna Vatra şi la acelea din Valea Argeşului. În scurtul timp cât a servit în acest regiment a dat probă de mult curaj în recunoaşterile ce a făcut ca ofiţer orientator”, pentru ca în încheiere, ca o concluzie, să scrie că ,,este un ofiţer inteligent şi cunoaşte regulamentele”8.

Aceleaşi frumoase impresii avea să le lase şi căpitanului Teodor Davilla, comandantul Grupului I Automitraliere Blindate (cel ce avea să onoreze pe frontul Reîntregirii Naţionale numele înaintaşului său, doctorul Carol Davilla), care în calitate de comandant l-a caracterizat astfel: ,,mobilizat la 2 noiembrie 1918 şi demobilizat la 1 aprilie 1919, acest ofiţer are serioase calităţi: minte ageră şi cultură generală îi sunt de mare ajutor în aplicarea bunele cunoştinţi a materiilor ce posedă bine. Disciplinat, inimos şi vioiu, îl judec în stare să ducă la bun sfârşit cele mai grele şi periculoase misiuni. Este bun cu inferiorii şi se bucură de deplina lor încredere. În rezumat prea bun ofiţer, mai cu seamă pentru front”.9

Prin urmare, caracterizările comandanţilor citate mai sus au menirea de a contribui la completarea şi totodată la restituirea unor fragmente din biografia celui care rămâne cunoscut mai cu seamă prin epigramele sale.

Chiar dacă perioada de timp invocată în titlu se opreşte la anul 1919, nu vom pune punct aici deoarece, din motivele invocate mai sus, considerăm că este binevenită şi expunerea însemnărilor din anii următori, aşa cum le regăsim în memoriul personal invocat.

Reînscris în evidenţele Regimentului 24 Artilerie la 1 aprilie 1920, locotenentul de rezervă Teodoreanu se pare că a mai fost mobilizat în diverse perioade de timp, aşa cum reiese din notările colonelului Florescu, comandantul unităţii, însă fără a mai impresiona în vreun fel, dovadă caracterizarea făcută pentru intervalul de timp 1 noiembrie 1921-31 octombrie 1922: ,,locot.rez. Teodoreanu O. Alex. are vechimea în grad de la 1 septembrie 1917. Îndeplineşte deci condiţiunile de vechime pentru a fi propus (pentru avansare-n.n.). Cum însă din notele ce a obţinut pe timpul mobilizării nu reese în mod suficient că ar poseda capacitate şi aptitudini pentru gradul de căpitan şi comandă de baterie, propun ca propunerea sa să fie lăsată în suspensie până când printr-o nouă concentrare sau mobilizare va putea pune în evidenţă capacitatea sa pentru gradul de căpitan şi comandă de baterie”.

Opinie împărtăşită şi de comandantul Brigăzii 4 Artilerie, colonelul Vasilescu, care avea să lase scris: ,,mă unesc cu părerea comandantului de regiment pentru a fi lăsat în suspensie până la o concentrare”. Recomandare aprobată de comandantul Diviziei 14 Infanterie care a dispus: ,,în suspensie până va face o nouă probă asupra pregătirii sale militare”.10

Probă care nu avea s-o dea prea curând, căci o bună perioadă de timp nu a mai fost concentrat, situaţie consemnată în memoriul personal, cu amendamentul că pentru intervalul 1 noiembrie 1922-31 octombrie 1923, comandantul regimentului avea să noteze că «locot. Rez. Teodoreanu Alex. este înaintat în grad pe ziua de 1 septembrie 1917, având în vedere că nu a făcut concentrările prevăzute de art.16 din legea ofiţerilor de rezervă, nu poate fi înaintat. În consecinţă îl caracterizez şi-l notez ,,Bun în grad”». Caracterizare la care au subscris şi comandantul artileriei Diviziei 14 Infanterie, generalul Vasilescu: «mă unesc cu aprecierea şi caracterizarea comandantului de regiment: ,,Bun în grad”», cât şi comandantul diviziei, generalul Liscu, care consemna laconic «menţin caracterizarea ,,Bun în grad”»11.

Cu toate astea, aşa cum am arătat la început, pe 1 iulie 1924 a fost avansat la gradul de căpitan rezervă prin Înaltul Decret 2079, publicat în Monitorul Oficial 145/1924.

Cu toate că avea 45 de ani, concentrările anilor de la sfârşitul deceniului patru nu aveau să-l ocolească nici pe consacratul epigramist. În arhiva familiei se găseşte un ordin de chemare urgentă: ,,Regimentul 24 Artilerie către căpitan de artilerie Teodoreanu Alexandru, fiul lui Osvald şi al Sofiei, Bucureşti, strada Romană 53 (fost Buzdzgan 3-Iaşi)”.12

O altă mărturie asupra vremilor de concentrare avea să depună George Lesnea aflat în scriptele aceleiaşi

8 Ibidem, fila 5

9 Ibidem, fila 6

10 Ibidem, filele 7-7(v)

11 Ibidem, filele 8-8 (v)

12 Mircea Handoca, op.cit., p.168

47

unităţi, subordonatul lui Al.O.Teodoreanu. Cu trecerea timpului, greutăţile şi lipsurile cotidiene ale anilor de militărie aveau să se estompeze, lăsând loc prozaicului, dovadă relatarea lui George Lesnea despre zilele petrecute în cazarmă: ,,ne sculam la trei, înhămam, primeam atelajele, ungeam copitele cailor şi plecam”13, făcută mulţi ani mai târziu.

În rarele clipe de răgaz, gradaţi, subofiţeri şi ofiţeri se refugiau la cârciuma lui Hună, oază de deconectare pentru militarii din garnizoana Roman. Într-una din zile sergentul George Lesnea intrând în cârciumă – nici el nu ştie cum – l-a găsit pe Păstorel, care perora la o masă, lăudând bateria condusă de el. imediat ce a văzut că în local a nimerit un subordonat, Păstorel i-a cerut părerea. Un catren, ce a stârnit râsul celor de faţă, avea să fie răspunsul spontan al lui George Lesnea:

,,De când e-n baterie el Merg toate treburile strună:

Comenzile lui Păstorel Le execută numai Hună”14.

Din acelaşi memoriu personal se poate constata că prima concentrare a lui Păstorel în fierbintea vară a rapturilor teritoriale, a fost din iulie 1940 până pe 15 noiembrie 1940, la Marele Stat Major-Secţia II Informaţii, Biroul Propagandei când «a fost întrebuinţat în special în chestiunile de presă şi la gazeta militară ,,Sentinela”, unde a adus reale contribuţii prin talentul deosebit cu care este înzestrat. Combatant prin construcţia sufletească, a dat paginii vesele din ,,Sentinela” humorul ostăşesc al zonei, iar preocupărilor de presă ale biroului vasta sa experienţă de scriitor. Asemenea, a fost întrebuinţat în probleme de propagandă, dovedind un real simţ de interpretare al fenomenelor, cât şi metodă în explicarea lor. Sănătos, vioi, poate fi chemat la examenul de ofiţer superior în rezervă (subliniat în text-n.n.)», aşa cum avea să-şi încheie caracterizarea şeful Biroului Propagandă, maiorul Stancov.

Propunere cu care şeful Secţiei II Informaţii se declara ,,de acord. Căpit. de rez. Al.Teodoreanu este un ostaş convins, îndeplinindu-şi datoria cu mult devotament. Poate fi admis la examenul pentru gradul de maior în rezervă”15.

Pentru perioada de la 11 iunie 1941-31 octombrie 1941, acelaşi comandant Stancov, avansat la gradul de locotenent-colonel şi şef al Serviciului de Propagandă al Marelui Cartier General, la 11 noiembrie 1941 avea să consemneze următoarele: ,,căpitanul de rez. Teodoreanu O Alexandru, scriitor şi gazetar de elită, a fost concentrat la data de 11 iunie 1941, iar la 22 iunie concentrarea s-a transformat în mobilizare. Repartizat Biroului Presei şi Publicisticii, căpitanul Teodoreanu a fost întrebuinţat ca reporter de război şi după preferinţa sa a lucrat exclusiv în profitul aeronauticii. Pe front, în mijlocul unităţilor de aviaţie ( subliniat în text cu creion albastru-n.n.) acest distins scriitor şi pasionat ofiţer a scris cu suflet şi talent pentru această nobilă armă. Pentru activitatea laborioasă desfăşurată de căpitanul Teodoreanu şi nepreţuitele servicii aduse operei de propagandă pusă în serviciul armatei îl propun a fi admis la examenul de ofiţer superior de rezervă”16.

Ultima perioadă de concentrare a fost de 30 zile, de la 1 noiembrie 1941 la 30 noiembrie 1941, când noul şef al Secţiei Propagandă, colonelul Mihăilescu, avea să-i facă o notare asemănătoare cu cea a predecesorului său, chiar dacă mult mai laconică, apreciind că: ,,a desfăşurat aceeaşi activitate laborioasă din trecut. Scriitor eminent, a fost întrebuinţat la Biroul Presei şi Publicisticii cu rezultate foarte frumoase. Îl propun a fi admis la examenul de ofiţer superior de rezervă”17.

În următorii ani de război, aşa cum reiese din dosarul personal, Păstorel Teodoreanu nu a mai fost concentrat18, aşa că, în încheiere nu ne mai rămâne decât să ne exprimăm părerea că prin ineditele documente prezentate aici, am reuşit să restituim aspecte mai puţin cunoscute din biografia scriitorului.

13 Grigore Ilisei, Cu George Lesnea prin veac, Editura Guinescu, 1977, p.165, apud Mircea Handoca, op.cit., p.168

14 Ibidem

15 CSPAMI, fond C.M.Oarş Bucureşti, dosar 3150, fila 25

16 Ibidem, fila 26

17 Ibidem, fila 27

18 Ibidem, filele 28-29

48

IPOSTAZE ALE PARTICIPĂRII ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL: PRIZONIERATUL MEDICILOR MILITARI

Drd. Leontin STOICA

Conflictul armat din Primul Război Mondial, la care a participat şi armata română de partea Antantei, s-a soldat cu numeroase victime: morţi, răniţi şi un număr mare de militari români prizonieri. Prizonierii de război au trăit adevărate drame. Pentru perioada campaniei din 1916-1917 numărul estimat al pierderilor României în oameni s-a ridicat la 50.000 militari ucişi, 80.000 de răniţi şi 110.845 prizonieri. Condiţiile din captivitate au făcut ca mortalitatea şi îmbolnăvirile în rândul prizonierilor români să fie dintre cele mai ridicate1. Printre prizonierii români din Primul Război Mondial s-au aflat şi medici militari. Cu toate că în prizonierat medicii militari au salvat numeroase vieţi omeneşti atât în rândul românilor, cât şi în cel al duşmanilor, au avut de suportat aceleaşi chinuri ca şi ceilalţi prizonieri. Printre ei şi patru ofiţeri medici din Ambulanţa Diviziei 5 Infanterie, care au căzut prizonieri în comuna Adunaţi-Buteşti (Vlaşca) în 16 noiembrie 19162. După declanşarea războiului, Divizia 5 Infanterie (subordonată Corpului 3 Armată) a primit ordin să intre în luptă în ofensiva generală din Transilvania, concomitent cu Armata de Nord. La 9 septembrie 1916 Marele Cartier General a anunţat că, din cauza situaţiei de pe Frontul de Sud, s-a suspendat ofensiva generală din Transilvania, Divizia 5 Infanterie fiind scoasă din front şi trimisă în Dobrogea3. Divizia a luptat în Dobrogea, sub comanda Armatei de Dobrogea, împotriva germanilor, bulgarilor şi turcilor. După luptele la care a participat, efectivele diviziei s-au redus la jumătate. Din Divizia 5 şi Divizia 2 s-a constituit Divizia 2/5 Infanterie, sub comanda generalului Socec4. Divizia 2/5 Infanterie a mai participat la operaţiunea de apărare de pe Argeş, Neajlov, cunoscută în istorie şi sub denumirea de „bătălia Bucureştiului”. Operaţiunea de pe Argeş şi Neajlov a constituit acţiunea de cea mai mare complexitate desfăşurată de armata română în timpul campaniei din 19165. Alături de diviziile 9/19 şi 21 infanterie, Divizia 2/5 Infanterie a fost angajată în această bătălie cu scopul de a scoate din luptă Divizia 2/7 infanterie germană. În urma unor lupte îndârjite, desfăşurate atât ziua cât şi noaptea, s-au eliberat zonele Bălăria, Stâlpu, Bulbucata, Goreni etc. Divizia 2/5 a ameninţat spatele Diviziei 12 infanterie bulgare din Armata de Dunăre, comandată de generalul Kosch, care şi-a retras forţele din centrul dispozitivului în zona localităţii Singureni, iar cele de la flancul stâng în pădurea Epureşti. Totuşi, la 20 noiembrie 1916, copleşită de superioritatea adversarului şi cu forţele epuizate după marşuri şi lupte neîntrerupte, Divizia 2/5 Infanterie a început retragerea la est de Neajlov6. Am ţinut să spunem câteva cuvinte despre luptele diviziei, pentru a reliefa condiţiile în care cei patru medici militari au căzut în captivitate. De altfel, tocmai despre aceste fapte aveau să raporteze după încheierea păcii. Dar înainte de a supune lecturii rapoartele, să vedem cine erau aceşti patru medici. Primul dintre ei, medicul maior (r) Drăgoşescu Vasile s-a născut la 10 ianuarie 1870 la Târgşor, judeţul Prahova. A satisfăcut stagiul militar la Regimentul 5 Roşiori între 10 august 1898 şi 30 august 18997. Până la izbucnirea războiului a fost concentrat la Corpul 4 Armată. Până la căderea în prizonierat a participat pe front cu Ambulanţa Diviziei 5 Infanterie, în calitate de medic şef al acesteia. Şeful serviciului sanitar al Diviziei 5 l-a caracterizat astfel: „am constatat, încă din prima zi de mobilizare, grija şi priceperea pe care medicul maior de rezervă Drăgoşescu a pus-o în organizarea unităţii ce avea să conducă; în tot timpul cât a fost sub ordinele mele în marş, lupte şi în cursul epidemiilor de holeră din Dobrogea, medicul mr. Drăgoşescu a dat dovadă de cel mai desăvârşitor devotament, rămânând neclintit la datorie zi sau noapte, fără grija de sănătatea sau viaţa sa”8. Raportând asupra căderii în prizonierat (documentul nr. 1)9, după întoarcerea din captivitate nu a mai fost concentrat. Cel de-al doilea medic, Racoveanu Nicolae, s-a născut la 8 octombrie 1879 la Bucureşti, fiind fiul lui Emil Racoveanu şi al Zoei. A îndeplinit stagiul militar la Regimentul 4 Ilfov între 1 ianuarie 1900 şi 28 noiembrie 1900, când a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă. Până la mobilizarea din 15 august 1916 la Ambulanţa Diviziei 5 Infanterie a mai fost concentrat la Regimentul 32 Mircea, Regimentul 7 Infanterie, Corpul 3 Armată. A căzut prizonier la 17 noiembrie 1916 la Adunaţi-Buteşti şi a fost repatriat la 8 iulie 1918 (documentul nr. 2)10. Pe front a avut gradul de căpitan în rezervă. La 1 octombrie 1924 a fost avansat colonel în rezervă, conform Înaltului Decret nr. 116 din 192411. Următoarea fişă pe care o supunem atenţiei este cea a medicului maior de rezervă Nanu Constantin. S-a născut la 5 februarie 1870 în Câmpulung Muscel, judeţul Muscel. Stagiul militar l-a îndeplinit în garnizoană, la Regimentul 30 Muscel între 1 septembrie 190 şi 1 octombrie 1901. La finalul stagiului a fost avansat la gradul de căpitan. Până la mobilizarea din august 1916 a fost concentrat la Corpul 2 Armată, Corpul 3 Armată, Divizia 3 Infanterie12. În timpul răscoalei din 1907 a fost concentrat la Regimentul 30 Muscel. Comandantul regimentului l-a apreciat: „a fost concentrat în timpul răscoalelor ţărăneşti, de la 22.03-28.03.1907 şi a făcut serviciu la Batalionul 1, care a operat în judeţul Teleorman. S-a prezentat la prima chemare, având ţinuta militară completă, îndeplinind prea bine serviciul la care era 1 Gheorghe NIcolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Calvarul prizonierilor români din primul război mondial, Editura Universităţii Piteşti, 2006, p. XXXVII

2 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond Ministerul de Război, Direcţia Personal, dosar nr. 3228, f. 81

3 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 250

4 Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 431

5 Ibidem, p. 480

6 Ibidem, p. 489-490

7 A.M.R., fond Ministerul de Război, Direcţia Personal, dosar nr. 3228, f. 84

8 Idem, fond Memorii Bătrâni, litera „D”, dosar nr. 90, f. 1-2

9 Idem, fond Ministerul de Război, Direcţia Personal, dosar nr. 3228, f. 204

10 Ibidem, f. 602-603

11 Idem, fond Direcţia Cadre şi Învăţământ, Medici de rezervă, vol. 3, f. 59

12 Idem, fond Memorii Bătrâni, litera „N”, dosar nr. 10, f. 1-2

49

chemat, până ce a obţinut dispensa de concentrare de la minister, fiind medic şef de spital. Ca medic stagiar a servit tot în acest regiment şi îl cunosc prea bine, din toate punctele de vedere, fiind un medic excelent, cu bună educaţiune militară, conduită ireproşabilă şi cu dragoste pentru armată”13. După întoarcerea din prizonierat (documentul nr. 3)14 a fost mobilizat la 4 mai 1919 la Regimentul 108 Infanterie. La 1 aprilie 1929 a fost trecut în retragere, conform Înaltului Decret nr. 1829/192915. Ultimul dintre ei este medicul locotenent Cazan Mihail. S-a născut la 19 iulie 1893 la Tecuci, judeţul Tecuci, la 1 august 1915 fiind încadrat ca medic sublocotenent (r) la Ambulanţa Diviziei 5 Infanterie. După ce s-a întors din prizonierat a vrut să îmbrăţişeze cariera de medic activ, înscriindu-se, la 1 iulie 1919, cu gradul de locotenent, la Institutul Medico-Militar. Din nefericire, soarta a fost nemiloasă cu medicul Cazan Mihail care, reuşind să supravieţuiască lagărelor de prizonieri (documentul nr. 4)16, s-a stins din viaţă la numai 30 de ani, în 1923. Înainte de a vă lăsa să lecturaţi rapoartele din prizonierat, dorim să subliniem că acestea au fost consecinţa ordinului Comisiei pentru verificarea situaţiei medicilor, farmaciştilor şi veteranilor rămaşi, cu sau fără ordin, în teritoriul ocupat. Pe de altă parte dorim să reliefăm profesionalismul de care au dat dovadă aceştia. Dincolo de uniformă şi-au respectat umanitatea şi profesia de medic acordând cu aceeaşi seriozitate îngrijiri medicale atât soldaţilor români, cât şi celor germani.

Document nr. 1 (41 str. Bucovina, Bucureşti)

16 februarie 1919 Medicul maior în rezervă Drăgoşescu Vasile

către Marele Cartier General Sanitar al Armatei la Spitalul Militar „Regina Elisabeta”, Bucureşti

Memoriu Conform publicaţiunii M.A.G. înaintez prezentul memoriu (extras din cel înaintat Ministerului de Război la ordinul 9314/1918, unde am înscris în registrul de ofiţeri foşti prizonieri sub nr. 267). Plecat cu ambulanţa Diviziei a V-a din Buzău la 21 august 1916, am urmat Divizia în Transilvania, de unde am trecut la Predeal (Secţiile II şi III) îmbarcându-ne la 27 august pentru Dobrogea. Am debarcat în halta Mircea Vodă, înaintând zilele următoare până la Cobadin şi Calfachioi de unde ne-am retras cu frontul până la Bulbiul-mic, unde la 3 septembrie a început să funcţioneze ambulanţa, pansând zilnic 500-1000 răniţi, evacuându-i prin gara Bulbiul. Zilele următoare înaintăm până la Edichioi, de unde se ordonă retragere grăbită noaptea. La 11 septembrie ambulanţa merge la Musurat unde lucrează până la 26 septembrie, când apărând holera în trupele Diviziei, mergem la lazaretul de la Mahometcea, izolând peste 300 bolnavi şi trimitem purtătorii de vibrioni la Feteşti; n-am avut nici un mort printre soldaţii ce erau vaccinaţi pe când doi lucrători la tranşee au murit în 2 zile. Examenul bacteriologic se făcea de laboratorul mobil de la Constanţa (dr. Ciucă). La 5 octombrie Divizia reintră pe front la Peştera unde ambulanţa lucrează până la 9 octombrie când primim ordin de retragere la Mircea-Vodă şi de aici la 10 octombrie noaptea spre Hârşova. Căzând bolnav de enterită intru în Spitalul din Hârşova, de unde sunt evacuat în ţară (Ploieşti) reîntorcându-mă la 18 octombrie la Brăila unde trecuse ambulanţa. Aici la Ghecet, împreună cu alţi medici am vaccinat contra holerii peste 10 mii refugiaţi dobrogeni (ordin dr. Costinescu). La 26 octombrie ambulanţa porneşte la Ianca, unde stăm 2 săptămâni, făcându-se nou examen bacteriologic trupei şi vaccinând populaţia satelor vecine, în care fusese adusă holera de dobrogeni. La 9 noiembrie, întorcându-se Divizia 2/5, ne îmbarcăm în tren şi pornim spre Găeşti unde debarcăm la 11 seara, înaintând ziua următoare până în comuna Cerbu (Olt). Aici primim ordinul Diviziei nr. 283 (după 1266 al M.C.G.) să ne retragem peste noapte la Costeşti. Conform ordinului Diviziei aşteptăm trecerea artileriei şi împreună plecăm la 16 noiembrie spre Glavacioc şi a doua zi până la Adunaţii-Buteşti (Vlaşca) instalându-ne în Spitalul judeţean de aici, unde primim şi evacuăm răniţii spre Găeşti, conform ordinelor Diviziei, cu care am stat în legătură până la ora 4 ½ p.m. când am pierdut legătura cu Divizia ce plecase şi fiindu-ne drumul tăiat atât înainte cât şi înapoi de patrule inamice, am fost înconjuraţi de patrule şi capturaţi după înoptare. Fiind trimişi la Roşiori şi Caracal, aici căzând bolnav de reumatism (dorm de 6 zile în ploaie cu vânt) am fost internat în Spitalul Crucii Roşii şi de aici transportat la Craiova în Spitlul nr. 21 al Crucii Roşii. După însănătoşire am îndeplinit serviciul de medic ajutor al Spitalului până la 14/27 ianuarie 1917, când am fost trimis la Segarcea să înfiinţez spitalul regional, destinat populaţiei civile; pe lângă epidemiile obişnuite, am îngrijit peste 300 bolnavi de tifos exantematic. La 1/14 august 1918, înapoindu-mă din război, medicul titular al Circ. Segarcea, dr. Frangopol, mi s-a admis înapoierea la postul mei civil de medic comunal în Bucureşti. Dr. V. Drăgoşescu Medic maior rez. Ambulanţa Diviziei a V-a Medic comunal în Bucureşti, Str. D-tru Racoviţă 18.

13 Idem, fond Ministerul de Război, Direcţia Personal, dosar nr. 3228, f. 179

14 Ibidem, f. 86-88

15 Idem, fond Memorii Bătrâni, litera „N”, dosar nr. 10, f. 3

16 Idem, fond Ministerul de Război, Direcţia Personal, dosar nr. 3228, f. 16-17

50

Document. Nr. 2 Medicul căpitan Racoveanu N. din Ambulanţa Diviziei V Memoriul şi înşiruirea faptelor întâmplate de la decretarea mobilizării până la înapoierea din captivitate. Plecat din Buzău cu Ambulanţa Divizia a V-a pe la Bratocea în Transilvania, medic şef al Diviziei fiind dl. lt. colonel Dumitriu (azi medic colonel) suntem înapoiaţi după un scurt interval pe la Braşov – Predeal şi trecuţi pe frontul dobrogean cu Secţia II şi III a Ambulanţei rămânând doar Secţia I în Transilvania. În Dobrogea luam parte la toate luptele date în retragerile şi înaintările de scurtă durată ce s-au succedat şi în care Divizia a V-a a fost într-una angajată. Luptele de la Armanul Oancea, Biulbiul, repetate aproape la acelaşi date şi în august şi în septembrie a dat ocaziunea întregii ambulanţe de a-şi oferi serviciile cu cea mai mare conştiinciozitate. Asemenea luptele de la Musurat efectuate mai târziu şi unde subsemnatul a venit după o internare în Spitalul Constanţa de 6 zile, inetrnare efectuată pentru turburări şi febră survenită în urma rănirei de aeroplan ce suferisem la 14 septembrie 1916 la Musurat. Între timp se ivise holera în Divizia V, II, IX etc, facem infirmerie şi staţie de izolare la Hosiduluc, combatem epidemia cu eficacitate apoi suntem trimişi în refacere la Ianca. De aici sub conducerea medicului maior Drăgoşescu, medic şef al Diviziei refăcute 2/5 fiind lt. col. Ionescu Moşna suntem trimişi deasupra şi la nord de Piteşti de unde continuam a ne retrage spre Costeşti – Glavacioc cu obiectiv către Drăgăneşti la Preajba suntem semnalaţi de patrule germane care se retrag îngropând hărţile ce aveau cu ei, hărţi ale regiunii în care ne aflam şi tipărite în 1914 la Berlin cu explicaţiuni şi mic dicţionar al cuvintelor uzuale: primar, notar, preot, cârciumă etc, crochiuri toate pe verso hărţii cu aranjamentul trupelor ce se scurgeau în coloane. Ajunşi la Adunaţi-Buteşti şi cum lupte se angajase între Divizia noastră şi inamicul care înainta prin flanc de la est la sud cum era aşteptat primim ordin (îl poseda dl. medic maior Drăgoşescu) de a trimite două ambulanţe la Buteasca şi coloana volantă urmând ca noi să aşteptăm în Adunaţi-Buteşti şi ne alege chiar D-sa (dl. lt. col. Ionescu Moşna) Spitalul spre a da ajutorul necesar răniţilor la o oră de la al doilea ordin în care ne spune să evacuăm bolnavii către Titu sau Găeşti. Primii răniţi germani îi trimitem către Divizie cu un jandarm care se înapoiază însă cu ei spunând că toate drumurile sunt ocupate de trupe germane. Se înnoptase 5 ½ - 6 ajunsesem aici la Adunaţi – Buteşti la 3 p.m. şi ne vedem deodată sub foc de mitraliere şi învăluiţi de un batalion german foarte îndârjit din cauză că un soldat rătăcit din 8 Buzău şi care avea armă trânteşte la pământ pe primul călăreţ ce se apropiase de noi cu un foc de armă. Suntem scoşi din spital şi duşi în sat unde stăm ca prizonieri până a doua zi în sat de la intrare al doilea batalion era cu coloană strânsă şi cu arma la picior. Facem d-aici 3 zile până la Roşiori de Vede unde ne internează în lagăr, o şcoală fără paturi sau cu ele dar fără saltele şi rar cu vergele de fier. Nici în marş către Roşiori nici aici alimentaţie. A doua zi se aruncă câte o bucată de carne nepreparată pe care la un foc de nuiele o părpăleam în curte. Fiind cerut un medic chirurg în localitate fiind peste 300 răniţi români, dl. medic şef al Ambulanţei, maior Drăgoşescu mă desemnează pe mine care comptam ca chirurgul Ambulanţei şi sunt expediat la Spitalul Roşiori de Vede. După vreo 2 luni îmi permite a eşi în oraş alternând şi în zilele când eram liber de la spital cu ordin formal îmi era strict interzis darea de consultaţii la populaţiune sub ameninţarea de expediere în Bulgaria sau mai târziu în Germania. Sunt cu santinela pus să fac serviciul la Plasa Ciolăneşti unde se ivise tifos exantematic. Sufer chiar eu de el; aceleaşi restricţii de a nu face consultaţii particulare cam pe acelaşi motive şi neexecutarea de ordine sunt de 2 ori tradus în faţa consiliilor germane de război (am urteil semnat cu numele feldmareşal şi general Mackensen). Din acestea ies la 14 iulie 1918 stil nou iar la 7 iulie stil vechi reuşesc a trece prin mare rezistenţă la Iaşi. De aici mă duc la Bârlad, de unde obţin ordin de demobilizare de la Ambulanţa Diviziei a V-a semnat de dl. medic col. Popovici Cesar. Târziu aflu că prin căderea noastră ca prizonieri am fost consideraţi ca dezertori la inamic şi condamnaţi la moarte cu contumacie (aceasta după înapoiere la Iaşi la serviciul nostru civil şi după un interval de 6-7 luni la Iaşi cât şi la Bârlad nepunându-mi de loc în vedere aceasta). După 5-6 vizite pe la Curtea Marţială a Corpului III la 8 august 1919 reuşesc a fi judecat şi achitat în unanimitate de sentinţa care există în contra-mi, copie după sentinţă posed personal afară de aceea pe care obligatoriu Curte Marţială a expediat-o Corpului (Divizia a V-a). Medic căpitan Racoveanu

Document nr. 3 Memoriu Împrejurările în care am fost făcut prizonier. În ziua de 16 noiembrie 1918 ambulanţa Diviziei a V-a pe atunci 2/5 (Divizia General Socec) secţiile a II-a şi a III-a având de comandant pe dl. maior în rezervă dr. Drăgoşescu, medic şef al Diviziei fiind dl. medic lt. colonel dr. Moşna. Ne găseam în marş spre Drăgăneşti, la hotarul între judeţele Argeş şi Vlaşca, pe drumul Babaroaga – Glavacioc. Trebuia ca în timpul cel mai scurt posibil să ne aflăm la Drăgăneşti. Ajungând spre seară în comuna Glavacioc, unde se afla cartierul Diviziei, dl. maior de stat major Gerota ne-a transmis verbal ordinul să ne oprim în Glavacioc deoarece pe şoseaua ce duce la Drăgăneşti, în apropierea comunei Glavacioc chiar, s-au semnalat patrule duşmane de cavalerie, care trebuiau îndepărtate de către trupe combatante. Noaptea de 16 spre 17 noiembrie am rămas în Glavacioc. În dimineaţa zilei de 17 noiembrie am primit ordin să continuăm drumul spre Drăgăneşti, prin comunele Cătunul, Preajba, Buteşti, Purani, Blăgeşti, Videle, Tîrnavele. Trăsura de farmacie, arhiva (trenul regimentar) au fost îndreptate în altă direcţie. Din comuna Glavacioc ne-am separat de ele. În comuna Cătunul, coloana noastră de ambulanţă a fost întâmpinată cu împuşcături de o patrulă de ulani, pe care am respins-o într-o pădure în stânga şoselei şi am continuat drumul. Prin toate satele şi cătunele pe unde treceam, eram informaţi de populaţiune că noaptea, comunele lor fuseseră vizitate de mici detaşamente de cavalerie duşmană. În ziua de 17 noiembrie pe la orele 11 sau 12 intram cu coloana în comuna Adunaţi-Buteşti, Vlaşca. Bubuitul

51

tunurilor şi mitralierelor ne desluşea că foarte aproape înaintea noastră se dădea o luptă. Imediat încep a sosi pe şosea numeroşi răniţi, care ne-au informat că Divizia noastră se angaja în luptă în cătunul Buteasca la vreo 6 km înaintea noastră. Moralul acestor răniţi era neobişnuit de bun. Ne-au informat că inamicul fusese respins din cătunul Buteasca şi că ai multe mitraliere căzuseră în mâinile noastre. Au început a sosi şi răniţi germani. Cum numărul răniţilor creştea şi chiar în faţa noastră pe dreapta se găsea un spital ruine părăsit, am instalat postul ambulanţei divizionare în acel spital şi am trimis o parte din coloana volantă de brancardieri pe şosea înainte, înspre linia de luptă. După amiază, pe la orele 3 în urma ordinului scris al d-lui lt. colonel dr. Moşna, am trimis înainte în cătunul Buteasca trei trăsuri de ambulanţă cu sublocotenenţi medici Casan, Goldenburg şi Rosman de la Secţia a II-a şi toată coloana volantă de brancardieri comandată de medicul locotenent Mihalcea. Până seara am pansat şi evacuat răniţi pe cât ne-au permis mijloacele de transport înspre Găeşti şi Titu. Răniţii germani au fost trimişi în căruţe mai înapoi la Glavacioc, însoţiţi de jandarmul rural George Iliescu pentru a fi interogaţi la carterul Diviziei, conform ordinului d-lui general Socec. Peste vreo două ore aceşti răniţi s-au înapoiat la Adunaţi – Buteşti. Jandarmul ne-a informat că i-a fost imposibil să pătrundă în comuna Glavacioc unde lăsasem cartierul Diviziei din cauza ploii de obuze ce cădea asupra satului. Se înserase bine. Zgomotul luptei se mai îndepărtase şi se deplasau mai la stânga şoselei. Nu mai aveam nici o cunoştinţă despre ce se petrecea înaintea noastră, nu mai primeam nici un ordin. Mai aveam cu noi vreo 20 de răniţi români şi vreo 4 germani pe care, din lipsă de căruţe nu i-am putu evacua. Când începuse a se înnopta, împuşcături izolate erau îndreptate asupra spitalului nostru. Pe la orele 8 seara o patrulă de ulani se apropie de coloana noastră venind dinspre Glavacioc. E primită cu focuri de armă de către un soldat din Regimentul 8 Buzău ce se găsea cu noi şi pe care îl pusesem de pază. Un ulan este omorât, ceilalţi fug înapoi. Peste o jumătate de oră (pe la 8 1/2 p.m.) spitalul şi coloana noastră ce se găseau pe şosea erau înconjurate de o companie de grenadieri de Macklenburg. După mai multe salve care ne-au costat viaţa a vreo 5 sau 6 sanitari de-ai noştri, printr-un asalt la baionetă inamicul străbate, sfărâmând uşile şi ferestrele în sălile spitalului unde, pe lângă răniţi se găseau şi medicii şi majoritatea soldaţilor sanitari. Au convorbit întâi cu răniţii lor pe care i-au întrebat de modul cum au fost trataţi. Ne-au cerut socoteală de omorârea ulanului lor. Acestea sunt împrejurările în care am fost capturaţi. Cum am fost transportaţi. După formalităţile de uzagiu am fost transportaţi în sat unde am dormit noaptea. Răniţii au rămas în spital. A doua zi 18 noiembrie am fost conduşi cu coloana la Roşiori de Vede unde am găsit alţi prizonieri de toate armele în număr de peste 1.000 De la Roşiori de Vede am fost transportaţi pe jos în mai multe etape prin Caracal, până la Craiova unde am fost închişi în localul Băncii Naţionale care era plin de ofiţeri prizonieri. După 10 zile de închisoare medicii au fost repartizaţi după specialităţi pe la diferite spitale de răniţi români, care erau extrem de numeroşi. Subsemnatul am fost repartizat la Spitalul Filantropia din Craiova unde, împreună cu alţi doi camarazi medici şi un farmacist, am dat ajutoare medicale la peste 300 de răniţi şi bolnavi, soldaţi români ce se găseau în spital. În luna februarie am fost trimis la spitalul de răniţi din Târgu Jiu ce se găsea instalat în pavilioanele cazarmei de artilerie. Aici am găsit peste 900 de alţi răniţi care nu aveau nici un medic şi care erau îngrijiţi de un ofiţer de infanterie, rănit şi el, şi de trei doamne din Târgu Jiu, surori de caritate. După 4 luni de funcţionare în Târgu Jiu am fost trecut la Alexandria, unde funcţionau 4 mari spitale de răniţi români şi ruşi. Aici am funcţionat până în ianuarie 1918 când am fost trimis în comuna Băleni Dâmboviţa pentru combaterea epidemiei de tifos exantematic ce bântuia acea regiune comptând în lagărul de prizonieri din Târgovişte. În Băleni era comenduire Austro-Ungară. Cât timp am făcut serviciul în spitalele de sub ocupaţiunea germană, am fost plătit de către germani cu leafa corespunzătoare gradului din armata lor, din care mi se reţineau 60 de mărci lunar pentru hrană. Timpul cât am făcut serviciul în circumscripţia Băleni (comenduire austriacă) am fost plătit de administraţia financiară cu salariu de medic de plasă; până în iunie 1918. Cum am fost trataţi. Locuiam în spitale păzite cu gărzi; orele de serviciu erau de la 8 la 12 şi de la 3 la 6 p.m. În Alexandria ne-a fost interzis să dăm ajutoare medicale la populaţia civilă. În general am fost trataţi cu vrăjmăşie. Totdeauna suspectaţi că ţinem răniţii mai mult decât trebuie în spital pentru a nu fi trimişi în lagăre la muncă, din care cauză aveam dese conflicte cu medicii germani. Ordinele primite. În ziua când am fost făcut prizonier, înainte de a fi percheziţionat, am reuşit a distruge toate ordinele ce aveam asupra mea şi care se raportau mai ales la operaţiunile la care am luat parte în Dobrogea. Ultimul ordin primit a fost în ziua de 17 noiembrie, patru ciasuri înainte de a fi capturaţi din partea d-lui medic lt. colonel Moşna. Se ordona să trimitem 3 trăsuri de ambulanţă şi coloana volantă de brancardieri în satul Buteasca, iar răniţii să-i evacuăm spre Titu sau Găeşti. Acţiunile la care am luat parte. Îndată după mobilizarea ambulanţei Diviziei V am trecut prin pasul Bratocea în Transilvania. Aici ambulanţa Diviziei a V-a nu a luat parte la nici o operaţiune în afară de Secţia I care a rămas în Transilvania şi de care ne-am despărţit, secţiunile a II-a şi a III-a primind ordinul pe când ne aflam la Dirste lângă Braşov să pornească în Dobrogea unde aluat parte la toate operaţiunile Diviziei a V-a. prima luptă la care am participat a fost în ziua de 16 septembrie 1916 pe culmea Caciomac-Orman-Bair. Aici am lucrat separat de secţia a II-a fiind ataşat Brigăzii a X-a am mai luat parte la luptele de la Topraisar şi Muraton, Masurat etc. La 20 octombrie am înfiinţat o infirmerie de choleră în comuna Traian, cazuri numeroase de această maladie apărând printre soldaţii diviziei. Moralul ofiţerilor prizonieri. Prin spitalele unde am funcţionat nu am avut ocaziunea să întâlnesc mulţi ofiţeri, majoritatea răniţilor ce am avut de îngrijit fiind soldaţi. Cei pe care i-am întâlnit însă, aveau moralul destul de bun şi cu toate veştile falsificate ce primeau în tot timpul captivităţii, un singur moment nu ne-am îndoit că linia Siretului ar putea fi forţată. Moralul şi demnitatea soldaţilor prizonieri erau cu atât mai ridicate cu cât aceştia erau mai culţi. Gradaţii şi plotonierii în general au suferit captivitatea cu demnitate şi bărbăţie. Am constatat cu surprindere că soldaţii israeliţi, afară de ofiţeri, imediat ce au fost făcuţi prizonieri s-au detaşat cu trup şi suflet de ţară folosindu-se de situaţiunea lor de prizonieri ca de o stare pe care o aşteptau pentru ca să persecute şi să maltrateze în calitate de propuşi în diferite servicii

52

de către germani, pe camarazii lor români mai mult decât vrăjmaşul chiar. 1 februarie 1919 Medic maior în rezervă dr. C. Nanu Ambulanţa Diviziei a V-a, Secţia a III-a

Documentul nr. 4 Bârlad, 22 august 1918

Memoriul medicului sublocotenent de rezervă dr. Cazan Mihail de la ambulanţa Diviziei a V-a, Secţia III, asupra activităţii sale

în timpul Campaniei din 1916-1918 şi modul cum a căzut prizonier Subsemnatul dr. Cazan Mihail am fost mobilizat la ambulanţa Diviziei 5 cu gradul de medic sublocotenent. Serviciul l-am făcut în Secţia a III-a a numitei ambulanţe sub comanda directă a d-lui medic maior de rezervă Nanu Constantin, medic şef al ambulanţei fiind dl. medic maior (r) Drăgoşescu Vasile, iar medic şef al diviziei fiind dl. medic lt. colonel Dimitriu. Plecând din Buzău în noaptea de 20 spre 21 august 1916, am trecut munţii prin pasul Bratocea, mergând până la satul Lung, lângă Braşov. Acolo secţia a II-a şi a III-a primeşte ordin de întoarcere spre Predeal, de unde ne-am îmbarcat pentru Dobrogea. Urmând apoi mişcările trupelor am dat tot timpul ajutoare medicale numeroşilor răniţi. în numeroase rânduri formaţia noastră sanitară a fost ţinta atacurilor aeroplanelor duşmane, având pierderi în oameni şi cai. La satul Muratan unde eram detaşaţi la postul regimentar al Regimentului 5 şi 52 Infanterie împreună cu medicii sublocotenenţi Georgescu Vasile şi Iancu Mihail ambii din Secţia III a ambulanţei, am lucrat sub bombardament aerian şi sub focul artileriei duşmane. În acest timp ivindu-se epidemia de holeră printre trupele Diviziei 5 Infanterie, am îngrijit de bolnavii de holeră izolaţi în lazaretul improvizat din satul Hasiduluc şi apoi în satul Troian, făcând pe rând de serviciu împreună cu ceilalţi 8 medici ai ambulanţei şi luând măsuri pentru combaterea epidemiei. Retraşi din Dobrogea pe la finele lunii octombrie 1916, am fost însărcinat cu inoculări contra holerei a populaţiei din judeţul Brăila. În refacere se constituie divizia numită 2/5, iar la 8 noiembrie 1916, sub denumirea de ambulanţa diviziei 2/5 plecăm luând direcţia spre Piteşti. Din judeţul Argeş trecem apoi în jud. Vlaşca. În ziua de 17 noiembrie 1916 pe la amiază ajungem în satul Adunaţi – Buteşti, unde ne oprim la spitalul rural din acel sat. Chiar în acel moment primindu-se un ordin de la dl. lt. colonel medic Ionescu Moşna, prin care se ordonă ca trei trăsuri de ambulanţă cu 3 medici împreună cu o secţie de coloană volantă de brancardieri să înainteze spre satul Buteasca 7-8 kilometri distanţă, unde avusese loc ciocnirea cu trupele duşmane şi unde erau numeroşi răniţi. sunt trimis eu împreună cu medicii locotenenţi Goldenberg şi Rosman. Ajungem în satul Buteasca, unde găsim pe medicii Regimentului 3 Olt şi Regimentului 6 Infanterie. Medicii regimentelor pleacă mai departe, iar noi rămânem să îngrijim pe răniţi şi să-i evacuăm spre restul ambulanţei din satul Adunaţi – Buteşti. Am pansat răniţii şi i-am evacuat treptat spre satul Adunaţi Buteşti unde se afla ambulanţa diviziei până a înserat bine. Ştiind că trupele germane au fost respinse şi aveam înaintea noastră trupele noastre care înaintaseră, am trimis prin sanitarii ce plecau cu răniţi la ambulanţă ca să întrebe ce facem, dacă stăm pe loc aşteptând ambulanţa care trebuia să urmeze drumul în care eram noi, sau mergeam mai departe. Dar nu primeam nici un ordin, soldaţii trimişi cu răniţii nu s-au mai întors şi am crezut că trebuie să stăm pe loc aşteptând sosirea noilor răniţi. am stat în noaptea de 17 spre 18 noiembrie 1916 în acel sat, punând plantoane care să observe dacă ambulanţa vine în sat sau dacă vine cu un ordin. În dimineaţa zilei de 18 noiembrie 1916 suntem atacaţi de cavaleria duşmană, o parte din soldaţi sunt răniţi, unii morţi, iar ceilalţi au fost făcuţi prizonieri; spre surprinderea noastră care credeam că sunt trupele noastre înainte. Suntem conduşi la Roşiori, eu împreună cu 36 sanitari; ceilalţi 2 medici au rămas în sat şi n-am văzut decât pe dl. Goldenberg în urma mea vorbind cu un soldat inamic. Am ajuns la Roşiori unde au venit şi ceilalţi medici împreună cu întreaga ambulanţă şi de la care am aflat că fusese prinşi încă din seara de 17 noiembrie 1916. apoi am fost trimişi la Craiova unde am ajuns pe la sfârşitul lui noiembrie, iar la 4 decembrie am fost trimişi la spitalul Crucii Roşii Române nr. 21 din ordinul autorităţilor germane, unde am făcut serviciu până la 1 aprilie 1917, îngrijind de răniţii români precum şi de prizonierii români veniţi bolnavi în lagărul Craiova. De la 1 aprilie 1917 din ordinul autorităţilor militare germane am fost trimis ca medic de plasă pentru combaterea epidemiilor de tifos exantematic în câteva sate, precum şi alte epidemii: febră tifoidă, scarlatină şi difterie, ivite printre populaţia românească. De la 1 iulie tot din ordinul autorităţilor germane am fost adus în lagărul Craiova; pedepsit cu 6 zile arest pentru că n-am salutat un ofiţer german şi apoi făcând serviciu ca medic al lagărului până la 12 octombrie 1917 când din nou din ordinul autorităţilor germane am fost trimis ca medic la spitalul Filiaşi pentru îngrijirea populaţiei româneşti. De la 10 decembrie 1917 iarăşi ca medic al Lagărului de prizonieri români Craiova până la 5 februarie când am trecut ca medic secundar la Spitalul de tifos exantematic din oraşul Craiova, unde am îngrijit de populaţia civilă din oraş şi sate, izolată la acel spital, unde era medic şef doamna dr. Paraschivescu. La lagăr am avut ca şef pe dl. colonel dr. Ionescu Carp. După cinci luni de zile am fost trimis din acel spital de tifos exantematic, tot din ordinul autorităţilor germane, ca medic de circă pentru combaterea epidemiei de tifos exantematic în Ropiştea, jud. Dolj, unde am stat până când s-a reîntors medicul titular şi am putut fi eliberat în ziua de 13 august 1917 şi am sosit în teritoriul liber în ziua de 18 august 1917 la Mărăşeşti. Numeroase cereri de eliberare am adresat autorităţilor militare germane, dar toate au fost refuzate sub motiv că ar fi necesară îngrijirea prizonierilor români sau populaţiei civile, după serviciul pe care îl îndeplineau.

53

DESPRE UNIRE, „PIETRELE PREŢIOASE” ALE LUI PETRE GRĂDINESCU ŞI „PIETRELE NESTIMATE” ALE LUI CAROL I

Doina TALAŞMAN

„Nu trebuie să ne îndoim că şi cuvintele, la fel cu imaginaţia, pot fi cauză de multe şi mari erori, dacă nu ne păzim bine de ele”

SPINOZA Ideea de unire a străbătut viaţa poporului român încă din vremea lui Mihai Viteazul, cuprinzând pasiunea de libertate şi năzuinţele spre o afirmare naţională. Generaţia de la 1848 a trăit această idee cu o emoţionantă intensitate. Despre aceştia, Pamfil Şeicaru scria, sub titlul „Generaţia Unirii”, în „Curentul” din 26 ianuarie 1942: „Pribegi prin toate colţurile Europei ei continuau să întreţină flacăra aceleiaşi fanatice credinţe. Pe Câmpia Libertăţii de la Blaj au fost să asculte pe Bărnuţiu şi moldoveni şi munteni. Erau de faţă: Alecsandri, Kogălniceanu, Negruzzi, Negri, fraţii Brătieni, Câmpineanu, fraţii Goleşti şi Nicolae Bălcescu. Restrânsele probleme ale fiecărei provincii nu le fragmentau înţelegerea, ei judecau evenimentele, îşi cumpăneau atitudinile după interesele totalităţii naţiunii; a folosit orice moment prielnic libertăţii şi restaurării drepturilor încălcate ale poporului român”1. Dacă în Moldova tulburările au fost înăbuşite rapid, în Ţara Românească revoluţionarii, practic, au condus ţara din iunie până în septembrie 1848, iar în Transilvania revoluţia s-a prelungit până aproape de sfârşitul anului 1849. După înfrângerea Rusiei în Războiul din Crimeea (1853-1856) a fost pus sub semnul întrebării fragilul echilibru european. Datorită poziţiei lor strategice la gurile Dunării, pe măsură ce această cale de navigaţie era din ce în ce mai importantă pentru comunicaţiile europene, la Congresul de Pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunărene. Valahia şi Moldova rămâneau încă sub suveranitate otomană, dar acum erau plasate sub tutela colectivă a celor şapte puteri care semnau Tratatul de Pace de la Paris. S-a hotărât atunci să fie convocate adunările locale care să ia decizii asupra viitoarei organizări a celor două principate. În 1857 au fost convocate Adunările Ad-hoc la Bucureşti şi la Iaşi, în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856, şi toate categoriile sociale participante au hotărât în unanimitate să unească cele două principate într-un singur stat. Napoleon al III-lea a sprijinit această hotărâre, dar Imperiul Otoman şi cel Austro-Ungar au fost împotrivă, astfel că s-a convocat o nouă conferinţă a celor şapte puteri la Paris (mai-august 1858). Românii însă, l-au ales la 5 ianuarie 1859, în Moldova, şi la 24 ianuarie 1859, în Ţara Românească, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizând, de facto, unirea celor doua principate. Statul naţional român a luat numele de România şi capitala a fost stabilită la Bucureşti. „În actul unirii de la 1859 se cuprindeau virtual şi unirile de la 1918, fiindcă naţia a rămas cu aspră şi bravă îndărătnicie la cele cuprinse în cuvântarea lui Bărnuţiu pe Câmpia Libertăţii. Şi de acolo nu se clinteşte şi nu o poate clinti nimeni”2. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de Hohenzollern- Sigmaringen, a fost proclamat, în 10 mai 1866, după un plebiscit, ca prinţ conducător al României, sub numele de Carol I. În literatura de specialitate se vorbeşte despre mai multe motive care au determinat aducerea unui principe străin pe Tronul României. Se spune că aceasta ar fi fost soluţia optimă pentru a pacifica partidele boiereşti, pentru a înlătura competiţia internă dintre diferiţi pretendenţi la domnie, competiţie ce măcina energiile naţionale. Istoricul Vasile Docea, cel care a lucrat zece ani la traducerea „Jurnalului” lui Carol I, pe care l-a descoperit întâmplător în Arhiva Casei Regale este de părere că: „Elita politică românească, de la mijlocul secolului al XIX-lea, dorea să fondeze un stat, care să fie recunoscut în Europa, şi avea nevoie să fie ea însăşi luată în considerare de către elitele politice în Europa. Până la Carol I, elita politică românească n-a fost tratată pe picior de egalitate de către celelalte elite, fie că erau de origine nobiliară, fie de origine burgheză. După opinia mea, acesta cred că a fost principalul motiv pentru care elita politică românească a dorit un principe străin. Şi l-a adus dintr-o dinastie de succes, cea mai cunoscută din Europa. Elita românească a obţinut un transfer de prestigiu din partea unui membru al unei dinastii recunoscute în Europa. Recunoaşterea elitei româneşti se împleteşte cu recunoaşterea statului român, ca atare, printre statele europene. Miza era o creaţie politică – statul român – care îşi căuta identitatea3. Alegerea pe Tronul României a unui prinţ străin, aparţinând unei familii domnitoare din Europa apuseană, a constituit şi premisa pentru înfăptuirea independenţei. Primind, la 10 mai 1866, misiunea încredinţată de naţiunea română, Carol I luase în calcul posibilitatea eliberării de sub suzeranitatea turcească „cu puterea armelor” şi a cuceririi independenţei depline a ţării „pe câmpul de luptă”4. „Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită, sau cel puţin de rapidă plictiseală el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau odăile apartamentelor sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastâmpăr, el a adus răbdarea care ştie să pregătească şi astâmpărul care ştie să-şi menţie pururea seninătatea”5 Noua Constituţie, inspirată după cea belgiană (din 1831), care a fost promulgată în 1866 şi s-a aflat în uz până în 1923, a proclamat România ca o monarhie constituţională. În următorii 10 ani, lupta românilor de a-şi dobândi totala

1 Arhivele Militare Române [în continuare A.M.R.], fond Ministerul de Război, Cabinetul Ministrului, dosar nr. 319, f. 127

2 Ibidem

3Carol I şi-a luat în serios misiunea de întemeietor de ţară, interviu cu Vasile Docea, în „Observator Cultural”, nr. 379/5 iulie 2007

4 Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, ediţie de Stelian Neagoe, vol. I, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 40

5 Ion Bălăceanu, Amintiri politice şi diplomatice, 1848-1903, Bucureşti, Editura Cavallioti, 2003, p. 7

54

independenţă de stat a fost parte integrantă din mişcările ce au avut loc în cadrul popoarelor din sud-estul Europei. Într-un cadru internaţional favorabil – în 1865 – a izbucnit din nou criza orientală, declanşându-se, în 1877, războiul ruso-turc. România şi-a declarat independenţa de stat la 9 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Brătianu, cu Mihail Kogălniceanu ministru de externe, a hotărât ca, în cadrul cererii de asistenţă a Rusiei, să se unească cu forţele ruseşti ce operau în Bulgaria. Armata română, sub comanda directă a prinţului Carol I, a trecut Dunărea şi a participat la asediul Plevnei. Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în Tratatul de la San Stefano (3 martie 1878). În urma insistenţei marilor puteri, s-a ţinut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), în cadrul căruia s-a recunoscut şi menţinut statutul pe care şi-l proclamase România cu un an mai înainte. S-a restabilit, de asemenea, după o lungă perioadă de dominaţie otomană, dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipită la România. Dar, în acelaşi timp, Rusia a violat convenţia semnată în 4 aprilie 1877 şi a forţat România să retrocedeze judeţele Basarabiei de sud. Perioada 1878-1914 a fost una de relativă stabilitate pentru România. În urma Războiului de Independenţă, România rămăsese izolată politic, ca urmare a răcirii relaţiilor cu Rusia, alături de care luptase în război. „Cu Rusia erau diferende teritoriale, Rusia nu recunoscuse apartenenţa la România a unui teritoriu din sudul Basarabiei. În 1878, putea izbucni un conflict violent între România şi Rusia, pe care Carol I îl lua în seamă. Carol I chiar făcea câteva însemnări, în acea vreme, despre iminenţa unui conflict generalizat, despre posibilitatea izbucnirii unui război de proporţii între puterile europene. Şi România trebuia să fie pregătită şi protejată. În acel moment, alianţa cu Puterile Centrale devenea singura posibilă. Puterile Antantei s-au coalizat ceva mai târziu. Apartenenţa la Puterile Centrale era - în opinia lui Carol I, dar şi a elitei politice româneşti, indiferent de partide - o garanţie suficientă că poate proteja România în faţa unor eventuale ameninţări din partea Rusiei. […]Această realizare politică majoră a epocii ar putea fi comparată doar cu aderarea României la NATO în zilele noastre”6. Pe 14 martie 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen a fost încoronat ca rege al României. După ce şi-a obţinut independenţa, statul român a fost locul către care şi-au îndreptat ochii toţi românii din teritoriile aflate încă sub ocupaţie străină. În august 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, România s-a declarat neutră, ca urmare a Consiliului de Coroană din 21 iulie 1914. Ion I. C. Brătianu, încheind luările de cuvânt ale politicienilor prezenţi, spunea: „fără îndoială că vom ieşi învingători, dar nu sunt sigur, se poate să fim şi învinşi. De aceea, vreau să se ştie bine de toţi, că, chiar învinşi, tot cred că ţara mea trebuie în această clipă să facă acest gest. În viaţa naţiunilor sunt afirmări de drepturi care se socotesc mai mult decât izbânzi trecătoare şi sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul. Într-o astfel de situaţie este astăzi românismul … şi dacă nu azi, atunci mâine vom culege roadele acestor jertfe şi acestor afirmări de drepturi… aduceţi-vă aminte ...: Tudor Vladimirescu a fost zdrobit şi stăpânitorii zilei l-au măcelărit. Dar el ridicase steagul renaşterii noastre naţionale şi pe temeiul gestului lui urmaşii săi au înfăptuit-o ... cazul cel mai caracteristic este cazul lui Mihai Viteazul. Şi el a fost învins, şi el a fost omorât, dar a ştiut pentru o clipă să întrupească visul secular al neamului, unirea tuturor românilor. Şi a fost destul, nu numai pentru ca el să rămână de-a lungul veacurilor eroul legendar şi slăvit, dar pentru ca şi noi astăzi să întemeiem pe faptele lui revendicările acestui neam”7. La o lună de la declararea neutralităţii, Carol I era informat că în Bucureşti avuseseră loc mai multe manifestaţii pentru intrarea imediată a României în război. Părerea sa era că „Nu suntem pregătiţi, ne aflăm în neutralitate şi intrarea în război a României trebuie pregătită din punct de vedere politic şi militar. Domnii de la Bucureşti cer acum imposibilul. Asta îmi dă dreptul să spun că ori Regele este prea bătrân, ori ţara este prea tânără”8. Ulterior s-a derulat o intensă campanie diplomatică de atragere a României în una din cele două tabere combatante. Ion I. C. Brătianu anunţa public, la 19 mai 1915, obiectivul politicii româneşti, într-un interviu acordat ziarului „Journal de Genève”, declarând că: „România nu are ambiţia unor cuceriri aiurea … se ridică doar pentru a elibera pe fraţii săi care

dintotdeauna au fost uniţi cu ea prin cele mai strânse legături … este deci necesar ca principiul naţionalităţilor să triumfe pentru toate statele europene interesate, deci şi pentru România”9. Carol I nu a prins în viaţă intrarea României în Primul Război Mondial. A murit în septembrie 1914, la puţin timp după izbucnirea conflictului. Despre faptul că regele Carol I a ştiut să meargă cu sacrificiul pentru realizarea idealului naţional românesc până la a trece peste sentimentele şi obligaţiile faţă de strămoşeasca sa familie vom afla în cele ce urmează de la unul dintre tinerii ofiţeri apreciaţi şi simpatizaţi de rege, locotenent-colonelul Gheorghe Dabija, supranumit chiar „ochiul regelui Carol”. Născut la 20 septembrie 1872 la Iaşi, Gheorghe Dabija a urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri în perioada 16 iulie 1891 – 16 iulie 1893. Calităţile sale de bun ofiţer au făcut ca la 32 de ani, prin Înaltul Decret nr. 1148 din 18 martie 1914 acesta să fie avansat la gradul de locotenent-colonel şi să i se încredinţeze comanda Batalionului 2 Vânători „Regina Elisabeta”. Ulterior a fost numit comandant al Regimentului „Mihai Viteazul” nr. 6, iar în 1917 a primit gradul de general de brigadă10.

6 Carol I şi-a luat în serios misiunea de întemeietor de ţară, interviu cu Vasile Docea, în „Observator Cultural”, nr. 379/5 iulie 2007

7 Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 82

8 A.M.R., fond Marele Stat Major, Serviciul istoric, dosar nr. 1148, f. 2

9 Ion Mamina, op. cit., p. 53

10 A.M.R., fond Memorii bătrâni, generali, litera „D”, dosar nr. 27, f. 1

Locotenent-colonelul Gheorghe A. Dabija

55

Într-un interviu acordat lui Ion Viţianu, pentru ziarul „Universul” din 11 aprilie 1937, generalul Dabija povestea un episod petrecut în ziua de 30 august 1914, la aniversarea a 37 de ani de la cucerirea redutei „Griviţa”. Cu acest prilej, Carol I a trecut în revistă Batalionul 2 Vânători, al cărui comandant era locotenent-colonelul Dabija, ţinând un discurs emoţionant pentru participanţi: „Simt o deosebită bucurie că pot sărbători aniversarea cuceririi redutei de la Griviţa în mijlocul batalionului al doilea de vânători al cărui nume este aşa de strâns legat de această însemnată izbândă […]. În amintirea acestei aniversări aşa de scumpă inimilor noastre, am hotărât ca batalionul al doilea de vânători să poarte de astăzi înainte cifra Reginei. Sunt încredinţat că veţi fi vrednici de această cinste şi veţi împlini oricând sfânta voastră datorie, răspunzând astfel la aşteptările ţării şi atrăgându-vă mulţumirea mea. Să trăiască România!”11. Însă, cu opt zile înainte de data fixată pentru ceremonie – povestea generalul Dabija – Carol I îl chemase, spunându-i că doreşte să vadă cu două zile înainte discursul pe care acesta urma să-l rostească, în calitate de comandant al Batalionului 2 Vânători. În ziua de 28 august Dabija i-a prezentat suveranului discursul, iar acesta, după ce l-a citit, i-a indicat locul unde să mai adauge o frază: „Batalionul 2 Vânători «Regina Elisabeta» va lupta alături cu întreaga armată regală română, care prin eroismul ei, va adăuga noi pietre nestimate româneşti la coroana regală română”12.

La 30 august ceremonia s-a desfăşurat conform programului. După efectuarea unei slujbe religioase, a urmat discursul regelui şi răspunsul de mulţumire al locotenent-colonelului Dabija. „După rostirea frazei mai sus amintite, întreaga asistenţă formată din miniştrii români, membrii corpului diplomatic şi ataşaţii militari străini a privit foarte intrigată, nevenindu-i să creadă că un locotenent-colonel, comandantul unui batalion, a putut să-şi exprime fără înconjur dorinţa de a adăuga noi pietre nestimate româneşti la coroana regală română”13. După terminarea ceremoniei şi plecarea regelui şi a reginei, locotenent-colonelul Hranilovici, ataşatul militar austro-ungar l-a întrebat, îngrijorat pe Dabija care este semnificaţia „pietrelor nestimate”. Acesta, diplomat, i-a răspuns că înseamnă „bătălii câştigate, asemănătoare cu acelea de la Griviţa şi Plevna!

Ataşatul militar, bănuind adevăratul substrat al frazei, nu prea s-a lăsat convins de explicaţia comandantului. Dovadă că a doua zi însuşi contele Czernin, ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei, a vorbit cu locotenent-colonelul Dabija, rugându-l insistent să-i explice chestia cu «pietrele nestimate»… Răspunsul a fost acelaşi ca şi în ajun”. Locotenent-colonelul Dabija a evitat astfel un conflict diplomatic asemănător celui din 1883, când, la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi, Petre Grădişteanu ţinuse un discurs în care îi vorbea regelui despre cei care „văd în Majestatea Ta nu pe regele României, ci pe regele Românilor şi cu concursul cărora Majestatea Ta vei recăpăta pietrele preţioase care lipsesc încă de la coroana lui Ştefan cel Mare”14, stârnind o vie reacţie, mai întâi a presei, apoi a diplomaţiei Austro-Ungare, iritate şi de faptul că, în aceeaşi perioadă, în cadrul „Junimii”, Eminescu citise celebrul poem „Doina”. Ca urmare a deselor întrebări pe care diplomaţii austro-ungari i le puneau, locotenentul Dabija s-a prezentat în audienţă la rege şi la I.I.C. Brătianu, raportându-le convorbirile avute. I.I.C. Brătianu, sesizând semnificaţia „pietrelor nestimate” a spus că „pe Coroana Regală Română mai este loc pentru şase pietre nestimate şi le-a indicat, profetic: Bucovina, Crişana, Maramureş, Transilvania, Banat şi Basarabia”15. Este evident că „pietrele nestimate” ale lui Dabija au trezit în mintea şi în sufletul ascultătorilor aceleaşi gânduri şi sentimente ca şi „pietrele preţioase” ale lui Grădişteanu. „Erau… aceleaşi! Cu atât mai profundă ar fi fost impresia, la 30 august 1914, dacă s-ar fi ştiut că de astă dată însuşi regele le-a inserat în discurs”16. Cu toate acestea, din motive lesne de înţeles, cuvântarea rostită de locotenent-colonelul Dabija a apărut în „Monitorul Oficial” trunchiată, fără fragmentul inserat de rege. Efectul scontat de Carol I se produsese însă în clipa în care a fost rostită cuvântarea. „Cei vizaţi au luat notă, primind astfel un avertisment «discret» şi lămuritor! Piesa fusese foarte abil montată şi tot atât de perfect jucată. Regele Carol I făcuse dovada şi a sentimentelor de care era animat şi a înţelepciunii sale”. Amintirile generalului Dabija continuă: „La 18 septembrie destinele României sunt hotărâte prin consimţământul acordat de regele Carol I pentru încheierea unei convenţiuni cu Rusia, care suna astfel: «România se angajează de partea ei, să păstreze o neutralitate amicală faţă de Rusia, până în momentul când dânsa va ocupa părţile din monarhia Austro-Ungară locuite de români». Ce însemna aceasta altceva decât că veneratul suveran dăduse dovadă de multă prudenţă şi era perfect

11 Idem, Biblioteca arhivistică, Monitorul Oficial din 2 septembrie 1914, dosar nr. 205, vol. 72-148

12 A.M.R., fond Marele Stat Major, Serviciul istoric, dosar nr. 1148, f. 2 bis

13 Ibidem

14 Ibidem

15 Ibidem

16 Ibidem

Locotenent-colonelul Dabija dând raportul regelui Carol, cu câteva clipe înainte de rostirea faimoasei cuvântări despre

„pietrele nestimate”

56

conştient unde se aflau interesele României? Semnătura ce-o dăduse în 1883 în josul unui tratat nu putea fi brusc înlăturată, fără respectarea unor anumite forme pe care în cursul vremei se făurise un întreg plan politic şi militar. Acesta-i adevărul care n-a fost înţeles la timp de unii factori politici. […] Regele Carol l-a avertizat personal pe contele Czernin cel puţin în cinci rânduri şi anume: de două ori în luna mai, după vizita la Constanţa a ţarului Nicolae al Rusiei, apoi la 15 iunie, la 15 şi 24 iulie 1914, deci înainte şi după consiliul de coroană de la 21 iulie 1914, spunându-i categoric că România nu va mai fi în măsură să se ţină de tratat, dat fiind tendinţele agresive ale Austro-Ungariei, mai cu seamă – îi spunea regele Carol – că de un an s-au schimbat atâtea că eu nu aş fi în măsură să mă ţin de tratat…”17. De altfel, tot din acelaşi interviu aflăm că regele îi spusese lui Dabija, într-o discuţie purtată la 20 septembrie 1914 că „Eu de la 7 mai 1866 sunt convins că tot poporul român se va uni odată într-un stat unitar, pe baza principiului naţionalităţilor”18. Ziua de 1 Decembrie 1918 a marcat bilanţul luptei românilor pentru întregire statală, care venea să încununeze precedentele acţiuni din Basarabia şi Bucovina. „Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. [...]Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit19. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma Primului Război Mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa. Unirea naţional-politică din anul 1918 a fost urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, timp în care poporul român a izbutit să apere cu uimitoare stăruinţă „sărăcia şi nevoile şi neamul”.

17 Ibidem

18 Ibidem

19 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 301

57

POZIŢIA FRANŢEI CU PRIVIRE LA IPOTEZA EVACUĂRII ARMATEI, POPULAŢIEI ŞI AUTORITĂŢILOR ROMÂNE ÎN RUSIA ( 1917)

Hadrian G. GORUN

Unul dintre principalele aspecte ale relaţiilor politico - diplomatice şi militare dintre România şi Franţa în

cursul anului 1917 până către toamnă, în preajma defecţiunii ruse, îl constituie posibilitatea, mai mult ori mai puţin fantezistă ca armata regală să treacă în Rusia pentru a fi reorganizată pe teritoriul acesteia. O intensă corespondenţă de factură diplomatică şi militară s-a desfăşurat pe acest subiect, iar contactele şi discuţiile trilaterale româno – franco –ruse au fost foarte aprinse, fiecare parte susţinându-şi asiduu punctul de vedere care viza promovarea propriului interes. Disputele şi disensiunile nu au lipsit nici de această dată, precum în toamna anului precedent în legătură cu Armata Orientului sau cu sprijinul rus în militari şi materiale pe care Imperiul ţarist era dator să îl acorde României. Şi acum, în cursul lui 1917, neînţelegerile s-au repercutat negativ asupra calităţii colaborării, care a traversat momente de cumpănă.

În debutul lui ianuarie 1917, Marele Cartier General rus socotea organizarea trupelor române chiar în spatele armatei de operaţii absolut imposibilă şi prea primejdioasă şi în atare condiţii recomanda ca acţiunea să aibă loc în Rusia, ceea ce ar îndepărta orice pericol pentru armata română, facilitându-i instruirea şi procurându-i înlesniri de aprovizionare.1

În faţa pretenţiilor ruşilor care intenţionau să impună autorităţilor române locul de reorganizare a armatei, regele României şi-a manifestat în mod expres dorinţa ca trupele sale să rămână atât timp cât va fi posibil în zona actuală de reorganizare şi să treacă în Basarabia numai în caz de forţă majoră, urmând să fie cantonate în zona Bălţi - Chişinău. Tocmai pentru a-şi lua toate măsurile de precauţie, şeful Statului Major, Constantin Prezan a purtat negocieri cu guvernul ţarist în vederea obţinerii dreptului de liberă trecere pentru trupele române şi stabilirea unor locaţii pentru instalare.2

Faţă de ideea retragerii în Rusia s-a arătat refractară şi misiunea militară franceză în România, comandantul acesteia Henri Berthelot prezentând serioase argumente în favoarea menţinerii armatei române în România. Din punct de vedere militar, migrarea armatei în afara ţării ar provoca întârzieri de până la 2 luni şi jumătate. Apoi, erau demne de luat în seamă dificultăţile de instruire şi de reconstituire materială într-o ţară nouă în care legăturile între centrele administrative, guvernamentale şi militare se vor stabili anevoios. Generalul Berthelot evidenţia şi considerente de natură morală, insistând asupra riscului unei depresii ce ar putea cuprinde armata după trecerea frontierei. La cele de mai sus se adăugau argumente de ordin politic. Populaţia României resimţea un sentiment de teamă în privinţa ruşilor, incidentele de pe front şi din spatele frontului contribuind la amplificarea temerilor. Pe de altă parte, eventualitatea ca regele Ferdinand să îşi părăsească regatul putea avea un efect moral negativ asupra neutrilor şi a opiniei celorlalţi aliaţi.3 Cu toate acestea, în 4 ianuarie 1917, guvernul ţarist lua serios în calcul eventualitatea transferării corpului diplomatic şi autorităţilor române în Rusia. Răspunzând intenţiilor ruse, contele Charles de Saint – Aulaire, ministrul plenipotenţiar al Franţei la Iaşi a procedat la eforturi susţinute împreună cu colegii săi englez şi italian, Sir George Barclay, respectiv baronul Carlo Fasciotii, reliefând ministrului Rusiei la Iaşi, Mossolov că lipsa de dorinţă a trupelor ruse de a apăra măcar Moldova plasa Imperiul ţarilor într-o ipostază umilitoare.4Din nefericire, insuficienţa mijloacelor de transport, aspect ce nu s-a remediat, nu permitea aducerea unor puternice întăriri în timp util5.

În competiţia lor cu francezii pentru consolidarea şi perpetuarea influenţei în România, se părea că ruşii au luat un oarecare avans în iarna anului 1917 când generalul Vladimir Saharov a devenit adjunct nominal al regelui Ferdinand, iar generalul Berthelot a fost desemnat să ocupe o funcţie în aparenţă lipsită de însemnătate, anume cea de inspector al trupelor române în reconstituire.6 În această calitate, Saharov a început să stăruie pe lângă rege ca toate unităţile române aflate în curs de refacere sub controlul generalului Berthelot să treacă Prutul pentru a fi cantonate pe teritoriul rus. Demersuri similare au avut loc pe lângă şeful Statului Major, Constantin Prezan. Guvernul român şi regele au respins categoric cererile ruse, Ferdinand declarând că nicicând nu se va despărţi de armata sa. De fapt, autorităţile române au realizat că Petrogradul urmărea subordonarea armatei române faţă de cea rusă, limitarea prerogativelor regelui României, comandantul suprem al armatei. De asemenea, cercurile oficiale politice şi militare ruse nutreau gândul ascuns de a acapara în folosul armatei ruse cantităţile de materiale de război, expediate de către Franţa României prin portul Arhanghelsk.7

La scurt timp după transferul Marelui Cartierului General român la Bârlad, liderul misiunii militare ruse din România, generalul Mihail Beleaev, a reclamat în numele statului pe care îl reprezenta, ca armatele română şi rusă să fie puse sub comanda generalului Saharov, iar Marele Cartier General român să fie desfiinţat şi absorbit de cel rus. Solicitarea, de altfel inadmisibilă, nu putea fi onorată şi din cauză că se izbea de greutăţi de natură legală. În conformitate cu litera Constituţiei, comandantul suprem al armatei era regele, în vreme ce în baza legii stării de asediu,

1 Arhivele Militare ale României ( A. M. R. , în continuare), Fond Marele Cartier General, Dosar ( D.) 286, fila ( f.) 97

2 Ibidem, f. 65 - 66

3 Archives du Ministère des Affaires Etrangères Français ( A. M. A. E. F. , în continuare), Série Guerre, Sous – Série Opérations Stratégiques - Militaires, D. 1026, f. 229 - 230; Jean - Noël Grandhomme, Michel Roucaud, Thierry Sarmant,

La Roumanie dans la Grande Guerre et l’ Effondrement de l’Armée russe, L’ Harmattan, Paris, 2000, p. 146; D. Preda, România şi Antanta 1916 – 1917. Avatarurile unei mici puteri într-un război de coaliţie , Institutul European, Iaşi, 1998,

p.183

4 Service Historique de l’ Armée de Terre ( S. H. A. T. , în continuare), Série Cabinet du ministre, Carton 5N 200, telegrama nr. 9, din 4 ianuarie 1917, semnată Saint - Aulaire; A. M. A. E. F., Guerre, Roumanie, D. 345, f. 16.

5 A. M. A. E.. F. , Guerre, Roumanie, D. 345, f. 16

6 G. E. Torrey, “Russia, Romania and France: The Reorganisation of the Romanian Front 1916 - 1917”, in Revue Roumaine d’ Histoire, 1992, nr. 1-2, p.101

7 Ibidem, p. 102; Constantin I. Stan, Regele Ferdinand I „ Întregitorul” (1914-1927); Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 82

58

Marele Cartier General prelua o parte din atribuţiunile Consiliului de miniştri.8 În încercarea sa de a-şi impune controlul asupra trupelor române, Comandamentul rus proiecta o divizare a acesteia în trei părţi şi potrivit planurilor sale, o parte avea să plece în regiunea Poltava, iar alta înspre Caucaz. Ministrul României la Paris, Lahovari a semnalat cabinetului francez situaţia periculoasă care ar fi luat naştere în cazul în care proiectele ruse s-ar fi concretizat.9

Cu scopul de a determina o acţiune mai energică a trupelor ruse de pe teritoriul României, care deseori se retrăgeau fără luptă, prim - ministrul României, Ion I. C. Brătianu şi prinţul moştenitor Carol au întreprins o vizită la Petrograd în 17 ianuarie 1917. Aflat la rândul său în drum către capitala Rusiei, generalul Berthelot a poposit pentru o zi la Iaşi, unde a intrat în contact cu Mossolov, în faţa căruia s-a străduit să demonstreze necesitatea reconstituirii armatei române pe teritoriul naţional.10 Dacă Ferdinand I se opunea categoric trecerii armatei şi cercurilor oficiale române în Rusia, guvernul şi Statul Major erau oarecum tentate să îşi însuşească punctul de vedere al autorităţilor ţariste, susţinând că era vorba de unicul mijloc sigur de salvare în cazul invadării Moldovei. Adeziunea unor cercuri politice şi militare române la teza rusă privind refacerea armatei s-ar explica şi prin dorinţa de a preveni noi sacrificii. Ministrul plenipotenţiar Saint - Aulaire şi generalul Berthelot erau conştienţi că refacerea armatei regale române pe teritoriul naţional reprezenta singura soluţie viabilă pentru a genera perpetuarea influenţei franceze în România şi în Balcani.11Aceasta constituie şi principala raţiune pentru care ei s-au străduit să ralieze opiniei lor şi ceilalţi factori de decizie ai Regatului României. Eforturile au dat roade în cazul preşedintelui Consiliului, Brătianu, care s-a decis să pledeze cu prilejul proximei conferinţe interaliate de la Petrograd12 pentru refacerea şi reorganizarea armatei regale pe pământ românesc.

Orice demers al Franţei şi al Angliei pe lângă Rusia în vederea păstrării guvernului şi armatei române în Moldova trebuia să aibă în contrapartidă un demers colectiv şi presant pe lângă cabinetul de la Iaşi în vederea evacuării imediate a unui mare număr de refugiaţi în Rusia. Măsura a fost sugerată de către generalul Gurko şi propusă drept condiţie a menţinerii trupelor regale în timpul discuţiilor sale cu şeful misiunii militare franceze. Diplomaţia franceză considera deosebit de importantă înfăptuirea practică a condiţiei de mai sus. Dacă numărul extrem de mare de refugiaţi nu urma să fie evacuat, aprovizionarea Moldovei risca să devină imposibilă. Ministrul de externe francez, Briand insista pe lângă reprezentantul român, Lahovari care avea drept sarcină să raporteze la Iaşi dorinţa executivului pe lângă care era acreditat.13

Chestiunea păstrării armatei române pe teritoriul naţional sau a posibilei evacuări în Rusia avea să constituie şi unul dintre subiectele conferinţei interaliate de la Petrograd. Tocmai de aceea, în prima decadă a lui februarie 1917, Franţa a căutat să întreprindă tot cea ce depindea de ea pentru a-şi asigura o bază solidă de negociere, de pe care să poată susţine cu şanse mari de succes reconstituirea trupelor române în Moldova. Faptul că iniţial şeful misiunii militare franceze în România nu a fost convocat la lucrări aducea o gravă atingere autorităţii sale, prezenţa sa fiind absolut indispensabilă pentru abordarea chestiunilor ce vizau armata regală.14

Potrivit punctului de vedere al diplomaţiei franceze, păstrarea şi reorganizarea în ţinutul Moldovei a celei mai mari părţi din armată reprezenta cea mai de preţ garanţie a utilităţii acesteia. Pentru a uşura transporturile de materiale de război şi provizii pentru trupele române, generalii Berthelot şi Gurko au convenit, la 9 februarie 1917, ca aproximativ 200.000 de refugiaţi civili să fie evacuaţi în Rusia, iar drept compensaţie armata urma să rămână în România, aprovizionarea trebuind să fie asigurată prin intermediul căilor ferate ruse.15 Penuria de provizii16 impunea adoptarea unei decizii cât mai degrabă.

Evacuarea unei părţi a populaţiei civile prezenta dificultăţi. Se estima de pildă că trimiterea bolnavilor şi răniţilor în Rusia va dura mult timp din pricina randamentului scăzut al trenurilor prevăzute pentru a fi folosite cu acest scop. Pe lângă foamete, începuseră să îşi facă simţită acţiunea distructivă epidemiile de tifos exantematic şi holeră. De asemni, lipsa de trăsuri făcea imposibilă eventuala evacuare a civililor uzitând calea terestră.17

Spre sfârşitul lui februarie 1917, chestiunea evacuării se afla încă în suspensie, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu arătându-se reticent atât faţă de evacuarea populaţiei civile cât şi a armatei.18 Din contră, Quai d’ Orsay-ul aprecia că era absolut necesară plecarea elementelor slabe ale armatei şi a unei părţi din populaţia civilă.19 Generalul Berthelot avea misiunea de a se asigura la Odessa dacă transportul civililor era posibil din punct de vedere practic, semnalele în acest sens fiind sceptice, întrucât vagoanele de tren disponibile nu beneficiau de încălzire, iar temperaturile erau încă destul de scăzute la sfârşit de iarnă.20 În paralel, ambasadorul Franţei de la Petrograd, Paléologue proceda la demersuri active pe lângă şeful diplomaţiei ruse, ministrul de externe Nikolai Pokrovski, relevându-i consideraţiile de natură politică şi umană, care impuneau aprovizionarea României fără a îndepărta armata regală de teritoriul naţional.21

Situaţia alimentară din Moldova era în realitate cu mult mai gravă decât era văzută de la Petrograd. Evacuarea 8 I. G. Duca, Memorii, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, vol IV, p. 133, apud C. I. Stan, op. cit. , p. 82.

9 A. M. A.E. F. , Guerre, Roumanie, D. 345, f. 25

10 Ibidem, telegramele nr. 32, din 17 ianuarie 1917 şi nr. 7, din 17 ianuarie 1917, semnate Saint – Aulaire.

11 Ibidem, telegrama nr. 65, din 31 ianuarie 1917, semnată Saint - Aulaire; Vezi şi Carton 5N 140.

12 Ibidem, Carton 5N 200, telegrama nr. 66, din 31 ianuarie 1917, semnată Saint - Aulaire.

13Ibidem, Carton 5N 140, telegrama cifrată nr. 73, din 3 februarie 1917, semnată Saint - Aulaire

14Ibidem, telegrama cifrată nr. 78, din 6 februarie 1917.

15 A. M. A. E. F. , Guerre, Roumanie, D. 345, f. 88-91

16 S. H. A. T. , Cabinet du ministre, Carton 5N 140, telegramele cifrate nr. 858-860, ale şefului misiunii militare franceze către ministrul de război şi generalul comandant-şef

17 S. H. A. T. , Cabinet du ministre, Carton 5N 140, telegramele cifrat din 25 februarie 1917, ale ataşatului militar francez la Petrograd către ministrul de război şi generalul comandant - şef.

18 Idem, Attachés militaires en Roumanie, Carton 7N 1457, telegrama cifrată nr. 1140, din 27 februarie 1917, a şefului misiunii militare în Rusia către ministrul de război şi generalul comandant - şef.

19 A. M. A. E. F. , Guerre, Roumanie, D. 345, f. 161 bis

20 Ibidem, f. 178.

21 S. H. A. T. , Cabinet du ministre, Carton 5N 140, telegrama secretă cifrată nr. 266, din 28 februarie 1917, semnată Paléologue.

59

a 200.000 de civili, număr vehiculat anterior, şi a întregii armate nu reprezenta o soluţie viabilă. Penuria de provizii ar fi condus la o catastrofă. Saint - Aulaire observa cu justeţe: „ Dacă am insistat împreună cu generalul Berthelot pentru evacuarea unei părţi a populaţiei civile, aceasta […] a fost pentru a înlătura Statului Major rus principalul său argument în favoarea evacuării armatei. În ce priveşte această din urmă măsură, care ar antrena totodată plecarea Regelui şi a guvernului, ea este mai primejdioasă ca niciodată [...]. Nu ar însemna doar renunţarea la concursul unei armate de 200.000 de oameni, pe cale de a fi reorganizată, ci mai mult, ar însemna a oferi Germaniei un argument decisiv pentru a încheia o pace separată la Bucureşti.”22 Regele Ferdinand I reprezenta un simbol naţional, iar în cazul în care ar fi părăsit ţara împreună cu cabinetul, s-ar fi produs o serioasă fisură a coeziunii naţionale. Nu ar mai fi existat un liant care să grupeze şi să coaguleze în jurul său toate forţele politice şi sociale interne. O dată cu părăsirea teritoriului ţării de către rege şi guvern, inamicul ar fi beneficiat de o motivaţie în plus pentru a-şi realiza obiectivele politice şi militare.

Corespondeţa reginei Maria a României cu membrii ai familiei imperiale ruse a demonstrat că regele nu a luat nicicând în calcul ipoteza de a părăsi teritoriul naţional, nici măcar în cazul în care armata ar fi fost transferată în Rusia. Voinţa Casei regale române de a rămâne în Moldova era fermă.23 Chiar dacă guvernul ţarist se pronunţase pentru evacuarea armatei pe teritoriul rus, nu a insistat şi pentru plecarea familiei regale române, prezenţa sa pe pământul patriei fiind percepută ca o garanţie pentru salvarea dinastiei. Guvernul francez a adoptat o atitudine similară.24

Dacă în martie 1917 autorităţile de la Petrograd se opuneau făţiş evacuării civililor, din contră ele încă stăruiau asupra transportului celei mai mari părţi a armatei române pe teritoriul rus.25 În cele din urmă, personalităţile militare franceze, în frunte cu generalul Berthelot, nu respingeau neapărat principiul evacuării, însă îl subordonau unui ansamblu de măsuri indispensabile ce puteau fi realizate numai într-o perioadă mai îndelungată, în care potenţialul combativ al trupelor române să fie refăcut. Condiţia pentru îndeplinirea acestui deziderat era achitarea obligaţiilor Rusiei referitoare la furnizarea de provizii.26

Revoluţia din Rusia, care a izbucnit la 28 februarie/ 13 martie, a zădărnicit planurile autorităţilor de la Petrograd, iar independenţa şi identitatea armatei române au fost conservate.27 Aşadar cel puţin pentru moment chestiunea evacuării armatei şi autorităţilor române a fost rezolvată în conformitate cu opinia franceză, făcută cunoscută cu tărie de către şeful misiunii franceze din România.

Generalul Berthelot a surprins starea de spirit a diriguitorilor ţării, a comandanţilor ruşi şi români, precum şi pe cea a populaţiei. În cadrul unui mare consiliu de război, regele Ferdinand I a oferit proba unei mari energii. El era decis, ca întreaga familie regală de altfel, să rămână fidel alianţei şi să se retragă în caz de nevoie în Rusia, unde să lupte până la capăt de partea Aliaţilor. Chiar dacă nu a arătat o fermitate identică, premierul Brătianu s-a solidarizat cu regele şi cu armata şi nu putea fi suspectat că nu continua să îşi păstreze loialitatea faţă de Antanta.

Către sfârşitul lunii iulie 1917, chestiunea eventualei retrageri în Rusia a armatei române, a populaţiei şi a autorităţilor a revenit la ordinea zilei, marcând şi chiar monopolizând relaţiile dintre Iaşi, Paris şi Petrograd, precum în primele luni ale anului. Guvernul de la Iaşi şi regele Ferdinand au dovedit reticenţă faţă de o asemenea variantă. Alexandru Emil Lahovari a primit însărcinări speciale pentru a ruga guvernul francez să insiste continuu la Petrograd, încercând să evite părăsirea teritoriului naţional de către armată. Raţionamentul era următorul: invadând Moldova după evacuarea acesteia de către trupele române, inamicul ar fi beneficiat de drum liber către Odessa, iar toate eforturile de reorganizare depuse până atunci ar fi devenit inutile. În 28 iulie, regele Ferdinand şi-a exprimat voinţa fermă de a rămâne până la capăt fidel alianţei cu Antanta, dar considera că exodul în Rusia reprezenta un act disperat şi nu dorea să îmbrăţişeze această soluţie decât în ultimă instanţă. În cazul în care retragerea era inevitabilă, Ferdinand solicita ca în zona militară ce va fi afectată armatei sale să dispună, cel puţin de toate drepturile care se cuveneau unui comandant suprem al unei armate aflate în campanie, dacă nu de o suveranitate teritorială provizorie 28. Ministrul francez la Iaşi propunea acordarea unei garanţii colective regelui, cu scopul de a înlătura orice ezitare a românilor şi a-i menţine de partea Aliaţilor în orice împrejurări: „Dacă situaţia militară […] nu va impune evacuarea României, garanţia colectivă a puterilor va avea măcar avantajul de a face Rusia să îşi manifeste solicitudinea şi atenţia faţă de România, pe care fidelitatea acesteia le merită.”29 De fapt punctele de vedere ale lui Saint - Aulaire şi Berthelot în problematica evacuării României coincideau, ei sugerând ministrului de externe, respectiv ministrului de război francez să pretindă Rusiei depunerea tuturor eforturilor militare de care încă era în stare.30

Cu toate acestea, diplomaţia franceză în frunte cu ministrul afacerilor externe, Alexandre - Félix Ribot, era de părere că accentuarea reculului armatelor ruse în Bucovina ar lăsa descoperit flancul drept al trupelor ruso - române din Moldova, ar putea antrena retragerea lor şi, prin urmare, evacuarea întregii Românii, care ar conferi inamicului avantaje strategice şi morale, putându-se solda cu acapararea stocurilor de materiale de război constituite de către Franţa. Un astfel de dezastru trebuia neapărat evitat, iar trupele ruse aveau obligaţia să nu părăsească complet Bucovina, încercând să asigure protecţia Moldovei pentru a nu se ajunge sub nici o formă la exod. Retragerea din acestă provincie ar fi contrară datoriei de solidaritate a marilor puteri ale Antantei cu micile state care au îmbrăţişat cauza aliată. Recomandările pe care Ribot le-a pus în vedere lui Noulens, în 29-30 iulie erau cât se poate de categorice: „Vă rog să insistaţi imediat pe lângă guvernul provizoriu şi faceţi-l să înţeleagă grava responsabilitate pe care şi-ar atrage-o faţă de 22 A. M. A. E. F. , Guerre, D. 345, f. 162-163.

23 Ibidem, f. 185

24 Ibidem, f. 203, f. 207; S. H. A. T. , Cabinet du ministre, Carton 5N 140, telegrama cifrată nr. 283, din 6 martie 1917, expediată de la Roma şi semnată Barrère.

25 S. H. A. T. , Cabinet du ministre, Carton 5N 140, telegrama nr. 367, din 7 martie 1917, expediată de la Londra şi semnată Paul Cambon.

26 Ibidem, Carton 5N 200, telgrama nr. 162, din 24 martie 1917, semnată Saint - Aulaire.

27 G. E. Torrey, op. cit. , p. 63

28 A. M. A. E. F. , Guerre, Roumanie, D. 347, f. 77-80

29 Ibidem, f. 82

30 Ibidem, f. 84.

60

Aliaţi, dacă ordinele cele mai ferme nu ar fi date în sensul indicat […]”.31 În privinţa garanţiilor solicitate de către Ferdinand I al României în eventualitatea unei retrageri în Rusia

impuse în caz de forţă majoră, ambasadorul francez la Londra, Fleuriau considera indispensabilă realizarea unei înţelegeri prealabile cu guvernul provizoriu rus al lui Kerenski. Altfel, argumenta pe bună dreptate diplomatul francez, puterile aliate riscau să amplifice susceptibilitatea ruşilor şi să facă executivului român o promisiune în legătură cu care nu exista certitudinea că o vor onora.32

Parisul a continuat să exercite presiuni susţinute asupra Petrogradului pentru ca acesta să nu stăruie asupra evacuării Moldovei, mai ales că în vara anului 1917, în opinia publică din România şi în mediile militare s-a consemnat apariţia unei campanii în favoarea unei păci separate, un indiciu al agravării stării de lucruri interne. Întrucât Rusia reprezenta o terra incognita pentru armată şi pentru populaţie, Berthelot propunea apărarea frontului actual şi păstrarea Moldovei.33

Răspunzând unei doleanţe făcută cunoscută de către rege, ministrul de externe al guvernului provizoriu rus, Terescenko, a declarat că în eventualitatea extremă în care Ferdinand I va fi nevoit să se refugieze împreună cu familia şi cabinetul pe teritoriul rus, el va fi tratat cu toată atenţia ce i se cuvenea, iar respectarea prerogativelor sale va fi garantată.34 Rusia a tins să convingă Franţa că nu a renunţat niciodată la apărarea Moldovei şi că de altfel Comandamentul rus încerca să studieze la nevoie posibilitatea unei retrageri în nordul Bucovinei. Pe de altă parte, guvernul provizoriu rus a dispus măsuri cu rolul de a întări comandamentul şi de a instaura disciplina. Generalul Brusilov, acuzat de slăbiciune a fost înlocuit cu generalul Kornilov. În fine, pentru a aduce remedii funcţionării deficitare a mijloacelor de transport, s-a decis militarizarea funcţiilor din domeniul căilor ferate.35

Preşedintele Consiliului de miniştri al României a comunicat reprezentanţilor Antantei că în rândul cercurilor militare propaganda îndreptată împotriva oricărui exod în Rusia era foarte activă, ea relevând neputinţa armatei ruse de a apăra linia Prutului, sau măcar pe cea a Nistrului. Exemplul a două divizii sârbe aflate la Odessa, care se descompuneau în mijlocul anarhiei ruse era elocvent şi pleda împotriva oricărei evacuări în Rusia. Aceasta chiar în condiţiile în care sârbii erau mult mai bine văzuţi de către ruşi decât românii. În plus, nu exista posibilitatea practică pentru înfăptuirea evacuării, ruşii fiind imprevizibili şi acaparând toate mijloacele de transport pentru a-şi înlesni propria fugă.36

Trupele ruse au început să se arate tot mai puţin dornice de luptă, foarte sensibile şi vulnerabile la ideile pacifiste şi cele de provenienţă germană. La 3 august 1917, ştirea abandonării Cernăuţiului de către trupele ruse, despre care s-a vorbit că s-au retras fără a opune rezistenţă, a produs la Iaşi o puternică emoţie şi o panică profundă, amplificată de faptul că executivul român nu avea încă nici măcar o informaţie oficială legată de zona din Rusia unde avea să se retragă în ipoteza retragerii. Consiliul de miniştri al României a decis ca în caz de exod să nu menţină în Moldova decât autorităţile locale pentru a nu oferi Germaniei niciun pretext şi nicio facilitate pentru a institui un cabinet cu faţadă naţională, susceptibil a încheia o pace separată sau chiar o alianţă cu aceasta.

Din păcate, în vara anului 1917, procesul de descompunere în Rusia s-a accelerat. Armata rusă intra într-un proces de agonie, ceea ce însemna o nouă agonie pentru România, a cărei soartă era geografic legată mai mult ca oricând de soarta imperiului vecin, în timpul unui război care îi tăia orice contact cu puterile Antantei. Pentru a combate ameninţarea reprezentată de intensa activitate a Puterilor Centrale, miniştrii aliaţi la Iaşi cereau mereu guvernelor lor să invite cabinetul de la Petrograd să adope măsuri ferme în vederea consolidării frontului din Moldova, sub ameninţarea retragerii oricărui concurs financiar. În condiţiile în care exodul ar deveni inevitabil, miniştrii Antantei din capitala română solicitau ca guvernele lor să uziteze de acelaşi mijloc de presiune pentru a impune Rusiei stabilirea unui plan de evacuare comportând rezervarea unei zone militare pentru România, cu toate prerogativele suveranităţii pentru rege şi statul român, potrivit precedentului belgian în Franţa.37 Franţa şi Anglia avansau fonduri şi trimiteau materiale de război guvernului rus fără alt rezultat în afară de sporirea sumei nerecuperabile şi îmbogăţirea prăzii Germaniei după încheierea păcii separate. Un alt indiciu care atesta inerţia sau reaua voinţă a cabinetului provizoriu a fost reprezentat de strădaniile în van ale ambasadorilor puterilor aliate la Petrograd în scopul constituirii unei armate recrutate din rândul numeroşilor prizonieri slavi ai Rusiei.38 După ce în 7 august 1917 guvernul provizoriu rus a sugerat stabilirea autorităţilor române în oraşul Kerson, prim - ministrul Brătianu s-a opus preferând mai degrabă Ekaterinoslav sau Poltava, care în opinia lui Terescenko prezenta inconveniente din punctul de vedere al posibilităţilor de organizare materială. Mai multor oameni politici români continua să le repugne puternic soluţia evacuării pe teritoriul rus. Ulterior, întâlnindu-se cu toţi reprezentanţii Antantei la Bucureşti factorii de decizie ai României au avertizat că părăsirea Moldovei ar duce la abandonarea în mâinile inamicului a armamentelor şi muniţiilor, dar şi a mijloacelor de transport, lucru care ar echivala cu o catastrofă materială şi morală pentru Antanta. O deplasare în Rusia ar însemna şi o grea încercare morală pentru proaspăt reorganizata şi reinstruita armată română.39 Exodul ar fi implicat importante disponibilităţi financiare, iar agenţii diplomatici la Iaşi ai Franţei, Angliei şi Italiei erau de părere că interesul comun al coaliţiei comanda satisfacerea

31 A. M. R. , Fond Marele Cartier General, D. 1035, f. 1; A. M . A. E. F. , Guerre, Roumanie, D. 347, f. 88, f. 93

32A. M. A. E. F. , Guerre, Roumanie, D. 347, f. 91

33 General Henri Berthelot and Romania. Mémoires et correspondance 1916 - 1919, Edited by Glenn Torrey, Columbia University Press, New York, 1987, p. 92

34 A. M. A. E. F. , Guerre, Roumanie, D. 347, f. 98

35 Ibidem, f. 99

36 Arhivele Naţionale ale României, Fond Microfilme, Anglia, rola 257, c. 30; Contele de Saint - Aulaire, Confesiunile unui bătrân diplomat, Traducere din franceză de Ileana Sturdza, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 154

37 Contele de Saint - Aulaire, op. cit. , pp. 153-154.

38 Ibidem, p. 154

39 A. M. A. E. F. , Guerre, Roumanie, D. 347, f. 119, f. 126-128, f. 146- 147; S. H. A. T. , Cabinet du ministre, Carton 5N 201, telegrama nr. 417, din 13 august 1917, a şefului misiunii militare franceze în Romînia către ministrul de război,

la Paris; Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri , Ediţie şi indice adnotat de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991,vol. III, pp. 125- 126

61

tuturor cererilor legitime ale cabinetului României.40 Prim - ministrul Brătianu manifestându-şi scepticismul în privinţa evoluţiei situaţiei militare pe frontul rus şi

pe cel român, în 14 august ministrul de război al Franţei, Paul Painlevé a tatonat autorităţile de la Petrograd şi a luat cunoştinţă de revigorarea armatelor ruse sub impulsul energic al generalului Kornilov precum şi de amploarea redusă a operaţiunilor inamice pe frontul ruso - român. De asemeni, evacuarea Moldovei s-ar fi impus doar ca o ultimă soluţie de depanaj.41

Plecarea corpului diplomatic a fost din nou amânată, deşi fuseseră evacuaţi membrii Parlamentului, ai Curţii de Casaţie, precum şi personalul şi valorile băncilor.42 În opinia ministrului român la Petrograd, corectitudinea de care dădea dovadă guvernul provizoriu faţă de România nu a fost de loc îmbrăţişată de către soldaţii ruşi. Trupele române continuau să nu fie deloc încântate de posibila plecare în Rusia. În viziunea preşedintelui Consiliului de miniştri, Brătianu, soluţia viabilă era adoptarea unei declaraţii din partea Franţei şi a Angliei potrivit căreia Antanta „ar lua în mâinile sale cauza României şi ar adopta armata română”.43 Cu alte cuvinte, puterile aliate trebuiau să respecte şi să îşi reînnoiască angajamentele asumate faţă de România şi pe de altă parte să asigure trupelor române mijloacele materiale şi financiare atât de indispensabile unei acţiuni extreme precum un exod într-o ţară străină.

După ce anterior ministrul rus de externe îi vorbise despre posibilitatea încheierii unei convenţii între România şi Rusia pe marginea aprovizionării armatei şi populaţiei române în cazul părăsirii Moldovei, în 26 august, ambasadorul francez la Petrograd Joseph Noulens era preocupat de şansele de concretizare ale respectivului proiect. După ce a declarat că acordul a fost deja semnat, Terescenko a încercat să îl liniştească pe interlocutorul său francez, afirmând că Rusia va lua integral în sarcina sa toate furniturile alimentare, fără ca autorităţile române să plătească momentan nimic.44

Discuţiile cu privire la un eventual exod în Rusia au continuat în toamna anului 1917, în contextul adâncirii anarhiei din cadrul fostei armatei ţariste şi al înmulţirii cazurilor de dezertări şi retrageri în dezordine de pe front. Din pricina celor dintâi indicii ale defecţiunii Rusiei, Regatul român nu a putut să valorifice excelentele succese militare din vara anului 1916 şi a fost ulterior nevoit să lupte lipsit de ajutor şi cu mijloace militare insuficiente pentru menţinerea fiinţei statale. Insistenţa cu care autorităţile ruse au stăruit pentru evacuarea armatei, autorităţilor şi populaţiei române pe teritoriul rus ar putea constitui un semn al dorinţei ascunse de a-şi exercita controlul şi posibil de a-şi subordona armata română.

Generalul Henri Mathias Berthelot, şeful misiunii miliate franceze şi ministrul plenipotenţiar francez la Iaşi, contele Auguste Charles de Saint - Aulaire au pledat în permanenţă în favoarea cauzei României, avertizând guvernul Brătianu asupra inconvenientelor şi riscurilor pe care evacuarea autorităţilor şi armatei în Rusia le-ar fi comportat. Chiar dacă executivul român a fost la un moment dat pe punctul de a ceda în faţa punctului de vedere rus şi a dispune evacuarea armatei şi autorităţilor, Berthelot şi Saint - Aulaire l-au determinat în cele din urmă să respingă o variantă care s-ar fi dovedit doar o aventură militară.

Nu numai că moralul trupelor ar fi avut de suferit de pe urma unei călătorii în Rusia, dar autorităţile de la Petrograd nu au luat măsuri pentru alocarea unei zone speciale unde autoritatea regelui României să fie exercitată fără niciun fel de îngrădiri. Costurile unui exod în Rusia ar fi fost enorme. Mai mult, chiar dacă s-a vorbit despre similitudinea cu precedentul belgian, comparaţia era forţată întrucât în Rusia nu ar fi fost întrunite condiţiile prielnice pentru găzduirea guvernului şi a regelui şi încartiruirea armatei. Plecarea autorităţilor şi a armatei ar fi dus la abandonarea întregului teritoriu naţional în mâinile inamicului care s-ar fi înstăpânit asupra acestuia fără a întâmpina vreo rezistenţă.

40 A. M. A. E. F. , Guerre, Roumanie, D. 347, f. 147

41 Ibidem, f. 157

42 S. H. A. T. , Cabinet du ministre, Carton 5N 201, telegrama nr. 473, din 23 august 1917, a şefului misiunii militare franceze de pe lângă Marele Cartier General român către ministrul de război, la Paris.

43 A. M. A. E. F. , Guerre, Roumanie, D. 347, f. 198

44 Ibidem, f. 199

62

1917 – 1918. ACŢIUNE MILITARĂ ŞI MIŞCARE NAŢIONAL – POLITICĂ ÎN BASARABIA

Colonel dr. Vasile POPA În iarna anului 1917, în plină desfăşurare a războiului, Imperiul Ţarist este cuprins de febra revoluţiei, ale cărei dimensiuni şi consecinţe, greu de prevăzut pentru început, vor influenţa decisiv viaţa politică şi socială din întreg spaţiul rusesc, şi nu numai, şi vor deschide calea manifestărilor şi dorinţelor de ordin naţional, tot mai evident exprimate de popoarele incluse cu forţa în Marea Rusie. Ucranienii, polonezii, finlandezii, lituanienii, georgienii, cazacii, basarabenii, păreau să fi înţeles că sosise momentul unei desprinderi totale de Rusia ţaristă, iar constituirea statelor naţionale devenise singura realitate acceptată. Curentul naţional românesc s-a înfiripat, pentru început, în rândul celor aproximativ 200.000 de soldaţi basarabeni care intrau în compunerea armatei ruse, situându-se peste ceea ce se înţelegea îndeobşte prin termenul rusesc samoopredilenia, adică autodeterminare şi dreptul de a decide asupra propriei soarte. La sfârşitul lunii februarie 1917, când stâlpul autocraţiei ţariste dispăruse în urma revoluţiei burgheze, guvernul provizoriu al prinţului Lwov lăsa să se înţeleagă că naţiunile din imperiu vor putea dispune de soarta lor, după propria voinţă. Conştiinţa de neam a fost tot mai prezentă la basarabenii aflaţi sub arme în slujba Rusiei, pe front sau în afara acestuia, care au realizat faptul că originea, limba, tradiţiile şi cultura lor, în esenţă românească era un liant foarte puternic care îi îndreptăţea să aspire în mod natural la unirea cu fraţii lor de la vest de Prut. În contact cu prizonierii transilvăneni, cu presa întreţinută de cercurile intelectualităţii române, se cristalizează primele forme de organizare politică1 a basarabenilor care, prin întruniri, mitinguri şi congrese îşi definesc tot mai clar dorinţa de unitate naţională2. Desigur Petrogradul nu poate privi cu ochi buni această tendinţă, iar cererile de autonomie adresate de diferite cercuri basarabene sunt tratate cu refuz, sub diferite pretexte. În acest timp, pe frontul din Moldova, unde armatele ruse luptau alături de cele române, se fac tot mai mult simţite efectele revoluţiei.

Curentul democratizării, în mod paradoxal, produce efecte dramatice în ceea ce priveşte spiritul de corp şi disciplina trupelor, care, deturnate de la scopurile militare iniţiale de propaganda bolşevică pacifistă, doreau încetarea războiului şi întoarcerea la vetre. Dezertările, părăsirea unităţilor şi a dispozitivelor de pe front, subordonările, jafurile şi dezordinele crează o adevărată stare de haos. Cu excepţia unor unităţi care şi-au menţinut disciplina şi capacitatea de luptă, aflate sub comanda generalului Scerbacev cea mai mare parte a trupelor ruse au debandat, sarcina menţinerii frontului rămânând în responsabilitatea celor două armate române. Începând cu toamna lui 1917 pe aliatul rus nu se mai putea pune nici o nădejde.

La aspectele mai sus menţionate mai trebuie adăugată preoblema ucraineană, care va avea şi ea un puternic rol destabilizator pentru mişcarea naţională a basarabenilor. Constituită ca stat autonom şi independent, cu guvern şi parlament proprii, încă din vara lui 1917, Ucraina emite în mod nejustificat pretenţia de a include în cuprinsul său şi teritoriul Basarabiei. Faţă de această tendinţă reacţia organizaţiilor politice, administrative, profesionale şi naţionale basarabene este de respingere categorică. La „congresul naţionalităţilor” organizat la Kiev (septembrie 1917) românii basarabeni îşi fac auzit cuvântul şi dorinţa fermă de a se uni cu România, în baza principiului autodeterminării, care va sta la temelia mişcărilor de emancipare naţională. Evenimentul cu maximă încărcătură naţională a fost Congresul tuturor moldovenilor din Rusia, convocat în luna octombrie la Chişinău, în cadrul căruia s-a hotărât ca Basarabia să-şi dobândească autonomia teritorială şi politică, să-şi constituie forţe armate proprii şi un for administrativ - Sfatul Ţării - care să rezolve problemele ţării până la întrunirea Constituantei, la rândul ei, rezultantă a unui vot universal, secret, direct şi egal. Curentul naţional puternic a făcut ca ritmul evenimentelor să fie foarte rapid. Într-o componenţă real democratică, sub preşedenţia lui Ion Inculeţ, Sfatul Ţării îşi deschide lucrările la 21 noiembrie / 4 decembrie 1917. La câteva zile (2 / 15 decembrie 1917) acesta emite o declaraţie prin care proclamă Republica Democratică Moldovenească, deocamdată în componenţa fantomaticei Republici Federative Democratice Ruseşti. Prerogativele guvernamentale erau în responsabilitatea Consiliului Directorilor Generali (primul preşedinte al guvernului a fost desemnat Pantelimon Erhan), Sfatul Ţării, ca organ suprem, urmând să elaboreze programul transformărilor democratice, până la obţinerea tuturor prerogativelor statalităţii moldoveneşti. Procesul acestor transformări avea să fie puternic perturbat de evenimentele militar- diplomatice din zona frontului oriental. Odată instalat la putere, guvernul bolşevic iniţiază demersuri pentru încheierea unei păci generale, „fără anexiuni şi despăgubiri”, guvernată de principiul autodeterminării popoarelor, adică tocmai acele condiţii care ar fi permis naţionalităţilor integrate în fostul imperiu ţarist să se autoproclame state autonome, de sine stătătoare. Dacă sub acest ultim aspect politica bolşevică a avut ca efect descătuşarea spiritelor naţionale, din punct de vedere militar, încheierea păcii pe frontul oriental a însemnat mari dificultăţi pentru celelalte state ale Antantei, care, pe fronturile occidentale, trebuiau să facă faţă unor forţe suplimentate cu tot ceea ce Puterile centrale disponibilizau de pe frontul din România. 1 În aprilie 1917 se înfiinţează la Chişinău Partidul Naţional Moldovenesc, cu un program axat pe obţinerea unei largi autonomii pentru Basarabia, care să dispună de dietă proprie (Sfatul Ţării) şi învăţământ în limba română.

2 Între acestea: Congresul Uniunii Cooperativelor din Basarabia (aprilie 1917), Adunarea ostaşilor basarabeni din armata rusă de la Odesa (aprilie 1917), Congresul studenţilor moldoveni (mai 1917), Congresul ţăranilor din Basarabia

desfăşurat la Chişinău (mai 1917), Congresul Corpului didactic ş.a.

63

Primul pas al păcii iniţiate de bolşevici a fost semnarea armistiţiului de la Brest-Litovsk (22 noiembrie / 3 decembrie 1917) între Austro - Ungaria şi Germania pe de o parte şi Rusia pe de altă parte, care nu putea să nu aibă urmări asupra României, angajată cu cele două armate pe acest front. În şedinţa Consiliului de Miniştrii de la Iaşi din 21 noiembrie / 4 decembrie prezidată de suveranul român, la care au participat primul ministru, şeful M.C.G., comandanţii celor două armate, generalii Averescu şi Grigorescu, ca şi generalul Berthelot s-a adoptat decizia ca armata română şă participe la tratative pentru încheierea unui armistiţiu cu caracter exclusiv militar, pe durata cât cel semnat de ruşi va rămâne în vigoare. Desemnat comandant al armatei române, generalul C. Prezan va comunica comandamentului german hotărârea adoptată în şedinţa guvernului conform căreia armata română va participa la armistiţiul propus de ruşi. Până la noi dispoziţii - se arăta în comunicat -„ostilităţile sunt suspendate pe frontul Siretului, cu începere de la 22 noiembrie / 5 decembrie 1917, opt seara”.3 Tratativele pentru încheierea armistiţiului s-au desfăşurat la Focşani, unde a fost prezentă şi o delegaţie română condusă de generalul Lupescu. S-a stabilit că „armatele române care operează sub ordinele generalului Prezan şi care fac parte din frontul român, încheie şi ele această convenţie pentru timpul cât va dura armistiţiul armatelor ruse de pe frontul român”.4 Deşi dezordinile din armatele ruse aflate pe frontul român se făcuseră simţite încă din vara lui 1917 pe timpul bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, încheierea armistiţiului de la Brest - Litovsk a amplificat actele de nesupunere, dezertările şi părăsirea frontului, trupele aflate în deplasare spre Rusia producând mari pagube în teritoriul dintre Carpaţii Orientali şi Nistru, într-un moment când, în spaţiul basarabean se cristalizau structuri şi se desfăşurau acţiuni politice legitime, cu scopuri vădit naţionale. Sub influenţa propagandei bolşevice a noilor autorităţi instalate la Petrograd, trupele ruse care au părăsit frontul român aşezate în spaţiul dintre Prut şi Nistru, constituiau un real pericol atât pentru structurile logistice ale armatei române, concentrate în această zonă, cât şi pentru mişcarea basarabenilor care încercau să-şi câştige individualitatea statală, naţională. La momentul respectiv procesul organizării unor forţe militare basarabene, ca nucleu al unei oştiri naţionale, era în plină desfăşurare, structurile constituie - cohortele - neavând forţa necesară pentru a asigura securitatea organelor puterii basarabene, Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor Generali, şi a apăra procesele democratice aflate în plină desfăşurare. În acest context diversele autorităţi locale se adresează guvernului României care, prin armata sa, putea opri acţiunea destabilizatoare a trupelor bolşevizate şi instaura ordinea în Republica Moldovenească. În decembrie 1917 Comitetul de aprovizionare din Cahul s-a adresat şefilor militari români cu cereri de ajutor pentru a salva viaţa şi averea populaţiei şi a „tăia din rădăcină nenorocirea spre a salva populaţia şi armata”.5

La râdul său Comitetul executiv din Leova ca şi alte organisme şi organizaţii obşteşti, profesionale, s-au adresat guvernului român cu solicitări asemănătoare. Acţiunile trupelor bolşevice s-au amplificat punând în pericol chiar autoritatea de stat basarabeană, context în care Consiliul Directorilor Generali a fost autorizat de Sfatul Ţării să ceară sprijin de la Iaşi. În telegrama transmisă autorităţilor române se solicita trimiterea la Chişinău „a unui regiment ardelenesc, cu posibilă urgenţă. Totodată, vă rugăm să ordonaţi ca acest regiment să stea la dispoziţia directorului Republicii Moldoveneşti”.6 Din Kiev a fost expediată o telegramă adresată direct primului ministru român prin care Comitetul moldovenesc solicita trimiterea imediată în Basarabia a unor trupe române „pentru salvarea ţării”. Ca răspuns la aceste solicitări guvernul României a luat hotărârea de a pune la dispoziţia Sfatului Ţării un detaşament de 1000 de voluntari ardeleni, care venind de la Kiev, trebuiau să se oprească la Chişinău pentru a asigura paza depozitelor. Sosiţi aici ostaşii ardeleni au fost surprinşi de trupele bolşevice conduse de Naştarum Caabak, dezarmate chiar la debarcare, astfel încât încercarea de a ajuta populaţia şi a pune ordine a eşuat lamentabil. Acţiunile bolşevicilor au continuat în forţă ajungâdu-se chiar la arestarea unor militari şi funcţionari români din Comisia internaţională pentru aprovizionarea frontului, care activa la Chişinău, situaţie în care guvernul român a hotărât, la 4 / 17 ianuarie 1918, să acorde sprijinul solicitat de basarabeni. Informate despre această decizie autorităţile bolşevice de la Petrograd nu au rămas fără replică, trimiţând la rândul lor o notă ultimativă la Iaşi. Situaţia fusese escaladată prin chiar ordinul pe care îl dăduse Lenin, de arestare a misiunii diplomatice române din capitala rusă. Acest fapt a provocat un protest colectiv al tuturor reprezentanţelor diplomatice străine,7 care avea să conducă la punerea în libertate a celor arestaţi. Misiunea de a pune ordine în Basarabia a fost încredinţată Corpului 6 armată român care trebuia „să respingă peste Nistru bandele ruse care ar putea încerca să treacă în Basarabia, fără ordinul comandantului rus al frontului, cu intenţia de a jefui sau ataca trupele noastre, să asigure ordinea şi regulata circulaţie pe calea ferată, să facă ordine în tot ţinutul Basarabiei, punându-se viaţa şi avutul locuitorilor la adăpostul jafurilor şi crimelor”.8 Situaţia era atât de confuză încât autorităţile basarabene nu aveau deplină încredere nici în guvernul român de

3 C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol II, Bucureşti, 1989, p. 198.

4 Ibidem

5 Arhivele Ministerului Apărării, fond microfilme, rola P II. 1. 2510, c 11.

6 P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, p. 280; Scrisoarea a fost citită în şedinţa Sfatului Ţării din 22 ianuarie 1918.

7 Protestul a fost prezentat de decanul corpului diplomatic acreditat la Petrograd, ambasadorul american Francis.

8 Arhivele Ministerului Apărării, fond microfilme, rola P II. 150, c. 282.

64

la Iaşi. Aşa se explică cererea adresată de Consiliul Directorilor, miniştrilor aliaţi acreditaţi la Iaşi, de a le da garanţia că trupele române trimise la Chişinău nu vor stânjeni autoritatea conducerii moldoveneşti. Această garanţie a fost exprimată prin scrisoarea transmisă Chişinăului, de ministrul francez la Iaşi, contele de Saint-Aulaire în care se menţiona că intrarea trupelor române în Basarabia „nu va avea vreo influenţă nici asupra situaţiei politice actuale în Basarabia, nici asupra acestei ţări în viitor”.9

9 P. Cazacu, Op. cit., p. 280. Cele patru divizii aflate la dispoziţia Corpului 6 Armată (11 şi 13 infanterie şi 1 şi 2 cavalerie) au primit ordine

clare asupra misiunii pe care o aveau de îndeplinit la Est de Prut. Ele trebuiau „să distrugă forţele de agitaţie existente în Basarabia, să treacă peste Nistru sub escortă, cu trenul sau pe jos, toţi soldaţii ruşi dezertori care rătăcesc prin sate şi sunt organizaţi în bande în scopul de a jefui şi răzvrăti pe locuitori”. Nici o sugestie sau menţiune în legătură cu implicarea lor în viaţa politică a provinciei. Misiunea cea mai dificilă a revenit Diviziei 11 Infanterie comandată de generalul Broşteanu Ernest care, la 10 / 23 ianuarie 1918 a trecut Prutul îndreptându-se, pe două coloane, spre Chişinău. La 12 ianuarie unităţile diviziei erau concentrate la vestul oraşului, iar comandantul armatei române, generalul C. Prezan se adresa basarabenilor cu următorul mesaj: „Vă declar sus şi tare că Oastea Română nu doreşte decât ca prin orânduiala şi liniştea ce o aduce, să vă dea putinţa să vă statorniciţi şi să vă desăvârşiţi autonomia şi slobozenia voastră, precum veţi hotărâ voi singuri”.10

Unităţile diviziei generalului Broşteanu au intrat în Chişinău în data de 13 / 26 ianuarie 1918 fiind primite cu bucurie de populaţia oraşului terorizată de presiunile şi abuzurile soldaţilor ruşi şi ale detaşamentelor bolşevice. Petrogradul a reacţionat prompt la acest act, iar Consiliul Comisarilor Poporului a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu România, expulzarea reprezentaţilor guvernului român şi confiscarea, practic, a fondului de aur depozitat la Moscova, care era declarat „intangibil pentru oligarhia română”.11 Era o primă manifestare de forţă a autorităţilor bolşevice faţă de România şi semnalul că ajutorul pe care România al acorda autorităţilor şi populaţiei basarabene era perceput ca o ingerinţă a acesteia în problemele noii Rusii bolşevice. Cu ocazia participării generalului Broşteanu la şedinţa Sfatului Ţării din data de 15/28 ianuarie 1918, acesta a reafirmat scopul prezenţei trupelor române în Basarabiea şi a dat asigurări că nimeni nu se va amesteca în problemele lor interne. Situaţia fiind de acum înainte sub supravegherea trupelor române, mişcarea naţională a mai putut face un pas înainte. La 24 ianuarie / 6 februarie Sfatul Ţării a proclamat independenţa ţării, fără ca acest element definitoriu al statalităţii să însemne încetarea atacurilor şi presiunilor bolşevice. Pentru a sublinia şi mai puternic rolul pe care îl aveau unităţile armatei române în Basarabia, în chiar declaraţia de independenţă se sublinia: „ Oştile române au venit să apere drumurile de fier şi magaziile de pâine pentru front, dar fiinţa lor pe pământul nostru ajută la aşezarea rânduielii ţării şi de azi înainte roada muncii fiecărui cetăţean al republicii este chezăşuită împotriva lăcomiei răufăcătorilor. Alt scop oştirile româneşti pe pământul republicii nu au”.12

În îndeplinirea misiunilor primite ostaşii români au fost sprijiniţi de gărzile naţionale moldoveneşti. Încă din prima zi a intrării ostaşilor români în Chişinău, şeful acestora, locotenentul Ruso avertiza, convins de efectele propagandei bolşevice asupra unei părţi a populaţiei, că „mulţi inconştienţi se vor opune cu armele” şi prin urmare o primă măsură a gărzilor naţionale a fost dezarmarea populaţiei civile. Din momentul venirii trupelor române în Chişinău, între acestea şi trupele bolşevice ale lui Naştarum Caabak intervine o stare conflictuală deschisă. Considerând că tot răul se trăgea de la organele puterii basarabene, acesta raporta şefilor săi aflaţi la Odesa: „Ne gândim să lichidăm astăzi - mâine Sfatul Ţării şi Directoratul”13. Pentru a înfrânge rezistenţa bolşevicilor cărora li s-au alăturat grupuri ale populaţiei minoritare, divizia generalului Broşteanu a fost pusă în faţa unei soluţii extreme: lupta armată, care desigur va avea victime de ambele părţi. Un atac declanşat la 15/28 ianuarie /1918 asupra trupelor care preluaseră trecerea peste Nistru a eşuat, fiind nevoie de regruparea forţelor şi primirea unor întăriri. La 20 ianuarie/2 februarie Tighina a fost eliberată, dar profitând de situaţia creată prin dispersarea forţelor române în zonele adiacente, bolşevicii au reuşit să recucerească oraşul. Situaţia a impus ca MCG să ordone constituirea de către Divizia 2 Cavalerie română a unor grupări care să întărească Detaşamentul „Bender” şi a făcut astfel posibilă reluarea oraşului, aruncarea inamicului peste Nistru, punerea sub controlul forţelor române a podului de la Tighina şi a căii ferate Tighina - Chişinău - Iaşi. În partea de sud a Basarabiei situaţia era şi mai complexă datorită acţiunii concomitente a grupărilor bolşevice, cărora li s-au alăturat forţe ostile aparţinând altor populaţii neromâne. Încă de la sfârşitul lunii decembrie 1917, autorităţile locale de la Chaihul au solicitat ajutor guvernului român. În această zonă a primit misiunea de a realiza ordinea Divizia 13 Infanterie comandată de colonelul Dragoş. După trecerea Prutului şi securizarea zonei Cahul, începând cu 11/24 ianuarie 1918, unităţile diviziei au înaintat spre Reni, Vulcăneşti, Bolgrad şi Ismail.14 Tulburările inregistrate în zonele Chilia şi Vâlcov au făcut necesară trimiterea acolo a unor forţe din Detaşamentul colonel Dragu, care sprijinite de forţe puse la dispoziţie de Flota de Dunăre şi chiar de forţe de aviaţie au reuşit să alunge trupele bolşevice şi să pună sub control oraşul Chilia la 3/16 februarie 1918. Împinse spre răsărit, trupele bolşevice s-au concentrat în zona oraşului Cetatea Albă, pentru distrugerea acestora fiind nevoie de

9 P. Cazacu, Op. cit., p. 280.

10 Colectiv, Armata română şi marea unire, Ed. Daco- Press, Cluj-Napoca, 1993, p. 168.

11 Relaţiile româno-sovietice. Documente vol I 1917-1934, Ed. Enciclopedică, 1999, documentul 9, p. 16.

12 Ştefan Ciobanu, Basarabia, Monografie, Chişinău 1926, p. 103.

13 Arhivele MAE, fond 71, vol 133, f. 767.

14 Arhivele Militare Române, fond microfilme, rola P II 2.221, C. 82.

65

realizarea unor grupări de forţe care au acţionat pe trei direcţii, reuşind către sfârşitul lunii februarie 1918 să arunce inamicul din oraş şi să pună ordine în întreaga regiune. Pentru a restabili ordinea în zona nordică a Basarabiei, a fost însărcinată Divizia 1 Cavalerie dislocată iniţial la Fălciu şi deplasată apoi spre Ţuţora şi Costiuleni. Cu baza de plecare în aceste raioane, după trecerea Prutului la 8/21 ianuarie 1918, unităţile diviziei aveau misiunea de a curăţa zona oraşului Bălţi şi teritoriul până la Nistru.15 Au avut loc confruntări anuale cu forţele bolşevice care în cele din urmă, la 10 ianuarie, au fost scoase din oraş, dezarmate şi arestate. Până la 19 februarie, cu excepţia oraşului Hotin, trupele române atinseseră malul vestic al Nistrului, ordinea fiind restabilită, în întreaga Basarabie mai puţin în unele zone izolate unde au continuat să se manifeste mici focare de rezistenţă bolşevică. Cum tendinţa de a reveni în Basarabia şi a o recuceri era prezentă a fost nevoie ca MCG român să ordone realizarea unui dispozitiv de apărare pe linia Nistrului, care să împiedice revenirea inamicului şi totodată dislocarea unor unităţi române (diviziile 3,4 şi 5 Infanterie) în întreg teritoriul dintre Nistru şi Prut pentru a preântâmpina reizbucnirea mişcărilor antibasarabene. Toate aceste acţiuni ale armatei române au determinat reacţii vehemente ale Consiliului Comisarilor Poporului de la Petrograd, care se afla, de fapt, în spatele tuturor acţiunilor detaşamentelor bolşevice. După ce acestea au declarat ruperea relaţiilor diplomatice cu România (13/26 ianuarie 1918), acţiuniile au fost intensificate în special în zona Odessei prin intermediul Rumcerod. Acest organ creat de Sovietul frontului rus în România, al flotei Mării Negre şi al Odessei după revoluţia din februarie 1917, a avut o atitudine favorabilă în raport cu mişcarea de eliberare naţională a românilor basarabeni până în octombrie 1917. După acest moment, conducerea a fost preluată de Cristian Rakovski, iar Rumcerodul a fost subordonat Înaltei comisii pentru combaterea contrarevoluţiei române şi ucrainene. Din ordine emanând de la acest organ al puterii bolşevice au fost arestaţi militari, oficiali şi persoane particulare române,16 care se refugiaseră la Odessa, a fost închis consulatul român de aici,17 personalul diplomatic fiind expulzat. Alte abuzuri au însemnat confiscarea bunurilor a unor parcuri de automobile şi avioane, depozite de armament şi muniţii aparţinând armatei române de la Karlovka şi Selatina, blocarea unor mari cantităţi cu arme şi muniţii achiziţionate din Occident, care traversând imensa Rusie, erau aşteptate pe frontul din România. Rumcerodul a declarat că nu va repune în posesie pe cei păgubiţi decât „după ce guvernul român va da lămuriri asupra intenţilor lui în privinţa ocupării Basarabiei.18 Nici Lenin nu a ezitat să se manifeste cu vehemenţă împotriva trupelor române aflate în Basarabia. La 14 februarie 1918, acesta cerea comandantului trupelor bolşevice din Ucraina să acţioneze cu energie şi pe frontul românesc. În acelaşi registru ameninţător este şi ordinul şefului statului major al armatei bolşevice din Ucraina, colonelul Muraviev, care adresează un ultimatum guvernului român de la Iaşi al generalului Averescu, solicitându-i să retragă trupele române din Basarabia. Nerespectarea acestei cerinţe atrăgea după sine „deschiderea imediată a unei acţiuni militare viguroase din partea armatei revoluţionare ruse”.19 În toată această stare plină de incertitudini, tensionată de desfăşurarea unor acţiuni militare, de ingerinţele autorităţilor bolşevice de la Petrograd, prezenţa trupelor române a dat încredere populaţiei basarabene în acţiunea ei legitimă de desprindere completă şi definitivă de Rusia.

La 26 februarie /10 martie 1918 delegaţia basarabeană alcătuită din preşedintele republicii Ion Inculeţ şi primul ministru Daniel Ciugureanu a sosit la Iaşi unde a adresat mulţumiri suveranului Ferdinand I şi generalului Averescu pentru sprijinul primit şi a pus în discuţie problema unirii Basarabiei cu România. Deşi autorităţile române au apreciat că momentul nu era prielnic unui asemenea act, invocând presiunile permanente exercitate de centrali pentru încheierea unei păci separate, curentul spre realizarea unirii capătă tot mai multă consistenţă. Studenţii, intelectualii, diversele organizaţii şi asociaţii politice şi profesionale, zemstvele judeţene cer cu insistenţă unirea. Cea mai viguroasă acţiune pentru unire s-a desfăşurat la 3 martie 1918 în judeţul Bălţi. Participanţii la adunarea generală a zemstvei au votat o moţiune cu un pronunţat caracter unionist în care se arăta: „Rezemat pe principiile proclamate de marea revoluţie a popoarelor fostului imperiu al tuturor ruşilor, poporul moldovenesc, aşezat acum 20 de veacuri de către străbunii noştri români între Nistru şi Prut […], ţinând seama că în timp de 14 veacuri Basarabia a fost întotdeauna un trup cu Moldova de pe dreapta Prutului şi că soarta ei a fost de-a pururi legată de aceea a Principatelor Dunărene […] proclamă astăzi în mod solemn în faţa lui Dumnezeu şi a lumii întregi că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României.20 România tuturor românilor era foarte aproape, iar hotărârea adoptată în şedinţa organului suprem legislativ al Basarabiei – Sfatul Ţării – desfăşurată în data de 27 martie /9 aprilie a consacrat unirea acestei provincii româneşti cu patria mamă. Primul pas spre Marea Unire fusese înfăptuit la Chişinău. Aveau să urmeze, în toamna aceluiaşi an, Cernăuţii şi Alba Iulia punctul terminus al unui drum pe care românii de pretutindeni l-au parcurs cu demnitate, perseverenţă şi încredere. Actul unirii Basarabiei cu România nu a fost pe placul Rusiei bolşevice şi nici chiar al unor puteri occidentale, care l-au contestat ca fiind nedemocratic, unul dintre motive fiind şi cel care atribuia prezentei armatei române în Basarabia un rol hotărâtor în adoptarea deciziei de unire. Documentele din arhivele militare, ca de altfel şi alte surse documentare, contrazic însă o asemenea apreciere şi clarifică, cel puţin în parte, lipsa oricărei interferenţe între acţiunea militară a trupelor române şi decizia politică, expresie a unui curent naţional al basarabenilor. La 29 aprilie 1918, generalul Istrati care asigurase comanda Corpului 6 15 Ibidem, c.92.

16 Între aceştia pot fi amintiţi: comandorul Pantazi, căpitanul Rosetti, senatorii Cantili şi Stavru Brătianu, colonelul Ghenădescu ş.a.

17 Consulul român S.Grecianu fiind arestat, arhiva consulatului a fost preluată de consulul american din Odessa.

18 Biblioteca Academiei Române, Arhiva istorică, fond XIX, dosar 656, f. 28.

19 Arhiva M.A.E., fond 71, vol. 133, f. 86.

20 Ziarul Cuvântul Moldovenesc, nr. 27 din martie 1918.

66

armată pe timpul cât s-a aflat în Basarabia a prezentat Marelui Cartier General român un raport în care erau arătate misiunile concrete pe care le primiseră unităţile corpului respectiv: asigurarea ordinii publice, preluarea şi administrarea armamentului de la populaţia urbană şi rurală (asta cu sprijinul gărzilor naţionale basarabene – n.a.), trecerea peste Nistru a coloanelor ruse care veneau din Moldova, asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea unei activităţi economice atât de necesare, adunarea armamentului abandonat de trupele ruse, combaterea acţiunii propagandei bolşevice şi corectarea atitudinii antiromâneşti a unor categorii de populaţie de altă origine. Este limpede că toate aceste acţiuni au creat condiţii favorabile pentru desfăşurarea unei mişcări naţionale din ce în ce mai puternice, au liniştit populaţia Basarabiei şi i-au dat curajul de a se manifesta pentru unire, dar nu se poate face o legătură directă între acţiunea militară şi cea politică rezultată dintr-un puternic curent naţional, din avântul şi dăruirea tineretului, a studenţilor şi intelectualităţii basarabene, a organizaţiilor politice, profesionale convinse că locul Basarabiei era alături de România.

67

CATACOMBELE LUI 1917

Mihaela ORJANU

Se spune că lucrurile durabile şi frumoase se realizează cu dăruire şi deseori cu sacrificii. În spatele chipului României întregite stau miile de victime şi toate celelalte pierderi, care astăzi cu voie sau fără voie au fost uitate. Nebunia şi intoleranţa nazistă au transformat în câteva rânduri milioane de mentalităţi, prin cruzimea cu care au ucis vise şi au schilodit suflete. SĂ MAI SPUNEM ODATĂ PREZENTULUI, ECOUL TRECUTULUI, PENTRU A AUZI ŞI URMAŞII VOCILE CELOR CARE STAU DE VEGHE DIN ŢARINA STRĂMOŞEASCĂ, PENTRU CA ROMÂNIA SĂ NU-I UITE. În buletinele informative întocmite de Biroul de Informaţii al Marelui Cartier General în septembrie 1917 se arăta situaţia prizonierilor români precum şi a populaţiei din teritoriul invadat. Redăm în continuare integral cuprinsul unui astfel de document indentificat în Arhivele Militare Române.

,, 1. PRIZONIERII A) Tratamentul cumplit. De o mie de ori mai fericit - şi în veci prea slăvit - ostaşul, care şi- a dat viaţa vitejeşte, decât acela, care a avut nenorocul, mai îngrozitor decât moartea, de a cădea în mâinile unor duşmani barbari, cum nu s-a mai pomenit în istoria popoarelor. Căzuţi odată în robie, prizonierii fără grad- chiar răniţi, care se mai pot sprijini- sunt porniţi pe drumuri lungi, în bătăi şi sudălmi, flămînzi şi în zdrenţe, în tăişul crivăţului, până la locul de tortură care se numeşte tabără. În aceste colţuri de iad, înalta ,, cultură “ nemţească a organizat pentru prizonierii noştri o viaţă mai de batjocoră, decât a cîinilor de pripas. Toată iarna şi-au târât zilele în ger, fără hrană şi fără aşternuturi. Căci nu se poate numi hrană: 250 gr. pâine (otravă nu pâine) făcută din făină de paie, amestecate cu rumeguş de fierestrău şi abea o brumă de făină adevărată; la amiezi supe de sfecle, mai totdeauna putrede şi acestea, adevărate lături, cu care la casa lui, românul nu-şi necinsteşte nici dobitoacele. Şi ar fi putut nobilii nemţi şi vrednicii lor tovarăşi să dea acestor nenorociţi, dacă nu mai mult, barămi câte o bucăţică din pîinea cinstită şi curată, muncită de braţele acestor oameni fără noroc, din pîinea de aur pe care hoardele hămesite au smuls-o din gura copiilor lor , jefuind Ţara Românească. În astfel de condiţii sunt puşi la muncile cele mai grele, peste puterile omeneşti, loviţi şi schinjuiţi, iar noaptea în loc de hrană şi aşternut, sunt legaţi la stâlp. Toţi soldaţii cari cu cele mai mari primejdii şi suferinţe au izbutit să scape din taberile duşmane, fac mărturisiri cari ne frâng inima. Iată câteva crâmpeie din declaraţiile soldaţilor Neagu Ştefan şi Stan Ion din regimentul 67, scăpaţi din robie în vara aceasta.. Pe drum: amândoi am fost făcuţi prizonieri pe Valea Sălătrugu, apa Topologului, la 4 noiembrie 1916. Au fost porniţi pe jos de la Sibiu, de unde în vagoane de vite, câte 75 de oameni într-un vagon au fost transportaţi la Tuhei, în Prusia, timp de 8 zile şi 8 nopţi. Tot drumul au suferit chinurile morţii. Numai la 2 zile primeau, ori câte o bucată de pîine, ori puţin borş, dar niciodată amândouă în acelaşi timp.Tot numai la 2 zile primeau voie să iasă din vagoane, pentru necesităţi. Din pricina înghesuielii şi a foamei au murit mulţi din camarauii lor. De la gările din Ardeal, româncele, auzindu-i ţipând de foame, voiau să le dea câte ceva de mâncare, dar sentinele le fugăreau, iar pe prizonierii care priveau pe la ferestre îi băteau cu patul puştii. În tabere viaţă de cîine. - La Tuhei, în Prusia, prizonierii români au fost internaţi în tabere. Îngrămădiţi clae peste grămadă, în barăci înguste şi mici, câte 130 de oameni dormeau pe scânduri şi pe jos. Era frig ca afară şi o picătură de apă, ce cădea de sus până jos se făcea sloi pe trupurile lor. Mâncarea era cât se poate de rea şi puţină: 200 de grame de pîine vânătă, făcută din coji de cartofi, tărâţe de lemn şi alte amestecuri. Dimineaţa li se dădea un fel de apă încălzită numită ceai, la prânz un fel de supă de cartofi, morcovi sau arpacaş fără să se găsească, în apă vreo urmă din aceste legume. Seara tot un fel de apă caldă. Astfel hrăniţi, prizonierii ajunseră cît de curând adevărate schelete, iar moartea începu să- secere cumplit. Zilnic mureau între 20-40 de inşi, parte de foame, parte de frig. La două, trei săptămâni erau duşi la baie - alt mijloc de a-i chinui, deoarece ereau ţinuţi goi, afară câte un ceas şi mai bine, pe frig şi vânt, până să le vie rândul. La muncă în linia de foc - la 9 ianuarie, prizonierii au fost duşi la muncă pe frontul francez. Echipa lui Stan a fost urcată în munţi şi aşezată într-o baracă putredă de scânduri unde au murit în prima noapte din cauza frigului 20 de inşi din 130. Prizonierii au fost atît de slăbiţi, încât trei săptămâni nu au putut să lucreze.A fost adus doctorul, a trebuit să li se repare baraca şi să li se îmbunătăţească hrana, dânduli-se la trei inşi o pîine şi o supă, ceva mai turbure ca de obicei. Mai târziu li s-a redus iar hrana, aşa că timp de o săptămână nici un om nu a putut să lucreze, fiind cu totul istoviţi de foame. La început prizonierii au fost întrebuinţaţi la lucrări de căi ferate. După trei săptămâni au trebuit să construiască tranşee, săpându-le în piatră. Lucrul cel mai greu şi hrana proastă avut ca urmare, că în timp de trei luni, până la 1 aprilie, echipa lu Stan a trebuit să fie de patru ori completată, iar din 130 de inşi au mai rămas în viaţă numai 7, din care 2 au evadat-cei 5, cine ştie dacă mai trăiesc. Cu coajă de brad- ca să-şi mai potolească foamea , prizonierii mai mâncau seara pe furiş, coajă de brad. Dar aceasta le pricinuia moartea. La autopsia mai multor cadrave s-au găsit cojile nemistuite în stomac. Totuşi chinurile foamei îi îndemnau să mănânce. Stan Ion şi Neagu Ştefan, văzând că sunt osândiţi să moară de foame, s-au hotărât să

68

fugă, chiar cu preţul vieţii. Noaptea mergeau prin pădure iar ziua stăteau prin brădet. Prin greutăţi neânchipuite, au izbutit să ajungă în liniile franceze, unde aflându-se că sunt români, au fost îmbrăţişaţi, trataţi bine, ţinuţi în spital până s-au întremat. La Paris au fost decoraţi. După aceea au pornit cu vaporul, la Arhanghelsk şi prin Petrograd, au sosit în ţară, scăpând astfel de moartea sigură a foamei, cea mai îngrozitoare dintre morţi. Spre a se convinge şi mai mult, ori cine are vreo nedumerire, despre sălbăticia cu care se poartă nemţii faţă de toţi prizonierii (iar noi ştim din publicaţiile lor, că au şi mai mare ură faţă de români- pentru că i-am hrănit şi am procopsit pe toţi veneticii nemţi) reproducem încă o dovadă, mărturisirea medicului francez dr. Fortune Cresson, scăpat din captivitatea germană, acum director al spitalului coloniei franceze din Petrograd. Declaraţiile lui adeveresc cele ce ne-au spus soldaţii noştri şi aduc noi amănunte. Mărturisirile ce urmează, au fost făcute de curând în faţa ,,Comisiunei extraordinară de anchetă din Rusia”. - ,, E groaznică robia în Germania” spune dl.Cresson ,, … grea pentru ofiţeri, este de neîndurat pentru soldaţii de rând. Germania a făcut un sistem deosebit faţă de prizonieri, spre a-i distruge, în cât mai mare număr. Pentru germani prizonierul nu mai este om - este un rob fără drepturi, un animal care poate fi întrebuinţat la toate muncile. Se înhamă prizonierii la plug şi la grapă, ei ară şi grapă pământul sub lovituri de bici, cu jugul de gât trag care încărcate, rupându-şi pieptul în sforţări. Dar nemţii nu ţin seama de puterile şi sănătatea prizonierilor, toţi trebuie să muncească, cei bolnavi, ca şi cei sănătoşi. Cel ce moare este înlocuit cu altul. Foamea şi răul tratament se adaugă la torturile trupeşti ale acestor nenorociţi. Prizonierii sunt înfometaţi în toată accepţiunea cuvântului. Ei caută rămăşiţe în lăzile de murdării, se aruncă cu lăcomie asupra acestora, asupra cartofilor cruzi şi sticaţi, culeg tot ce găsesc şi sentimentul de dezgust e atât de desfiiţat în ei, încât nenorociţii dezgroapă corpuri de animale moarte şi cu această carne otrăvită încearcă să-şi micşoreze foamea. Foamea face ca aceşti nenorociţi să piarză orice înfăţişare omenească, ei seamănă cu schelete, ale căror piele e acoperită de toate bubele, furunculele purulente, alţii rătăcesc umflaţi, abia îşi trag picioarele şi stingându-se din zi în zi, mor înainte de timp. Nici priveliştea acestor oameni nu deşteaptă un simţământ de milă la germani. Prizonierii sunt loviţi sălbatic, în tabere şi la muncă, îi lovesc cu orice, îi snopesc şi le cauzează răni de nevindecat. Sunt bătuţi cu vână de bou, cu verg de metal, cu patul puştii, cu baionete şi cu lovituri de picoare. Sunt spânzuraţi la stâlp până la leşin. Flămânzi şi istoviţi, sunt lipsiţi un timp destul de lung de mica bucată de pîine şi de hrana ce li se mai dă, când dă D-zeu. Ca pedeapsă sunt puşi în apă rece, aşezaţi lângă o sobă încălzită la roş, siliţi să rămâie dezbrăcaţi la razele unui soare arzător, sau puşi cu genuchii pe fărâme de cărămizi. În sfârşit nu există pedeapsă iscodită de mintea omenească, cu care să nu fie chinuiţi nenorociţii de prizonieri. Prizonierii suferă şi moral, lipsiţi de orice apărare şi pe dea întregul lăsaţi duşmanilor lor, iar inamicul fără milă într-una să înţeleagă, că prizonierul nu este un om, ci un animal, de a cărui viaţă este nevoie atât cât se poate să fie de folos Germaniei. Continua umilire a demnităţii lor de oameni îi apasă şi îi duce la disperare,la sinucidere. Dacă simplii soldaţi sunt puţin câte puţin, schimbaţi sistematic în invalizi prin mizeriile fizice pe care le-au suferit, condiţiile regimului ofiţerilor în captivitate îi prefac în invalizi psihici, în morfinomani, în neuroastenici, lipsiţi de energie, de voinţă şi gust de lucru. Viaţa prizonierilor în Germania este înspăimântătoare şi dacă măsuri imediate nu sunt luate pentru a fi îmbunătăţită, chiar şi puţinul număr al celor care vor rezista vor fi infirmi, tuberculoşi şi nebuni - nu se va reântoarce nici un om valid şi capabil de a lucra.,, În toate taberele duşmane tratamentul este la fel de câinesc şi mizeriile tot atât de cumplite. Nemţii, ungurii, bulgarii, turcii - duşmanii toţi de-a valma - se iau la întrecere în chinuirea prizonierilor noştri - bulgarii ţin recordul la deslănţuirea sălbăticiei. În Bulgaria mai ales, la fel sunt puşi să muncească la şosele, în insulte şi chiar în bătăi, ofiţerii- până şi bătrânii ofiţeri superiori. B) Mortalitate înspăimântătoare - chinurile de tot felul, înfometarea sistematică, frigul iernii, muncile umilitoare şi peste puterile omeneşti- toate condiţiile de trai neomenoase - la care se adaugă, în mod firesc, bolile, au secerat cea mai mare parte a prizonierilor români. Avem declaraţiile, toate la fel ale soldaţilor noştri, care au putut scăpa din robie, avem mărturisirile soldaţilor francezi, care au izbutit şi ei să-şi mântuie viaţa din taberile nemţeşti şi avem şi statisticile germane - dovezi de ajuns pentru cele ce susţinem. Lăsăm să urmeze, pe lângă cele de mai sus, încă câteva fapte, care nu pot fi desminţite.

Ziarul ,, Temps “ scrie: ,, … După mai multe mărturisiri primite chiar de la bolnavi şi cei greu răniţi, ce s-au întors din Germania în

Franţa situaţia prizonierilor români din Germania e dintre cele mai nenorocite.Ei sunt torturaţi în chinul cel mai neomenos. Lipsiţi de hrană, sunt puşi la lucrările cele mai grele.Un singur exemplu ajunge pntru a înţelege starea lor nenorocită. Un convoi de 2550 de prizonieri au fost duşi din oraş în oraş, timp de 3 luni de zile. La sosirea într-o tabără de prizonieri, n-a mai rămas din ei decât 450, ceilalţi au murit din ei pe drum. E nevoie de a se lua măsuri pentru a împiedica stingerea zi de zi, moartea sigură, a tuturor prizonierilor români.”

69

Din declaraţiile altor soldaţi români, care au putut scăpa din captivitate, reiese că în tabăraa de la Râmnicu Sărat, din peste 5000 de prizonieri, abia au mai rămas în viaţă mai puţin de 2000.acestea se petrec pe teritorul României, aproape de frontul nostru, în mijlocul şi sub ochii nenorocitei de populaţii româneşti care îşi vede copiii seceraţi în modul cel mai barbar. Pentru a înţelege şi din izvor nemţesc, cum se sting prizonierii noştri în Germania cea plină de ştiinţă - chiar de n-am avea mărturisirile de mai sus, ale celor care ,ei înşişi au pătimit, până i-a izbăvit D-zeu, cu fuga, din urgia nemţească, ne-ar fi de ajuns statisticile germane. Întra-devăr găsim în aceste statistici, că din 53000 prizonieri români, care se găsesc în Germania, 19526 au murit,16645 sunt bolnavi în spitale. În ţara care ştie să se laude cu starea ei sanitară, aceste exterminări în masă se datoesc numai foamei şi tratamentului mizerabil. Cifrele vorbesc desluşit - ele sunt pe deplin adevărate. Astfel de lucruri nu se pot petrece, decât într-o ţară sălbatică, ori într-o ţară ce şi-a pierdut minţille. Dacă germanii care vor să inunde lumea cu ,,civilizaţia” lor, se pot înjosi până la mijloace atât de grozave şi de ndemne, pentru a suprima în masă zeci şi zeci de mii de oameni neapăraţi, car făcându-şi datoria faţă de ţara lor, au avut nenorocirea de a cădea prizonieri- ce trebie să ne aşteptăm de la bulgari, turci sau unguri. Gemetele lor abia se aud. Ei se sting, nevăzuţi şi neauziţi de nimeni, în cea mai crudă robie. În acest chip jalnic s-au prupădit atâţia din flăcăii noştri, câţi s-au pierdut în bătăliile mari. Priuonierii, care îşi mai tânjesc zilele, sunt umbre şi schelete. Rămâne deci fapt neîndoielnic-o ruşine a războiului german- că soldaţii români căzuţi în mîinile duşmanului, îndură, împotriva tuturor legilor războiului, impotriva tuturor drepturilor omului, cea ma sălbatică urgie - un adevărat asasinat.

2. Cum se poartă duşmanii în teritoriul cotropit. Înţelegem că pământul pe care pune piciorul o armată duşmană, nu poate avea o soartă de pismuit. Sunt însă legi făcute de oameni, pe care le-au iscălit şi duşmanii noştri - după care trebuie să se poarte războaiele - şi mai presus de toate, sunt legi înscrise în sufletul omului, peste care nu se poate trece, fără a se coborâ în rândul fiarelor sălbatice. Duşmanul ,,învăţat” însă, care în loc de lumina învăţăturilor celor bune, poartă făclia pustiurilor, care usucă pământul pe unde calcă şi umplând lumea de groază lasă în urma sa jaf şi umilire, lacrimi şi ură, - acest duşman nu mai cunoaşte nici legi nici suflet. Nelegiuirile făcute de germani şi tovarăşii lor de cruzime, atâta cât le-a mai cunoaştem, cu adevărat întrec orice închipuire, înjosind până la bestialitate moravurile omeneşti în veacul al XX-lea. Ştirile ce ne-au adus şi ne aduc oamenii, care au putut răzbi frontul, ne arată îndeajuns starea de plâns, în care au ajuns căminurile şi familiile noastre, pământul românesc, de sub călcâiul trecător al duşmanilor. Multe din nelegiuirile lor au ajuns la cunoştinţa tuturor în afară de umilirile de tot felul şi pângărirea lucrurilor celor mai sfinte din viaţa unui popor, ele se pot cuprinde în câteva cuvinte: JAFURI, VIOLURI, SĂLBĂTICII PRETUTINDENI. Le ştim şi noi, le ştiu şi străinii. Ziarul englez ,,Times” scrie: ,, la ocuparea Munteniei, germanii s-au grăbit să înlăture numai pe toţi martorii neplăcuţi ai purtării lor în teritoriul cotropit. A doua zi după ocuparea Bucureştilor, au înştiinţat pe reprezentanţii Americei şi Olandei să părăsească Bucureştii. Ei s-au supus, dar cu toate aceste măsuri luate spre a ascunde adevărul s-a putut afla în ce chip se poartă germanii în ţinuturile ocupate. Nici soarta Belgiei nu a fost mai grea şi mai dureroasă, decât cea a Munteniei. Suferinţele românilor ereau cu atât, mai dureroase, cu cât veneau imediat după o serie de succese strălucite.” Dosarul infamiilor, ticăloşiilor duşmane, creşte mereu, precum creşte jale şi nenorocirea, cucernica aşteptare şi resemnarea celor de acasă - precum creşte, în clocot, ura şi dorul nostru de răzbunare. Pentru a nu fi înviniuţi, că exagerăm şi osândim înainte de a fi putut judeca lucrurile în întregime, ne mărginim să reproducem aici câteva din lucrurile cele mai controlate, asupra cărora nu se poate arunca nici o umbră de îndoială. Satele eliberate în vara aceasta, ne arată, ca printr-o ferestră, un colţ din jalea de acasă. Faptele ce urmează au fost cercetate şi stabilite de o comisie ruso-română, în comunele liberate. SĂLBĂTICII ŞI SILNICII. în toate satele s-a constatat acelaşi lucru şi anume că de la intrarea duşmanului în comune, s-a săvârşit mereu acte de sălbăticie. Soldaţii şi ofiţerii, germani şi unguri, au jefuit pe locitori de hrană şi îmbrăcăminte, au siluit femeile şi fetele. ADMINISTRAŢIA MILITARĂ. Locuitorii au fost scoşi din casele lor, care erau locuite de armată, aşa încât în puţinele case, în care se făcea loc, locuiau câte 4-5 familii. Slujbaşii comunali în mare parte au fost lăsaţi la locul lor, s-au mai adăugat însă ,,poliţişti” ca agenţi de execuţie ai comandamentului militar. Aceşti poliţişti , împreună cu primarii, aveau ca atribuţiuni:

-strângerea vitelor, alimentelor şi obiectelor, ce erau cerute de comandament, de la lucrători. -împărţirea de alimente populaţiei –ce bruma se putea strecura printre ghearele de lupi flămânzi. Facerea apelului zilnic al locuitorilor. Îndată după ocupare, locuitorii au fost obligaţi să aducă la comandament porumbul, grâul şi orice alimente, fasole, cartofi, brânză, untură, ş.a., iar în locul lor nu li s-a lăsat decât hrana pe o lună socotită cu gramul. Aceste alimente au fost luate pentru armata lor, ba chiar şi transportate cu căruţele în alte părţi, în ţările lor hămesite. JAFUL OFICIAL. Ori de câte ori aveau nevoie de vite, cotropitorii dădeau ordin ,,poliţiştilor” şi aceştia

70

strângeu de la populaţie numărul de vite cerut. Vitele parte se tăiau pentru armată, parte ereau duse peste graniţă. Acelaşi jaf oficial şi cu obiectele de îmbrăcăminte. Au luat mai întâi pânza de cămăşi, obligând pe fiecare locuitor să dea un număr oarecare de metri. Cei ce n-aveau pânză trebuiau să dea cămăşi. De asemenea au luat şi velinţele de acoperit. Păsările şi băutura (vin şi ţuică) s-au luat de soldaţi cu forţa şi gratuit. Foarte puţini au plătit, 30 bani decalitrul de vin.

Cei ce ascundeau lucruri ereau băgaţi la închisoare. Cu toate că bonurile lor de rechiziţie n-au nici o valoare, pentru tot ce s-a luat, nu s-a dat aproape nici un bon. În alte locuri s-au dat bieţilor oameni bonuri nemţeşti, în care preţul indicat era ,,câteva perechi de palme,,. O NOUĂ ROBIE. Ori de câte ori aveau nevoie de oameni pentru corvezi, cotropitorii cereau poliţiştilor

numărul ce le trebuia. cei ce nu se prezentau, erau de imediat ridicaţi şi trimişi cu forţa la muncă, iar după muncă erau închişi şi bătuţi.

Dar cotropitoriii n-au respestat nici sărbătorile cele mari ale bisericii noastre. Pentru că în zilele de Paşti locuitorii nu au vrut să iasă la munca câmpului, comuna Câmpurile a fost amendată cu 500 de lei şi suma a fost încasată de perceptorul fiscal în 24 de ore. Toţi locuitorii comunei erau obligaţi să se prezinte la comandament de 3 ori, pe zi , dimineaţa, la amiezi şi seara, unde poliţiştii le făceau apel în faţa delegatului comandamentului german. Cei ce nu se prezentau erau de îndată ridicaţi de acasă şi închişi. Nimeni nu avea voie să părăsesca comuna, sub nici un motiv. Femeile ereau întrebuinţate şi la spălatul rufelor soldaţilor.

CULTURA PĂMÂNTULUI. Lucrul pământului se făcea dea valma cu locuitorii, nu se ţinea seama al cui este pământul şi nimeni nu avea voie să –şi ridice munca de pe locurile muncite. Nu li s-a lăsat locuitorilor pentru folosul lor decât ogrăzile. Dacă nu se întâmpla să nu fie cine să le lucreze şi acestea erau muncite de săteni, tot spre folosinţa germanilor. Nimeni nu se mai putea bucura de bunul său.

DEPORTĂRILE. Nici un locuitor nu avea voie să iasă din comună între orele 9 seara şi 5 dimineaţa, sub pedeapsa împuşcării pe loc. În schimb s-au făcut deportările pe o scară destul de întinsă. Dintr-o singură comună, Câmpurile de la ocupaţia vrăjmaşă până în prezent au fost ridicaţi treptat peste 100 de persoane, bărbaţi, băieţi şi fete de la 14 ani în sus, sub cuvânt că se trimit la muncă. De soarta lor nu se ştie nimic.

Din toate comunele s-au ridicat oameni, bărbaţi şi femei, care n-au mai fost aduşi înapoi. Şi mai lămurit: din cercetările făcute de curând în comuna Soveja, după reocuparea ei de trupele noastre, se vede că şi aici, ca pretutindeni, duşmanul nu a cruţat nimic.

Dintr-un număr de 4900 de vite mari (boi, vaci şi cai) 500 de oi, 1000 de porci câte se aflau în comună la ocuparea ei de duşman, au mai rămas: 2 boi, 283 de vaci cu viţei, 21 de cai, 38 de oi, 2 scroafe cu 6 purcei…atât.

Din 850 de căruţe mari de fier şi 250 de căruţe de lemn, n.a mai rămas nici una. Toată hrana locuitorilor, aproape cu desăvârşire a fost ridicată, parte trimisă pe front, parte în Ungaria. Nu s-a plătit nimic. Lucrurile de rufărie, îmbrăcăminte aşternut şi unelte casnice au fost de asemenea luate, fără nici o despăgubire.Acelaşi sistem de muncă silnică şi suprimarea oricărei libertăţi, pretutindeni. În timpul din urmă, în aceste ţinituri, mai ales ungurii s-au purtat mişeleşte cu poporul şi tâlhăreşte cu averea lui.

Cu prilejul luptelor din urmă s-au mai văzut nelegiuri, care nu au fost cunoscute până acum nici între moravurile neamurilor sălbatice din pustiurile Africei şi din insulele Oceaniei. SĂ PUI PĂRINŢII SĂ FIE ÎMPUŞCAŞI DE FII LOR, FRAŢII ŞI SURORILE DE FRAŢII LOR, SOŢIILE DE SOŢII LOR,COPIII DE PĂRINŢII LOR.

Aceste nemaipomenite sălbăticii le-au făptuit sălbaticii, le-au făptuit şi le săvârşesc nemţii şi tovarăşii lor, faţă de neneorocita populaţie, faţă de familiile noastre din ţinuturile cotropite. Iată câteva fapte stabilite de curând. În noaptea de 24 august a.c. s-au auzit, în tranşeele germane de lângă satul Dumbrava glasuri de femei. Un soldat rus, care fiind prizonier de germani a reuşit să se reântoarcă în liniile noastre, a risipit orice îndoială.

El a mărturisit că, o mulţime de femei din toate satele aşezate în vecinătatea tranşeelor germane (Crucea de Jos, Satul Nou, Dumbrava, ş.a.) au fost silite să aducă mâncare soldaţilor în posturile cele mai avansate şi să muncească la tranşee în linia de foc- pentru ca aici, dacă nu mor de chinuri şi de necinstire, să moară de gloanţele noastre.

În zilele din urmă s-au auzit din nou glasuri de femei necăjite, strgând lămurit ,, LA O PARTE, NE ÎMPUŞCĂ AI NOŞTRI.”

În regiunea cotei 461 s-a descoperit corpul neânsufleţit al unui veteran român, Alexandru Palade (avea asupra sa carnetul de identitate). Acest nenorocit bătrân fusese dus să lucreze în liniile cele mai înaintate şi a fost împuşcat de soldaţii noştri când săpa la tranşee.

Sărmanul bătrân –şi mulţi alţii ca el. A înfruntat odinioară cu glorie războiul cu turcii. Prin vitejia sa nu numai, că a pus şi el o piatră la temelia Regatului Român dar a ajutat şi la înfăptuirea din nimic a unei ţări, a Bulgariei, care s-a întovărăşit cu nemţii - popor care se laudă cu tradiţiile militare, care nu cruţă nici cinstea, nici bătrâneţe, nici viaţa,, vechilor ostaşi ,,- aceia care l-au târât în faţa puştilor voastre, ce sunteţi copii din neamul lui, împotriva noastră. Iată deci câteva noi fapte sălbatice, controlate, săvârşite de duşman, a cărui cruzime nu cunoaşte margini. Ele ne ajung pentru a ne măsura vrăjmaşii.

Tabloul nenorocirilor semănate de hoardele sălbatice, care printr-un nenoroc al nostru au pus trecător, piciorul pe pământul sfânt al ţării noastre, e complet. N-are nevoi nici de comentar, nici de tângueli.

Nu s-au mulţumit să ne jefuiască tot ce au găsit-le vom face la loc. Ne-au necinstit căminurile şi familiile, le-a luat cea din urmă bucăţică de pâine şi perina de sub cap. Pe cei mai scumpi ai noştri-şi ai voştri iubiţi ostaşi şi camarazi - dacă nu-i omoară cu foamea, îi aduc în faţa puştilor voastre ca să-i omorâţi voi.

Acestea ajung, pentru ca sufletul nostru al tuturora să se reverse ca un vifor asupra fiarelor sălbatice, care bântuie şi necinstesc ţara, precum şi - la vreme- asupra tuturor acelora, pui de năpârcă, cari cuibăriţi pe plaiurile noastre,

71

ca răsplată, s-au întovărăşit cu duşmanul, luminându-i drumurile. 3.VICLENIA NEMŢEASCĂ. Mijloace cele mai mârşave n-au fost cruţate în practica războiului german. Întâi

au trimis şi au organizat la noi ca şi la alţii, o întreagă haită de spioni şi agenţi de de corupţiune. Când soarta armelor ne surâdea, ei au muţit o clipă. Când apoi li se părea, că norocul ne părăseşte, ei au răsărit din nou, şi îndrăzneţi şi ademenitori. Când am fost nevoiţi să ne retragem, mulţi dintre cei slabi au fost otrăviţi de ademenirile lor, răspândindu-se printre spioni şi agenţi faima despre tratamentul blajin pe care aveau să-l aducă peste nenorocul nostru, oştile pline de ,,cultură” ale Kaiserului,

Acei ce au căzut în cursă, au plătit şi plătesc scump această slăbiciune. Nenorocirea e însă, că pe lângă cei slabi, agenţii nemţilor au zăpăcit o mulţime de lume, rămasă în teritoriul cotropit, care-şi frânge azi mâinile,că nu au luat lumea în cap, oriunde numai să nu sufere atâtea, câte au suferit. Căci fără îndoială au îndurat multe acei, ce s-au refugiat încoace, însă cumplit mai mult suferă aceia, care pe deasupra mai îndură şi necinstirea duşmanului. Războiul purtat azi de germani şi tovarăşii lor, nu mai e război ci o deslănţuire a pornirilor cele mai barbare, ce pot sta scunse în fiinţa unui om.

Toată filozofia lor, toate ştiinţele le-au coborât şi îngrămădit într-un vast laborator, cu menirea de a scoate la iveală cele mai neânchipuite mijloace de distrugere a omenirii.Dacă însă după concepţia lor pot folosi-în dispreţul tuturor legilor războiului- orice mijloace faţă de adversarii înarmaţi, faţă de armate ,,cu tradiţii”, crima de a tortura oameni fără apărare, pe prizonieri şi populaţia nenorocită, asupra căreia au năvălit.

Faţă de ţara noastră, mai ales, nu au cruţat nici un mijloc de distrugere, precum şi de slăbire morală. Din nfericire nici azi, partea de ţară păstrată prin vitejia şi prin jertfele sfinte ale oştirii, nu e curăţată de spionişi agenţi aflaţi în slujba duşmanului.

Îndeletnicirea lor e şi acum, de o parte de a descuraja şi dacă se poate de a ne face să uităm cele mai sfinte datorii de români, iar de altă parte de a lăuda purtarea duşmanilor. Datoria noastră e să- luăm de gât oriunde îi întâlnim.

Duşmanul viclean însă lucrează şi dinspre frontul lui, cu aceleaşi mijloace perfide. Ca şi cum nu i-am cunoaşte, ei strecoară de o vreme spre trupele noastre, scrisori false cu iscălituri care nu pot fi adevărate minţind în modul cel mai neruşinat-ca şi când nu am şti, câtă jale şi ruină, câtă sfântă şi duioasă aşteptare, e dincolo de front, la casele noastre.

Iar pentru ca viclenia lui să ne jignească până în adâncul sufletului, strecoară de o vreme îndemnuri la călcarea jurământului ostăşesc. Nu teama că aceste seminţe otrăvite ar putea prinde în rândul ostaşilor noştri, ne face să ne ocupăm de ele. NU. Ci ne revoltă mârşăvia duşmanilor, pe care, o mână de oameni câţi suntem, de un an de zile îi ţinem pironiţi în Carpaţii Moldovei, pe care i-am snopit la Oituz, în Vrancea, pe Şuşiţa şi la Siret şi a căror faimă am înmormântat-o la Mărăşeşti.

În biletele de ademenire, duşmanul viclean făgădueşte celor ce şi-au încălcat jurământul de ostaş, că vor fi trimişi la vetrele lor.Câtă perfidie, câtă ticăloşie. Dar pentru care cuvânt au înfiinţat, pe lângă cele care erau tabere de prizonieri la Focşani şi la Râmnicu Sărat, în apropierea frontului. Pentru care cuvânt s-au prîpădit numai în aceste tabere mii de inşi, peste jumătate din numărul celor ce au avut nenorociirea să cadă în mâinile lor. Da, îi aduc pe lângă casele lor, pe drumul morţii celei mai cumplite, spre taberile din Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria şi Turcia. Viclenia le-o cunoaştem şi nu avem s-o uităm.

Oricât de bun şi de iertător e românul, nelegiuirile duşmanilor vor rămâne în amintirea generaţiilor viitoare din neam în neam.

Nădejde avem, că le vom răsplăti şi noi şi aliaţii noştri. Ceea ce va mai fi de răsplătit, va rămâne ca o poruncă sfântă pentru copiii copiilor noştri.

Ne vom aduce aminta atunci- după vrednicie-şi de prietenii duşmanilor noştri, părăsiţi.”

72

DOI OFIŢERI ROMÂNI PE PĂMÂNT AMERICAN, ÎN SPRIJINUL MARII UNIRI

Colonel (r) lect. univ. dr. Alexandru OŞCA Nu spun un lucru nou dacă afirm că, în general, politica americană este prin excelenţă una practică. Dacă au

decis să intre în război, nu trebuie să ne aşteptăm ca americani să se gândească la organizarea păcii decât după ce războiul se va fi terminat. Dimpotrivă.

Regretatul profesor Valeriu Florin Dobrinescu a descoperit în S.U.A. ARHIVA Leland Harrison din care rezultă că exact în momentul deciziei de participare la conflict, S.U.A. au constituit un Grup de lucru care să se ocupe de pregătirea Conferinţei de pace.1 Grupul de lucru ,format din experţi în foarte multe domenii, au ajuns să dicteze şi în problemele româneşti şi s-au constituit în faimoasa Inquiry Commission.2

Trebuie menţionat că această Comisie făcea o muncă extrem de documentată şi elaborată. Între altele, membri comisiei respective au cules informaţii despre România, de exemplu, prin diplomaţi americani aflaţi la post dar şi prin vizite nemijlocite în ţară. Este cazul diplomaţilor şi specialiştilor Hugh Gipson, A.C.Coolidge, sau vestitul Banholdz, căruia, după moarte, i-au fost publicate memoriile îngrijite de soţia sa de origine ungurească, cu aprecieri extrem de critice şi exagerate la adresa românilor.

Prin urmare ,era vital să existe o comunicare cu cei mai influenţi experţi din această Comisie. Or, contactul cu aceştia trebuia stabilit cu mult timp înainte pentru a fi eficient. Baza documentară pusă la dispoziţie de delegaţii români la Paris sau la Washington,se regăseşte în cea mai mare măsură în arhiva lui Leland Harrison, la Washington.

Exact acestea au fost şi considerentele pentru care responsabilii guvernamentali români au decis în anul 1917 odată cu intrarea S.U.A. în război să trimită în America oameni politici, diplomaţi, oameni de cultură şi militari să facă cunoscut opiniei publice şi guvernului american idealul naţional al românilor şi aşteptările lor la terminarea războiului. Această decizie a fost totuşi luată destul de târziu, iar în condiţiile războiului ea s-a exercitat în condiţii precare lipsite de eficienţa necesară comparativ cu activitatea diasporei austriece, ungare, cehoslovace sau sârbe în America.

Îmi propun să aduc în discuţie câteva consideraţii în legătură cu activitatea a doi ofiţeri ai armatei române trimişi în misiune la Washington să facă propagandă cauzelor româneşti prin toate mijloacele posibile şi să determine o schimbare de atitudine a opiniei publice americane faţă de România.

Câştigarea opiniei publice americane în sprijinul acestei cauze era vitală atâta timp cât se cunoaşte că deciziile guvernamentale în S.U.A. sunt influenţate de atitudinea opiniei publice. Din păcate , sprijinul emigraţiei româneşti în America nu putea fi destul de consistent mai ales din cauza lipsei mijloacelor financiare care să poată fi utilizate pentru o propagandă ofensivă. Înfrângerea armatei române în campania anului 1916 a creat în S.U.A. o opinie nefavorabilă, articolele din ziarele americane fiind chiar duşmănoase faţă de România. Acest lucru se explică şi prin propaganda organizată pe care cercurile austriece şi ungare, bine finanţate de ţările de origine le-a făcut în America pe timpul neutralităţii.

La rândul său ,Înaltul Comandament American nu s-a dovedit foarte interesat de situaţia României până în 1917. Ofiţerii trimişi de americani pe frontul românesc s-au limitat să observe şi să trimită informaţii neutre în ţară despre situaţia de pe frontul românesc. Intrarea în război a S.U.A., la 6 aprilie 1917, a generat o schimbare radicală şi în relaţiile româno – americane. România era acum aliata S.U.A., iar pe frontul românesc s-a înmulţit numărul observatorilor militari americani, a oamenilor de presă şi a diplomaţilor prezenţi în România. Întorşi în ţară, aceştia informau opinia publică americană despre vitregiile suferite de populaţia românească din zona ocupată de inamic, despre vitejia soldatului român şi lipsurile sale de tot felul şi despre justeţea cauzei românilor.Totodată, au început să fie trimise mai multe misiuni, oficiale sau neoficiale, româneşti în America cu rol de informare şi propagandă pentru a face cunoscute opiniei publice americane aspiraţiile românilor. Fraţii Gogu şi Paul Negulescu, de exemplu, au scos o revistă lunară „ROMÂNIA” (engleză şi română) în care informau despre viaţa cotidiană în zona ocupată şi la Iaşi şi despre evoluţiile de pe front. Mai multe organizaţii şi asociaţii au reuşit să strângă şi să trimită în ţară importante valori şi sume de bani necesare românilor în situaţia critică în care se aflau. Mai mult, ca răspuns la presiunile venite din partea opiniei publice, şi la unele iniţiative semioficiale , în armata americană s-au format două unităţi de voluntari români deşi comandamentul american nu încuraja existenţa unor unităţi constituite pe criterii etnice.

Autorităţile româneşti de la Iaşi, inclusiv Marele Cartier General, au hotărât să trimită în America, chiar în aprilie 1917, o misiune compusă din căpitanul (r) Vasile Stoica, Vasile Lucaciu şi Ioan Moţa, cu misiunea de a pleda pentru formarea unor unităţi de români ardeleni care să lupte pe fronturile din Europa. Evident, nu s-a putut da curs unei astfel de iniţiative.

Două luni i-au trebuit delegaţiei să ajungă la destinaţie (itinerariul de deplasare a fost prin Rusia şi Japonia), iar misiunea a ajuns în America la 29 iunie 1917. Din păcate efectul activităţii acestei misiuni a fost aproape neobservat, atâta timp cât dintre cei trei doar Vasile Stoica ştia limba engleză. „… lumea americană - spunea Vasile Stoica - nu ne cunoştea aproape deloc; chiar bărbaţi din fruntea vieţii politice abia ştiau unde este România, necum să cunoască problema Transilvaniei, şi idealul pentru care sângeram” 3.

Lucaciu şi Moţa s-au pierdut în imensa Americă sau au revenit în patrie, pledând pentru cauza românească numai în faţa comunităţilor româneşti, în timp ce Vasile Stoica a reuşit să desfăşoare o acţiune puternică de informare 1 Valeriu Florin Dobrinescu,Mircea chelaru,Unirea tuturor românilor în arhiva lui Leland Harrison,în România şi primul război mondial,editura EMPRO,Focşani,1997,VOLUM COORDONAT ĂMPREUNĂ CU Gheorghe Buzatu şi Horia

Dumitrescu,p.411-435.

2 Gelfand Lawrence,The Inquiry American Preparation for peace,1917-1919,Yale University Press,1963

3 AMR, fond 5475, dosar 247, f.1440-1441

73

a presei americane şi a unor cercuri influente din conducerea acestui stat. Fostul preşedinte, Theodore Roosvelt, era câştigat de partea cauzei româneşti şi prin el s-a reuşit să fie făcute cunoscute drepturile României asupra teritoriilor istorice din provinciile româneşti4. După trei luni, la 1 octombrie 1917, Guvernul Român hotărăşte să trimită în S.U.A. o Reprezentanţă Oficială condusă de Constanti Angelescu şi din care mai făceau parte Nicolae Lahovary, jurnalistul A. Rubin şi maiorul Livius Teiuşanu în calitate de ataşat militar. Delegaţia a ajuns destul de târziu în America (dr. Angelescu abia în ianuarie 1918). Totuşi,prin prezenţa acestei delegaţii propaganda emigraţiei româneşti s-a activat iar în unele oraşe devenise foarte puternică(Chicago, Washington, în unele universităţi şi în săli de conferinţe sau in saloane oficiale care grupau elita clasei politice americane).

Evoluţiile de pe frontul românesc erau însă foarte nefavorabile României, astfel că la 7 mai 1918 Guvernul Marghiloman a semnat pacea separată cu Puterile Centrale. Capitalul de simpatie la adresa românilor s-a consumat rapid, presa americană tratând România în cel mai bun caz cu indiferenţă. Delegaţia s-a întors la Bucureşti iar în America a rămas Vasile Stoica pentru a încerca să menţină un anumit interes faţă de România. La 5 iulie 1918 el a înfiinţat Liga naţională Română în speranţa că va putea obţine fonduri pentru o propagandă românească mai activă.

Maiorul Livius Teiuşanu, numit ataşat militar încă din 20 august 19175 a fost trecut în poziţia retragere la 1 aprilie 1918 dar i s-a prelungit exercitarea atribuţiilor de ataşat militar până în august 1918 când a fost rechemat în ţară de Guvernul Marghiloman6. Figura lui deosebită, marcată şi de infirmitatea căpătată prin rănirea în luptă, în octombrie 1916,l-a ajutat să fie prezent la foarte multe reuniuni, oficiale şi neoficiale, americane şi îi oferea posibilitatea să promoveze interesele româneşti în aceste cercuri selecte. El răspunde dispoziţiei guvernului român , pleacă de la post, care rămâne descoperit, însă se opreşte la Paris, unde rămâne până în februarie 1919.

Noul guvern decide să-l retrimită în S.U.A. pe acelaşi post, însă schimbările politice din ţară erau destul de frecvente încât ofiţerul român a fost schimbat şi repus în funcţie de câteva ori la rând. Acest lucru nu l-a împiedicat să-şi îndeplinească misiunea, deşi asupra activităţii sale planează câteva suspiciuni alimentate poate tocmai de aceste repetate chemări în ţară. S-a căsătorit cu Adele S. Humphrey, provenită dintr-o familie americană destul de bogată şi care s-a dovedit o excelentă ambasadoare a cauzei românilor şi în special o foarte bună prietenă a orfanilor români.

Dacă Vasile Stoica a reuşit să capteze atenţia cercurilor din jurul fostului preşedinte Roosvelt precum şi a specialiştilor americani din Inquiry Commission, Livius Teiuşanu a fost în legătură mai strânsă cu cercurile din jurul secretarului de stat pentru apărare, şefului Statului Major General şi a oficialităţilor prin intermediul cărora se putea interveni la preşedintele Wilson. În acelaşi timp ,maiorul Teiuşanu menţinea contacte foarte strânse cu ambasadorii şi ataşaţii militari ai Italiei, Greciei, Serbiei şi în mod deosebit cu Jusserand, ambasadorul Franţei, despre care afirma că ”a făcut mari servicii în chestiunea drepturilor noastre cerând cu insistenţă să fim consideraţi aliaţi care au dreptul la răsplata sacrificiilor făcute pentru aceiaşi nobilă cauză”. Bun prieten cu ataşatul militar bolivian a reuşit să capaciteze atenţia presei din America Latină care a publicat o serie de articole de interes despre România. Sunt de remarcat conferinţele periodice pe care maiorul Teiuşanu era invitat să le susţină în saloanele doamnelor din elita americană sau în faţa cercetaşilor americani. Pentru activitatea lui, maiorul Teiuşanu a fost decorat cu ordine şi medalii americane şi era primit cu simpatie în cele mai înalte cercuri militare. Una din aceste medalii i-a fost conferită în cadru festiv la 17 iulie 1919 chiar de către secretarul de stat al apărării, Newton Baker. Tot el a avut iniţiativa de a propune autorităţilor române să confere ordine şi medalii româneşti unor înalţi demnitari americani între care generalului Pershing, comandantul forţelor de expediţie americane, cel mai important general american la acel timp.

Sigur, cum se întâmplă de obicei, nici la vremea respectivă efortul de a influenţa opinia publică americană printr-o propagandă bine organizată nu a fost lipsit de greutăţi. În jurnalul său din 23 ianuarie 1920 , Teiuşanu spunea:”ca o remarcă personală, adaug că lipsa de propagandă temeinică din partea noastră în Statele Unite ne stânjeneşte mult, şi face ca sentimentul de simpatie ce creasem prin faptele noastre de arme să scadă din zi în zi; aceasta datorită lipsei de fonduri spre a avea posibilitatea de a publica în ziare articole în favoarea noastră, lucru ce fac popoarele din jurul nostru în detrimentul nostru. Accentuez cu toată puterea asupra unei propagande puternice ce ne trebuie în America, prin oameni hotărâţi la muncă, şi serioşi, cărora să li se dea fonduri şi încredere la dispoziţie … O bună parte din românii deja instalaţi în America, cu regret trebuie să spun, transilvăneni de origine, au găsit cu cale a se deda la tot felul de specule şi înşelătorii asupra propriilor lor fraţi, certându-se în public şi prin ziare şi producându-ne mai mult dezavantaj decât folos. Chestiunea repatrierii românilor din America a fost un nou subiect pentru această şleahtă de oameni, din care o bună parte sunt arestaţi pentru meschinăriile săvârşite cu scop de a se îmbogăţi”7.

Din păcate destinul acestui ofiţer a fost unul foarte trist, asemenea altor ofiţeri români valoroşi care au fost reţinuţi, fără nici un motiv, de autorităţile comuniste în anii 50 – 60 ai secolului trecut.A a fost lipsit de drepturi civile, i s-a confiscat averea şi i s-a luat şi dreptul de pensie. Spre sfârşitul vieţii starea sa era atât de mizeră încât s-au sesizat şi autorităţile comuniste care, prin Hotărârea nr. 1886 din 8 iunie 1962, i-au redat acest drept. Motivele pentru care a fost închis şi decăzut din dreptul la pensie au fost menţionate expres,Între acestea figurează şi faptul că în perioada 1918 – 1920 a fost ataşat militar la Washington. Cu multă demnitate generalul (între timp a fost avansat general în rezervă) a contestat decizia de decădere din dreptul la pensie, spunând : „ca militar, având gradul de căpitan, în luptele din Valea Jiului mi-am pierdut mâna dreaptă, ca ataşat militar la Washington am trimis în ţară bunuri în valoare de 2 milioane şi jumătate de dolari”.

Despre celălalt ofiţer trimis în misiune de propagandă în America, Vasile Stoica putem spune că a avut o activitate mai constantă dedicată acestui scop. Român transilvănean, fost profesor de litere şi membru al Asociaţiei 4 Ibidem

5 Idem, fond 3.029, dosar 666, f.55

6 Ibidem, f.16

7 AMR, fond 950, dosar 379, fila 320 - 321.

74

Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului român, redactor şef al ziarului „ROMÂNUL” din Arad, Vasile Stoica era cel mai potrivit pentru a exercita misiunea încredinţată de autorităţile române, mai ales că prin articolele sale reda foarte fidel situaţia românilor din Banat şi Ardeal. Studiul său „Suferinţele din Ardeal” a fost tradus în limba engleză şi retipărit la Chicago în 1917. El a înţeles să lupte pentru idealul românilor trecând frontiera în România unde s-a înrolat în Armata Română, care l-a trimis înapoi în Transilvania pentru a furniza informaţii despre inamic. A luptat şi nemijlocit, cu Divizia 11 Infanterie, în jurul Sibiului unde a fost rănit. A revenit pe front şi a fost rănit a doua oară, pe 12 noiembrie 1916 la Piteşti, fiind nevoit să suporte mai multe operaţii şi două luni de îngrijiri în spital.

Marele Cartier General l-a trimis în misiune în S.U.A. în aprilie 1917, cu câteva luni înaintea maiorului Teiuşanu. A fost primit în audienţă pe 2 iulie 1917 de Robert Lansing, secretarul de stat, apoi de secretarul de stat al apărării, Newton Baker. N-a reuşit în demersul său de a forma o unitate specială a românilor transilvăneni din America din raţiuni de politică internă americană. Rămâne singur în efortul de a face cunoscut idealul românilor în America după ce părintele Moţa se întoarce la Iaşi în septembrie 1917, iar părintele Lucaciu s-a retras la fiul sau Epaminonda Lucaciu, preot în Tronton.

A putut să constate de la început ostilitatea multor ziare americane faţă de români,îndeosebi New York Tribune , New York Times, etc. Singurul ziar la care şi Vasile Stoica a avut uşa deschisă de la început a fost Washington Post. Directorul ziarului New York Times, Louis Wily , l-a sprijinit şi el pe Vasile Stoica mai târziu.

Dintr-un anumit punct de vedere Vasile Stoica avea mai multă libertate în manifestări, întrucât el nu reprezenta direct Statul Român. În plus, ofiţerul român avea o abilitate deosebită în comunicare şi reuşea să se facă interesant pe timpul numeroaselor Conferinţe organizate la Washington şi Manchester by the Sea. Este remarcabilă cordialitatea cu care a fost primit la reşedinţa particulară a fostului preşedinte Theodore Roosevelt. Acest lucru ia oferit multe posibilităţi de contact cu elitele lumii americane.

La rândul său, Vasile Stoica s-a dovedit un admirator al poporului american. El a spus : „am putut să constat că americani sunt un popor cu puţine formule şi silogisme, dar cu multă inimă care nu predică mult umanitarismul, ci îl traduce repede în fapte”.8 Din păcate, americanii se dovedeau foarte uşor influenţabili chiar şi la o propagandă mincinoasă. „Mulţi americani - spune Vasile Stoica – nu ştiau nimic despre existenţa noastră ci aveau chiar pronunţate simpatii pentru Austro–Ungaria, în al cărui rol istoric civilizator aveau o încredere oarbă şi pe care voiau să o vadă scăpată din „ghearele” Germaniei”9 . Vasile Stoica s-a arătat foarte contrariat că senatorul american Gilbert Hitchoock nu cunoştea că în Austro-Ungaria erau români.

Soluţia găsită de Vasile Stoica a fost să înfiinţeze Liga Naţională Română din America prin care a reuşit să strângă fonduri financiare necesare continuării propagandei româneşti. El a înfiinţat un birou de informaţii politice la Washington care a funcţionat până în toamna anului 1919 „ Era greu. Eram singur, domnul Lahovary însărcinatul nostru de afaceri mă ajuta din toate puterile, dar dânsul era ocupat şi cu treburile legaţiei. De la maiorul Teiuşanu, ataşatul nostru militar, de care după a mea părere nu este nici o nevoie în Statele Unite, nu se poate aştepta nici un sprijin în chestiuni politice. Serviciile pe care le-a adus domnul Mrazec cauzei noastre informând specialiştii guvernului american asupra dreptăţii cauzei româneşti au fost foarte mari. În august 1919 a venit în America doctorul Nicolae Lupu care la fel a adus servicii ţării în cele trei luni cât a stat în America.”10

Nu insist pe totalitatea activităţilor desfăşurate în America de Vasile Stoica întru-cât despre acestea s-a mai scris, inclusiv de către colegi din CSPAMI. Un lucru este cert: şi în plan diplomatic militarii români aflaţi la post în diferite misiuni şi-au făcut datoria şi au promovat idealul românilor de a trăi uniţi într-un singur stat.

8 AMR, fond 5475, dosar 247, f. 1443.

9 Ibidem, f. 1445.

10 Ibidem,f.1447.

75

PLEDOARIE PENTRU CAUZA ROMÂNIEI ÎN AMERICA - VASILE STOICA

Drd. Vasilica MANEA Nineta NICOLAE

Nume de notorietate în diplomaţia şi publicistica română şi militant transilvănean cunoscut, Vasile Stoica s-a născut în localitatea Avrig, judeţul Sibiu, la 18 ianuarie 1889, într-o veche familie de ţărani liberi. Studiile secundare şi liceale le-a făcut la gimnaziul maghiar „Bizonyitvány” din Sibiu şi liceul românesc din Braşov, iar pe cele superioare la Facultatea de Litere a Universităţii din Budapesta ca bursier al renumitei fundaţii „Gojdu” la Paris şi Bucureşti.1 În anul 1913 era numit profesor de limbi şi literaturi moderne la Şcoala secundară de fete din Sibiu a „ASTREI” şi până în 1914 a fost redactor şef al ziarului „Românul” din Arad 2, principalul organ de presă al românilor transilvăneni. În anul 1914 trecea frontiera în România, unde nu-l aducea „nici dorul de căpătuială, deoarece situaţia ce-o aveam în Ardeal era una din cele mai frumoase, nici teama de fronturile austriece, deoarece în Austro - Ungaria fusesem reformat şi pe lângă aceasta eram scutit de armată şi în calitatea mea de redactor şef al unui ziar important ca <<Românul>>. Veneam însă să fiu şi eu în rândul celor care socoteau că în curând vor înfăptui dezrobirea Ardealului visată de atâta vreme”.3 Nefiind pentru început primit în armată, a încercat „ să fie de folos

cauzei noastre măcar cu condeiul”, luând parte activă la mişcarea pentru intrarea în război a României împotriva Austro- Ungariei, publicând articole şi cărţi, dintre care amintim: „Habsburgii, ungurii şi românii”, (în colaborare cu Rusu Abrudeanu), „Suferinţele din Ardeal” 4prin care făcea cunoscute doleanţele românilor ardeleni şi milita pentru întregirea statului naţional român în graniţele sale istorice fireşti. Renunţând la cetăţenia austro-ungară în anul 1915, imediat după intrarea României în război, la 20 august 5a fost primit ca voluntar în armata română cu gradul de sublocotenent asimilat, în activitatea de informaţii, fiind detaşat la Divizia 11-a infanterie, pentru a-şi aduce aportul la eliberarea românilor din Transilvania de sub ocupaţia austro-ungară. Aluat parte la luptele din Carpaţi, distingându-se în bătăliile de la trecătoarea Turnu- Roşu, muntele Suru şi Gorganul şi de la Măgura Racoviţei din Judeţul Argeş pentru care a fost decorat cu medalia „Virtutea militară”6 şi propus la decorare cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Grav rănit de două ori, la începutul lunii aprilie 1917, la ieşirea din spital a fost trimis de către primul-ministru şi ministru de Externe, I. I. C. Brătianu şi Marele Cartier General în misiune specială politică şi militară în Statele Unite ale Americii, împreună cu preoţii Vasile Lucaciu şi Ion Moţa, refugiaţi politici din Transilvania. Vasile Stoica era şeful delegaţiei. Scopul misiunii era acela de a face propagandă pentru cauza unirii Transilvaniei cu România, făcând cunoscute opiniei publice americane dezideratele româneşti şi a organiza o unitate de voluntari din românii transilvăneni emigraţi în America, care să lupte pe frontul francez.7 Având caracter neoficial, misiunea a fost întărită în competenţe prin scrisori de recomandare din partea însărcinatului cu afaceri al S.U.A. din Iaşi, Andrews, către Departamentul de stat american, ca şi din partea ministrului Franţei la Iaşi către ambasadorul Franţei la Washington.8 După o călătorie de două luni prin Rusia şi Japonia, la 29 iunie 19179 misiunea ajungea în America, unde cauza românească era insuficient cunoscută şi prea puţin favorabilă României. La 2 iulie 1917, la recomandarea ministrului Franţei la Washington, J. J. Jusserand, membrii misiunii transilvănene erau primiţi la Departamentul de stat american de către Robert Lansing, secretarul departamentului, care promitea că Statele Unite ale Americii vor sprijini România pentru continuarea luptei sale.10 La scurt timp misiunea a fost primită şi de William Phillips, prim-adjunct al secretarului de stat, cu care ocazie a fost abordată şi problema înfiinţării unei unităţi de voluntari români.11 Pentru examinarea în detaliu a acestei probleme, membrii delegaţiei au fost îndrumaţi la ministrul de Război, Newton Baker, care i-a primit în zilele de 6 şi 7 iulie. Cu acest prilej, Vasile Stoica i-a prezentat situaţia României, revendicările teritoriale şi un plan concret de formare a unei unităţi româneşti în America.12 Planul respectiv cuprindea următoarele puncte: 13 1 Arhivele Naţionale (în continuare se va cita A.N.) , fondul Vasile Stoica, dosar I- 9, f.3, vezi şi „Revista Arhivelor” – ianuarie, februarie, martie, nr. 1- 1993, f.76 (articolul „Fondul Vasile Stoica”, autor Crisanta Podăreanu; Vasile Stoica

„Suferinţele din Ardeal”, Cluj-Napoca, 1994, S.C. „MURION IMPEX S.R.L., p.7

2 A.N., fond Vasile Stoica, dosar I- 9, f. 13

3 Ibidem

4 Ibidem; Vasile Stoica, op.cit, p.7

5 Crisanta Podăreanu, art.cit,, p.77

6 A.N., fond Vasile Stoica, dosar I- 10, f.98-99, 28-29

7 Ibidem, dosar I- 9, f. 36, dosar I- 10, f. 2

8 Ibidem; Boris Rangheţ, “Relaţiile româno- americane în perioada primului război mondial (1916-1920)”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 30

9 A.N., fond Vasile Stoica, dosar I- 9, f.36

10 Boris Rangheţ, op.cit., p. 30-31

11 Ibidem, p. 34

12 Ibidem, A. N. , fond Vasile Stoica, dosar I- 9, f. 36

13 Ibidem, Iosif Rangheţ, op.cit., p. 34-35

76

1. alcătuirea unei unităţi de români, ardeleni şi bănăţeni voluntari, care nu erau cetăţeni ai Statelor Unite; 2. Încadrarea acesteia în armata americană, purtând însă numele de „ batalionul românesc” sau „brigada

românească”, în funcţie de numărul voluntarilor; 3. ofiţerii urmau a fi americani sau transilvăneni, ceruţi de la guvernul român, avându-se în vedere că

toţi românii din S.U.A. erau originari din Transilvania şi Banat; 4. subofiţerii să fie români, foşti gradaţi în armata unde şi-au făcut stagiul militar sau subofiţeri deja

formaţi în armata română; 5. limba de comandă şi de instrucţie să fie cea engleză, întrebuinţându-se însă şi cea română în caz de

nevoie;: 6. o înţelegere cu statul român urma a stabili şi celelalte amănunte.

„Esenţialul era ca această unitate să fie recunoscută ca unitate românească”, sublinia Stoica în memoriile sale. 14 Motivând că obiectivul politicii guvernului american era acela de a crea o armată americană unitară, Baker îi sugera lui Vasile Stoica să îndemne românii din America să se înroleze în armata americană, deoarece scopul pentru care America a intrat în război cuprindea printre altele şi „dezrobirea noastră”. Pe de altă parte şi cheltuielile de transport peste Ocean erau foarte mari. 15 O propunere similară era prezentată de către Stoica la 3 august 1917 şi ministrului Franţei la Washington, Jules Jusserand, de la care nu s-a obţinut un răspuns favorabil. 16 Eşuând în acest proiect, Vasile Stoica şi-a reorientat activitatea spre propagarea cauzei româneşti în rândurile transilvănenilor şi bănăţenilor din Statele Unite ale Americii şi ale întregii opinii publice americane, cât şi ale oficialităţilor americane, acest lucru fiind neapărat necesar: „ cu atât mai vârtos- cu cât- lumea americană nu ne cunoştea deloc: chiar bărbaţii din fruntea vieţii politice abia ştiau unde e situată România necum să cunoască problema Transilvaniei şi idealul pentru care sîngerau.” De altfel, presa americană prezentase Austro- Ungaria ca un element pozitiv şi indispensabil în balanţa forţelor politice europene, România fiind „reprezentată ca traficând neutralitatea sa şi căutând să înşele când pe unii, când pe alţii(…) că, am intrat în război cu pretenţii şi că, după patru luni de luptă, armata noastră a fost înfrântă.”17 Misiunea neizbutind a-şi atinge scopul de a alcătui o legiune română dintre românii emigraţi în America, Moţa s-a întors în ţară, iar preotul Lucaciu s-a retras la fiul său care era preot în Trenton N.Y. Vasile Stoica, singurul dintre membrii misiunii care ştia englezeşte, a rămas în Statele Unite ale Americii desfăşurând o intensă activitate de propagandă pentru a informa „ despre marea cauză a unirii neamului lumea americană.” A desfăşurat această activitate „ singur din septembrie până la 31 decembrie 1917, în cadrele Legaţiei române condusă de dr. C. Angelescu până la 3 iulie 1918 şi apoi iarăşi singur de la 3 iulie 1918 până la 18 februarie 1919 când la chemarea domnului prim-ministru Ion I. C. Brătianu am plecat din nou din Washington la Paris.”18 Dacă în America începând cu anii 1917-1918 „ s-a putut vorbi de o propagandă românească şi dacă în cercurile ştiinţifice, sociale şi politice ale lumii americane problema românească a fost considerată cu simpatie”, aceasta s-a datorat în mare parte strădaniilor sale.19 A fost ajutat şi încurajat în această activitate şi de M. R. Stefanik, T. G. Masaryk, L. Mrazec, Paderevsky, dr. N. Lupu, fost ministru al României şi N. H. Lahovary, fostul însărcinat român cu afaceri în Washington.20 A creat legături cu lumea politică şi literară, cu societăţile ştiinţifice, cu ziare de mare tiraj şi diferite reviste pe care le-a atras în susţinerea cauzei româneşti. A publicat diferite articole în „New - York Tribune”, „ New – York Times”, „ Evening Sun”, „Washington- Post”, „Nation”, „Periscope”, „Literary Digest”. A ţinut zeci de conferinţe la Washington, Baltimore, Philadelphia, New – York, Boston, Manchester, Chicago.21 Datorită muncii sale asidue, istorici şi publicişti renumiţi ca Herbert Adams Gibbons şi Frank H. Simonds au scris despre România articole favorabile aspiraţiilor noastre, iar Theodore Roosevelt, cu care s-a aflat în strânse legături, a fost corect informat despre chestiunile româneşti şi ne-a susţinut cu energie cauza.22 Mijloacele materiale necesare susţinerii acestei opere de propagandă n-au fost suficiente, dar le-a completat prin activitatea sa neobosită: „Am muncit, am îndurat, am persistat cu fanatism şi cu ajutorul patrioticei muncitorimi organizate în << Liga Naţională Română>> din America, am izbutit nu numai să susţin toate cheltuielile unei mişcări de propagandă şi de informaţie a presei, ci să ajut şi organizarea legiunilor de voluntari români din Siberia.”23 Nu s-a menajat absolut deloc. A îndurat „ atacuri şi lovituri de la ambiţioşi incapabili şi am suferit cele mai usturătoare lipsuri materiale. Au fost luni când aproape căzând în genunchi rugam pe prietenii mei să mă ajute să nu întrerup această activitate. (…) M-am supus însă fără murmur tuturor acestor torturi”, deoarece

14 Ibidem, p. 35

15 Ibidem

16 A. N., fond Vasile Stoica, dosar I- 9, f. 36

17 Iosif Rangheţ, op.cit, p. 37

18 A. N., fond Vasile Stoica, dosar I- 10, F. 29

19 Ibidem

20 Ibidem, p. 30

21 Ibidem, p. 30

22 Ibidem

23 Ibidem, p. 30- 31

77

conştientizase că „Statele Unite vor fi un factor decizător la Conferinţa Păcii şi deoarece aveam convingerea că era arzătoare nevoie ca în Washington şi în celelalte centre politice ale Americii vocea românismului să nu amuţească” şi se poate afirma că, „ propaganda astfel creată a stat onorabil alături de a celorlalte naţiuni de sub stăpânirea habsburgică”,24 cu ai căror reprezentanţi a colaborat în scopul aceleiaşi cauze: crearea statului naţional independent. La 24 ianuarie 1918 din ordinul dr. Constantin Angelescu, ministru plenipotenţiar al României la Washington, Vasile Stoica a fost numit ataşat de legaţie la Legaţia română de aici, funcţie pe care a deţinut-o până la 3 iulie 1918, când şi-a dat demisia atât din această funcţie, cât şi din armata română.25 La 5 iulie 1918 a înfiinţat „ Liga Naţională a Românilor din America” cu scopul de a face propagandă pentru cauza românească şi de a înfiinţa o legiune română, fiind ales şi vicepreşedinte al Comitetului românilor transilvăneni şi bucovineni din Paris. Comitetul începuse organizarea unei legiuni române în Franţa, unde, la cererea sa, a şi fost primit cu gradul de căpitan.26

24 Ibidem, p. 32

25 Ibidem, f. 36

26 Ibidem

78

90 DE ANI DE LA MAREA UNIRE. EVENIMENTELE ANULUI 1918 ÎN NORD-ESTUL BANATULUI

Dumitru TOMONI

Făurirea României Mari, opţiune şi speranţă pentru generaţii de români, a avut efecte notabile şi în Nord-Estul

Banatului. Percepţia şi mobilizarea din această zonă istorico-geografică, bine individualizată, s-a modificat în funcţie de evoluţia istorică.

Capitularea necondiţionată a Austro-Ungariei, sfârşitul războiului şi vestea încheierii păcii vor produce mare bucurie şi în zona Făgetului. Potrivit relatărilor protopopului Sebastian Olariu, la aflarea acestor veşti “poporul român din Făget, cuprins de cea mai mare bucurie a cutreierat străzile oraşului, în frunte cu preotul şi învăţătorul, cu cântări patriotice şi cuvântări despre însemnătatea momentului”1. Cu acelaşi entuziasm au fost întâmpinaţi în toate localităţile soldaţii întorşi de pe front, în cinstea cărora se organizau hore şi festivităţi speciale. Bucuria revederii era imensă, iar cântecele naţionale ascultate după ani de interdicţie storceau lacrimi de bucurie. Nu după multă vreme, însă, starea de spirit se schimbă în mod radical. Cauzele acestei schimbări sunt multiple, reflectând atât situaţia grea, la limita umilinţei, îndurată de locuitori în anii războiului cât şi conştiinţa prăbuşirii unei lumi depăşite de mersul evenimentelor. Asemenea majorităţii localităţilor din Banat şi Ardeal şi zona Făgetului trece printr-o perioadă frământată cu ample acţiuni populare. În fruntea nemulţumirilor se aflau soldaţii întorşi de pe front, pătrunşi de spiritul revoltei, ce au găsit în localităţile lor o justificată stare de nemulţumire împotriva celor ce controlau economia locală şi reprezentau autorităţile austro-ungare. Au fost vizaţi, în primul rând, notarii, pretorii, primarii şi jandarmii ce au dovedit un ţel exagerat în rechiziţionarea produselor ţărăneşti, au comis nenumărate abuzuri cu prilejul mobilizărilor şi aplicării ordonanţelor de război, au supus familiile celor plecaţi pe front la numeroase umilinţe. În conştiinţa revoltaţilor, ei reprezentau un regim străin, nedrept şi asupritor. La Coşava, Curtea, Sudriaş şi Tomeşti sunt devastate sediile notariale şi notarii alungaţi2, iar la Bunea Mare primarul a fost ucis3. Revolta locuitorilor din Bunea Mare nu a putut fi stăvilită nici de intervenţiile preotului şi învăţătorului din sat. Mai mult pentru a-şi salva viaţa şi aceştia au fost obligaţi să fugă peste păduri. Atât la Făget, cât şi în multe localităţi din zonă sunt date jos însemnele statului maghiar aflate pe sediile instituţiilor publice. Sunt atacate şi devastate depozitele pentru armată ce adăposteau mari cantităţi de cereale şi alimente rechiziţionate de la ţărani, magaziile şi prăvăliile comercianţilor, localurile şi magaziile unor societăţi capitaliste existente la sate, ce conţineau bunuri de strictă necesitate de care ţăranii duceau mare lipsă sau pentru procurarea cărora erau supuşi unei nemiloase specule. În unele localităţi furia nemulţumiţilor se revarsă şi asupra pădurarilor şi funcţionarilor de la Ocoalele Silvice, în cea mai mare parte maghiari sau evrei.

Chiar în primele zile ale lunii noiembrie ţăranii din Margina, Coşava, Curtea şi Româneşti, întorşi de pe front şi confruntaţi cu foametea, lipsurile, aroganţa şi abuzurile autorităţilor depăşite de mersul evenimentelor au jefuit şi devastat magazinele şi depozitele acestor sate, luând alimente şi îmbrăcăminte. În zilele de 3 şi 4 noiembrie muncitorii de la Fabrica Margina datorită salariilor foarte mici şi mizeriei în care erau obligaţi să lucreze “au spart magazinele fabricii şi au împărţit gratuit făină şi slănină sătenilor din vreo câteva localităţi care se duceau la târg la Făget”4. În acelaşi timp au fost devastate locuinţele funcţionarilor fabricii, unde s-au găsit cantităţi mari de alimente, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dosite pentru a fi vândute la preţuri de speculă.

Tot în 4 noiembrie şi locuitorii din Tomeşti şi-au împărţit alimentele din depozitele comune şi au pătruns cu forţa în localul primăriei. Speriate, autorităţile au fugit în pădure şi au cerut ajutor de la primpretorele din Făget, dar ajutorul cerut nu puteau veni, pentru că şi Făgetul se confrunta cu aceleaşi evenimente.

Pentru a preîntâmpina o revoltă populară, autorităţile au amânat tradiţionalul târg de Sfântul Dumitru, ce trebuia să se ţină la 26 octombrie. Totuşi acesta a avut loc în ziua de 4 noiembrie, când au venit la Făget locuitori din întreaga zonă. Printre ei erau foarte mulţi soldaţi întorşi de pe front, nemulţumiţi de situaţia existentă şi dornici de a-şi face dreptate. Ei au fost primii care au devastat magazinele comercianţilor David Klein şi Rafael Maylender, împărţindu-şi proviziile. În sprijinul comercianţilor intervin jandarmii şi Garda maghiară, trăgând în mulţimea lipsită de apărare, găsindu-şi astfel moartea 11 bărbaţi, 4 femei şi un copil de 5 ani5. Cadavrele au fost strânse de pe străzi şi duse cu carul la cimitirul ortodox unde au fost înhumaţi într-o groapă comună. Cu siguranţă că numărul răniţilor era şi mai mare, fără însă a se putea preciza. Şocul produs de acest adevărat masacru va duce la exagerarea numărului victimelor. Gazeta “Arad es Videke”din 7 noiembrie 1918 vorbea de 104 morţi6, iar Constantin Kiriţescu, într-o istorie consacrată războiului pentru întregirea neamului, amintea de peste 100 de morţi7.

Între cei ucişi au fost şi oameni din Coşteiul de Sus, unde soldaţii întorşi de pe front au spart vagoanele şi butoaiele de ţuică ale firmei “Deutsch Iacob şi Co” din Făget8. Printre victime s-au numărat şi doi răniţi din Brăneşti şi

1 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ilieşiu, dosar Făget, nr.77

2 Ibidem, dosar Coşava, Curtea, Sudriaş şi Tomeşti

3 Ibidem, dosar Bunea Mare, nr.34

4 “Românul”, Arad, an.VII, nr.6 din 2/15 noiembrie 1918, p.3

5 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ilieşiu, dosar Făget, nr.77

6 Din istoria Transilvaniei, vol.II, ediţia a-II-a, Bucureşti, Edit.Academiei, 1963, p.433

7 Const. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol.III, ediţia a-II-a, Bucureşti, Edit. Casei şcoalelor, f.a., p.374

8 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ilieşiu, dosar Coşteiul de Sus, nr.54

79

o femeie Silvia Moldovan împuşcată în Făget şi care, deşi nu era moartă, fusese îngropată alături de cei ucişi. Soţul, participant la acest eveniment înfiorător, moare peste trei zile lăsând două fetiţe orfane9.

Dincolo de cifra reală a morţilor şi răniţilor, un lucru rămâne cert: măcelul din 4 noiembrie 1918 a fost cel mai sângeros eveniment din istoria modernă a Făgetului. Peste ani, directorul şcolii din Făget, Vasile Olariu, profund marcat de cele petrecute în 4 noiembrie şi în zilele următoare căuta să găsească o explicaţie. Ea rămâne valabilă şi pentru istorie: după retragerea armatei austro-ungare din Banat şi concentrarea jandarmilor la sediile de plase, “a urmat o stare de tranziţie în “ex-lex”. Acestea au găsit poporul nepregătit. Între soldaţii reîntorşi din război mulţi care au operat în Rusia chiar şi cu armata roşie, infiltraţi de bolşevism, au lăţit molima şi celor de acasă. Având poporul libertatea “nelimitată” şi mai având încă de-a face cu funcţionarii reprezentanţi la periferii ai opresorilor care în cursul războiului l-a pus la robotă şi l-a recvirat şi i-a dat să mănânce familia acasă în porţiuni foarte reduse, având şi magazinele evreieşti, protejate de opresori care le-a sustras zahărul, tutunul, etc. eară alte articole de necesitate le-au scumpit foarte, poporul a pornit să-şi facă lege”10. Reacţia extrem de violentă a autorităţilor de atunci faţă de nişte oameni neînarmaţi n-o poate înţelege nici dascălul făgeţean, considerându-i pe cei ce au tras “lupi setoşi de sânge românesc”. Cu aceeaşi durere Vasile Olariu consemna pentru istorie : “Este de neiertat nepăsarea autorităţii române care a lăsat vampirii sângelui românesc nepedepsiţi, ba încă unii sunt chiar în servicii publice”11.

Din păcate tributul de sânge plătit de românii din Nord-Estul Banatului pentru a fi liberi şi a se unii cu ceilalţi fraţi, nu se va opri aici. În zilele următoare revolta cuprinde şi alte localităţi, nemulţumiri şi răzvrătiri ţărăneşti consemnându-se la Sinteşti, Breazova, Traian Vuia, Susani, Sudriaş etc12. În faţa acestei situaţii autorităţile sunt cuprinse de panică, mai ales că, aşa cum remarca comitele suprem al camitatului Caraş-Severin într-un raport trimis ministrului naţionalităţilor din Ungaria, acţiunile nu sunt provocate de “elemente turbulente, ci de cetăţenii români care consideră că, în conformitate cu politica Guvernului popular, puterea publică aici trebuie să le aparţină, întrucât sunt majoritari”13. Intensitatea şi amploarea acţiunilor ţărăneşti desfăşurate în zona Făgetului au pus în mare încurcătură autorităţile locale. Îngrijorat de soarta regimului pe care îl apăra, comandantul unităţii de jandarmi din Lugoj raporta forurilor superioare că în plăşile Lugoj, Făget şi Birchiş, acţiunile ţărănimii nu puteau fi împiedicate de forţele de care el dispunea şi cerea sporirea efectivului de jandarmi14. Solicitarea rămâne fără răspuns deoarece în urma dispoziţiei ministrului de război de a trimite soldaţi staţionaţi în comitat, în localităţile lor de origine, ordinea putea fi menţinută în reşedinţa comitatului doar cu ajutorul jandarmilor. Pentru a face faţă acestor situaţii se trece imediat la sporirea efectivelor gărzilor maghiare.

Prevestind parcă măsurile represive luate de autorităţi în disperare de cauză, “Drapelul” făcea apel la răbdare şi linişte pentru că “acum când ar trebui să ne bucurăm de pace, să nu se reverse pe satele noastre jale nouă şi cumplită”15.

Ignorând acest apel, autorităţile au intervenit cu asprime şi lipsă de discernământ, săvârşind numeroase abuzuri şi chiar acte teroriste. În 5 noiembrie au sosit din Timişoara în Margina cu un tren special 30 de soldaţi şi 3 ofiţeri, care au terorizat şi jefuit populaţia, fără a întreprinde nici o cercetare. La plecare soldaţii, care erau de fapt mercenari din Timişoara, plătiţi cu 50 de coroane de către conducătorii fabricii, au arestat 7 locuitori şi i-au luat la Timişoara sub învinuirea participării la devastările din 3 şi 4 noiembrie16.

În zilele următoare zona Făgetului va fi terorizată de Garda maghiară din Făget. În dimineaţa zilei de 6 noiembrie, 25 gardişti ajung în Breazova pentru a pedepsi pe cei care au participat la evenimentele de la Margina. Întâlnind 2 locuitori care aduceau lemne cumpărate de la fabrica din Margina, deschid foc asupra lor împuşcându-i. După ce maltratează mai mulţi cetăţeni îl arestează pe Arsene Gligor, îl duc în faţa primăriei şi-l împuşcă în ciuda intervenţiei care pledează pentru nevinovăţia celui arestat. Pentru a menţine starea de teroare instalează în faţa casei preotului Ioan Alexandrescu şi în faţa primăriei câte o mitralieră17.

Zguduitoare şi în acelaşi timp revoltătoare au fost abuzurile săvârşite de autorităţi în acele zile fierbinţi la Făget, relatate cu lux de amănunte de avocatul George Gârda printr-o scrisoare trimisă ziarului “Românul” din Arad şi publicată sub titlul “Başbuzucii din Făget”18. La 8 noiembrie mai mulţi membrii ai Gărzii maghiare au mers la Româneşti şi au arestat 6 români participanţi la evenimentele de la Margina şi pe Ion Meza din Groşi, pentru a-i trimite cu un tren de marfă la Timişoara. Arestaţii au fost duşi însă la Făget şi a doua zi, cu acordul jandarmilor, fără judecată, au fost împuşcaţi într-o grădină, în spatele primăriei, iar cadavrele, după ce au fost jefuite, au fost aruncate într-o groapă comună. Abia după constituirea gărzii naţionale române din Făget şi dezarmarea celei maghiare, familiile celor ucişi au putut veni la Făget pentru a-şi dezgropa morţii şi a-i înmormânta creştineşte în cimitirul ortodox din localitate19.

Peste două zile 15 soldaţi, în frunte cu un ofiţer, au mers la Sinteşti pentru a pedepsi pe cei care nu s-au supus ultimatumului dat de şeful gării din Margina de a înapoia în 24 de ore lucrurile luate de la funcţionarii fabricii. Au fost aduşi la primărie legaţi vinovaţi şi nevinovaţi şi bătuţi până la sânge. Numai intervenţia Gărzii Naţionale Române din

9 Ibidem, dosar Brăneşti, nr.24

10 Ibidem, dosar Făget, nr.77

11 Ibidem

12 Dan Popescu, Aspecte din lupta muncitorimii şi ţărănimii bănăţene pentru libertate socială şi naţională (1918), în “Tibiscus”, Timişoara, nr.1, 1970, p.89

13 1918, la români. Documente externe, 1916-1918, vol.II, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, şi enciclopedică, 1983, p.1200 (în continuare: 1918 la români)

14 V. Popeangă, Destrămarea aparatului administrativ în Banat, în timpul luptei pentru Unire (Toamna anului 1918) în “Studii şi articole de istorie”, vol.XIII, Bucureşti, 1969, p.53

15 “Drapelul”, an.XVIII, nr.113 din 23 oct/5nov. 1918, p.1

16 “Românul”, an.VII, nr.6 din 2/15 noiembrie 1918, p.3

17 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ilieşiu, dosar Breazova

18 “Românul”, an.VII, nr.34 din 8/21decembrie 1918, p.3; vezi şi Ziarul “Românul” şi Marea Unire, Bucureşti, Edit, politică, 1988, p.406-408

19 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ilieşiu, dosar Făget, nr.77. Au fost împuşcaţi în cap sau în piept Dionisie Pandurescu (24 ani), Gligor Muntean (39 ani), Arsenie Dragoş (34 ani), Ion Florea (24 ani), George Petric (24 ani),

Dumitru Stănilă (22 ani) şi Ion Meza (28 ani).

80

Făget - constituită între timp pentru a pune capăt acestor samavolnicii -, în frunte cu medicul Axente Iancu20, învăţătorul Dănilă Iliţiescu şi Victor Feneşiu a oprit săvârşirea altor crime şi nelegiuiri21.

În zilele următoare Garda maghiară din Făget s-a deplasat la Pietroasa pentru a-i pedepsi pe cei care au atacat proprietatea moşierului Simeon Papp şi depozitele de lemn din localitate. Numai intervenţia sătenilor i-a salvat pe cei 8 arestaţi de la moarte22. Aceeaşi gardă se deplasează la Poieni obligând populaţia să se refugieze prin păduri pentru a scăpa de represalii23.

Indiscutabil, Garda maghiară din Făget trebuia să acopere lipsa de autoritate şi să menţină controlul în toată zona Făgetului. De aceea, la mijlocul lunii noiembrie, garda ajunge în gara Susani, pentru a-i pedepsi pe cei care au luat lemne din depozitul situat la marginea satului. Îndrumaţi de fiul cantonierului din gara Susani gardiştii deschid foc asupra celor 17 locuitori adunaţi din localităţile învecinate24.

Mişcările desfăşurate în prima jumătate a lunii noiembrie, în zona Făgetului au avut, în primul rând, un caracter social găsindu-şi cauzele în sărăcia şi lipsurile provocate de război. În condiţiile în care reprezentanţii autorităţilor locale şi proprietarii de magazine şi depozite erau în cea mai mare parte unguri sau evrei, aceste mişcări au şi un caracter naţional. În urma intervenţiei brutale a autorităţilor aceste mişcări populare devin mişcări politice.

Pentru menţinerea ordinii şi oprirea fărădelegilor comise de jandarmi şi membrii ai gărzilor maghiare, după aceste evenimente, se vor constitui în întreaga zonă a Făgetului Gărzi Naţionale Române şi Consilii Naţionale Comunale, organe revoluţionare ce au avut un rol însemnat în pregătirea celui mai măreţ 1 Decembrie din istoria neamului.

Alcătuite din reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale, consiliile au preluat sarcina organizării întregii vieţi economice, sociale şi administrative a localităţilor, înlocuind instituţiile vechi, slujitoare ale unor interese străine românilor25.

Paralel cu activitatea de constituire a consiliilor locale se desfăşoară şi cea de înfiinţare a gărzilor naţionale române pentru menţinerea ordinei şi stăvilirea nelegiuirilor şi atrocităţilor comise de rămăşiţele disperate ale jandarmeriei şi ale gărzii maghiare. Gărzile naţionale erau formate în special din soldaţi întorşi de pe front, dar şi din muncitori, ţărani şi intelectuali care s-au înscris de bunăvoie. Comandantul gărzii trebuia să fie un ofiţer ori în lipsă un subofiţer. Gardiştii foloseau uniforma militară de care dispuneau sau îmbrăcăminte civilă, trebuiau însă să poarte o banderolă tricoloră la braţul stâng cu inscripţia “Garda naţională română”. Armamentul era adus de pe front sau preluat de la jandarmeriile comunale şi de la gărzile maghiare dezarmate. În gardă erau primite numai elemente de cea mai mare încredere. Alimentarea şi salarizarea gardiştilor erau asigurate prin contribuţii benevole ale populaţiei26.

Acţiunile teroriste ale Gărzii maghiare din Făget, întreprinse în întreaga zonă a Făgetului, cu sprijinul direct al autorităţilor depăşite de evoluţia evenimentelor, a grăbit constituirea gărzilor româneşti în Făget şi în cea mai mare parte a localităţilor din zonă.

Garda Naţională Română din Făget ce a funcţionat până la venirea trupelor franceze avea un efectiv de 60-80 de oameni, fiind condusă de tehnicianul silvic Dinu Popescu. La început a funcţionat alături de cea maghiară stabilindu-se în acest sens o linie de demarcaţie. Convieţuirea a fost de scurtă durată, pentru că în urma fărădelegilor comise de gardiştii maghiari în localităţile învecinate, aceştia vor fi dezarmaţi de garda românească. Avocatul George Gârda a fost numit comandant suprem al gărzilor naţionale din plăşile Făget şi Birchiş, având un rol important în înfiiţarea primului batalion românesc din Lugoj27.

Asemenea Făgetului, gărzi româneşti s-au înfiinţat în majoritatea localităţilor din zonă. Preotul Victor Iclozan din Băseşti, participant activ la aceste evenimente descrie cu lux de amănunte momentul înfiinţării gărzii româneşti din localitate. La 20 decembrie 1918, preotul şi învăţătorul din Băseşti i-a chemat pe săteni la şcoală la o adunare populară. După prezentarea generală a evenimentelor şi a semnificaţiei momentului s-a hotărât înfiinţarea gărzii naţionale. “Momentul era solemn, toţi cei de faţă au depus jurământul de credinţă pentru statul român. La depunerea jurământului a fost adus cu mare însufleţire şi un steag tricolor, pe care l-a ţinut serg. Isaie Icobescu. În timpul depunerii jurământului mulţi bătrâni plângeau de bucurie”28. Sub conducerea sublocotenentului Emil Iclozan, garda asigura paza comunei atât ziua cât şi noaptea. În ciuda faptului că deţinea doar o singură armă militară, garda a reuşit să menţină ordinea în localitate. Mai mult, la 12 februarie 1919 gardiştii din Băseşti au blocat un transport ilegal de 10 căruţe încărcate cu făină de grâu, trimise de inginerul silvic Früstök din Făget spre Lugoj. Făina confiscată a fost trimisă armatei române aflate în localitatea Zam. Tot cu ajutorul gărzii naţionale s-au făcut mai multe poduri în comună.

Existenţa gărzilor româneşti a salvat localităţile respective de jafurile unor trupe rătăcite austro-ungare sau de abuzurile jandarmilor unguri. Astfel, în Gladna Română, garda s-a aşezat în jurul comunei “auzind că jandarmii unguri jefuiesc pe românii din comuna Gladna Montană.” Prezenţa gardiştilor i-a descurajat pe jandarmi salvând localitatea de un eventual jaf29.

20 Doctorul Axente Iancu şi-a făcut studiile la Paris ajungând profesor universitar în Cluj şi directorul Azilului de copii din aceeaşi localitate. S-a remarcat prin publicarea în numeroase studii, lucrări şi cursuri universitare (cf. “Răsunetul”,

Lugoj, an.XI, nr.48 din 27 noiembrie 1932, p.2)

21 Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond Prefectura Severin, dosar 74/1920, f.42. Vezi şi “Românul”, an.VII, nr.6 din 2/15 noiembrie 1918, p.3

22 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ilieşiu, dosar Pietroasa, nr.148

23 Ibidem, dosar Poieni, nr.150

24 Ibidem, dosar Susani, nr.183

25 Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol.II, Bucureşti, Edit. Academiei, 1983, p.84

26 William Marin, Ion Munteanu, Gheorghe Radulovici, Unirea Banatului cu România, Timişoara, 1968, p.147.

27 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ilieşiu, dosar Făget, nr.77

28 Ibidem, dosar Băseşti, nr.10

29 Ibidem, dosar Gladna Română, nr.111

81

Localităţile mici, cu un număr redus de bărbaţi se asociau pentru a forma împreună o gardă naţională. Aşa a fost cazul localităţii Mâtnicul Mic unde garda românească ce-şi avea “terenul de activitate în raza a 7 comune era înfiinţată din oamenii cei mai de seamă ai comunelor şi cei mai culţi. Conducerea o aveau persoanele fruntaşe ale comunelor. Aceste gărzi aveau rolul de a apăra comunele atât interiorul cât şi exteriorul lor (…) chiar bunurile lor de oamenii vecini care erau răufăcători (stricăcioşi) care căutau să fure gospodăriile sau chiar prin păduri sau izlazuri făceau pagube”30.

Şi în Nord-Estul Banatului, consiliile şi gărzile naţionale au avut un rol important în pregătirea participării la Marea Unire31. Ele au asigurat liniştea şi ordinea necesare organizării adunărilor electorale a căror menire era aceea de a-şi trimite delegaţii la Alba Iulia pentru a hotărî soarta Banatului şi Ardealului.

Într-adevăr, la 7/20 noiembrie 1918 Consiliul Naţional Român Central hotăra ţinerea Adunării Naţionale pe ziua de 18 noiembrie/1 decembrie la Alba Iulia. Textul convocării subliniind marea însemnătate a adunării remarca: “Istoria ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizaţiunii a scos şi neamul românesc din întunericul robiei la lumina conştiinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi”32. Convinşi că decretarea unirii o puteau face numai reprezentanţii tuturor claselor şi categoriilor sociale, în convocare se sublinia că la Adunarea Naţională sunt invitaţi să participe reprezentanţi ai clerului celor două confesiuni româneşti, ai societăţilor culturale, ai şcolilor medii, ai reuniunilor învăţătoreşti şi de meseriaşi, ai gărzilor naţionale şi, în fine, fiecare circumscripţie electorală din Banat şi Ardeal urma să trimită câte 5 delegaţi, aleşi de obştea populară33.

Urmând îndemnul convocării şi locuitorii aşezărilor din zona Făgetului îşi vor desemna delegaţii pentru Alba Iulia. La 14/27 noiembrie 1918 se întruneşte la Făget adunarea electorală a cercului electoral Făget/Birchiş, prezidată de protopopul Sebastian Olariu. Adunarea alege cu unanimitate de voturi drept delegaţi pe George Gârda, Victor Feneşiu, şi Vasile Iancu din Făget, iar ca supleanţi pe Ioan Stoian din Sinteşti, Dumitru Bejinar din Bujor şi Solomon Togerescu din Curtea34.

În aceeaşi zi Reuniunea de cetire şi cântare a plugarilor români din Făget îl alege pe învăţătorul Dănilă Iliţiescu s-o reprezinte la Alba Iulia35, iar Reuniunea învăţătorilor greco-ortodocşi din protopopiatul Făgetului îi desemnează pe învăţătorii Ioan Ionaşi din Margina şi Traian Mihailovici din Sinteşti36. În următoarele 3 zile s-au făcut astfel de alegeri în marea majoritate a localităţilor din zona Făgetului. Din cauza situaţiei speciale existente în Banat, formularele tip de credenţionale nu au putut ajunge în toate localităţile din zona Făgetului pentru a fi completate. De aceea unii delegaţi au plecat la Alba Iulia cu “Mandate” sau “Credenţionale” scrise de mână şi redactate sub presiunea trăirilor efective37.

Cu speranţa şi bucuria înfăptuirii marelui ideal naţional au plecat şi reprezentanţii făgeţenilor la Alba Iulia. Cu toţii realizau marea semnificaţie a momentului. Semnificative în acest sens sunt şi consemnările fruntaşului bănăţean Valeriu Branişte: “Un fior sfânt cutremură astăzi toate inimile româneşti la gândul măreţei adunări de la Alba Iulia, unde după veacuri de patimi şi robie este chemat poporul românesc să-şi proclame libertatea sa naţională. Va fi o zi istorică, o zi neuitată în viaţa poporului, o zi de la care se va data o nouă epocă. O zi pe care o vor aminti urmaşii îndepărtaţi cu evlavie şi admiraţie”38.

Şi pentru delegaţii românilor din Nord-Estul Banatului prezenţa la Alba Iulia n-a fost doar un act de voinţă şi responsabilitate ci şi unul de curaj. Atât trupele maghiare, cât şi cele sârbeşti care potrivit Convenţiei de Armistiţiu de la Belgrad, primiseră mandat din partea Antantei de a intra în Banat, au împiedicat prin toate mijloacele plecarea spre oraşul unirii. Din cauza trupelor sârbeşti, delegaţia din Bujor a trebuit să meargă pe picioare până la gara Ilia39. Şi delegaţia comunei Fârdea formată din 11 persoane în frunte cu preotul George Garoiu, a folosit căi lăturalnice de frica jandarmilor unguri. “De la Făget până la Ilia ne-a fost mai frică. La Ilia s-au adunat caruri din diferite părţi care numai cântece patriotice au cântat. Săltau inimile de bucurie. Deşi era vreme urâtă, nimeni nu regreta”40. De la Poieni a plecat doar Filimon Bublea deşi doreau şi alţii dar “nu îndrăzneau a se expune pericolului ce-i aştepta din partea maghiarilor, dacă România nu câştiga. A trecut în mod clandestin prin munţi şi pe văi de frica gărzilor ungureşti ce păzeau să nu treacă românii la Alba Iulia”41. Singurul delegat care a plecat din Breazova, Ion Lăpugean, a nimerit tocmai în trenul în care maghiarii au tras ucigându-l pe Ioan Arion în gara Teiuş, în timp ce flutura un mare steag românesc. “Pe drum de la Ilia spre Alba Iulia a auzit multe salve de puşcă din partea Gărzii maghiare împuşcând pe unul din tren”42. Aşa cum se cerea şi în convocarea publicată în ziarul “Românul” din Arad, pe lângă delegaţii cu drept de vot au participat la Marea Adunarea Naţională zeci de mii de români. Numărul participanţilor din zona Făgetului a rămas necunoscut, pentru că ei nu mergeau în mod oficial, “ci din prea mare dor de unire”43.

Printre cei 1228 de delegaţi ce au votat la 1 Decembrie 1918 unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, se aflau şi Victor Feneşiu, George Gârda, Vasile Iancu, Dănilă Iliţiescu, Sebastian Olariu (Făget), Constantin Coruntiu (Bichigi), Ioachim Florescu (Povergina), Petre Cernescu (Băteşti), Iosif Capotescu 30 Ibidem, dosar Mîtnicul-Mic, nr.126

31 Ion Enăşescu, Gărzile naţionale din împrejurimile Făgetului în “Renaşterea bănăţeană, Timişoara, nr.1452 din 29 noiembrie 1994, p.11, vezi şi Ion Enăşescu, Silvia Enăşescu, Monografia comunei Coşava (manuscris)

32 “Românul”, an.VII, nr.11 din 8/21 noiembrie 1918, p.1

33 Ibidem

34 Făurirea statului naţional unitar român. Contribuţii documentare bănăţene. 1914- 1919, coordonator Ioan Munteanu, Bucureşti, 1983, p.151

35 1918 la Români, vol.X, 1989, p.132

36 Ibidem, p.57

37 Ioan Munteanu, Mişcarea naţională din Banat 1881-1918, Timişoara, 1994, p.251.

38 Ne cheamă libertatea naţională, în “Drapelul”, an.XVIII, nr.122 din 15/28 noiembrie 1918, p.1, vezi şi Valeriu Branişte, De la Blaj la Alba Iulia, Timişoara, Edit. Facla, 1980, p.383

39 Arhiva Muzeului Banatului Timişoara, Fond Ilieşiu, dosar Bujor, nr.31

40 Ibidem, dosar Fârdea, nr.78

41 Ibidem, dosar Poieni, nr.150

42 Ibidem, dosar Breazova, nr.25

43 Ibidem, dosar Fărăşeşti, nr.78

82

(Brăneşti). Şi ei credeau că va începe o nouă eră în istoria românilor. Dând glas acestor trăiri ziarul “Drapelul” consemna: “Am înviat! Suntem şi vom fi. De acum încolo prezentul şi viitorul este în mâinile noastre. Ne vom ocârmui prin noi înşine şi singuri vom decide de destinele noastre”44. Printr-o telegramă trimisă din Făget, chiar în ziua de 1 Decembrie, avocatul Aurel Hădan îşi exprima deplina satisfacţie faţă de cele hotărâte la Alba Iulia. “Aderăm din inimă la sublima hotărâre a marii adunări naţionale din Alba Iulia. Trăiască unirea tuturor românilor!”45.

Nici pentru Nord-Estul Banatului unirea cu România n-a fost un dar, ci rezultatul firesc şi meritat al unui şir nesfârşit de lupte şi suferinţe. Chiar dacă în zonă nu s-au desfăşurat operaţiuni militare, exista la Făget un spital improvizat condus de doctorul Gligore Scheda46. Şi locuitorii din această zonă au plătit mult dorita unire cu un important tribut de sânge. Populaţia scade în mod evident în toate localităţile, în anii războiului – şi datorită gripei spaniole - , în timp ce numărul crucilor din cimitire era în continuă creştere. Pe câmpurile de luptă şi-au dat viaţa pentru libertate şi unitate un număr apreciabil de locuitori din Făget (38), Băteşti (23), Băseşti (15), Bichigi (21), Brăneşti (29), Jupîneşti (12), Bunea Mare (19), Povergina (14), Temereşti (24).

* * *

Şi în Nord-Estul Banatului, la sfârşitul anului 1918, s-au confruntat două lumi. Una constituită, în cea mai mare parte, din reprezentanţii autorităţilor maghiare şi ai comunităţii evreieşti din Făget, se afla în agonie şi acţiona în disperare de cauză. Cealaltă, formată din reprezentanţii populaţiei majoritare, era insuficient organizată şi se manifesta anarhic sub impulsul acţiunilor vindicative a celor întorşi de pe front cu un mare orizont de aşteptare şi a celor care, rămaşi acasă, au simţit greutăţile războiului şi umilinţa unor autorităţi ce acţionau discreţionar de parcă puterea lor era veşnică. Confruntarea a fost dramatică, cu episoade de-a dreptul tragice, cu acţiuni, de-o parte şi de alta, condamnabile. Din fericire timpul a vindecat aceste răni, pentru că noul stat naţional unitar român s-a preocupat de crearea cadrului legal care să asigure deplina egalitate între toţi cetăţenii români indiferent de naţionalitate47. Pentru exemplificare redăm 2 documente referitoare la aceste evenimente.

Documentul nr. 1 Însemnările preotului Ioan Alexandrescu privind evenimentele din toamna anului 1918

„Sub nr. 4989/1914 am primit înalta ordinaţiune a Preasfinţitului Domn Episcop Dr. Miron Cristea pentru a

procura o condică parohială, în care să se adune toate datele referitoare la războiul european. Comuna de sub păstorirea mea nefiind direct atinsă de focul beligeranţilor, mă voi sili a însemna numai lucruri

adevărate.” „În data de 24 octombrie 1918, la orele 8 dimineaţa, au venit garda maghiară (în nr. de 25) în comuna noastră

Breazova, căutând pe Arsene Gligor, fost servitor la fabrica din Margina, fiind denunţat că cu ştirea lui s-ar fi jefuit fabrica, l-au prins, l-au bătut cu puştile, apoi l-au legat.”

În timpul până l-au ţinut legat, unii din gardişti au umblat prin sat, zicând că vreau să caute obiectele furate de la fabrică. Cu ocaziunea aceasta, la locuitorul Ilie Opriţescu au aflat în ladă 8 300 cor., aducând banii la casa comunală, împreună cu muierea lui Ilie Opriţescu, care mereu să ruga să-i dea banii înapoi. Banii îi aveau câştigaţi din vânzarea unor vite ale lor. După ce s-au vorbit gradiştii între ei, i-au predat banii înapoi în sumă de 2 380 cor., spunând că atâţia au fost şi aşa Ilie Opriţescu au rămas în pagubă cu suma de 5 980 cor.

Cam pe la 9 ore am fost chemat şi subsemnatul la casa comunală, unde am fost întrebat despre purtatea lui Arsene Gligor; am răspuns că au fost copil sărac, dar onest, că ar fi comis ceva la jaful de la fabrica din Margina, nu s-au putut adeveri. Pe la 10 ore din nou am fost chemat la casa comunală ca să împărtăşesc pe numitul Arsene Gligor cu Sfinte[le] Taine, spunând c-au să-l împuşte. Nu l-am putut împărtăşi cu Sfinte[le] Taine, fiind din bătaie tot plin de sânge, i-am făcut o scurtă rugăciune şi, fără să i se spună sentinţa pentru ce are să moară, a fost întrebat cine să-i lege ochii. La voinţa dânsului i s-au legat ochii de judele comunal Ilie Oproni, când apoi au fost împuşcat în vale lângă casa comunală, cu trei gloanţe de puşcă. Din locul de unde l-au împuşcat, mâine zi, în 25 oct. 1918 au fost înmormântat.

A fost june în vârstă de 28 de ani, necăsătorit.” *

* * „Tot în data de 24 oct. 1918, pe la jumătate la opt oare venind garda mai sus numită în hotarul Marginei, au

întâlnit pe locuitorii, ţigani Ioachim Poneavă şi soră-sa Elena, măritată Imbrescu, aducând lemne cu caru de la fabrica bătrână, pe susnumitul Ioachim Poneavă l-au împuşcat în picior şi [l-au] bătut cu puştile, l-au lăsat aproape mort acolo, soră-sa Lena au fost bătută şi împuşcată pe 9 locuri, dar ca prin minune au scăpat cu viaţă, iar fratele său, Ioachim, după un chin de 8 zile au murit. În învălmăşeala lor, gardiştii s-au împuşcat şi ei, unu dintre ei rămânând mort pe loc.”

Condică parohială cu privire la soldaţii duşi în război (manuscris nepaginat). Arhiva Bisericii Ortodoxe Breazova

44 “Drapelul”, an.XVIII, nr.124 din 20 noiembrie/3 decembrie 1918, p.1

45 1918 la Români, vol.X, p.309. Aurel Hădan s-a născut în 1885 la Lalaşinţi. După terminarea studiilor secundare a urmat dreptul la Universitatea din Cluj. În 1913 s-a stabilit ca avocat în Făget. După 1918 va fi primul preşedinte a

Judecătoriei din Făget şi va fi ales de două ori deputat în Parlament (Almanahul Banatului, Timişoara, 1929, p.211)

46 “Răsunetul”, Lugoj, an.XI, nr.40 din 2 octombrie 1932, p.4. Ceh de origine, după ce-şi face studiile universitare la Praga şi practica spitalicească la Budapesta, dr. Scheda se stabileşte în Făget. Se bucură de un mare prestigiu participând

la numeroase manifestări ştiinţifice.

47 Minorităţile naţionale din România 1918-1925. Documente, corodonator Ioan Scurtu şi Liviu Boar, Bucureşti, 1995; vezi şi: Gheorghe Iancu, Problema minorităţilor entice din România în Documente ale Societăţii Naţiunilor (1923-

1932), Edit Argonaut, Cluj-Napoca, 2002

83

Documentul nr. 2 Comuna Făget Raportor Vasile Olariu, Jud. Severin dir. şcolar

Raport din Făgetul anului 1918 (şi 1914-1918)

Sub conştienta şi tendenţioasa acţiune a Statului maghiar, secondat de iudeii profitori de ocazie, comuna băştinaşă Făgetul român decăzuse atât ce priveşte situaţia materială, cât şi moralul. În schimb, Făgetul-german locuit de şvabi maghiarizaţi, ovrei şi funcţionari unguri, a fost întărit şi cu o colonie de unguri. Şcoala de stat de aci şi mediul social au contribuit mult ca în comuna Făget să se audă tot mai puţin vorba românească. (Fiind căsătorit de aci am avut bună ocaziune să cunosc tot pulsul acestei comune. Cu durere am constatat că intelectualii români, exceptând preotul şi învăţătorul, se jenau aşa zicând să vorbească româneşte. Vorbeau aproape toţi ungureşte, împreună cu bruma de comercianţi şi meseriaşi români. Acest fapt a influenţat mult şi ţărănimea, ceea ce dovedeşte faptul că majoritatea copiilor de şcoală cercetau şcoala de stat, unde era oprită vorbirea româneşte.) Şcoala confesională română era despopulată şi se mai susţinea graţie numai stăruinţelor dlui Sebastian Olariu.

Aşa i-a găsit războiul şi aşa anul 1918. De notat că la intrarea în război a României, făcându-se tranşee de război şi pe Valea Begheiului, pe la Bujoru-Răchita-Făget-Coşava s-au mai înviorat sufletele româneşti, că va reînvia gloria străbună şi se vor vedea măsurându-se pentru dreptate strănepoţii lui Traian cu a lui Arpad. Mare bucurie şi dulci speranţe făceau să fredoneze cuvintele: “Ciocârlie, mută-ţi cuibul, că vine Badea cu plugul…”. Mare decepţie şi durere sufletească a cauzat retragerile armatei române şi căderea Bucureştilor. Ungurii şi jidanii triumfau şi arborau pe care tricolorul roşu-alb-verde. Apatie şi deznădejde cuprinse sufletele neorientate ale Românilor, de simţăminte. Aşa au rămas până la prăbuşirea opresorilor. (După dictarea condiţiunilor de pace delegaţiei ungare la Belgrad, din partea generalisimului armatei aliate de sud, Franchiel Esperay, fiind ordonată retragerea armatei austro-ungare din Banat, iară maiorul de jandarmi Rusu, ordonând concentrarea jandarmeriei la sediile de plase, aşteptând în espectativă până la noi ordine, a urmat o stare de tranziţie în “ex-lex”. Acestea au găsit poporul nepregătit). Între soldaţii reîntorşi din războiu, unii cari au cooperat cu Rusia, chiar şi cu armata roşie, înfiltraţi de bolşevism, au lăţit molima şi la cei de acasă.. Având poporul libertatea nelimitată şi mai având încă de-a-face cu funcţionarii reprezentanţi la periferii ai opresorilor cari în decursul războiului l-a pus la robotă şi l-a recvirat şi i-a dat să mănânce familia acasă în porţiuni foarte reduse; […] şi magazinele evreeşti preotejate de opresori, cari le-a sustras zahărul, petrolul, tutunul etc., iară altele articole de necesitate le-au scumpit foarte; poporul a pornit să-şi facă lege. Suferinţele şi amărăciunea îndurată căuta rehabilitare după judecata sa, dacă nota sufletului său se demonstrează evident prin faptul că “n-a aplicat sentinţa de moarte, ci numai despăgubire”. Aşa se explică faptul devastărilor fără omor. Dacă totuşi s-au ivit ici-colo câte o ucidere, aceasta a fost provocată şi justificată pe deplin în necesitatea apărării din partea românilor.) Cu totul altă notă sufletească au dovedit duşmanii noştri seculari, ungurii şi jidanii. Aceştia, mai bine orientaţi, ne-au premers în organizarea de garde civile de apărare. Elementele înrolate în garda civilă din Făget, lupi setoşi de sânge românesc, au făcut adevărate masacre şi au omorât românii în masă: bărbaţi, femei şi chiar copii. În 4 nov. 1918, fiind devastată prăvălia jidană Rafael Mailender din Făget prin ţărănimea comunelor din jurul Făgetului, au fost împuşcaţi aci 11 bărbaţi, 4 femei şi 1 băiat de 5 ani. Gardiştii au fost acompaniaţi în măcel din partea tuturor jidanilor de aci, cari trăgeau ascunşi prin poduri şi după ferestrele caselor, fără să mai aleagă devastatorii din mulţime. În Făget era chiar ziua târgului de ţară de “Sf[ântul] Dumitru”. Dintre cei căzuţi fiind aci răpuşi de gloanţe, au fost necunoscuţi 2 bărbaţi şi 2 femei cari nici până azi nu-şi au identitatea în registrul stării civile. Câţi se vor fi retras cu răni mortale sau mai uşoare, D-zeu îi ştie, căci nu s-a mai făcut nici o anchetă, în urmă. Pe aparţinătorii cari au îndrăznit mâine zi să vină la morţii lor, i-au şters gardienii din lista celor vii, lăsându-i fără urmă. Aşa s-a dus vestea prin comună şi nu mai îndrăznea nimeni să vie la Făget. Cadavrele au fost strânse de pe străzi şi duse cu carul la cimitirul ortodox, unde au fost aruncaţi în groapă unii peste alţii şi înhumaţi. Setea de sânge a gardiştilor nefiind satisfăcută încă, au pornit atunci ei prin comunele vecine, după victime. În 9 noembrie 1918, având strânşi din Româneşti 5, din Goireşti, 1, din Groşi, 1, laolaltă 7 inşi, în seara zilei i-au legat unii de laţii şi i-au pornit prin dosul primăriei, către gară, să-i ducă la Timişoara. La o distanţă ca de 50 m de la primărie, gardiştii însoţitori au tras focuri de armă asupra lor, pe cei răniţi lovindu-i cu patul puştilor şi i-au îngropat acolo laolaltă. Unii dintre cei 7 au fost înhumaţi de vii. După ce s-a format apoi Garda Naţională Română şi a fost dezarmată cea maghiară, au venit apoi rudeniile: părinţii, fraţi, surori, soţii şi copii ai celor 7 şi, scoţându-i din groapa lor de supliciu, i-au înmormântat creştineşte în cimitirul ort. rom. din Făget. De notat că Românii n-au vărsat sângele niciunui concetăţean, deşi aveau posibilitatea să răpună pe toţi streinii. Este de neiertat indolenţa şi nepăsarea autorităţii române care a urmat, că a lăsat vampirii sângelui românesc nepedepsiţi, ba încă unii sunt chiar în servicii publice. În decursul războiului mondial, au pierit din comuna Făget 14, au dispărut 6 şi au fost voluntari în armata română viind din Rusia 8 români. Făget, la 4 iulie 1934 Cu toată stima: ss indescifrabil Arhiva Muzeului Banatului, Fond Ilieşiu, dosar Făget.

84

ASPECTE PRIVIND PREZENŢA ARMATEI ROMÂNE ÎN BUCOVINA LA 1918. ÎMPREJURĂRI ŞI SEMNIFICAŢII

Lect. univ. dr. Cristina GUDIN

Anul 1918 reprezintă un moment cu multiple semnificaţii în istoria naţională, Marea Unire încununând participarea României la primul război mondial. Produsă etapizat, revenirea între graniţele ţării a provinciilor aflate până atunci sub stăpâniri străine prezintă particularităţi care decurg din realităţile diferite, dar şi din evoluţia evenimentelor politico-militare de la finele primei conflagraţii globale. În ceea ce priveşte Bucovina, acţiunea patrioţilor s-a intensificat o dată cu agravarea situaţiei militare a Puterilor Centrale după prăbuşirea fronturilor de pe Somme, Piave şi Salonic. Mişcărilor de emancipare naţională ale popoarelor supuse monarhiei dualiste, Carol I de Habsburg le opunea la 17 octombrie 1918 manifestul Către popoarele mele credincioase unde se regăsea intenţia de transformare a Austro-Ungariei într-un stat federativ, în cadrul căruia „fiecare popor să formeze o comunitate de stat proprie, în cuprinsul teritoriului său”. Potrivit documentului, „această nouă alcătuire, prin care integritatea ţărilor coroanei sfinte a Ungariei nu se atinge deloc, va trebui să asigure fiecărui stat naţional independenţa sa. Ea va apăra în acelaşi timp cu succes interese comune, ceea ce se va manifesta de câte ori comunitatea va fi în interesul vital al diferitelor state”1.

O asemenea perspectivă era însă departe de a răspunde aşteptărilor românilor în condiţiile în care aceştia luaseră cunoştinţă de planul expus în primăvara anului 1918, în timpul tratativelor de la Brest-Litovsk, de către reprezentanţii ucrainenilor care promiteau punerea sub protectoratul Habsburgilor a provinciei rezultată din unirea Bucovinei cu Galiţia Orientală.

Atitudinea refractară adoptată de români faţă de soluţia avansată de ucraineni era, în parte, expresia dezideratului enunţat de Sextil Puşcariu în primul număr al „Glasului Bucovinei”, în termenii: „Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti”2. Mai mult, în paginile aceleiaşi publicaţii, se formula clar ideea unirii cu Vechiul Regat, şi anume: „Acum, când graniţele dintre diferitele provincii româneşti au dispărut, când România Mare e pe cale de a se alcătui, acum fiecare provincie românească trebue să aducă noului stat român tot prinosul său de putere”3. Legitimarea acestei opţiuni s-a produs în cadrul Adunării Naţionale Române de la Cernăuţi unde, la 27 octombrie a fost citită moţiunea prin care: „Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”4.

Adâncirea contradicţiei între poziţia românilor şi a ucrainenilor se adânceşte pe fondul proclamării la 19 octombrie a independenţei „teritoriului ucrainean” din Austro-Ungaria, de fapt a unui spaţiu mai larg ce cuprindea Galiţia de Est, Bucovina cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret, şi N-E Ungariei locuit de ucraineni. Episodul a fost contestat de români, cu atât mai mult cu cât, la sugestia Radei din Liow, la 3 noiembrie, Adunarea naţională de la Cernăuţi declarase N Bucovinei, până la Siret, teritoriu ucrainean, emiţând pretenţii şi asupra satelor din proximitatea judeţelor Suceava şi Câmpulung5. Într-o asemenea situaţie, apariţia unui conflict între Consiliul Naţional Român din Bucovina şi Rada ucraineană era previzibilă, cu atât mai mult cu cât delegaţii acesteia, cu sprijinul Legiunii militare ucrainene, preluaseră la 6 noiembrie din mâinile guvernatorului Etzdorf prerogativele administrării provinciei.

Aurel Onciul, adept al federalizării statului dualist, autointitulat reprezentant al românilor, încearcă să negocieze cu ucrainenii o eventuală împărţire a autorităţii în zonă, gest care complică situaţia la nivelul elitei bucovinene, scindată ca acţiune şi discurs politic. Sunt de menţionat limitele acţiunii lui Aurel Onciul de a obţine partajarea autorităţii în Bucovina, ucrainenii, în Manifestul către cetăţenii liberi ai tuturor naţiunilor şi stărilor ţării, nemenţionând existenţa condominiumului asupra oraşului Cernăuţi, nici funcţionarea a două guverne, ucrainean şi român, în zonele locuite de cele două populaţii.

Preocupaţi să-şi instaleze puterea în provincie, ucrainenii fac dovada incapacităţii de a gestiona situaţia, aceasta degenerând. Haosul era generalizat, autorităţile ineficiente, populaţia lipsită de siguranţa individuală şi a proprietăţii, legiunea ucraineană săvârşea abuzuri, se luau măsuri împotriva românilor implicaţi în mişcarea naţională, iar activitatea Consiliului Naţional Român era paralizată.

Pe deplin edificat asupra stării de fapt din Bucovina, Iancu Flondor, prin intermediul lui Vasile Bodnărescu, informează la 3 noiembrie guvernul de la Iaşi despre gravitatea evenimentelor, demers consemnat în jurnalul preşedintelui Consiliului de miniştri de atunci, Alexandru Marghiloman, în termenii: „O depeşă trimisă de Flondor lui Zotta cere ajutorul României. Jandarmeria din Suceava imploră protecţia jandarmeriei noastre contra bolşevicilor, care jefuiesc. Cei de la Iţcani, de asemenea. Gura Humorului insistă pentru ajutor grabnic. În urma acestor documente scriu: «Trupele de graniţă să ocupe Suceava şi Iţcani. Se vor lua măsuri pentru a se proteja populaţia contra exceselor. Ulterior se vor întinde cât de repede până la Cernăuţi»”6.

În dimineaţa zilei de 6 noiembrie, în Suceava, Câmpulung şi Gura Humorului intrau primele detaşamente de jandarmi şi grăniceri trimise de guvernul Marghiloman pentru a restabili ordinea în zonele locuite preponderent de români. Deplasarea efectivelor militare în Bucovina a constituit, de altfel, pretextul pentru demiterea lui Alexandru Marghiloman căruia i s-a imputat neinformarea în prealabil a aliaţilor, deşi contele Demblin, diplomat austriac, afirma

1 Ion I. Nistor, Unirea Bucovinei. 28 noemvrie 1918, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1928, p. 79.

2 Idem, Amintiri răzleţe din timpul Unirii. 1918, Cernăuţi, Tiparul „Glasul Bucovinei”, 1938, p. 158.

3 Idem, Unirea Bucovinei..., p. 51.

4 Radu Economu, Unirea Bucovinei. 1918, Bucureşti, Editura Fundaţiei culturale Române, 1994, p. 7.

5 Ioan Cocuz, Contribuţii privind unirea Bucovinei cu România, în Marea Unire din 1918 în context european (coord. Ioan Scurtu), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2003, p. 158.

6 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 214.

85

că îi fusese adusă la cunoştinţă solicitarea sprijinului militar adresată de Consiliul Naţional Român din Cernăuţi guvernului de la Iaşi.

Schimbarea guvernului nu a modificat politica României faţă de Bucovina, dimpotrivă, generalul Hârjeu, ministru de Război în guvernul condus de generalul C. Coandă, ordonând generalului Iacob Zadik, comandantul Diviziei a VIII-a, să avanseze până la Cernăuţi. Conform directivei emisă de Ministerul de Război, se puneau la dispoziţia generalului Zadik regimentele 3 şi 8 roşiori care aveau să sosească la Burdujeni, regimentele 16, 29, 27 infanterie, împreună cu grănicerii şi jandarmii care se aflau la frontiera Bucovinei, precum şi câte o baterie din regimentele Diviziei a VIII-a. Totalul trupelor se ridica la aproximativ 3.000 de soldaţi, proveniţi din trupe de infanterie, grăniceri, jandarmi, două baterii de artilerie şi o grupă de motomitraliere.

Generalul Iacob Zadik împărţea comandamentul Diviziei a VIII-a cu locotenent-colonelul Constantin Rovinaru (şeful Statului Major), căpitanul C. Şerbănescu (şeful Biroului Operaţii), colonel Victor Tomoroveanu (comandantul detaşamentului „Alexandru cel Bun”), colonel Rotaru (comandantul detaşamentului „Suceava”) şi generalii Aristide Leca şi Ioan Neculce (ataşaţi ai detaşamentelor „Dragoş” şi „Suceava”)7.

Este de remarcat în această etapă tentativa lui Aurel Onciul de a împiedica înaintarea trupelor române la N de Siret, în cadrul întâlnirii avută cu Iacob Zadik în incinta Primăriei din Suceava el prezentând generalului un memoriu unde se menţiona că Bucovina constituie o parte a statului federal şi că se bucură de o administraţie bazată pe principiul autodeterminării naţionale. Accentul în expunerea lui Onciul cădea asupra dezavantajelor care decurgeau din acţiunea militară organizată de guvernul de la Iaşi, în opinia sa, intrarea armatei în provincie destabilizând situaţia şi strârnind opoziţia populaţiei. Contracarat de acţiunea altor lideri politici, favorabili intervenţiei trupelor române, dar şi de manifestaţiile ostile ale studenţilor suceveni, gestul lui Aurel Onciul a condus la discreditarea iremediabilă a celui care se numise „comisar” naţional pentru Bucovina de Sud.

Înainte de pătrunderea efectivă a armatei române în Bucovina trebuie semnalată prezenţa la Cernăuţi, începând cu 9 noiembrie, a unui detaşament format din 180 de ostaşi din Lugoj, aparţinând Regimentului 8 husari, care, în frunte cu sublocotenentul Ilie Lazăr, se pusese la dispoziţia patrioţilor de aici. Deopotrivă, la acestă dată se produce retragerea trupelor ucrainene spre Galiţia unde se derulau confruntări cu polonezii, fapt care provoacă dizolvarea efemerului regim ucrainean. Benefiarii noii situaţii sunt românii care, la recomandarea lui Nicolae Flondor şi Vasile Bodnărescu, dar şi cu ajutorul ofiţerilor români din fostele armate ungară şi austriacă, preiau controlul asupra instituţiilor publice din Cernăuţi.

Soldaţii conduşi de generalul Zadik pătrund în oraş la 11 noiembrie 1918, fără ca prezenţa lor să constituie o surpriză, populaţia fiind pregătită să întâmpine unităţile române încă din 9 noiembrie, când proclamaţia comandantului Diviziei a VIII-a fusese lansată cu un avion asupra urbei (vezi anexa).

Profesorul Nicolae Tcaciuc-Albu, în amintirile sale, surprinde atmosfera din acea zi astfel: „Încă de dimineaţă, Palatul Naţional din Cernăuţi era împodobit cu covoare naţionale şi cu drapele tricolor, fiind adunată multă lume românească, elevi, studenţi, învăţători, preoţi, medici, funcţionari, lucrători, comercianţi, ţărani, soldaţi, civili, femei şi bărbaţi. (...) Cu toţii strigau „Trăiască România!”, „Trăiască Regele!”, „Trăiască Tricolorul!”. Mulţimea (...) demonstra pe bulevardul principal al Cernăuţilor cântând „Pe-al nostru steag e scris Unire”, iar spre seară s-a încins Hora Unirii în Piaţa Mare”8.

Entuziasmul locuitorilor este dublat de cel al liderilor politici, cel mai de seamă dintre aceştia, Iancu Flondor, rostind la 11 noiembrie în sala Armonia a Palatului Naţional următorul cuvânt publicat ulterior în paginile „Monitorului Bucovinei”: „Ca preşedinte al Consiliului Naţional am dorinţa să binecuvântez falnica oaste română la intrarea ei în capitala Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei sfintele moaşte ale marelui nostru Domn Ştefan. (...) Daţi-mi voie să vă binecuvântez aşa cum o fac doi fraţi iubitori, care, după o lungă şi dureroasă despărţire, se întâlnesc pentru a nu se mai despărţi niciodată. O fac deschizând braţele mele şi strângându-vă la piept”9.

Trupelor intrate în Cernăuţi la 11 noiembrie (detaşamentul „Dragoş” care a ocupat posturile poliţieneşti, detaşamentul „Alexandru cel Bun” care a luat în stăpânire podurile de peste Prut şi gările Jucica şi Mahala, detaşamentul „Suceava”, rămas la S-V de oraş), li s-a alăturat în prima jumătate a aceleiaşi luni restul unităţilor militare componente ale Diviziei a VIII-a, cu ajutorul cărora s-au continuat operaţiunile până la Nistru şi s-a restabilit ordinea. În acest sens, merită amintit aportul detaşamentului „Nord” la înlăturarea din aşezările aflate în N Bucovinei a bandelor de ucraineni care terorizau populaţia sau implicarea în anularea unor acţiuni subversive de genul proclamării „republicii Coţmani” de către un comitet condus de preotul localităţii respective10.

De remarcat este că armata română nu a întâmpinat în teritoriul mărginit de Prut şi Nistru rezistenţă militară din partea Legiunii ucrainene, deoarece, aşa cum s-a arătat, aceasta se retrăsese în Galiţia la 9 noiembrie. Un singur incident s-a produs la Lujeni, când trupele române au acţionat împotriva unor bande de hoţi, dispersându-le, ostaşii fiind în repetate rânduri cooptaţi de autorităţi pentru a proteja populaţia de răufăcători.

În ceea ce priveşte însemnătatea activităţii trupelor generalului Zadik în Bucovina, se poate aprecia că, deşi la data pătrunderii armatei în Cernăuţi patrioţii în frunte cu Iancu Flondor reuşiseră să preia conducerea asupra oraşului, sprijinul militar primit a contribuit la menţinerea şi consolidarea acestei autorităţi. Restabilirea ordinei a permis desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Consiliului Naţional Român care, la 12 noiembrie, votează Legea fundamentală provizorie asupra puterilor ţării Bucovina, prin care se decidea formarea unui guvern în componenţa căruia se regăseau membri ai Consiliului Naţional (Iancu Flondor, Sextil Puşcariu, Radu Sbiera etc.). Era acesta un pas important pe calea reinstalării normalităţii în viaţa social-economică şi politică din provincie, dificil de realizat fără 7 Ioan Cocuz, op.cit., pp. 164-165.

8 Ioan Căpreanu, Bucovina: istorie şi cultură românească (1775-1918), Iaşi, Editura Moldova, 1995, pp. 120-121.

9 Radu Economu, op.cit., p. 148.

10 Ioan Cocuz, op.cit., p. 170.

86

armatei care a restabilit climatul de siguranţă în acest spaţiu, fapt confirmat şi de revenirea la 23 noiembrie a primului grup de refugiaţi bucovineni de la Chişinău. Aprecierea rolului armatei generalului Zadik se produce în diferite ocazii, când, fie şi indirect, se invocă „recunoştinţa pentru ocrotirea ce ne-aţi dat ca să împlinim visul părinţilor noştri” (aşa cum reiese din mesajul adresat de Sextil Puşcariu regelui Ferdinand) sau faptul că „după un secol şi jumătate de sclavie, noi, românii, am ajuns iarăşi stăpâni în ţara noastră” (cum se menţionează în discursul rostit de Ion Nistor cu prilejul revenirii refugiaţilor)11.

Pe linia îndemnului lansat de Ion Nistor, „Iar acum, la muncă pentru Unire!”, la 28 noiembrie 1918 era convocat Congresul general al Bucovinei, cu scopul de a defini raporturile politice ale Bucovinei faţă de România, şi, în prezenţa componenţilor Consiliului Naţional Român, a delegaţilor germanilor, polonezilor şi ucrainenilor, precum şi a ofiţerilor garnizoanei cu generalul Iacob Zadik în frunte, acompaniat de ofiţerii bucovineni voluntari în armata română, s-a dar citire moţiunii prin care se decidea „Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”12. Prezenţa ofiţerilor la şedinţă nu era întâmplătoare, subliniindu-se prin aceasta, o dată în plus, contribuţia instituţiei pe care o reprezentau la crearea cadrului favorabil punerii în practică a programului politic formulat de fruntaşii bucovineni, fără acţiunea armatei fiind compromisă revenirea Bucovinei în hotarele ţării, precum şi parcurgerea etapelor care au precedat-o.

ANEXĂ

PROCLAMAŢIA GENERALULUI IACOB ZADIK DIN 9 NOIEMBRIE 191813

Răspunzând la chemarea Consiliului Naţional Bucovinean, armata română, din înalt ordin al M.S. Regelul Ferdinand I al României, a păşit pe pământul Marelui Voievod Ştefan, pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorior de orice neam şi credinţă împotriva bandelor de criminali, care au început opera lor de distrugere în frumoasa voastră ţară. Trecând hotarul pus între noi de o soartă vitregă acum 100 şi mai bine de ani, trupele român sosesc în mijlocul vostru, aducându-vă dragostea şi sprijinul lor, pentru libera împărţire a dorinţelor născute din dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor.

Stăpânit de aceste sentimente şi cu credinţă în sinceritatea cererii voastre de ajutor, invităm poporul bucovinean ca să nu se abată sub niciun motiv de la viaţă şi ocupaţiunile sale normale, subsemnatul garantează oricărui locuitor libera exercitare a drepturilor sale civile şi face cunoscut, în acelaşi timp, că se va reprima cu toată severitatea cuvenită orice încercare de dezordine, acte de violenţă sau nesupunere la ordonanţele date de noi.

(ss) General Iacob Zadik

11 Ibidem, p. 171.

12 Nicolae Ciachir, Din istoria Bucovinei (1775-1944), Bucurelti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1993, p. 92.

13 Ion I. Nistor, Zece ani de la Unirea Bucovinei, Cernăuţi, 1928, p. 41.

87

MISIUNEA DIVIZIEI I CAVALERIE ÎN BASARABIA (1918-1919)

Elena CÂRSTOIU

Cavaleria, arma care a înnobilat milenara frăţie dintre om şi cal, arma care „pe baza proprietăţilor sale caracteristice, mişcarea şi focul şi a marei sale mobilităţi …aduce în unele împrejurări rezultate enorme ”1.

Prima divizie de cavalerie din armata română a fost înfiinţată ca unitate independentă pentru nevoile de mobilizare ale anului 1913 – Î.D.R. nr. 4609/20.06.1913, iar la 1 aprilie 1914,prin Î.D.R. nr. 1444 din 1 aprilie 1914 s-a înfiinţat Comandamentul Diviziei I Cavalerie, în subordinea Inspectoratului General al Cavaleriei, cu garnizoana în Bucureşti.

În anul 1918, organica unei divizii de cavalerie cuprindea: o companie ciclişti; 3 brigăzi de roşiori cu câte 2 regimente a 4 escadroane, 4 plutoane, 1 secţie mitraliere (2 piese), 1 divizion artilerie călăreaţă (3 baterii), 1 secţie telegrafie fără fir; ca servicii – 1 secţie autocamioane, 1 coloană muniţii, 1 ambulanţă divizionară.2

La comanda Diviziei în anul 1918 se afla generalul de brigadă Schina Constantin Mihail. Pentru misiunea din Basarabia, Divizia I Cavalerie venea după eroicele lupte de la Oituz şi operaţiunile de pe Siret.

În vara anului 1917 a fost la dispoziţia Corpului IV Armată, cu misiunea de-a astupa golul produs de diviziile VI şi VII Infanterie.

În decursul zilelor de 29-31 iulie 1917, Divizia I Cavalerie duce lupte eroice pentru a opri înaintarea inamicului, izbutind chiar a-l respinge şi punând stăpânire pe importanta poziţie de la Coşna. În zilele următoare duce aproape zilnic lupte pentru menţinerea poziţiilor ocupate, fără ca inamicul să mai poată spera într-o străpungere a frontului în acea regiune.

La 10 septembrie 1917, Divizia este înlocuită pe front, pentru a se reorganiza. Pierderile? Cităm din cuvântarea generalului Constantin Bălăcescu ţinută la 19 septembrie 1931, la festivitatea

de inaugurare a monumentului de la Oituz-Grozeşti, închinat faptelor de arme ale Diviziei: „În timp de 43 de zile de luptă sângeroasă şi rezistenţe eroice, Divizia pierde în luptele de la Oituz: 64 ofiţeri

din cei 83 cât îi era efectivul în dimineaţa zilei de 29 iulie 1917 şi 1832 trupă. Totalul pierderilor: morţi, răniţi, dispăruţi, evacuaţi reprezintă 75% din efectivul Diviziei descălecată”.

Cu drept cuvânt, la aceeeaşi festivitate, mareşalul Alexandru Averescu spunea:„Cavalerist din copilărie, oricine îşi poate imagina cât de mare a fost bucuria, aş putea zice mândria mea, când în momentele cele mai critice, arma în care mi-am petrecut un lung şir de ani a putut să contribuie atât de glorios la evitarea unui dezastru, de mulţi crezut sigur. Onoare ei!”3.

După participarea la glorioasele lupte ale Armatei a-II-a, în vara anului 1917, Divizia intră sub ordinele generalului Grigorescu, comandantul Armatei I, iar în ianuarie 1918, sub ordinele Marelui Cartier General,Divizia I Cavalerie începe marşurile şi operaţiunile de la Murgeni şi Bălţi.

La 12 ianuarie 1918, Divizia I Cavalerie trece în Basarabia, acoperind stânga trupelor noastre care operau spre Chişinău-Bender.

După cum se specifică şi-n adresa nr. 406 din 13 februarie 1918 a Corpului 6 Armată către Direcţia C.F.R. din Basarabia, „scopul intrării trupelor române în Basarabia fiind restabilirea ordinii”, Comandamentul Diviziei I Cavalerie, aflat la Bălţi, a acţionat pentru:

- evacuarea ţării de elementele „recalcitrante”din armata rusă; - ajutorarea ofiţerilor şi trupei de ucrainieni ce fugeau de bolşevici; - recepţionarea şi repartiţia materialelor aparţinând armatei ruse; - sprijinirea autorităţilor basarabene când acestea solicitau (în disputele dintre proprietarii de pământ şi ţărani, la

încasarea contribuţiilor cetăţenilor către stat, sprijinirea agriculturii, instituirea unui serviciu de salubritate publică etc.).

1918, stare de război, situaţii de rezolvat

Personalul rus al staţiei C.F. Târnova „reclamă că n-au primit salariul pe 2 şi ½ luni şi sunt în lipsă de cele necesare existenţei …să dispozaţi a li se distribui din depositul local cel puţin câte 1 sac făină spre a nu părăsi posturile, în dauna serviciului”.

Gheorghe Gorea, administratorul moşiei Boris Buzui din comuna Obreja solicită 15-20 prizonieri austrieci din garnizoana Bălţi pentru munca câmpului.

Un deputat ucrainian sosit la Ribniţa cere încetarea transportului zahărului „care e proprietatea statului ucrainian”. Rezoluţia „se va continua ridicarea zahărului deoarece nici noi nu putem lua din Rusia depozitele ce le avem.”

1 Istoria cavaleriei române, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1998, p.197

2 Ibidem, p.177

3 C.S.P.A.M.I., fond Divizia I Cavalerie, dosar crt.268 şi 625

88

89

Vechilul din Şofrâncani informează că polonezi şi austrieci „ca la 100 fugari au intrat în satul Cupcina şi au

luat 10.000 ruble de la ţărani şi cai”. Echipa de cantonieri a oficiului telegrafic din Bălţi, însoţită de gradaţii din Secţia telegrafie fără fir, repară şi

verifică toate firele telegrafice şi telefonice din oraşul Bălţi. Prefectura Bălţi, prin adresa nr. 611 din 20 februarie 1918, solicită Diviziei „să dea tot concursul încasatorilor

noştri (de impozite) la îndeplinirea serviciului”. Iţic Goldenhaiek din comuna Balotin „am fost victima unor jafuri săvârşite la locuinţa mea, de membri ai

comitetului comunal din Petroşani şi a sătenilor”, cu ocazia mişcărilor bolşevice din Basarabia.4 Pentru a reliefa modul în care a acţionat Divizia I Cavalerie, cităm din ordinul circular 1958 din 16 februarie

1918: „Este interzis să se repună proprietarii în posesia bunurilor de care au fost deposedaţi prin mişcarea revoluţionară …Justiţia militară, pretoratele trebuie să considere ca bună starea de lucruri care au găsit-o în momentul intrării noastre în Basarabia”5.

Sau din adresa cu nr. 906 din 1 martie 1918, trimisă unităţilor din subordinea Diviziei I Cavalerie: „să nu se amestece decât în caz de revoltă şi când va fi chemată de comisarii guvernului de ţinut”.

Edificator este şi manifestul din 14 martie 1919 către săteni, semnat de generalul Schina, din care selectăm: „Pentru a face să rodească iarăşi holdele frumoase de odinioară, ieşiţi cu toţi la munca câmpului …Pentru ajutorarea voastră am hotărât ca trupele noastre să vă dea oameni şi cai … De asemenea, copii orfani, după urma războiului, vor fi hrăniţi şi îmbrăcaţi de soldaţii noştri”6.

Ilustrativ este şi raportul înaintat comandantului Diviziei I Cavalerie la 9 iunie 1919, de comandantul Regimentului 37 Infanterie, aflat în subordine:

„Câţiva ofiţeri ucrainieni mi-au mulţumit de atenţia şi tratamentul avut în Basarabia; ei aveau credinţa că suntem în stare de război cu Ucraina şi se mirau că le permitem repatrierea …foarte mulţi soldaţi fără încălţăminte, cu picioarele goale, în bluză de vară, uzi până la piele, totuşi vorbeau de Ucraina pe care voiesc s-o înfăptuiască”7.

Rezultatele comportamentului armatei române?

Cităm dintr-un raport al serviciului de informaţii al Diviziei: „În regiunea acestei Divizii, aproape totul reintrând în normal, muncile agricole se fac peste tot. Mici incidente ce se mai ivesc între ţărani şi proprietari sunt aplanate uşor. Însufleţirea e mare de când s-a proclamat unirea Basarabiei cu România, în mod oficial, pe care cei de aici care au început-o o aşteptau cu multă ardoare. La aflarea ştirii, s-a manifestat pe străzi … a avut loc o retragere impunătoare cu torţe şi muzică, la care au luat parte trupele noastre şi aproape toată populaţia oraşului (Bălţi)”.

Consemnăm şi adresa din 9 mai 1918 a Primăriei oraşului Bălţi, prin care informează despre strângerea – până la acea dată – a sumei de 1.210

ruble, „pentru ridicarea unui monument în amintirea ostaşilor acestei Divizii, căzuţi pentru pacificarea Basarabiei”8. Din 12 iulie 1919,unităţile Diviziei I Cavalerie se adună în regiunea Sărcad pentru reorganizare, în vederea

operaţiunilor de pe frontul de vest.

4Ibidem, dosar crt. 105

5 Ibidem, f.734

6 Ibidem, dosar crt.112, f.107

7 Ibidem, dosar crt. 106, f. 59

8 Ibidem, dosar crt. 153, f. 6

90

DESPRE DOUĂ ZBORURI ISTORICE ÎN TRANSILVANIA ANILOR 1918

Vasile TUDOR Cu toate că fostul inamic se afla încă la noi în ţară, în primele zile ale lunii februarie din anul 1918, o parte

dintre piloţii rămaşi în urma războiului, au fost trimişi la Iaşi, pe terenul de la Abator, unde au făcut trecerea pe avioanele englezeşti de tipul “Sopwith” care apucaseră a sosi în România, deoarece o parte dintre ele aveau să fie sechestrate în Rusia1.

Odată şcolarizaţi pe noul tip de avion, cea mai mare parte dintre aceştia au fost repartizaţi la Grupul 3 Aeronautic al cărui comandant era maiorul Giosanu Haralambie, unul dintre cei mai bravi aviatoi români din timpul războiului, om corect şi cinstit care dăduse dovadă de multă bărbăţie pe front. Terenul de baza al celor două escadrile, adică cea “Ardeleană” şi “S-12” se afla la Roman. De acolo,unii dintre aceştia au plecat din ordinul comandantului de Grup la Iaşi în 15 martie 1918, pentru a se aduce de la Regia Generală Aeronautică alte aeroplane, gândind cu toţii despre binefacerile unei noi dotări. Însă odată ajunşi în vechea capitală a Moldovei au aflat despre cele 3 consilii de Coroană, care consideraseră condiţiile puse de Puterile Centrle drept un dictat şi mai apoi ca un ultimatum, fapt pentru care opinia publică se frământa serios şi neliniştea armata. Dar noi ne înclinasem doar pentru puţină vreme, continuând să înzestrăm noile escadrile cu noi avioane. Chiar peste câteva zile, mai precis la 18 martie 1918, s-au mai trimis aviatori să aducă de la Iaşi alte avioane pe “calea aerului”. Dar, a doua zi după sosirea la Roman, s-a aflat de semnarea tratatului preliminar de pace între România şi Puterile Centrale2, care în afară de faptul că făcea din ţara noastră o colonie germană, obliga guvernul roman să demobilizeze cât mai repede cea mai mare parte din armată şi să scoată din ţară pe toţi străinii care serviseră în misiunea franceză.

Cu toate condiţiile grele ale armistiţiului, aviaţia a căutat pe cât posibil să nu se dezorganizeze. Piloţii au fost demobilizaţi dar acţiunea aceea nu a durat mai mult de 2-3 luni pentru unii şi maximum până la schimbarea guvernului Marghiloman pentru alţii. Mai precis până în preajma reintrării noastre în război, pentru a scoate inamicul din ţară şi pentru alipirea Transilvaniei. Pentru acest motiv s-au reorganizat escadrilele vechi şi au apărut altele noi, aşa cum a fost cazul escadrilei Farman 7 care mai târziu a devenit escadrila S-12. De asemenea un număr de 14 piloţi au fost trimişi la Salonic unde s-au antrenat pe noile avioane Spad în vederea continuării luptei al cărui semnal se aştepta3. Tot de acolo sosise mai înainte şi lt. Drăguşanu Marcel care până atunci luptase în aviaţia franceză. Acesta a venit cu avionul până pe frontul din Moldova, aruncând în drumul său manifeste de îmbărbătare populaţiei Bucureştiului încă ocupat, doborând şi un avion inamic.4 Prin distanţa parcursă peste teritoriile ocupate de germani, acel zbor a fost, într-adevăr, o performanţă.

Instabilitatea politică de atunci avea cele mai multe repercursiuni asupra moralului populaţiei din ţara noastră, mai ales că la sfârşitul lunii ianuarie din anul 1918 ori începutul lui februarie, a fost schimbat guvernul I.I.C.Brătianu-Take Ionescu, fiind adus un altul condus de generalul Averescu, care se bucura de multă popularitate în rândurile armatei. Se operase această schimbare, deoarece germanii nu doreau să încheie pace cu guvernul Brătianu.

Guvernul Averescu nu a durat prea mult fiind şi el înlocuit cu un guvern al cărui şef a fost Al.Marghiloman, om politic cunoscut pentru orientarea sa filogermană. In prima fază a armistiţiului, se ajunsese la un acord în sensul că trupele şi aviaţia să rămână pe locurile în care se găsiseră la data respectivă. Să nu se mai tragă nici un foc, să nu mai zboare nici un avion, totul era interzis cu desăvârşire.

Tratativele de pace s-au purtat la Buftea, o localitate de lângă Bucureşti. Cum se ştie în urma acestora România mai rămânea o mică ţărişoară ce avea de plătit o mare despăgubire de război, care trebuia să demobilizeze toate contingentele, iar diverse comisii germane de control aveau să supravegheze respectarea celor hotărâte în castelul prinţului Şrirbei din Buftea.

Foştii membrii ai guvernului, cu execepţia lui Take Ionescu care a părăsit ţara într-un tren special, au rămas la Iaşi, pe atunci un oraş supraaglomerat din cale afară. De asemenea, regele locuia în palatul ce fusese reşedinţa lui Al. I. Cuza, de pe strada Lăpuşneanu, iar regina cu copii în localul Corpului 4 Armată, pe fosta stradă Carol.

Cum situaţia ţării era grea, Brătianu nu a putut să stea prea mult în spatele scenei politice doar în aparenţă. Aşa că după ce l-a informat pe rege, l-a chemat pe Victor Antonescu, cel care fusese mai înainte ministrul nostru la Paris şi-l cunoscuse pe Clemenceau, preşedintele consiliului de miniştri al guvernului francez, rugându-l să ajungă neapărat în Franţa unde să dea garanţii aliaţilor că armistiţiul cât şi pacea separată au fost soluţii de moment, mai précis, până când trupele aliate de la Salonic vor începe înaintarea, ceea ce s-a şi făcut.

Tot atunci, cu toată prezenţa fostului inamic în ţara noastră, s-au făcut mai multe zboruri interesante. Dintre acestea unul a rămas de-a dreptul istoric. Este vorba de zborul executat de lt. Niculescu Vasile-Popa de la Bacău până la Blaj şi înapoi. Aceasta pentru că în Transilvania se ajunsese la saturaţie din cauza situaţiei grele a poporului roman şi unde dorul de libertate devenise enorm, mai ales după ce, la 18 octombtrie 1918, deputatul roman Alexandru Vaida-Voievod care până atunci fusese amănat de trei ori de preşedintele camerei ungare, a reuşit să citească în Parlamentul din Budapesta rezoluţia Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, document ce proclama dreptul românilor la autodeterminare, la o viaţă mai bună, de sine stătătoare.

Cu toate că iarna venise destul de timpuriu, s-a aflat de la cei trimişi de către transilvăneni la Iaşi că, în perioada 13-15 noiembrie 1918 vor avea loc la Arad tratative între Comitetul Naţional Roman Central şi reprezentanţii guvernului maghiar, tratative care, erau tocmai o recunoaştere a stării generale, fapt pentru care Marele Cartier General

1Xxx, România în anii primului război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.343

2 Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p.308

3 Iliescu Nae – Mitralieră, Din viaţa mea de zburător, Editura Militară, 1975, p.61

4 xxx, Aripi româneşti, Editura Militară, 1966, p.75

91

a cerut printr-o telegramă Grupului 1 Aviaţie ce se găsea la Bacău , să pregătească un avion ce urma să zboare până la Blaj şi înapoi la Bacău sau chiar până la Iaşi. În telegramă se specifica că avionul respectiv va fi însoţit de un trimis al M.C.G. care urma să sosească cu instrucţiunile necesare efectuării acelei misiuni speciale.5

Misiunea a fost deosebit de grea, mai ales că, avionul care era unul de tip “Farman” vechi, folosit în luptele abia încheiate, trebuia să rămână o noapte la Blaj, unde pornirea motorului în dimineaţa unei zile de iarnă puternică, era o mare problemă ca de altfel şi securitatea lui. Acel zbor ce trebuia executat într-un teritoriu care încă nu era al României, i-a revenit lt. av. Niculescu Vasile – Popa, ofiţer provenit dintre rezervişti, absolvent al seminarului pentru preoţi6. Acesta a mai adăugat un rezervor suplimentar pentru benzină şi a făcut avionului pregătirea necesară, scoţând de pe el tot armamentul de la bord.7 Era mai mult ca sigur că va merge peste munţi în chip de purtător al unei solii paşnice pe vechi pământ românesc. Când totul a fost gata din punct de vedere tehnic, s-a trecut la aşteptarea delegatului MCG care nu a fost altul decât cpt. Precup din artilerie, originar din Transilvania. Acesta în afara instrucţiunilor a adus şi multe manifeste ce trebuiau lansate asupra satelor de peste munţi.8

În ziua de de 23 noiembrire, când vremea a fost favorabilă, Vasile Niculescu, pilot format în anul 1915, a decolat de la Bacău pe un ger cumplit, trecând Carpaţii pe la 2800-3000 m înălţime. Survolând porţiunea cea mai lată a acestora, după 2 ore şi 15 minute a ajuns la Blaj unde a aterizat pe istorica Câmpie a Libertăţii. Au fost înconjuraţi de majoritatea locuitorilor din regiune, cărora cu câteva minute mai înainte căpitanul Precup le lansase ultimele manifeste ce le mai avea în carlingă. Au fost primiţi cu ovaţii şi strigăte de “Ura” şi “Trăiască România Mare”, urale ce ar fi sfredelit orice inimă indiferent cât ar fi fost ea de împietrită. Erau manifestările libertăţii ce-şi simţeau apropiata descătuşare, cea aşteptată cu atâta încredere secole de-a rândul.

Într-adevăr, aterizarea de la Blaj, a marcat un moment de însemnătate istorică, deoarece era primul mesager al Ţării, atunci când românii transilvăneni erau în plină luptă cu fosta orânduire Austro-Ungară, mesaj care pentru popor a reprezentat mai mult decât orice altă acţiune diplomatică. Ca dovadă, cei prezenţi folosindu-se şi de o mitralieră, au păzit cu toată siguranţa avionul care, oricum, aterizase într-o localitate care din punct de vedere politic şi adminstrativ, aparţinea încă unei puteri străine.

A doua zi, acelaşi echipaj a decolat, ducând până aproape de Iaşi documentele trimise de Consiliul Naţional Român Central în care probabil că se spunea de organizarea Marii Adunări Naţionale Constitruante la Alba Iulia şi despre rezultatele tratativelor ce avuseseră loc la Arad cu delegaţia maghiară şi în care nu se ajunsese la nici înţelegere.

După cum se ştie, la 1 decembrie 1918, a avut loc Marea Adunare de la Alba Iulia care a consfinţit odată pentru totdeauna unirea Transilvanieiu cu România, desăvârşindu-se pentru vecie unirea şi întregirea statului şi neamului românesc. Păcat că vremea nefavorabilă nu a permis aviaţiei să trimită un avion acolo care să fi lăsat generaţiilor viitoare câteva înălţătoare vederi aeriene ale unuia dintre cele mai semnificative momente din zbuciumata noastră istorie.

Pe de altă parte, tot atunci, Corpul 4 Armată Iaşi a hotărât ca Divizia 7 sub comanda generalului Neculce să treacă în Transilvania prin pasurile munţilor Moldovei. De asemenea, Divizia a 8-a comandată de generalul Zadic să să se îndrepte spre Cernăuţi şi Bucovina, trecând vechea graniţă la 8 noiembrie, ca în ziua următoare un aeroplan să arunce proclamaţii care vesteau sosirea armatei române eliberatoare9. Basarabia se alăturase României la începutul anului 1918 în urma hotărârii Sfatului ţării ţinut la Chişinău în data de 17 martie/9 aprilie 1918. Cum am arătat, aviaţia a rămas pe aerodromurile pe care s-a găsit în ziua armistiţiului, iar piloţii şi servanţii fuseseră demobilizaţi, dar li se pusese în vedere să fie gata oricând pentru a răspunde la prima chemare.

Corpului 4 Armată i-a fost repartizat Grupul 3 Aviaţie care avea două escadrile ce se aflau la Roman. Escadrila Sopwith 12 era comandată de cpt. Racoveanu, fost marinar şi avea ca piloţi pe Bărbulescu Simnion, Gheorghe Stan, Popa Constantin şi alţii. În dotarea acesteia se aflau avioane Sopwith de fabricaţie englezească şi franţuzească, care, de altfel, era întreaga aviaţie a Corpului 4 Armată. Aceasta, la cea de-a doua mobilizare, în baza ordinului nr.3973 al Corpului de Aviaţie, a hotărât ca parte din avioane şi eşalonul greu să plece în Transilvania pe calea ferată, urmând ca plt. Stan Gheorghe10 cu Lacriţeanu Eugen ca observator, precum şi plt. Popa Constanantin11 împreună cu lt. Motaş Constantin conform ordinului nr.115 din 23 decembrie 1918, să treacă munţii în zbor, fiecare echipaj cu avionul respective, atunci când vremea avea să permită.

La 15 decembrie 1918, comandantul escadrilei a trimis o telegramă prin care anunţa că eşalonul greu a ajuns pe terenul de la Someş-sat sau Someşeni şi a ordonat ca atunci când timpul va fi bun cele două avioane rămase să decoleze spre Transilvania. Cu aceeaşi telegramă se dădeau relaţii asupra situării şi stării aerodromului, ce se afla la răsărit de oraşul Cluj.

După o aşteptare bună din cauza norilor de zăpadă care au acoperit cerul în toate zilele acelea, în conformitate cu ordinul de serviciu nr.115 al comandantrului Grupului 3 Aviaţie cele două avioane au decolat spre Cluj.Unul dintre aceştia, plt. Popa Constantin care a decolat la ora 12.00 ne-a lăsat chiar câteva însemnări despre acest zbor, ajunse în posesiua mea în urma unei scrisori datată 16 iulie 1986, pe care le păstrez în arhiva personală:

“…Împreună cu slt. Motaş Constantin12, ca observator, am trecut Carpaţii pe deasupra Ceahlăului, urcând cu avionul până la 3000 m, cu toate că aveam un vânt puternic din direcţia nord şi era un ger de minus 25-28 de grade Celsius. Când am apreciat că am trecut în Transilvania şi am început să execut manevrele de coborâre m-am trezit 5 AMR, fond 3831, dosar nr. 2185, p.65

6 Ibidem, p. 66

7 Ibidem, p.65

8 Ibidem, p.65

9 Kiriţescu Constantin, vol.III, ed.II, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, p.355

10 Monitorul Oasatei, nr.43, din 20 octombrie 1930, p..854

11 Ibidem, p.854

12 Ibidem, p. 871

92

cântând “Pe-al nostru steag” iar Motaş mai sentimental aproape că plângea. Însă motorul a avut puterea doar să ne treacă peste graniţa veche, deoarece din cauza frigului a început să-i scadă turaţia din ce în ce mai mult, punându-mă până la urmă în situaţia de a ateriza forţat în curtea fabricii de cherestea din Gheorgheni, chiar lângă gară. Acolo, zăpada mare, m-a obligat să aterizez avionul “placat”, din care cauză axa roţilor s-a îndoit iar acestea au devenit un fel de patine. Avionul a alunecat de parcă ar fi avut schiuri, fără să capoteze ori să se pună “sondă”, oprindu-se într-o poziţie ca şi cum ar fi fost “pus pe burtă”.

În acea situaţie eu am rămas lângă avion, iar Constantin Motaş, viitorul academician, a plecat cu trenul la Someşeni unde se găsea escadrila, pentru a anunţa incidentul. După vreo două zile de aşteptare, a sosit pentru depanarea avionului Costică Ţiganul, (aşa îi era porecla) şeful tehnic al escadrilei. Acesta a ridicat avionul, a îndreptat axa roţilor şi a mai pus două diagonale între jambele trenului de aterizare. Când totul a fost gata, nu i-a mai rămas decât să pornească motorul care funcţiona foarte bine. Costică care era un băiat extraordinar de priceput, captivându-ne cu marea lui pasiune pentru meseria de mecanic, mult mai grozavă decât cea de pilot, zicea el, mi-a propus să zburm împreună, garantându-mi în acest fel calitate lucrării. Nici nu am apucat să-i spun că aveam chiar plăcere, că el era deja în avion, arătându-mi destul de hotărât ca un mare comandant, cu mâna lui curăţită numai parţial, direcţia Clujului.

Am decolat destul de uşor pentru că zăpada fusese bine tasată de oamenii curioşi să vadă aeroplanul românesc, poate primul sosit pe acele meleaguri, chiar dacă venise cu carburatorul îngheţat. Am aterizat pe terenul de la Someşeni în bune condiţiuni spre bucuria generală. Şeful mecanic a mai verificat încă odată trenul de aterizare şi întreg avionul, găsind totul normal. Şi au fost! Întreaga campanie din anul 1919, am făcut-o cu acel avion fără să am probleme!

A doua zi, plini de bucurie şi mândrie patriotică, împreună cu Motaş, am zburat mai mult de o jumătate de oră deasupra Clujului la o altitudine de numai 300 m, ca să vadă toţi românii de acolo tricolorul nostru, simbolul dezrobirii lor. Zborul acela l-am executat în 26 decembrie 1918, imediat după ce trupele noastre intraseră în Cluj sub comanda generalului Moşoiu, originar din Transilvania.

Chemaţi în ziua următoare la comandantul Diviziei a 7-a, la a cărei dispoziţie eram împreună cu toată escadrila, ne-a fost teamă că o să fim pedepsiţi pentru demonstraţia aeriană făcută atâta vreme peste acel oraş care, până atunci fusese plin de secui şi trupe maghiare. Ne-am urcat în primul tren ce a sosit în gara Someşeni şi am coborât la Cluj, luând-o pe jos spre centrul oraşului, unde aflasem că se găsea comandamentul diviziei. Ajunşi în piaţa oraşului, străjuită de o imensă catedrală în stil gotic, ce avea în faţă statuia ecvestră a lui Matei Corvin, înconjurat de patru căpitani dintre care doi, după spusele lui Iorga ar fi fost români. Acel tablou era însufleţit de o mare adunare de oameni care, cântând şi jucând îşi manifestau bucuria eliberării, marcată prin sosirea trupelor române. Văzându-ne în unifirme de aviatori, câţiva din mulţime s-au apropiat şi ne-au întrebat în mândru grai transilvănean, dacă noi am fost cei care, cu o zi mai înainte, se învârtiseră cu un aeroplan românesc, atât de falnic, pe cerul Clujului, încât scosese pe toată lumea de prin case. După răspunsul nostru afirmativ, i-au vestit pe ceilalţi şi în câteva momente ne-au copleşit cu îmbraţişările şi sărutările ca apoi să ne ia pe sus. Mulţimea extaziată ne-au purtat pe umeri prin toată piaţa, iar seara au dat un banchet în cinstea noastră. Cel care ne-a organizat această primire şi care a mers în locul nostru la Divizie a fost Amos Frâncu, un fruntaş al mişcării naţionale de acolo. Nu am să uit niciodată cele trăite de noi lalolaltă cu acea mulţime de oameni fericiţi şi cu ochii cuprinşi de lacrimile bucuriei. Nu cred că poate cineva să redea gigantismul acelei sărbători la a cărei reuşită contribuise tocmai acea participare a maselor de localnici cuprinse de bucuria marilor momente, acelea care sunt de răscruce în istoria unor popoare. Asemenea acesteia mai văzusem în Bucureştii anilor 1914 şi 1915, când toată lumea cerea intrarea României în război pentru a readuce fraţii de peste munţi la sânul patriei mame…”

93

ANGHEL SALIGNY (1853-1925), MINISTRU AL LUCRĂRILOR PUBLICE ÎN GUVERNELE COANDĂ ŞI BRĂTIANU (29 NOIEMBRIE 1918-14 FEBRUARIE 1919)

dr. Cătălin FUDULU

Regele Ferdinand (1914-1927) i-a cerut premierului Alexandru Marghiloman (1854-1925), la 24 octombrie

1918, să-şi depună mandatul în condiţiile în care miniştrii Antantei îşi manifestaseră neîncrederea în guvernul prezidat de reprezentantul Partidului Conservator1. Al. Marghiloman a acceptat dorinţa regelui, menţionând, însă, că nu dorea formarea unui guvern prezidat de Ion I.C. Brătianu (1864-1927), executiv pe care l-ar fi considerat „o imposibilitate morală“2. În acest context s-a format un guvern apolitic, la 24 octombrie 1918, prezidat de generalul Constantin Coandă (1857-1932), obiectivul acestuia fiind eminamente militar3. Anghel Saligny4, aflat la Iaşi pentru a participa la o şedinţă a Academiei Române, a primit portofoliul de ministru al Lucrărilor Publice5. În aceiaşi zi, Regele Ferdinand adresa o proclamaţie către români, făcând apel la conciliere, în perspectiva reformelor pe care le preconiza:

„Români! Împrejurările ne dau din nou putinţa să îndeplinim ceea ce v-am făgăduit şi ceea ce în sufletul meu n-am

încetat să voiesc. Reformele constituţionale care asigură tuturor cetăţenilor votul obştesc şi ţăranilor proprietatea a 2 milioane de

hectare din proprietatea particulară, precum şi moşiile domeniului Coroanei, Statului şi aşezămintelor de binefacere, guvernul meu le va înfăptui.

Pe temeiul lor vom asigura viaţa socială şi economică cu mai multă dreptate şi mai mult spor pentru toţi cei ce muncesc. Guvernul meu va lua fără întârziere măsurile cuvenite pentru ca aceste reforme să dobândească fiinţă.

În vechiul Regat ca şi în Basarabia voim ca cuvântul dat să se îndeplinească. Români! Mai mult decât oricând azi Ţara are nevoie de unirea tuturor. Orice aţâţare la ură şi la dezbinare e vătămătoare

şi vinovată. Numai prin concordie şi prin ordine vom putea îndeplini înaltele datorii obşteşti. Mă îndreptez către voi cu dragoste şi cu credinţă, sigur că la voi găsesc aceleaşi sentimente de iubire şi de

încredere pentru Regele vostru, care, prin unirea noastră, va da scumpei noastre Românii putere şi propăşire“6. Prima decizie ministerială luată de A. Saligny a fost aceea de a-l numi pe Constantin Buşilă, profesor la Şcoala

naţională de Poduri şi Şosele, în funcţia de secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice în locul demisionatului C. Titus. De asemenea, avocatul Paul Capelleanu a fost autorizat să semneze în numele CFR corespondenţa, apelurile, recursurile etc. care urmau să ţină de această instituţie7. Dorind ca în cadrul ministerului pe care îl conduce să lucreze numai oameni profesionişti, Saligny a început să acorde diverse atribuţii persoanelor despre care a considerat că merită o asemenea încredere. Astfel, prin Decretul Regal cu nr. 3.211/31 octombrie 1918, ca urmare a solicitării lui A. Saligny8, inginerii de clasa I, Roco Mihail, de la Direcţiunea generală a îmbunătăţirilor funciare şi Duperrex Edgar, director al Serviciului tehnic, ambii din cadrul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor au fost înaintaţi la gradul de inspectori generali clasa a II-a9, iar la 5 noiembrie 1918, Ioan Stoenescu a fost reangajat ca submecanic la SMR, în condiţiile în care îşi pierduse postul la 2 septembrie 191810.

Conştient de dificultăţile financiare prin care treceau muncitorii CFR, A. Saligny a încercat să le asigure acestora o remuneraţie care să le permită să treacă mai uşor peste greutăţile create de războiul care a măcinat Europa. De aceea, a conceput Raportul cu nr. 20.349, având ca punct de plecare Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 6/9 noiembrie 1918, propunându-i Regelui Ferdinand să modifice tabela A de la art. 1 al Legii de exploatare a CFR. Suveranul a acceptat doleanţa lui A. Saligny şi, de la 3/16 ianuarie 1919, mecanicii principali conducători de locomotivă au beneficiat, în funcţie de clasa de salarizare, de o remuneraţie de la 350 lei până la 460 lei, în timp ce mecanicii conducători de locomotivă aveau stabilit un salariu de 200-300 lei11. La 26 noiembrie 1918, A. Saligny semna împreună cu ministrul de Finanţe, Oscar Kiriacescu şi ministrul Justiţiei, D. Buzdugan Raportul cu nr. 20.607 (sancţionat apoi de Regele Ferdinand prin Decretul cu nr. 3.393/14 noiembrie 1918), în legătură cu noi dispoziţii de plată a gratificaţiilor, indemnizaţiilor de chirii şi sporuri de salarii la personalul definitiv şi provizoriu al CFR12. Gratificaţia era egală cu leafa pe două luni şi urma să se plătească personalului CFR care a fost încorporat sau în prizonierat, fiind exceptaţi cei care au rămas de bună voie în teritoriul ocupat13. Alocaţiile de hrană erau cuprinse între 2 şi 5 lei/zi; cei care au lucrat în Moldova şi au plătit chirie, primeau chiria dublă, în timp ce personalul care fusese avansat în ultimii doi ani de serviciu dar nu primise sporul de salariu corespunzător funcţiei, urma să-l primească

1 Ion Mamina [ş. a.], Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Ed. Silex, Bucureşti, 1996, p. 25.

2 Ibidem.

3 Reintrarea României în război contra Puterilor Centrale.

4 Născut la 19 aprilie 1954 la Şerbăneşti (jud. Galaţi). Inginer român. Membru corespondent (31 martie 1982) şi membru titular (7 aprilie 1897) al Academiei Române; vicepreşedinte (26 martie 1901-23 martie 1904) şi preşedinte (18 aprilie

1907-25 mai 1910) al înaltului for. A murit la 17 iunie 1925 în Bucureşti, fiind înmormânta la Cimitirul Sfânta Vineri în cavoul familiei din figura 2 bis.

5 Th. Atanasescu, Anghel Saligny (2/14 mai 1854/17 iunie 1925), în „Buletinul Societăţii Politehnice“, an LIX, nr. 9-12, septembrie-decembrie 1945, p. 273.

6„Monitorul Oficial“, nr. 175, vineri, 26 octombrie / 8 noiembrie 1918, p. 3.041.

7 „Monitorul Oficial“, nr. 179, joi, 1/14 noiembrie 1918, p. 3.114.

8 Raportul cu nr. 19.172/1918.

9 „Monitorul Oficial“, nr. 187, joi, 1/14 noiembrie 1918, p. 3.284.

10 Ibidem, nr. 188, marţi, 13/26 noiembrie 1918, p. 3.303.

11 Ibidem, nr. 190, joi, 15/28 noiembrie, 1918, p. 3.349.

12 Ibidem, nr. 191, vineri, 16/29 noiembrie 1918, p. 3.370-3.371.

13 Ibidem.

94

conform funcţiei şi gradului deţinut14. Personalul merituos din serviciile centrale şi exterioare ale Ministerului Lucrărilor Publice, care nu fusese avansat în ultimii doi ani a primit un spor la salariu de 25 % începând cu 1 iulie 191815. Dispoziţia referitoare la sporul amintit rămânea valabilă până la sfârşitul anului bugetar 1918-191916.

Tot în problema banilor, A. Saligny s-a adresat Regelui Ferdinand, la 26 noiembrie 1918, prin Nota cu nr. 20.608: „Sire, având în vedere necesitatea de a se unifica diferitele măsuri luate de minister pentru sporuri şi indemnizaţii la întregul personal, subscrisul, autorizat prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1017 din 13 noiembrie 1918, vă rog plecat pe Majestatea Voastră să binevoiţi a semna alăturatul proiect de decret-lege cu privire la plata gratificaţiilor, indemnizaţiilor de chirii, alocaţiilor de hrană şi sporurilor de salarii la personalul definitiv şi provizoriu din serviciile centrale şi exterioare ale ministerului, sub rezerva ratificării ulterioare a Corpurilor legiuitoare“17.

Regele a fost de acord ca „întregului personal din serviciile centrale şi exterioare ale Ministerului Lucrărilor Publice, exclusiv CFR i se va plăti, cu începere de la 1 aprilie 1918, un supliment de 20 % asupra salariului ca primă de scumpătate“18. De asemenea, personalul îmbarcat pe vasele maritime urma să primească, de la 1 iulie 1918, alocaţii de hrană sporite19.

Considerând inoportune unele dintre deciziile generalului Ion Culcer (1853-1928)20, predecesorul său la Ministerul Lucrărilor Publice, A. Saligny a insistat să se anuleze unele avansări în grad ale inginerilor din subordinea sa. Astfel, prin Decretul regal cu nr. 3.422/15 noiembrie 1918 se anulau şase decrete regale anterioare21 prin care o serie de ingineri au fost avansaţi în grad22. Paradoxal, în aceeaşi zi au fost înaintaţi în grad mai mulţi ingineri-şefi clasa I şi ingineri ordinari clasa a II-a şi s-au anulat 20 de decrete emise în perioada 13 august-1 octombrie 1918, prin intermediul cărora personalul tehnic prevăzut în acele decrete fusese pus în retragere din oficiu, în baza legii promulgate cu Decretul regal nr.1.676/4 iulie 1918“23. De asemenea, mai mulţi impegaţi24 au fost înaintaţi în grad25. Cum era de aşteptat, pe locurile rămase vacante s-a pornit o adevărată morişcă a reprimirilor în funcţie şi a înaintărilor în grad. Astfel, I. Casseti, disponibilizat din corpul tehnic, a fost reprimit în serviciu începând cu 11 noiembrie 1918, în postul de inspector principal clasa I la Direcţiunea generală a CFR. I. Cioc Mihail, inginer ordinar clasa I şi şef de secţie la Direcţia Serviciului Hidraulic, a fost numit şef de divizie la Direcţiunea Serviciului Porturilor Maritime, începând cu 1 decembrie 191826. La 1/14 decembrie 1918 inginerul-şef clasa I Lazarovici Efrem, director al Serviciului Porturilor Maritime, a fost transferat de la Direcţia generală de poduri şi şosele, iar inginerul-şef clasa I Erbiceanu Laurenţiu subdirector al Serviciului Porturilor Maritime a fost numit director27.

Cunoscând că vârsta îşi spune cuvântul în activitatea oamenilor, A. Saligny l-a pus pe Constantin Popescu în retragere din oficiu pentru limită de vârstă, la 14 octombrie 1918, din postul de şef de manevră clasa I de la Direcţia generală a CFR28.

Că A. Saligny nu a acceptat abaterile subordonaţilor săi este dovedit şi de Decretul nr. 3.432/4 decembrie 1918, prin care Regele Ferdinand sancţiona Nota nr. 20.604/26 noiembrie 1918 a lui A. Saligny, referitoare la revocarea din serviciu a lui Romulus Cocea, electrician la Direcţia generală a porturilor şi căilor de comunicaţie29. Muncitorul amintit anterior obţinuse de la comisia de distribuţie a lemnului 3 permise de câte 5 vagoane fiecare, „pe cari le-a speculat pe piaţa Iaşiului, vânzând aceste permisuri cu câte 6000 de lei bucata, această faptă fiind nedemnă de un funcţionar public“30. Ştia, însă, să aprecieze un om valoros şi nu rata niciodată prilejul de a se înconjura de colaboratori competenţi, aşa cum a fost şi în cazul lui Emanoil N. Sapira, absolvent cu diplomă al Şcolii Politehnice din Karlsruhe (Germania), numindu-l pe acesta, începând cu 1 decembrie 1918, în funcţia de inginer stagiar în cadrul Serviciului direcţiei generale de poduri şi şosele31. O altă neregularitate observată de Anghel Saligny a fost aceea referitoare la Dumitru Hristache, subinspector pe vasele Direcţiei navigaţiei române, cu un salariu de 500 de lei pe lună, pe care l-a retrogradat începând cu 16/29 ianuarie 1919 în vechiul său post de căpitan comandant, la aceeaşi direcţie, din cauză că a fost înaintat la 1 octombrie 1918 în funcţia de subinspector, „fără să fi fost un raport de recomandaţiune din partea direcţiunei generale a porturilor şi a căilor de comunicaţie pe apă“32.

Lipsa nemotivată de la serviciu a subordonaţilor a fost o stare de fapt tolerată cu greu de A. Saligny şi, în consecinţă, la 3/16 noiembrie 1918 Nicolescu Dumitru M., impegat birou clasa I şi Dragne Stan V., impegat de birou clasa III, ambii din cadrul direcţiei generale a CFR au fost destituiţi „pentru lipsă nemotivată de la serviciu“33.

Regele Ferdinand, considerând că Guvernul de tranziţie prezidat de generalul Constantin Coandă şi-a îndeplinit misiunea, a solicitat demisia acestuia, aspect realizat la 29 noiembrie 191834. Formarea unui guvern liberal 14 Ibidem.

15 „Monitorul Oficial“, nr. 199, marţi, 27 noiembrie /10 decembrie 1918, p. 3467.

16 Ibidem.

17 Ibidem, nr. 208, sâmbătă 8/21 decembrie 1918, p. 3.657.

18 Ibidem.

19 8 lei/zi pentru căpitani şi ofiţeri, 7 lei/zi pentru şefii de echipaj şi maiştri şi 6 lei/zi pentru restul echipajului.

20 Secretar general al Ministerului Apărării (1904-1907). În Campania din 1916 a fost numit comandantul Armatei 1 (15 august-11 octombrie 1916, stil vechi). A mai îndeplinit funcţia de ministru al Lucrărilor Publice (29 ianuarie-4 martie

1918) în guvernul generalului Averescu.

21 2.197 din 21 august 1918, 2.279 din 30 august 1918, 2.348 din 4 septembrie 1918, 2.904 şi 2.905 din 15 octombrie 1918 şi 3.059 din 20 octombrie 1918.

22 „Monitorul Oficial“, nr. 195, miercuri, 24 noiembrie/4 decembrie 1918, p. 3.413.

23 Ibidem, nr. 197, sâmbătă, 24 noimbrie/7 decembrie 1918, p. 3.445-3.446.

24 Bădăluţă Petre la clasa I, Stoicescu Ioan la clasa a II-a, Bădulescu Constantin la clasa a III-a şi Popescu Florian la clasa a V-a.

25 „Monitorul Oficial“, nr. 195, miercuri, 24 noiembrie/4 decembrie 1918, p. 3.413.

26 Ibidem, nr. 204, duminică, 2/15 decembrie 1918, p. 3.574.

27 Ibidem, nr. 205, marţi, 4/17 decembrie 1918, p. 3.590-3.591.

28 Ibidem, nr. 204, duminică, 2/15 decembrie 1918, p. 3.574-3.575.

29 Ibidem, nr. 205, marţi, 4/17 decembrie 1918, p. 3.591.

30 Ibidem.

31 Ibidem, nr. 215, duminică, 16/29 decembrie 1918, p. 3.850.

32 Ibidem, nr. 248, sâmbătă, 2/15 februarie 1919, p. 4.986.

33 Ibidem, nr. 264, vineri, 22 februarie/7 martie 1919, p. 5.617.

95

condus de Ion I.C. Brătianu nu a însemnat sfârşitul carierei politice a lui A. Saligny în portofoliul de la Ministerul Lucrărilor Publice35, care a fost menţinut în funcţie graţie unei prietenii îndelungate cu familia Brătianu, într-un moment în care din punct de vedere financiar familia sa nu sta chiar pe roze36. Astfel, până atunci A. Saligny l-a refuzat în mai multe rânduri pe Ion I.C. Brătianu când acesta i-a solicitat să devină ministru, precizând că avea să accepte funcţia numai atunci când nu va mai avea ce să mănânce. Întâmplare sau nu, la data respectivă, conform Therezei Saligny, soţia inginerului, familia acestuia nu mai dispunea de fonduri care să-i permită să-şi facă piaţa.

Noul Executiv s-a confruntat cu problema ploilor abundente care au deteriorat podurile, drumurile şi clădirile de pe şoselele judeţelor Fălciu, Dorohoi, Botoşani şi Roman. Astfel, ridicarea nămolului adus de pârâul Răducăneni pe şoseaua judeţeană Iaşi-Huşi (jud. Fălciu), refacerea podului din lemn peste pârâul Bodesca (jud. Dorohoi), refacerea podeţelor de pe şoseaua Ştefăneşti-Ripiceni (jud. Botoşani) şi repararea cantoanelor de pe şoseaua Galbeni-Băceşti (jud. Roman), necesitau cheltuieli totale de 30.896 de lei. Din cauză că lucrările trebuiau executate în mod urgent, A. Saligny a cerut, la 3 decembrie 1918, aprobarea Guvernului pentru a le executa în regie37. Plata urma să se facă din fondul provenit din taxa de transport cereale pe şosele38. Consiliul de Miniştri a aprobat executarea lucrărilor în regie şi implicit modul de plată sugerat de A. Saligny, în Referatul nr. 21.39239.

Şi cum o problemă nu vine niciodată singură, A. Saligny a observat, în decembrie 1918, că grâul aflat în depozitele interne mai ajungea doar pentru 3-4 săptămâni. Singurele judeţe care mai aveau grâu în magazii au fost Doljul şi Mehedinţiul40. Se impunea importul de grâu „cât mai grabnic“, A. Saligny a precizat că în caz contrar: „suntem ameninţaţi de foamete“. Singura soluţie a fost în viziunea ministrului Lucrărilor Publice o intervenţie pe lângă Marile Puteri pentru a primi 50.000 de tone de grâu „din depozitele lor din Europa, de preferinţă din cele ce posedă aliaţii în portul Marsilia“41. Cheltuielile pentru transportul cerealelor, dar şi al articolelor de primă necesitate42 urmau să fie acoperite din fondul de război43. Sugestia lui Saligny a fost aprobată de Consiliul de Miniştri la 8 decembrie 1918, Ministerul Lucrărilor Publice fiind autorizat să negocieze cu societăţile de navigaţie Maritimă şi România pentru închirierea vapoarelor necesare44. Condiţiile de închiriere a vapoarelor prin Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe apă s-au stabilit în baza unui acord cu cele două societăţi. Din păcate, asigurarea vapoarelor a căzut în sarcina Ministerului Lucrărilor Publice. Calculând „riscurile de război ale vapoarelor“, A. Saligny a ajuns la concluzia că vasele societăţii România treceau de 20 de milioane de shilingi, iar cele ale Serviciului Maritim depăşeau 80 de milioane lei45. Închirierea vapoarelor s-a făcut pentru un an de zile, în baza Deciziei Guvernului, din 5 ianuarie 1919. Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe apă a plătit asigurări de război de 16 milioane de shilingi pentru vapoarele Olt, Siret şi Milcov, 3,5 milioane de shilingi pentru vasul Jiu şi 5 milioane pentru ambarcaţiunile Oltenia şi Muntenia46. Anghel Saligny a cerut, la 5 ianuarie 1919, un credit suplimentar de 12 milioane de lei pentru ca ministerul pe care îl conducea să plătească transportul materialelor cu navele închiriate. 5 milioane de lei au fost puşi la dispoziţia Legaţiei române din Paris, în condiţiile în care majoritatea cheltuielilor se făceau în străinătate47. Vapoarele aveau să execute până la 31 martie 1919, 20 de călătorii dus-întors, costul total al cărbunilor necesari deplasării în Marea Mediterană fiind de 2.200.000 lei48. Banii au fost aprobaţi de Guvern, însă, nu existau cărbuni pentru vapoare. Soluţia salvatoare a venit pentru A. Saligny, la 5 ianuarie 1919, de la Comandamentul generalului Berthelot care l-a informat că ruşii erau dispuşi să vândă cca 3000 tone de cărbuni49. Transportul acestora s-a făcut cu un vapor aflat sub pavilion românesc, plata cărbunilor şi a altor cheltuieli fiind de 1 milion de lei50. Penuria de cărbuni a afectat, de altfel, şi exploatarea căilor ferate din Vechiul Regat. De data asta, cărbunii salvatori i-au fost oferiţi lui A. Saligny de Consiliul Dirigent (28 ianuarie 1919), contra unui avans de 3.000.000 de lei51.

Cetăţenii români evacuaţi în Moldova din teritoriul ocupat în 1916 doreau să se întoarcă la vetrele lor, însă mulţi nu dispuneau de sumele necesare călătoriei. Dorind să evite conflictele dintre cei care călătoreau fără bilete de călătorie şi personalul feroviar sau fluvial al statului român, A. Saligny a cerut aprobarea ca transportul cetăţenilor români evacuaţi şi al bagajelor acestora „să se facă în mod gratuit atât pe căile ferate române, cât şi pe vasele navigaţiei fluviale“52. Consiliul de Miniştri a condiţionat, la 11 decembrie 1918, transportul pe căile ferate prin trenuri de evacuare compuse din vagoane de marfă, fără a impune, însă, limite la călătoriile cu vasele Navigaţiei Fluviale Române „pentru cei care pentru a se întoarce la locurile lor vor trebui a utiliza calea navigabilă a Dunării“53.

La 7 decembrie 1918, A. Saligny, „având în vedere urgenţa ce prezintă chestiunea punerii în bună stare a tuturor şoselelor şi controlul necesar a se exercita asupra activităţilor serviciilor de poduri şi şosele“, stabilea, prin Nota

34 Ion Mamina [ş. a.], op. cit., p. 27.

35 Ibidem.

36 Ion Ionescu, A. Saligny. Biografie, în „Buletinul Societăţii Politehnice“, an XXXIX, nr.5-6, mai-iunie, 1925, p. 442.

37 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D.A.N.I.C.), fond Jurnalele Consiliului de Miniştri (J.C.M.), dosar 14/1918, f. 8.

38 Ibidem, f. 8 (v.).

39 Ibidem, f. 9.

40 Cătălin Fudulu, Criza grâului, în „Ziarul de Duminică“, nr. 42 (309), vineri, 14 iulie 2006, p. 4, supliment la „Ziarul Financiar“, an VIII, nr. 1.925, vineri, 14 iulie 2006.

41 D.A.N.I.C., fond J.C.M., dosar 14/1918, f. 17.

42 Încălţăminte, îmbrăcăminte, articole sanitare, material rulant pentru căile ferate

43 D.A.N.I.C., fond J.C.M…, f. 17 (v).

44 Ibidem, f. 18.

45 Ibidem, dosar 15/1919, f. 37.

46 Ibidem, f. 38.

47 Ibidem, f. 40.

48 Ibidem, f. 39.

49 Ibidem, f. 44.

50 Ibidem, f. 45.

51 Ibidem, f. 266.

52 Ibidem, dosar 14-1918, f. 51.

53 Ibidem, f. 52.

96

cu nr. 21.909, formarea a 8 Inspectorate de poduri şi şosele54, fiecare urmând să fie condus de către un inginer-inspector general55. Dorind totodată să stabilească o unitate în executarea lucrărilor de construcţii ce se executau de către Ministerul Lucrărilor Publice, a considerat că este necesar să se treacă în subordinea ministerului său Direcţia serviciului lucrări noi de la Direcţia generală a căilor ferate, dezideratul său prinzând contur o dată cu Decretul nr. 3.798 din 21 decembrie 1918, când s-a înfiinţat „Direcţiunea construcţiunii de căi ferate“56. În atribuţiile acesteia intra studiul şi realizarea lucrărilor noilor linii de fier şi poduri metalice, în cazul în care nu se accepta construcţia lor de către Direcţia podurilor metalice57.

Primul război mondial a afectat şi portul Constanţa. Exploatarea acestuia nu se putea realiza fără reparaţii indispensabile la birourile Serviciului Porturilor Maritime, Serviciului Maritim, Vamă, Căpitănia Portului şi la clădirile pentru locuinţele personalului. Instalaţiile de apă, forţă şi iluminat trebuiau reparate şi repuse în funcţiune. Lipsea combustibilul58 necesar acestora59. Consiliul de Miniştri a aprobat, la 18 decembrie 1918, suma de 80.000 de lei pentru plata lucrărilor menţionate de A. Saligny, banii urmând să fie alocaţi din bugetul Ministerului Lucrărilor Publice pe anul 191860.

De lipsuri a fost afectată şi funcţionarea pe timp de iarnă a Direcţiei Generale a CFR din Muntenia şi Oltenia. Cum salariaţii nu puteau lucra în frig, A. Saligny a cerut, la 20 decembrie 1918, să se achiziţioneze 9.000 m3 de lemne de foc cu preţul de 41 lei/m3 de la I.C. Sassu61. Materialul lemnos trebuia încărcat în vagoane şi transportat, în maximum 2 luni, în staţiile Schitu Goleşti, Câmpulung, Slănic Prahova, Poiana şi Varbilău62. Lemnele au costat 369.000 de lei şi s-au plătit din fondul general de aprovizionare cu materiale al CFR63. Necesarul de lemn de foc a fost acoperit şi prin 250 de vagoane de lemne oferite, la 15 ianuarie 1919, Direcţiei Generale a CFR de Comandamentul trupelor din Transilvania. A. Saligny a cerut aprobarea Guvernului pentru a prelua lemnele din gara Braşov, cu preţul de 600 lei/vagon şi de a plăti 150.000 de lei, prin Banca Albina, Comandamentului trupelor din Transilvania64. Tranzacţia s-a plătit din fondul general de aprovizionări materiale al Direcţiei Generale CFR65. După cumpărarea celor 250 de vagoane cu lemne de foc, Comandamentul militar Sibiu a oferit Direcţiei Generale a CFR alte 2.000 de vagoane, însă, la preţul de 1.600 coroane pentru un vagon de 10.000 kg, ceea ce însemna o creştere a ofertei cu 400 coroane/vagon. A. Saligny a susţinut în cadrul Guvernului cumpărarea lemnelor de foc la preţul cerut de producător, „ţinând seamă pe de o parte de lipsa ce se simte de lemne de foc“ şi pentru a se evita o grevă a lucrătorilor66. Valoarea totală a furniturii a fost de 3.200.000 de coroane, echivalentul a 1.600.000 lei. Plata sumei s-a făcut aşa cum a sugerat A. Saligny, la 18 ianuarie 1919, din fondul general de aprovizionare al Direcţiei Generale a CFR67

Nici Ministerul Lucrărilor Publice nu a avutut rezolvată problema încălzirii pe timpul iernii. Comandamentul şi Serviciile Superioare ale armatei germane au avut sediul în localul Ministerului Lucrărilor Publice, iar în noiembrie 1918, când germanii s-au retras, au deteriorat instalaţiile de încălzire, pe unele chiar desfiinţându-le68. A. Saligny nu a putut evalua pagubele, însă, pentru reconstruirea şi refacerea instalaţiilor de încălzire s-a adresat fabricii Wolff din Bucureşti, singura capabilă să refacă în scurt timp „instalaţia de păcură la 5 cazane noi de încălzire cu păcură şi completarea lor cu toate aparatele şi racordurile necesare“, până la finele lui decembrie 191869. Referatul lui A. Saligny cu nr. 23.306/17 decembrie 1918 a fost luat în discuţia Consiliului de Miniştri abia la 31 decembrie, când s-a aprobat suma de 20.870 lei pentru refacerea instalaţiei de încălzire70.

O altă problemă care a îngreunat circulaţia pe calea ferată a fost determinată de distrugerea sau avarierea în timpul primului război mondial a clădirilor, staţiilor feroviare şi a mai multor poduri de cale ferată71. A. Saligny a fost interesat în primul rând, la 29 decembrie 1918, de refacerea podurilor pe care le-a proiectat personal, aşa cum a fost cazul celor de peste Borcea şi cele de cale ferată şi şosea de peste Siret la Cosmeşti. Repararea podurilor menţionate, precum şi a celorlalte „pentru care vom da dispoziţiuni“ necesita un credit de 5.000.000 de lei, cerut de A. Saligny din fondurile de război72. În cazul în care Direcţia Podurilor Metalice nu putea plăti în totalitate personalul, studiile şi executările podurilor de cale ferată, creditul urma să fie completat pe baza devizelor întocmite. Pe toată durata executării lucrărilor, Ministerul Lucrărilor Publice, prin Direcţia Podurilor Metalice, „lua în stăpânire (…) toate materialele aprovizionate şi întreg utilajul, conform deciziei Consiliului de Miniştri“73. Abia la 18 ianuarie 1919, A. Saligny a precizat că 18 poduri au fost distruse în timpul războiului, fiind refăcute ca poduri provizorii, iar alte 16 poduri au fost distruse de militarii germani în retragere74. A. Saligny a primit 2.500.000 de lei din fondul de război

54 Reşedinţele urmau să fie la Craiova, Piteşti, Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Bârlad, Roman şi Iaşi.

55 „Monitorul Oficial“, nr. 210, marţi, 11/24 decembrie 1918, p. 3.706.

56 Ibidem, nr. 222, sâmbătă, 29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919, p. 4.098-4.099.

57 Ibidem.

58 Motorină şi păcură.

59 D.A.N.I.C., fond J.C.M., dosar 14/1918, f. 123.

60 Ibidem, f. 124.

61 Cătălin Fudulu, Ameninţarea frigului, în „Ziarul de Duminică“, nr. 30 (312), vineri, 4 august 2006, p. 4, supliment la „Ziarul Financiar“, an VIII, nr. 1.940, vineri, 4 august 2006.

62 D.A.N.I.C., fond J.C.M., dosar 14/1918, f. 161.

63 Ibidem, f. 162.

64 Ibidem, dosar 15/1919, f. 125.

65 Ibidem, f. 126.

66 Ibidem, f. 156.

67 Ibidem, f. 157.

68 Ibidem, dosar 14/1918, f. 246.

69 Ibidem.

70 Ibidem, f. 247.

71 Cătălin Fudulu, Poduri afectate de război, în „Ziarul de Duminică“, nr. 20 (302), vineri, 26 mai 2006, p. 4, supliment la „Ziarul Financiar“, an VIII, nr. 1.890, vineri, 26 mai 2006

72 D.A.N.I.C., fond J.C.M., dosar 14/1918, f. 229.

73 Ibidem, f. 230.

74 D.A.N.I.C., fond J.C.M., dosar 15/1919, f. 158.

97

pentru repararea celor 34 de poduri „din teritoriul fost ocupat“75. Cu toate acestea, funcţionarii Serviciului de poduri şi şosele nu se puteau deplasa, din cauză că automobilele Serviciului au fost rechiziţionate de Armata Română în timpul războiului, multe fiind distruse sau pierdute. Cele care funcţionau „se găsesc încă în serviciul armatei“76. Cum supravegherea modului de întreţinere a şoselelor a podurilor şi a noilor lucrări de comunicaţii din România necesita automobile din cauza distanţelor mari, A. Saligny a cerut, la 28 ianuarie 1919, aprobarea Guvernului pentru ca Ministerul Industriei şi Comerţului (MIC) să cumpere din străinătate pentru Ministerul Lucrărilor Publice, „pe calea pe care o va găsi cea mai avantagioasă“, 50 de automobile cu tot cu piese de schimb77. Guvernul a aprobat cumpărarea a 50 de automobile şi a pieselor de rezervă necesare în limita sumei de 500.000 lei. Banii proveneau din fondurile MR şi urmau să fie folosiţi de comisiile de aprovizionare din străinătate ale MIC78.

A. Saligny a dorit ca repararea staţiilor CFR să se facă în regie şi în regim de urgenţă, „pentru a se face locuibile de către personal“79. În acest context a cerut, la 15 ianuarie 1919, un credit de 4.500.000 lei din bugetul general al statului. Membrii Executivului nu au avut obiecţii80. Problema a fost că hoţii demontau liniile distruse. Pentru protejarea liniei Folteşti-Vadul lui Isac-Vulcăneşti-Ialpug (Basarabia), A. Saligny a cerut, la 28 ianuarie 1919, demontarea acesteia şi transportarea „materialelor de cale“ în depozitele din Folteşti, Vulcăneşti şi Ialpug81. Guvernul a aprobat demontarea liniei amintite şi i-a alocat lui A. Saligny suma de 265.000 lei din bugetul statului82.

Constatând că funcţionarea Consiliului Tehnic Superior (CTS) a fost suspendată în perioada în care România a fost angrenată în război (1916-1918), Saligny a încercat să-l reorganizeze, întocmind un proiect de lege şi un regulament. Ambele au fost aprobate de Consiliul de Miniştri, la 18 decembrie 1918, şi de Regele Ferdinand prin Decretul cu nr. 3.796/21 decembrie 191883. Prin această reorganizare CTS trebuia să devină un redutabil organ de control al tuturor lucrărilor publice ce erau executate de către stat, judeţe, comune şi aşezăminte publice puse sub controlul Statului84. Elie Radu, inginer-inspector general clasa I, a fost numit preşedinte al CTS, în timp ce lui Nicolae Vasilescu Karpen i-a revenit funcţia de director85.

În urma demersurilor lui A. Saligny, Asociaţia Generală a Inginerilor din România (AGIR) a fost recunoscută, la 21 decembrie 1918, ca persoană morală şi juridică prin Decretul cu nr. 3.800, dorindu-se „solidaritatea tuturor inginerilor din România pentru cea mai folositoare întrebuinţare în activitatea viitoare a ţărei şi pentru protejarea intereselor morale şi materiale ale profesiunei (…), îngrădirea titlului de inginer la adevăraţii ingineri (…), stabilirea raporturilor adevărat colegiale între ingineri (…), susţinerea intereselor profesionale ale inginerilor“86. AGIR a fost înfiinţată în toamna anului 1918, având în componenţa sa 300 de ingineri de diferite specialităţi. În opinia lui A. Saligny, Societatea avea ca obiective să susţină interesele „morale şi materiale ale profesiunii de inginer şi organizarea cunoştinţelor şi puterii de muncă a inginerilor pentru opera de refacere economică a ţării“87.

La 21 decembrie 1918, prin Decretul regal cu nr. 3.798, în baza Raportului lui A. Saligny cu nr. 23.921/1918, se desfiinţa Direcţiunea generală de poduri şi şosele, studii şi construcţii, fiind înlocuită cu două organisme independente între ele88, dar ambele aflate în subordinea Ministerului Lucrărilor Publice şi conduse de directori cu gradul de inspector general. Atribuţiile Direcţiei generale de poduri şi şosele erau acelea de „întreţinere a şoselelor naţionale, judeţene şi comunale, a podurilor şi a tuturor lucrărilor aflate pe şoselele din întreaga ţară“, în timp ce Direcţia de studii şi construcţii urma să se ocupe cu „efectuarea studiilor şi executarea lucrărilor pentru şosele şi poduri de şosele89. În baza decretului amintit anterior, se mai înfiinţa Direcţia podurilor metalice şi Inspectoratul căilor ferate particulare. Direcţia podurilor metalice trebuia să realizeze studii şi să execute lucrări pentru poduri noi metalice pe căile ferate şi şosele conform însărcinărilor Ministerului Lucrărilor Publice, având în subordine Serviciul reconstruirii podurilor căruia trebuia să-i remită, după finalizare, proiectele de reparare şi consolidare a podurilor existente pe reţeaua CFR, precum şi de construcţia a unor poduri noi90. Inspectoratul căilor ferate particulare avea reşedinţa la Bucureşti, depindea de Ministerul Lucrărilor Publice şi trebuia să controleze şi să exploateze căile ferate particulare91. Directorul general şi subdirectorul de poduri şi şosele, directorii şi subdirectorii serviciilor de construcţii, inspectorii şi subinspectorii căilor ferate particulare urmau să fie numiţi prin decret regal, dar numai după recomandarea Ministerului Lucrărilor Publice 92. Până la întocmirea unui regulament general, direcţiile, serviciile şi inspectoratul nou înfiinţate urmau să funcţioneze în baza unei decizii ministeriale93. Reorganizarea structurală a Direcţiei de poduri şi şosele nu s-a realizat doar din punct de vedere regulamentar, ci şi din punctul de vedere al forurilor de conducere: Dimitrie Bănescu, inspector general cl. a II-a la poduri şi şosele, a fost promovat în funcţia de subdirector general la poduri şi şosele, în timp ce Ioan B. Ionescu, inginer ordinar cl. a III-a la direcţia generală a CFR, a fost transferat de la 1 ianuarie 1919, la

75 Ibidem, f. 159.

76 Ibidem, f. 286.

77 Ibidem, 287.

78 Ibidem.

79 Ibidem, f. 128.

80 Ibidem.

81 Ibidem, f. 268.

82 Ibidem, f. 269.

83 „Monitorul Oficial“, nr. 222, sâmbătă, 29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919, p. 4.098-4.099.

84 D.A.N.I.C., fond J.C.M., dosar 14/1918, f. 140.

85 „Monitorul Oficial“, nr. 223, duminică, 30 decembrie 1918/12 ianuarie 1919, p. 4.128.

86 Ibidem.

87 D.A.N.I.C., fond J.C.M., dosar 14/1918, f. 134.

88 Direcţia generală de poduri şi şosele şi Direcţia de studii şi construcţii.

89 Ibidem.

90 Ibidem.

91 Ibidem.

92 Ibidem.

93 Ibidem.

98

Direcţia generală de poduri şi şosele94. De asemenea, Anghel Dumitrescu, inginer-şef cl. I, subdirector al Serviciului pentru construirea şi consolidarea podurilor, a fost numit subdirector de „studii şi construcţiuni“95. Pentru sporirea şi completarea numărului funcţionarilor din cadrul CFR, Anghel Saligny a hotărât ca întreg personalul scos la pensie, în baza suspendării din iulie 1918 a Legii inamovibilităţii, să fie reprimit în serviciu, anulându-se pensionarea şi plătindu-se un avans asupra drepturilor pe lunile octombrie şi noiembrie 191896. Funcţionarii pensionaţi, însă, din cu totul alte cauze, urmau să fie reprimiţi în activitate numai la cererea lor expresă şi doar în cazul în care se considera aportul lor imperios necesar în cazul serviciului97.

O analiză amănunţită l-a determinat pe A. Saligny să considere că Regulamentul referitor la personalul şi organizarea administraţiei CFR, promulgat la 4 octombrie 1918, nu mai era fiabil în ceea ce privea art. 35, litera a, alineatul II, revenind la textul Regulamentului promulgat la 8 aprilie 1910: „Totuşi funcţiunea de subinspector în serviciul mişcărei se poate acorda şi şefilor de gară sau controlorilor principali, cu aptitudini speciale şi conduită exemplară, fără ca aceştia să posede titluri academice“98. Se elimina, prin revenirea la alineatul amintit, obligativitatea candidaţilor de a avea o vechime de cel puţin 15 ani în acelaşi serviciu şi cunoaşterea perfectă a serviciului ce execută99. A. Saligny a cerut, la 3 ianuarie 1919, şi modificarea art. 6,7 şi 17 din Legea de exploatare a CFR în momentul în care a constatat că reţeaua de căi ferate, care se afla în exploatarea Statului, era mult mai întinsă decât aceea ce exista în momentul în care s-a întocmit legea amintită100. Potrivit art. 6, organizarea şi controlul executării serviciului se făcea de către Direcţia Generală a CFR. Aceasta era condusă de un director general, remunerat cu 1.500 lei/ lună, care avea sarcina de a conduce afacerile exploatării în numele ministrului (art. 7)101. Direcţiei Generale îi revenea şi plata personalului liniilor ferate din Transilvania, pe care le avea în exploatare în baza Decretelor regale nr. 3.631 şi 3.632/1919. Cum însă, banii din bugetul Ministerului Lucrărilor Publice nu au fost suficienţi pentru a acoperi salariile acestora în perioada 18 ianuarie-1 martie 1919, A. Saligny a cerut în şedinţa Consiliului de Miniştri, la 12 ianuarie 1919, suma de 5.000.000 de lei din bugetul general al statului102. Cererea lui A. Saligny a fost aprobată în aceeaşi zi103.

O altă prioritate a lui A. Saligny, la 8 ianuarie 1919, a fost Legea pentru organizarea corpului tehnic, promulgată prin Decret regal nr. 2.399/9 iunie 1894 şi Regulamentul legii, promulgat prin Decretul regal nr. 566/8 februarie 1900 care trebuiau adaptate la cerinţele momentului104. Astfel, potrivit articolului 8 revizuit, inginerii ordinari clasa a III-a trebuiau recrutaţi dintre absolvenţii cu diplomă ai Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele (SNPS) sau ai şcolilor tehnice superioare din străinătate, ale căror diplome erau considerate echivalente cu diplomele SNPS, dar urmau să fie promovaţi ca ingineri ordinari cl. a III-a numai după ce efectuau trei ani de stagiu105. Articolele 9 şi 10 prevedeau că înaintările în gradul de inginer ordinar cl. a II-a şi inspector general cl. a II-a se realizau în baza unei liste prezentate Ministerul Lucrărilor Publice de către Consiliul înaintărilor în corpul tehnic, care trebuia să propună pentru fiecare grad toţi inginerii neavansaţi în anul anterior. Erau excluşi, însă, cei care aveau sancţiuni106. Regulamentul pentru aplicarea legii corpului tehnic a fost promulgat de Regele Ferdinand prin Decretul regal cu nr.125/10 ianuarie 1919, legea amintită având modificate, în total, 12 articole107.

O atenţie deosebită a fost acordată decretelor publicate în Monitorul Oficial şi, nu de puţine ori, a trebuit să se intervină cu rectificări din cauza unor „erori de manuscris“. Astfel, s-a adăugat la textul publicat în Monitorul Oficial nr. 232/12 ianuarie 1919, la Decretul regal nr. 126/10 ianuarie 1919, după cuvântul „partea“, cuvintele „tehnică cât şi în ceea ce priveşte partea administrativă“, şi cuvântul „definitive“ după cuvântul „situaţiunile“108.

La 15 februarie 1919, un decret sec al Regelui Ferdinand aducea la cunoştinţa opiniei publice despre demisia lui A. Saligny din funcţia de ministru al Lucrărilor Publice, fără să precizeze, însă, motivele acesteia, prezentându-l apoi pe noul ministru al Lucrărilor Publice: „Văzând demisiunea ce Ne-a înfăţişat d. A. Saligny, ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul lucrărilor publice, Am decreta şi decretăm:

Art 1. Această demisie se primeşte de noi. (…) Art 4. D. Al. Constantinescu, ministrul nostru secretar de Stat la departamentul industriei şi comerţului este

însărcinat cu interimatul Ministerului Lucrărilor Publice“. Demisia lui A. Saligny a oferit un nou prilej presei democratice de a critica guvernarea „brătienistă“:

„Administraţia liberală exasperează proverbiala răbdare a românului. (…) Pe când toată pleava brătienistă îşi poartă în compartimente special încălzite toate rubedeniile până la a zecea spiţă cu căţeii lor împanglicaţi, mulţimea călătoreşte pe vagoane, ori pe culoare cu geamurile sparte în bătaia crivăţului. (…) Pe când răbdăm cu toţii frigul iernei, edilii ne promit lemne pe la anul viitor şi în aşteptare pun stăpânire pe puţinele vagoane sosite pentru a le încălzi digestia. Iar când deznădăjduită mulţimea protestează, dânşii sătui, aprovizionaţi pe o jumătate de an, cu cămările şi pivniţele ghiftuite, ne ameninţă cu demisiunea.

94 Ibidem, nr. 228, duminică, 6/19 ianuarie 1919, p. 4.313.

95 Ibidem, nr. 229, miercuri, 9/22 ianuarie 1919, p. 4.351.

96 „Dimineaţa“, an XIII, nr. 4.573, vineri, 4 ianuarie 1919, p. 1.

97 Ibidem.

98 „Monitorul Oficial“, nr. 229, miercuri, 9/22 ianuarie 1919, p. 4.351.

99 Ibidem.

100 D.A.N.I.C., fond J.C.M., dosar 15/1919, f. 23.

101 Ibidem, f. 24.

102 Ibidem, f. 107.

103 Ibidem, f. 108.

104 „Monitorul Oficial“, nr. 231, vineri, 11/24 ianuarie 1919, p. 4.422-4.424.

105 D.A.N.I.C., fond J.C.M., dosar 15/1919, f. 58.

106 „Monitorul Oficial“, nr. 231,…, p. 4.422-4.424.

107 Ibidem.

108 Ibidem, nr. 237, vineri, 18/31 ianuarie 1919, p. 4.633.

99

După d. Saligny, d. Hălăceanu, după d. Hălăceanu, domnul Perieţeanu şi aşa mai departe cu aere de victime ne părăsesc indignaţi de ingratitudinea noastră.

Plece. Lăsaţi-ne să răsuflăm. Ne vom căra singuri şi pâinea, şi lemnele, vom umbla goi şi flămânzi; dacă s-ar putea umbla mai goi şi mai flămânzi ca sub dulcea administraţie liberală. Dar plece cu toţii odată. Ducă-se“109.

109 „Adevărul“, an XXXII, nr. 1.078, marţi, 19 februarie 1919, p. 1.

100

PROBLEMA DOBROGEANĂ LA FINELE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL (1918-1919)

Drd. George UNGUREANU Pentru români, sfârşitul primei conflagraţii mondiale a însemnat nu doar reunirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei cu statul naţional, ci şi restabilirea suveranităţii depline asupra Dobrogei, până la hotarul româno-bulgar consfinţit în august 1913. Intrarea României în război alături de Antantă (15/28 august 1916) a reprezentat, pentru guvernul de la Sofia, ocazia mult aşteptată de a revendica întreaga Dobroge, până la Gurile Dunării, unele oficialităţi bulgare de prim rang cerând chiar lichidarea statalităţii româneşti1. Aspiraţiile maximaliste bulgare în teritoriile dintre Dunăre şi Mare s-au lovit de opoziţia Germaniei şi a Turciei, prima nedorind o joncţiune bulgaro-rusă, iar cea de a doua fiind influenţată de atitudinea musulmanilor din zonă. Acţiunile iredentiste bulgare au cunoscut un moment de vârf la 17-18 decembrie 1917 când, în cadrul unui Congres organizat ad-hoc la Babadag, fără participarea românilor şi a altor grupuri etnice (greci, armeni, germani etc.) şi cu reprezentarea formală a musulmanilor, s-a cerut alipirea integrală a Dobrogei la Bulgaria2. La începutul lui 1918, obiectivele bulgare au depăşit Dunărea. Astfel, Dimităr Tončev punea problema Brăilei, unde fusese înfiinţată în 1869, Academia Bulgară3, iar în Basarabia meridională (Bugeac) aveau loc agitaţii naţionaliste bulgare pe fondul tulburărilor din fostul imperiu al Romanovilor4. În replică, la 4 martie 1918, Alexandru Marghiloman trimitea un memoriu reprezentanţilor Puterilor Centrale, Mackensen, Kühlman şi Czernin; documentul era consacrat exclusiv problemei dobrogene şi includea două argumente de ordin politic (atitudinea populaţiei din zonă, pericolul întăririi Bulgariei şi a slavismului)5. Deznodământul efemer de la Buftea este cunoscut. Bulgaria a obţinut doar partea meridională a Dobrogei (puţin mai mare decât teritoriul pierdut în 1913), restul fiind transformat într-un condominium al statelor din Quadrupla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria)6. Nedobândirea integrală a Dobrogei a reprezentat lovitura de graţie pentru guvernul Vasil Radoslavov, al cărui şef semnase personal Pacea de la 24 aprilie/7 mai 19187. La 21 iunie 1918 a fost instaurat un nou guvern condus de preşedintele Partidului Democrat, Aleksandăr Malinov8, a cărui familie era originară din Basarabia de Sud. Noul prim-ministru de la Sofia a jucat pe lângă Antantă un rol foarte asemănător cu cel avut de Marghiloman pe lângă Puterile Centrale (expresiile „guvern Malinov“ şi „guvern Marghiloman“ aveau să devină uzuale în limbajul politicienilor de pe cele două maluri ale Dunării). După ce a restituit Turciei teritoriile cedate de aceasta în 1915, cu ocazia intrării în război, Malinov a reuşit să obţină consimţământul aliaţilor Bulgariei pentru anexarea întregii Dobroge, actul fiind semnat la Berlin, la 25 septembrie 19189. Între timp, la Babadag se desfăşurase un al doilea Congres Naţional Bulgar10, iar oferta Berlinului transmisă României (restituirea „Dobrogei Vechi“ - jud. Constanţa şi Tulcea, contra neutralităţii), rămăsese fără răspuns11. Pe de altă parte, evenimentele evoluaseră rapid în direcţia ieşirii Bulgariei din război. Chiar în ziua încheierii acordului de la Berlin privind Dobrogea, cabinetul Malinov decidea să ceară armistiţiu, iar Aleksandăr Stamboliiski era eliberat din închisoare12. Mediat de către reprezentanţii S.U.A. (cu care Bulgaria nu se aflase oficial în stare de război)13, Armistiţiul de la Salonic (29 septembrie 1918) a fost semnat din partea Bulgariei de către ministrul de finanţe Andrej Ljapčev (prim-ministru între 1926-1931), generalul Ivan Lukov, comandantul Armatei a IV-a şi binecunoscutul diplomat Simeon Radev, care reprezentase interesele Bulgariei la Bucureşti14. Un real succes al guvernului Malinov l-a constituit prevederea conform căreia Bulgariei i se permitea să păstreze trei divizii în nord-estul ţării, inclusiv în Dobrogea, spre deosebire de Macedonia Vardar şi Macedonia egeeană, care trebuiau evacuate imediat15. În felul acesta, problema dobrogeană a rămas în suspensie până la încheierea Tratatului de la Neuilly sur Seine, provincia dintre Dunăre şi Mare continuând să facă obiectul disputei deschise între România şi Bulgaria. Disputa între cele două părţi poate fi urmărită pe două teatre de confruntare, cel al Conferinţei de Pace (la nivelul propagandei şi al manevrelor diplomatice) şi cel provincial (la nivelul structurilor instituţionale, al atitudinii populaţiei şi al organizaţiilor iredentiste). Prevederile actului de la 29 septembrie 1918 referitoare la Dobrogea nu sunt în totalitate rodul unei neglijenţe sau ignoranţe din partea reprezentanţilor Antantei. Pur şi simplu, în cercurile britanice, chiar franceze, ca să nu mai vorbim de cele americane, exista o anumită înţelegere faţă de Bulgaria. În vara anului 1918, la Londra şi Paris prevala ideea că în acord cu principiul naţionalităţilor, Dobrogea nordică ar fi trebuit să rămână României, cea sudică sau Cadrilaterul urmând a reveni Bulgariei, cu eventuala excepţie a Silistrei16. Ideea rectificării frontierei dobrogene în favoarea Bulgariei era expusă de către secretarul de stat nord-american, Lansing, la data de 21 septembrie 1918, în faţa 1 I. N. Roman, Cuvinte, gesturi, proiecte bulgăreşti…, în „Analele Dobrogei“, anul I, Cernăuţi, 1920, p. 137.

2 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria Dobrogei, ediţia a II-a, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998, p. 389-390.

3 Al. Marghiloman, Note politice, ediţie Stelian Neagoe, vol. III, Bucureşti, Editura Scripta, 1995, p. 142.

4 Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (A.M.A.E.), fond România (1920-1944), vol. 381 - minoritatea bulgară, f. 443.

5 Arhivele Militare Române (A.M.R.), fond Marele Cartier General (M.C.G.), dosar nr. crt. 2987, f. 129-131.

6 ***, România în anii Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1987, vol. II, p. 440.

7 Ibidem.

8 Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor (1804-1945), ediţie Lucian Leuştean, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 206.

9 Nissan Oren, Revolution Administrated Agrarianism and communism in Bulgaria, Baltimore, 1973, p. 7.

10 Veličko Gheorghiev, Stajko Trifonov, Istorija na Bălgarite (1878-1944) v dokumenti, T. II (1912-1918), Sofia, Proveta, 1996, p. 476.

11 ***, Istoria militară a poporului român, vol. V (1878-1919), Bucureşti, Editura Militară, 1988, p. 483.

12 Nissan Oren, op. cit., p. 7.

13 Alberto Basciani, Un conflitto balcanico - la contesa fra Romania e Bulgaria in Dobrugia del Sud (1918-1940), Cosenza, Editura Periferia, 2001, p. 37.

14 Dimităr J. Mitev, L'Entente et l'armistice de Salonique (1918), în Études Balkaniques, Sofia, nr. 3/1988, p. 81.

15 V. Gheorghiev, St. Trifonov, op. cit., p. 733-734.

16 Nicolina Ursu, Dobrogea în faţa Conferinţei de Pace de la Paris, în vol. România în ecuaţia păcii şi a dictatului (coord. Gh. Nicolescu), Piteşti, Editura Paralela 45, 2001, p. 113.

101

preşedintelui W. Wilson17. Pe lângă înţelegerea din partea învingătorilor, Bulgaria învinsă mai avea un atu în faţa României, beneficiind de o campanie propagandistică foarte bine organizată. Dintre zecile de lucrări propagandistice bulgare referitoare la Dobrogea, care au apărut în contextul anilor 1918-1919, în perspectiva Conferinţei de Pace, amintim volumul de 348 de pagini intitulat La Dobroudja. Apărut sub egida Uniunii Artiştilor Savanţilor şi Scriitorilor Bulgari în anul 1918, volumul se prezintă ca o colecţie de studii şi articole semnate de personalităţi ştiinţifice bulgare (A. Iširkov, V. N. Zlatarski, St. Miletiči, K. Skopil, Ivan St. Romansky, M. Arnaudov, St. Čilinghirov, D. Michaikov şi V. Mollov) abordând aspecte foarte diverse (de la trecutul istoric la perspectivele economice, neuitând nici de amănuntele pedologice). O serie de broşuri redactate în limba franceză căutau să prezinte administraţia românească în curs de reinstalare în Dobrogea, drept incompetentă şi urmărind scopuri de vendetă18. Inferioritatea României la capitolul propagandă este atât de ordin cantitativ (la zecile de volume şi broşuri bulgare, românii răspundeau prin câteva broşuri semnate N. P. Comnen, I. N. Roman, Vasile Stoica, Emil Brancovici şi printr-un volum coordonat de Constantin Moisil19, bunicul pe linie maternă al doamnei Zoe Petre), cât şi ca arie de abordare. Practic, lucrările româneşti în cauză, deşi logice şi argumentate ca structură, se refereau în cvasi-exclusivitate la Dobrogea de Nord, reliefând avantajele ei strategice şi realizările româneşti în zonă, iar acest caracter lacunar nu a scăpat în anii interbelici remarcilor unui propagandist precum Ivan St. Penakov20. În cadrul Conferinţei de Pace, au fost vehiculate, mai ales din partea diplomaţilor nord-americani şi britanici, numeroase planuri şi scenarii de retrocedare, totală sau parţială, a Cadrilaterului către Bulgaria21. Dintre acestea, remarcăm propunerea expusă de Lansing, la 3 martie 1919, în sensul realizării unui compromis teritorial româno-bulgar prin cedarea parţială a Dobrogei de Sud, pe baze etnice. Mai concret, pornind de la datele recensământului bulgar din 1910 pentru Valea Timocului şi Cadrilater şi de la cele oferite de recensământul românesc din 1912, pentru judeţele Constanţa şi Tulcea, diplomatul american propunea cedarea către Bulgaria a circa 2/3 din Cadrilater, cu oraşele Balcic, Bazargic, Dobriči şi Cavarna, astfel încât numărul etnicilor bulgari din Dobrogea românească să devină egal cu cel al românilor din nordul Bulgariei (Valea Timocului etc.)22. S-ar fi creat astfel premisele unui schimb de populaţie echitabil între cele două state, operaţiune care, la rândul său, avea mari şanse de a preveni reaprinderea focarelor iredentiste (aprecierea noastră are în vedere ideea generală de compromis, nu neapărat planul Lansing). Ideea unei apropieri româno-bulgare, bazată pe concesii reciproce, era susţinută şi de către Italia, care căuta să izoleze statul iugoslav23, aliatul Franţei, care, la rândul său, susţinea constant poziţia României24. În ciuda faptului că existau argumente serioase în favoarea variantei partajării Cadrilaterului, soluţia respectivă nu s-a putut impune. Pentru ambiţiosul Ionel Brătianu era o imposibilitate morală şi materială ca o Românie care luptase de partea învingătorilor să cedeze teritorii unui stat învins, care se comportase atât de agresiv în anii 1916-1918. Orgoliile şi resentimentele româneşti erau alimentate şi de conduita reprezentanţilor bulgari la Forumul Păcii. Astfel, în aprilie 1919, delegaţia condusă de primul-ministru T. Todorov a revendicat oficial întreaga Dobroge, pretenţie reiterată în toamnă25. Unele surse, inclusiv bulgare interbelice, menţionează existenţa unor contacte discrete româno-bulgare în vara anului 1919, având ca scop un aranjament teritorial în chestiunea dobrogeană; conform surselor respective, negocierile au eşuat din cauza intransigenţei bulgarilor, care ar fi pretins cea mai mare parte a Dobrogei26. Atitudinea delegaţiei bulgare în capitala Franţei a anihilat, mai mult decât orice, atu-urile reale pe care le deţinea ţara lor la începutul lui 1919. Mai notăm replica dată de către Oreste Tafrali delegatului britanic Alan Leeper, un simpatizant al cauzei bulgare. Confruntat cu invocarea argumentului „dreptului la autodeterminare“ (deşi, diplomatul britanic trecea cu vederea opţiunea musulmanilor sud-dobrogeni) O. Trafali ridică problema românilor de pe Valea Timocului, din nord-estul Serbiei27. Cum s-a desfăşurat în Dobrogea, mai ales în Cadrilater, conflictul româno-bulgar imediat postbelic? Pe plan administrativ, transferul de autoritate s-a desfăşurat lent, Dobrogea fiind, practic, ultima provincie reintegrată sub suveranitatea statului român, deşi făcuse parte din acesta înainte de declanşarea conflagraţiei mondiale. După demersuri insistente ale autorităţilor guvernamentale române Consiliul Interaliat a decis, la sfârşitul lui noiembrie 1918, înlocuirea administraţiei bulgare din Dobrogea cu administraţia civilă românească28, dar numai „sub protecţia şi controlul trupelor aliate“29. Intrarea unităţilor armatei române s-a făcut progresiv, între mai şi decembrie 191930. Până atunci, nordul provinciei dintre Dunăre şi Mare a fost ocupat de trupe franceze, iar sudul, la început de către trupe engleze, înlocuite ulterior de unităţi italiene31. În noiembrie 1919, populaţia dobrogeană, inclusiv cea din judeţele Durostor şi Caliacra, a luat parte la 17 Sherman David Spector, Romania at the Peace Conference from Paris (1919-1920). A study on the diplomacy of Ion I. C. Brătianu, ediţie V. F. Dobrinescu, Iaşi, Editura Institutul European, 1995, p. 193.

18 A.M.R., fond M.C.G., dosar nr. crt. 2903, f. 24.

19 ***, La Dobrugea roumaine, coord. Constantin Moisil (autori: N. Iorga, I. N. Roman, dr. N. Sadoveanu, Al. Lapedatu, G. Murgoci, G. Vâlsan, Constantin Brătescu), Bucureşti, 1919.

20 Ivan St. Penakov, Le problème de la Dobroudja de Sud, Sofia, 1940, p. 18-22.

21 V. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, Gh. Nicolescu, Relaţii politico-diplomatice şi militare româno-italiene (1914-1947), Piteşti-Craiova, Editura Intact, 1999, p. 88-93; Antonina Kuzmanova, Ot Njoi de Krajova. Văprosăt za Južna Dobrudža v

meždunarodnite otnošenija (1919-1940), Sofia, 1989, p. 36-45.

22 Sherman David Spector, op. cit., p. 151-152.

23 Alberto Basciani, op. cit., p. 43; Francesco Guida, La politica italiana nei confronti della Bulgaria doppo la prima guerra mondiale (la questione di Dobrugia), în Études Balkaniques, Sofia, nr. 1/1983, p. 57.

24 Gh. I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919, Bucureşti, 1940.

25 Constantin Iordan, România şi relaţiile internaţionale în sud-estul Europei (1919-1924), Bucureşti, Editura All, 1999, p. 39.

26 Robert Machray, The Eastern Question Revived. Bulgaria claims on Rumania, London, 1939, p. 36; A.M.A.E., fond Bulgaria (1920-1944), vol. 69 - relaţii cu România (1920-1924), f. 43.

27 O. Trafali, Apărarea României transdanubiene în străinătate, în „Analele Dobrogei“, an, II, Cernăuţi, 1921, 1921, p. 28-29.

28 A.M.R., fond M.C.G., dosar nr. crt. 2002, f. 5.

29 Dimităr J. Mitev, loc. cit., p. 86-87.

30 Nicolina Ursu, loc. cit., p. 119-120.

31 Ibidem.

102

alegerile care au desemnat primul Parlament al României Mari. De menţionat că, în Cadrilater, dintre cei 15 parlamentari aleşi, patru erau musulmani, trei macedoromâni şi unul singur era bulgar, în persoana lui Vasile Holevici, şeful comunităţii bulgare din Cavarna32. Populaţia musulmană din Cadrilater, majoritară conform chiar unor surse americane pro-bulgare33, a primit, în general, cu satisfacţie reinstaurarea stăpânirii româneşti. Actul a 101 notabili turci din cele două judeţe sud-dobrogene, care au semnat în februarie 1919 un apel în favoarea cauzei bulgare34 s-a dovedit a fi un gest superficial, efemer şi conjunctural, urmările sale aneantizându-se în următoarele luni. Pe această linie se înscrie atât participarea a mii de musulmani, alături de români, greci şi dobrogeni de alte etnii, la demonstraţia din 29 mai 1919, desfăşurată la Constanţa35, cât şi apelul adresat două luni mai târziu, clamând dezideratul stabilirii graniţei pe linia Rusciuk-Varna36. Va fi contribuit la această evoluţie, pe lângă tradiţionala fobie turco-bulgară şi lipsa de abilitate a unor nuclee iredentiste bulgare, care au vehiculat lozinci de genul „Până la Gurile Dunării nu este loc pentru picior străin!“37. Populaţia bulgară, net minoritară în „Dobrogea Veche“ şi surclasată numeric de musulmani în Cadrilater, nutrea o mare încredere, aproape iraţională, în perpetuarea stăpânirii bulgare în zonă38. Atitudinea aceasta era încurajată şi de conduita unor ofiţeri şi soldaţi din trupele de ocupaţie ale Antantei, ceea ce a favorizat noi tentative bulgăreşti de a le capta bunăvoinţa. Exemplul cel mai elocvent este cel al trupelor italiene. Soldaţii italieni au permis etnicilor bulgari sărbătorirea zilei de 24 mai (ziua sfinţilor Chiril şi Metodiu)39, dar şi alte manifestări antiromâneşti40. Pentru a câştiga şi mai mult sprijin din partea lor, notabilităţile bulgare din zonă nu au cruţat nici un mijloc. Cităm dintr-un document de arhivă: „Bulgarii […] întrebuinţează chiar femeile şi fetele lor pentru a captiva pe italieni şi a le câştiga simpatia. Se crede că uzează şi de mijloace băneşti şi că ambele mijloace dau bune roade, corupând şi pe unii ofiţeri superiori. Doamnele şi domnişoarele bulgare, sub motiv că fac operă naţională, trec, în raporturile lor cu ofiţerii italieni, peste limitele onestităţii, iar populaţia le admiră, zicând că ele sunt juste naţionaliste“41 (s.n.). În seria de gesturi menite să suscite compasiunea reprezentanţilor Antantei s-a numărat şi lanţul uman alcătuit din etnici bulgari în faţa primăriei din Balcic, spre a împiedica instaurarea administraţiei civile româneşti în zonă (decembrie 1918)42. Opoziţia bulgară, la instaurarea administraţiei româneşti s-a manifestat şi în alte moduri, deschis subversive, violente. În evoluţia iredentei bulgare locale pot fi evidenţiate două tendinţe. Eşecul Bulgariei în război şi izbucnirea revoluţiei bolşevice au favorizat coagularea rapidă a forţelor de stânga din cadrul „Societăţii Dobrogea“. Vehiculată fără succes cu ocazia celor două Congrese de la Babadag de către o serie de militanţi precum dr. Milan Markov43, ideea unei Dobroge autonome, sau chiar independente, revine în forţă, odată cu debutul impetuos al Partidului Comunist pe scena politică bulgară. Dacă fostul preşedinte al Congresului de la Babadag, Sava Ognjanov făcea în 20 ianuarie, la Varna, un apel pentru rezistenţă în scopul păstrării Cadrilaterului între graniţele Bulgariei44, elementele de stânga se lansează într-o aprigă ofensivă pentru cucerirea hegemoniei în interiorul iredentei45. Succesul acestei ofensive este marcat de Adunarea Generală Dobrogeană, desfăşurată la Varna, între 21 şi 25 noiembrie 1919, cu participarea a 217 delegaţi46. Reuniunea s-a încheiat cu alegerea la conducerea Societăţii „Dobrudža“ a lui Petăr Vičev (1884-1933), originar din Silistra, iar rezoluţia adoptată cu aceeaşi ocazie includea în trei rânduri deviza „Dobrogea unitară, suverană şi independentă“, fără a fi omis apelul la solidaritate între diversele etnii, menţionate în următoarea ordine: „bulgari, turci, ruşi, evrei, români etc.47. O a doua tendinţă vizibilă pe parcursul anului 1919 este creşterea numărului de atacuri ale bandelor de aşa-numiţi comitagii. Modul defectuos în care se făcuse transferul de autoritate a făcut ca, la cumpăna anilor 1918-1919, să apară în provincie un veritabil vid de putere, ceea ce a favorizat acţiuni precum contrabanda, traficul de arme şi muniţii, recrutarea de comitagii şi propaganda virulent antiromânească48. O circumstanţă favorizantă pentru asemenea acţiuni era şi situaţia politică explozivă din Bulgaria, provocată de abdicarea lui Ferdinand, tentativa de proclamare a republicii, ascensiunea agrarienilor şi afirmarea foştilor tesniaci (comuniştii)49. Acţiunile comitagiilor aveau două ţinte clare: jefuirea bunurilor materiale ale populaţiei - împiedicarea instaurării autorităţilor şi a jandarmilor români50. Într-un raport informativ românesc, datat iunie 1919, se arăta: „Zilnic, bande înarmate de comitagii bulgari, în majoritate foşti militari, trec frontiera şi atacă jandarmii şi funcţionarii români. Omorurile şi rănirile sunt aproape zilnice“, fiind amintită asasinarea mai multor jandarmi la Opancea, Strenic, Ciamurlia (Caliacra), Bazna şi Srebărna (Durostor), a primarului de

32 „Monitorul Oficial“, 7-11 noiembrie 1919.

33 Apud Alberto Basciani, op. cit., p. 44.

34 Antonina Kuzmanova, Le caractère bulgare de la Dobroudja vu par les roumains. Propagandes et prise en considérations des réalités (1878-1944), în „Études Balkanique“, Sofia, 1993, nr. 3, p. 8.

35 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 392-393.

36 Dan Cătănuş, Cadrilaterul - ideologie cominternistă şi iredentism bulgar(1919-1940), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2001, p. 46.

37 A.M.R., fond M.C.G., dosar nr. crt. 2002, f. 440.

38 Arhivela Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 65/1919, f. 92.

39 F. Guida, loc. cit., p. 53.

40 A.N.I.C., loc. cit., dosar 65/1919, f. 176.

41 A.M.R., loc. cit., dosar nr. crt. 2002, f. 207.

42 Antonina Kuzmanova, Ot Njoi…, p. 30.

43 Stajko Trifonov, Dobrudžanskijat văpros, in vol. Novi očerci po bălgarska istorija (1878-1948), (coord: Maria Radeva), Sofia, I. K. „VEK 22“, f.a., p. 168.

44 Alberto Basciani, op. cit., p. 54.

45 Petăr Todorov, L'organisation revolutionaire dobroudjaine…, în „Études Balkaniques“, nr. 2/1980, p. 65-66.

46 Stajko Trifonov, loc. cit., p. 176.

47 ***, Izvori za istorijata na Dobrudža, T. II (1919-1941), Sofia, 1993, părva čast (1919-1932) doc. 1, p. 11-16.

48 A.M.R., fond loc. cit., dosar nr. crt. 2002, f. 80-81.

49 Stevan K. Pavlowitch, op. cit., p. 210.

50 Nicolina Ursu, loc. cit., p. 118.

103

Srebărna şi a agentului sanitar din Popina51. Un alt document românesc, din aceeaşi perioadă, consemnează şi efectele acestei campanii: părăsirea posturilor de către unii membri ai administraţiei româneşti (primari, pădurari, jandarmi, factori poştali)52. O ţintă majoră a comitagiilor a fost reprezentată şi de civilii musulmani, care începuseră să se reorienteze spre românism, din punct de vedere al opţiunii politice. Cităm în acest sens, asasinarea demonstrativă a hatip-ului Mustafa din Sarsânlar, deci, un „lider de opinie“, la 31 iulie 191953. Locuitori mai multor sate, precum Vischioi, Daidăr, Antimova, Senova şi Türkşmil, ajunseseră să doarmă adăpostiţi în gropi de teama comitagiilor54. Deznodământul de la Neuilly sur Seine este binecunoscut şi nu insistăm asupra lui. Opţiunea greşită a Bulgariei din anul 1915 ca şi exigenţele maximale afişate la Conferinţa de Pace au dus ţara vecină nouă la sud la ceea ce istoriografia ei numeşte cu obstinaţie „a doua catastrofă naţională“.

În anii interbelici, administrarea Cadrilaterului se va dovedi o problemă spinoasă şi, finalmente, cel puţin parţial, insolubilă pentru autorităţile româneşti. Din cauze complexe, succesul repurtat în Dobrogea Veche, între 1878-1912 nu a putut fi repetat. În schimb, Bulgaria, după 1919 şi-a focalizat revendicările nordice pe Cadrilater, adoptând, graţie abilului rege Boris al III-lea (1918-1943), o politică externă foarte prudentă şi realistă, la antipodul celei din 1912-1918. Realismul politic şi un context geopolitic favorabil au readus Dobrogea de Sud între graniţele Bulgariei, în 1940, în momentul maximei izolări a României. Însă toate acestea alcătuiesc un alt capitol de istorie.

51 A.M.R., loc. cit., dosar nr. crt. 2002, f. 181.

52 A.N.I.C., loc. cit., dosar 65/1919, f. 9.

53 Ibidem, f. 4-5.

54 Ibidem, f. 10.

104

SEMNIFICAŢIA INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ A MARII UNIRI DIN 1918

Victor BĂDIŢĂ Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918 şi încheierea procesului de făurire a statului naţional unitar român au marcat ultima etapă pe drumul larg şi greu al refacerii unităţii naţionale şi de stat a poporului român pe vechea vatră strămoşească a Daciei. Unirea din 1918 a concretizat nu numai momentul final al unui proces istoric, obiectiv, cu rădăcini multimilenare, ce îşi trage seva din comunitatea de viaţă economică, politică şi culturală, de neam şi limbă a poporului român, din întreaga sa dezvoltare anterioară, dar în acelaşi timp, a legiferat un act de dreptate istorică, realizat prin lupta atâtor generaţii de înaintaşi prin enorme sacrificii materiale şi umane. În fapt, Unirea din 1918 nu a făcut decât să desfiinţeze graniţele fictive, artificiale, trase pe harta şi pe trupul poporului român de către marile imperii ale timpului, care prin politica lor de presiune, de jafuri şi dictat îl determinaseră să trăiască o lungă perioadă în provincii istorice separate, îl obligaseră ca o mare parte a valorilor sale materiale şi umane făurite cu trudă şi cu sudoare să se verse în visterii străine, poleind palatele şi reşedinţele imperiilor vecine sau să fie distruse în timpul atâtor războaie pe care românii le-au purtat pentru apărarea ţării, apărând în acelaşi timp civilizaţia şi liniştea atâtor popoare din apusul Europei. În acelaşi timp, toate aceste suferinţe şi lupte l-au oţelit, i-au călit voinţa şi dârzenia, i-au sporit poporului nostru dragostea de ţară, i-au întărit hotărârea de a nu ceda în faţa nici unei greutăţi, de a nu pregeta în faţa nici unei jertfe pentru făurirea unităţii şi independenţei naţionale şi de stat. A vorbi despre trecutul istoric al poporului nostru – popor despre care marele savant Nicolae Iorga afirma că „are o istorie de patru ori milenară1 - înseamnă nu numai a împleti un arc peste timpul multimilenar de la strămoşi la contemporani, ci mai înseamnă a desluşi caracteristicile fundamentale ale devenirii noastre istorice. Şi se impune aceasta cu atât mai mult cu cât poporul român se numără printre puţinele popoare ale Europei care şi-a avut dintotdeauna una şi aceeaşi vatră de locuire din timpuri care se pierd în negura istoriei, o tradiţie statală neîntreruptă de peste 2000 de ani şi care a zămislit o civilizaţie materială sedentară şi continuă în succesiunea veacurilor, intrată definitiv în patrimoniul culturii universale. S-a dăltuit în lespezi şi s-a încrustat în cronici faptul că prin întreaga sa dezvoltare, societatea geto-dacică a reprezentat un puternic factor de civilizaţie în centrul şi sud-estul Europei. Actul unificator înfăptuit în jurul anului 70 î.e.n. de Burebista se înscrie ca un moment de maximă însemnătate în filele istoriei poporului român. Marea realizare care a purtat amprenta geniului de strălucit diplomat şi strateg a lui Burebista a reprezentat o unificare politică a întregii vetre dacice, teritoriu pe care încă înainte cu secole se manifestă o cultură materială unitară. În primii ani ai secolului al II-lea al erei noastre, atunci când Dacia cunoştea o nouă perioadă de admirabilă înflorire, Imperiul roman cotropeşte o parte a sa impunând, pentru 165 de ani, noi fruntarii pe trupul unitar al pământului geto-dacilor. Retragerea administraţiei romane avea să probeze, o dată în plus, că matricea politică dacică a fiinţat şi va fiinţa peste limesurile trasate sau frontierele artificiale pe care le vor impune alte puteri. Pericolele din exterior, prin invazia populaţiilor migratoare ce s-au scurs peste pământul Daciei, n-au putut împiedica dezvoltarea unitară a societăţii româneşti. În pragul mileniului al doilea societatea românească, ca pretutindeni în Europa medievală, a străbătut o fază de pluralism statal, care, în cazul italienilor sau germanilor s-a prelungit până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La români procesul de cristalizare a relaţiilor feudale s-a desfăşurat în condiţii deosebit de vitrege, create de valurile succesive ale populaţiei migratoare, însoţite de devastări, masacre şi încercări de înstăpânire. Este însă cu totul remarcabil caracterul unitar pe care l-a păstrat societatea românească în ciuda acţiunii acestor factori externi neprielnici. În secolul al XIV-lea s-a încheiat procesul de constituire a statelor feudale centralizate româneşti Transilvania, Muntenia şi Moldova, creaţii politice ale unuia şi aceluiaşi popor, continuator direct şi unic reprezentant al romanităţii orientale. Idealul poporului român de independenţă deplină şi unitate de stat pe vechea vatră strămoşească şi-a găsit o elocventă expresie în unirea Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei, la anul 1600, înfăptuită sub spectrul politic al lui Mihai Viteazul. „Mihai realizase acum – cum avea să scrie Nicolae Bălcescu – visarea iubită a voievozilor cei mari ai românilor. Acum românul s-a înfrăţit cu românul şi cu toţi au una şi aceeaşi patrie, una şi aceeaşi cârmuire naţională, astfel precum au fost din vremile uitate ale vechimii”2. La rândul său, cărturarul Aaron Florian scria: „Unind pe toţi românii într-un tot, restatornicind Dacia veche, Mihai a făcut o naţiune mare, demnă de a fi recunoscută de alte naţii. Ca un alt Temistocle, se sili să-şi dezrobească ţara, să facă respectat statul românesc şi să dea în mâna românilor puterea de a-şi ţine demnitatea lor”3 Împrejurările istorice – mai cu seamă intervenţia regatelor şi imperiilor vecine, care nu vedeau cu ochi buni formarea statelor naţionale şi îndeosebi un stat puternic al românilor – au dus la desfiinţarea statului unitare centralizat prin asasinarea mişelească a lui Mihai Viteazul, eroul naţional al tuturor românilor. După Mihai Viteazul ideea reunirii ţărilor române în hotarele lor etnice a dominat viaţa politică românească4. Voinţa de unitate a poporului român a căpătat expresie şi prin numeroasele acţiuni ale voievozilor din cele trei ţări româneşti care au căutat să reediteze prin diferite planuri refacerea Daciei, fapta lui Mihai Viteazul. Iniţiativele au pornit când din ţara Românească Muntenia, când din Ţara Românească Transilvania, când din Ţara Românească Moldova. Memoria unirii înfăptuită acum aproape patru secole s-a transmis de la epocă la epocă, de la generaţie la 1 Nicolae Iorga, Origina, firea şi destinul neamului românesc, în Enciclopedia României, vol.I, Bucureşti, 1938, p.34.

2 N.Bălcescu, Românii supt Mihai voievod, Bucureşti, 1970, p.31.

3 Aaron Florian, „Magazin istoric pentru Dacia”, II, 1846, mai, p.34.

4 Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul român, Bucureşti, 1901, p.16.

105

generaţie, alimentând focul aspiraţiei de unitate şi independenţă. O deosebită semnificaţie în lupta pentru libertate socială şi naţională a poporului român a avut revoluţia populară din anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Marx scria că Horea plănuia eliberarea neamului său, el ajungând „simbolul renaşterii Daciei”. Cuvântul „Dacia” a devenit, de altfel, un manifest în publicaţiile istorice şi literare ale epocii. Tot ceea ce s-a acumulat în „18 veacuri de lucrare a poporului asupra lui însuşi” – vitejie, curaj, înţelepciune, meşteşugul armelor şi cel al diplomaţiei, dorul de libertate, setea de independenţă şi sentimentul de unitate, argumentele spadei şi ale izvoarelor de necontestat despre drepturile legitime de stăpâni ai Daciei străbune – s-a întruchipat, prin Tudor Vladimirescu şi prin generaţia revoluţionarilor de la 1848, în hotărârea de a realiza neîntârziat „slobozenia din afară şi dinăuntru”. În contextul istoric întemeiat pe ascensiunea revoluţiilor burgheze din Europa, revoluţionarii români de la 1848 proclamă ideea „triumfului dreptului asupra forţei”, anunţând, „în numele revoluţiei române”, dreptul de unitate şi independenţă al poporului român. În acest context, a găsit un puternic ecou dezideratul exprimat de revoluţionarul democrat Nicolae Bălcescu: „Vrem să fim o naţiune, una, puternică şi liberă prin dreptul şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii, căci voim fericirea noastră şi avem o misie a împlini în omenire”5. Peste împotrivirea deschisă a marilor puteri, la 24 ianuarie 1859 a triumfat din nou voinţa de unitate a poporului nostru. „Zi de aur a veacului”, cum au numit-o contemporanii, Unirea Munteniei şi Moldovei, realizată prin ceea ce Mihail Kogălniceanu definea drept „actul istoric obiectiv. Unirea din 1859 şi crearea statului modern România au constituit punctul de plecare şi pârghia de susţinere a tuturor eforturilor depuse pentru desăvârşirea unităţii naţionale şi statale, punctul de atracţie pentru toate provinciile româneşti ce se găseau încă sub stăpânirea străină. „Când s-a ales Cuza domn – scria pe bună dreptate, cărturarul transilvănean Alexandru Papiu-Ilartian – entuziasmul la românii din Transilvania era, poate, mai mare decât în Principate”. Ca şi celelalte acte definitorii ale istoriei noastre naţionale, Unirea din 1859 s-a înfăptuit ca expresie a voinţei poporului român, constituind pentru popoarele din Europa, dar mai ales pentru cele din centrul şi sud-estul continentului, o ilustrare convingătoare a aplicării în viaţă a principiului dreptului de autodeterminare, al unirii pe baze plebiscitare a teritoriilor aparţinând unuia şi aceluiaşi popor. Ulterior, unificarea Italiei, Germaniei şi altor state s-a realizat prin forţă, pe calea armelor, românii au oferit însă soluţia plebiscitului, a căii paşnice, aceeaşi soluţie pe care o vor folosi şi în memorabilul an 1918, când se va încheia procesul de făurire a statului naţional român. În esenţă, era soluţia voinţei naţionale, căreia geniul politic al poporului român i-a găsit drum de aplicare pe cale paşnică prin utilizarea tuturor posibilităţilor contextului istorico-diplomatic. Tocmai aceasta explică de ce teritoriul statului liber român a devenit, în timpul domniei lui Cuza şi după aceea, loc de pregătire şi pornire a marilor acţiuni şi mişcări de redeşteptare naţională pentru popoarele din sud-estul Europei. Unirea din 1859 şi cucerirea independenţei depline de stat a României în 1877 au deschis o etapă nouă în mişcarea politică, naţională a românilor, în viaţa economică, socială şi culturală a ţării. Ideea libertăţii naţionale a cuprins gândurile şi voinţa unor largi pături sociale, ale forţelor politice burgheze înaintate, ale socialiştilor şi asociaţiilor culturale, înscriindu-se ca un obiectiv central al activităţii tuturor românilor. În provinciile aflate încă sub dominaţie străină, lupta pentru drepturi politice, economice şi culturale, a găsit un răsunet tot mai puternic, mai ales după instaurarea dualismului austro-ungar, în 1867, şi a măsurilor de deznaţionalizare forţată a românilor din Transilvania luate de autorităţile ungare. La începutul secolului al XX-lea, dezvoltarea social-economică şi politică pe ambele versante ale Carpaţilor a ridicat în faţa naţiunii române necesitatea inexorabilă a desăvârşirii unităţii statale. Aniversarea la Putna, în 1904, a 500 de ani de la stingerea din viaţă a ilustrului voievod Ştefan cel Mare şi organizarea la Bucureşti a expoziţiei naţionale în anul 1906, la care au participat români din toate provinciile locuite de ei au fost de natură să arate lumii caracterul unitar al dezvoltării poporului român, dorinţa lui de a trăi într-un stat unitar şi suveran, într-o patrie comună. Pe bună dreptate istoricul A.D.Xenopol scria: „Poporul român nu poate înăbuşi o speranţă ce încolţeşte în el de câte ori îşi aruncă ochii spre toate acele părţi unde răsună graiul românesc, anume că din păturile adânci ale unui viitor oricât de îndepărtat va răsări odată frumosul arbore al unirii tuturor românilor”6. În cadrul unor mari mitinguri, în presă, tot mai puternice erau glasurile care susţineau necesitatea unirii provinciilor româneşti cu patria-mamă. Astfel, referindu-se la Ardeal, Nicolae Titulescu într-o cuvântare ţinută la Ploieşti, în mai 1915, declara: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal, Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa […] Ardealul nu e numai inima României politice, priviţi harta: Ardealul e inima României geografice. Din culmile ei izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie […] Ne trebuie Ardealul, şi va trebui să-l merităm, şi-l vom merita prin sânge, căci nu se lipeşte carne de carne fără să curgă sânge”7. Problema desăvârşirii sau construirii statelor naţionale se ridica nu numai în faţa poporului român, ci şi a altor ţări din centrul şi sud-estul Europei, unde marile imperii multinaţionale retrograde, otoman, habsburgic şi ţarist, ţinuseră şi mai ţineau sub dominaţie un mare număr de naţiuni şi popoare sau teritorii ale acestora. O atare situaţie a imprimat luptei naţionale de eliberare o dezvoltare fără precedent, amplificată şi de ascuţirea contradicţiilor interimperialiste ale marilor puteri, în confruntarea din prima conflagraţie mondială. Constituirea de state naţionale independente devenise un imperativ al acelei etape istorice. V.I.Lenin remarca, pe bună dreptate, că „foarte mulţi români şi sârbi (în raport cu numărul total al românilor şi sârbilor) locuiesc în afara graniţelor statului lor şi că în general construcţia de stat în

5 Nicolae Bălcescu, Opere, tom I, partea a II-a, 1940, p.105

6 „Adevărul” din 15 august 1914.

7 Ibidem din 5 mai 1915.

106

direcţia burghezo-naţională nu s-a terminat în Balcani”8. Teza lui V.I.Lenin era valabilă nu numai pentru români, ci şi pentru cehi, slovaci, sârbi, croaţi, sloveni – aflaţi sub dominaţie austro-ungară, ca şi pentru polonezi -, împărţiţi între cele trei mari imperii ale timpului. După cum este cunoscut, primul război mondial, izbucnit în vara anului 1914, a constituit o crâncenă şi sângeroasă înfruntare între marile puteri imperialiste. „De aproape o jumătate de veac – scria V.I.Lenin, analizând cauzele conflagraţiei -, guvernele şi clasele dominante şi din Anglia şi din Franţa, şi din Germania, şi din Italia, şi din Austria, şi din Rusia au dus o politică de jefuire a coloniilor, de asuprire a unor naţiuni străine şi de înăbuşire a mişcării muncitoreşti. Tocmai această politică, şi numai această politică, este continuată de actualul război. În special politica dusă şi de Austria şi de Rusia, atât în timp de pace cât şi în timp de război, e o politică de înrobire a naţiunilor şi nu de eliberare a lor”9. Războiul a ridicat şi în faţa poporului român probleme de mare însemnătate pentru însăşi soarta naţiunii. Tocmai de aceea, lupta pentru unitate naţională a intrat în faza finală, angrenând toate clasele sociale şi forţele politice, atât din vechea Românie, cât şi din provinciile româneşti subjugate, imprimând războiul purtat de ţara noastră un profund caracter popular şi naţional. Uriaşele manifestaţii şi demonstraţii populare şi revoluţionare în sprijinul înfăptuirii dezideratului unităţii naţional-statale, organizate în tot cursul războiului, zecile de mii de voluntari de peste hotare, înrolaţi în lupta pentru cauza întregirii ţării, sunt numai câteva fapte care dădeau glas voinţei de unitate statală a întregii naţiuni române. Încrederea în apropierea ceasului izbăvitor era atât de mare, încât nici dramaticele evenimente din toamna anului 1916 şi din primăvara anului 1917, când două treimi din teritoriul României au fost cotropite de armatele Puterilor Centrale, nu au putut stăvili dorinţa şi voinţa neclintită de unire a tuturor românilor. Teritoriul României rămas necotropit a devenit simbolul salvării naţiunii române, al năzuinţelor de făurire a României unite. Prin efortul susţinut al maselor largi, armata română a devenit un puternic scut de apărare a gliei străbune, atingând momentele de culme ale eroismului popular la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Veştile despre revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917 şi prăbuşirea ţarismului, despre victoria Marii Revoluţii Socialiste din Rusia au dat un nou imbold avântului revoluţionar pe toate meridianele globului, au răsunat ca îndemnuri înflăcărate la luptă pentru realizarea tuturor popoarelor lumii. Intensificarea luptelor de eliberare naţională, înfrângerile militare suferite de Puterile Centrale au reprezentat un factor puternic în accelerarea destrămării Imperiului austro-ungar. Se adeverea, astfel previziunea lui Fr.Engels dintr-o scrisoare adresată socialistului român Ioan Nădejde, în ianuarie 1888, în care argumenta că numai după ce ţarismul se va prăbuşi, fie printr-o luptă cu foştii membri ai Sfintei Alianţe, fie printr-o revoluţie internă, învechita monarhie austro-ungară va cădea şi ea, iar naţiunile de acolo se vor organiza după cum vor voi. De altfel, în 1916, V.I.Lenin califica monarhia austro-ungară drept „o unire şubredă a câtorva clici de paraziţi sociali”, subliniind că „lichidarea Austro-Ungariei nu reprezintă istoriceşte decât o continuare a destrămării Turciei, fiind ca şi aceasta, o necesitate a procesului istoric de dezvoltare”10. Această predicţie s-a adeverit în cursul anului 1918, când, pe ruinele acestui imperiu de tristă amintire, au apărut noile state naţionale unitare şi independente ale popoarelor din centrul şi sud-estul Europei: Cehoslovacia, Ungaria, Austria, Polonia, regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Un rol important în lupta de emancipare a popoarelor au avut, de asemenea, cele 14 puncte expuse de preşedintele S.U.A. Woodrow Wilson, în faţa Senatului american, la 26 decembrie/8 ianuarie 1918, printre care principiul de dreptate pentru toate popoarele şi naţiunile lumii de a trăi în condiţii egale, de libertate şi siguranţă, indiferent că erau puternice sau slabe, mici sau mari, ceea ce însemna confirmarea implicită a dreptului naţiunilor la autodeterminare11. În aceste condiţii, la 24 ianuarie/6 februarie, Sfatul Ţării a dat o Declaraţie prin care proclama Basarabia „Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta de viitor. Proclamarea neatârnării este o cerinţă politică a vremii”12. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, dând glas opiniei exprimate de masele largi populare, a adoptat, cu o majoritate covârşitoare de voturi, hotărârea Unirii Republicii Moldoveneşti cu România. „Republica Democratică moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria – se arăta în declaraţia oficială de unire -, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”13. Hotărârea de Unire, discutată în Sfatul Ţării, a fost adoptată, cu 86 de voturi pentru, 3 voturi contra şi 36 de abţineri (13 deputaţi au lipsit)14. În întreaga Românie au avut loc uriaşe adunări, în cadrul cărora muncitori, ţărani, intelectuali, militari, profesori, studenţi, tineri din cele mai diverse stări sociale, orientări politice au salutat, prin moţiuni, telegrame, Unirea Basarabiei cu România. Politica de exploatare socială şi de asuprire naţională a românilor din Ţara de sus a Moldovei (Bucovina), s-a accentuat în cursul războiului mondial, mai ales după intrarea României în luptă alături de puterile Antantei. Dar, în a doua jumătate a anului 1918, în condiţiile prăbuşirii imperiilor multinaţionale ţarist şi habsburgic, lupta românilor aflaţi sub stăpânire străină pentru autodeterminare şi unire cu România, inclusiv a românilor din Bucovina, a luat un mare avânt. La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali, în frunte cu profesorul Sextil Puşcariu de la Universitatea din Cernăuţi, întruniţi în locuinţa doctorului Isidor Bodea din incinta spitalului de copii din Cernăuţi, au hotărât editarea

8 V.I.Lenin, Opere complete, vol.30, Bucureşti, 1964, p.355

9 Ibidem, vol.26, Bucureşti, 1964, p.318

10 V.I.Lenin, Opere complete, vol.30, p.8

11 J.Brown Scote, President Wilson’s Foreign Policy, New York, 1958, p.361-362

12 „Cuvânt moldovenesc” din 29 ianuarie 1918.

13 Ibidem

14 Ion I.Nistor, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, Cernăuţi, 1923, p.425.

107

ziarului „Glasul Bucovinei” şi au formulat programul luptei naţionale sub forma unei declaraţii de principii, intitulate Ce vrem15. La 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi s-au deschis lucrările Congresului general al Bucovinei, la care au luat parte, pe baze democratice, 74 delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 13 ai comunelor ucrainene, 7 ai Consiliului Naţional German şi 6 ai Consiliului Naţional Polonez. Congresul a votat în unanimitate o moţiune în care se declara: „Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi, 15/28 noiembrie 1918, în sala sinodală din Cernăuţi, considerând că, de la fundarea principatelor române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevii şi Cernăuţilor, a făcut pururi parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; considerând că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; considerând că fii ai acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat, de-a lungul veacurilor, fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; considerând că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocoteau drepturile naţionale şi care, prin strâmbătăţi şi persecuţii, căuta să-i înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri, cu care el voieşte să trăiască ca frate; considerând că, în scurgere de 144 de ani, bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupririlor lor, şi că ei drept răsplată aveau să îndure din micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea limbii din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică; considerând că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de câştig ale acestei ţări şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; considerând că, cu toate acestea, bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate ţările române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; Constată că ceasul acesta mare a sunat! Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei s-a prăbuşit şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea, noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi viind investiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”16. În Transilvania, la 12 octombrie, a avut loc la Oradea o nouă şedinţă a Comitetului Executiv al partidului Naţional Român, în cadrul căreia s-a elaborat textul unei Declaraţii de principii, prin care se exprima hotărârea poporului român la autodeterminare, declaraţie ce urma să fie citită în Parlamentul de la Budapesta, la 18 octombrie 1918, în aceeaşi zi în care Austro-Ungaria primea răspunsul negativ din partea Antantei cu privire la condiţiile de armistiţiu17, iar István Tisza, primul ministru ungar recunoştea public că războiul a fost pierdut. La 1 decembrie 1918 s-au strâns la Alba Iulia, pe câmpul lui Horea peste 150000 de oameni, muncitori, ţărani, intelectuali, meseriaşi veniţi să consfinţească actul legic, obiectiv şi progresist de încheiere a procesului de formare a statului naţional unitar român18. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a realizat cadrul social-economic pentru dezvoltarea României moderne, a marcat intrarea ţării într-un stadiu nou al evoluţiei sale politice pe calea consolidării regimului burghezo-parlamentar, al aspiraţiei maselor largi populare spre înfăptuirea unor largi reforme care să asigure progresul şi prosperitatea României.

15 „Glasul Bucovinei”, nr.1 din 22 octombrie 1918.

16 Ion Nistor, op.cit., p.116-117.

17 Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Cluj, 1968, p.273-274.

18 Tiron Albani, Douăzeci de ani de la Unire, vol.I, Oradea, 1938, p.225-228.

108

Aspecte referitoare la repatrierea prizonierilor români

(1918 - 1919)

Dr. Cornel ŢUCĂ

Anul 1918 a însemnat pentru omenire sfârşitul Primului Război desfăşurat la scară mondială odată cu semnarea armistiţiului din 29 octombrie / 11 noiembrie 1918 de la Compiègne. Acelaşi an – 1918 – a însemnat pentru poporul român înfăptuirea unui vis de generaţii: Unirea provinciilor istorice într-un singur stat, reprezentativ, denumit România Mare. Glasurile armelor de toate calibrele au încetat dintr-odată pe fronturile confruntărilor armate, dar, în mod tacit, ele au predat ştafeta diplomaţilor întruniţi la Paris în cadrul Conferinţei de Pace. Participanţii direcţi ai acestor două confruntări – armate şi diplomatice – au fost reprezentanţii aceloraşi state. În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, care şi-a deschis „lucrările la 18 ianuarie 1919, diplomaţia română s-a angajat într-o acţiune ce avea în vedere, în primul rând, recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, fapt realizat prin semnarea tratatelor din 1919 - 1920”1. Unirea nu a reprezentat pentru români un sfârşit de drum, ci, dimpotrivă, începutul unuia nou: „De aici urmează că simţul de solidaritate indestructibilă, cu toţi cei care au trăit înainte de noi sau trăiesc astăzi în orice parte a României întregite, trebuie să ne stăpânească din zi în zi tot mai mult [...] să fie făclia care povăţuieşte paşii naţiunii noastre în prezent şi îi luminează cărările în viitor” – a rostit profesorul clujean Ioan Lupaş la 11 noiembrie 19192.

Practic, lucrările Conferinţei de la Paris s-au desfăşurat până la 28 iunie 1919 în şedinţe plenare sau ale celor 16 comitete de experţi. Dar, în tot acest timp, rolul important l-a avut Consiliul celor Zece (şefii de guvern şi miniştrii de Externe ai S.U.A., Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei). Cu toate acestea, „organul esenţial de decizie a fost Consiliul celor Patru (Wilson, Lloyd George, Orlando şi Clemanceau), care s-a reunit începând cu 24 martie”3. Încă din primele zile ale Conferinţei „statele mici s-au găsit în faţa unei nedreptăţi flagrante săvârşite de mai marii lor aliaţi constând în împărţirea arbitrară a participanţilor în două categorii, împărţire care spulbera principiul egalităţii între state: «state cu interese generale», acestea fiind desigur, în viziunea organizatorilor Conferinţei, marile puteri învingătoare, şi «state cu interese limitate» sau «speciale», adică ţările mici aliate ai căror reprezentanţi nu aveau dreptul să participe la şedinţele ce urmau să discute probleme ce le interesau în mod direct”4.

Principalul mandat al delegaţiei României la Paris a fost legat de recunoaşterea internaţională a „Hotărârilor plebiscitare de Unire din 27 martie / 9 aprilie, 15 / 28 noiembrie şi 18 noiembrie / 1 decembrie 1918”. De asemenea, în comisiile în care au fost incluşi, delegaţii români au luat parte la dezbaterile generale care au avut loc în cadrul Conferinţei de Pace. Obiectivul prioritar al Conferinţei de Pace a urmărit „recrearea unui nou echilibru european”, dar s-a dovedit dificil de realizat şi „din perspectiva excluderii a două centre de putere din Europa – Germania şi Rusia”. În acelaşi timp Conferinţa de Pace trebuia „să sancţioneze juridic noua situaţie politico-teritorială din Europa. Imperiile Rus şi cel Austro-Ungar se destrămaseră, pe ruinele lor au apărut noi state, iar altele, cum a fost cazul României, s-au întregit”5.

Una dintre problemele aflate pe agendele de lucru ale diplomaţilor întruniţi la Paris a fost şi aceea a repatrierii prizonierilor de război. Ţările participante la Conferinţa de Pace – învingătoare sau învinse – au acordat importanţa cuvenită problematicii repatrierii prizonierilor de război şi internaţilor civili. Prioritatea acţiunii şi-a avut originea în dorinţa participanţilor de a se ajunge în cel mai scurt timp la repatrierea tuturor prizonierilor de război şi internaţilor civili aflaţi încă în prizonierat în diferite state.

În scopul instituirii unui cadru legislativ în acest domeniu, care să devină un instrument de lucru unanim recunoscut pe plan internaţional, a fost organizată pe lângă Secretariatul General al Conferinţei de Pace „Comisia specială pentru toate chestiunile privitoare la prizonierii aliaţi”, condusă de Henry Caen. Atribuţiile iniţiale ale Comisiei, pe măsura încheierii tratatelor de pace cu statele învinse, (Germania la 28 iunie 1919 la Versailles; Austria la 10 septembrie 1919 la Saint-Germain en Laye; Bulgaria la 27 noiembrie 1919 la Neuilly-sur-Seine; Ungaria la 4 iunie 1920 la Trianon şi Turcia la 10 august 1920 la Sèvres) au fost extinse asupra întregii problematici a repatrierii prizonierilor şi internaţilor civili, precum şi a clarificării situaţiilor celor declaraţi „dispăruţi” şi identificării locurilor de înhumare a celor „morţi”6. Înfiinţarea acestei Comisii speciale şi-a avut sorgintea în prevederile Convenţiei de la Haga, care stipulau că „fiecare dintre statele beligerante trebuie să predea la sfârşitul războiului prizonierii deţinuţi”. De asemenea, conform articolului 14 din aceeaşi Convenţie, fiecare stat care a avut internaţi prizonieri de război trebuia să predea statelor de origine ale acestora câte „o fişă asupra fiecăruia din prizonierii ce a avut, fişă în care să se vadă toate datele de identificare, precum şi soarta prizonierului”. Drept urmare, respectivele obligaţii au devenit prevederi exprese în cuprinsul fiecăruia dintre tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu statele învinse.

Pornindu-se de la acele prevederi ale Convenţiei de la Haga referitoare la obligativitatea asigurării unor condiţii minimale „umane” de viaţă prizonierilor deţinuţi, pe lângă aceeaşi structură organizatorică a Conferinţei de Pace de la Paris, a fost creată „Comisia responsabilităţilor”. Principalul obiect de activitate al acestei „Comisii” a constat în cercetarea asigurării de către statele învinse, cu precădere, a „tratamentului prizonierilor de război şi internaţilor civili”. Ea trebuia, în mod special, să urmărească identificarea şi „stabilirea precisă a tuturor abaterilor de la

1 Ion Agrigoroaiei, Opinie publică şi stare de spirit în vremea Războiului de Întregire şi a Marii Uniri. Iaşi, 1916-1918, Iaşi, 2004, p.235.

2 Idem, p.242.

3 Constantin Botoran, Valeriu-Florin Dobrinescu, Confirmarea internaţională a actelor de Unire din 1918, în Istoria Românilor, vol.III, România întregită (1918-1940), Bucureşti, 2003, p.6.

4 Constantin Botoran, România şi statele succesorale din centrul şi sud-estul Europei la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), în „Revista de istorie”, tom 36, nr.11, 1983, p.1128.

5 Constantin Botoran, Valeriu-Florin Dobrinescu, op.cit.,pag.4,6.

6 Centru de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti [în continuare C.S.P.A.M.I.], fond Direcţia Contabilitate, Contencios şi Pensii, dosar nr.1632, f.386.

109

convenţiile internaţionale” şi să propună „tragerea la răspundere a persoanelor vinovate”7. Pentru îndeplinirea obiectivului propus, Comisia a elaborat şi difuzat statelor care au avut militari căzuţi în prizonierate un model de „declaraţie”. Aceste declaraţii, tip chestionare, urmau a fi înaintate spre completare prizonierilor repatriaţi, care semnalau abateri de la normele Convenţiei de la Haga îndurate în lagărele detenţiilor lor. După completare, declaraţiile trebuiau predate Comisiei responsabilităţilor de către secretariatele delegaţiilor respectivelor state. Prin această prevedere a fost restricţionat numărul statelor cu drept de „reclamaţie” numai la acel al statelor participante la lucrările Conferinţei de la Paris. „Declaraţia” în cauză, concepută sub forma unui chestionar, a fost structurată în opt „titluri”, intitulate, fiecare în parte, astfel: „detalii relativ la îmbrăcăminte, alimente şi locuinţă; munci şi tratament; drepturi de plată; corespondenţă; tratament sanitar; mortalitate; invaliditate şi repatrierea”. La rândul lui, fiecare dintre aceste titluri cuprindea un număr variabil de întrebări8.

În paralel cu identificarea condiţiilor de viaţă suportate în timpul prizonieratului de către militarii proprii, o problemă spinoasă a reprezentat-o cea referitoare la clarificarea concretă a soartei prizonierilor care nu s-au mai întors în ţările de origine. Fiecare dintre statele participante la lucrările Conferinţei de la Paris au acordat importanţa cuvenită, mai ales din punct de vedere umanitar, acestei situaţii. Din dorinţa elucidării situaţiilor de neclaritate, a fost creată, tocmai în acest unic scop, o „Comisie pentru cercetarea dispăruţilor”9. În cuprinsul tratativelor de pace, problematica a fost inclusă sub forma unor prevederi aparte. Aceste adevărate „servicii de cercetarea dispăruţilor”, cum apar uneori consemnate în tratativele respective de pace, au avut una dintre cele mai dificile activităţi de desfăşurat după încheierea primei conflagraţii mondiale. Astfel, în cazul Tratatului de la Versailles au fost prevăzute condiţii speciale menite a uşura activitatea „comisiilor de cercetarea dispăruţilor” expediate în Germania de către statele care au avut prizonieri sau internaţi civili în respectiva ţară. Prin stipulaţiile articolelor 222 – 225, Germania a acordat acestor comisii „o serie de avantaje materiale şi morale”. Pentru a veni în sprijinul activităţii comisiilor naţionale sosite în Germania, aceasta a fost obligată să înfiinţeze la rândul ei „servicii” specializate „pentru a ajuta lucrărilor ţărilor aliate”, precum şi să pună la dispoziţia acestora „în mod gratuit” totalitatea „mijloacelor de comunicaţie” necesare şi, în mod nediscriminatoriu, întreaga bază de date deţinută10.

Tratarea diversităţii aspectelor implicate de problematica generală a repatrierii, indiferent de unghiul de abordare a acesteia, în mod obligatoriu trebuie să ţină seama de o anumită particularitate. Or tocmai această „particularitate” a fost generatoare de aspecte specifice, cu anumite conotaţii relevante, pentru o tratare generică a chestiunii în cauză. Problematica avută obligatoriu în atenţie a constituit-o în timpul conflagraţiei mondiale existenţa imperiilor multinaţionale prinse în conflict. Această realitate geopolitică, dublată de aceea a afirmării şi emancipării tinerelor state naţionale a generat „o situaţie inedit㔺i anume, „în orice moment prizonierul inamic putea fi un conaţional al armatei ce-l captura sau al aliatului”. În această situaţie s-au „găsit atât românii, cât şi polonezii, iugoslavii şi italienii”11. Urmare firească a înrolării unui număr important de militari din rândul naţionalităţilor componente ale celor două imperii, în timpul confruntărilor directe de pe câmpurile de luptă, mulţi dintre aceştia – în mod mai mult sau mai puţin voit – au ajuns prizonierii uneia sau alteia dintre armatele celor două imperii. În acest mod un număr impresionant de militari austro-ungari au fost luaţi ca prizonieri de către Rusia, în realitate majoritatea fiind de fapt: cehi, slovaci, sloveni, români, polonezi, ruteni, italieni etc.

Ca o consecinţă directă a structurii multinaţionale a armatei austro-ungare, la încheierea conflictului militar mondial, datorită şi schimbărilor geopolitice înregistrate în spaţiul fostei monarhii dualiste, pe teritoriul Rusiei s-au aflat dintr-odată internaţi prizonieri de război aparţinând şi statelor nou apărute sau cu care aceasta nu s-a aflat în război: Cehoslovacia, Iugoslavia şi România. Astfel că, pe lângă o multitudine de aspecte specifice, aceste state s-au văzut în situaţia de a prelua spre rezolvare şi problematica repatrierii din Rusia a prizonierilor în cauză. Acţiunea în sine, de repatriere a propriilor militari din Rusia, a cunoscut o diversitate de forme executive. Fiecare dintre statele aflate în această situaţie, prin mijloace proprii, în cooperare cu anumite state, în funcţie de afinităţi şi interese specifice, sub auspiciile unui for sau organizaţii internaţionale, a urmărit constant aducerea în ţară a prizonierilor proprii.

În activitatea de repatriere a prizonierilor de război – începută după semnarea armistiţiilor cu Austro-Ungaria (21 octombrie / 3 noiembrie 1918) şi, în mod deosebit, cu Germania (29 octombrie / 11 noiembrie 1918, la Compiègne – s-a implicat direct Comitetul Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva. Nu trebuie uitat faptul că acest Comitet a fost prezent în toţi anii războiului alături de prizonierii de război sau internaţii civili printr-o diversitate de acţiuni strict umanitare. Efortului acestuia, după 10 ianuarie 1920 – data constituirii Ligii (Societăţii) Naţiunilor cu sediul tot la Geneva, în Elveţia – i s-a adăugat cel susţinut de către „Înaltul Comisariat al Ligii Naţiunilor pentru repatrierea foştilor prizonieri de război”. După cum a şi fost denumit, unicul obiectiv al acestui organism al Ligii Naţiunilor a constat în coordonarea tuturor acţiunilor internaţionale de repatriere a prizonierilor de război şi internaţilor civili atât în statele victorioase, cât şi în cele învinse12.

Activităţile celor două organisme internaţionale s-au desfăşurat într-o permanentă întrepătrundere, fiind deseori percepute ca acţiuni comune. Ele şi-au desfăşurat cu precădere activităţile în teritoriile acelor state care nu au fost semnatare ale tratatelor de pace încheiate de Puterile Aliate cu statele învinse. La articolele 161 şi 168, a fost prevăzută obligativitatea constituirii câte unei „Comisii de repatriere” din partea fiecărui stat în parte. Obiectivul acestor „comisii” a fost strict limitat doar la coordonarea repatrierii prizonierilor de război şi internaţilor civili. Problematica globală a urmăririi respectării din toate punctele de vedere a îndeplinirii prevederilor respectivelor tratate de pace, de

7 Ibidem.

8 Ibidem, f.387-388.

9 Loc. cit., fond Ministerul de Război [în continuare: M.R.], dosar nr.59, f.20.

10 Ibidem, f.23.

11 Ion Agrigoroaiei, Sorin D.Ivănescu, Dumitru Ivănescu, Silviu Văcaru, Stări de spirit şi mentalităţi în timpul Marelui Războ.Corpurile de voluntari români din Rusia, Iaşi, 2005, p.55.

12 C.S.P.A.M.I., fond M.R.,Serviciul Statistic, dosar nr.4041, f.241.

110

către fiecare stat semnatar în parte, a fost încredinţată „Comisiei de executarea tratatelor de pace”13. Amplul cadru instituţional creat la sfârşitul războiului a permis abordarea globală, cu specificaţii proprii, de la un stat la altul, a situaţiei repatrierilor.

Subtitlul de inventar, trebuie menţionat şi faptul că în cuprinsul tratatelor de pace au fost incluse şi o multitudine de articole prevăzând pentru toate statele învinse obligativitatea „lichidării bunurilor ce aparţin particularilor şi statului” respectiv, preluate, sub diferite forme, în timpul războiului. În acest sens, la Paris a fost constituită „Comisia de reparaţiuni”, care conform stipulaţiilor în cauză ale tratativelor de pace, s-a ocupat prioritar cu transpunerea în practică a prevederilor referitoare la „dispoziţiile generale, reparaţii, clauze financiare, economice etc. pentru a obţine restituirile prevăzute şi a stabili documentele şi drepturile” fiecărui stat în parte sau a aparţinătorilor acestora. Drept urmare, în cadrul fiecărui stat semnatar al tratativelor de pace dintre anii 1919 – 1920, s-a constituit câte o „Comisie de reparaţiuni”14. „Comisia de reparaţiuni” română a urmărit întocmai executarea clauzelor din respectivele tratate referitoare la drepturile ce trebuiau acordate României din partea fostelor ei adversare.

Am făcut această prezentare, deoarece în decursul activităţilor misiunilor militare române pentru repatrierea prizonierilor de război trimise în diferite ţări, Comisia de reparaţiuni română se va adresa în numeroase ocazii acestora în probleme dintre cele mai diverse.

Complexitatea repatrierii prizonierilor de război a fost într-o anumită măsură datorată şi neparticipării Rusiei la Conferinţa de Pace de la Paris. Datorită faptului că „trecea printr-o situaţie extrem de complicată” internă, iar „regimul sovietic nefiind recunoscut de celelalte state”, Rusia a rămas în afara tratativelor de la Paris. De altfel, în „momentul când la Paris se reunea areopagul păcii, numeroase conflicte mai fumegau încă. Pe întinderile Rusiei avea loc un sângeros război civil, al cărui rezultat era greu de întrevăzut”15. În mod paradoxal, tocmai statul care deţinea ca internaţi, în acele momente, cel mai mare număr de prizonieri de război – atât din rândul statelor învingătoare, cât şi din cel al învinselor – nu a participat la dezbaterea internaţională a problematicii repatrierii acestora. Prin neparticiparea la respectivele acţiuni internaţionale, deci nefiind semnatara nici unuia dintre tratatele de pace încheiate, Rusia s-a văzut în situaţia de a nu avea nici „îndatoriri”, dar nici „drepturi”.

Prin neimplicarea Rusiei, nici ca învingătoare, nici ca învinsă – în lucrările Conferinţei de la Paris şi nici ca parte în tratatele de pace încheiate, s-a ajuns la situaţia excluderii tocmai a masei celei mai importante de prizonieri de la orice reglementare internaţională multi sau bilaterală referitoare la repatrierea lor. Din această cauză, o serie de state (Germania, Austria, Cehoslovacia) „au încheiat convenţii directe cu guvernul sovietic” privitoare la repatrierea prizonierilor proprii. Alte state, în acelaşi timp, din varii motive, au ales soluţia intermedierii aceleiaşi problematici de către Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Liga Naţiunilor (începând cu anul 1920), alte guverne sau societăţi naţionale de Cruce Roşie. Însă, indiferent de forma pentru care au optat, toate guvernele direct interesate au urmărit repatrierea de urgenţă a prizonierilor proprii internaţi în spaţiul rusesc16. Începerea, încă din anul 1919, a unor asemenea iniţiative umanitare a reprezentat în fapt debutul unei „vaste acţiuni în Rusia europeană sovietică în scop de a retrimite la căminele lor” prizonierii de război internaţi în această ţară de ani şi ani de zile. Numai cifra prizonierilor proveniţi din fosta armată austro-ungară din această ţară a fost estimată la „circa 500 000”17.

Tratatele de pace prevăzuseră expres „obligaţia pentru statele inamice de a repatria imediat prizonierii şi internaţii” şi dreptul statelor care au avut prizonieri de a constitui „Comisii de cercetare” pentru verificarea „tuturor mormintelor, precum şi de procurare a tuturor documentelor, constatând crimele săvârşite contra prizonierilor” lor, dacă s-au semnalat acestea, în ţările de detenţie a acestora. Prevederile în cauză au determinat constituirea şi expedierea în ţările foste sau actuale deţinătoare de prizonieri, de către statele semnatare ale tratatelor de pace, a unor asemenea „comisii”, care au urmărit „executarea tuturor chestiunilor arătate”18. În totalitate, tratatele de pace au mai prevăzut pe lângă clauze referitoare la repatrierea prizonierilor şi internaţilor civili şi unele privind „căutarea” celor daţi „dispăruţi”.19

Retrospectiv analizând lucrurile, epopeea repatrierii prizonierilor internaţi în Rusia, aparţinători ai statelor Puterilor Centrale, a început în mod practic imediat după semnarea de către aceasta a celor două tratate de la Brest-Litovsk primul: la 27 ianuarie / 9 februarie 1918 dintre Austro-Ungaria şi Rada Ucrainei iar al doilea: la 18 februarie / 3 martie 1918 dintre Puterile Centrale şi Rusia (bolşevică).

Urmare directă a încheierii acestora, drumurile spre interiorul Ucrainei şi Rusiei au fost deschise în faţa armatelor Puterilor Centrale. Prin aceasta, grupările de prizonieri aflate internate sau repartizate la muncă în zonele respective sau imediat limitrofe au putut începe drumul de întoarcere spre casă. În grupuri mai numeroase sau mai mici, chiar şi în mod individual, prizonierii din respectivele regiuni au început o mişcare masivă de repatriere. Mulţi dintre aceştia, profitând şi de relaxarea regimului detenţiei impuse de venirea la putere a bolşevicilor, începuseră chiar mai devreme o anume implementare din regiunile estice spre cele vestice ale Rusiei. Scopul urmărit de către aceşti prizonieri a fost acela de a fi la momentul oportun cât mai aproape de zona, presupusă de ei, supusă controlului Puterilor Centrale. Concomitent, prizonierii aceloraşi state au fost mutaţi – cu puţină vreme înainte de semnarea celor două tratate sau în perioada imediat următoare – de către unele autorităţi militare ruse cât mai spre estul Rusiei, sub motivul plauzibil al redislocării lor ca forţă de muncă destinată respectivelor regiuni. Motivul invocat a avut în realitate o mare acoperire în situaţia concretă de pe teren, ilustrată de lipsa forţei de muncă atât de resimţită în regiunile în cauză.

13 Ibidem, dosar nr.4260, f.326.

14 Ibidem, dosar nr.4066, f.702-703.

15 Constantin Botoran, Valeriu-Florin Dobrinescu, op.cit., p.3-4.

16 Loc.cit., fond M.R., Serviciul Statistic, dosar nr. 4066, f.702, 703.

17 Ibidem, f.704-705.

18 C.S.P.A.M.I., fond M.R., Serviciul Statistic, dosar nr.4245, f.395.

19 Loc.cit., Direcţia Control, Contencios şi Pensii, dosar nr.1632, f.775.

111

O a patra categorie de prizonieri, de data aceasta provenind din armata austro-ungară, s-a văzut obligată să se retragă cât mai spre est din calea armatelor Puterilor Centrale din cauza apartenenţei lor la structurile organizatorice voluntare constituite în Rusia. Pentru această categorie de prizonieri „eliberarea” ar fi fost sinonimă cu judecarea lor de către justiţia austro-ungară ca „trădători” şi primirea unor pedepse pe măsură.

Mişcarea aceasta a prizonierilor dinspre Rusia, mai ales spre Austro-Ungaria, a avut drept prim rezultat o anumită intensificare a mişcărilor de eliberare naţională, în general, şi de tip „revoluţionar”, în particular. Întorşi la casele lor, prizonierii martori direcţi ai realităţilor revoluţionare, au adus cu ei un suflu nou, atât revendicativ în plan naţional, cât şi revoluţionar în cel social. Cu referire directă la acest exod uman, reprezentantul românilor la Congresul Naţiunilor Oprimate din Austro-Ungaria de la Roma profesorul universitar D.Drăghicescu a arătat de la tribuna acestuia, la 10 aprilie 1918, participanţilor: „Acum prizonierii din Rusia, eliberaţi la cererea lor de a lupta contra duşmanului comun” vin spre ţările lor, iar „dintre aceştia 60 000 români din Ungaria”.20 Nu peste mult timp, din dorinţa de a slăbi rezistenţa forţelor antibolşevice şi a o lipsi de un eventual sprijin primit din partea prizonierilor de război, noua putere politică de la Moscova a decis prin Decretul nr.217 din 29 iunie 1918, că „cetăţenilor prizonieri” din zonele controlate de ei, practic, li „s-a permis plecarea din Rusia”.21 Apoi, întărirea puterii politice exercitate concret de către bolşevici şi mărirea proporţională a ariei acesteia, precum şi capitularea Puterilor Centrale au dus la încheierea acestei prime faze a repatrierii prizonierilor internaţi în Rusia.

Ca urmare a schimbărilor – militare şi politice – înregistrate în Europa, începând cu sfârşitul anului 1918, întrega acţiune de repatriere a prizonierilor internaţi în Rusia a trebuit regândită. Pe de altă parte, prin neparticiparea la Conferinţa de Pace de la Paris a Rusiei, drumul contactelor directe sau indirecte cu noua putere sovietică de la Moscova a rămas liber. Fie direct, fie prin intermediul altor state sau organisme internaţionale (Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Liga Naţiunilor), începând cu anul 1919, statele care au avut militari internaţi ca prizonieri în Rusia au fost obligate să înceapă cu aceasta negocierile referitoare la repatrierea lor.

Repatrierea prizonierilor români atât din armata Vechiului Regat, cât şi a celor din fostele armate austro-ungare şi ruse - ca originari din provinciile unite în anul 1918 cu România, aparţinătoare la începutul Primului Război Mondial celor două imperii - a fost în atenţia guvernelor României, care au făcut demersurile impuse de rezolvarea acestei probleme. Situaţia prizonierilor de război în general - evidenţă, tratament în detenţie, acordarea de ajutoare umanitare, repatriere - a fost o constantă a preocupărilor Ministerului de Război român atât faţă de militarii proprii, cât şi faţă de cei internaţi de către armata noastră.

Apropierea conflictelor militare de graniţele României şi măsurile de reorganizare a sistemului militar propriu au impus prin noua lege de organizare a Ministerului de Război (25 mai 1912) înfiinţarea pe lângă Serviciul Personal a Biroului statistic22. Atribuţiile nou creatului birou au vizat în mod deosebit statistica „recrutării şi infracţiunilor în armată”.Experienţa şi învăţămintele atât al celui de-al doilea război balcanic, cât şi cele din Primul Război Mondial au determinat ministerul să transforme respectivul birou în Direcţia Statistică, la 25 iunie 1915 prin Decizia ministerială nr.24123. Obiectul de activitate al noi createi direcţii a fost efectuarea studiilor statistice indispensabile armatei pe linie de: recrutare, resurse umane şi materiale, sanitară, justiţie militară, precum şi statistici economice, financiare, culturale etc.Evoluţia evenimentelor politice şi militare din cursul anului 1916 au impus, odată cu pregătirea armatei române pentru intrarea în luptele primei conflagraţii mondiale, înfiinţarea în cadrul Direcţiei a unui serviciu destinat prizonierilor de război.

La 4 iulie 1916, Consiliul de Miniştri român, prin „Jurnalul” nr.1490, a hotărât crearea unei „comisii cu putere de a decide asupra tuturor chestiunilor în legătură cu întreţinerea şi întrebuinţarea prizonierilor de război”24 posibili a fi făcuţi de către armata română.Aceste prevederi au fost modificate la 14 august 1916 prin Înaltul Decret regal nr.2793, când s-a dispus înfiinţarea în cadrul Direcţiei Statistice a Serviciului prizonierilor de război şi internaţilor civili şi a unui Birou de informaţii şi ajutorare a prizonierilor de război25. Serviciul prizonierilor a fost structurat în:

- Biroul prizonierilor; - Biroul internaţilor civili; - Biroul cenzurii şi corespondenţei prizonierilor şi internaţilor civili.

Activităţile concrete legate de problematica prizonierilor dezvoltându-se, la 16 martie 1917, prin Decizia ministerială nr.10778, ele au rămas în continuare în aceeaşi organizare, dar au beneficiat şi de sprijinul altor structuri din compunerea ministerului26.Această organigramă a rămas nemodificată până la 5 ianuarie 1919, când, prin Decretul-lege nr.65, Direcţia Statistică a fost transformată în Secţie Statistică din cadrul Serviciului Personal al Ministerului de Război27. Noua structură, deşi redusă de la nivelul de „direcţie” la cel de „secţie”, şi-a păstrat aceleaşi atribuţii avute mai înainte. Structurată în două părţi distincte, ea s-a ocupat în continuare prin:

- prima secţiune de „lucrările statistice în timp de pace”; - a doua secţiune de „lichidarea situaţiei tuturor foştilor prizonieri şi internaţi civili în timpul războiului”.

În plus, în urma înfăptuirii României Mari, Secţia Statistică a preluat şi întreaga problematică a prizonierilor proveniţi din armatele imperiale ruse şi habsburgice, originari din provinciile care s-au unit cu vechea Românie în decursul anului 1918. Drept urmare a acestei stări de lucruri „preocuparea de căpetenie a secţiei a fost şi este tocmai dimpotrivă: lichidarea situaţiei prizonierilor şi internaţilor civili din timpul războiului”, la care s-a adăugat şi aceea a celor din 20 Augustin Deac, Ion Spălăţelu, Prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar.Formarea statelor naţionale unitare din centrul şi sud-estul Europei, în „Revista de istorie”, tom 32,nr.3, martie, 1979, p.464.

21 C.S.P.A.M.I., fond Corpul Voluntarilor Români Ardeleni şi Bucovineni, dosar nr.12, f.13,18.

22 Loc.cit., fond M.R., Serviciul statistic, dosar nr.59, f.6.

23 „Monitorul Oastei”, Partea Regulamentară, nr.19 din iulie 1915.

24 „Monitorul Oficial”, nr.94 din 29 iulie 1916.

25 C.S.P.A.M.I., fond M.R., Serviciul Statistic, dosar nr.59, f.7.

26 „Monitorul Oficial”, nr.294 din 18 martie 1917.

27 „Monitorul Oficial”, nr.230 din 10 ianuarie 1919.

112

provinciile unite cu România, iar „nicidecum lucrările statistice din timp de pace, pentru care a fost creată” iniţial structura28.

După cum s-a putut constata, din sumara prezentare a istoricului structurii organizatorice proprii destinate prizonierilor, Ministerul de Război român s-a preocupat de rezolvarea aspectelor acestei problematici atât de complexe. Într-o primă etapă, corespunzătoare hărţii politice a vremii, principala acţiune a vizat numai soarta prizonierilor proveniţi din rândul armatei române. Până la sfârşitul anului 1917 din armata română au căzut prizonieri la adversari un număr de 229 891 militari.Pe ţări, repartizarea acestora a fost următoarea: 147 891 în Germania, 51 000 în Austro-Ungaria, 250 000 în Bulgaria şi 6 000 în Turcia, cifre care „nu pot fi date decât cu oarecare aproximaţie”din următoarele motive:

a) Dificultăţile pe care statele inamice le opun când este vorba de cercetări de asemenea natură, invocând în cele mai multe cazuri că, cu ocazia revoluţiei, s-au distrus mare parte din acte.

b) Schimburile de prizonieri pe care cele 4 state, ce formau statele centrale, le-au făcut între ele. c) Rezultatele depind de organizarea pe care au avut-o diferiţi adversari în ţinerea „scriptelor” relative la

prizonieri. De altfel „în această privinţă trebuie relatat că, contrar tuturor aşteptărilor, nu Germania a ţinut cel mai bine socoteala de numărul şi fluctuaţiile prizonierilor”29. Relativ la acest aspect, cele trei elemente, indicate într-un memoriu din anul 1920 al Secţiei Statistice române, pot ilustra similitudinea situaţiei întâlnite în ceea ce priveşte exactitatea evidenţei prizonierilor români din armata austro-ungară internaţi în Rusia.

Repatrierea prizonierilor români „a început în primăvara anului 1918 când, pe timpul armistiţiului, s-a făcut un prim schimb de prizonieri invalizi între noi şi Germania, când s-au primit circa 2191 prizonieri invalizi şi infirmi”. Apoi, înainte de încheierea Tratatului de pace de la Buftea, „s-a încheiat la 23 martie 1918 o convenţie între România” şi Puterile Centrale „cu obligaţia reciprocă de a se repatria prizonierii respectivi”.În baza acestei convenţii, României i-au fost repatriaţi 45 401 prizonieri (30 543 de către Austro-Ungaria, 11 052 de către Bulgaria şi 3 806 de către Turcia).După cum se poate observa „singura Germania, nefăcând cinste iscăliturii delegatului ei, s-a sustras de la obligaţia ce se luase sub tot felul de pretexte”. În urma multor insistenţe din partea română au fost totuşi eliberaţi 1 850 ofiţeri şi 1 020 gradaţi şi soldaţi30. Urmare a părăsirii grabnice a teritoriilor române, germanii s-au văzut obligaţi să-i elibereze pe cei 61 230 prizonieri aduşi aici pentru diferite munci. Un alt lot de prizonieri români, 4632 aflaţi la muncă pe malul stâng al Rinului, au fost eliberaţi de trupele franceze în 1918 şi repatriaţi, prin porturile Marsilia şi Toulon la Constanţa, în România.

Imediat după capitularea Germaniei, România a expediat la Berlin o „misiune militară de repatriere a prizonierilor români", care a lucrat sub auspiciile „Misiunii interaliate de repatriere a prizonierilor statelor aliate” şi a repatriat în ţară – prin etapele Oderberg (azi Bohumin în Republica cehă), Cracovia, Passau şi Viena - un număr de 11 652 prizonieri români, găsiţi încă în Germania în primăvara anului 1919. Dacă la cei repatriaţi se mai adaugă încă 882 prizonieri repatriaţi în mod izolat, rezultă că din Germania s-au repatriat 83 457 de prizonieri români. În concluzie, României i-au fost reîntorşi din prizonieratul statelor Puterilor Centrale un număr de 128 858 militari31. Diferenţa mare dintre numărul prizonierilor căzuţi în captivitate şi cei repatriaţi se justifică ţinând cont şi de următoarele elemente:

a) Dintre prizonierii din teritoriul ocupat, mulţi au evadat de la lucru, fără a-şi mai aranja ulterior situaţia militară faţă de structura ce se ocupa cu evidenţa prizonierilor.

b) În urma capitulării Puterilor Centrale un număr de prizonieri au evadat din lagăre reîntorcându-se în ţară prin mijloace proprii.

28 C.S.P.A.M.I., fond M.R., Serviciul Statistic, dosar nr.59, f.8.

29 Ibidem, dosar nr.2903, f.352.

30 Ibidem.

31 Ibidem, f.353.

113

Regina Maria şi Regele Ferdinand O situaţie identică s-a întâlnit şi în cazul evidenţei prizonierilor din armata austro-ungară repatriaţi din Rusia în

ţară. În plus, faţă de cele două elemente consemnate în respectivul memoriu, situaţia politică internă din Rusia, datorată revoluţiilor repetate şi războaielor de tot felul de pe cuprinsul acesteia, a adăugat noi elemente de influenţare directă a evidenţei prizonierilor repatriaţi. La numărul prizonierilor repatriaţi în România, din statele Puterilor Centrale trebuie adăugat şi cel al celor „morţi, dispăruţi şi cu situaţia nelămurită”, care s-a ridicat la cifra de 101 033 oameni. În această privinţă, comisiile militare române de repatriere a prizonierilor de război – trimise la sfârşitul anului 1918 la Berlin, Viena, Paris, Sofia şi Constantinopol – au scos „la iveală acte de deces ale prizonierilor morţi în diferite regiuni din Europa, unde erau trimişi la lucru înapoia frontului”.Totuşi, despre soarta unui număr de 44 618 prizonieri de război români nu s-a identificat niciun indiciu, deşi „s-au făcut cele mai întinse cercetări de către misiunile noastre din străinătate cu concursul cel mai larg şi al misiunilor aliate, în special cea franceză şi engleză”. Acest număr „reprezintă oameni cu situaţia nelămurită pentru elucidarea cărora se continuă cercetările de misiuni pentru a se stabili cu certitudine numărul de fiecare categorie repatriaţi nu prin autorităţi, morţi, evadaţi din lagăre sau rămaşi de bunăvoie”32.

Sfârşitul anului 1918 a înregistrat pentru România desăvârşirea unităţii sale statale şi, ca o urmare directă a acestei împliniri, preluarea dificilei misiuni de repatriere a prizonierilor din armatele austro-ungare şi ruse internaţi în diferite state adversare armatelor din care au făcut parte înainte de căderea lor în prizonierat. Situaţia noilor frontiere ale României a impus preluarea de către aceasta, prin intermediul comisiilor militare de resort expediate în multe dintre capitalele Europei, între sfârşitul anului 1918 şi începutul anului 1919, a operaţiunii de repatriere din ţările de internare a prizonierilor originari din provinciile proaspăt internate în compunerea României Mari. În acest sens, Comisia militară română de la Berlin a vizitat lagărele unde au fost internaţi prizonierii ruşi şi au repatriat dintre aceştia 4 000 de basarabeni. Din Italia, independent sau prin comisiile militare de la Roma şi Viena, organizaţi „în legiune de voluntari”, s-au repatriat 509 ofiţeri şi 31 318 trupă prizonieri români din armata austro-ungară. Alţi prizonieri români din armata austro-ungară au fost repatriaţi din Franţa şi Anglia.

O serie de comisii de repatriere sau Cruce Roşie trimise de „statele de succesiune ale fostului Imperiu Austro-Ungar”pentru repatrierea prizonierilor „din Rusia centrală, din cea meridională şi din Caucaz” nu au avut „succes”.În mod izolat, comisii trimise de către guvernele cehoslovac şi austriac au încercat şi ele acelaşi lucru, dar, de asemenea, „fără niciun rezultat”. Chiar şi România, în condiţiile ruperii relaţiilor diplomatice directe cu Rusia Bolşevică, a trimis în acelaşi scop o „misiune la Novorosisk”; dar „starea haotică în care se află astăzi Rusia şi lipsa de mijloace de transport fac cu neputinţă o acţiune mai eficace”33. O cu totul altă situaţie s-a constatat între anii 1919-1920 pentru prizonierii români din armata austro-ungară internaţi în Rusia siberiană. Prezenţa Comandamentului Aliat din Extremul Orient, a trupelor de intervenţie japoneze şi americane şi a corpurilor naţionale de voluntari „a putut avea înrâurire directă asupra soartei acestor prizonieri”. România, prin intermediul Comitetului Internaţional de Cruce Roşie şi a Crucii Roşii daneze a acţionat „pentru procurarea de îmbrăcăminte şi de alimente” pentru aceşti prizonieri şi a constituit o „misiune militară” special trimisă la Vladivostok în vederea repatrierii atât a Legiunii de Vânători Transilvăneni şi Bucovineni, cât şi a prizonierilor români internaţi în Siberia.

32 Ibidem.

33 Ibidem, f.354.

114

MONUMENTE ALE EROILOR 1916

Irina SOCOLESCU

Monumentele constituie una dintre bogăţiile spirituale de valoare inestimabila ale poporului roman. Marele istoric Nicolae Iorga aprecia ca “Monumentele sunt istoria vie a neamului.”

Pe teritoriul ţării noastre există numeroase monumente cu caracter istoric ce au menirea sa evoce şi glorifice bărbăţia ,vitejia şi spiritul de jertfa dovedite de ostaşii români pentru apărarea pǎmântului strǎmoşesc, pentru unitatea naţional statalǎ. Jertfele date de români pentru apărarea gliei,a libertăţii,unităţii naţionale sunt cinstite si invocate printr-un mare număr de monumente.

Această practică,de a ridica monumente şi însemne memoriale pentru evocarea unor momente glorioase din istoria patriei şi întru cinstirea eroilor neamului,este o moştenire de mare valoare morală şi etică,de la străbunii noştri, menită a imortaliza respectivele epopei.

Acţiunea de ridicare a monumentelor de interes istoric a cunoscut o mare dezvoltare după făurirea României Mari, pentru cinstirea jertfelor date de oştirea română în Marele Război de Reîntregirea Naţională.

Astfel de monumente au fost înălţate şi pentru eroii care au luptat în zona Bran-Câmpulung în continuare vom prezenta aceste monumente.

Albeşti

„Monumentul eroilor din Primul Război Mondial” Se află amplasat în centrul localităţii. A fost construit în anul 1922 şi se numără printre cele mai arătoase memoriale din acea parte a Argeşului.

Pe un postament de plan pătrat,din beton ,se înalţă o coloană de formă trapezoidală, care are în terminaţie o lucrare plastică ce reprezintă chipul unui luptător.

Pe cele patru laturi ale coloanei sunt inscripţionate mai multe texte evocative:”Ridicat în amintirea eroilor căzuţi pentru întregirea neamului din campania 1916-1918.” ”Pentru Neam şi Ţară ne-am dat viaţa!” „Călătorule, nu trece, ci citeşte numele celor care şi-au vărsat sângele pentru făurirea României Mari.” „Cu sângele nostru s-a plămădit Unirea tuturor românilor.”

Pe monument sunt înscrise circa 80 de nume ale fiilor comunei Albeşti care şi-au dat jertfa supremă pe câmpul de luptă pentru înaltul ideal al reîntregirii hotarelor Patriei1.

Bran

Unul din aceste”altare ale eroilor”este troiţa dedicată eroilor din războiul de reîntregirea naţională din localitatea Bran.

Aceasta se află amplasată în parcul localităţii şi este alcătuită din trei cruci,două laterale şi una centrală. Troiţa, înaltă de 2 metri,este realizată din lemn de către tâmplarii Gheorghe Aldea şi Ion Chiţu. S-a ridicat la iniţiativa şi cu sprijinul Societăţii Monumentelor Istorice,fiind dezvelită la 6 august 1922.

Pe faţada troiţei se află următoarea inscripţie: ”1916-1918.Sfântă slăvire vitejilor care şi-au jertfit viaţa pentru reîntregirea neamului românesc. Dumnezeu să-i odihnească în pace.”2

Tot în judeţul Braşov se află „Mausoleul eroilor din Războiul de Reîntregire Naţională” situat în Scheii Braşovului. Mausoleul adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale sutelor de ostaşi români căzuţi eroic la datorie în luptele desfăşurate în vara şi toamna anului 1916.De formă circulară are pe cupola acoperişului un vultur,simbol al curajului şi neînfricării cu care s-au avântat în luptă ostaşi ai armatei române.

Acest mausoleu a fost construit din iniţiativa locala cu sprijinul Societăţii”Cultul Eroilor”, după încheierea războiului de reîntregire naţională.3

Câmpulung-Muscel Acest oras a fost şi el martor al acţiunilor militare din toamna anului 1916. Şi aici s-au înălţat monumente pentru cinstirea eroilor căzuţi pentru apărarea patriei. „Monumentul eroilor din Războiul de Reîntregire Naţională”se află în Piaţa Republicii şi este opera sculptorului Dimitrie Maţaoanu. Menit să evoce eroismul şi jertfele de sânge date de fiii Muscelului în toamna anului 1916 în luptele din zonele Pravăţ, Mateiaşi, Nămăieşti-Albeşti. Monumentul a fost dezvelit în anul 1928; pe un piedestal înalt de 4 metri se află statuia de bronz, ronde-basse, a unui infanterist român în ţinuta de campanie având într-o mână arma iar în cealaltă un drapel. Pe laturile piedestalului, spre baza acestuia, sunt montate meplaturi dreptunghiulare de bronz, în ancadramente puternic profilate, care redau, efigiile lui Decebal şi Traian, scene de luptă şi trofee militare. Pe o placă de marmură fixată pe faţada principală a monumentului se află înscris următorul text:”Câmpulung Muscelului,omagiu etern eroilor săi care au pecetluit cu sânge şi viaţa lor trecătoare hotarele veşnice ale României întregite si nepieritoare.”4(fig.1) 1 Epopeea anilor 1916-1918.Războiul pentru făurirea României Mari,Editura Sylvi Bucureşti,1988,p.239 2 Florin Tucă,Cristache Gheorghe-„Altarele eroilor neamului”,Editura Europa Nouă,Bucuresti,1995,p.84 3 Ibidem 4 Florin Tucă,Mircea Cociu-Monumente ale anilor de lupta si jertfă,Editura Militară,Bucuresti 1983,p,140

115

Tot în oraşul Câmpulung se mai afla şi „Monumentul Soldatului” ridicat în cinstea eroilor regimentelor 30 şi

70 infanterie . Acesta se află pe strada Mărăşti şi are înscris pe faţadă următoarea inscripţie:”S-a ridicat acest monument în anul 1935 din iniţiativa ofiţerilor Regimentului 30 Infanterie.”5(fig.2).

Dragoslavele

Localitatea este locul unde au avut loc aprige lupte în campania din 1916.Monumentul eroilor din Războiul de Reîntregire Naţională s-a ridicat în centrul localităţii din iniţiativa cetăţenească şi a fost realizat prin subscripţie publică .Este creaţia sculptorului Frederic Storck. S-a inaugurat în anul 1927.Construit din piatră de Albeşti,monumentul este format dintr-o prispă dreptunghiulară,sprijinită pe un postament dreptunghiular,având în terminaţie un vultur de bronz cu aripile strânse.6

Întreg monumentul are înălţimea de 4,5 metri. Pe faţada principală a monumentului este săpată următoarea inscripţie:”În amintirea luptătorilor din Dragoslavele morţi în războiul pentru întregirea neamului din 1916-1918.Comuna recunoscătoare fiilor ei.” Pe celelalte faţade ale monumentului sunt înscrise numele a 94 de militari din localitate cazuţi eroic la datorie pe câmpurile de luptă pentru realizarea idealului naţional.7

Fundata

În această localitate din judeţul Braşov a fost ridicat ”Însemnul memorial dedicat locotenent-colonelului Gheorghe Poenaru Bordea”, care se află în centrul localităţii si a fost înălţat pentru a omagia numele şi fapta de vitejie a primului ofiţer român căzut la datorie în timpul Războiului de Reîntregire Naţională. Ofiţerul a căzut, răpus de glonţ, în momentul trecerii graniţei române,pe la Vama Giuvala spre Bran.

Însemnul memorial este realizat din piatră simplă,fără să aibă o valoare artistică deosebită. Pe faţada însemnului memorial se află următoarea inscripţie,care poate fi considerată ca o prefaţă la cartea de vitejie a eroilor neamului nostru din timpul primului război mondial:”Eroul colonel Gheorghe Poenaru Bordea, cel dintâi ofiţer căzut vitejeşte pentru strămutarea acestui hotar.”8

Lacul Turcului

Aici se află”Monumentul eroilor din războiul de independentă,de reîntregire naţională” aşezat pe marginea localităţii, fiind opera sculptorului Theodor Burcă.

A fost ridicat din iniţiativa unui grup de cetăţeni din comună şi inaugurat în anul 1920.

5 Florin Tucă,Cristache Gheorghe op.cit.p.92 6 Răutescu Ioan –Dragoslavele,monografie,Câmpulung 1937,p.102 7 Judeţul Arges –Mileniul ΙΙΙ,Anul Ι Mică enciclopedie,Editura Sylvi,Bucuresti ,2001,p.173 8 Tucă Florin,Cristache Gheorghe –op.cit.p.101

116

Lucrarea este executată din beton şi are înălţimea de 3,70 metri. Soclu,de plan pătrat,în trei trepte,este surmontat de un piedestal paralelipipedic,având în terminaţie o coloană obeliscoidală, cu o pajură aşezată pe un glob. La baza piedestalului,pe laturile din dreapta şi din stânga, sunt montate basoreliefuri din bronz care redau scene de luptă.

Pe câteva plăci de marmură fixate pe monument sunt înscrise numele a 107 militari căzuţi eroic în luptele din timpul războiului de reîntregire naţională. Pe faţada este redată următoarea inscripţie conceputa în versuri patriotice: „Străbunii noştri din mormânt De-a pururi vor trăi în voi, Sfinţit i-al Patriei pamânt Cu-al vostru sînge de eroi.”9

Lereşti

În localitate se află „Ansamblul memorial dedicat eroilor

neamului”,situat în partea sudică a localităţii. Pe un postament de beton,în multe trepte,se înalţă o coloană

din piatră de Albeşti,care are în terminaţie un vultur cu aripile întinse.10

În partea superioară, pe toate laturile sale sunt fixate elemente decorative,care reprezintă simboluri ale vitejiei ostăşeşti:două săbii încrucişate,o cască ostăşească,ţeava unui tun.

Sunt înscrise numele a peste 60 militari din localitate căzuţi eroic la datorie în timpul celor două războaie mondiale.11

Pe acest monument se află înscrisă următoarea inscripţie: „În amintirea eroilor din 1916-1918; 1941-1945.”(fig.3)

Mausoleul de la Mateiaş

Ansamblul monumental se află pe vârful muntelui Mateiaş şi a fost realizat între anii 1928-1935.Lucrările pentru construirea mausoleului s-au desfăşurat sub conducerea arhitecţilor Ionescu Berechet şi State Baloşin.

Impozanta lucrare,se compune din două corpuri. Un corp orizontal prevăzut cu uşă de acces si care constituie partea centrală a mausoleului,având un plan în formă pătrată şi terminat,în partea

superioară,printr-o cupolă joasă. Încăperea a avut iniţial rolul unei capele şi se suprapune osuarului şi criptelor pentru oseminte aflate la subsolul construcţiei.

Al doilea corp, vertical, este de forma unui turn cu foişor spre care duce o scară,în spirală,având în partea inferioară fixate câteva trepte ce conduc spre osuar şi încăperea criptelor.

Întreaga înfăţişare a mausoleului, linia sa arhitectonica, inspiră robusteţe. Sub aspect arhitectural se poate afirma cu certitudine că Mausoleul eroilor de pe muntele Mateiaş prezintă o construcţie aparte, cu totul deosebită de cea a celorlalte monumente din ţară.

Se pot admira trei basso-reliefuri menite a rememora trei epoci din istoria neamului. Primul înfăţişează o scenă inspirată din legendarul act al descălecatului;al doilea redă o scenă legată de prezenţa oştilor conduse de Mihai Viteazu în Transilvania; iar al treilea are ca temă luptele purtate de trupele române în toamna anului 1916 în preajma Pravăţului şi Mateiaşului.12

După câţiva ani, basoreliefurile au fost înlocuite cu picturi murale, executate de Olga Greceanu, înfăţişând în cea mai mare parte, scene de luptă din timpul Primul Război Mondial.

În ultimii ani, mausoleul a fost supus unui amplu proces de consolidare şi restaurare. În acest timp pentru decorurile interioare s-a renunţat la pictura murală, în mare parte 9 Ibidem 10 Tucă Florin,Mircea Cociu-op.cit.p.248 11 Ibidem 12 Col.Dr.Cristache Ghe.,Ionel Bataly-„Ansamblul Monumental de la Valea –Mare-Mateiaş”Editura Militară,Bucureşti,1985,p.30

117

deteriorată,optându-se pentru mozaicul de Murano. În acest scop s-a apelat la un colectiv de specialişti de la Institutul de Arte Plastice”Nicolae Grigorescu”, condus de profesorul Petre Achiţenie.

În domul aflat în partea superioară a încăperii sunt prezentate, în ideea unităţii de neam, portretele principalilor domnitori vestiţi conducători de oşti.

La baza cupolei, pe un brâu cu torsade, sunt înscrise numele unor localităţi din zonă în care s-au purtat lupte deosebit de grele în toamna anului1916: Mateiaş, Dragoslavele, Câmpulung, Lereşti, Albeşti şi altele. Sub aceasta sunt prezentate portretele lui Burebista, Decebal şi Traian.Scene de război şi chipuri de ostaşi împodobesc armonios zidurile încăperii.

Între acestea, reţine atenţia o scenă ce redă ajutorul permanent acordat de populaţia din zonă, adesea cu riscul vieţii, celor care luptau cu arma în mână în prima linie.

Mozaicurile fixate aici dau un aspect deosebit, care completează peisajul grandios ce i se înfăţişează privitorului de la o înălţime de aproape 40 de metri.

Subsolul mausoleului are două încăperi din care una este rezervată osuarului propriu-zis. Într-un sarcofag, recent construit, care în partea superioară are pereţii din sticlă givrată, se poate vedea o parte din osemintele celor aproximativ 500 ostaşi români neidentificaţi căzuţi în luptele din zonă.13

În cealaltă încăpere, mai spaţioasă, se află 31 de cripte individuale, în care sunt depuşi eroii români identificaţi. Criptele,ca şi restul pereţilor camerei,sunt placate cu 31 plăci de marmură albă în care au fost dăltuite numele a circa 1900 eroi cunoscuţi, care au luptat şi au căzut eroic la datorie.14

În acelaşi timp s-a tasat şi modelat terenul din jurul mausoleului,s-a construit o scară monumentală exterioară care urcă spre mausoleu şi s-a realizat în faţa acestuia un parapet de beton,de formă semicirculară. Aici s-a executat un basorelief de proporţii impunătoare,din calcar de Albeşti,de către sculptorul Adrian Radu şi care se intitulează”Pe aici nu se trece!”. Pe acesta sunt redate scene de luptă din Primul Război Mondial, un grup de ostaşi români care se avântă într-un iureş de nestăvilit spre poziţiile ocupate de trupele adverse.15

În părţile laterale ale basoreliefului, într-un chenar mascat de frunze de stejar şi laur, se află următoarea inscripţie: ”Pentru onoarea Patriei şi a Drapelului, pentru făurirea Unităţii României,noi am apărat cu bărbăţie, până la suprema jertfă, pământul sfânt al Ţării, lăsându-vă vouă,generaţiilor viitoare, o naţiune liberă şi independentă!”(în partea stângă a basoreliefului).

„Ne plecăm cu veneraţie în faţa sacrificiului suprem al bravilor eroi ai neamului, apărători demni şi viteji, iar la chemarea Patriei ne vom jertfi şi noi pentru păstrarea independenţei şi suveranităţii României” (în partea dreaptă a basoreliefului )

În perioada de reconstrucţie a mausoleului a fost amenajat şi un punct muzeistic, într-un ansamblu de clădiri care fac corp comun cu mausoleul.

13 Tucă Florin,Cristache Gheorghe-op.cit.,p.132 14 Judeţul Argeş-Mileniul ΙΙΙ,Anul Ι,Mică enciclopedie,p.128 15 Tucă Florin,Mircea Cociu-op.cit.p.204

118

IDEEA EUROPEANA IN VIZIUNEA UNOR PERSONALITATI INTELECTUALE SI POLITICE DIN ROMÂNIA (1919-1939)

Prof. univ. dr. Constantin BUŞE

Europa a trebuit să cunoască şi să suporte ororile unui prim război mondial, să înregistreze pierderi umane, materiale, să treacă printr-o dureroasă criză morală, de conştiinţă, pentru a ajunge la concluzia transpunerii în viaţă a ideii seculare de unitate a popoarelor şi statelor continentului. Dorinţa şi voinţa de a da naştere unei Europe unite s-au amplificat în perioada interbelică, ideea fiind acceptată şi promovată, acum, nu numai de personalităţi sau de grupuri intelectuale izolate (literaţi, filozofi, jurişti, economişti, ziarişti),ci şi de oameni politici, membri ai unor guverne, parlamentari, oameni de afaceri, industriaşi etc. Impunerea ideii de federalizare a Europei s-a făcut treptat şi cu dificultate, deoarece popoarele care şi-au redobândit dreptul de a avea propriul stat sau cele care şi-au desăvârşit unitatea statală se lăsau greu convinse că independenţa, suveranitatea şi integrarea lor teritorială nu vor fi încălcate sau ştirbite. Este şi cazul României. Poate şi din acest motiv în România s-a acordat treptat o tot mai mare atenţie mersului ideii de unitate europeană. Reacţiile, luările de atitudine, analizele şi interpretările s-au dovedit a fi interesante, destul de diferite, pertinente, adică la obiect, şi, nu de puţine ori, originale şi deci constructive. Receptivitatea la ideea de unitate europeană a fost remarcabilă în mediile intelectuale şi politice româneşti, uneori cu oarecare reţinere şi timiditate, explicabile, până în 1929, constantă şi substanţială după această dată. Dezbaterea ideii ca atare, concret, a proiectelor şi planurilor aparţinând perioadei interbelice a angajat un mare număr de personalităţi de marcă, între care şefi de partide, prim miniştri, miniştrii de externe, parlamentari, diplomaţi, scriitori, publicişti, sociologi, jurişti, economişti.

În cele ce urmează am socotit necesar să înfăţişez felul în care, câteva dintre aceste personalităţi române au apreciat şi judecat mişcările, demersurile, planurile de unitate europeană. Au făcut-o de pe poziţia intereselor României, dar şi în postura de veritabili europeni. Se impune faptul că nici una dintre aceste personalităţi nu a respins ideea de unitate europeană, iar îndoielile şi întrebările pe care le-au avut sau le-au pus, propriile idei sau sugestii pe care le-au avansat, remarcile critice pe care şi le-au permis, făcând odată mai mult dovada interesului şi preocupării lor pentru unitatea, progresul, bunăstarea şi pacea Europei. Între aceşti europeni avant la lettre s-au distins: Nicolae Titulescu, Ion G. Duca, Grigore Gafencu, Vespasian Pella, G. G. Mironescu, Mihai Manoilescu, Dimitrie Gusti, Constantin Vişoianu, care s-au aplecat cu interes şi pricepere asupra descifrării şi înţelegerii demersurilor întreprinse pentru unificarea lumii europene, intervenţiile lor, verbale sau prin scris, constituind adevărate studii în materie. Personalităţi de talia lui Nicolae Iorga şi Iuliu Maniu au socotit necesar să-şi exprime punctul de vedere. Presa românească a înregistrat şi comentat cu interes constant şi în spirit obiectiv tot ceea ce au însemnat iniţiative, proiecte şi planuri privitoare la ideea europeană. Adevăraţi analişti, buni cunoscători ai problemelor privind unitatea Europei s-au dovedit a fi publiciştii Romulus Seişanu, Andrei Corteanu, Barbu Brănişteanu, Em. Socor, Joseph Berkowitz.

Unii dintre cei amintiţi mai sus au mers mai departe în urmărirea şi înţelegerea traseelor pe care gânditorii mai vechi sau mai noi au plasat ideea europeană – federaţie sau confederaţie. Din acest punct de vedere socotesc că studiul savantului sociolog Dimitrie Gusti, creatorul Institutului Social Român, instituţie de prestigiu internaţional, dedicat Problemei Federaţiei Statelor Europene este exemplar. „Federatia nu este decât expresia solemnă a concilierii a două principii antitetice, principiul autorităţii şi principiul libertăţii. Federalismul ne aduce prin urmare o concepţie nouă a libertăţii şi se poate defini astfel: dau puţin din libertatea mea, pentru a crea o autoritate care să îmi garanteze restul libertăţii. Federalismul este un contract politic. Contractanţii păstrează iniţiativa şi suveranitatea întreagă, mai puţin partea ce priveşte obiectul şi scopul contractului. De aici reiese recunoaşterea drepturilor membrilor federaţiei să participe la puterea centrală şi prin aceasta independenţa lor faţă de centru. Acest contract este ceea ce se numeşte federaţie; dacă este aşa, bineînţeles că legătura federală nu are de efect nivelarea şi uniformizarea membrilor federaţiei”1.

Confederaţia este o asociaţie de state care-şi constituie unele organe comune în domenii bine determinate şi nu renunţă la suveranitatea lor naţională, deci confederaţia este „o categorie a dreptului internaţional”, în vreme ce federaţia „emană din dreptul public intern”2, dând naştere statului – uniune.

Ideea federală a câştigat teren în preocupările oamenilor politici şi de cultură români chiar înainte de relansarea proiectelor şi planurilor de federalizare a Europei în primul deceniu postbelic. Un rol însemnat în popularizarea şi dezbaterea chestiunii Federaţiei Europene l-a îndeplinit „Revista Vremii” şi conducătorul ei, viitorul mare diplomat şi ministru de externe, Grigore Gafencu. Acesta, la 27 mai 1923, afirma cu deplin temei că „Secolul trecut a fost dominat de principiul naţionalităţilor; în numele său a învins şi neamul nostru. Secolul de azi trebuie să fie al federalismului”3. O lume aşezată, paşnică, lipsită de catastrofe şi războaie avea nevoie sau putea să se dezvolte dacă era creată „deasupra statelor naţionale autoritatea ocrotitoare a unor suprastate politice. Neamurile întregite vor urmări în libertate dezvoltarea lor sufletească şi culturală. Politica însă va dăinui într-o sferă internaţională. De izbânda acestei idei depinde viitorul ţării noastre şi al tuturor ţărilor europene”4.

Cu un an mai înainte, 1922, Revista lui Gafencu organizase o dezbatere pe tema unei Confederatii Dunărene, 1 Dimitrie Gusti, Problema Federaţiei Statelor Europene, în „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”, nr. 1-3 / 1930, p. 7. 2 Juliusz Bardach et Hubert Izdebski, Raport Géneral: L`etat federal et la principe féderatif en histoire, Comité International des Sciences Historique – XV Congres International des Sciences Historiques, Rapports, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, tome I, p. 240. 3 „Revista Vremii politice, literare şi economice”, nr. 9, 27 mai 1923. 4 Ibidem.

119

alta decât cea sugerată sau numai avansată de francezi în 1920 şi care ar fi trebuit să fie centrată pe Austria şi Ungaria şi tocmai din această cauză eşuată. În concepţia participanţilor la această dezbatere ideea unei Confederaţii Dunărene trebuia regândită, limpezită şi adaptată la realităţile de după război5.

Omul politic democrat maghiar Oskar Iaszi, obligat din cauza regimului hortyst să trăiască la Viena, lansase în 1922 în presa românească propunerea constituirii unei unităţi economice şi culturale a statelor naţionale din zonă prin suprimarea barierelor vamale. I-au răspuns savantul istoric Nicolae Iorga şi marele economist Mihail Manoilescu, care şi-au manifestat neîncrederea şi au demonstrat neoportunitatea unei asemenea înjghebări, motivele fiind de natură psihologică, economice, dar şi din cauza politicii revizioniste a regimului de la Budapesta6. În legătură cu această chestiune, omul politic şi publicistul Andrei Corteanu, deşi găsea argumente pentru a evidenţia importanţa creării unei Confederaţii Dunărene, care „ar aduce o îmblânzire a raporturilor dintre popoarele liberate de sub stăpânirea habsburgică şi solidarizarea lor în interesele economice”, aprecia că ideea Confederaţiei Dunărene nu era populară, nu interesa, încă, decât un cerc restrâns de oameni şi deci „terenul pentru a primi o aemenea idee este complet nepregătit astăzi”7.

Cel mai important demers, până în 1929, pe linia impunerii ideii de unitate a Europei s-a datorat contelui Richard Coudenhove – Kalergi. Acesta a publicat în 1923, la Viena, lucrarea Paneuropa şi lansa, tot atunci, Mişcarea Paneuropeană, obiectivul mărturisit al acestui pioner al Europei Unite fiind construirea unei Federaţii Europene. Coudenhove – Kalergi, conştient de importanţa, dar şi de complexitatea şi dificila misiune la care se angaja, mărturisea convingerea că „fiecare mare eveniment istoric a început şi a sfârşit ca realitate”8.

Dimitrie Gusti a realizat o radiografie remarcabilă a ceea ce îşi propusese Coudenhove – Kalergi să creeze – Statele Federale ale Europei – pornind de la conţinutul lucrării Paneuropa, de la articolele publicate din 1924 în revista mişcării – „Paneurope”, de la discursurile contelui şi de la dezbaterile la nivel internaţional pe care le-a organizat. Principiile pe care trebuia clădită Federaţia, evidenţiate de savantul român, multe dintre ele perpetuate în timp, puse în practică, valabile şi astăzi, erau între altele: respectarea suveranităţii statelor europene, garantarea principiilor Pactului Societăţii Naţiunilor şi ale Pactului Briand – Kellogg; condamnarea agresiunii îndreptată împotriva statelor europene; dezarmarea, cultivarea sentimentului de solidaritate europeană; crearea condiţiilor pentru realizarea unei uniuni vamale europene; domnia dreptului în raporturile dintre statele europene; rezolvarea problemei apatrizilor; evitarea împărţirii Europei în state rivale; egalitatea în drepturi a tuturor statelor europene; lichidarea posibilităţii unui război în Europa; crearea unui centru – conducere – independent şi imparţial pentru dezvoltarea relaţiilor intereuropene; înfiinţarea unei instituţii permanente pentru schimbul de idei şi informaţii intereuropene; cooperarea între europeni etc.9

Se prevedeau drepturi pentru minorităţi şi pregătirea condiţiilor pentru crearea unei naţionalităţi europene, din care să facă parte toţi cetăţenii statelor europene.

Federaţia urma să dispună de organisme de conducere: Consiliul federal, Adunarea federală, Curtea federală, Cancelaria federală.

Pierzând rolul de lider mondial, Europa trebuia să se unească pentru a se apăra de pericolele care o ameninţau: războiul, bolşevismul, decăderea economică. Federaţia europeană preconizată de Coudenhove – Kalergi urma să fie realizată în etape: o Conferinţă paneuropeană să decidă reuniuni periodice şi să dispună de un Birou paneuropean drept nucleu al mişcării; un tratat de arbitraj obligatoriu şi de garanţie între statele europene; realizarea Federaţiei – Statele Unite ale Europei10.

Un element deosebit de însemnat în proiectarea federaţiei europene trebuia să-l reprezinte înţelegerea şi cooperarea franco-germană11.

Primul Congres paneuropean pregătit de mişcarea lui Coudenhove – Kalergi, desfăşurat la Viena, între 3 şi 9 octombrie 1926, a avut un slab ecou în România, iar în unele ţări, cum a fost Franţa, importanţa manifestării a fost minimalizată de oficialităţi, din cauza gesturilor progermane ale contelui.

Octavian Tăslăuanu a propus, în şedinţa Senatului României, la 12 iulie 1926, trimiterea la Viena, la Congresul preconizat de Uniunea paneuropeană, a unei delegaţii pentru a expune punctul de vedere oficial al Bucureştilor, iar în Comisia Juridică şi de politică externă a înaltei instituţii parlamentare,acelaşi Tăslăuanu a prezentat un raport cu privire la ceea ce reprezenta atunci mişcarea paneuropeană, ce urmărea şi sublinia necesitatea prezenţei la Congresul de la Viena a unei delegaţii române întrucât „nu putem rămâne străini de o mişcare paneuropeană”. Deşi au fost propuşi pentru această misiune personalităţi de marcă – C. Rădulescu –Motru, Ştefan Zeletin, Onisifor Ghibu şi autorul propunerii, s-a refuzat caracterul oficial pentru delegaţie12.

În legătură cu acest Congres paneuropean ar fi de amintit şi declaraţia foarte cumpătată şi realistă a ministrului de externe, Ion Mitilineu, din 21 septembrie 1926, aflat la Sesiunea Adunării Societăţii Naţiunilor de la Geneva: „Aştept desfăşurarea Congresului paneuropean de la Viena pentru a putea răspunde întrebării relativ la atitudinea mea faţă de ideea lui Coudenhove – Kalergi. Consider planul binevenit şi poate chiar realizabil. Însă se pare că astăzi încă nu a sosit timpul potrivit pentru toate popoarele. Nu trebuie lucrat în grabă şi trebuie analizate toate posibilităţile. Dacă se lucrează cu prea mare grabă, există pericolul ca Paneuropa să rămână un program frumos şi totodată o frumoasă iluzie”13.

Cu titlu personal, la Congresul de la Viena a participat şi a adus salutul ţării sale Leon Ghica Dumbrăveni, 5 Gheorghe Sbârnă, Românii şi proiectele federale europene interbelice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002, p. 20. 6 Ibidem., p. 22. 7 „Revista Vremii”, nr. 9, 27 mai 1923; Gheorghe Sbârnă, op. cit., p. 22. 8 R. Coudenhove – Kalergi, Paneurope, Paris, 1927, apud. Gh. Sbârnă, op. cit., p. 23. 9 Dimitrie Gusti, op. cit., pp. 17-18; Gheorghe Sbârnă, op. cit., p. 24. 10 Gheorghe Sbârnă, op. cit., p. 25. 11 Ibidem., p. 26. 12 Dezbaterile Senatului, 12 iulie 1926, p. 127. 13 Spre o înţelegere europenană. Discursurile ţinute la Primul Congres Paneuropean, Editor Manuel Capri-Iacobeşti, Cernăuţi, f.a., p. 5.

120

mărturisind că România „nu poate rămâne indiferentă în faţă unei mişcări aşa de frumoase de solidaritate europeană”14. Deşi a continuat să se desfăşoare pe diferite căi şi planuri, prin reuniuni, congrese, discursuri, publicaţii, prin

intermediul şi cu sprijinul mai multor comitete naţionale, mişcarea Paneuropeană a fost umbrită de Planul Briand şi aproape că s-a stins după instalarea nazismului la putere în Germania.

S-a crezut şi s-a sperat că gravele probleme economice şi în primul rând cele aparute in urma razboiului ar putea fi soluţionate prin crearea unei uniuni vamale, iar în manifestul lansat în 1926 de un Comitet pregătitor al Uniunii Vamale Europene se evidenţia aserţiunea că „numai pacea economică poate asigura pacea politică a Europei”15.

Problematica economică şi chestiunea uniunii vamale europene au constituit obiectivele urmărite de conferinţele economice internaţionale desfăşurate la Geneva, în 1927, şi la Praga, în 1928, la care au participat specialişti români. Se ştie că aceste manifestări, lăudabile ca scop, nu au avut urmări concrete şi pozitive. Marele economist român, viitor ministru de externe, Mihail Manoilescu, a avertizat că înfăptuirea unei uniuni vamale europene ar semnifica abandonarea definitivă,de către ţările mai puţin dezvoltate sub aspect economic, a oricărei speranţe de a se industrializa, întrucât „concurenţa liberă între industrie stabileşte o selecţie naturală aspră, întărind pe cei tari, aşezaţi pe poziţii dominante şi sacrificând pe cei slabi şi începători”16. Totodată, sublinia Manoilescu, „contrastul între bogăţia ţărilor industrializate şi sărăcia ţărilor agrare n-ar face decât să se adâncească şi mai mult”17.

Cu oarecare timp înainte de lansarea iniţiativei lui Aristide Briand, Manoilescu aprecia că ideea construcţiei Statelor Unite ale Europei „poate fi utopică din punct de vedere al posibilităţilor de înfăptuire, ea este însă logică şi raţională”18.

Cum se cunoaşte, cel mai important demers pentru transformarea ideii de unitate a Europei în realitate s-a datorat marelui om politic şi diplomat francez Aristide Briand care, la 5 septembrie 1929, la Geneva, în faţa delegaţiilor celor 27 de state europene membri ai Societăţii Naţiunilor, a prezentat pe scurt proiectul său de Uniune Europeană. Această primă conferinţă europeană s-a declarat de acord cu ideile expuse de Briand, motiv pentru care s-a cerut guvernului francez să întocmească un document – Memorandum în acest sens pentru a fi analizat de guvernele europene şi apoi, împreună cu observaţiile şi sugestiile ce vor fi făcute de acestea, adunate într-un raport, să constituie subiectul de dezbatere al celei de a doua conferinţe europene în cadrul următoarei sesiuni a Adunării Societăţii Naţiunilor.

Discursul lui Briand din 5 septembrie 1929 a avut un larg ecou, pozitiv, în lumea politică şi diplomatică internaţională, fiind apreciat deosebit de laudativ de către oameni politici precum Gustav Stresemann şi Thomas G. Masaryk.

Ministrul român de externe, G. G. Mironescu, prezent la Geneva, a declarat că este „profund convins” că propunerea lui Briand putea fi realizată „spre cel mai mare bine al Europei şi al întregii omeniri” şi că, în ceea ce-l priveşte, „poporul român ştie să armonizeze propriile sale interese cu interesele generale ale lumii civilizate şi are convingerea că apărându-se pe sine apără şi cauza comună a păcii”19.

În conferinţa cu titlul Politica Păcii, ţinută la 8 noiembrie 1929, Mironescu aprecia că realizarea ideii lui Aristide Briand va fi o operă de „lungă durată” şi că va trebui să demareze „prin armonizarea intereselor a două, trei şi pe urmă a patru ţări şi să lărgim în mod continuu cercul. Se va stabili astfel o Uniune economică regională ... . Când mai multe regiuni vor fi armonizate economiceşte, se va încerca stabilirea unei legături de ansamblu, creându-se, poate, de la început o înţelegere între aceste uniuni regionale, numai asupra câtorva chestiuni. Cred că pe această cale se va putea ajunge mai sigur la o federaţie economică europeană”20.

Lider al Partidului Naţional Liberal, fost ministru de externe şi viitor prim ministru al României, I.G. Duca declara, într-o conferinţă rostită în decembrie 1929: „Eu cred, eu am încredere în Statele Unite ale Europei”21. Se proclama partizan al creării Statelor Unite ale Europei, dar preciza imediat că se deosebea, în ceea ce privea posibilităţile lor de înfăptuire, de opiniiile „celor ce au fost până acum protagoniştii cei mai autorizaţi ai acestei idei ...” şi care susţineau că Statele Unite ale Europei nu vor putea lua naştere decât după ce se va fi ajuns la o înţelegere, la un „fel de federaţie economică. În această discuţie domnul Briand şi Liga Naţiunilor au îndrumat, de altfel, acţiunea lor”22 (referire la opţiunea iniţială din discursul lui Briand la 5 septembrie 1929). Duca aprecia că lucrurile se vor petrece exact invers: „închegarea politică va preceda pe cea economică”. Cum explica el acest lucru? „Ca să realizezi politiceşte Statele Unite ai nevoie să lupţi numai cu câteva prejudecăţi, pe când ca să realizezi economiceşte aceste State Unite trebuie să lupţi cu interese, cu mari şi aprige interese”.23

Pentru I.G. Duca, crearea Statelor Unite ale Europei nu însemna desfiinţarea statelor şi unităţilor etnice europene: „Ele se pot perfect concepe şi chiar nici nu se pot concepe decât cu respectul deplin al autonomiei fiecăruia din aceste state”. El adăuga că va trebui ca , „pe deasupra lor şi în vederea unor anume interese bine definite, să se creeze un fel de suprastat”24.

Referindu-se la obiecţiile privind acceptarea Rusiei Sovietice sau participarea Marii Britanii, din motive diferite şi suficient motivate, Duca era tranşant, afirmând că „nu e neapărat necesar” ca cele două ţări să facă parte din

14 Ibidem., p. 48. 15 V.I. Feraru, Proiectul de Uniune a Statelor Europene, Bucureşti, 1935, pp. 91-92. 16 Mihail Manoilescu, Statele Unite ale Europei – aspectul economic, „Observatorul”, 6 august 1929. 17 Ibidem. 18 Ibidem. 19 G. G. Mironescu, Cuvântări, vol. I, Bucureşti, 1930, pp. 235-236. 20 Ibidem., p. 436. 21 I.G. Duca, Statele Unite ale Europei, „Observatorul”, I, 7-8, 20 decembrie 1929, p. 8. 22 Ibidem. 23 Ibidem. 24 Ibidem.

121

Statele Unite ale Europei. „Înţelegerea iniţială – sugera el – poate fi şi mai restrânsă şi să pornească treptat prin adeziuni ulterioare”25.

După război, toate tentativele de apropiere a ţărilor europene pe terenul economic au eşuat, modificarea şi armonizarea sistemelor tarifare, de asemenea şi aceasta din cauza intereselor opuse, între ţările industriale, între ţările agricole, între ţările agricole şi ţările industriale etc. Această situaţie nu trebuia să ducă la pierderea speranţei şi să determine renunţarea, pentru că „greutăţile sunt mult mai mari decât pe teren politic, dar nu sunt nici ele invincibile”26.

În pofida numeroaselor divergenţe, în faţa dificultăţilor de tot felul, a celor economice în primul rând, „ramuri mari din industrie vor începe tot mai mult să-şi armonizeze interesele, să înceteze, prin carteluri şi altele, luptele distrugătoare de azi”. Dacă anticipa cu două decenii ce avea să se întâmple în economia europeană, el anticipa şi în ceea ce privea „tendinţa generală de unificare a regimului muncii” care „va înlesni, paralel cu înţelegerile capitaliste, stabilirea unei vieţi economice paneuropene”27. Un avertisment provocat de realitatea de atunci, dar cu mult mai valabil pentru primii ani după cel de al doilea război mondial: „Prinsă pe de o parte între concurenţa americană, care devine tot mai apăsătoare şi pe de altă parte între Rusia care continua să lipsească economia europeană de unul din principalele ei debuşeuri normale, sărmana Europa, slăbită şi dezorganizată de război, este dinainte condamnată să capituleze”28.

Ce va urma pentru Europa? Duca, în decembrie 1929, afirma „că va veni ziua când starea ei economică va fi atât de gravă şi dezastrul atât de vădit încât o înţelegere, o armonizare, o federalizare generală a intereselor va apare tuturor ca singura posibilă”.

În gândirea lui I. G. Duca aceasta se va petrece inevitabil, vor trece ani. „Vor trebui lupte, vor fi decenii. Ironicii şi scepticii vor avea ceasurile lor de izbândă trecătoare. Apostolii ideii nu vor fi scutiţi nici de clipe de deznădejde, nici de hula ce întovărăşeşte toate marile înfăptuiri”29.

Convingerea lui Duca în reuşita ideii de unitate a Europei era totală pentru că, spunea el, „orice s-ar spune şi orice s-ar face, ideea e în mişcare şi va birui fiindcă nu e o formă abstractă şi se înfăţişeasză tot mai mult ca o necesitate practică, ca un mijloc de salvare, de întărire şi de regenerare a bătrânei şi glorioasei noastre Europe”30. Duca socotea că nici un efort nu era prea mare pentru realizarea acestui mare obiectiv. Toţi aveau „datoria imperioasă de a consacra izbândei ideii mistuitoare a Statelor Unite ale Europei toată puterea lor de muncă, tot idealismul lor”31.

Documentul solicitat guvernului francez-Memorandum du gouvernement français sur l’organisation d’un régime d’Union federale européenne32 -a fost înaintat guvernelor europene, membri ai Societăţii Naţiunilor, dar şi Uniunii Sovietice şi Turciei, pentru informare, conţinutul lui fiind,in general cunoscut, nu este necesar de a intra în detalii. Câteva aspecte trebuie reamintite, însă. Pornea de la definirea Europei drept „continent uman”, era elaborat în spiritul principiilor de uniune morală, se baza pe ideea responsabilităţii colective, evoca necesitatea unirii forţelor, pe solidaritate în cadrul unei unităţi geografice,printr-un acord la nivelul continentului. Nu era ostil şi nu se suprapunea Societăţii Naţiunilor, nu era ostil Marii Britanii şi Imperiului său, nu era ostil celorlalte ţări şi continente. Preciza că va fi respectată suveranitatea absolută şi independenţa politică a statelor. Statele europene urmau să se pronunţe dacă: Era necesară încheierea unui pact care să consacre principiul uniunii morale şi solidarităţii între europeni? Avea nevoie Uniunea Europeană de un organism de conducere? Acesta putea să fie Conferinţa Europeană, formată din reprezentanţii statelor componente ale Uniunii Europene, instituţie reprezentativă şi responsabilă; Comitetul Politic, având în subordine Comisii de specialitate. Comitetul Politic trebuia să dispună de directive în conformitate cu care să-şi organizeze şi să-şi desfăşoare activitatea? Ce trebuiau să statueze aceste directive?

Memorandumul punea accentul pe necesitatea subordonării problemelor economice problemelor politice. Pentru Aristide Briand, „progresul economic al Uniunii Europene era riguros determinat de chestiunea securităţii”, care, la rândul ei, „era intim legată de progresul ce se putea realiza pe calea uniunii politice”33.

Federaţia europeană trebuia constituită pe principiul uniunii şi nu pe cel al unităţii. Aristide Briand aprecia că apropierea economică a statelor ar putea fi înfăptuită prin responsabilitatea solidară

a guvernelor care, apoi, ar proceda la constituirea unei Pieţe Comune şi ar pune în mişcare o politică vamală, pe baze noi şi corespunzătoare acestei pieţe.

Memorandumul punea în faţa viitorilor membri ai Uniunii Europene o serie de chestiuni şi aspecte concrete, practice care trebuiau să ducă la înfăptuirea propriu zisă a Proiectului sau Planului, între care controlul politic asupra cartelurilor industriale, reducerea progresivă a tarifelor vamale, coordonarea eforturilor pentru executarea unor lucrări publice de amploare, reglementarea circulaţiei între statele Uniunii, acordarea de credite regiunilor mai puţin dezvoltate, reglementarea chestiunilor privind problemele de muncă, extinderea cooperării în domeniul sănătăţii, o largă cooperare intelectuală, cooperarea între parlamente în vederea constituirii unei Uniuni Parlamentare Europene34.

Guvernele europene consultate şi-au manifestat interesul pentru Planul Briand, au îmbrăţişat ideea creării Uniunii Europene, dar dacă unele au fost în totalitate de acord, altele au exprimat rezerve sau îndoieli, iar câteva nu şi-au mascat opoziţia sau dorinţa de a se modifica în prealabil ordinea politică şi teritorială statornicită prin tratatele de pace(Germania,Bulgaria,Ungaria).

25 Ibidem. 26 Ibidem. 27 Ibidem. 28 Ibidem. 29 Ibidem 30 Ibidem 31 Ibidem 32 Memorandum du gouvernement français sur l’organisation d’un régime d’Union federale européenne, „Arhiva pentru Ştiinţă şi reformă socială”, nr. 1-3, 1930, pp. 51-59. 33 Eliza Campus, Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 63. 34 Memorandum du gouvernement français sur l’organisation d’un régime d’Union federale européenne, pp. 57-59.

122

Merită amintit gestul lui Richard Coudenhove – Kalergi care, la 20 mai 1930, la Berlin, la Congresul mişcării paneuropene, a afimat că Memorandumul francez putea fi asemuit cu o veritabilă Magna Carta a Europei, prin care visul milenar al umanităţii începea să se realizeze, Planul Briand marcând şi o nouă eră a politicii în Europa35.

Atât în răspunsurile guvernelor cât şi în dezbaterile din cadrul celei de a doua conferinţe europene desfăşurată în septembrie 1930, la Geneva, chestiunea cel mai des invocată, prin aprecieri divergente şi controverse, a fost cea a relaţiei dintre economic şi politic. Ţările mici şi mijlocii, ţările mai slabe,mai putin dezvoltate, se temeau de dominaţia politică a unei / unor mari puteri în noua construcţie europeană, situaţie care putea să apară prin subordonarea factorului economic celui politic.

Răspunsul guvernului român36, din 8 iulie 1930, privind conţinutul Memorandumului francez, precum şi luările de atitudine personale ale unor români, înalţi demnitari, personalităţi culturale şi ştiinţifice, jurnalişti, la Geneva sau în alte centre europene, în conferinţe, reuniuni politice sau ştiinţifice, prin studii şi articole de ziar, în interviuri sau cursuri universitare, sunt grăitoare, elocvente şi de bun simţ.

Nu este vorba de a prelua ad litteram documentele ce li s-au oferit sau de a da răspunsuri de complezenţă, ci de o analiză întreprinsă cu interes, profesionalism şi în dorinţa de a face cunoscut punctul de vedere al ţării şi de a contribui la reuşita marii şi generoasei idei de progres, bunăstare şi de uniune europeană.

Astfel, guvernul de la Bucureşti arăta că a studiat Memorandumul şi se declara fericit să constate că împărtăşea principiile promovate de acest document, motiv pentru care „va da întregul său concurs pentru realizarea proiectului de Uniune Federală Europeană”. Aceasta, pentru că era imperios necesar să fie ferite popoarele de război şi să se evite prăbuşirea civilizaţiei, să fie consolidată pacea în primul rând printr-o „cooperare activă şi permanentă a naţiunilor pe tărâmul politic şi economic”37. Toată mişcarea spre crearea Uniunii Federale Europene trebuia să aibă loc în cadrul Societăţii Naţiunilor, ceea ce ar însemna conservarea statu-quo-ului, respectarea tratatelor de pace, apărarea independenţei, suveranităţii şi egalităţii ţărilor membre ale Uniunii.

Se recunoştea faptul că criza economică profundă impunea măsuri urgente şi din acest motiv problemele economice au devenit prioritare pentru mai multe ţări.

Fără să conteste principiul subordonării generale a problemei economice factorului politic, guvernul român socotea că se putea organiza cooperarea economică chiar „fără o prealabilă cooperare politică”, în vreme ce „o înţelegere politică foarte mlădioasă ar fi ... suficientă pentru a permite organizarea unei strânse colaborări pe tărâmul economic”38.

Sub aspectul organizării structurilor reprezentative şi executive, guvernul român considera că, pentru început, pe lângă Conferinţa Europeană era necesar să funcţionaze un Secretariat provizoriu destinat să centralizeze „întreaga documentaţie şi să studieze problemele atinse în Memorandum şi alte probleme indicate de diverse state”39.

Guvernul de la Bucureşti îşi declara hotărârea de a coopera la examinarea îndeaproape a propunerilor Memorandumului şi a celor avansate de guvernele europene, în cadrul celei de a doua Conferinţe Europene, fiind convins că „proiectul Uniunii federale va însemna începutul unei ere noi în viaţa internaţională”, iar „înfăptuirea treptată a acestui proiect, stabilind o colaborare armonioasă a popoarelor, va pregăti naţiunilor civilizate un viitor de înfrăţire şi de fericire”40.

Se poate constata,din lectura Răspunsului guvernului român, tonul oarecum rezervat, o oarecare circumspecţie, dar şi o firească deschidere spre cooperare.

„Înţelegera politică foarte mlădioasă” pe care o propunea trebuia să fie înţeleasă în sensul respectării şi aplicării principiilor Pactului Societăţii Naţiunilor, ceea ce-l determina pe Dimitrie Gusti să aprecieze că, astfel, s-ar putea crea „un paralelism care să absoarbă atât primatul economicului, cât şi (pe cel) al politicului”41.

Marele jurist Vespasian V. Pella a realizat poate, cel mai aplicat şi complet studiu asupra conţinutului Memorandumului francez, publicând în intervalul 5 – 19 iunie 1930 12 articole în ziarul „Adevărul”.

Pella scria că „oricare ar fi rezervele ce vom face asupra unor anumite mijloace de realizare, ideea Uniunii Federale Europene a intrat în domeniul acelor idei forţă care se impun conştiinţei contemporane”42. Înfăptuirea Uniunii Federale Europene ar contribui la reconstrucţia morală şi materială a continentului şi ar putea „să asigure orecum a doua renaştere a Europei, a acestei Europe pe care foarte mulţi oameni politici şi economişti o consideră astăzi ca fiind în pragul prăbuşirii”43.

Luând în seamă cu precădere interesele statului român, Pella aprecia că „nu se poate concepe o Uniune Federală Europeană, dacă membrii acestei Uniuni nu se vor hotărâ să recunoască principiul securităţii posesiunilor teritoriale ale fiecărui stat din Europa, astfel cum au fost statornicite aceste posesiuni prin tratatele de pace”44. Vespasian Pella spera ca ,prin crearea Uniunii Federale Europene, frontierele statelor „să fie tot atât de bine garantate ca frontiera franco-germană în urma pactului de la Locarno”, în caz contrar, „ţinând seama de preparativele care se fac în anumite state, putem afirma că în curând vom asista la cel mai ingrozitor razboi pe care l-a cunoscut omenirea „vom asista la cel mai îngrozitor război pe care l-a cunoscut vreodată omenirea”45.

35 Apud. Gheorghe Sbârnă, op. cit., p. 46. 36 Arhivele Diplomatice, Ministerul Afacerilor Externe, Fond Paris, Politice, vol. 23, nepaginat 37 Ibidem. 38 Ibidem. 39 Ibidem. 40 Ibidem. 41 Dimitrie Gusti, op. cit., p. 20. 42 V.V. Pella, Uniunea Federală Europeană, în Gheorghe Sbârnă, op. cit., p. 211. 43 Ibidem., p. 216. 44 Ibidem., p. 228. 45 Ibidem., p. 229.

123

În încheierea consideraţiilor sale asupra Planului Briand, Pella îşi exprima credinţa că „dacă se va ajunge la o Uniune Federală Europeană bazată pe principiile egalităţii, independenţei şi securităţii ,atât în domeniul politic cât şi în domeniul economic, domnul Briand nu va fi binemeritat numai de la Europa, dar (şi) de la întreaga omenire”46.

Regele Carol al II – lea, intervievat de ziarul vienez „Neue Freie Presse”, aprecia Memorandumul francez drept „un important progres în pacificarea Europei”, iar „cele mai mari progrese în sensul propunerilor domnului Briand s-ar putea realiza prin cooperaţie economică şi socotesc realizarea bazei economice drept foarte fericită pentru alianţele politice”47.

Cea de a doua Conferinţă europeană, reunită la Geneva, începând din 8 septembrie 1930, a dezbătut ideile Memorandumului şi punctele de vedere ale guvernelor membre ale Societăţii Naţiunilor.

În sedinţa din 16 septembrie, ministrul român de externe, G. G. Mironescu, ţinând cont de experienţa Micii Înţelegerii şi a Conferinţelor pe teme agrare desfăşurate în vara anului 1930, la Bucureşti şi laVarşovia, la care au fost reprezentate mai multe state din Europa Centrală şi de Est, a susţinut că, prin „uniuni regionale” s-ar ajunge „mai sigur la o federaţie europeană” şi, de asemenea, că „acest sistem de contact şi solidaritate permanentă ar facilita formarea nucleelor necesare pentru organizarea mecanismului federal european”48.

Mironescu, abordând aspectele practice, socotea necesar ca Adunarea Societăţii Naţiunilor „să invite statele europene să întocmească un raport în care să avanseze propuneri concrete”. Reprezentantul României sublinia că indiferent ce procedură va fi adoptată, „marea idee a Uniunii Europene se impune. Ea îşi va urma cursul”49.

Prin Rezoluţia Adunării Societăţii Naţiunilor, din 17 septembrie 1930, a fost adoptată în unanimitate decizia cu privire la crearea Uniunii Federale Europene, pentru ca, la 23 septembrie 1930, să-şi înceapă activitatea, în prima sesiune, Comisia de Studii pentru Uniunea Europeană, prezidată de Aristide Briand.

Lumea politică europeană a reacţionat diferit faţă de opera întreprinsă la Geneva, atât la cea de a doua Conferinţă europeană, cât şi în cadrul sesiunilor Comisiei de Studii, din ianuarie 1930 şi septembrie 1931, cu optimism şi încredere, cu pesimism, neîncredere sau chiar ostilitate. Apreciez că atitudinea, punctele de vedere exprimate de reprezentanţii României la Geneva şi aiurea, au fost echilibrate şi moderate. Nicolae Titulescu, preşedinte al Sesiunilor Adunării Societăţii Naţiunilor din 1930 şi 1931, implicat direct, deci, în dubla calitate oficială, a avut ocazia să-şi prezinte opiniile în mai multe ocazii.

Astfel, la 19 noiembrie 1930, în Conferinţa Progresul ideii de pace, susţinută la Universitatea Cambridge, aprecia demersul lui Aristide Briand pentru crearea Uniunii Europene drept „o sforţare plină de semnificaţie”50.

Pentru Titulescu Uniunea Europeană ar fi avut scopul imediat de a găsi soluţii la grava criză economică; nu se punea problema să devină un stat ca Statele Unite ale Americii, ci de a realiza „o înţelegere între statele europene după modelul înţelegerilor regionale prevăzute de articolul 21 din Pact, în care fiecare stat îşi păstrază deplina lui suveranitate”51.

Titulescu respingea acuzaţiile conform cărora Uniunea Europeană ar fi fost ostilă Marii Britanii, Statelor Unite ale Americii sau Societăţii Naţiunilor.

Lui Nicolae Titulescu îi aparţine o formulare al cărei conţinut este astăzi la ordinea zilei şi anume: „nu mutând frontiera cu câţiva kilometri mai la est sau la vest se serveşte mai bine pacea. Ceea ce trebuie făcut pentru a asigura pacea este ca popoarele, în plină sinceritate şi fără gânduri ascunse, să lucreze pentru a spiritualiza frontiera prin acorduri de tot felul, în special prin acorduri economice în interesul comun”52.

Pentru momentul 1930 – 1931 Uniunea Europeană era „o iniţiativă generoasă destinată a apropia popoarele de pe continent ...” şi „singura soluţie pentru a menţine pacea între popoare”. Pentru viitor, anticipa Titulescu, „ea poate, dacă ne punem cinstit în slujba ei, să constituie germenul unei vieţi internaţionale noi şi atât de binefăcătoare, încât mintea noastră actuală, produs al luptei şi al sufeinţei, nu o poate cuprinde încă”53.

Într-un interviu acordat ziarului vienez „Neue Freie Presse”, la 23 decembrie 1930, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, atunci prim ministru, se declara partizan al Planului Briand şi socotea că realizarea unei Conferinţe Central Europene ar reprezenta o concretizare parţială a Confederaţiei General Europene. În Confederaţia lui Maniu ar fi urmat să intre Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, România, Bulgaria şi Grecia. Confederaţia Central Europeană trebuia să pună în practică succesiv „o alianţă economică, apoi o uniune vamală, să creeze posibilităţi comune de apărare, să conserve suveranitatea fiecărui stat şi să realizeze o alianţă mai strânsă cu anumite obiective şi cu organe comune”54.

Reprezentanţii României au avut prilejul ca, în câteva rânduri, să-şi înfăţişeze opiniile privind Planul Briand, în primul rând în cadrul sesiunilor Comisiei de Studii pentru Uniunea Europeană. La cea de-a doua Sesiune a acestei Comisii, din 16-21 ianuarie 1931, în câteva intervenţii Nicolae Titulescu a abordat chestiunile legate de grava criză economică, în primul rând consecinţele crizei în agricultura ţărilor din centrul şi estul Europei, problema vânzării stocurilor disponibile de cereale din recolta 1930 şi chestiunea creditelor agricole. Comisia a reţinut propunerile lui Titulescu care, apoi, au fost înserate într-o rezoluţie aprobată în unanimitate de delegaţiile celor 27 de state europene55.

Sesiunile a treia, a patra şi a cincea, din mai şi, respectiv, septembrie 1931, ale Comisiei de Studii, au continuat 46 Ibidem., p. 233. 47 „Universul”, 24 mai 1930, p. 49. 48 George G. Mironescu, Cuvântări, vol. II, Bucureşti, 1937, p. 69. 49 Ibidem., p. 70. 50 Nicolae Titulescu, Documente Diplomatice, Bucureşti, 1967, p. 352. 51 Ibidem. 52 Ibidem. 53 Ibidem., p. 353. 54 Maniu şi Uniunea Statelor Dunărene, în „Lupta”, 10 martie 1932. 55 Arhivele Diplomatice Ministerul Afacerilor Externe, Fond 71 – 1920 – 1944, Geneva, Societatea Naţiunilor, vol. 13, nepaginat

124

dezbaterea gravelor probleme economice, cu insistenţă asupra celor legate de agricultură. Rezultatele activităţii acestui „embrion de Uniune Europeană” au fost modeste în cursul anului 1931, pentru a fi aproape nule în 1932, situaţie explicabilă, între altele, prin dispariţia, la 7 martie 1932, a lui Aristide Briand.

Acest moment trist pentru Europa a reprezentat pentru mulţi oficiali români, pentru personalităţi politice şi culturale prilejul să omagieze odată în plus Omul Briand şi Opera Sa. Marele scriitor Mihail Sadoveanu, preşedintele Senatului Roaniei, în şedinţa acestuia din 8 martie 1932, a spus: „Ideea PanEuropei pe care el a aruncat-o asupra suferinţei şi asupra confuziei obşteşti s-a aprins şi stăruieşte ca o stea înflăcărată a aspiraţiei de astăzi şi a realizării de mâine”56.

I. G. Duca aprecia că nobilul său ideal „trecea peste sfera posibilităţilor de realizări imediate, deschidea mai mult perspectivele viitorului decât concretiza soluţii de dată aplicabile. Dar acest ideal, slăvit de unii şi hulit de alţii, rămâne în mijlocul întunecimilor în care se zbate astăzi omenirea, sărăcită şi deznădăjduită, o rază înviorătoare de lumină, o supremă speranţă pentru toţi”57.

Aprecieri asemănătoare au făcut liderul ţărănist Ion Mihalache, Grigore Trancu – Iaşi, Nicolae Titulescu, întreaga presă românească, care, omagiind personalitatea lui Aristide Briand, relua în dezbatere ideile forţă ale Planului său de creare a Uniunii Europene.

Înainte şi după dispariţia marelui om politic şi diplomat francez europenii, deci şi românii, au luat cunoştinţă şi au trebuit să se pronunţe asupra altor demersuri şi proiecte mai mult sau mai puţin europene.

Unul dintre acestea a fost Planul de Uniune Vamală austro-germană, lansat la 25 martie 1931 şi care, evident, a produs îngrijorare, fiind înţeles drept un pas important spre ceea ce însemna Anschlussul pentru unii, o acţiune net revizionistă pentru alţii, oricum contrar ideii de unitate federală europeană. Sesizată, Înalta Curte Internaţională de Justiţie de la Haga a respins acest Plan, la 28 august 1931.

La 2 martie 1932, şeful guvernului francez, André Tardieu, sub influenţa gândirii lui Briand, dar mai cu seamă preocupat în cea mai mare măsură de interesele economice ale ţării sale, dar şi de situaţia critică în care se aflau ţările din bazinul dunărean, cu deosebire Austria şi Ungaria, a pornit demersurile pentru organizarea sub o fomă federală a acestei zone. Motivele invocate erau reale – lipsa creditelor, stagnarea tranzacţiilor, imposibilitatea ţărilor de aici de a-şi valorifica surplusul de cereale etc. Soluţia lui Tardieu – strângerea relaţiilor economice dintre statele bazinului dunărean pe baza tarifelor preferenţiale.

Tardieu discutase în prealabil cu reprezentanţii ţărilor în cauză, în primul rând cu cei ai Micii Înţelegeri. N. Titulescu, interesat de această chestiune, l-a chestionat pe ministrul cehoslovac de externe, Eduard Benes,

dacă nu socoteşte că ar fi mai potrivit ca „iniţiativa acordurilor cu statele dunărene” să aparţină Micii Înţelegeri. „Aceasta – arăta Titulescu – ne-ar permite să ieşim din situaţiunea neplăcută de state remorcate la noile propuneri de organizare internaţională”58. Benes nu a fost însă de acord cu această sugestie.

Titulescu era de părere că Planul Tardieu era în primul rând un mijloc pentru a veni în sprijinul Austriei şi Ungariei şi, oricum, o soluţie provizorie.

Alte opinii româneşti: G. G. Mironescu aprecia Planul Tardieu ca o iniţiativă de mare însemnătate pentru ţările direct interesate şi pentru Europa. Înfăptuirea ei ar da viaţă nouă Europei Centrale, iar colaborarea economică a ţărilor din Europa Centrală „ar fi o îndrumare către Uniunea Europeană”.

O aserţiune care a fost validată în timp: „Această Uniune (Europeană) nu se poate realiza dintr-o dată, ci treptat, prin crearea de Uniuni regionale care, pe urmă, să coopereze”59.

Personalităţi ca Nicolae Iorga, atunci prim ministru, Mihail Manoilescu, fost ministru, economist de marcă, Gheorghe Brătianu, profesor universitar, istoric, au tratat cu multă atenţie,dacă nu cu oarecare circumspecţie, Planul Tardieu, subliniind necesitatea respectării tratatelor, menţinerii statu-quo-ului, limitării sferei de acţiune a Planului la colaborarea economică.

În zilele de 6-8 aprilie 1932, la Londra, s-a desfăşurat Conferinţa celor patru mari puteri – Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia- care a marcat eşecul Planului Tardieu. Situaţia economică foarte gravă – criza economică atinsese maximă intensitate – tendinţa tot mai accentuată spre protecţionism, deteriorarea relaţiilor politice internaţionale, ascensiunea forţelor revizioniste, revanşiste etc. nu erau nici pe departe favorabile planurilor şi proiectelor de uniune europeană.

În concluzie, există o zestre importantă de idei, opinii, sugestii şi propuneri româneşti despre şi în slujba proiectelor de federalizare a Europei în perioada interbelică.

Luările de atitudine şi punctele de vedere exprimate de figuri de seamă ale culturii, politicii şi diplomaţiei române, pe lângă manifestările fireşti şi cvasipermanente ale presei, nu au fost gesturi de complezenţă, ci implicare directă, contributivă, originală la istoria ideii europene.

56 Dezbaterile Senatului, 8 martie 1932, p. 1064, apud Gheorghe Sbârnă, op. cit., p. 64. 57 Gheorghe Sbârnă, op. cit., p. 64. 58 Nicolae Titulescu, Documente Diplomatice, p. 408. 59 „Adevărul”, 17 martie 1932.

125

REGELE CAROL AL II-LEA ŞI SUPREMAŢIA ROMÂNIEI ÎN MAREA NEAGRĂ

Comandor dr. Marian MOŞNEAGU Fiul Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria de România, Carol al II-lea (1893-1953) s-a născut la 3 octombrie

1983 la Castelul Peleş. Fostul rege al României a avut o carieră militară aparte: elev în Şcoala Militară (1902), sublocotenent la

Batalionul 1 Vânători Craiova (3 octombrie 1909), locotenent (1912), căpitan, comandantul Companiei 1 din Regimentul 2 Vânători ,,Regina Elisabeta din Bucureşti (15 decembrie 1914), comandantul Batalionului 1 Vânători (1816-1918), colonel, comandantul Regimentului 1 Vânători de Munte (1919).

Prin Î.D.R. nr. 1148 din 6 octombrie 1916 a fost distins cu Ordinul ,,Mihai Viteazul”. La 27 octombrie 1930, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Sighişoara, generalul Nicolae Condeescu,

ministrul de Război între 14 aprilie 1930 – 18 aprilie 1931, i-a înmânat bastonul şi cartea de mareşal al României: ,,Neamul românesc în fireasca lui întregire şi oastea românească se află azi sub ocrotirea Măriei Tale, întâiul

Rege născut pe pământul patriei. Pentru conştiinţa înaltă a datoriei pe care Măria Ta ai arătat-o şi insuflat-o tuturor ostaşilor ţării, pentru virtutea pe care ai sădit-o în sufletele tinerelor vlăstare ale neamului, înălţându-te la vitejesc simţământ de ţară, la dragostea de aproape şi la pornire spre jertfă, pentru vitejia pe care ai arătat-o în războiul cel mare, când în fruntea ostaşilor tăi în Carpaţi şi pe Tisa ai sădit credinţa în izbândă, pentru râvna şi munca neobosită cu care ai întemeiat şi ai oţelit oastea munţilor şi a văzduhului. Armata prin mine, smerit sfetnic al Măriei Tale, te roagă pe tine Fiu şi Părinte al Ţării, Domn şi stăpânitor al tuturor plaiurilor româneşti, să primeşti drept prinos al ei de recunoştinţă şi devotament însemnele rangului de Mareşal1”.

Ambasador itinerant pe mările lumii

La 1 august 1919, Carol al II-lea a surprins Casa Regală şi clasa politică românească printr-o nouă renunţare la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Apariţia primului său fiu, născut din idila cu Zizi Lambrino şi botezat Mircea Grigore, avea să-i determine pe părinţi să-i propună acestuia să efectueze un voiaj în jurul lumii, în compania unei misiuni diplomatice. Declarând „nulă şi neavenită” scrisoarea din 1 august 1919, Carol se consolează cu ideea acestui voiaj în scopuri culturale şi de binefacere, al cărui proiect data din anul 1917. Menită să facă propagandă României, misiunea trimisă în Extremul Orient era compusă din colonelul adjutant Nicolae Condeescu, locotenent-colonelul adjutant N. Condiescu, căpitanul Horia Lazăr, ministrul N. Filodor, însărcinat să trimită la Bucureşti rapoarte asupra conduitei A.S.R. Principele Carol, secretarul delegaţiei R. Djuvara şi generalul C. Găvănescu. Acesta din urmă, membru de onoare al Ligii Navale Române (L.N.R.), scriitor şi publicist cunoscut în epocă, avea să publice în 1922 o lucrare intitulată „Din ocolul pământului. Călătorie făcută însoţind pe A.S.R. Principele Carol”, iar în 1923, jurnalul complet al acestei vilegiaturi în cinci volume cu ilustraţii (vol. I, IIA, III (IIB), IV-V Bucureşti, 1923). În suita Principelui s-a aflat şi Tudor Postmantir, unul din pionierii operatoriei de film din România, care avea să se numere ulterior printre favoriţii Regelui Carol. Călătoria a fost imortalizată pe peliculă în documentul de lung metraj „Peste mări şi ţări” (1921). În decurs de 7 luni şi o zi (21 februarie – 17 septembrie 1920) au fost parcurşi 62.200 km, două treimi pe apă şi numai o treime pe uscat (20.436 Mm, respectiv 24.000 km). Călătoria a oferit încă un prilej de amuzament: presa internaţională urmărea „studiile” efectuate de Carol şi le comenta copios: „Ocol al lumii ca leac împotriva dragostei”. „Era evident că această călătorie, menită să-i lărgească orizontul prinţului moştenitor şi să-i dea un anumit simţ al responsabilităţii, nu făcuse, de fapt, decât să-i sporească independenţa şi să-i scoată şi mai mult în evidenţă neplăcuta tendinţă ce-i era caracteristică, aceea de a se abandona cu totul plăcerilor vieţii”. Îmbarcat pe contratorpilorul englez „TURBINE” comandat de căpitanul Paul Whitfield, pus la dispoziţie de către britanici, Carol a părăsit Constanţa pe 21 februarie 1920, însoţit doar de cronicarul său. Ceilalţi membri din suita princiară s-au îmbarcat pe „PRINCIPESA MARIA”, navă comandată de căpitanul Constantin Păun, transbordarea urmând să se facă la Pireu. Două zile mai tîrziu, în Bosfor, Carol trecea în revistă flota interaliată formată din 32 nave de luptă engleze, franceze, italiene, americane şi greceşti şi face o vizită pe cuirasatul englez „REVENGE” viceamiralului Freemantle, comandantul escadrei R. De la Pireu, „PRINCIPESA MARIA” pleacă la 25 februarie spre Alexandria unde sunt obligatorii două zile de carantină, astfel încât abia pe 28 februarie Carol va fi oaspetele sultanului Egiptului, Excelenţa Sa Hautesse. De Mărţişor, Carol trece în revistă toate trupele engleze din Cairo, aflate sub comanda generalului de divizie Congrave. Cu acest prilej, el remite, în cadrul unui ceremonial adecvat, Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa I, mareşalului Lord Allenby, rezidentul englez în Egipt, cu specificaţia: „În numele Majestăţii Sale Regelui Ferdinand I al României şi pentru actele de bravură ce aţi făcut, decorez cu Ordinul militar „Mihai Viteazul”, cl. I pe cuceritorul Ierusalimului”. După vizitele la Luxor şi Port Said, cu o escală la Ismailia pentru o croazieră pe Canalul Suez cu vaporaşul „AIGRETTE”, pe 26 martie Carol şi compania se ambarcă pe vaporul „AFRICA” al societăţii Lloyd Triestino pentru India. După scurte escale la Massaua, portul Erytreei şi Aden, misiunea română sărbătoreşte Paştele, la 1 aprilie, la 1 Locotenent drd. Laurenţiu Popescu, Mareşalii României, cavaleri ai Ordinului Militar ,,Mihai Viteazul”. Abordare din punct de vedere phaleristic, în Corpul 8 Armată General ,,Eremia Grigorescu”, Comisia Română de Istorie Militară, Mareşalii României, Sesiune de comunicări ştiinţifice, Brăila, 15-16 iunie 1999, p. 141-142.

126

Colombo, capitala insulei Ceylon (Sri Lanka), de unde va pleca spre India, cu trenul, peste 15 zile. A.S.R. cu aghiotanţii a sosit la Madras cu crucişătorul „CAROLINA”, pus la dispoziţie de către viceregele Indiei. În India vor petrece 42 de zile, timp în care au străbătut 8.617 km, majoritatea cu trenul, vizitând Agra, Delhi, Patiala, Simla, în Munţii Himalaia, Cashmir. La 22 mai, după ce s-au îmbarcat la Calcuta pe vasul englez, „MADRAS” pentru Kobe-Japonia, a început navigaţia pe Gange. După escale la Rangoon, capitala Birmaniei, Penang şi Singapore, oaspeţii ajung la Hong Kong. Urmează o croazieră cu un vaporaş pe fluviul Tchu-Kiang, până la Canton, apoi se reia călătoria cu vaporaşul spre Shanhai, unde nava acostează la 15 iunie. Cinci zile mai târziu, Carol şi însoţitorii se transferă pe crucişătorul japonez „TOKIWA” evitând debarcarea la Kobe, contaminat cu holeră. De la Osaka se deplasează la Kioto şi în sfârşit la Tokio, unde sunt cazaţi în palatul Kasumigaseki. La 27 iulie, Carol se îmbarcă în portul Yokohama pe vaporul japonez „KOREEA MARU” şi soseşte la 12 august la San Francisco, după o scurtă escală în Hawaii, la Honolulu. Traseul urmat pe pănânt american include Portland, Chicago, Cleveland şi New York, unde staţionează cinci zile. La 28 august, transtlanticul „AQUITANIA” (46.000 tone, 22 Nd) îi preia pentru Southampton – Anglia. După 8 zile la Londra şi 7 la Paris, misiunea soseşte la Bucureşti la 21 septembrie 1920. La finele acestui periplu care i-a satisfăcut din plin „gustul său aparte pentru pitoresc şi grandios”, Carol şi-a întrerupt călătoria la 17 septembrie, făcând popas la Zürich unde, alături de Regina Maria, se afla familia regală a Greciei. La 10 martie 1921, la Atena, Carol se căsătorea oficial cu Principesa Elena a Greciei, iar la 25 octombrie, se năştea Mihai, eveniment în măsură să-i liniştească întrucâtva, dar nu pentru mult timp, pe greu încercaţii părinţi, Ferdinand şi Maria. Deşi oarecum intempestivă, vizita în Japonia a constituit un succes diplomatic şi economic, încurajând amplificarea schimburilor comerciale dintre cele două ţări. Inspector intransigent şi vizionar

La 31 martie 1923, Carol al II-lea, în calitate de inspector general al Marinei cu gradul de contraamiral, îi înainta regelui Ferdinand un ,,memoriu relativ la situaţia Marinei de Război”. În preambul, viitorul rege al României menţiona: ,,Acest raport nu este decât o completare şi o urmare la raportul meu nr. 4 din 8.10.1922, şi care arată şi mai precis chestiunea destul de tristă a Marinei noastre.

La sfârşitul memoriului mi-am permis să fac şi unele propuneri pe care le consider absolut necesare pentru bunul mers al Marinei şi pentru interesul statului”.

Memoriu

asupra stării de lucruri în Marina de Război între 1 noiembrie 1921 - 1 aprilie 1923

La 1 noiembrie 1921 am fost însărcinat cu inspecţia generală a Marinei de Război, căci îmi spunea Ministrul

de atunci, eu aş fi acela care ar putea să puie ceva disciplină în mijlocul intrigilor ce se ţesuseră în acest element al forţei armate.

Situaţia care am găsit-o atunci era departe de a fi îmbucurătoare. Marina împărţită în două tabere duşmane: Contraamiralul [Vasile] Scodrea2, pe de o parte şi contraamiralii [ Constantin] Niculescu-Rizea3 şi [Mihail] Gavrilescu4 2 Viceamiralul Vasile Scodrea s-a născut la 31 decembrie 1872 la Bucureşti. A absolvit trei clase gimnaziale în oraşul natal 1889, Academia Navală din Livorno 1894, ambarcat pe vasul italian „SICILIA” din escadra italiană 8 aprilie 1900 - 1 aprilie 1901.

La 22 noiembrie 1916 a fost numit şef de stat major Marină iar la 7 ianuarie 1917 a preluat comanda Flotilei de Operaţiuni. La data luării comenzii, navele marinei se aflau pe Canalul Tătaru, la Chilia Nouă şi Galaţi.

În prima parte a anului 1917, navele militare au îndeplinit misiuni de escortare a unor transporturi, misiuni de recunoaştere, de apărare a malurilor Dunării de la Galaţi la Tulcea cu artileria de la bordul monitoarelor. În martie 1917, Flotila de Operaţiuni s-a pregătit pentru acţiuni de atac, pentru ca în luna următoare să aibă de înfruntat atacuri cu aeroplane şi hidroplane ale inamicului.

În luna august, monitoarele au reluat tragerile asupra bateriilor inamice din Tulcea, în vreme ce la Mărăşeşti se consuma cea mai mare bătălie de pe frontul românesc din tot cursul războiului. A condus personal acţiunile desfăşurate în luna august de navele româneşti, acţiuni care au atras „vii mulţumiri Comandamentului Flotilei de Operaţiuni, pentru promptitudinea şi preciziunea cu care monitoarele noastre au executat tragerile ordonate”.

Pentru activitatea desfăşurată, a fost răsplătit cu „cele mai măgulitoare distincţiuni pentru bravură şi destoinicie: de la ruşi „Sf. Vladimir” clasa a III-a, de la francezi „Croix de Guerre” şi „Legiunea de onoare” în grad de comandor”, la care s-a adăugat Ordinul „Coroana României” în gradul de comandor cu panglică de „Virtute Militară”, primit prin Î.D.R. nr. 1254 din 4 aprilie 1924.

Conform Î.D.R. nr. 3179/1918, între 28 octombrie 1910 - 31 martie 1921 s-a aflat la comanda Diviziei de Dunăre, în poziţia mobilizat. În 1919 a fost numit şef de stat major în C.M.M. Prin Î.D.R. din 26 aprilie 1921, începând cu 1 aprilie 1921 a fost numit comandantul Diviziei de Mare. Preocupat de problemele de dotare

a Diviziei de Mare cu nave noi, la 19 august 1921 au sosit din Italia două M.A.S.-uri, iar la 28 august două torpiloare. În după-amiaza aceleiaşi zile cele patru nave au fost botezate: Vedeta 1 – 19; Vedeta 2 – 20; T 3 –T 4 „ZBORUL”; T 6 – T” „VIJELIA”. Pledând pentru realizarea unui nou program naval românesc, la 21 iunie 1922 a subliniat în cuvântul rostit cu ocazia înaintării în gradul de sublocotenent a noii promoţii a Şcolii Navale: „Marina a fost până acum tratată ca un copil vitreg, refuzându-i-se cele de care avea nevoie pentru a răspunde misiunii sale şi aceasta datorită numai faptului că nu a avut libertatea ce îi era necesară. Războiul cel mare a surprins-o nepregătită, totuşi ea şi-a făcut datoria. Chiar dacă nu s-ar lua în consideraţie activitatea sa operativă, care însă e bogată în fapte frumoase şi pe care cu siguranţă istoricul nepărtinitor le va evidenţia, încă ea şi-ar impune rostul din nefericire neînţeles de mulţi. Graţie ei, parcul bogat de nave de comerţ – peste 700 – a fost salvat şi utilizat cu cel mai mare folos pentru ţară (…) într-un viitor cât mai apropiat aspiraţiile noastre se vor realiza şi marina va fi pusă în măsură să răspundă situţiei noi create de navele de război”.

Cu aceeaşi consecvenţă a militat şi în cadrul Comitetului Consultativ al Marinei, al cărui membru era alături de comandorii Pantazi, Frunzianescu şi Negru, încă de la înfiinţarea acestuia, în 1921.

În urma unor zvonuri acuzatoare la adresa sa şi a altor ofiţeri superiori din Marină, timp de doi ani s-au efectuat anchete de către comisii

127

formate din generali din conducerea armatei. O primă comisie propusese ministerului ca prin ordonanţă definitivă să fie scos dintre cadrele active, împreună cu ceilalţi ofiţeri.

O altă anchetă, condusă de comandantul Corpului 2 Armată conchidea că trebuie dat afară din armată, dar rezoluţia Ministerului de Război a fost negativă, motivându-se faptul că prea mulţi ofiţeri superiori fuseseră scoşi în rezervă în ultimul timp.

Încă din primul an în care a preluat comanda Marinei, a înfiinţat la Constanţa, împreună cu mai mulţi ofiteri de marină, „Yacht Clubul Român”. În cuvântarea pe care a rostit-o la 16 martie 1924, la prima întrunire generală a membrilor clubului, a subliniat: „Înfiinţat acum trei ani, Yacht Clubul Român are ca scop de a atrage spre mare cetăţenii din toate unghiurile României Mari pentru a le arăta frumuseţile ei, precum şi rolul pe care îl are în viaţa economică şi în apărarea ţării”.

Datorită iniţiativei sale, la 1 august 1924 navele militare româneşti, având la bord elevi ai Şcolilor Marinei, au reluat, după mai bine de două decenii, marşurile de instrucţie în străinătate. În dimineaţa zilei plecării, după inspectarea celor trei canoniere gata de marş - „LEPRI”, „DUMITRESCU” şi „STIHI”, a subliniat: „După 21 ani, Marina noastră a reluat călatoriile în străinătate în îndoitul scop: să facă pavilioniul românesc să fâlfâie alături de al celorlalte naţiuni, în afară de hotarele ţarii şi ca personalul să vadă lucruri noi şi să capete cunoştiinţe pe care cu greu le-ar dobândi numai prin citire” .

Conform Î.D.R. nr. 3024, publicat în „M.Of.” nr. 243/1925, a fost numit comandant inspector tehnic şi director superior al Marinei. Astfel, la 7 noiembrie 1925 a părăsit Constanţa pentru a lua în primire la Bucureşti noul post.

Prin Î.D.R. nr. 483/1926, publicat în „M.Of.” nr. 35/1926 i s-a încredinţat comanda Marinei. La 14 februarie 1926 a fost declarat „admis” la probele prevăzute de articolul 42. Ca urmare, conform adresei nr. 19/1926 a Secretariatului

General al Armatei, trecuse cu succes examenul pentru gradul de viceamiral, ministrul de Război, generalul Gheorghe Mărdărescu menţionând, printre altele: „Ţinând seama de pregătirea acestui distins ofiţer, de activitatea sa din timpul campaniei şi de rezultatele călătoriei de comandament (Rizea nu-i aprobase să ia parte) îl propun pentru gradul de viceamiral”.

Prin Î.D.R. nr. 1375/1926, publicat în „M.Of.” nr. 71/1926, la 1 aprilie 1926 a fost înaintat la gradul de viceamiral, fiind primul viceamiral activ al armatei române.

În notarea întocmită pe anul 1927, generalul Angelescu arăta „Conduce marina cu multă competenţă”. În ceea ce priveşte problema dotării Marinei cu nave moderne, perioada 1926 - 1934 a fost cea mai benefică din acest punct de vedere din

istoria Marinei Militare Române, guvernul alocând Marinei, mai ales în perioada mareşalului Alexandru Averescu, fonduri substanţiale. Astfel, au fost contractate în Italia cele două contratorpiloare tip „R”, prima navă-bază pentru submarine şi primul submarin românesc. De asemenea, în această perioadă s-au făcut toate demersurile necesare amenajării unei baze navale maritime, însoţindu-l personal pe amiralul englez Henderson în prospecţiunile sale la Taşaul.

La 26 mai 1931 a trecut în revistă distrugătoarele tip „M”, iar a doua zi a participat la decorarea bricului „MIRCEA” cu „Semnul onorific pentru 40 de ani de serviciu” şi la botezul celor două distruugătoare de tip „R” - „REGELE FERDINAND” şi „REGINA MARIA”.

Adept al mutării Comandamentului Marinei la Constanţa, la 15 iunie 1931 a reuşit instalarea acestuia în localul Şcolii Navale de pe str. Traian nr. 53 (în sediul actual al Muzeului Marinei Române).

Peste două luni, a botezat prima navă-bază pentru submarine a Marinei Militare cu numele „CONSTANŢA”. Începând cu anul 1928 a fost un membru activ al L.N.R., ocupând mai mulţi ani funcţia de vicepreşedinte al Ligii. În această calitate, a

ţinut o serie de conferinţe cu tematică marină la Ateneul Român. În anul 1932, M.Ap.N. i-a intentat un proces penal, prin care era acuzat, alături de comandorul V. Năsturaş, comandorul M. Vasilescu şi

căpitanul mecanic I. Gheorghiu, de un deficit de 51 628 000 lei, sumă care ar fi rezultat în urma contractelor pentru achiziţionarea armamentului necesar modernizării unor nave militare româneşti, ca surplusul dat la valoarea reală a pieselor de artilerie cumpărate. Prin Decizia nr. 196/1933, Înalta Curte de Conturi a abrogat Decizia nr. 957/1932 a M.Ap.N. Deşi decizia dată la 28 martie 1933 i-a absolvit de plata acestei sume, acuzaţia i-a zdruncinat grav sănătatea. „A învins în cele din urmă – menţiona contraamiralul Ioan Bălănescu, dar, asemenea luptătorului care înfige steagul pe culmile redutei şi cade răpus, atunci când trebuia să se bucure de liniştea biruintei, s-a prăbuşit ca o coloană a unui edificiu măreţ şi s-a topit în fărâme”.

La 1 decembrie 1933 a fost numit inspector general al Marinei Regale. Prin O.Z. special nr. 55, la 13 ianuarie 1934 şi-a luat rămas bun de la subalterni: „Doresc ca urmaşii mei să se călăuzească de aceleaşi

tradiţiuni de cinste, iubire, devotament către armă şi cred că se vor îngriji de interesele superioare ale marinei, ridicându-şi prestigiul pavilionului la un nivel cât mai înalt.

Prima condiţie a unei munci rodnice este unirea disciplinată şi dezvoltată a tuturor ofiţerilor Marinei. Vă îndemn să iubiţi din tot sufletul Marina, să serviţi cu toată credinţa şi să apăraţi cu toate jertfele Ţara”.

S-a stins din viaţă la 18 februarie 1934. 3 Constantin Niculescu-Rizea, s-a născut la 9 septembrie 1870, în localitatea Vlădeni, judeţul Brăila. A absolvit cursul primar şi primele clase gimnaziale (1883), Şcoala Copiilor de Marină din Galaţi (1885), Şcoala Navală din Livorno (19

iunie 1891), Şcoala de Aplicaţie Torpile Italia. A fost director în Administraţia Centrală a Războiului (1 aprilie 1909 – 1 aprilie 1910), ajutor al comandantului Diviziei de Mare (1 aprilie

1910 – 1 aprilie 1911), Comandamentul Marinei Militare (1 aprilie 1911 – 1 aprilie 1912), Divizia de Dunăre, comandant superior al vaselor din regiunea Galaţi-Tulcea-Sulina. În această calitate, pe timpul ieşirilor pe fluviu cu navele port-mine a condus o serie de exerciţii de luptă, în conformitate cu misiunile specifice acestora.

Recunoscut ca un bun specialist tehnic, prin D.M. nr. 249 din 16 mai 1913 a fost numit membru în Comitetul tehnic de artilerie al Marinei Militare, în care a rămas până în 1920, când a preluat comanda Marinei (1 aprilie 1912 – 4 ianuarie 1917), Arsenalul Marinei (4 ianuarie – 9 februarie 1917), comandantul militar al judeţului Covurlui, funcţie de mare răspundere în condiţiile retragerii masive a populaţiei şi administraţiei în Moldova (9 februarie 1917 – 1 iunie 1918).

Experienţa acumulată de la 1 martie 1914 şi până în anul 1917, perioadă în care a fost comandant superior al Grupului de Vase Port-mine (Apărările sub Apă) i-a fost de un real folos în primul război mondial.

La data mobilizării, conform noii ordini de bătaie operative, forţele române aflate pe Dunăre s-au constituit în două mari unităţi de luptă – Flota de Operaţiuni şi Apărările sub Apă, conduse de comandorul C.N.-R. Din punct de vedere tactic, Apărările sub Apă se subordonau Armatelor 3 şi 1, pe teritoriul cărora se aflau unităţile lor şi aveau în compunere: Grupul Port-mine- Dragă-mine, cu pontoane port-mine, şalupe, remorchere, şlepuri, Grupul artilerie de debarcare, cu două divizioane de baterii, grupul de torpiloare şi staţiuni de lansare. Apărarea litoralului maritim a fost organizată pe două sectoare, Sectorul I Constanţa şi Sectorul II Sulina.

Primul atac al flotei române asupra flotei austro-ungare de pe Dunăre a fost încredinţat de M.St.M. Apărărilor sub Apă. Comanda operaţiunii intitulate „Atacul şi distrugerea prin surprindere a flotilei austro-ungare la Rusciuk” a fost preluată de C.N.-R., care a dat un ordin operativ privind compunerea şi organizarea detaşamentului minieri-torpilori în vederea ducerii atacului. Acţiunea a fost concepută si executată prin surprindere şi cu multă îndrăzneală şi, cu toate că nu şi-a îndeplinit în întregime scopul propus, a avut totuşi urmări importante pentru desfăşurarea ulterioară a războiului pe Dunăre, meritul datorându-se şi comandantului Apărărilor sub Apă.

În continuare, operaţiunile executate în vederea apărării Dunării au constat în instalări de baraje, lansări de mine şi de torpile, toate efectuate pe sectoare. Până în noiembrie 1916, marinarii din Apărările sub Apă au întreprins acţiuni îndrăzneţe şi încununate de succes în lupta pentru apărarea Dunării.

La 1 octombrie 1920 a fost numit comandant director superior în Ministerul de Război, Direcţia Marinei. În urma plecării contraamiralului Constantin Bălescu, până în aprilie 1921 a deţinut interimar şi comanda Marinei.

La 1 aprilie 1921 a fost numit comandant inspector tehnic şi director superior al Marinei Militare în Ministerul de Război. Prin acest ordin s-a realizat o conducere unică a Marinei, măsură necesară deoarece funcţia de inspector comandant şi cea de director al Marinei se suprapuneau, îngreunând în multe situaţii luarea unor măsuri operative în timp util. Având în vedere situaţiile dificile prin care a trecut Marina Militară în primul

128

pe de alta. Asupra acestor certuri care ruinaseră cu desăvârşire disciplina şi spiritul de corp în Marină, se făcuseră patru anchete şi o a cincea era pe punctul de a începe. Rezultatul anchetelor era împărţit în două păreri, diametral opuse, încât era foarte greu, pentru un cercetător imparţial, de a desluşi adevărul. Două anchete dau dreptate unei tabere, două celeilalte. A cincea, în care contraamiralul Niculescu-Rizea era unul dintre acei ce făceau parte din comisia de anchetă, aruncă toată vina asupra contraamiralului Scodrea şi ai lui.

Totuşi, cele patru întâi anchete erau de aceeaşi părere asupra următoarelor puncte: 1) Cauza primordială a certurilor era lipsa de material a Marinei, şi deci marea competiţie după posturi de importanţă;

război mondial, legate mai ales de dotare, a convocat membrii Comitetului Consultativ al Marinei Militare în vederea elaborării unui studiu privind programul naval al României. Astfel, în şedinţa din 18 octombrie 1921 a fost discutat şi aprobat Programul cu următorul motto: „ A ţine căile maritime deschise pentru traficul propriu, a le închide pentru traficul inamic, aceasta este raţiunea de a fi a flotelor militare”. Programul avea 74 de pagini, cuprinzând cinci capitole: „Misiunea Marinelor Militare”, „Consideraţiuni generale ale războiului naval”, „Compunerea unei marini”, „Consideraţii generale pentru stabilirea unui program naval” şi „Programul naval al României”, cu patru subpuncte: A. Examinarea situaţiei B. Misiunea şi compunerea Marinei noastre. Caracteristicile vaselor şi materialelor C. Apărarea coastelor. Baza navală maritimă D. Ordinea realizării programului naval.

Elaborat conform politicii militare tradiţionale, acesta era un program de dotare, proiectat pentru nevoile acute, deoarece „Situaţia marinei noastre este de aşa natură că numai cu materialul existent nu poate corespunde misiunilor pe care apărarea navală i le impune”. Din păcate, nu a fost realizat din cauza fondurilor mici alocate pentru Marină.

În aceste împrejurări, în cursul anului 1924 s-a ocupat personal de alcătuirea unui nou program de înzestrare, care prevedea, în final, dotarea Marinei cu trei crucişătoare uşoare, zece contratorpiloare, 18 submarine, 12 nave antisubmarine, o navă puitoare-mine, un port-avion, o navă-şcoală, 10 hidroavioane şi opt vedete rapide. Programul naval a fost elaborat în limitele creditelor alocate de către guvern după război pentru dezvoltarea Marinei, respectiv 498 milioane lei.

În perioada anilor 1920 - 1925, Marina a fost dotată cu navele care au fost primite ca despăgubire de război de la fostul Imperiu Austro-Ungar şi cele două distrugătoare tip „M”, achiziţionate din Italia.

Din cauza unor animozităţi cu contraamiralul Vasile Scodrea, care „a întreţinut o atmosferă de patimi şi suspiciuni daunătoare instituţiei”, pentru a rezolva problema Marinei, principele Carol a fost numit, la 1 noiembrie 1921, inspector general al Marinei. În „Memoriu asupra stării de lucruri în Marina de Război între 1 noiembrie - 1 aprilie 1923”, principele Carol arăta că existau două tabere în marină – una condusă de contraamiralii Niculescu-Rizea şi Gavrilescu şi alta condusă de contraamiralul Scodrea. Cauza neînţelegerilor părea să fi fost lipsa de fonduri dar şi goana după funcţii. Dar nici prezenţa în fruntea Inspectoratului General al Marinei a moştenitorului tronului, principele Carol, nu a rezolvat situaţia existentă în Marină, astfel încât, în aprilie 1922, o altă comisie a Ministerului Apărării, formată din trei generali, a fost trimisă în anchetă în unităţile Marinei. Din contră, prezenţa principelui Carol şi unele măsuri luate de el, cum a fost aducerea a doi ofiţeri englezi – căpitan-comandorul puntist Thompson şi căpitanul mecanic Gray, au accentuat şi mai mult contradicţiile existente între cei din fruntea Marinei. Aceşti ofiţeri străini s-au pronunţat defavorabil asupra unor ofiţeri români, fără a-i cunoaşte îndeajuns şi problemele Marinei, astfel încât după cinci luni de la venirea lor, Marina nu a înregistrat nici un progres.

În toamna anului 1921, prin Procesul verbal nr. 419 al Comitetului Consultativ al Marinei, membrii acestuia – C.N.-R., ca preşedinte, contraamiralul Vasile Scodrea, comandorul Vasile Pantazzi, comandorul Angelo Frunzianescu, comandorul Negru, în calitate de membri şi inginerul şef clasa I Alexandru Lupu, căpitan-comandorul Eugeniu Roşca şi loconetent-comandorul Gheorghe Koslinski, ca membri consultanţi, au solicitat înfiinţarea unei baze maritime, care să corespundă nevoilor Marinei. De asemenea, şi în anul 1922 Comitetul Consultativ al Marinei Militare s-a întrunit în vederea creării unui Secretariat General al Marinei, a fixării unei baze navale maritime, pentru pronunţarea asupra navelor care trebuiau scoase din serviciu, precum şi pentru adoptarea unor măsuri asupra submarinului „O`Byrne” şi pentru separarea completă a Marinei de armata de uscat, procesul verbal fiind semnat de C.N-R., Scodrea, Gavrilescu şi Pantazzi.

La 14 mai 1922 a emis Ordinul Inspectoratului Marinei nr. 1697 către Divizia de Mare referitor la voiajul distrugătorului „MĂRĂŞTI” de la Sulina la Pireu, ordin care cuprindea instrucţiuni de navigaţie, iar între 28 octombrie şi 31 octombrie 1923 a inspectat unităţile şi vasele Diviziei de Mare, însoţit de contraamiralul Vasile Scodrea. În seara zilei de 29 septembrie a participat la o aplicaţie pe mare, iar la 31 octombrie a inspectat, împreună cu contraamiralul V. Scodrea, Şcolile Marinei.

La 28 iunie 1924, împreună cu comandanţii Diviziei de Mare şi Diviziei de Dunăre, a condus aplicaţia desfăşurată pe mare cu comandorii candidaţi la gradul de contraamiral. Aplicaţia s-a prelungit şi luna viitoare, fiind condusă de pe distrugătorul „MĂRĂŞEŞTI”. Pe lângă evoluţiile pe apă, s-au desfăşurat mai multe convocări teoretice de comandă şi de stat major. Înaintea plecării sale la Bucureşti, a inspectat canonierele „STIHI” şi „LEPRI”, care se pregăteau pentru marşul în străinătate cu elevii marinari.

În anul 1925 a întreprins mai multe inspecţii şi a participat efectiv la aplicaţii, atât la Divizia de Mare cât şi la cea de Dunăre. La 27 octombrie 1925 a predat comanda Marinei contraamiralului Vasile Scodrea, rămânând în cadrele active până în anul 1929. A

desfăşurat o vie activitate în cadrul L.N.R., ultima sa funcţie fiind în cadrul Serviciului Geografic al Armatei. A fost senator de drept. 4 Mihail Gavrilescu s-a născut la 7 noiembrie 1872 în comuna Bivolari, jud. Iaşi. A absolvit clasele primare şi gimnaziale (1885), Şcoala Copiilor de Marină din Galaţi, efectuând în anii de studii marşul de instrucţie la

bordul bricului ,,MIRCEA” (1892), Liceul Militar din Iaşi, Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti (1894, în prima promoţie de ofiţeri de marină pregătiţi de această instituţie) şi Şcoala de Torpile din Pola, cu stagiu de ambarcare în Escadra austriacă (1 aprilie 1900 - 1 august 1901).

A fost directorul Arsenalului Marinei (1 iunie 1920 – 1 octombrie 1921), comandantul Diviziei de Dunăre (1 octombrie 1921 – 1 noiembrie 1925), comandantul Diviziei de Mare (1 noiembrie 1925 – 16 ianuarie 1928), comandant inspector general al Marinei (16 ianuarie 1928 – 1 aprilie 1929), comandantul Diviziei de Dunăre (1 aprilie 1929 – 20 noiembrie 1931).

În anul 1903 a executat un voiaj la Odessa prin Canalul Pommognogo. În anul 1907 a fost trimis la Uzinele Skoda din Polsen şi Stabilimentele St. Chamond pentru supravegherea fabricaţiei materialului de artilerie comandat pentru noile monitoare şi crucişătorul ,,ELISABETA”.

În perioada aprilie - august 1910 a supravegheat şi recepţionat muniţie şi artilerie la Uzinele Skoda Polsen. Pe timpul operaţiunilor din anul 1916, a comandat Grupul de canoniere şi şalupe tip ,,Vedea”. În această calitate, a avut o contribuţie substanţială la acţiunile Escadrei de Dunăre din octombrie 1916, care au avut drept scop eliberarea unor localităţi de pe teritoriul Dobrogei. După retragerea flotei pe Braţul Chilia, printr-un Ordin circular din 18 decembrie 1916 al comandorului Nicolae Negru s-a organizat o unitate de apărare a regiunii Chilia, pusă sub comanda sa. Ofiţerul a avut sarcina să elaboreze un plan de apărare în detaliu al zonei şi să intre în legătură cu comandantul trupelor ruse aflate în Deltă.

În anul 1920 a fost trimis în Italia, cu misiunea să expedieze în ţară cele şapte torpiloare din fosta Marină austriacă iar în 1921 la Novisad - Iugoslavia, pentru a aduce în ţară trei monitoare ex-austriece. A publicat numeroase articole şi cuvântari referitoare la istoria Marinei, precum şi ,,Regulatorul de direcţie al torpilelor automobile”, ,,Descrierea tunurilor Skoda” şi ,,Regulamentul Şcolii de Artilerie şi Marină”. A înlocuit ,,Regulamentul de lansări a torpilelor automobile”, a prezentat un ,,Memoriu asupra Canalului strategic Poulucknogmo şi asupra materialului bulgar din portul Varna”, precum şi ,,O ipoteză de navigaţie din Rusia”. În 1942 a redactat prefaţa la lucrarea locotenent-colonelului Mihail Drăghicescu ,,Istoricul principalelor puncte pe Dunăre de la Gura Tisei până la Mare şi pe coastele Mării de la Varna la Odessa”, publicată integral în 1943.

129

2) Starea actuală de lucruri nu trebuie să dăinuiască; 3) Capii şi cei mai vinovaţi dintre partizanii ambelor partide trebuiau scoşi din cadrele Marinei.

Ministrul de Război de atunci, d-l. general Răşcanu5, avea ideea, din nenorocire greşită, că prin vorbe bune şi sfaturi se putea împăca lucrurile. Cu toate insistenţele mele de a se aplica concluziile anchetei, nu s-a luat nici o măsură, aşa încât această nenorocită stare de lucruri a rămas mai departe.

Din punctul de vedere al materialului navigant, la venirea mea la Inspectoratul General al Marinei stăteam astfel: Cele două contratorpiloare, sosite relativ de curând din Italia, în destul de bună, dar cu un personal complet nean-trenat, din cauza lipsei de combustibil care imobilizase cele două unităţi, şi absolut insuficient spre a le arma amândouă. Pe de altă parte, valoarea combativă a lor era mult scăzută căci armamentul lăsat de italieni nu corespundea mărimii vaselor. Cu toate acestea, amândouă au fost în stare de a face călătoria la Pireu şi întors, în destul de bune condiţii. Dacă însă am fi avut nevoie de ele pentru vreo acţiune, ar fi fost aproape inutilizabile, lipsind mare parte din muniţii şi neavând un personal instruit şi antrenat. Singura antrenare ce au avut-o au fost sus-numitele călătorii.

Pe lângă contratorpiloare mai erau şi cele patru canoniere preluate de la francezi şi două MAS-uri. Aceste vase sunt cu destinaţii speciale auxiliare, dar în nici un caz nu pot fi considerate ca unităţi de luptă.

La Dunăre, cele şapte monitoare şi şapte vedete fiind în reparaţie, nu puteau fi de nici un folos6. După cum se vede, pentru un enorm aparat administrativ şi tehnic nu erau decât două unităţi pe care s-ar fi

putut conta şi încă problematic, în caz de nevoie.

* * *

De atunci au trecut 16 luni şi care este oare situaţia actuală a Marinei şi ce s-a făcut în acest răstimp? Am imensa durere de a putea afirma că nu s-a făcut nimica! Starea mizerabilă din 1921 a devenit dezastruoasă în 1923! Singurele fapte care au scos niţel Marina din starea

de amorţeală silită, din cauze bugetare, au fost: sosirea misiunii engleze, venirea torpiloarelor repartizate nouă de Aliaţi şi călătoria M.M.L.L. cu contratorpilorul ,,MĂREŞTI” la Pireu.

Să studiem mai de aproape aceste evenimente. Îmi permit să întrebuinţez aici expresia, nepotrivită, de evenimente, deoarece într-o instituţie în care nu se întâmplă nimica, orişice schimbare sau incident oricât de neînsemnat ar fi el, ia proporţii exagerate. Astfel este cazul în Marinei!

Misiunea engleză, angajată pe baza unui contract, avea o prea frumoasă menire în istoria dezvoltării Marinei Române. Prin singurul fapt că aceşti ofiţeri erau trimişi de o Marină, cu mare şi veche reputaţie şi că făcuseră războiul în care căpătaseră oareşicare experienţă, trebuia să dea un avânt tinerei şi neexperimentatei noastre Marine.

Dar ce s-a întâmplat? Unii conducători ai taberelor de care am vorbit mai sus au crezut că venise momentul să se împace pe spinarea

celor noi veniţi, deşi elementele tinere şi sănătoase erau fericite că vor avea prilejul de a face treabă. Se înţelege că Misiunii i-a trebuit timp ca să se puie la curent cu situaţia Marinei noastre. Această întârziere fatală a permis duşmanilor să se organizeze. Aci sunt silit să numesc pe contraamiralul Niculescu- Rizea, care din prima zi a văzut primejdia ce o prezintă, pentru el, cunoştinţele comandorului Thomson şi a reuşit din primele zile să se pună rău cu dânsul. Recunosc că comandorul a fost poate niţel brusc în aparenţă, dar era prima datorie a directorului superior să ajute la împiedicarea frecărilor ce erau inevitabil să se ivească în astfel de situaţii. Nădăjduiam că aceste frecări care, mărturisesc, le atribuiam, la început, unor mici neînţelegeri de serviciu, erau să înceteze cu timpul. Dar dimpotrivă, situaţia pe zi ce trecea devenea mai încordată până ce sistematic, după cum am arătat într-un raport special, orice sfat dat de consilierul străin era nesocotit în mod sistematic, ba chiar se făcea tocmai contrarul de ceea ce era propus. Acest spirit predomina, am văzut-o prea bine şi în Comitetul Marinei, unde tabăra contraamiral Niculescu-Rizea, contraamiral Gavrilescu, comandor Frunzianescu şi comandor Bărbuneanu7 făceau opoziţie sistematică propunerilor comandorului Thomson. 5 Generalul Ioan Răşcanu a fost ministru de Război între 27 septembrie 1919 şi 1 martie 1920. 6 Pentru detalii, vezi şi Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Contribuţii la istoria Marinei Române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, George Petre, Ion Bitoleanu, Tradiţii navale româneşti, Editura Militară, Bucureşti, 1991, Ion Ionescu, Politica navală a României între 1919 şi 1939, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime S.A. Constanţa, Constanţa, 2004, Marian Moşneagu, Politica navală postbelică a României (1944-1958), Editura ,,Mica Valahie”, Bucureşti, 2006. 7 Petre Bărbuneanu s-a născut la 16 decembrie 1881 în satul Zvorsca, plasa Oltul de Jos-Bălţi, judeţul Romanaţi.

A absolvit Şcoala primară, trei clase gimnaziale la Caracal, la Gimnaziul clasic „Ioniţă Asan” (1895), Şcoala Fiilor de Militari Craiova (1897), Şcoala Navală din Fiume (1902), stagiul practic în Flota austro-ungară pe nava-şcoală „SAIDA” şi alte nave din Marea Mediterană (septembrie 1903).

La începutul lunii decembrie 1911 a fost trimis de către Ministerul de Război, pentru 30 de zile, în Franţa, împreună cu Gheorghe Koslinski, pentru a asista la probele unui submarin tip ,,Laubeuf”, construit pentru Peru, în vederea achiziţionării unui submersibil pentru Marina Militară.

În ianuarie 1914, a făcut parte dintr-o altă comisie care s-a deplasat în Germania, Franţa şi Italia, cu misiunea să viziteze şantierele navale militare ale acestora, în vederea alegerii celui mai bun tip de submarin pentru Marina Română.

La 1 aprilie 1912 a revenit la Divizia de Dunăre, unde a lucrat în continuare în cadrul Apărărilor sub Apă, în calitate de comandant al Grupului Portmine şi Torpiloare. Fiind comandantul torpilorului ,,ZMEUL”, în primăvara anului 1912 a executat o călătorie de recunoaştere pe Dunăre, de la Galaţi la Tulcea şi retur, avându-i la bord pe prinţul moştenitor Ferdinand, generalul Alexandru Averescu, şeful M.St.M. şi pe comandantul Corpului III Armată.

Între 20 iunie - 31 august 1913 a fost mobilizat, executând barajele de mine de la Olteniţa. În ultima decadă a lunii iulie 1916 a fost chemat de şeful Apărărilor sub Apă pentru a fi anunţat de misiunea la care urma să participe în

prima zi de mobilizare, respectiv torpilarea unor nave austro-ungare aflate în faţa portului Rusciuc de către şalupele româneşti „RÂNDUNICA”, „BUJORESCU” şi „CĂTINA”. Pe timpul acestei incursiuni, desfăşurate în seara zilei de 14 august 1916, a comandat şalupa „BUJORESCU”, armată cu două tuburi lanstorpile, scufundând tot materialul plutitor din portul Giurgiu, respectiv 68 de remorchere, şlepuri şi tancuri.

Pe timpul campaniei a activat în cadrul Apărărilor sub Apă, în calitate de comandant al Grupului de Vase port-mine. Conform Î.D.R. nr. 1240/1918, la 1 iunie 1918 a preluat comanda monitorului „MIHAIL KOGĂLNICEANU”. În luna octombrie 1919 a

130

Singuri contraamiralul Scodrea şi comandorul Pantazi8 aveau o purtare amabilă, chiar dacă nu împărtăşeau părerile consilierului. De la această luptă profesională, cearta a trecut la chestiuni de şicane personale, pe care le-am raportat,

primit misiunea să conducă un grup de două monitoare, având pavilionul de comandă pe canoniera ,,OLTUL”, până la Turnu Severin iar la înapoiere să execute o şedinţă de tragere indirectă cu cele două monitoare, în regiunea Hârşovei. A trecut cu canoniera ,,OLTUL” prin Canalul de navigaţie Porţile de Fier, timp de o oră, pe un traseu de 1800 metri, fiind prima navă de luptă românească care a tranzitat canalul cu maşina proprie.

La 20 august 1919 a fost numit şef de stat major la Divizia de Dunăre. Prin decret al ministrului de Război, începând cu 1 iunie 1920 i s-a încredinţat funcţia de comisar al guvernului pe lângă Tribunalul de

prize maritime. În vara anului 1920 a condus Apărările Regionale, unitate nou înfiinţată după primul război mondial, iar la 8 noiembrie 1920 a preluat comanda Escadrei de Dunăre.

În cursul anului 1922 a fost numit comandantul Depozitelor Marinei şi apoi directorul Arsenalului Marinei. Tot în cursul acestui an a fost numit membru al Comitetului Consultativ al Marinei, iar prin decizie ministerială i s-a atribuit calitatea de ofiţer inspector de specialitate pentru mine, torpile şi instrucţia acestor specialişti.

La 10 iulie 1924 a fost numit comandantul Şcolii Navale, introducând organizări noi după modelul instituţiilor similare din Livorno şi Brest.

La 1 octombrie 1926 a preluat comanda Bazei Navale Maritime, în 1927 încredinţându-i-se şi comanda Corpului Depozitelor Maritime. În calitate de delegat al Inspectoratului Marinei, în vara aceluiaşi an a făcut parte din comisia de admitere în anul I a Şcolii Navale. De altfel, conform noii ordine de bătaie a Diviziei de Mare, din 1 octombrie 1928 a revenit la comanda Şcolii Navale Constanţa.

În noiembrie 1931 i s-a încredinţat comanda Diviziei de Dunăre. Prin noua ordine de bătaie, la 1 noiembrie 1933 a preluat comanda Diviziei de Mare. O dată cu instalarea sa la Constanţa, a inspectat toate

navele de război ale Diviziei de Mare aflate în portul Constanţa, iar la 11 noiembrie a inspectat Baza Navală Maritimă, pentru ca peste două zile să treacă în revistă unităţile de infanterie şi artilerie ale Sectorului I Maritim. La începutul anului 1934 a reluat inspecţiile la nave, pentru a constata cum au fost indeplinite ordinele sale date în vederea imbunătăţirii activităţii în unităţile Diviziei de Mare.

Începând cu 21 septembrie 1934, a condus aplicaţia Diviziei de Mare cu tema ,,Împiedicarea debarcării inamicului la Capul Midia sau Agigea”, la care a asistat, de pe nava-comandant „REGELE FERDINAND”, şi comandantul Marinei, viceamiralul Ioan Bălănescu.

La 31 octombrie 1934, a trecut în revistă navele Diviziei de Mare, luându-şi rămas bun de la echipaje cu prilejul predării comenzii Diviziei de Mare contraamiralului Ioan Isbăşescu.

Începând cu 1 noiembrie 1934 a fost numit directorul Direcţiei Marinei în M.A.M., iar la 2 noiembrie 1937 a preluat comanda Marinei. În cuvântarea rostită cu acest prilej, în prezenţa fostului comandant al Marinei, viceamiralul Ioan Bălănescu şi a ministrului Aerului şi Marinei, Radu Irimescu, a subliniat: „Îmi dau seama de greaua însărcinare ce mi-aţi dat pentru a echilibra în acelaşi ritm recrutarea şi pregătirea personalului cu achiziţionarea materialului şi a noilor arme de luptă.

O grijă deosebită voi avea asupra disciplinei, a cimentării camaraderiei şi spiritului de corp, care este cea mai bună pavăză contra infiltrării printre noi a neînţelegerii şi discordiei (…) Bunului mers al instituţiei noastre trebuie să-i consacrăm toată înţelegerea şi toată dragostea noastră”.

În aceeaşi zi, a emis un Ordin de Zi special pe Marină, în care menţiona: ,,Ca să îndeplinesc cu folos această sarcină, am neapărată nevoie de concursul vostru şi acest concurs sunt convins că-l voi găsi neprecupeţit în cuminţenia şi dragostea voastră, care nu trebuie să fie altfel decât cu înţelegere, cu voie bună şi fără şovăire. Dacă răbdarea este una din virtuţile care ajută pe om să înfăptuiască lucruri mari, apoi această răbdare fără persistenţă în muncă cinstită şi dezinteresată nu consolideasză rezultatele obţinute”.

Activitatea desfăşurată între anii 1937-1938 a fost calificată de generalul Paul Teodorescu, ministrul Aerului şi Marinei drept ,,Foarte bună”: ,,…conduce în cadenţă, foarte lăudabil marina, în mod operativ şi un bun administrator. Este un caracter liniştit, are un temperament rece, de marinar. Este muncitor şi stăruitor, fără gălăgie. Nereuşita sa la examenul de viceamiral mă pune în situaţiunea de a nu-l putea propune la înaintare, deşi după modul cum conduce marina şi după întinsele sale cunoştinţe tehnice şi tactice, dobândite în străinătate, o merită cu prisosinţă”. A fost unul din fondatorii Şantierului Naval Militar Galaţi, unde în anul 1939 a fost lansat la apă puitorul de mine ,,AMIRAL MURGESCU”, prima navă de luptă de construcţie românească. La 17 mai 1939 a sosit în ţară nava-şcoală ,,MIRCEA” iar prin Decretul-Lege din 23 septembrie 1939 s-a constituit Fondul Naţional al Marinei.

Nefiind pe placul regimului instaurat în ţară după 6 septembrie 1940, s-a numărat printre cei 11 generali români „care au săvârşit acte grave” scoşi din cadrele active, conform Decretului-lege nr. 3094/1940.

Prin Ordinul S.S.M. nr. 246A/1942, dat pe marină prin O.Z. nr. 47/1942, la 15 aprilie 1942 a fost înscris în controalele ofiţerilor de rezervă.

O dată cu instaurarea guvernului condus de dr. Petru Groza, prin Ordinul nr. 15805 din 20 martie 1945, respectiv O.Z. nr. 915/1945, începând cu data de 27 martie 1945 a fost încadrat în funcţia de ministru subsecretar de stat al Marinei. 8 Vasile Pantazzi s-a născut la 4 aprilie 1871, la Bucureşti.

A absolvit cursurile primare şi gimnaziale, Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi (1889), Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, Geniu şi Marină (1891), cursuri de tactică navală, telegrafice fără fir şi material de artilerie, pe propria sa cheltuială în străinătate, ambarcat pe nava de război italiană „DORIA” (1 iunie 1901 - aprilie 1903), călătorie în Extremul Orient, în urma căreia a întocmit şi prezentat conducerii Marinei Militare un studiu de organizare a Marinei japoneze (1903).

Între 1 februarie - 15 septembrie 1904 a fost detaşat în străinătate, ca preşedinte al Comisiei de supraveghere pentru construcţii noi ale Marinei, având ca serviciu special controlul pieselor de artilerie pentru crucişător la Uzinele ,,Saint Chamond”, unde l-a înlocuit pe locotenent-comandorul Angelo Frunzianescu. Deşi construcţia era înaintată, „ofiţerul s-a pus repede la curent şi a exercitat serviciul de supraveghere în mod activ şi judicios, astfel că recepţia a avut loc în bune condiţii”.

La 28 noiembrie 1912 a fost numit subşef de stat major al Marinei, iar la 1 aprilie 1914 a preluat comanda crucişătorului „ELISABETA”, la bordul căruia „a muncit foarte mult pe când vasul se găsea la arsenal în reparaţie pentru ca aceasta să se facă în cele mai bune condiţiuni”. În preajma intrării României în primul război mondial, a fost detaşat la Odessa, comandantul Marinei, iar la 1 aprilie 1916 a fost mutat în cadrul Direcţiei Marinei din Ministerul de Război.

A fost directorul Direcţiei II Marină din Ministerul de Război (15 august 1916 – 1 iunie 1918), Serviciul Maritim Român (14 februarie – 1 iulie 1919), trimis în misiune în S.U.A. (1 iulie 1919 – 1iulie 1920).

Între 3 februarie - 12 iunie 1918 a făcut parte din Comisia Militară Română trimisă la Odessa pentru a reglementa unele probleme cu foştii aliaţi. Revenit la Direcţia Marinei din Ministerul de Război „a lucrat cu competenţă toate chestiunile delicate care s-au perindat în aceste vremuri tulburi”, în 1919, secretarul general al Ministerului de Război, generalul Ion Răşcanu apreciind că „probează pricepere desăvârşită în chestiunile ce erau de resortul marinei”. La 1 iulie 1920 a devenit primul comandant al Grupului de Distrugătoare „MĂRĂŞEŞTI” şi „MĂRĂŞTI”. La 15 iulie 1921 a fost numit şef de stat major în Inspectoratul Marinei iar la 1 noiembrie 1925 a devenit şef de stat major la Divizia de Dunăre. La 1 aprilie 1929 a fost numit comandantul Diviziei de Mare, care s-a îmbogăţit cu distrugătoarele „REGELE FERDINAND” şi „REGINA MARIA” şi cu nava-bază „CONSTANŢA”. A condus procesul de instruire, aplicaţiile, reuşind să integreze în timp scurt în misiunile de luptă ale Diviziei de Mare noile nave intrate în dotare, precum şi formarea echipajelor la bordul acestora. Datorită stării precare a sănătăţii, la 31 decembrie 1930 a demisionat, fiind trecut în rezervă.

131

Ministrului de Război, când s-au ivit. Pe lângă aceasta, mai este şi chestiunea campaniei de presă, de care am convingerea, dar nu şi probele, că directorul superior nu este străin. Deci, în rezumat, situaţia actuală este lupta făţişă între directorul superior al Marinei şi Misiunea Engleză.

Eu trebuie să mărturisesc că cu toate că am fost silit să atrag atenţia comandorului Thomson asupra unor chestiuni, nu totdeauna plăcute, n-am găsit niciodată vreo greutate de a lucra cu dânsul.

Să trecem la al doilea ,,eveniment", sosirea torpiloarelor ex-austriece în ţară. După cum se ştie, cu ocazia lichidării fostei Marine austriece, ni s-au repartizat şi nouă şapte dintre torpiloarele cele mici. Aceste vase au fost reparate, destul de bine, trebuie mărturisit, la Arsenalul de la Veneţia, sub îngrijirea contraamiralului Gavrilescu. Ele au sosit anul trecut în mai multe grupuri. Unul ,,NĂLUCA” s-a pierdut, în circumstanţele cunoscute, la ieşirea din Bosfor. Călătoria Veneţia-Constanţa a fost plină de evenimente şi foarte grea.

Aceste torpiloare sunt vase care s-ar putea întrebuinţa, poate, pe coastele apărate, dar pentru serviciul activ, pe o mare deschisă, nu pot fi de nici un folos. Maşinile sunt foarte bune, coca bună, dar foarte nestabile şi dezarmate, afară de una, deci inutilizabile din punct de vedere militar. Sosirea ultimului grup, în toamna trecută, a dat prilejul obişnuitelor frecări între Direcţia Superioară a Marinei şi Misiunea Engleză. Cei dintâi erau partizani ai aducerii lor, cei de-al doilea, susţinuţi de Divizia de Mare şi de raportul comisiei speciale de clasare de sub preşedinţia căpitan-comandorului Schmidt, erau pentru renunţarea la ele. Cred că dreptatea era de partea acestora din urmă. Vasele acestea pot servi pentru patrularea pe Dunăre, dar ca vase combatante pe Mare nu pot fi în nici un caz considerate. Păcat de cheltuiala făcută cu ele.

Al treilea eveniment, călătoria M.M.L.L. la Pireu cu contratorpilorul "MĂREŞTI", pe lângă că e ruşinoasă, arată şi halul de degradare în care a ajuns Marina noastră. După un an de zile, un vas cu care făcusem drumul la Pireu în excelente condiţii, nu mai este capabil de a reface aceeaşi călătorie?

Şi nu se poate zice ca personalul n-a lucrat din răsputeri. Cauzele sunt adânci şi continue! Lipsa de fonduri! Vasul n-a fost reparat la timp, n-a fost întreţinut, n-a avut combustibil, personalul n-a fost antrenat! Iată cauzele; toate celelalte ce s-ar putea găsi nu sunt decât detalii sau consecinţele cauzei fundamentale. Care ar fi fost consecinţele dacă vasul ar fi fost trimis la luptă? Distrugerea lui fără nici un mijloc sau nădejde de scăpare!

* * *

Dar cu expunerea acestor trei puncte nu pot zice că am expus întreaga situaţie a Marinei, ele dau numai o tristă privelişte asupra unor efecte ale întregii situaţii. Mai trebuie studiată chestiunea din punctul de vedere al personalului, al serviciilor, al materialului, şi mai presus de toate din punct de vedere moral. Căci fără acest studiu îmi va fi imposibil de a face unele propuneri absolut necesare spre a se îndrepta dureroasa stare de astăzi.

I) MATERIALUL. Pe zi ce trece, materialul, deşi în aparenţa sporit, cum am arătat mai sus, se degradează şi devine cu timpul de neîtrebuinţat.

Contratorpiloarele, deşi au fost reparate, în mod sumar, la Arsenalul de la Galaţi, sunt într-o stare de incapacitate de a da un travaliu util, după cum s-a văzut cu prilejul călătoriei M.M.L.L. la Pireu. Dacă nu se vor lua grabnice măsuri de îndreptare, starea lor va deveni din ce în ce mai rea şi reparaţia lor va deveni poate imposibilă. Cum sunt singurele unităţi care ne dau iluzia că avem o Marină, este absolută nevoie ca ele să fie puse în bună stare de funcţionare, căci astfel, pe lângă că nu ne sunt de nici un folos, ele demoralizează personalul, care devine complet inutil pe bord9.

Canonierele dragă-mină au făcut serviciul ce li s-au cerut şi vor putea să funcţioneze încă câtva timp, cu condiţia ca ele să fie puse în bună stare de funcţionare, 1ucru uşor dar pentru care trebuie dat creditele la timp, ca să nu se întâmple întârzierile din anul trecut. Ele au fost singurele unităţi pe care ofiţerii şi marinarii au putut să facă oarecare practică.

MAS-urile, fiind construite în timpul războiului, cu un material de calitate inferioară, material de război, încep a se strica şi nu vor fi de nici un folos în caz de nevoie. Motoarele însă sunt foarte bune, deşi consumă cam mult com-bustibil.

Pe Dunăre stăm mai bine având chiar material de prisos, pentru timpul de pace. Peste aceasta se grevează lipsa de armament propriu şi material accesoriu spre a pune vasele în stare de luptă,

lipsa de combustibil spre a putea mişca în mod raţional puţinul material ce-l avem şi pregăti şi antrena personalul, lipsa de muniţii şi torpile şi lipsa de antrenament a personalului.

După cum se vede, în momentul de faţă, pe mare, forţa noastră se reduce la patru canoniere dragă-mine, care nu pot fi considerate ca vase de luptă. Suntem, deci, cu desăvârşire descoperiţi şi neapăraţi.

2) SERVICIILE MARINEI ŞI ŞCOLILE. Această ramură a apărării noastre pe apă are o importanţă care nu scapă nimănui, desigur. Deşi ea există în principiu, în practică nu este de nici un folos sau aproape. Pe când din punctul de vedere al materialului navigant s-au făcut sforţări de modernizare, din punctul de vedere al serviciilor am rămas pe loc. Spre a avea o Marină utilizabilă, este absolut nevoie că aceste două ramuri de activităţi să meargă mână în mână. Este singura garanţie că vom avea o Marină independentă în caz de război.

Porturile şi bazele sunt una din primele condiţii spre a avea o Marină liberă de acţiunile sale. Marinei noastre îi lipsesc cu desăvârşire aceste adăposturi indispensabile. Avem, la Sulina, o aşa-numită Bază navală maritimă, dar nici portul nici localitatea nu corespund întru nimica acestei nevoi. Inspectoratul General al Marinei a propus din primăvara 1922 să se transporte această bază la Constanţa, spre a se stabili acolo una provizorie, mai potrivită nevoilor, până la soluţionarea chestiunii unui port naval pe coasta Mării Negre. Chestiunea a trenat luni de zile şi a provocat o neruşinată campanie de presă, dusă de persoane care aveau alte interese decât ale apărării naţionale. Ministerul n-a răspuns la

9 Pentru detalii, vezi Ion Ionescu, Georgeta Borandă, Noi contribuţii la istoria Marinei Militare Române, Editura Muntenia & Leda, Constanţa, 2001.

132

această chestiune şi n-a luat nici o hotărâre care, totuşi, va trebui să fie reluată şi rezolvată. Starea de lucruri actuală nu poate dăinui. Vasele de mare n-au nici un adăpost al lor, nu există nici un depozit al Diviziei de Mare, nici un atelier, aşa încât cele mai mici reparaţii trebuiesc trimise la Sulina sau Galaţi, deci o foarte mare pierdere de vreme şi nu se poate face o ajustare convenabilă.

Mai lipseşte şi un depozit de combustibil, care să fie la dispoziţia Diviziei pentru nevoi urgente. Dacă s-ar da vaselor ordin de plecare, ele trebuie să se aprovizioneze de la Serviciul Maritim, fie de la o societate străină sau să aştepte cel puţin 48 de ore până ce va putea sosi un tren din regiunea petroliferă. Cazul s-a şi întâmplat cu prilejul călătoriei M.M.L.L. la Pireu. Se vede deci că aceasta este o stare de lucruri primejdioasă şi absolut nedemnă.

Singurul arsenal aparţinând Marinei este acela de la Galaţi, pe Dunăre, parcă ar fi frică să se facă ceva la mare, parcă Marina n-ar trebui să fie mai ales pe mare. Dar să zicem că vasele noastre ar avea un tonaj destul de mic spre a putea să navigheze până acolo, corespunde oare această instituţie nevoilor noastre? Hotărât că nu! Conceput pentru vase mici de cel mult 1000 de tone, este complet învechit ca instalaţii şi posibilităţi. Nu este un arsenal modern şi nu poate să fie, cu toată bunăvoinţa depusă de personalul dirigent. De când a fost clădit, s-au făcut atâtea progrese în metalurgie şi în mecanică, încât singura noastră instituţie tehnică a Marinei a rămas cu mult înapoi. Chiar locul unde este aşezat nu e bun, toate serviciile trebuiesc adunate la un loc, nu lăsate răspândite cum sunt acuma.

După aceste cusururi tehnice, vin cele administrative. După vechea mentalitate, Marina face parte integrantă din armată pe când, de fapt, ea nu trebuie să fie decât un element de sine stătător al forţei armate a ţării. Toate regulile administrative ale armatei de uscat se aplică identic la Marină, ceea ce nu poate să fie. Această stare de lucruri îngreunează extrem bunul mers al serviciului şi trebuie absolut modificat cerinţelor.

Extrema centralizare de acuma trebuie să dispară, şi este în curs de a dispărea prin noua lege de organizare adoptată de Consiliul Superior al Oştirii.

Tot între serviciile Marinei voi număra şi Apărarea Fixă Maritimă. Ea există actualmente mai mult pe hârtie, are ceva material, dar nu e organizat şi nici n-are vreun adăpost; în dezvoltarea viitoare a Marinei această unitate va avea un rol foarte mare, căci ei îi incumbă rolul apărării coastelor şi avanporturilor, pe când flota are menirea ei în largul mării.

O părere mai îmbucurătoare al acestui capitol sunt Şcolile. Aici lucrurile stau mai bine, cu toate că lipsurile sunt în legătură cu lipsurile cele mari ale forţei navale.

Instrucţia ce se dă în şcoli este bună, bună mai ales din punctul de vedere teoretic, practica lasă de dorit, căci mijloacele puse la îndemână sunt aproape inexistente. Nu se poate învăţa meseria de marinar stând pe uscat, precum nu se poate învăţa călăria fără cal. Toate eforturile ce le-am făcut de la Inspectoratul meu spre a evita acest neajuns au fost zadarnice. Am încercat în primăvara 1922 să conving pe cei în drept să procure din Italia un vas-şcoală ce ne era oferit pe un preţ derizoriu; s-a refuzat. Văzând că acest prim pas n-a reuşit, am încercat să obţin ajutorul Ministerului de Comunicaţii, cerând să se împrumute, pentru o lună de zile, un vas al Serviciului Maritim; şi trebuie notat că Marina, din bugetul ei redus, se angaja să plătească combustibilul şi întreţinerea vasului, şi că cursele S.M.R. erau suspendate la acea epocă. Vasele de război nu puteau nici ele să navigheze, combustibilul nefiind prevăzut în buget. Orişicine îşi poate închipui că cu astfel de mijloace nule, cu toată bunăvoinţa şi devotamentul depus, nu se poate face o instrucţie care să merite acest nume.

3) PERSONALUL ŞI STAREA MORALĂ. Aceste două puncte trebuiesc puse la un loc, căci sunt strâns legate. După toate celelalte lipsuri şi scăderi ale Marinei, vine să se agraveze şi aceasta, atât de nenorocită. Incontestabil, avem ofiţeri buni în Marină, foarte buni chiar, şi cu cât gradele sunt mai mici cu atât calitatea este superioară, mai ales din punctul de vedere sufletesc. Cearta cea mare care a divizat acest element al forţei armate, din timpul războiului, a lăsat urme adânci.

La suprafaţă, liniştea s-a restabilit, dar în fiece zi se văd frecări dintr-o parte într-alta şi care fac cel mai mare rău. E trist de constatat că ura vine de sus şi trebuie să menţionez mai ales pe contraamiralul Niculescu-Rizea care, sub respectul desăvârşit al formei, găseşte mijloace, aproape impalpabile, de a face rău partidei adverse. Dacă am cerceta capacitatea celor mari, am constata că nici ea nu e aşa de grozavă, cel mai capabil este incontestabil contraamiralul Scodrea, dar din motive diferite, felul cum menţine disciplina în Divizia sa lasă adesea de dorit. Contraamiralul Gavrilescu, mult inferior celui dintâi din punctul de vedere al capacităţii, ţine o disciplină mai fermă în unitatea sa. Cât despre contraamiralul Niculescu-Rizea, voi aminti numai că aproape în tot timpul războiului a fost lăsat la o parte şi că a devenit amiral fără a fi fost ambarcat, cum cere legea, şi fără a fi exercitat vreo comandă în care să-şi probeze capacitatea.

Sunt încă mulţi cu grade mai mici care lasă foarte mult de dorit, atât din punctul de vedere moral cât şi al capacităţii. Sunt prea mulţi ofiţeri, mai ales comandori şi căpitani-comandori care, având pete morale, unii din ei au fost traduşi înaintea Consiliului de reformă, au pierdut autoritatea morală şi deci încrederea inferiorilor.

Cum se poate oare, într-o astfel de situaţie, să se menţină disciplina adevărată nu aparentă şi să se facă munca pozitivă?

Pe lângă acestea, vine să se adauge eterna chestiune a imposibilităţii în care ofiţerii se găsesc de a dobândi vreo experienţă, deci ei au mai mult timp de a se ocupa de certuri şi intrigi decât de meseria lor. Trebuie să mai adaug aici o altă cauză de nemulţumire, felul în care s-au ţinut examenele de amiral, mai ales compunerea comisiilor a produs o nemulţumire generală. Şi cu drept cuvânt, cum se poate, generali ai armatei de uscat şi amirali puşi în retragere pentru incapacitate sau ieşiţi din Marină cu gradul de locotenent-comandor, să judece capacitatea navală a ofiţerilor?

Până ce nu se vor lua măsuri energice spre a stârpi aceste rele, nu văd nici o nădejde de îmbunătăţire reală a Marinei noastre.

* * *

133

Trecând la a doua parte al acestui memoriu, voi începe cu concluzia părţii întâia: Starea de lucruri actuală nu poate dăinui, se impun măsuri grabnice şi radicale pentru îndreptarea stării de azi.

În consecinţă, am onoarea de a ruga cu insistenţă Ministrul de Război a hotăra definitiv asupra propunerilor ce le voi face mai la vale.

Mai întâi de toate, spre a putea lucra în viitor, trebuie să se hotărască de cei responsabili, în acest caz guvernul, a) dacă consideră necesar pentru România de a avea o Marină şi când se va putea începe realizarea ei; b) dacă consideră că ceea ce avem este suficient şi că realizarea unui program complet este o chestiune de

viitor. Acest răspuns este absolut necesar, căci aşa cum Marina noastră este în momentul de faţă, ea este mai mult

dăunătoare intereselor statului, ocupând un mare loc în buget, fără a fi în stare de a da vreun serviciu şi fără a răspunde cerinţelor reale ale ţării. Acest punct o dată stabilit, putem adopta următoarele soluţii.

I. MATERIALUL În ipoteza a) Trebuie mai întâi hotărât asupra programului de construcţii. Inspectoratul a propus Ministerului

un proiect complet. Se pot face variante asupra lui şi se pot prezenta şi altele mai uşor de realizat, ale căror studii sunt pregătite. Atrag totuşi atenţia că un program prea redus n-ar corespunde nevoilor ţării şi misiunii ce incumbă Marinei noastre în Marea Neagră.

În ipoteza b) Marina trebuie mult redusă, în comparaţie cu ce avem actualmente. Aş propune: La mare: să se repare cele două contratorpiloare, care ar servi ca un centru de instrucţie a Marinei; cele patru

canoniere s-ar păstra pentru terminarea însărcinării lor speciale. După terminarea acestui serviciu s-ar hotărî, în urma unei cercetări făcute de o comisie specială, dacă mai sunt proprii de a fi întrebuinţate în acest serviciu; în cazul când rezultatul ar fi negativ, unitatea s-ar desfiinţa şi vasele s-ar vinde. MAS-urile să se păstreze încă maximum până la 1 aprilie 1924, când s-ar vinde, cât timp s-ar mai putea obţine un bun preţ pe ele; pentru vara aceasta, ele ar ajuta încă la serviciul de dragaj. Torpiloarele ex-austriece trebuie vândute, afară de una sau două, căci vor fi puse la dispoziţia Şcolilor pentru antrenarea pe mare a elevilor.

La Dunăre, forţa se va reduce la maximum două monitoare şi două vedete, restul se va dezarma. Vasele de servitudine se vor reduce la minim, spre a întrebuinţa cât mai puţin personal şi face cât mai puţine

cheltuieli. II. SERVICIILE ŞI ŞCOLILE a) Ele trebuiesc dezvoltate mână în mână cu programul naval; cel mai important punct va fi crearea bazei şi

portului naval de mare, în care este cuprins şi un arsenal al statului sau particular, în care să se poată repara complet vasele de cel mai mare tonaj al Marinei. Arsenalul de la Galaţi se va desfiinţa ca necorespunzând cerinţelor moderne. Reparaţiile vaselor de la Dunăre se vor face în şantiere particulare. Nu pot insista îndeajuns asupra bazei navale de mare, căci ea este indispensabilă pentru bunul mers şi buna întreţinere a flotei. Serviciile tehnice şi administrative vor trebui reorganizate şi completate la centru. Apărările Fixe vor trebui şi ele completate şi reorganizate, ca să corespundă adevăratelor nevoi ale apărării coastelor.

Şcolile vor rămânea cam tot aşa ca azi, dar vor trebui completate prin o secţie de ofiţeri mecanici; pe lângă aceasta, se vor trimite ofiţeri, elevi şi mecanici în Anglia spre a se forma acolo şi spre a servi de ajutoare Misiunii din ţară. Misiunea Engleză se va completa pe măsura programului, ajungând cam la ce propusese comandorul Bowring în 1920.

b) Începând cu Arsenalul, menţin propunerea să fie vândut şi că toate reparaţiile să fie făcute în şantierele particulare.

Modalitatea şi condiţiile reparaţiilor s-ar putea stabili de pildă cu firma care ar cumpăra Arsenalul, statul ar putea chiar să intre în combinaţie; s-ar impune însă firmei să aibă un doc destul de mare spre a ridica contratorpiloarele şi atelierele de reparat turbinele. Menţinerea unui arsenal în regie pentru o unitate aşa de mică nu corespunde nevoilor, mai ales proporţional cu cheltuielile. S-ar păstra totuşi atât la mare cât şi la Dunăre un atelier în care s-ar face micile reparaţii.

Serviciile centrale şi ale comandamentelor de Divizii se vor reduce foarte mult; sistemul administrativ simplificându-se, nu va mai fi nevoie de atâta personal.

Apărarea Fixă se va organiza într-o unitate care, chiar dacă n-ar corespunde complet nevoilor, ar forma nucleul viitoarelor unităţi de Apărare a coastelor.

Şcolile se vor menţine, dar numărul elevilor ofiţeri se va reduce spre a nu avea o pletoră de ofiţeri. III. PERSONALUL Oricare ar fi soluţia ce s-ar adopta în viitorul apropiat al Marinei, trebuie să se aplice cât mai neîntârziat mă-

sura adoptată în vara 1922 de Consiliul Superior al Armatei. Toţi acei puşi pe lista stabilită trebuiesc îndepărtaţi fără întârziere din Marină. Altă soluţie de îmbunătăţire

reală nu există. Marinei îi trebuie redată sănătatea morală, şi alt mijloc nu este. Chestiunea indemnizării de ambarcare are şi ea destulă importanţă, căci este un mijloc de a reţine ofiţerii buni, care astăzi găsind situaţii mai avantajoase într-altă parte, părăsesc Marina. Trebuie revenit cu indemnizarea de ambarcare la norma de înainte de război.

134

a) Personalul trebuie sporit prin şcoli, progresiv cu înfăptuirea programului. Va fi nevoie însă să se facă o lege a cadrelor spre a nu ajunge în situaţia de astăzi, când un vas care ar trebui comandat de cel mult un locotonent e sub co-manda unui locotenent-comandor.

b) Personalul trebuie redus prin o selecţiune foarte severă. Dacă e vorba să păstrăm puţin, să păstrăm măcar bine. S-ar putea forma şi batalioane de marinari, unul de fiecare Divizie, un fel de depozite de echipaje cu oamenii

instruiţi mai sumar, dar care ar forma totuşi numărul suficient de rezervişti pentru o viitoare dezvoltare a flotei.

* * *

Cele expuse mai suS arată în rezumat situaţia Marinei aşa cum este ea. N-am ascuns nimica. Rămâne ca cei în drept să hotărască asupra viitorului. Cu durere în suflet am propus soluţiile de sub ipoteza b), dar cred că este o datorie de conştiinţă de a arăta că în

situaţia de astăzi statul cheltuieşte inutil şi fără randament. Aş voi încă să amintesc înainte de a termina acest memoriu, că momentul este favorabil pentru noi de a

dobândi, momentan, supremaţia în Marea Neagră şi că, chiar mai târziu, când n-o vom mai putea păstra, Marina este singura chezăşie de avea comunicaţiile deschise cu Bosforul.

Orice soluţie s-ar adopta, studiile pentru aplicarea ei sunt în curs de pregătire şi le voi putea înainta în cel mai scurt timp.

Sfârşind acest memoriu, am onoarea de a reaminti că chestiunea este urgentă şi că rezolvarea ei n-ar trebui să întârzie prea mult10”.

Carol al II-lea printre marinari

Controversat, rebel, afemeiat sau dictator, regele Carol al II-lea a promovat o politică navală activă şi

coerentă, care a justificat numeroasele sale vizite la Constanţa şi prezenţa frecventă printre marinari.

Nelipsit de la festivităţile organizate la Constanţa cu prilejul Zilei Marinei Române11, Regele Carol al II-lea a onorat şi evenimentele importante din viaţa Marinei: susţinerea înfăptuirii unor programe navale ambiţioase (puitorul de mine „AMIRAL MURGESCU”, nava - şcoală ,,MIRCEA”), botezul unor nave militare şi comerciale (N.M.S. ,,CONSTANŢA”, vapoarele mixte ,,ALBA IULIA”, „ARDEAL”, ,,PELEŞ” şi „SUCEAVA”, submarinul ,,DELFINUL”, pasagerele „BASARABIA” şi ,,TRANSILVANIA”), fondarea unor instituţii (Şcoala Navală N.M.S. ,,MIRCEA”, Yacht Clubul Regal Român, Staţiunea Nautică şi de Salvare a Societăţii ,,SALVAMAR”, Fondul Naţional al Marinei, primele unităţi de străjeri marinari, prima expoziţie marinărească) şi edificii portuare (Baza Navală Taşaul), instituirea Medaliei ,,Virtutea Maritimă” etc.

,,Spre a-şi arăta dragostea faţă de marina Sa”, la 15 august 1939, prin Înaltul Decret Regal nr. 3025/1939, Carol al II-lea l-a înscris în cadrele ofiţerilor activi, cu gradul de aspirant, pe Măria Sa Marele Voievod Mihai de Alba Iulia, repartizându-l pe distrugătorul „REGINA MARIA”, pe care a primit botezul mării în furtuna din 5-7 ianuarie 193812.

,,Din punct de vedere al apărării naţionale - se evidenţiază în unul din postulatele regale - eforturile care s-au făcut pentru înzestrarea Marinei arată că cei care au răspunderea treburilor în această ţară sunt hotărâţi de a o întări, pe cât ne permit mijloacele, alături de marea ei soră, armata de uscat.

Strâns legate, cele trei elemente ale apărării naţionale, Armata de uscat, Marina şi Aeronautica sunt conştiente că în ziua cea mare a chemării vor fi cu tot sufletul la datorie”13.

10 Arhivele Naţionale, fond Casa Regală. Documente oficiale, vol. II, dosar nr. 2/1923, f. 1-18. 11 Pentru detalii, vezi Marian Moşneagu, Ziua Marinei la români, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, Constanţa, 2002. 12 Marian Moşneagu, Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor ,,REGELE FERDINAND” şi ,,REGINA MARIA”, Editura Muntenia, Constanţa, 2005. 13 Cuvântările Regelui Carol al II-lea. 1930-1940, Fundaţia pentru Literatură şi Artă ,,Regele Carol II”, Bucureşti, 1940.

135

CONSIDERAŢII PRIVIND STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI ÎN URMA INSTAURĂRII DICTATURII REGALE (FEBRUARIE 1938)

Lect. univ. dr. Aurelian CHISTOL

Întrucât la 15 noiembrie 1937 se încheia, conform prevederilor constituţionale, legislatura liberala, regele Carol

al II-lea s-a văzut nevoit sa înceapă consultările cu liderii partidelor politice în vederea desemnării unei noi echipe ministeriale. Guvernarea lui Gheorghe Tătărescu îşi dusese mandatul până la capăt, ceea ce constituia o premieră in viata politică românească de după Restauraţie, dar acest fapt se datorase nu atât forţei Partidului Naţional Liberal-măcinat de antagonismele dintre grupările ce-l compuneau-cât sprijinului primit de către premier din partea factorului constituţional, ca recompensă pentru obedienţa sa faţă de Palat. Deşi Tătărescu se dovedise a fi un executant docil al dorinţelor şi sugestiilor suveranului, totuşi, mecanismul democraţiei parlamentare impunea necesitatea alternanţei la guvernare. Principala forţă a opoziţiei, Partidul Naţional Ţărănesc, aştepta cu nerăbdare ,,să i se facă dreptate”, după expresia liderului său, Ion Mihalache, căruia, Carol al II-lea îi promisese succesiunea încă din 1935. Pentru a nu-şi călca cuvântul dat, monarhul i-a încredinţat şefului naţional-ţărănist mandatul de formare al guvernului, condiţionat însă de cooptarea în echipa ministerială a lui Vaida-Voevod şi a câtorva apropiaţi ai acestuia, ceea ce constituia o imposibilitate morală pentru reprezentanţii P.N.Ţ-ului. În consecinţă, Mihalache a declinat insidioasa propunere, acordându-i suveranului mână liberă în a face un apel ,,patriotic” lui Tătărescu în vederea continuării guvernării si a organizării alegerilor1. Prin urmare, la 17 noiembrie 1937 s-a format un nou cabinet ,,cu o bază lărgită”, prin colaborarea liberalilor cu Frontul Românesc al lui Vaida, cu Partidul Naţional Democrat al lui Iorga si prin realizarea unei alianţe electorale cu Partidul German, prezidat de către Fritz Fabricius. Erodarea liberalilor după 4 ani de guvernare, dihotomia manifestată in sânul partidului datorită conducerii sale bicefale (Dinu Brătianu-Gh. Tătărescu), fermitatea principalelor forţe ale opoziţiei, coagulate într-un controversat ,,pact de neagresiune”, dar şi teama ministrului de Interne, Franasovici de a încerca fraudarea alegerilor parlamentare din 20 decembrie 1937, au generat-în premieră în analele vieţii politice autohtone- incapacitatea guvernului de a obţine o majoritate parlamentară, dar şi un tablou electoral extrem de complicat de ascensiunea fulminantă a forţelor de dreapta şi de extrema dreaptă. Conform datelor oficiale, Partidul Naţional Liberal a obţinut 35,92% din voturi, fiind urmat de : Partidul Naţional Ţărănesc cu 20,40%, Partidul Totul pentru Ţară cu 15,58%, Partidul Naţional Creştin cu 9,15%, Partidul Maghiar cu 4,43%, P.N.L. - Gh. Brătianu cu 3,89%, Partidul Radical Ţărănesc cu 2,25%. De asemenea, întrucât nici un partid n-a obţinut 40% din voturi, prima electorală nu s-a mai acordat, astfel încât s-a trecut la aplicarea art. 93, aliniat 4 din legea electorală, referitor la împărţirea mandatelor ,,între toate grupările, proporţional cu numărul de voturi obţinut de fiecare dintre ele”2. Deşi rezultatele scrutinului reprezentau o înfrângere incontestabilă a suveranului, ele i-au permis acestuia să forţeze spiritul Constituţiei şi să încredinţeze, la 28 decembrie 1937, mandatul de formare a guvernului lui O. Goga, liderul Partidului Naţional Creştin, a cărui grupare se clasase a patra în alegeri. Respectiva decizie n-a fost una hazardată, luată sub impulsul momentului, ci a reprezentat rezultatul unor atente calcule politice ale regelui, care, în memorii se arăta ,,perfect conştient că o guvernare cu aceste elemente destul de hotărât antisemite nu va putea fi una de lungă durată şi că, după aceea voi fi liber să pot lua măsuri mai forte, măsuri care să mă descătuşească, atât ţara, cât şi pe mine, de tirania adesea atât de nepatriotică a meschinelor interese de partid”3. Pentru a conferi mai multă consistenţă noului cabinet, dar şi din dorinţa de a lovi în Iuliu Maniu si în P.N.Ţ., Carol al II-lea a obţinut atragerea în guvern a patru naţional-ţărănişti: Armand Călinescu, Virgil Potârcă, Dinu Simian si Vasile Rădulescu-Mehedinţi. Primul dintre ei, a primit portofoliul Internelor, extrem de important în lupta ce trebuia dusă în vederea exterminării Mişcării Legionare. Replica lui Maniu a fost promptă, excluzându-i pe transfugi din partid, act ce n-a creat însă o spărtură serioasă în rândurile sale, aşa cum se anticipase la Palat4. Decizia suveranului de încredinţare a frâielor guvernării lui Goga ,,a surprins întreaga opinie publică şi chiar pe mulţi dintre fruntaşii naţional-creştini (…) deoarece aceştia nu se aşteptau să vină la putere aşa de curând”5. Ulterior, în rândurile cabinetului au fost incluşi câţiva adepţi ai Frontului Românesc, în frunte cu D.R.Ioaniţescu, motiv pentru care, Consiliul de Miniştri se va autointitula drept guvern al ,,Uniunii Naţional-Creştină, Ţărănească şi Românească”, denumire bombastică şi lipsită de conţinut. Noul cabinet, ,,se lovea de rezistenţa evreilor, de opoziţia violentă a gardiştilor, de protestele cancelariilor străine”, după cum consemna un observator occidental, care lucra in România ca expert financiar6. De asemenea, istoriografia comunistă l-a tratat fără menajamente, catalogându-l într-una dintre lucrările sale reprezentative, drept ,,hibrid monstruos, predestinat prin însăşi geneza lui la impotenţă şi

1 Carol al II-lea, Regele României, Însemnări zilnice.1937-1951, vol. I, 11 martie 1937-4 septembrie 1938 (caietele 1-6), Bucureşti, Editura Scripta, 1995, p.132. 2 ,,Monitorul Oficial”, partea I, nr. 301, 30 decembrie 1937, p.9716-9719. 3 Carol al II-lea, Regele României, op. cit., p. 134. 4 Stelian Neagoe (coord.), Enciclopedia istoriei politice a României. 1859-2002, Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2003, p. 301. 5 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita D.A.N.I.C.), fond Direcţia Generală a Poliţiei (1937-1947), dosar 11/(1937-1938), f. 281. 6 Henri Prost, Destinul României (1918-1954), Bucureşti, Editura Compania, 2006, p. 162.

136

moarte timpurie”7. Adoptând şi aplicând un program rezumat prin formula ,,România, românilor”, autorităţile naţional-creştine au vizat sporirea propriei popularităţi, în special în Moldova şi-n celelalte regiuni în care problema minorităţilor devenise extrem de sensibilă. Atitudinea comunităţii evreieşti faţă de populaţia autohtonă şi obstinaţia sa de a nu se integra pe deplin în sânul societăţii româneşti au provocat în rândul majoritarilor ,,o mare antipatie, transformată în antisemitism”. Prin urmare, o serie de măsuri populiste ale guvernului, precum: ,,suspendarea presei evreieşti, ridicarea permiselor de C.F.R. ale ziariştilor evrei, dispoziţia ca evreii să nu poată angaja servitoare românce sub 40 de ani, respectarea repaosului duminical şi a orelor de închidere a magazinelor, înlăturarea funcţionarilor evrei din instituţiile de stat”, a dat satisfacţie curentului antisemit, în timp ce ,,ieftinirea unor articole de primă necesitate (sarea, petrolul), reducerea tarifului pe C.F.R. la clasa a III-a, desfiinţarea impozitului agricol, măsurile luate de a se verifica şi ulterior retrage, din mâinile evreilor, brevetele de desfacere a băuturilor spirtoase şi a produselor Casei Autonome a Monopolurilor”, au fost primite extrem de favorabil, în special, în rândurile ţărănimii8. Pe de altă parte însă, nici evreii n-au stat cu mâinile în sân, subminând în plan economic poziţia guvernului şi boicotându-i totodată măsurile. În acrimonioasele-i însemnări zilnice, C. Argetoianu consemna la 21 ianuarie 1938 că: ,,Bursa, în Bucureşti, e tot mai slabă şi mai enervată”, deoarece ,,ovreii vând pe capete titlurile lor şi cumpără devize ca să plece. În restaurante, în teatre, în localurile de lux şi de petrecere-stagnare tot mai mare. Şi aici, lipseşte clientela evreiască, atât de însemnată”9. Aserţiunea ,,boierului de la Breasta” este confirmată şi completată de Henri Prost, care aprecia că: ,,Fusese subestimată puterea evreilor, ca şi utilitatea lor socială. Încă de la constituirea cabinetului Goga-Cuza, evreii, care deţineau o bună parte din averea mobiliară a ţării şi-au retras fondurile din bănci şi şi-au aruncat pe piaţă acţiunile şi obligaţiunile. Bursa s-a prăbuşit. Evreii şi-au sistat comenzile, au suspendat colectarea de produse agricole, au abandonat mărfurile importate în magaziile vămilor. Au oprit cheltuielile inutile şi au încetat să mai frecventeze restaurantele, teatrele, cinematografele. A rezultat un asemenea dezastru în toată ţara, încât ceilalţi alogeni şi românii înşişi şi-au blocat, la rândul lor, operaţiunile comerciale şi financiare”. O altă sursă de slăbiciune a guvernului Goga-Cuza era legată de faptul că ,,<<ordinea morală>> pe care se lăuda că o instaurează lăsa să se petreacă aceleaşi fraude ca şi sub regimurile anterioare”10 . Chiar şi Armand Călinescu, deşi făcea parte din guvern, se arăta nemulţumit de eficienţa acestuia, consemnând în jurnalul propriu, că ,,ţara e bolnavă” şi propunând ca soluţie modificarea constituţiei, astfel încât, Coroana să rămână ,,singurul element” care să răsară şi să se impună11. Situaţia încordată din ţară şi teama de a nu pierde controlul evenimentelor l-au determinat pe suveran să-şi pună în aplicare vechiul plan de instaurare a unui regim dictatorial, condus de către el însuşi. Considerând că misiunea guvernului Goga -Cuza a luat sfârşit, factorul constituţional a obţinut pe 10 februarie demisia primului- ministru, dând practic o lovitură de stat, prin aducerea în fruntea ţării a unui cabinet în afara partidelor, prezidat de către Patriarhul Miron Cristea de jure şi de către Carol al II-lea însuşi, de facto. Noul cabinet era format practic din două grupuri distincte. Primul, denumit şi ,,Comitet de Patronaj” era format din foştii preşedinţi de Consiliu, care erau însă miniştri fără portofoliu. Din acest punct de vedere, excepţia o constituia Gh. Tătărescu, însărcinat cu preluarea Departamentului Externelor. Din ,,Comitet” au făcut parte: generalul Văitoianu, mareşalul Averescu, Vaida-Voevod, G. G. Mironescu, N. Iorga şi dr. C. Angelescu, în timp ce Maniu şi Goga au respins fără echivoc oferta Palatului. De asemenea, Barbu Ştirbey − refugiat în străinătate de teama unor probabile persecuţii − nici măcar n-a fost invitat să facă parte din guvern. În cadrul cabinetului a existat şi grupul miniştrilor aflaţi în fruntea departamentelor, grup care exercita în mod real atribuţiile guvernamentale. Toţi aceştia, exceptându-i pe generalii Antonescu şi Paul Teodorescu, proveneau din vechea elită politică a României. Chiar în cursul nopţii de 10/11 februarie 1938, noile autorităţi au decretat starea de asediu pe întreg cuprinsul ţării şi au adoptat o serie de măsuri vizând asigurarea ordinii publice şi reprimarea rapidă a oricăror tentative de a opune rezistenţă a forţelor ostile noului regim12 . Lovitura de stat din februarie 1938 a avut un puternic impact psiho-emoţional asupra opiniei publice, ale cărei reacţii şi stări de spirit au fost atent monitorizate de către organismele specializate din cadrul Ministerului de Interne. Dintre acestea, un rol important îi revenea Direcţiei Generale a Poliţiei, în calitate de for ,,coordonator şi de directiva al muncii informative şi de ordine a organelor poliţieneşti din România”13. În conformitate cu prevederile ,,Legii pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului” din 21 iulie 1929, principalul serviciu interior al Direcţiei Generale a Poliţiei era reprezentat de Direcţia Poliţiei de Siguranţă, menită a coordona şi îndruma munca informativă a tuturor organelor din subordine, a centraliza, analiza şi sintetiza informaţiile, având totodată obligaţia de a aduce la cunoştinţa conducerii Ministerului de Interne şi a factorilor de răspundere din fruntea ţării a informaţiilor importante pentru ordinea publică şi siguranţa naţională14. Cele mai numeroase date privind starea de spirit a populaţiei erau culese şi centralizate de către Jandarmerie, care le transmitea la rândul său Siguranţei. De altfel, conform legii din 23 martie 1929, a statutului din 20 iulie 1930 şi a regulamentului de organizare şi funcţionare din 2 martie 1931, Jandarmeria era ,,un corp de poliţie organizat milităreşte, 7 Al. Gh. Savu, Dictatura Regală, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 126. 8 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei (1937-1947), dosar 11/(1937-1938), f. 282. 9 Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. IV, 1 ianuarie-30 iunie 1938, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2002, p. 50. 10 Henri Prost, op. cit. p 162. 11 Armand Călinescu, Însemnări politice. 1916-1939, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 366-367. 12 Al. Gh. Savu, op. cit., p. 151-153; Henri Prost, op. cit., p. 169; Stelian Neagoe (coord.), op. cit., p. 302-303. 13 Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne, vol. I, 1821-1944, Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, f.a.,p.175. 14 Ibidem, p. 177-178; Lazăr Cârjan, Istoria Poliţiei Române. De la origini până în 1949, Bucureşti, Editura Vestala, 2000, p. 236.

137

instituit pentru a veghea la păstrarea ordinii, în mod permanent în comunele rurale şi ocazional în oraşe, întreprinderi etc.15 Concret, Jandarmeriei îi reveneau sarcini precum: prevenirea infracţiunilor, menţinerea şi restabilirea ordinii publice în caz de tulburări, paza siguranţei publice şi de stat, strângerea de informaţii referitoare la siguranţa statului şi monitorizarea serviciilor de spionaj străine pe teritoriul rural al ţării, cercetarea infracţiunilor, urmărirea şi prinderea infractorilor, executarea mandatelor de arestare şi de aducere etc. Din punct de vedere structural, Jandarmeria era organizată în legiuni judeţene, grupate in şapte inspectorate regionale, cu reşedinţele în: Craiova, Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Cernăuţi, Cluj şi Timişoara16. Între Jandarmerie şi celelalte organisme ale Ministerului de Interne existau raporturi de conlucrare, concretizate şi prin înfiinţarea în anii 1935-1937 a 12 sectoare informative, cu reşedinţele la: Oradea, Arad, Cluj, Braşov, Ploieşti, Bucureşti, Constanţa, Chişinău, Bălţi, Cernăuţi, Iaşi şi Craiova. Crearea lor a fost una experimentală, nefiind impusă de vreo lege, motiv pentru care, ele erau departe de a aduce aportul aşteptat. Totodată, între componentele sale au existat şi inerente rivalităţi, tensiuni şi fricţiuni, datorate în principal faptului că Inspectoratele Regionale de Jandarmi se considerau lezate de apariţia unor suprastructuri a căror acţiune se suprapunea cu cea a formaţiunilor lor teritoriale, generând numeroase paralelisme şi chiar blocaje17. În ceea ce priveşte munca propriu-zisă de culegere a informaţiilor din teritoriu, aceasta se desfăşura după reguli şi norme precise, vizând atingerea unor obiective concrete. Astfel, pentru anul 1938, a fost emis de către Inspectorul General al Jandarmeriei, Barbu Pârâianu, în chiar ziua constituirii guvernului Goga-Cuza, un ,,ordin general de informaţii”, structurat pe patru părţi, divizate la rândul lor în mai multe capitole. Partea I avea în vedere ,,probleme informative ce interesează Siguranţa Statului, ordinea şi interesele publice”. Dintre acestea, se remarcau următoarele aspecte ce trebuiau avute în vedere: ,,I. Starea de spirit a populaţiei în general”, adică cea a populaţiei rurale şi urbane române şi minoritare, a diverşilor cetăţeni cu situaţii speciale în angrenajul statului (funcţionari, invalizi, orfani şi văduve de război, pensionari, comercianţi, industriaşi, meseriaşi, muncitori şi lucrători); II. Curentele social-politice extremiste sau cu tendinţe extremiste; III. Spionajul; IV. Trecerile frauduloase peste frontieră şi atacurile comitagiilor; V. Alte acţiuni subversive care interesează siguranţa statului, ordinea şi interesele publice; VI. Sectele religioase; VII. Propaganda subversivă prin teatre, cinematografe şi radio; VIII. Diverse; IX. Propaganda şi contrapropaganda naţional-culturală; X. Informaţii obţinute prin conlucrarea cu autorităţile colaterale; XI. Informaţii din ţările vecine; XII. Starea de spirit în Jandarmerie. Partea a doua se referea la organizarea propriu-zisă a procesului de culegere a informaţiilor, cea de-a treia la regulile de întocmire a lucrărilor ce rezultau din desfăşurarea activităţii informative, iar în ultima se făceau o serie de recomandări ,,complementare asupra executării lucrărilor la unităţi în legătură cu organizarea activităţii informative”18. Referitor la starea de spirit a populaţiei româneşti în preajma căderii guvernului Goga-Cuza şi în perioada imediat următoare instaurării dictaturii regale, inspectoratele regionale de jandarmi evidenţiau faptul că ,,populaţia în general este satisfăcută de schimbarea regimului şi aşteaptă cu încredere o activitate rodnică” a acestuia, mai ales că, ,,autoritatea statului este complet restabilită pretutindeni” şi că ,,formaţiunile de dreapta sunt dezorientate şi se găsesc în curs de studiere a situaţiei”19. Cu toate acestea, opinia publică nu a reacţionat unitar la schimbarea de regim, fiind influenţată de problematica specifică a fiecărei zone geografice a ţării, motiv pentru care, s-a raportat în mod diferenţiat la evenimentele aflate în plină derulare. De pildă, o situaţie mai aparte înregistrăm în Moldova, regiunea cu cel mai semnificativ bazin electoral al Partidului Naţional Creştin. Conform relatării Inspectoratului Regional de Jandarmi Chişinău, lovitura de stat din 10/11 februarie a produs o reală dezamăgire, întrucât ,,masele rurale au fost satisfăcute de rezolvarea chestiunii evreieşti, care apăsa întreaga viaţă basarabeană”. De aceea, ţăranii basarabeni se considerau înfrânţi în lupta lor naţională dusă împotriva atotputerniciei elementului evreiesc. Treptat însă, românii din zonă s-au calmat, nutrind speranţa că noul guvern va continua politica antisemită a predecesorului său. Situaţii asemănătoare s-au înregistrat şi în aria de acţiune a inspectoratelor regionale Iaşi şi Cernăuţi, cu menţiunea că, în Bucovina, cabinetul patriarhului Miron Cristea era ,,apreciat ca trecând problema naţionalistă pe al doilea plan”, după cel al ordinii, liniştii, autorităţii şi legalităţii, ceea ce dădea satisfacţie minoritarilor20. În Transilvania şi în Banat schimbarea regimului a fost primită cu încredere şi speranţă într-un viitor mai bun. Inspectoratul Regional Cluj insista asupra satisfacţiei produse de instalarea noilor primari în comune, care fiind persoane apolitice au stopat orice agitaţii ale partidelor. O situaţie similară era consemnată şi în nota Inspectoratului Regional Timişoara, în timp ce jandarmii orădeni se referau la destinderea produsă de lovitura de stat şi la restabilirea ,, respectului faţă de autorităţi”21. În judeţul Satu- Mare, autorităţile catalogau starea de spirit a tuturor categoriilor sociale ca fiind ,,perfect liniştită”22, în Mureş oamenii îşi exprimau speranţa că noul guvern ,,va veni cu măsuri care să le uşureze posibilitatea de trai, prin o scădere a preţurilor la toate articolele”23 , iar în Năsăud se înregistra deja un puternic reviriment economic24. 15 Enciclopedia României, vol.I, Statul, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 704. 16 Lazăr Cârjan, op. cit., p. 246-247 ; Vasile Bobocescu, op. cit., vol.I, p. 209-213. 17 D.A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei (1937-1947), dosar 11/(1937-1938), f. 11-14. 18 Ibidem, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei (1893-1949), dosar 9/1938, f. 178-186. 19 Ibidem, f. 314. 20 Ibidem, f. 311-312. 21 Ibidem, f. 313. 22 Ibidem, fond Direcţia Generală a Poliţiei (1937-1947), dosar 2/1938 f. 77. 23 Ibidem, f. 80. 24 Ibidem, f. 85-verso.

138

Conform informării făcute de Inspectoratul Regional Craiova, în Oltenia, guvernul patriarhului Miron Cristea era ,,considerat ca formaţiunea ideală, singura destinată să conducă frânele ţării (…) şi să înfăptuiască, în afară de orice influenţă politică, marile reforme de consolidarea şi întărirea ei”25. Şi în Muntenia, schimbarea regimului era ,,apreciată ca operă de redresare a ordinii publice, autorităţii şi economiei ţării”26. Ceva mai complicată a fost situaţia din Dobrogea, deoarece printre coloniştii veniţi acolo exista temerea legată de faptul că, în fruntea comunelor era probabilă numirea unor macedoneni, simpatizanţi ai Mişcării Legionare, ceea ce ar fi diminuat şansele de reuşită ale noului regim27. La rândul lor, minorităţile naţionale de pe întreg cuprinsul României au reacţionat la lovitura de stat înfăptuită la Bucureşti, în funcţie de interesele specifice ale fiecărui grup etnic în parte. Principala ţintă a vexaţiilor fostului guvern naţional-creştin a fost influenta comunitate evreiască. După cum se consemna intr-o sinteză informativă a Inspectoratului General al Jandarmeriei, aceasta a întreţinut şi a cultivat opinia conform căreia, ,,plecarea vechiului regim înseamnă o renunţare totală sau cel puţin parţială la programul de eliminare şi un succes al chestiunii evreieşti”28. De exemplu, evreii din Cernăuţi au manifestat un imens entuziasm pentru căderea cabinetului Goga-Cuza, lucru evidenţiat şi de faptul că, la doar câteva zile după instaurarea dictaturii regale ,,comerţul a început să progreseze”29. O situaţie asemănătoare se întâlnea şi pe raza de acţiune a Inspectoratului Regional de Jandarmi Iaşi, numai că acolo, evreii au adoptat făţiş ,,o atitudine de sfidare şi chiar agresivă faţă de populaţia română-creştină”30. În ceea ce-i priveşte pe maghiari, minoritatea cea mai numeroasă şi mai predispusă spre acţiuni ostile faţă de statul român, aceştia nu au adoptat o atitudine unitară faţă de noul regim, în lipsa unor indicaţii precise venite de la Budapesta. Cu toate acestea, grosso-modo, ei se arătau îngrijoraţi de introducerea stărilor excepţionale, considerând că guvernul lui Miron Cristea nu prevestea nimic bun pentru unguri. Dacă maghiarii din Crişana erau ceva mai optimişti, privind spre viitor cu încredere31, nu acelaşi lucru se poate spune despre cei grupaţi în comunităţi compacte. Astfel, printre ungurii din zona Clujului ,,căderea guvernului naţional-creştin a produs (…) o panică de nedescris, aceasta cu atât mai mult, cu cât conducerea Partidului Maghiar din România, tocmai în ziua căderii guvernului ratificase pactul încheiat cu O. Goga, cu privire la alegerile parlamentare”32. Şi în regiunea Mureş formarea noului cabinet ,,a stârnit o oarecare nelinişte” printre unguri, într-o primă fază pentru ca apoi spiritele să se calmeze iar oamenii au început să privească ,,cu încredere şi satisfacţie această schimbare”33. Germanii au reacţionat cu mult calm la evenimentele petrecute în ţară, manifestându-se în general loial faţă de noile autorităţi. Fără a epata, ei au pus accentul în special pe armonizarea şi solidarizarea diverselor categorii sociale din cadrul propriei comunităţi, prin organizarea de ,,întruniri, serbări, petreceri sau conferinţe”, aşa cum s-a întâmplat în judeţul Sibiu34. Germanii bucovineni s-au manifestat însă extrem de rezervat, ,,considerând că vechiul regim se orienta spre Axa Roma-Berlin”. Ei n-au reuşit însă să deceleze intenţiile legate de raporturile cu statele revoluţiilor naţionale35. Dintre celelalte grupuri etnice trăitoare pe teritoriul României, îi mai remarcăm pe ucraineni şi pe bulgari, datorită iredentismului de care au dat dovadă în întreaga epocă interbelică. Grupaţi în special în regiunea Cernăuţi, primii s-au abţinut de la orice comentarii faţă de noul regim, ,,păstrând o atitudine rezervată şi de expectativă, în aşteptarea desfăşurării evenimentelor”36. Bulgarii din Cadrilater şi-au manifestat iniţial nemulţumirea legată de căderea guvernului naţional-creştin, deoarece reprezentanţii acestuia din teritoriu le promiseseră sprijin pentru redeschiderea liceelor bulgăreşti de acolo şi pentru înfiinţarea unui partid etnic propriu. După cum precizau jandarmii din Caliacra în raportul adresat Bucureştiului, comunitatea bulgară a depăşit rapid starea iniţială de nemulţumire, acomodându-se situaţiei, pentru a nu provoca inutil autorităţile37. Aruncând o privire retrospectivă asupra modului în care cetăţenii României, indiferent de etnie, au reacţionat la instaurarea dictaturii regale, observăm că starea predominantă a fost cea de calm şi de optimism moderat, neînregistrându-se incidente serioase pe teritoriul ţării. Departe de a fi şocată de lovitura de stat, populaţia a perceput-o mai degrabă ca pe o ,,revoluţie de catifea”, fiind deja obişnuită cu un rege care nu numai că domneşte, dar şi guvernează, aşa cum au stat lucrurile în legislatura liberală 1934-1937, menită parcă a asigura o tranziţie lentă dar sigură, spre un regim monarhic autoritar.

25 Ibidem, f. 63. 26 Ibidem, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei (1893-1949), dosar 9/1938, f. 313. 27 Ibidem, f. 314. 28 Ibidem. 29 Ibidem, fond Direcţia Generală a Poliţiei (1937-1947), dosar 2/1938 f. 184-verso. 30 Ibidem, f. 12. 31 Ibidem, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei (1893-1949), dosar 9/1938, f. 315. 32 Ibidem, fond Direcţia Generală a Poliţiei (1937-1947), dosar 2/1938, f. 78. 33 Ibidem, f. 80-verso. 34 Ibidem, f. 79-verso-80. 35 Ibidem, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei (1893-1949), dosar 9/1938, f. 314. 36 Ibidem, fond Direcţia Generală a Poliţiei (1937-1947), dosar 2/1938, f. 184-verso. 37 Ibidem, f. 130.

139

MESAJE ŞI TEME DE PROPAGANDĂ PE TIMPUL CAMPANIEI DIN VEST

Locotenent-colonel dr. Petrişor FLOREA

Actul de la 23 august 1944 a însemnat o răsturnare spectaculoasă de alianţe pentru România, care a trecut din tabăra Axei în Coaliţia Naţiunilor Unite1. În Bucureşti evenimentelor de la 23 august 1944, s-au desfăşurate în conformitate cu planul elaborat de autorii loviturii de stat, însă în restul ţării şi, mai ales în zona frontului „Proclamaţia regelui Mihai către Ţară”, difuzată în aceeaşi zi la ora 22,23, a creat, în primele momente, confuzie şi panică2.

Evenimentele de la 23 august au găsit Secţia Propagandă, din Marele Stat Major, evacuată în zona Călimăneşti- Căciulata. Comandanţii acestei instituţii au fost luaţi prin surprindere, ceea ce va avea repercursiuni asupra activităţii de propagandă, dat fiind răsturnarea peste noapte a întregului sistem de obiective şi mijloace de activităţi de epropagandă3. Mai mult decât atât, pentru militarul român şi opinia publică din ţară soldatul sovietic, blamat până la acel moment, a devenit prieten, iar camaradul german de ieri a devenit duşman4.

Imediat după 23 august 1944, guvernul de coaliţie condus de către generalul Constantin Sănătescu, a avut ca obiectiv continuarea luptelor, de data aceasta, alături de armata sovietică, recuperarea Ardealului cedat prin forţă şi dictat şi luarea unor măsuri organizatorice privind spaţiul intern românesc. Propaganda românească a avut misiunea de a pregăti psihologic populaţia şi armata pentru continuarea luptelor pe Frontul de Vest până la înfrângerea nazismului alături de armata sovietică.

Datorită unor cauze obiective şi subiective aceasta nu a putut să se ridice la nivelul marilor coloşi militară şi politici ai momentului aflaţi în luptă, precum Uniunea Sovietică, Germania, Anglia, Statele Unite ale Americii. Totuşi, nu trebuie minimalizat rolul pe care l-a avut ca armă de luptă distinctă mai ales pe plan defensiv5. Chiar dacă mijloacele au continuat să fie reduse în comparaţie cu ale celorlalţi beligeranţi, propaganda românească de război a reuşit, uneori cu dificultate, să-şi transmită mesajele specifice către opinia publică internă şi chiar internaţională şi, bineînţeles, militarilor armatei române.

În noua conjunctură, regele Mihai a devenit simbolul tuturor forţelor politice noi, „democratice” din România. Pentru început şi Partidul Comunist din România a acceptat această situaţie. Tactica acestui partid s-a înscris în periodizarea propusă de istoricul englez Hugh Seton-Watson privind desfăşurarea „revoluţiilor comuniste” în Europa de Sud - Est : a) coaliţie reală; b) coaliţie fictivă; c) regimul monolitic6. În acest context, pentru Campania din Vest regele a devenit „conducătorul” acceptat şi dorit de întreaga naţiune română care a ocupat pentru început în cadrul discursului oficial un locul principal.

După lovitura de stat de la 23 august 1944 propaganda în armata română a trebuit să facă o întoarcere la 180

grade. Ceea ce este mai grav este faptul că aceasta s-a desfăşurat în limitele impuse de către Comisia Aliată de Control, conform Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. A fost necesar ca în vâltoarea evenimentelor să fie emise ordine în care erau specificate noile directive privind educaţia şi propaganda. În acest sens, la începutul lunii septembrie, deoarece se constatase că starea morală a militarilor este în scădere, Ministerul Apărării Naţionale şi Marele Stat Major, Secţia Propagandă s-au implicat în elaborarea strategiilor de propagandă prin care se urmărea, printre altele, ca reacţiile militarilor şi chiar ale opiniei publice interne să fie canalizate pentru îndeplinirea scopurilor Campaniei din Vest. La nivelul întregii armate române au fost stabilite, programe de educaţiei naţional-ostăşească şi religioasă pentru ridicarea moralului, şi întărirea disciplinei. Aceste măsuri se impuneau, datorită evenimentelor care avuseseră loc până la acea dată, pentru menţinerea moralului şi coeziunii armatei. Urmare acestor programe, la 3 septembrie 1944, au fost emise ordine către toate unităţile prin care se explica faptul că: „în urma multelor greutăţi întâmpinate şi a eforturilor depuse în ultimul timp de unităţi atât din punct de vedere fizic cât şi moral s-a observat o scădere a calităţilor sufleteşti la gradele inferioare de toate gradele şi în parte şi la ofiţeri. Măsurile luate de conducerea ţării prin armistiţiul cu Armata Sovietică, urmăresc întregirea Ardealului şi terminarea actualului război de făurirea unui destin bun pentru români”7. Se sublinia în continuare, ca şedinţele educative trebuie să conţină teme „cu caracter naţional-patriotice din care să reiasă relaţiile avute în trecut dintre România şi actualii aliaţi şi rezultatele obţinute în urma acestei alianţe în primul război mondial, necesitatea momentului de a lupta alături de Naţiunile Unite, reîntregirea Ardealului, menţinerea credinţei în sufletul fiecărui ostaş în viitorul şi binele României”. La nivelul unităţilor şi marilor unităţi şedinţele de educaţie se desfăşurau zilnic, începând cu data de 5 septembrie, fiind conduse de către comandanţi sau de către un „ofiţer destoinic”, iar programul desfăşurării acestor activităţi era înaintat eşaloanelor superioare pentru a fi centralizat săptămânal. Se recomanda, ca în desfăşurarea acestor activităţi „să se dea dovadă de focul sacru ce trebuie să existe în fiecare, atunci când este vorba de viitorul neamului şi binele lui: toţi ofiţerii vor trebui să continue în mijlocul unităţilor şi să formeze prin şedinţele sau discuţiile educative, din oamenii cei are sub comandă, un singur bloc tare, însufleţit de cel mai înalt spirit patriotic şi capabil de orice acţiune pentru distrugerea inamicului”8.

Discursul politic la nivelul armatei române pentru această perioadă a avut la bază câteva elemente principale menţinute din timpul Campaniei din Est, precum; neam, onoare, loialitate, patrie, rege, spirit patriotic, jertfă. În această 1 col. prof. univ. dr Constantin Hlihor, Răsturnarea imaginii Adversar –Aliat în mentalul armatei române, în Document, an VIII, nr.2-3 (28-29), 2005, p. 39, 2 col. prof. univ. dr Constantin Hlihor, Armata Roşie în România, adversar, aliat, ocupant 1940-1948, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996, p. 34 3 Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, Bucureşti, 2002, p. 252 4 col. prof. univ. dr Constantin Hlihor, Răsturnarea imaginii….., p. 39 5 Călin Hentea, op. cit., p. 231 6 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 19999, p. 41 7 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Corpul 2 Armată, dosar 2601, f. 2 8 Ibidem,

140

idee, temele de propagandă principale dezbătute pe luna septembrie 1944 la nivelul diferitelor unităţi au fost următoarele: „Armata română nu a fost învinsă, a admis doar armistiţiul cu trupele URSS, care nu urmăreşte decât înfrângerea armatelor germane, şi nu înfrângerea armatei noastre sau a ţării noastre”. „Armata română este astăzi aliată cu Armata Roşie şi mână în mână vom lupta pentru cucerirea drepturilor noastre seculare”; „Proprietatea particulară a cetăţenilor nu va fi atinsă, fiecare rămânând de drept proprietar pe avutul său mobil sau imobil”; „Credinţa şi credincioşii nu sunt opriţi a-şi avea biserica lor”: „Toate micile incidente cu trupele roşii sunt trecătoare şi au fost datorate celor fără o supraveghere şi neexecutarea ordinelor. Însă prin tratative cu comandanţii ruşi se pot uşor înlătura aceste incidente”9. Se poate constata cu certitudine că toate aceste teme şi-au dovedit într-un timp foarte scurt falsitatea, fiind vehiculate doar pentru manipularea conştiinţei maselor de soldaţi, marea lor majoritate fiind ţărani. În privinţa educaţiei naţional-ostăşeşti, trebuiau tratate teme care făceau referire la istoria românilor, însă erau „strecurate” şi teme prin care se cultiva ura faţă de foştii inamici: „Dictatul de la Viena a fost cea mai mare nedreptate istorică ce s-a făcut poporului român de către Germania”; „Ardealul, leagănul românismului se găseşte în mare parte sub jugul aspru al ungurilor şi al germanilor, azi”; „Armatele Roşii vor lupta alături de noi pentru dezrobirea fraţilor noştri de către unguri, care astăzi, în trecutul apropiat şi cel îndepărtat au comis atrocităţi de neînchipuit asupra femeilor, copiilor, bătrânilor şi oriunde era un sâmbure de rezistenţă naţională”; „Majoritatea oastei ungureşti care au trimis-o în Rusia în anii trecuţi au fost din români, iar ungurii stăteau acasă”10. Se poate observa că prin desfăşurarea acestor teme se urmărea în primul rând o motivaţie naţional-patriotică a faptului că armata română se găseşte alături de Armata Roşie în lupta împotriva aliatului de „ieri” şi, de asemenea amplificarea sentimentelor de ură faţă de unguri şi germani11. În continuarea ordinului erau specificate puncte distincte pentru educaţia religioasă (să fie organizate de două ori pe săptămână de către confesorii militari, cu ajutorul preoţilor locali), şi pentru activităţile pe linie de disciplină, ţinută educaţia ostăşească şi distractive. La acest ultim punct se arată ca în zilele de duminică şi în sărbătorile legale să fie organizate şezători artistice care să conţină conferinţe cu caracter naţional-patriotic şi program artistic; cântece şi jocuri distractive. Se insista pe o apropiere între soldaţii români şi sovietici: „în caz că unităţi ruse se găsesc în zonă, vor fi invitaţi în mod special cât mai mulţi ostaşi sovietici precum şi locuitori”12. De asemenea ofiţerii armatei trebuiau „să urmărească curentele care tind să ne împiedice în realizarea idealului Naţional, sau propagă dezarmarea, plecarea ostaşilor acasă, pentru a nu mai lupta”13.

În conformitate cu ordinul nr. 96190 al Corpului 2 Armată, care obliga fiecare structură militară să înainteze un grafic cu zilele şi conţinutul temelor de educaţie naţională şi patriotică, începând cu data de 6 septembrie 1944, unităţile şi subunităţile subordonate au trecut la executare14. Astfel, Batalionul 2 Transmisiuni raporta din programul şedinţelor educative desfăşurate în săptămâna 6-9 septembrie 1944 tema interesantă prezentată pe 9 septembrie, şi anume „De ce trebuie să luptăm mai departe alături de aliaţi”? Compania 52 Poliţie de asemenea prezentase mai multe teme de educaţie în săptămâna respectivă, printre care: „Credinţa în Dumnezeu, în viitorul şi binele poporului român”15. „Hotarele etnice ale României”; „De ce am rupt alianţa cu Germania”? „Poporul român şi aşezarea lui în raport cu popoarele vecine”; „Războiul din 1916 – 1918. Aliaţii României în acest război. Rezultatele obţinute”; „Cauzele şi foloasele aliaţilor de astăzi. Reîntregirea Ardealului”16. Exemplele ar putea continua şi se înscriu în efortul noilor factori de conducere, din punct de vedere propagandistic, de a-i ajuta pe militari să înţeleagă necesitatea alianţei cu Uniunea Sovietică, până mai ieri inamica României, de a-i mobiliza şi pregăti psihologic în vederea viitoarelor confruntări cu Germaniei şi Ungariei.

Demn de remarcat pentru această lună este faptul că în cadrul organismului militar încă nu era tratată ca temă distinctă camaraderia de arme româno-sovietice, în ciuda propagandei executate de presa comunistă sau cea fidelă acestora, sub lozinca „înfrăţirea în lupta comună împotriva <<ocupantului hitlerist>>” Realitatea câmpului de luptă era alta. În acest context, se poate sublinia că adversitatea, la adresa soldatului sovietic existentă în mentalul colectiv românesc, şi în special la nivelul militarului român, a persistat o lungă perioadă de timp, în ciuda propagandei desfăşurate de organele de presă comuniste şi a celorlalte simpatizante17. Acest lucru se datorează atât comportamentului avut de armata sovietică pe teritoriul României după 23 august 1944, cât şi muncii de propagandă desfăşurate pe frontul antisovietic. Fusese preluată de la germani tema de propagandă a inferiorităţii şi barbariei slave18, prin care soldatul sovietic era văzut ca fiind înarmat „până în dinţi”, cu sufletul gol, fără sentimentul iubirii de patrie sau cultul strămoşilor, ceea ce evidenţiau cruzimea , sălbăticia şi înapoierea populaţiei slave19. Ca o consecinţă a propagandei desfăşurate în rândul militarilor români s-a putut constata o motivaţie puternică în lupta pentru eliberarea Ardealului şi înfrângerea nazismului, însă, datorită motivelor invocate mai sus, românii au simţit imediat ostilitatea noului aliat sovietic, arogant şi cu un comportament de ocupant pe care îl urâseră ani de zile20

Începând cu luna octombrie 1944 şi până la sfârşitul războiului în cadrul şedinţelor educative executate în armata română a fost dezvoltată tema camaraderiei româno-sovietice, prin care se încerca motivarea „prieteniei de armă cu marele aliat” în lupta comună pentru dezrobirea pământului strămoşesc. Numai că locul Basarabiei şi Bucovinei de

9 Ibidem, f. 20 10 Ibidem, 11 Ibidem, 12 Ibidem, f. 21 13 Ibidem, 14 Ibidem, f. 7-9, 17 15 Ibidem, f. 10-20 16 Ibidem, 17 col. prof. univ. dr. Constantin Hlihor, Răsturnarea imaginii….., p. 39 18 Mioara Anton, Propagandă şi Război 1941-1944, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, p. 27 19 col. prof. univ. dr. Constantin Hlihor, Răsturnarea imaginii….., p. 37 20 Călin Hentea, op. cit, p. 252

141

Nord, provinciile româneşti prezente în discursul de argumentare a alianţei româno-germane, era luat acum de „Ardealul, răpit de clica horthysto-nazistă”. Au fost menţinute celelalte teme referitoare la motivarea soldaţilor aflaţi pe front pentru continuarea luptei până la înfrângerea hitlerismului. Foarte interesantă este o scurtă menţiune asupra dreptului la proprietate, subiect care nu avea să mai fie reluat după închiderea ostilităţilor pe frontul de Vest. Un subiect extrem de sensibil, mai cu seamă pentru soldaţii români, marea lor majoritate ţărani, care după trecerea Nistrului cunoscuseră „binefacerile comunismului”, materializate în colhozuri şi în sărăcia populaţiei21. După eliberarea Ardealului, discursul propagandistic a conţinut tema importantă a necesităţii continuării luptei alături de camaradul sovietic până la victoria finală asupra hitlerismului. O altă temă majoră menţinută în această perioadă de către propaganda militară a fost cea referitoare la evidenţierea alianţei, fireşti pentru acel moment, dintre al România şi Coaliţia Naţiunilor Unite22.

Treptat, s-a reuşit şi pătrunderea propagandei comuniste în armată, într-o primă fază prin presa aservită, de factură bolşevică. Ulterior, terenul a fost pregătit de ofiţerii „politici” care au acţionat în mod direct după înfiinţarea la 8 mai 1945 a Direcţiei Superioare pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă. Imediat după 23 august 1944 comuniştii au desfăşurat o propagandă agresivă şi demagogică pentru atragerea de partea lor a cât mai multor militari, folosind lozincile: „Nici o milă pentru bestiile hitleristo-germane. Nici o milă pentru slugile lor, trădătorii legionari. Moarte cotropitorilor germani şi slugile lor ungureşti care ne-au răpit Ardealul”23. Începând cu 23 decembrie 1944, presa comunistă de import (ziarul „Graiul Nou”- coordonat de Direcţia Politică a Armatei Roşii, ziarul „Vestea Nouă” editat şi tipărit de nou înfiinţata secţia militară - A.R.L.U.S., care avea ca obiect de activitate strângerea relaţiilor de prietenie dintre România şi U.R.S.S.) începe să fie expediată frecvent şi în unităţi, lansând sloganuri mobilizatoare precum: „Totul pentru front, totul pentru Victorie!!, camaraderia româno-sovietică etc.24 De asemenea, structurile militare ale momentului încercau să şteargă sentimentele militarilor faţă de armata şi statul sovietic, aliatul de astăzi al armatei române. În documentele emise pe linie de propagandă se sublinia clar că imediat după 23 august 1944 „armata română lupta alături de armata sovietică pentru îndeplinirea loială a clauzelor prevăzute în Convenţia de Armistiţiu de la 12 septembrie 1944”.25. Temele educative întrebuinţate acest sens au fost „Actul de la 23 august 1944”; „Spiritul dominant în armata rusă”; „Valoarea armatei ruse”; „Scopul luptei comune ruso-române”; „Cunoaşterea sufletului poporului rus”; „Greşita orientare a naţiei de la 1941 la 23 august 1944”; „Evidenţierea faptelor comune pe câmpul de luptă”; „Combaterea încercărilor de a se zdruncina această prietenie ruso-română”; „Cimentarea legăturilor de prietenie între ostaşii români şi sovietici”26. În februarie 1945, Serviciul Cultural al Armatei ordona ca în cadrul şedinţelor de educaţie să fie dezbătută temele: „Războiul pentru Germania este ca şi pierdut”, „Războiul a intrat în faza finală” şi cea denumită „Exemplu de la Gasparovo”27. Această ultimă temă prezenta cazul a patru prizonieri români, foşti militari în cadrul regimentelor 1 şi 5 cavalerie, care au fost împuşcaţi în cap de escortele germane. În urma cercetărilor, s-a constata că unul dintre militari trecuse de bună voie în liniile inamicului. Se urmărea ca prin dezvoltarea acestei teme militarul român să cunoască riscurile la care se expune dezertând28.

După 6 martie 1945, data instalării guvernul aşa zis „democratic”condus de dr. Petru Groza, la fel ca şi celelalte instituţii importante, armata a trecut treptat sub controlul comuniştilor. Deja tonalitatea discursului propagandistic se schimbă, dacă luăm în calcul numai conţinutul temelor referitoare la „aliatul sovietic” devenit „salvatorul României”. În acest sens, pe 7 martie 1945 ministrul de Război, generalul C .Vasiliu Răşcanu, apropiat al comuniştilor, emitea Ordinul de Zi nr. 12 în care cerea: „(….) colaborarea loială şi sinceră cu glorioasa armată sovietică şi armatele aliate, armate ce vor şti să preţuiască jertfa noastră…primenirea cadrelor, eliminând povara gradelor parazitare şi purtătoare de concepţii potrivnice, atât dreptăţii celor mulţi cât şi noilor idei care stau la baza, aşezării lumii viitoare, lume ce se clădeşte cu strădanie deosebită a Marii Puteri Democratice care este vecina noastră de la Răsărit(…). Fi-ţi mândri că luptaţi alături de glorioasa armată sovietică, adânciţi în voi această frăţie de arme şi păstraţi neştirbită încrederea în ea, în noi şi în Neam, cu o chezăşie de voinţă spre un viitor mai bun(…)”29. În cadrul armatei române pe luna aprilie şi mai ales în luna mai 1945 structurile de propagandă aflate pe front dezvoltau în cadrul conferinţelor şi orelor de educaţie următoarele teme:„Relaţiile de prietenie ruso-române în lumina istoriei”; „Războiul pentru Germania este ca şi pierdut”30; „Situaţia politică internă a Frontului Naţional Democratic şi guvernului de concentrare democratică, realizări”; „Convenţia de armistiţiu cu U.R.S.S.;” „Necesitatea şi garanţiile de prietenie cu U.R.S.S”; „Armata într-un stat totalitar şi Armata într-un stat democratic;, „Reforma Agrară act de dreptate socială”31. Se constată insistenţa cu care se dorea evidenţierea relaţiilor cu sovieticii şi dezvoltarea conceptului de armată „democratică”. Şi totuşi, în această perioadă în cadrul Armatei 4 române era prezentată o temă foarte importantă cu care Partidul Comunist nu era de acord: „Ofiţerul este apostol sau mercenar? Cauzele care nu-i dau posibilitatea să se înregimenteze partidelor politice şi curentelor extremiste”32 Referitor la această problemă, existase situaţii când cadrelor militare li s-a interzis de către comandanţi să participe la mitinguri organizate de către forţele politice fidele comuniştilor. La 20 mai 1945 tot în cadrul acestei armate, generalul Nicolae Dăscălescu, ca o reacţie la conţinutul 21 A.M.R., Fond Marele Stat Major, Secţia Propagandă, dosar 252, f. 176 22 Mihail E.Ionescu, Puterea cuvântului. Propaganda mişcării de rezistenţă din România 1940-1944, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 266 23 Călin Hentea, op. cit., p. 254 24 A.M.R., Fond Marele Stat Major, Secţia Propagandă, dosar 380, f. 56 25 Ibidem, f. 103 26 Ibidem, 27 Ibidem, Fond Corpul 2 Armată, dosar 2601, f. 203, 223, 229 28 Ibidem, f. 223 29 Ibidem, Fond Corpul de Munte, dosar 1747, f. 62 30 Ibidem, Fond Corpul 2 Armată, dosar 2601, f. 203 31 Ibidem, Fond Colecţii, Armata 4 română, dosar 183, f. 9, 43, 44 32 Ibidem, Fond Armata 4 română, dosar 2305, f. 563

142

temelor care urmau să se desfăşurare în cadrul activităţilor educative cu trupa, a emis un ordin către Serviciului Educaţie Cultură şi Propagandă al acestei mari unităţi, condus de maiorul Vasile Cutoiu, prin care ordona ca la întocmirea programelor de instrucţie să se insiste ca majoritatea timpului „să fie afectat instrucţiei de luptă şi instrucţiei trupei cu tot armamentul”33. În privinţa educaţiei trebuia să se insiste pe scoaterea în evidenţă a contribuţiei Armatei 4 română pe timpul campaniei de Vest alături de armata roşie. Ca teme de propagandă erau evidenţiate: „Dezrobirea pământului sfânt al Transilvaniei de Nord”; „Înfrângerea definitivă a trufiei maghiare hortiste, care ne-a robit cinci ani fraţii ardeleni”; „Armata română a contribuit la eliberarea pământurilor Cehoslovacie şi a poporului drag şi aliat nouă”; „Asigurarea independenţei şi suveranităţii României”34. Comandantul armatei îşi exprima speranţa că prin aceste teme „se va evita şi menţine tradiţia militară în unităţi şi vom şti să cinstim jertfe eroilor căzuţi la datorie şi eforturilor supraomeneşti a celor rămaşi în viaţă”35. Această atitudine chiar dacă nu a fost izolată, nu a putut opri procesul de destructurare a armatei declanşat de către Partidul Comunist din România cu ajutorul trupelor sovietice.

La 8 mai 1945 a fost înfiinţată Direcţia Superioară pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, ceea ce a însemnat încadrarea unităţilor cu ofiţeri politici ale căror puteri erau mult sporite. Activitatea acestor „educatori” a fost axată pe dezvoltarea prieteniei româno-sovietice, evidenţiindu-se faptele de arme şi vitejie ale ostaşilor sovietici pe câmpul de luptă. Totodată au fost introduse în rândurile militarilor ideile socialismului, sub masca „democratizării” armatei. În acest sens foarte, des utilizată a fost lozinca „Armata poporului în slujba poporului”. Un alt exemplu concludent este reprezentat de „Instrucţiunile referitoare la executarea cursurilor de educaţie naţional - patriotică şi educaţie ostăşească” în cadrul tuturor unităţilor militare, şi în special în cadrul liceelor, şcolilor, colegiilor militare. Se punea un accent deosebit pe formarea unor persoane „sănătoase” din punct de vedere social36. Pentru a ilustra conţinutul unor astfel de programe educative, redăm câteva din temele ce trebuiau susţinute de activiştii din cadrul aparatului pentru Educaţie, Culturi şi Propagandă:în cadrul convorbirilor directe cu trupa sau elevii, în luna decembrie 1945:“Prietenia cu U.R.S.S. – garantează existenţa şi pripăşirea noastră naţională”; „Ajutoarele economice şi politice date de Uniunea Sovietică”; „Frăţia de arme româno-sovietică ne-a redat Ardealul şi este chezăşia securităţii noastre”; „Ce este armata democratică de astăzi faţă de armata din trecut”; „Armata democratică sprijină guvernul Petru Groza.”; „Fiecare ostaş demobilizat trebuie să fie un apărător al regimului”; „23 August 1944”; „Conferinţa de la Moscova”; „Horia, Cloşca şi Crişan”; „Transformările intervenite în structura poporului ca rezultat al raporturilor de producţie” etc.37.

Amplul proces de educare coordonat de aparatul politic, indiferent de denumirea pe care a purtat-o (Direcţia Superioară pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, Direcţia Superioară Politică a Armatei şi Consiliul Politic Superior al Armatei) s-a desfăşurat conform unor directive precise, transpuse în practică sub forma unor programe analitice ce conţineau o multitudine de teme. Dacă urmărim conţinutul programelor analitice pentru educaţie în armată pentru perioada 1945-1950, observăm o evoluţie a rolului instrucţiei în armată. Conform „Directivelor pentru instrucţia în armată” pe anul 1945, rezultatul final al activităţii de educaţie militară, trebuia să tindă către formarea şi desăvârşirea virtuţilor ostăşeşti. Astfel încât la sfârşitul perioadei de instrucţie ostaşii să devină: „ perfect disciplinaţi, luptători cu spirit de sacrificiu, buni camarazi ,buni patrioţi care să-şi iubească Ţara, Regele şi Poporul”38. Se poate observa că politicul nu penetrase încă (1944-1945) sfera instrucţiei în armată, valorile în spiritul cărora trebuia instruit ostaşul erau cele tradiţionale: disciplină, camaraderie, spirit de sacrificiu, respectarea instituţiilor statului.

Conform „Directivelor pentru instrucţia în Armată” nr. 871.000 pe anul 1946, normele după care urmau să fie întocmite programele de educaţie pe anul în curs şi pe anul 1947, vizau ca pregătirea cadrelor să se facă în spiritul nou, democratic ce animă „armata populară”. În acest scop, instrucţia ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei din toate comandamentele, unităţile şi formaţiunile armatei române, trebuia să se desfăşoare pe două paliere: în primul rând o solidă pregătire profesională cu caracter tehnico-militar şi o bogată cultură generală cu caracter politico-social, în cel de-al doilea rând39.

La nivelul superior al Aparatului Politic din cadrul armatei s-a conştientizat că, odată cu trecerea timpului, concomitent cu evoluţiile politice înregistrate pe plan intern şi extern, trebuiau să evolueze şi programele după care se desfăşura educaţia. Una fusese situaţia în 1945, când îşi începuse activitatea Direcţia Superioară pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă şi alta era situaţia după alegerile din noiembrie 1946, după înlăturarea regelui Mihai în decembrie 1947, şi proclamarea Republicii Populare Române. Se produseseră o serie de schimbări ce trebuiau reflectate în programele de educaţie politică, încât acestea să fie conectate la realităţile politice, sociale si economice din plan intern cât şi extern.

Aparatul Politic trebuia să elaboreze şi să întocmească programe de educaţie politico-ideologică care să „lărgească” orizontul de cunoaştere al ostaşului, prin ţinerea lui la curent cu ceea se întâmplă în plan politic în ţară şi străinătate. Mai ales în străinătate, unde ţările din „lagărul capitalist”, în frunte cu Statele Unite ale Americii, „duc o politică de aţâţare la război, iar planurile de aşa-zisă ajutorare nu sunt altceva decât „manevre de aservire economică şi politică a popoarelor” (planul Marshall) şi „înjugarea lor la carul imperialismului monopolist american”40.

Cu ajutorul acestui limbaj de lemn, militarului român i se oferă ustensilele pentru a identifica inamicul, duşmanul extern, imaginea „răului capitalist” fiind astfel conturată în mentalul colectiv. Acest lucru a fost posibil într-o societate totalitară, cum a fost cea comunistă, în care prin controlul informaţiilor se pot restructura concepţii şi 33 Ibidem, 34 Ibidem, 35 Ibidem, 36 Ibidem, Fond Direcţia Superioară Politică a Armatei, dosar 38, f. 38 37 Ibidem, Fond Marele Stat Major, Secţia 5 Instrucţie, dosar 958, f. 95. 38 Ibidem, dosar 819, f. 73 39 Ibidem, f. 98 40 Ibidem, Fond Colecţii, Biblioteca Documentară, litera D, dosar nr. 456, f. 1

143

distorsiona procesele imaginative pentru a se induce convingerea că sistemul respectiv este „cel mai bun din lume”41. În antiteză cu imaginea capitalismului occidental, este conturată imaginea Uniunii Sovietice, atlet al păcii, a

cărei prietenie „este chezăşia asigurării independenţei şi suveranităţii noastre”42. În cadrul dezbaterilor pe teme majore de politică se explica trupei rolul jucat de U.R.S.S. în lupta pentru eliberarea României de sub jugul fascist, precum şi rolul prieteniei poporului român cu popoarele din lagărul democratic în frunte cu Uniunea Sovietică –„prietenie ce stă la baza suveranităţii şi independenţei noastre ca popor”, ceea ce denotă formarea unei imagini triumfaliste vis-à-vis „de înfrăţirea cu poporul sovietic în lupta împotriva imperialiştilor – duşmani ai libertăţii popoarelor şi ai păcii”43.

În plan intern, orele de educaţie politică vizau popularizarea diferitelor măsuri cu caracter politic, social luate de guvern, „realizările regimului democratic”, sau „necesitatea ascuţirii luptei de clasă şi a luptei împotriva forţelor reacţionare ce se opun mersului înainte al societăţii”44. Educaţia oferită ostaşilor viza totodată şi promovarea ideilor despre „Armata Democrată” şi despre drepturile şi îndatoririle ostaşului de „tip nou”45. În concluzie, este de subliniat faptul că propaganda desfăşurată între 23 august 1944 şi aprilie 1945 s-a încadrat în limitele impuse de instrucţiunile în vigoare, fără exagerări şi fără a se face propaganda vreunui partid, în ciuda controlului exercitat de sovietici, prin Comisia Aliată de Control, mai ales că au fost menţinute în funcţie persoane care s-au aflat în fruntea structurilor militare pe frontul de Est. Au fost operate modificări doar de suprafaţă şi nu de fond, cum se va întâmpla ulterior, când la guvernare a fost impus Petru Groza, iar ministru de Război generalul Constantin Vasiliu Răşcanu, persoană care, prin atitudinea adoptată, a demonstrat a fi omul potrivit al comuniştilor. După mai 1945, în centul mesajului propagandistic s-a situat prietenia cu Uniunea Sovietică şi formarea unei armate „fidele poporului şi forţelor democratice în frunte cu Partidul Comunist din România”, lucru ce s-a reuşit în urma epurărilor masive ce au avut loc în această perioadă. La sfârşitul anului 1947, se poate afirma că armata română devenise deja o instituţie subordonată politic Partidului Comunist din România, mai ales că ultimul bastion moral al rezistenţei, în persoana regelui Mihai, a fost nevoit să cedeze.

41 Bogdan Ficeac, Cenzura comunistă şi formarea omului nou, Bucureşti, Editura Nemira, 1999, p. 14 42 A.M.R, fond Colecţii, Biblioteca Documentară, litera D, dosar 456, f. 2 43 Ibidem, litera P, dosar nr. 980, f. 7 44 A.M.R, Fond Marele Stat Major, Secţia 5 Instrucţie, dosar nr. 958, f. 12-13 45 Ibidem,

144

ASPECTE DIN VIAŢA COTIDIANĂ A ARTILERIŞTILOR ARGEŞENI ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Radu BOGDAN

Sechelele lăsate în urmă de cea de-a doua conflagraţie mondială au fost multiple şi cu deosebit de multe

consecinţe, lucrarea de faţă propunându-şi să facă o incursiune pentru a observa realităţile cotidiene (cu exemplu direct Regimentul 15 Artilerie) în perioada sfârşitului războiului şi a anilor 1945-1946, din armata română.

Încercăm să prezentăm, prin aspecte cotidiene, cum a fost perceput războiul la nivelul conducerii din armată dar şi la nivelul executanţilor de decizii, ce scopuri se urmăreau prin luarea unor decizii, sub ce formă se întrezărea viitorul de către factorul de decizie din armată.

Situaţia este cu atît mai complexă cu cât primăvara anului 1945 îi aduce pe comunişti la putere, ceea ce va produce masive mişcări (în special la nivel organizatoric) în armată. Astfel, situaţia grea a armatei, abia ieşită dintrun război dureros şi deosebit de scump din toate punctele de vedere, este dublată de politizarea rapidă şi radicală pe care comuniştii au dezlănţuit-o, cu scopul de a instaura cât mai repede dominaţia.

Vom încerca să prezentăm o serie de documente (documente, rapoarte, ordine ale Regimentului 15 Artilerie) care în diversitatea lor ne permit să conturăm starea de spirit şi să prezentăm o serie de aspecte din viaţa artileriştilor argeşeni în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Venirea la putere a guvernului dr. Petru Groza a declanşat mişcări şi a determinat o serie de decizii ale comuniştilor pentru a stabili cine a colaborat cu inamicul, identificarea lor, precum şi măsurile luate împotriva lor. Astfel, o mărturie1 de acest gen este reprezentată de adresa din partea Diviziei a 3-a Infanterie, Stat Major, Biroul 2 Informaţii, către Regimentul 15 Artilerie : „Nr. 20947 din 19 iunie 1945 Divizia a 3-a Infanterie, Statul Major, Biroul 2 Informaţii, către Regimentul 15 Artilerie.

În conformitate cu ordinul MSt Maj.nr.560665 din 8 iunie 1945 . Cu onoare vă rugăm a înainta Comandamentului Diviziei a 3-a Infanterie, Biroul 2, tabele nominale cu toţi

ostaşii care au fost în activitatea Germană- Maghiară, identificat că au aderat sau au acţionat în formaţiunile Germane/ ss / în Armata Germană, în Armata Naţională a lui HORIA SIMA sau vreo altă organizaţie ce le-a dat posibilitatea să colaboreze cu inamicul contra intereselor Statului Român.

Aceste date complectate iniţial cu indicaţiuni asupra stadiului cercetărilor, iar ulterior cu hotărârea justiţiei sunt necesare Marelui Stat Major pentru evidenţa nominală şi măsurile ce s-au luat împotriva celor găsiţi vinovaţi.

Tabelele nominale se vor înainta periodic acestui Comandament la 25 şi la 10 ale fiecărei luni, întrucât trebuiesc să sosească la Marele Stat Major centralizate pe Divizie la 1 şi 15 lunar.

D.O. Şef de Stat Major Şeful Biroului Informaţii Lt.Col./ss/Gh. Palade Mr. ''

Răspunsul Regimentului 15 Artilerie:

Cercetările efectuate de noi nu au identificat astfel de tabele, ceea ce ne arată că astfel de oameni (cadre militare) nu au activat în cadrul Regimentului 15 Artilerie.

Un alt exemplu este o adresă care arată rezultatul în urma efectuării unei inspecţii la Regimentul de Artilerie din Diviziile 2 şi 3 Infanterie :2 „Corpul 7 Armată

Comandantul Artileriei Nr. 70702 din 20 septembrie 1945 Am onoarea să vă aduc la cunoştinţă următoarele: 1. Dl. General Cdt. al Corp 7 Armată şi-a exprimat faţă de subsemnatul toată nemulţumirea de halul în care a

găsit la inspecţie regimentele de artilerie din Divizia 2 şi 3 Infanterie. Astfel : a.Oameni murdari, cu paraziţi, râie, etc. b.Caii întrun hal de slăbiciune de neînchipuit. c.Materialul de artilerie neremizat şi neîmpărţit. d.Disciplina lasă foarte mult de dorit. e.Ţinuta ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei sub orice critică. f. Popota ofiţerilor foarte slabă şi scumpă. Hrana trupei de asemenea foarte proastă.

1 Arhivele Militare române, fond Regimentul 15 Artilerie, dosar 64, f. 12-15 2 Ibidem, f. 67, p. 106-108

145

g.Şi în fine, şi alte nemulţumiri. 2. Este surprinzător şi dureros pentru mine că Regimentul de Artilerie de sub comanda Dvs. au ajuns în acest hal: O asemenea stare de lucruri nu poate fi decât acolo unde: -Comandanţii nu se interesează, -Ajutorul de Cdt., Comandanţi de Baterii, ofiţerii subalterni, subofiţeri şi toţi gradaţii au renunţat la atribuţiile ce le revin după regulament şi sunt lipsiţi de iniţiativă, -În fine, acolo unde dragostea şi iubirea nu contează. 3.Vă atrag serios atenţiunea ca să luaţi cele mai drastice măsuri pentru a chema la muncă pe subordonanţii Dvs. în cel mai scurt timp posibil. 4.În curând subsemnatul voi inspecta Brigada dvs.în amănunt/2-3zile/ şi nu voi cruţa nimic şi pe nimeni. Acolo unde este dragoste de Neam, dorinţă de a învinge orice piedică, este imposibil să nu se ajungă la rezultate bune. Cdt.Artilerie Corp 7 Armată General (ss) Gh.Georgescu Pt. Conformitate, Şeful Biroului Adjutanturei Lt.C. Popescu

Ordinul nr. 25076 din 14 septembrie al Armatei a IV-a, Statul Major, Biroul2, adresat Regimentului 15 Artilerie conţinea o serie de referiri şi de reglementări privind funcţionalitatea armatei.3

− privind avansările ofiţerilor şi subofiţerilor, pe lângă îndeplinirea condiţiilor de vechime sau de stagiu, se vor relua lucrările de caracterizare. Totodată, prin apariţia legii 397/1945 se va acorda reducerea vechimii în grad la ? faţă de prevederile legii din1939.

− mutările ofiţerilor şi subofiţerilor se fac şi se vor face ţinându-se seama de interesele personale şi nevoile de încadrare.

− privind încadrarea, li se va explica tuturor ofiţerilor şi subofiţerilor că tot excedentul, provenit din desfiinţarea sau contopirea unităţilor va fi încadrat, aceasta pentru a spulbera îngrijorarea care începuse să-şi facă loc în rândurile ofiţerilor şi subofiţerilor.

− cu privire la percheziţiile ilegale la locuinţele militarilor şi evacuările forţate s-a hotărât că toate cazurile au fost semnalate Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi pe viitor unităţile vor preciza numele, locul şi data.

Multe şi importante hotărâri au fost luate cu privire la soarta trupei pe care comuniştii o voiau fidelă modelului ce-l impuneau şi pe care aveau nevoie să se poată bizui :4 ''Se vor da explicaţii trupei, cât mai detaliat privind următoarele probleme:

a. Reforma agrară. Se va aplica în litera şi spiritul ei, îndată ce toţi ostaşii se vor înapoia la căminele lor. b. Ajutor familial. Se va plăti regulat şi la zi.În urma acordului Statului între Ministerul de Război şi Ministerul

Finanţelor acest ajutor se va plăti din orice fond disponibil. c. Concediile trupei. Se vor acorda conform ord. nr.56378/1945 dat de Marele Stat Major, care prevedea: 20

zile pentru trupa din ctg. 1944 şi 1945 şi 30 de zile pentru trupa din ctg. 1943 şi mai vechi. − în problema locuinţelor s-a hotărât că ofiţerii şi subofiţerii ce locuiesc în imobile aparţinând fostului

CNR să se bucure de prelungirea contractelor până la 23.04.1946, conform dispoziţiilor art.37 din legea 365/1945.

− în ceea ce priveşte refacerea gospodăriilor avariate, s-a hotărât că în baza legii 397/ 1945 să se acorde ajutoare celor sinistraţi.

Cazurile de subordonare, dezertări,erau temeinic cercetate, numeroase note informative stând mărturie în acest sens, astfel :5

Nota nr. 22/10.11.1945a Diviziei 3 Infanterie adresată Regimentului 15 Artilerie prezenta următoarele date: cazurile de dezertori cumulau 45 de oameni în luna septembrie şi 36 de oameni în luna octombrie,inclusiv 1 ofiţer dezertor. Au fost văzuţi soldaţi având o ţinută dezordonată, nu salutau regulamentar. În zona Argeşului, soldaţi din Regimentul 15 Artilerie au comis o crimă. Tot la acest regiment s-au mai întâmplat unele fapte anarhice şi lovirea unor superiori. În altă ordine de idei, o serie de ofiţeri au fost trimişi în faţa Consiliului de Reformă.

Pentru toate aceste fapte s-a făcut apel către toţi ofiţerii E.C.P. pentru a se remedia această situaţie, în caz contrar se vor lua măsuri drastice împotriva celor care se vor abate de la ordine şi disciplină.

Nota nr.7009/11.11.1945 adresată Regimentului 15 Artilerie6 consemnă îngrijorarea Marelui Stat Major privind existenţa unor grupe înarmate de foşti soldaţi germani ce acţionau în zonele împădurite şi la care se alipeau numeroşi indivizi (în special saşi) în scopul de a se sustrage de la măsurile luate în vederea internării lor în lagăre. Citez:”Aceste grupuri întreţin o strânsă legătură cu populaţia minoritară din zonele respective, cu ajutorul căreia îşi procură mijloace de întreţinere. Pentru capturarea acestor elemente periculoase liniştei şi ordinei ce trebuie să domnească în interior, vă rugăm să binevoiţi a lua legătura cu organele jandarmeriei pentru a stabili modalităţile de

3 Ibidem, dosar 66, f. 86-89 4 Ibidem, dosar 67, f. 63-67 5 Ibidem, f. 36- 50 6 Ibidem, f. 47- 50

146

colaborare în acţiuni de identificare şi prindere a fugarilor germani. Prezentul ordin priveşte în special Regimentul 15 Artilerie care staţionează în apropierea zonelor muntoase şi îndepărtate unde şi-au găsit refugiul rămăşiţele din armata germană.”

O altă notă cu nr.32300/20.11.1945 adresată tot Regimentului 15 Artilerie7 semnala că „ în noaptea de 13/14 octombrie 1945, orele 23,jandarmii s-au găsit în luptă cu un grup de indivizi îmbrăcaţi în uniformă sovietică care au jefuit o casă. Întrucât situaţia devenise destul de serioasă, deoarece indivizii au întrebuinţat grenade şi armament automat, Comandantul Secţiei de Jandarmi a solicitat ajutor de la baza aeriană Cristian şi de la Divizionul 2 Tunuri Munte. Ambele unităţi nu i-au dat sprijinul cerut pe motiv că fiind vorba de ostaşi sovietici nu se amestecă.”

Mai sunt prezentate cazuri de insubordonare, indisciplină şi scandaluri cum ar fi cel al unui sergent major, comandantul unei patrule din care făceau parte doi caporali şi doi soldaţi care au intrat într-o cârciumă, au deschis armele şi centurile, au băut şi în cele din urmă au dat naştere unui scandal din care au ieşit bătuţi şi dezarmaţi.8

− subofiţerului i-au întocmit acte de îndepărtare din armată − cei doi caporali au fost pedepsiţi cu 10 zile de închisoare iar cei doi soldaţi cu 5 zile.

Alt caz este cel al sergentului major Anghel Dumitru din Regimentul 15 Artilerie care, fiind în concediu, a intrat în cârciumă, a provocat scandal în care a împuşcat mortal pe locuitorul Manea Marin.

Alte aspecte sunt semnalate în adresa nr.199 din 16.12.19459 prin care s-a constatat că Serviciul E.C.P. şi ofiţerii sau subofiţerii acestui aparat au trimis ostaşi în oraş cu deferite treburi personale sau ar angaja soldaţi fără ştirea comandantului de subunitate.” În Regiment sunt o parte din ofiţeri care-şi trimit câte un soldat spunându-i : Cine te întreabă de bilet de voie spune că te-a trimis ofiţer din serviciul E.C.P., urmărind două scopuri :sau vrea să compromită, arătând că noi tulburăm bunul mers al unităţii, sau să scape ei de vreo răspundere neavând voie să dea învoire şi crezând că aparatul E.C.P- poate învoi pe oricine.”

Dezordinea existentă l-a determinat pe Comandantul Corpului 7 Armată, generalul (ss) R.Dumitru să trimită adresa nr.48 din 4 decembrie 1945 Regimentului 15 Artilerie: „Ziua de 21.11.1945 s-a soldat cu 3 atentate contra unora din ofiţerii şi trupa din unităţile Corpului 7 Armată. Sunt de acord cu cei care susţin excepţionalitatea situaţiei şi tocmai acest lucru mă determină să întreb pe toţi cei responsabili de ordinea în garnizoană: Cum înţeleg a lua măsuri pentru asigurarea vieţii, a personalului armatei şi a cetăţenilor ? Rămân cu impresia ,din constatări personale, că serviciul de pază la unităţi şi garnizoane este o ficţiune.

Şi acum se dau exemple : − Patrulele în dezordine şi delăsare lâncezesc pe străzile principale fără a avea vreun plan, fără a urmări

nimica. − Nu există un sistem de patrulare aplicat la realele nevoi de pază şi siguranţă. − Patrulele se lasă intimidate de agresori şi chiar acostate de aceştia. − În cazărmile şi zonele militare forfoteşte lumea străină armatei şi nimeni nu-i întreabă de soarta lor. − Ofiţeri care se lasă dezarmaţi sau alţii care se îmbată prin cârciumi şi trag cu pistoalele în consumatori şi

chelneri. Pe viitor, în cazuri de atentate şi crime contra personalului armatei să se stabilească precis şi să mi se raporteze

în detaliu şi toate evenimentele antecedente care au determinat actul. Ofiţerii şi subofiţerii să dea probă de mai mult discernământ şi tact în toate împrejurările şi să mai înceteze cu cârciumile şi petrecerile. Ordon să se păşească cu mai multă hotărâre în acţiunea de epuraţie,înfrângându-se orice acţiune de indisciplină şi vicii, cu toată energia.”10

Problematica războiului, dificultăţile create de acesta şi greutăţile unor vremuri tulburi resimţite de locuitorii din zona Argeşului sunt puse în evidenţă de o scrisoare11 adresată de câţiva locuitori din Curtea de Argeş Comandantului Regimentului 15 Artilerie. „Să trăiţi Domnule Comandant,

Mai jos subscrişi şi proprietari de terenuri în oraşul Curtea de Argeş, str. Râmnicu Vâlcea, cu respect aducem la cunoştinţa Domniei Voastre următoarele :

Din cauza secetei (lipsă de ploaie la timp ) puţina noastră recoltă după proprietăţile noastre situate în Argeş, Str. R. Vâlcea Punctul Dovleceşti şi Lunca de pe lângă zăvoiul Moşnenilor de lângă râul Argeş, lucernă, trifoi, iarbă,coceni, zilnic este devastată prin păşune de caii Regimentului 15 Artilerie ce dvs. cu onoare comandaţi.

În vedere că din cauza secetei am făcut foarte puţinel fân, iar speranţa noastră de a nu ne muri vitele o avem în lucernele şi trifoiul semănat şi coceni de la porumbii culeşi şi astăzi vedem cu mare regret că nici de aceste recolte nu ne putem folosi fiind devastate de caii sus-zisului regiment, în acest caz cu respect vă rugăm d-le Comandant să binevoiţi a lua măsurile legale pentru ca recolta noastră să nu mai fie păşunată de caii Regimentului sus-zis, iar noi să rămânem cu vitele noastre muritoare de foame,căci contrariu vom reclama mai departe. Cu stimă, Sache Buzocu Niculaie I. Oroşanu Maria Gh. Zbotea Ion G. Jugocho Marin Pletea Nae Dovleac Tudose Dovleac” 7 Ibidem, f. 55- 60 8 Ibidem, f. 61- 62 9 Ibidem, dosar 66, f. 46- 49 10 Ibidem, dosar 65, f. 12- 14 11 Ibidem, dosar 67, f. 113- 116

147

Sfârşitul războiului a adus în România comunismul la putere pentru ca acesta să se impună cât mai repede (şi

în totalitate ) fiind necesară implementarea unui întreg aparat de propagandă în toate sectoarele vieţii; în special la nivelul societăţii era necesar să se convingă populaţia că noul regim este unul salvator, că el corespunde celor mai înalte idealuri şi că prosperitatea ţării depinde în totalitate de el. În această ordine de idei se prezintă şi ordinul 50103 din 11 aprilie 1946 al Corpului 7 Armată, Serviciul E.C.P.:”La 26 aprilie 1946 şi 8 mai a.c. se împlineşte un an de când a intrat primul lot al pandurilor în Armata Română şi de când s-a înfiinţat aparatul E.C.P. Acest fapt prezintă o importanţă şi nu trebuie să treacă neobservat. Luaţi contactul cu organizaţiile democratice de masă şi trimiteţi la fiecare sărbătoare echipe artistice culturale şi de propagandă democratică la sate raportându-ne şi nouă data şi locul unde a avut loc sărbătoarea şi rezultatul obţinut. Totodată vi se reaminteşte obligaţia de a trimite din timp materialul de la Regiment şi Batalioane care să oglindească preocupările unităţii în funcţie de aceste sarcini.”12

Concluzii : Aşa se oglindea starea morală şi realităţile din Regimentul 15 Artilerie în neliniştita perioadă a anilor 1945-1946; ierarhia în armată părea să nu mai aibă nici o semnificaţie, fiind semnalate cazuri când subofiţeri ajungeau să se adreseze direct unor generali. Omniprezent şi împrumutat până în cele mai fidele aspecte era modelul Armatei Roşii. Propaganda urmărea să convingă atât personalul din armată cât şi populaţia civilă că evoluţia societăţii nu putea urmări decât o singură cale, cea a comunismului. Populaţia, în schimb, se confrunta în schimb cu problemele „normale” de după război: foamete, sărăcie, haos, degringoladă, manipulare, propagandă masivă, etc.

12 Ibidem, dosar 66, f. 118- 120

148

CONCEPTE ŞI METODE PROPAGANDISTICE ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Oana-Mihaela BURGHELEA

Maior (r) Gheorghe DIACONESCU

Niciodată până la începutul celui de-al doilea război mondial propaganda nu a avut un rol mai important decât cel utilizat prin metodele, mijloacele şi tehnicile pe care le-a folosit.

Cuvântul „propagandă“, aşa cum a fost folosit în ultimele secole, provine din denumirea Congregaţiei pentru Propagarea Credinţei (Congregatio de Propaganda Fide), o organizaţie a cardinalilor romano-catolici fondată în 16221.

Oliver Thomson2 propune în lucrarea sa dedicată istoriei propagandei o împărţire a acesteia în şapte categorii, în funcţie de obiectivele pentru care este folosită şi de natura emitentului: politică, religioasă, economică, morală (etică), socială, diplomatică, militară şi de tip diversionist. Autorul porneşte de la ideea că istoria umanităţii este paralelă cu istoria propagandei şi că fiecare moment al acestei istorii a cunoscut tendinţa structurii dominante de a determina, şi prin mijloace comunicaţionale, supunerea maselor. Fie că este vorba de impunerea unui sistem politic, a unei credinţe religioase sau a unei formule etice, dezvoltată în coduri morale sau de legi, sau de variante combinate ale acestora, toate s-au realizat prin tehnicile propagandei. Deşi considerată a fi fundamental legată de media şi, deci, de realităţile secolului al XX-lea, propaganda s-a dezvoltat în întreaga istorie a umanităţii ca fiind acea cale prin care liderul unui sistem impunea ascultarea supuşilor săi folosind informaţia şi imaginea, nu alte căi de constrângere.

Până să existe ziarele, televiziunile, radiourile şi cinematografele care să direcţioneze cetăţeanul, au existat templele, scribii, artiştii ambulanţi şi monumentele, monedele şi slujbele religioase, legendele şi miturile, ceremoniile şi tot cortegiul de ritualuri, şi, nu în ultimul rând, educaţia. Cea de-a doua conflagraţie mondială a secolului trecut a scos în evidenţă, pe lângă inovaţiile de ordin tehnic, şi folosirea unor „arme” cu efecte mai devastatoare decât cele convenţionale, atacul dimensiunii psihologice. În „folosul” acestor „arme” psihologice au venit scrisul, cuvântul şi imaginea, care, în anumite condiţii, erau mai ascuţite şi mai periculoase decât orice altă armă convenţională. De aici şi demonstrarea marii însemnătăţi pe care o poate avea cuvântul în desfăşurarea operaţiunilor militare, deoarece acesta era folosit cu precădere de către cei înregimentaţi în sectorul propagandistic.

Marele salt pe care l-a făcut propaganda ţine de apariţia mass-media şi a instituţiilor propagandei. Propaganda era orientată din vârful ierarhiei spre baza acesteia, scopul principal fiind menţinerea supuşilor într-o stare de acceptare a realităţilor şi, practic, justificarea – prin teze divine sau de altă natură – a inechităţii sociale. Puţinii emitenţi de idei aflaţi în afara curentului oficial erau uşor de anihilat, iar concepţiile lor ajungeau extrem de greu la urechile maselor. Organizarea sistematică a controlului informaţiei de către stat a apărut atunci când s-a constatat că opiniile contrare sistemului începeau să penetreze stratul opac de analfabetism şi de ignoranţă în care trăia marea parte a populaţiilor diverselor civilizaţii. Această organizare are două dimensiuni fundamentale: cenzura şi propaganda. Cenzura presupune suprimarea punctelor de vedere opuse celor admise de sistem, iar propaganda înseamnă promovarea punctelor de vedere admise de sistem (de emitent) cu scopul convingerii unui grup să adere la acestea3. Cenzura curăţă câmpul ideatic al unui grup şi creează spaţiul în care să se manifeste propaganda.

Când Hitler şi partidul său au venit la putere în Germania anului 1933, una dintre primele măsuri a fost interzicerea tuturor publicaţiilor comuniste şi socialiste, arestarea unui număr de câteva mii de oameni de presă sau cultură cu vederi antifasciste şi interzicerea prezenţei evreilor în orice formă de cultură. Au urmat deja bine cunoscutele ruguri culturale în care au fost arse toate lucrările considerate indezirabile de către regimul nazist şi a fost făcută publică o listă a autorilor şi a cărţilor care erau interzise pe teritoriul Germaniei.

Tot la începutul regimului, în 1933, Goebbels creează Camera Naţională de Cultură, al cărei scop era controlul şi cenzura tuturor formelor de activitate culturală. În acelaşi an, s-a hotărât retragerea de pe piaţă a tuturor aparatelor de radio care puteau recepţiona şi alte posturi decât cele germane.

În România, imediat după 6 martie 1945, guvernul Petru Groza a iniţiat primii paşi ai comunizării informaţiei şi ai cenzurării liberei exprimări. Şi regimul carlist, şi cel legionar, şi dictatura antonesciană au folosit din plin cenzura atât împotriva duşmanilor politici, cât şi din considerente de război, dar procesul realizat de puterea comunistă a fost fără precedent în România. Sub pretextul eliberării literaturii române de presiunea fascismului au fost interzise încă din 1945 lucrări de Mircea Eliade, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Radu Gyr, Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Mihail Manoilescu, această listă mărindu-se an de an, până când, în 1948, au fost epurate poeziile lui Vasile Alecsandri, basmele lui Petre Ispirescu şi lucrări ale lui Liviu Rebreanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihail Kogălniceanu sau Alexandru Vlahuţă4. Înfiinţată în iunie 1941, Secţia Propagandă din cadrul Marelui Stat Major, împreună cu Ministerul Propagandei Naţionale, au desfăşurat activităţi specifice, care au vizat două aspecte: operaţiuni informativ-propagandistice în Basarabia şi nordul Bucovinei (teritorii pierdute în 1940) şi pregătirea morală a trupelor. Pentru ca punctele vizate să aibă sorţi de izbândă, încă de la început, era nevoie de formarea unui scut psihologic al populaţiei şi al armatei române. Pentru aceasta statul român, prin conducătorii săi, a trebuit să iniţieze şi să desfăşoare ample operaţiuni

1 Bogdan Teodorescu, Dorina Guţu, Eadu Enache, Marketing politic şi electoral, Ed. SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2005, p.5 2 ibidem 3 3 Bogdan Teodorescu, Dorina Guţu, Eadu Enache, op. cit, p. 8 4 ibidem

149

propagandistice necesare în condiţiile războiului, atât pentru spaţiul intern/extern, cât, mai ales, pentru nevoile frontului. Marele Stat Major, prin Secţia Propagandă, a căutat să asigure stabilitatea morală a trupelor aflate deja pe front, dar şi a celor ce urmau să fie trimişi pe front. Rolul Secţiei Propagandă era acela de a conduce, coordona şi organiza atât propaganda, cât şi contrapropaganda, în cadrul armatei române. Ca mijloace de propagandă şi contrapropagandă, toate unităţile româneşti aveau la dispoziţie mai multe metode primite de la eşaloanele superioare prin grija Secţiei Propagandă. Acestea constau în broşuri cu caracter educativ, manifeste, materiale patriotice, ziare, emisiuni radiofonice, filme documentare etc.

Activitatea desfăşurată de propaganda românească, prin toate mijloacele pe timpul campaniei din Est a avut un rol bine determinat în cadrul efortului general de luptă.

Încă din data de 17 septembrie 1940 generalul Ion Antonescu a elaborat mai multe directive în domeniul propagandei care apoi au fost detaliate în şedinţa Consiliului de Miniştri din 21 septembrie 1940. În cadrul acestor directive se făcea specificaţia că trebuia să existe o acţiune coerentă a tuturor canalelor de propagandă şi comunicare în masă în scopul susţinerii unei campanii naţional-patriotice, prin care se urmărea unirea tuturor românilor în faţa pericolelor ce ameninţau ţara şi combaterea acţiunilor subversive îndreptate împotriva României5. Responsabilităţile privind organizarea şi desfăşurarea propagandei reveneau pentru armata română în primul rând Marelui Stat Major. Secţia Propagandă din Marele Stat Major era organul cu desfăşurarea propagandei, aceasta având misiunea de a organiza activităţi, atât în ţară, cât şi în străinătate, de a cunoaşte în fiecare moment starea de spirit a armatei.

Agravarea situaţiei internaţionale în a doua jumătate a anului 1939 a afectat serios şi ţara noastră. Pactul Ribbentrop-Molotov a fost primit la Bucureşti cu foarte mare nelinişte, iar la 1 septembrie 1939, când a izbucnit războiul, România s-a declarat neutră. Asasinarea primului ministru Armand Călinescu de către legionari, la 21 septembrie 1939, a complicat şi mai mult lucrurile. Carol al II-lea a ordonat o represiune sângeroasa a mişcării legionare. După înfrângerea rapidă a Poloniei, succesele militare ale Germaniei au continuat şi în prima jumătate a anului 1940. Capitularea Franţei în vara anului 1940 a dus la prăbuşirea sistemului de alianţe externe ale României. Situaţia s-a agravat, deoarece Stalin s-a hotărât să pună imediat în aplicare planul de anexări teritoriale pe seama statelor învecinate. Ungaria şi Bulgaria, apropiindu-se mai devreme de Germania, sperau să obţină şi ele modificările teritoriale pentru care făcuseră multă propagandă.

În primăvara anului 1941 România a refuzat să participe la agresiunea nazistă contra Iugoslaviei şi Greciei. La finele lui 1941 şi începutul anului următor a intervenit starea de război cu Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi aliaţii lor, pe fondul participării tot mai intense a ţării noastre la Războiul din Răsărit. România lua parte la război pentru a obţine eliberarea teritoriilor româneşti ocupate în 1940 de către sovietici. Propaganda militară în cadrul Secţiei se încerca să fie executată conform instrucţiunilor şi ordinelor elaborate în acest sens. Astfel, pe data de 8 noiembrie 1941 Şeful Secţiei Propagandă, colonelul Constantin Brătescu, emitea un ordin în care îşi exprima nemulţumirea faţă de activitatea depusă de o parte din personalul Secţie încadraţi ca reporteri de presă, fotografi, pictori, desenatori. Propaganda desfăşurată cu ajutorul presei scrise militare a fost dublată de către propaganda desfăşurată în spatele frontului, susţinută la rândul ei de presa cotidiană ce apărea la Bucureşti şi în provincie. Astfel, o primă idee pe care am dori să o remarcăm, se referă la faptul că propaganda militară românească nu a fost decât un element constructiv al sistemului propagandistic naţional. Desigur, în condiţiile în care România a devenit parte activă a operaţiunilor celui de-al doilea război mondial, rolul propagandei a crescut odată cu greutatea destinului asumat. Un al doilea aspect ce trebuie subliniat este faptul că, în perioada regimului antonescian, propaganda a beneficiat la maxim de atmosfera existentă în ţară şi în afara ei. Datorită legăturilor sale cu regimul legionar, propaganda antonesciană a adoptat în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941 ideile legionare şi, respectiv, pe cele naziste şi fasciste din Europa de Vest. Numărul relativ însemnat de personalităţi ale vremii, mai mult sau mai puţin cunoscute opiniei publice, dornic să participe pe front în diverse activităţi propagandistice, ne arată că, atât prin temele emise, cât şi prin modul de prezentare, propaganda militară românească şi-a atins scopul, acela de mobilizare patriotică a societăţii româneşti a anilor ’40. Studiile asupra propagandei consolidează, de fiecare dată, ideea că propaganda este o formă de comunicare persuasivă, care recurge la simboluri scrise, vorbite, picturale sau muzicale pentru a deveni accesibilă şi atrăgătoare pentru public. În acest sens, se fac discuţii între „raţio-propaganda” (bazată pe persuasiune şi raţiune, de care se folosesc partidele politice din ţările democratice) şi „senso-propaganda” (propaganda iraţională care procedează prin sugestie şi prin angajarea pluralismului instinctuale)6. Aşadar, propaganda a funcţionat şi înainte de apariţia media şi funcţionează şi în societăţile deschise, în democraţiile consolidate, în care sunt garantate libertăţile de exprimare. Fără îndoială însă că totalitarismul secolului al XX-lea este locul în care propaganda a fost folosită cu maximă intensitate.

5 Călin Hentea, Propaganda fără frontiere, Editura Nemira, Bucureşti, 2002, p.235 6 *** Paradigme sociologice ale comunicării – Universitatea din Bucureşti, Centrul de Studii Media şi Noi Tehnologii ale Comunicării- coordonator prof. univ. dr. Ioan Drăgan, ed. Tritonic, 2002, p. 93-94

150

OFIŢERI ACTIVI ARGEŞENI ŞI MUSCELENI MORŢI, RĂNIŢI, ACCIDENTAŢI ŞI DISPĂRUŢI ÎN TIMPUL SERVICIULUI MILITAR ŞI, MAI ALES, ÎN RĂZBOAIELE DIN SECOLELE XIX – XX

Prof. univ. dr. Vasile NOVAC

INFANTERIE

Arhivele Militare Istorice Române “general Radu Rosetti” din Piteşti păstrează, între altele şi evidenţa

ofiţerilor activi ai Armatei Române, născuţi în secolul al XIX-lea şi-n primele două decenii ale veacului trecut, care au participat la războaiele purtate de români în secolele XIX – XX. Vom face o scurtă prezentare a celor care au servit, în primul rând, în arma Infanteriei şi care au fost victimele acestor conflagraţii. Este vorba de: morţi, răniţi, accidentaţi şi dispăruţi.

După grade, la Infanterie, avem de-a face cu: 5 colonei, 9 locotenent-colonei, 13 maiori, 16 căpitani, 15 locotenenţi şi 11 sublocotenenţi. Unii intre ei nici nu apucaseră să se căsătorească, alţii au lăsat în urma lor copii neajutoraţi şi soţii neconsolate.

Din nefericire, din cei 69 ofiţeri activi cei mai mulţi au fost morţii – 49, urmaţi de răniţi – 13, de patru morţi accidentaţi ş de trei dispăruţi. Este vorba doar de dispăruţii pentru totdeauna, deoarece mai mulţi au fost daţi dispăruţi şi au venit mai târziu, ori la terminarea războiului ori cu Divizia “Tudor Vladimirescu”.

Ca provenienţă, cei mai mulţi erau născuţi în comunele rurale din acea epocă – 38, iar în oraşe restul: 16 în Câmpulung Muscel, 14 în Piteşti şi unul în Curtea de Argeş. Profesia părinţilor nu este trecută decât în cazul când erau fii de preoţi şi în trei cazuri s-a mai precizat doar că tată era militar, fără a preciza gradul, o dată proprietar şi altă dată colonel.

Majoritatea au fost victimele războaielor, dar au fost şi multe cazuri când moartea ori infirmitatea s-a datorat greutăăţilor provocate de serviciul militar.

Vom preciza domiciliul părinţilor numai în cazul când nu corespunde cu locul naşterii ofiţerului. Lista care urmează este dată în ordinea în care sunt trecuţi în cele 21 de registre ale ofiţerilor activi de

infanterie. GHEORGHIU T. MARIN, născut la 5 august 1901, în Piteşti judeţul Argeş, fiul lui Tudor şi al Sevastei;

căsătorit cu Alexandrina Vasilescu, la 1 noiembrie 1933. Soldat voluntar – 1821, elev al Şcolii Militare de Infanterie nr. 2 – 1925, sublocotenent – 1927, locotenent –

1941. Dispărut pe câmpul de luptă1. GHEORGHE V. STAN, născut la 20 martie 1905, în comuna Bradul de Sus judeţul Argeş, fiul lui Voicu şi

al Stancăi; căsătorit cu Maria Sorescu, la 1 decembrie 1915. Elev al Şcolii Militare de Infanterie nr. 2 – 1926, sublocotenent – 1928, locotenent – 1932, căpitan – 1938. Dispărut pe front, la 2 februarie 19432. VĂLCESCU V. IOAN, născut la 7 iulie 1830, în Piteşti, fiul lui Vasile şi al Ioanei, decedaţi; însurat, la 15

februarie 1859, la Odobeşti, cu Maria Dobrişoiu. Sergent – 1830, subsecretar . 1 mai 1855, secretar – 12 octombrie 1859, locoteenent – 10 noiembrie 1868,

căpitan – 1 aprilie 1874. 1 februarie 1880 - trecut în poziţie de rezervă, “pentru infirmităţi incurabile din timpul Campaniei din 1877-

1878”. Decoraţii: ”Serviciul Onorific de Argint” pentru 18 ani serviţi în Armată. Medalia “Virtutea Militară” “pentru curajul şi serviciul făcut în luptele succedate în zilele de 27, 30, 31 august

şi 2 septembrie”. “Serviciul Onorific de Aur” pentru 25 de ani în serviciul militar – 1878. Ordinul “Steaua României” în grad de cavaler – 30 octombrie 1877. “Crucea Trecerii Dunării”. “Apărătorii Independenţii”3. ZLATIANU H. CONSTANTIN, născut la 20 aprilie 1874, în Miceşti, plasa Râurile judeţul Muscel, fiul lui

Hristudor Zlatian şi al Elenei, domiciliaţi în Câmpulung; însurat, la Craiova, cu Elisabeta V. Zăvoianu, cu care a avut un copil: Cristea Marcel Emil Constantin, născut la 11 august 1908.

Soldat – 27 noiembrie 1893, brigadier – 1 mai 1894, sergent – 1 decembrie 1894, sergent major – 22 decembrie 1894, sergent adjutant – 16 iunie 1895, elev – 15 octombrie 1896 – sublocotenent – 11 iulie 1899, locotenent – 10 mai 1904, căpitan – 3 octombrie 1909 şi maior – 1 noiembrie 1916.

“Încetat din viaţă pe câmpul de luptă, cu ocazia luptelor ce au avut loc, la Cireşu şi Mesteacăn judeţul Muscel, pe când Regimentul se retrăgea de pe Frontul de la Pravăţ”.

1 Arhivele Militare Istorice Române “General Radu Rosetti” Piteşti, fond Regiestrul Central Ofiţeri Activi Infanterie, vol. XV, f. 162. 2 Ibidem, f. 264. 3 . Idem, vol II, f. 1880.

151

Decoraţii: “Răsplata Muncii” clasa II-a – 1906. Medalia Jubiliară “Carol I”- 19064. IORGULESCU I. ION, născut la 23 martie 1861, în Mahalaua Olari din Câmpulung Muscel, fiul preotului

Ion şi al Paraschivei; însurat, la 6 iunie 1897, cu Elena Săulescu, decedată la 9 aprilie 1909, recăsătorit, la 11 octombrie 1909, cu Elena T. Vera.

Soldat – 2 mai 1883, caporal – 2 noiembrie 1883, sergent – 8 aprilie 1884, sublocotenent – 1 august 1888, locotenent – 8 aprilie 1892, căpitan – 28 noiembrie 1898, maior în rezervă – 28 noiembrie 1915, locotenent-colonel - 1 noiembrie 1917, colonel în retragere – 1919.

La 31 mai 1919, trecut în retragere “pentru infirmităţi incurabile căpătat în timpul şi din cauza războiului”. Decoraţii: Medalia Jubiliară “Carol I” – 1906. “Semnul Onorific de Aur” pentru 25 de ani în serviciul militar şi Ordinul “Coroana României” clasa V-a în grad de cavaler – 19095. POPESCU T. IOAN, născut la 21 mai 1868, în comuna Păduroiu plasa Piteşti judeţul Argeş, fiul preotului

Tănase şi al Ioanei. Soldat voluntar – 12 martie 1886, caporal – 1 octombrie 1886, sergent – 1 aprilie 1887, sublocotenent – 16

octombrie 1891, locotenent – 8 aprilie 1895, căpitan – 10 mai 1903, maior – 1 mai 1913, locotenent-colonel – 15 august 1916.

Mort în Războiul 1916 – 1918. A beneficiat de două medalii: “Medalia Jubiliară “Carol I” – 1906 şi “Semnul Onorific de Aur” – 19116. POPSCU P. ION, născut la 14 iulie 1876, în comuna Ioneşti plasa Cotmeana-Găleşeşti judeţul Argeş, fiul

preotului Pavel Constantinescu şi al Samfirii, domiciliaţi în Răscăeţi – Argeş; însurat, la 4 decembrie 1905, cu Florica Al. Râmniceanu; copii: Aglaia, născută în decembrie 1906 şi Alexandru, născut la 1 august 1908.

Elev – 1896, sublocotenent – 1898, locotenent – 1902 şi căpitan – 1909. “Încetat din viaţă, în luptele din comuna Tâncăbeşti judţul Ilfov – 23 noiembrie 1916”. A beneficiat doar d Medalia Jubiliară “Carol I” – 19067. RADOVICI F. CONSTANTIN, născut la 16 aprilie 1875, în Piteşti, fiul lui Fotache Radovici (+) şi al Polini;

însurat la 16 ianuarie 1900, cu Alexandrina Rădulescu. Soldat – 1892, caporal – 1893, sergent – 1893, elev – 1896, sublocotenent – 1899, locotenent rezervă – 1914,

căpitan rezervă – 1918. Trecut în retragere “pentru infirmităţi incurabile căpătate în război” – 19198. GHERMĂNESCU GH. IOAN, născut la 25 septembrie 1875, în comuna Voileni (de fapt Văleni) plasa

Podgoria judeţul Muscel, fiul lui Gheorghe Ghermănescu (+) şi al Frusini (+); însurat în ianuarie 1904, cu Ecaterina Micescu; copii: Ecaterina, născută la 20 mai 1906 şi moartă la 25 decembrie 1906, Corneliu – Ionel, născut la 28 octombrie 1904 şi Margareta, născută la 29 aprilie 1908.

Soldat – 1904, caporal – 1894, sergent – 1895, sergent major – 1896, elev – 1897, sublocotenent 1899, locotenent – 1906, căpitan – 1911 şi maior – 1916.

12 octombrie 1916, “şters din controale, fiind încetat din viaţă, în urma rănilor căpătate pe câmpul de luptă de la Muntele Mormântul”.

A primit doar Medalia Jubiliară “Carol I” – 19069. ISBĂŞESCU B. OCTAVIAN, născut la 1 ianuarie 1885, în comuna Poenărei plasa Argeşel, judeţul Muscel,

fiul lui Bucur Isbăşescu şi al Elenei. Elev – 1903, sublocotenent – 1905, locotenent – 1909, căpitan – 1913. “26 noiembrie 1916 – mort în lupta de la Inoteşti – Prahova şi înmormântat la Mizil”. A beneficiat doar de Medalia Jubiliară “Carol I – 190610. POPP AL. NICOLAE, născut la 4 noiembrie 1884, în Piteşti, fiul lui Alexandru Popp şi al Mariei. Elev – 1904, sublocotenent – 1906, locotenent – 1910. “Încetat din viaţă, la 2 septembrie 1916, în luptele din împrejurimile Braşovului, lovit de glonte”, în cadrul

4 . Ibidem, f. 1981. 5 . Idem, vol. III, f. 1444. 6 . Idem, vol. VI, f. 1389. 7 . Ibidem, f. 1444. 8 . Ibidm, f. 1567. 9 . Idem, vol. V, f. 804. 10 . Idem, vol. VII, f. 5.

152

Regimentului 45 Infanterie. A primit Medalia Jubiliară “Carol I” – 190611. BĂLĂCEANU I. GHEORGHE, născut la 29 martie 1895, în comuna Măţău judeţul Muscel, fiul lui Ioan (+)

şi al Ilincăi. Elev – 1907, sublocotenent – 1909, locotenent – 1912. “26 octombrie 1916 – încetat din viaţă pe câmpul de luptă de la Bran, ucis prin armă de foc”12. ŞTEFĂNESCU N. STELIAN, născut la 3 septembrie 1891, în Piteşti, fiul lui Nicolae şi al Evdochiei. Elev – 1910, sublocotenent – 1912, locotenent – 1915. “Încetat din viaţă la Spitalul de Evacuare, la 22 septembrie 1916”.13 POPESCU GR. IOAN, născut la 29 februarie 1892, în Piteşti, fiul lui Grigore şi al Paraschivei (+); căsătorit cu

Zoe Nedelcu, în Bucureşti, la 30 noiembrie 1925. Elev – 1911, sublocotenent – 1913, locotenent – 1916, căpitan – 1917, maior – 1923. 30 septembrie 1918 – trecut în retragere pentru infirmităţi incurabile “căpătate în serviciul militar în război”14. BALONEANU I. DUMITRU, născut la 26 octombrie 1893, în Câmpulung Muscel, fiul lui Ioan şi al Elenei. Elev – 19111, sublocotenent – 1913, locotenent – 1916. “19 septembrie 1916 – mort în lupta de la satul Baranikut”15. SION AL. ALEXANDRU, născut la 6 septembrie 1892, în Piteşti, fiul lui Alexandru şi al Mariei, domiciliaţi

în Bacău. Elev – 1911, sublocotenent – 1913, locotenent – 1916. “30 iulie 1917 – încetat din viaţă în luptele de la Dealul Cireşoaia”16. ARSENESCU M. GHEORGHE, născut la 10 noiembrie 1890, în comuna Cocu judeţul Argeş, fiul lui Marin şi

al Elenei. Elev – 1811, sublocotenent – 1913, locotenent – 1916. “13 noiembrie 1916 – mort în luptele de la Gămiciu”17. ŞIMIAN I. PETRE, născut la 26 mai 1893, în Câmpulung Muscel, fiul lui Ioan şi al Mariei; căsătorit cu

Aritina Oţelescu, la 3 aprilie 1919; copii: Patricia. Elev – 1912, sublocotenent – 1914, locotenent – 1916, căpitan – 1917, maior – 1926, locotenent-colonel –

1934. “6 august 1942 – mort în Spitalul Militar Cernăuţi”. A beneficiat de “Semnul Onorific de Aur” – în anul 193518. ONCIOIU R. IOAN, născut la 8 octombrie 1894, în comuna Micloşani judeţul Muscel, fiul lui Radu şi al

Mariei. Soldat – 1905, caporal – 1906, sergent – 1907, plutonier – 1910, plutonier major – 1913, sublocotenent –

1915, locotenent – 1916. “15 iulie 1917 – mort pe câmpul de luptă, la satul Colacu judeţul Putna”19. IONIŢĂ T. CONSTANTIN, născut la 13 martie 1877, în comuna Bradu-Geamăna judeţul Argeş, fiul lui

Tudor şi al Radei; căsătorit cu Alexandra C. Achim, la 16 februarie 1914, în Piteşti. Soldat – 1908, caporal – 1909, sergent – 1909, sergent major – 1909, plutonier – 1911, sublocotenent – 1915. “20 octombrie 1916 – mort în luptele de la Bratocea, lovit de şrapnel, conform documentelor Regimentului 30

Infanterie”20. ANDREESCU T. IOAN, născut la 15 martie 1892, în comuna Retevoeşti judeţul Muscel, fiul lui Toma şi al

Ecaterinei. Elev – 1913, sublocotenent – 1916. La 6 octombrie 1916, a murit pe câmpul de luptă, la Tabla Buţii, sub faldurile Regimentului “Radu Negru” nr.

2821.

11 . Ibidem, f. 56. 12 . Idem, vol. VIII, f. 35. 13 . Ibidem, f. 307. 14 . Ibidem, f. 361.

15 . Ibidem, f. 411. 16 . Ibidem, f. 453. 17 . Idem, vol. IX, f. 5. 18 . Ibidem, f. 208. 19 . Ibidem, f. 236 20 . Ibidem, f. 244. 21 . Ibidem, f. 303.

153

SACHELARIE N. VISARION, născut la 15 octombrie 1893, în comuna Goleştii Badii judeţul Muscel, fiul

preotului Nicola şi al Aristinei, domiciliaţi în Târgul Cârcinov. Elev – 1913, sublocotenent – 1915, locotenent – 1917. 29 octombrie 1917 – mort în Spitalul Mobil din comuna Popeşti judeţul Putna, “având plăci multiple şi

profunde, prin sfărâmături de grenadă ale feţii şi hemitoracelui stâng, escaraţii ale braţului stâng”22. POŢÂNCU N. NICOLAE, născut la 28 noiembrie 1892, în comuna Rucăr judeţul Muscel, fiul lui Nicolae şi

al Stancăi. Elev – 1913, sublocotenent – 1915, locotenent – 1918. “1 iulie 1919 – încetat din viaţă în luptele de la Szabales contra bolşevicilor unguri”23. IACOB I. ION, născut la 12 ianuarie 1892, în Piteşti, fiul lui Iacob Ion şi al Paraschivei. Elev – 1913, sublocotenent – 1915. “2 octombrie 1916 –încetat din viaţă în Spitalul Mobil din Sinaia al Corpului 2 Armată”24. IONESCU I. MIHAI, născut la 17 ianuarie 1896, în comuna Costeşti judeţul Argeş, fiul lui Ioan (+) şi al

Filofteii. Elev – 1914, sublocotenent – 1916. “A încetat din viaţă, la 16 septembrie 1916, în luptele de la Boldvhgarsi”25. CRISTESCU I. PETRE, născut la 28 iunie 1897, în Câmpulung Muscel, fiul lui Ioan şi al Elisabetei; căsătorit

cu Elena Nichiforovici, la 27 noiembrie 1921. Elev – 1914, sublocotenent – 1916, locotenent – 1917, căpitan – 1920, maior – 1932, locotenent-colonel –

1938, colonel – 1942. “Trecut în retragere pentru invaliditate dobândită în timpul serviciului şi din cauza serviciului în timp de

război, fiind accidentat de război cu procentaj de 100% - 1946”26. RĂDULSCU GR. GRIGORE, născut la 17 aprilie 1896, în Piteşti, fiul lui Grigore şi al Eufrosinei. Elev – 1914, sublocotenent – 1916. “Dispărut în Războiul 1916 – 1918”27. DIACONESCU C. AUREL, născut la 12 mai 1896, în comuna Văleni judeţul Muscel, fiul preotului C.

Diaconescu şi al Elisabetei, domiciliaţi în Bucureşti. Elev – 1816, sublocotenent – 1916. 30 septembrie 1916 – încetat din viaţă pe câmpul de luptă de la Predeal, “lovit de glonţ duşman”28. LUCA I. IOSIF, născut la 6 aprilie 1896, în Câmpulung Muscel, fiul lui Iosef şi al Stancăi. Elev – 1914, sublocotenent – 1916. Mort în luptele de la Perşani, în noiembrie 191629. NICULESCU AL. GHEORGHE, născut la 7 noiembrie 1892, în comuna Băjeşti judeţul Muscel, fiul preotului

Alexandru Niculescu şi al Andreii. Soldat – 1914, elev – 1915, sublocotenent – 1916. Mort în Războiul 1916 – 191830. GHERMĂNESCU F. FLORIAN, născut la 19 iunie 1894, în Câmpulung Muscel, fiul lui Florian şi al Elenei. Soldat – 1913, elev – 1915, sublocotenent – 1916. 4 iunie 1917 – mort în Spitalul de Contagioşi din comuna Oprişani31. PREOŢESCU P. GHEORGHE, născut în anul 1890, în comuna Teşlui judeţul Argeş, fiul lui Paul şi al Elenei. Elev – 1912, sublocotenent – 1914, locotenent – 1916. 29 mai 1917 – “încetat din viaţă în apa râului Putna, în dreptul satului Bârseşti, fiind luat prizonier şi fugind

din lagăr, s-a înecat în Putna”32.

22 . Ibidem, f. 421. 23 . Ibidem, f. 423. 24 . Ibidem, f. 503. 25 . Idem, vol. X, f. 123. 26 . Ibidem, f, 171. 27 . Ibidem, f. 192. 28 . Ibidem, f. 199. 29 . Ibidem, f. 367. 30 . Ibidem, f. 396. 31 . Idem, vol. XI, f. 105. 32 . Ibidem, f. 202.

154

DUMITRESCU I. DANIEL, născut la 10 octombrie 1898, în comuna Rucăr judeţul Muscel, fiul lui Ioan şi al Paraschivei, domiciliaţi în Târgovişte.

Elev – 1916, sublocotenent – 1917. 17 iulie 1917 – “încetat din viaţă pe câmpul de luptă de pe Dealul Drimi Topeşti din cauza rănilor provocate

de glonţ de mitralieră”33. FILIPESCU N. GHEORGHE, născut la 9 martie 1896, în comuna Colibaşi judeţul Muscel, fiul lui N.

Filipescu şi al Elenei; căsătorit cu Zoe N. Negoescu, la 9 decembrie 1922. Elev – 1916, sublocotenent – 1017, locotenent – 1922, căpitan – 1928, maior post-mortem – 1941. 3 septembrie 1941- mort în luptele de la Freidenthal, Cota 82. Medalia – “Semnul Onorific de Aur”34. IVAN D. FLOREA, născut la 25 august 1896, în comuna Hinţeşti judeţul Argeş, fiul lui Dumitru şi al

Nastasiei, domiciliaţi în Piteşti. Elev – 1916, sublocotenent – 1917, locotenent – 1919, căpitan – 1926, maior – 1936, locotenent-colonel post-

mortem – 1941. “30 august 1941 – încetat din viaţă în timpul atacului asupra şanţului anticar comuna Cocarjani – Ucraina,

fiind lovit d un glonţ în piept”. În anul 1938, a beneficiat de “Semnul Onorific de Aur”35. MOLOIU AL. ION, născut la 20 noiembrie 1899, în Câmpulung Muscel, fiul lui Alexandru şi al Mariei. Elev – 1918, sublocotenent – 1920, locotenent – 1924, căpitan – 1932, maior – 1939, locotenent-colonel

post-mortem – 1942.

8 iulie 1941 – încetat din viaţă în Spitalul Mixt Bârlad, “căzut pe câmpul de onoare”36. PĂCURARU N. CONSTANTIN, născut la 19 octombrie 1900, în Piteşti, fiul lui Nicolae şi al Arghirei;

căsătorit cu Maria Botoş, la 30 ianuarie 1927, în Craiova. Elev – 1918, sublocotenent – 1920, locotenent – 1924, căpitan – 1933, maior post-mortem – 1942. 15 octombrie 1942 – “mort în luptele de la Cota 220 sud-est satul Kalmikovski, rănit prin glonţ mortal”37. POŞOIU Gh. Gheorghe, născut la 28 iulie 1899, în Câmpulung Muscel, fiul lui Gheorghe şi al Zoii. Elev – 1918, sublocotenent – 1920, locotenent – 1924, căpitan – 1932, maior – 1939, locotenent-colonel post-

mortem – 1941. 12 septembrie 1941 – mort la Cota 63,09 Dalnic38. POPP I. NICOLAE, născut la 27 octombrie 1898, în Câmpulung Muscel, fiul lui Ion şi al Rafirei; căsătorit cu

Florica Coman, la 16 octombrie 1923, divorţat în anul 1934 şi recăsătorit cu Valentina Sidăreanu, la 22 iunie 1939. Soldat – 1917, caporal – 1917, sergent – 1917, plutonier – 1918, sublocotenent rezervă – 1918, locotenent

activ – 1923, căpitan – 1929, maior – 1939, locotenent-colonel post-mortem – 1941. “9 octombrie 1941 – mort”39. GAVRILESCU GH. EUGENIE, născut la 6 iunie 1893, în Câmpulung Muscel, fiul lui Gheorghe şi al

Sevastei, căsătorit cu Zoe I. Marinescu, la 6 mai 1921, în Câmpulung. Elev sergent – 1913, sublocotenent rezervă – 1914, locotenent – 1916, căpitan – 1917, căpitan activ – 1923,

maior – 1926, locotenent-colonel – 1936, colonel – 1942. 18 iulie 1944 – “Trecut în retragere pentru infirmităţi contractate în timpul şi din cauza războiului, fiind clasa

accidentat de război cu procentaj de 100%40. BUHOCEANU I. EUGEN, născut la 25 februarie 1901, în comuna Costeşti judeţul Argeş, fiul lui Ioan şi al

Anei; însurat cu Ela Keminger, la 19 aprilie 1928, în Bucureşti. Elev – 1920, sublocotenent – 1922, locotenent – 1926, căpitan – 1934, maior – 1939, locotenent-colonel –

1944, colonel retragere – 1948. “Trecut în retragere pentru boală, provenită în timpul şi din cauza serviciului”41. CRUDU C. IOAN, născut la 9 iunie 1900, în Piteşti, fiul lui Constantin şi al Elenei. Elev – 1920, sublocotenent – 1922, locotenent – 1926, căpitan – 1934, maior – 1941, locotenent-colonel post-

mortem – 1941.

33 . Ibidem, f. 359. 34 . Idem, vol. XII, f. 116. 35 . Ibidem, f. 186. 36 . Idem, vol. XIV, f. 54. 37 . Idem, vol. XV, f. 68. 38 . Ibidem, f. 118. 39 . Ibidem, f. 506. 40 . Idem, vol. XVI, f. 283. 41 . Idem, vol, XIII, f. 340

155

Mort, la 3 septembrie 194142. VASILESCU N. AURELIAN, născut la 22 martie 1898, în comuna Valea Popii judeţul Muscel, fiul lui

Nicolae şi al Filofteii; căsătorit cu Olga Vlad, la 9 februarie 1939. Elev – 1920, sublocotenent – 1922, locotenent – 1926, căpitan – 1935, maior post mortem – 1941. 25 septembrie 1941 – “mort în luptele de la Malaja-Belosjovca în Ucraina, conform adresi Batalionului XVI

Vânători Munte”43. TOPOLOGEANU N. GHEORGHE, născut la 5 mai 1900, în comuna Tigveni judeţul Argeş, fiul lui Nicolae şi

al Mariei (+). Elev – 1920, sublocotenent – 1922, locotenent – 1926, căpitan – 1935, maior – 1939, locotenent-colonel post-

mortem – 1944. 30 septembrie 1944 – “mort în luptele pentru cucerirea satului Urea judeţul Turda”44. IANCULSCU I. IOAN, născut la 9 ianuarie 1902, în Câmpulung Muscel, fiul lui Ioan şi al Evdochiei;

căsătorit cu Anca Dumitriu, la 26 ianuarie 1933. Elev – 1920, sublocotenent – 1922, locotenent – 1926, căpitan – 1936, maior – post-mortem – 18 ianuarie

1942. 18 ianuarie 1942 – “mort pe câmpul de luptă, cu ocazia atacului de la Taritas-Suduc – Crimeea”45. SĂNDESCU M. CLMENT, născut la 29 ianuarie 1901, în Câmpulung Muscel, fiul lui Mihail şi al Paulinei;

căsătorit cu Silvia Popovici, la 28 noiembrie 1926, în Râmnicu Vâlcea. Elev – 1921, sublocotenent – 1923, locotenent – 1927, căpitan – 1937, maior post-mortem – 1942. 24 februarie 1942 – “mort în atacul de la Mihailovca”46. PODOLEANU GH. ILIE, născut la 16 mai 1898, în comuna Teiu judeţul Argeş, fiul lui Gheorghe (+) şi al

Ioanei; căsătorit cu Marioara Constantinescu, la 29 ianuarie 1928, în Piteşti; copii: Mircea, născut la 5 noiembrie 1930 şi Maria, născută la 13 decembrie 1928.

Elev – 1920, sublocotenent – 1922, locotenent – 1927, căpitan – 1937. 19 septembrie 1943 – “mort în Sanatoriul “Elena Eraclide”47. MANEA GH. GHEORGHE, născut la 7 mai 1901, în comuna Ciulniţa judeţul Muscel, fiul lui Gheorghe şi al

Mariei; căsătorit cu Maria A. Nicolau, la 29 octombrie 1933; copii: Marta Ileana Rodica, născută la 19 ianuarie 1936. Elev – 1922, sublocotenent – 1924, locotenent – 1928, căpitan – 1937, maior post-mortem 1942. 12 august 1942 – “mort în timpul atacului de la Cota 134 din Sectorul Gara Kampinsky, fiind lovit de glonţ în

inimă”48. ŞTEFĂNESCU I. SEVER, născut la 7 aprilie 1903, în comuna Nămăeşti judeţul Muscel, fiul lui Ioan şi al

Anastasiei; căsătorit cu Aurelia Burcuş, la 15 august 1927; copii: Georgeta Aurelia, născută la 25 aprilie 1934. Elev – 1923, sublocotenent – 1925, locotenent – 1929, căpitan – 1938. 7 iulie 1941 – “încetat din viaţă în luptele de la Dealul Frasin şi Bujor judeţul Lăpuşna”49. ŢICĂLOIIU D. ZAHIU, născut la 25 martie 1896, în Câmpulung Muscel, fiul lui D. Ţicăloiu şi al Floarei. Soldat – 1916, caporal – 1917, sergent – 1918, plutonier – 1918, sublocotenent rezervă – 1919, sublocotenent

activ – 1927, locotenent – 1932, locotenent retragere – 1932. “Trecut în retragere pentru infirmităţi contractate în timpul şi din cauza serviciului”50. ROTARU N. GHEORGHE, născut la 9 februarie 1906, în comuna Muşăteşti judeţul Argeş, fiul lui Nicolae şi

al Elisabetei; căsătorit cu Elena Păturică, la 25 iulie 1935. Elev – 1927, sublocotenent – 1929, locotenent – 1934, căpitan - 1939. 9 iulie 1943 – “mort în Spitalul Militar “Regine Elisabeta”, în urma rănilor căpătate cu ocazia explozii unei

grenade, în timp ce executa o tragere de demonstrare pe front”51. IONESCU E. TEODOR, născut la 8 februarie 1908, în comuna Păcioriu judeţul Muscel, fiul Elisabetei,

domiciliată în Lereşti Muscel; căsătorit cu Margareta Sandu, la 10 decembrie 1941. Elev – 1928, sublocotenent – 1930, locotenent – 1934, căpitan – 1940, maior – 1943, locotenent-colonel –

42 . Ibidem, f. 471. 43 . Ibidem, f. 486. 44 . Ibidem, f. 487. 45 . Idem, vol. XIV, f. 8. 46 . Ibidem, f. 186. 47 . Ibidem, f. 228. 48 .Ibidem, f. 347. 49 . Ibidem, f. 493. 50 . Idem, vol. XV, f. 60. 51 . Idem, vol. XVI, f. 387.

156

1947. Trecut în retragere pentru boală preexistentă şi agravată de război – 1 noiembrie 1947”52. FLOAREA I. FLOREA, născut la 28 iulie 1905, în comuna Moşoaia judeţul Argeş, fiul lui Ioan şi al Stanei;

căsătorit cu Elena Rădulescu, la 8 iulie 1938; copii: Desideriu Augustin, născut la 1 iunie 1939. Elev – 1928, sublocotenent – 1930, locotenent – 1934, căpitan – 1943. 28 mai 1945 – “mort în urma unui accident de cale ferată”53. CHIŢESCU I. NICOLAE, născut la 11 octombrie 1908, în comuna Glâmbocel judeţul Muscl, fiul lui Ioan şi

al Aristiei. Elev – 1929, sublocotenent – 1931 – locotenent – 1937, căpitan – 1941. 3 octombrie 1944 – “mort în Spitalul Z. V. nr. 285 Alba Iulia, rănit grav în picior, mână şi piept, pe front, în

luptele de la Rădăşeni judeţul Turda”54. NICULESCU D. SEVER PAUL, născut la 6 mai 1910, în Piteşti, fiul lui Dumitru şi al Profirei. Elev – 1929, sublocotenent – 1931, locotenent – 1936, căpitan – 1940, maior post-mortem – 1941. 1 iulie 1941 – “mort în atacul de la Honicovski – Ucraina, fiind lovit de un glonţ”55. ATANASIU I. VASILE, născut la 20 ianuarie 1907, în Câmpulung Muscel, fiul lui Ioan şi al Anei; căsătorit

cu Ana Băluţă, la 24 februarie 1934. Elev repetent – 1928, sublocotenent – 1931, locotenent – 1937, căpitan – 1943. “Trecut în retragere pentru invaliditate dobândită în timpul şi din cauza serviciului, fiind clasat invalid de

război cu procentaj de 80%”56. RĂDOIU GH. IOSIF, născut la 17 ianuarie 1908, în comuna Dragoslavele judeţul Muscel, fiul lui Gheorghe şi

al Elenei. Elev – 1930, sublocotenent – 1932, locotenent – 1937, căpitan – 1942, maior post-mortem – 1942. 15 iunie 1942 – “mort în atacul pentru cucerirea Sevastopolului”57. MĂRĂCINEANU I. IONEL, născut la 18 iunie 1912, în Piteşti, fiul lui Ilie şi al Vasilichii. Elev – 1930, sublocotenent – 1932, locotenent – 1937, căpitan – 1942, maior – 1946, locotenent-colonel

retragere – 1958. Trecut în retragere pentru infirmităţi provenite “prin rană d război, fiind clasat invalid de război cu proporţie

de 60%58. LUPESCU GH. IOAN, născut la 12 ianuarie 1910, în Câmpulung Muscel, fiul lui Gheorghe şi al Ecaterini,

domiciliaţi în Pravăţ. Elev – 1930, sublocotenent – 1932. 22 august 1933 – “încetat din viaţă, înecat în Dunăre”59. GHIOCEL I. ION, născut la 8 ianuarie 1911, în comuna Beleţi judeţul Muscel, fiul lui Ilie şi al Ioanei;

căsătorit cu Eliza C. Tunea, la 29 iulie 1937. Elev – 1930, sublocotenent – 1932, locotenent – 1937, căpitan – 1942. 20 mai 1943 – “mort în urma unui accident de motocicletă”60. PIŢIGOI B. IOAN, născut la 12 februarie 1909, în Câmpulung Muscel, fiul lui Bucur şi al Mariei; căsătorit cu

Alxandrina I. Constantinescu, la 8 iulie 1934. Elev – 1930, sublocotenent – 1932, locotenent – 1937. 4 septembrie 1940 – “încetat din viaţă, împuşcat pe şoseaua d la Nagyleto la Debreţin”61. SÂRBU I. CONSTANTIN, născut la 30 aprilie 1912, în comuna Voineşti judeţul Muscel, fiul lui Ion şi al

Elisabetei; căsătorit cu Speranţa Dumitrescu, la 22 iulie 1937. Elev - 1931, sublocotenent – 1933, locotenent – 1938, căpitan – 1942, maior post mortem – 1945. 6 martie 1945 – “mort la est Molna Sasa – Cehoslovacia, aruncat în aer cu Grupul de Comandă de trei mine

anticar amorsat”62.

52 .Idem, vol. XVII, f. 1. 53 . Ibidem, f. 365. 54 . Idem, vol. XVIII, f. 20. 55 . Ibidem, f. 300. 56 . Ibidm, f. 385. 57 . Ibidem, f. 483. 58 . Idem, vol. XIX, f. 144. 59 . Ibidem, f. 150. 60 . Ibidem, f. 216. 61 . Ibidem, f. 223. 62 . Idem, vol. XX, f. 12.

157

NICOLESCU GH. FLORIAN, născut la 17 martie 1911, în Curtea de Argeş, fiul lui Gheorghe şi al Elenei;

căsătorit cu Aurelia Crişan, la 2 august 1941. Elev – 1932, sublocotenent – 1935, locotenent – 1941, căpitan – 1944. Trecut în retragere pentru infirmităţi contractate în război pe front, “fiind clasat ca invalid de război, cu

procentaj de 100%”63. BARBU I. GHEORGHE, născut la 16 ianuarie 1912, în comuna Răteşti judeţul Argeş, fiul lui Ioan şi al Marii;

căsătorit cu Alxandra N. Dumitrescu, la 21 august 1938; copii: Maria, născută la 21 iunie 1941, în comuna Bogaţi judeţul Dâmboviţa.

Elev – 1933, sublocotenent – 1936, locotenent – 1940, căpitan – 1944, maior post mortem – 1945. 16 ianuarie 1945 – “mort în luptele de la Paskahaza – Ungaria”64. CRISTESCU T. VASILE, născut la 6 august 1915, în Piteşti, fiul lui Teodor şi al Eugniei. Elev – 1933, sublocotenent – 1936, locotenent – 1940, căpitan post mortem – 1941. 3 septembrie 1941 – “mort pe câmpul de luptă”65. GHIŢĂ IOAN, născut la 7 noiembrie 1914, în comuna Hinţeşti judeţul Argş, fiu natural şi al Saftei. Elev – 1933, sublocotenent – 1936, locotenent – 1940, căpitan post-mortem – 25 august 194166. GHEORGHIU I. NICOLAE, născut la 9 noiembrie 1915, în comuna Bogaţi judeţul Dâmboviţa (azi Judeţul

Argeş), fiul lui Ion şi al Mariei. Elev – 1934, sublocotenent – 1937, locotenent – 1941. 16 noiembrie 1941 – “mort la Postul de Comandă, în apropierea localităţii Ketzkia din Cotul Donului, fiind

lovit de explozia unei grenade c o monta în legătură cu patru proiectile de brand pentru instalarea unei min anticar”67. TOMA GH. DUMITRU, născut la 19 octombrie 1914, în comuna Milcoiu judeţul Argeş (astăzi judeţul

Vâlcea), fiul lui Gheorghe şi al Ioanei, domiciliaţi în comuna Isbăşeşti. Elev – 1934, sublocotenent – 1937, locotenent – 1941. Trecut în retragere pentru boală “contractată în timpul şi din cauza războiului, fiind clasat accidentat de război

cu procentaj de 100%”68. RĂDULESCU I. GHEORGHE, născut la 9 octombrie 1912, în comuna Beleţi judeţul Muscel, fiul lui Ioan şi

al Ioanei. Elev – 1933, sublocotenent – 1937, locotenent – 1941, căpitan post mortem – 1941. 21 decembrie 1941 – “mort în luptele pentru cucerirea satului Tseborjani – Sevastopol”69.

CAVALERIE

În arma Cavaleriei, cei 14 ofiţeri consemnaţi mai la vale au avut următoarele grade: sublocotenenţi – unu, locotenenţi – nici unul, căpitani – şase, maiori – trei, locotenent-colonel – doi şi colonei – doi.

După locul naşterii, cei mai mulţi sunt orăşeni: cinci câmpulungeni, patru piteşteni şi cinci născuţi în comunele rurale: Stoiceni-Argeş, Miceşti-Muscel, Rucăr-Muscel, Uda de Jos-Argeş şi Dragoslavele-Muscel.

Majoritatea victimelor – 11, au fost bolnavi sau cu infirmităţi provocate sau agravate în timpul serviciului militar şi, mai cu seamă, în război. Numărul morţilor este de trei, mult mai mic decât în Infanterie unde reprezentau majoritatea covârşitoare.

Cu excepţia lui Brăteanu T. Teodor, absolvent al Şcolii Militare din Bruxelles, ceilalţi au urmat şi absolvi şcoli militare româneşti.

O parte dintre ei au fost recompensaţi cu ordine militare ca: “Steaua României” şi “Coroana României” şi cu medalii, ca: “Bărbăţie şi Credinţă”. Medalia Jubiliară “Carol I”, “Avântul Ţării” şi “Semnul Onorific de Aur” pentru 25 de ani de serviciu militar.

Dintre cei cu infirmităţi mai grave, semnalăm pe colonelul Catrinescu N. Sachelarie care a fost clasat invalid de război “mare mutilat”, “având lipsă ambii globi oculari”.

Cei 14 ofiţeri cavalerişti sunt: BRĂTEANU T. TEODOR, născut la 12 august 1856, în Piteşti, fiul lui Theodor. Elev – la Şcoala Militară din Bruxelles – 1876, sublocotenent – 1879, locotenent – 1883, căpitan – 1889. Reformat pentru “infirmităţi incurabile şi trecut în retragere, la 1 februarie 1897”70.

63 . Ibidem, f. 493. 64 . Idem, vol. XXI, f. 178. 65 . Ibidem, f. 213. 66 . Ibidem, f. 269 67 . Ibidem, f. 347. 68 . Ibidem, f. 380. 69 . Ibidem, f. 434. 70 .AMIR, fond Registrul Central Ofiţeri Activi Cavalerie Vechi, f. 289.

158

ANGHELEANU S. GHEIRGHE, născut la 15 aprilie 1867, în Câmpulung Muscel, fiul lui Scarlat şi al Elenei. Elev – 1886, sublocotenent – 1888, locotenent – 1893, căpitan – 1898, maior – 1916, locotenent-colonel –

1919. “Trecut în retragere pentru infirmităţi incurabile, boala fiind agravată în serviciul militar în război” Decoraţii: Ordinul “Coroana României” clasa V-a – 1906, şi medaliile: “Serviciul Onorific de Aur” pentru 25 de ani de serviciu militar – 1912, “Avântul Ţării” – 1913 şi “Bărbăţie şi Credinţă” – 191471. COCULESCU I. TEODOR, născut la 28 martie 1069, în Piteşti, fiul lui Ion şi al Smarandei. Elev – 1889, sublocotenent – 1891, locotenent – 1895, căpitan – 1902, maior – 1913. locotenent-colonel –

1916, colonel retragere – 1933. “Trecut în retragere pentru infirmităţi incurabile contractate în serviciul militar în război”. Decoraţii: Medalia Jubiliară “Carol I” – 1906; Ordinul “Coroana României” clasa V-a – 1910 şi “Semnul Onorific de Aur” – 191472. MIHĂESCU I. CONSTANTIN, născut la 5 martie 1869, în comuna Stoiceni plasa Olt judeţul Argeş, fiul lui

Ioan şi al Chiriachiţei. Elev – 1887, sublocotenent – 1889, locotenent – 1894, căpitan – 1900. “Trecut în retragere pentru infirmităţi incurabile dobândite în timpul şi din cauza serviciului în timp de pace –

1 iulie 1914. A făcut Campania din 1913, de la 20 iunie la 31 august. Distincţii: Ordinul “Coroana României” clasa V-a – 1910 şi “Semnul Onorific de Aur” – 191273. MICESCU N. Petre, născut la 4 iulie 1884, în comuna Miceşti judeţul Muscel, fiul lui Nicolae I. Micescu şi al

Mariei, domiciliaţi în Piteşti. Elev – 1902, sublocotenent – 1804, locotenent – 1908, căpitan – 1913. “Încetat din viaţă - decembrie 1916, în recunoaşterea din Regiunea Dumitreşti judeţul Râmnicu Sărat” Decoraţii: Medalia Jubiliară “Carol I” “Avântul Ţării” - 1913 Ordinul “Coroana României” clasa V-a – 191374. NEGULESCU MIHNEA MIHAIL, născut la 12 iulie 1876, în Piteşti strada Şerban Vodă nr. 175, fiul lui

Mihail N. Negulescu (+) şi al Policseniei (+); însurat, la 27 februarie 1905, cu Lelia Varlam; copii: Polineta, născută la 26 ianuarie 1906, Mihail, născut la 1 ianuarie 1910 şi Alexandru, născut la 14 octombrie 1911.

Elev - 1894, sublocotenent – 1896, locotenent – 1902, căpitan – 1910. “Încetat din viaţă, la 23 mai 1917, în Spitalul Iaşi”. A beneficiat de două medalii: “Bărbăţie şi Credinţă” – 1906 şi Medalia Jubiliară “Carol I” – 190675. PANAITESCU C. IOAN, născut la 6 august 1885, în Piteşti, fiul lui Constantin Panaitescu şi al Eugeniei. Elev – 1905, sublocotenent – 1907, locotenent – 1912, căpitan – 1816, maior – 1922. Trecut în retragere pentru boală “agravată în serviciul militar în război” – 1922. Distincţii: Medalia Jubiliară “Carol I”. – 1906 şi “Bărbăţie şi Credinţă” clasa I – 191376. NEGULICI G. GHEORGHE, născut la 3 decembrie 1886, în Câmpulung Muscel, fiul lui G. I. Negulici şi al

Vasilicăi. Sublocotenent – 1908, locotenent – 1911, căpitan – 1916, maior – 1917. “Trecut în retragere pentru infirmităţi incurabile contractate în serviciul militar în război” – 30 septembrie

1918.

71 . Idem, fond Registrul Central Ofiţeri Activi Cavalerie, vol. I, f. 21. 72 . Ibidem, f. 181. 73 . Idem, fond R.C.O.A.C, vol. II, f. 38. 74 . Ibidem, f. 72. 75 . Ibidem, f. 162. 76 . Idem, vol. III, f. 78.

159

Încetat din viaţă, la 13 noiembrie 1930, în Câmpulung77. ARIFEANU GH. MIHAIL, născut la 13 noiembrie 1895, în comuna Rucăr judeţul Muscel, fiul lui Gheorghe

şi al Olgăi. Elev – 1915, sublocotenent – 1916, locotenent – 1917, căpitan retragere – 1941. “Trecut în retragere pentru infirmităţi incurabile contractate în timpul şi din cauza războiului”78. GOGULESCU P. DIMITRIE, născut la 10 decembrie 1880, în comuna Uda de Jos plasa Olt judeţul Argeş,

fiul lui Petre Gogulescu şi al Constanţei. Elev – 1901, sublocotenent – 1903, locotenent – 1907, căpitan – 1913, maior – 1916, locotenent-colonel –

1917. “Trecut în retragere pentru infirmităţi incurabile agravate în serviciul militar în război”. Încetat din viaţă, la 17

iunie 1923. A beneficiat de trei medalii: Medalia Jubiliară “Carol I” – 1906, “Avântul Ţării” – 1913 şi “Bărbăţie şi Credinţă” – 191479. CATRINESCU N. SACHELARIE, născut la 20 aprilie 1901, în comuna Dragoslavele judeţul Muscel, fiul lui

Nicolae Catrinescu şi al Elenei; căsătorit cu Viorica Bădescu, la 11 noiembrie 1928, în comuna Valea Mare judeţul Muscel; copii: Alina, năsută la 18 iulie 1930 şi Radu, născut la 16 martie 1936.

Elev – 1921, sublocotenent – 1923, locotenent – 1927, căpitan – 1936, maior – 1941, maior mare mutilat 1945, locotenent-colonel mare mutilat – 1945, colonel mare mutilat – 1946.

Trecut în retragere pentru infirmităţi contractate în timpul şi din cauza războiului, clasat ca invalid de război “mare mutilat”, “având lipsă ambii globi oculari”80.

MOISESCU GH. GHEORGHE, născut la 6 martie 1903, în Câmpulung Muscel, fiul lui Gheorghe şi al Zoii. Elev – 1922, sublocotenent – 1924, locotenent – 1928, căpitan – 1937. “Trecut din C[adru] D[isponibil] în retragere pentru boală contractată în timpul şi din cauza serviciului – 31

decembrie 1944”81. PĂTRAŞCU N. CORNEL, născut la 23 iunie 1906, în Câmpulung pe strada Matei Basarab, fiul lui Nicolae şi

al Mariei; căsătorit cu Florica Ligia N. Gr. Iorgulescu, la 30 aprilie 1933. Elev – 1926, sublocotenent – 1928, locotenent – 1932, căpitan – 1939, maior post-mortem – 1942. “Mort pe câmpul de luptă, în ziua de 20 august 1942, lovit de schijele unui proiectil de artilerie, în timpul

luptelor"82. PREDOIU GH. GHEEORGHE, născut la 9 septembrie 1907, în Câmpulung Muscel, fiul lui Gheorghe Gh.

Predoiu şi al Anei. Elev – 1927, sublocotenent – 1929. “Trecut în retragere. Boala a fost dobândită în timpul şi din cauza serviciului. Ofiţerul nu mai poate să-şi

câştige existenţa – 1 mai 1935”83.

ARTILERIE Majoritatea ofiţerilor de artilerie din categoria victimelor războiului analizată, aici, de noi, sunt născuţi în sate

(nouă) şi opt la oraşe, dintre care cei mai mulţi în Câmpulung (şase) şi doar doi la Piteşti. Cele nouă localităţi rurale unde s-au născut artileriştii sunt: Cerbu judeţul Argeş, Albeşti judeţul Muscel, Răteşti judeţul Argeş, Ţuţuleşti-Argeş, Voineşti-Muscel, Glâmbocata – Muscel, Nămăeşti –Muscel, Broşteni – Argeş şi Cetăţeni-Muscel. După cum se vede, majoritatea erau musceleni. Din Argeş erau doar cinci: doi din Piteşti şi trei din comunele rurale ale fostului judeţ Argeş, faţă de 12 din fostul judeţ Muscel.

După grade, avem următoarea situaţie: sublocotenenţi – nici unul, locotenenţi – patru, căpitani – patru, maiori – şase, locotnent-colonei – unul şi doi colonei.

15 dintre cei 17 ofiţeri n-au beneficiat de nici o distincţie, nici măcar post mortem. Doar colonelul post-mortem Rusu de Ioan a primit mai multe ordine şi medalii, şi anume:

Ordinul “Coroana României” clasa V-a cu panglică de “Virtutea Militară” – 1917. Ordinul “Steaua României” în grad de cavaler (clasa V-a) cu panglică de “Virtutea Militară” – 1918. Medalia “Victoria” – 1921 şi “Semnul Onorific de Aur” – 1935.

77 . Ibidem, f. 82. 78 . Ibidem, f. 494. 79 . Idem, vol IV, f. 344. 80 . Ibidem, f. 537 81 . Idem, vol. V, f. 10. 82 . Ibidem, f. 244. 83 . Ibidm, f. 369.

160

Maiorul Ianculescu I. Nicolae a primit doar Medalia Jubiliară “Carol I” – în 1906. Medalia “Crucea Comemorativă a Campaniei 1916-1918” – 1918. Din păcate, ca şi la infanterie cei mai mulţi şi-au dat viaţa pe front – 12, iar restul de şase s-au ales cu diferite

infirmităţi în urma rănilor sau bolilor căpătate în război. Cei 17 artilerişti erau: IANCULESCU I. NICOLAE, născut la 22 august 1874, în Câmpulung Muscel, fiul lui Ioan Ianculescu şi al

Mariei. Elev – 1894, sublocotenent – 1896, locotenent – 1900, căpitan – 1907, maior – 1915. “Încetat din viaţă, în ziua de 18 septembrie 1916”. În Campania din 1813, a participat “la capturarea Brigăzii

Bulgare de la Ferdinandiva”. A fost distins cu Medalia Jubiliară “Carol I”. – 190684. MOCANU N. DUMITRU, născut la 29 noiembrie 1897, în Câmpulung Muscel, fiul lui Nae Mocanu şi al

Elisabetei. Elev – 1915, sublocotenent – 1916, locotenent – 1917. “Trecut în retragere pentru boală contractată în serviciul militar în război”85. MUŞATESCU AL. MIHAI, născut la 8 noiembrie 1898, în Câmpulung Muscel, fiul lui Alexandru şi al

Elenei. Elev – 1916, sublocotenent – 1917, locotenent – 1919. “Trecut în retragere pentru infirmităţi căpătate în timpul şi din cauza serviciului militar în război”86. RĂDULESCU GH. ALEXANDRU, născut la 31 august 1892. În Câmpulung Muscel, fiul lui Gh.

Rădulescu şi al Elenei; căsătorit cu Victoria Dumitrescu, la 19 iunie 1916, în Piteşti. Sublocotenent – 1912, locotenent – 1915. “17 septembrie 1917 – încetat din viaţă” Mobilizat între 20 iunie şi 31 august 1913, la Regimentul 6 Artilerie87. RUSU D. ION, născut la 10 iulie 1895, în Piteşti strada Fraţi Goleşti nr. 62, fiul lui Dumirache Rusu şi al

Catrinei. Elev – 1914, sublocotenent – 1916, locotenent – 1917, căpitan – 1920, maior – 1930, locotenent-colonel –

1937, colonel post mortem – 1942. Mort în lupele de la Sevastopol 254 iunie 1942. Decoraţii: Ordinul “Coroana României” clasa V-a, cu panglică de “Virtutea Militară” – 1917. Ordinul Steaua României” în grad de cavaler, cu panglică de “Virtutea Militară” – 1918. Medalia “Crucea Comemorativă a Campaniei 1916-1918” – 1918. Medalia “Victoria” – 1921 şi “Semnul Onorific de Aur” – 193588. BUCUR I. ŞTEFAN, născut la 10 octombrie 1898, în comuna Cerbu judeţul Argeş, fiul lui Ilie şi al

Margaretei; căsătorit cu Lucia Hafu, la 22 februarie 1925, în Petreşti. Soldat – 1917, elev – 1918, sublocotenent – 1919, locotenent – 1923, căpitan – 1929, maior – 1938,

locotenent-colonel post-mortem – 1941. “Mort în război, la 22 octombrie 1941”89. POPESCU R. MIHAI, născut la 20 mai 1901, în Câmpulung Muscel, fiul lui Radu şi al Ecaterinei. Elev – 1919, sublocotenent – 1921, locotenent – 1925, căpitan – 1932, maior – 1939, locotenent-colonel –

1943, colonel post mortem – 1944. Mort, la 14 octombrie 1944, în Spitalul de Campanie nr. 10, în urma rănilor căpătate pe front”90. IRIMIA I. APOSTOL, născut la 11 aprilie 1907, în Câmpulung Muscel, fiul lui Ioan şi al Mariei; căsătorit cu

Nicolescu Rodica, la 11 aprilie 1934, în Curtea de Argeş. Elev- 1927, sublocotenent – 1929, locotenent – 1934, căpitan – 1939, maior post mortem – 1944. “Decedat la 14 februarie 1944, în localitatea Cimişlia, în urma accidentului de avion cu care călătorea spre

zona operativă, cu misiune specială pentru trupele din Crimeea”91. STĂNESCU I. CORNELIU, născut la 28 septembrie 1909, în comuna Albeşti judeţul Muscel, fiul lui Ioan şi

84 . Idem, fond RCOAART, vol. I, f. 619. 85 . Idem, fond RCOAART.V., vol. II, f. 120. 86 . Ibidem, f. 144. 87 . Idem, vol III, f. 245. 88 . Idem, fond RCOAART, vol. II, f. 183 89 . Idem, vol. IV, f. 61 90 . Ibidem, f. 283. 91 . Idem, vol. VI, f. 65.

161

al Sofiei. Elev – 1931, sublocotenent – 1933, locotenent – 1938, căpitan – 1942, maior – 1945. “Rănit de glonţ infanterie, la 14 august 1941”92. GEORGESCU I. AUREL, născut la 29 aprilie 1909, în comuna Răteşti judeţul Argeş, fiul lui Ioan şi al

Mariei. Elev – 1930, sublocotenent – 1932, locotenent – 1938, căpitan – 1942. “Mort pe front – 28 aprilie 1944”93. TOMA M. ION, născut la 10 iulie 1912, în comuna Ţuţuleşti judeţul Argeş, fiul lui Marin şi al Ioanei,

domiciliaţi în Suseni; căsătorit cu Maria I.M. Popescu, la 24 martie 1939. Elev – 1932, sublocotenent – 1935, locotenent – 1939, căpitan – 1945, maior – 1968. Rănit în luptele de la Wigoda . 8 septembrie 194194. DELELICI I. CONSTANTIN, născut la 15 octombrie 1914, în Câmpulung Muscel, fiul lui Ioan şi al Elenei;

căsătorit cu Georgeta Gabriela Chiriţă, la 24 martie 1939. Elev – 1932, sublocotenent – 1935, locotenent – 1939, căpitan – 1943. “Clasat accidentat 60%. Ulerior, încadrat invalid”95. VÂLU AL ALEXANDRU, născut la 5 august 1915, în comuna Voineşti judeţul Muscel, fiul lui Alexandru şi

al Mariei. Elev – 19333, sublocotenent – 1936, locotenent – 1940, căpitan – 1944, maior – post-mortem – 1944. “Pe ziua de 29 septembrie 1944, a decedat pe front, prin explozia unei mine”96. PAPADOPOL V. DUMITRU, născut la 20 februarie 1914, în Piteşti, fiul lui Vasile şi al Eugeniei; căsătorit cu

Aurelia Hârtopeanu, la 9 noiembrie 1941; copii: Rodica Aurelia, născută la 29 iunie 1943, în Hălăuceşti – Roman. Elev – 1933, sublocotenent – 1936, locotenent – 1940, căpitan – 1944. “Mort pe front, fiind lovit de un proiectil greu”97. SIMA SOARE I. ILIE, născut la 30 noiembrie 1912, în comuna Glâmbocata judeţul Dâmboviţa (azi Argeş),

fiul lui Ioan şi al Ancuţei. Elev – 1933, sublocotenent – 1936, locotenent – 1940, căpitan post-mortem – 1942. “Mort pe front, la 10 octombrie 1942”98. FIANU I. IOSIF, născut la 25 ianuarie 1915, în comuna Nămăeşti judeţul Muscel, fiul lui Iosif şi al Ecaterinei;

căsătorit cu Lucreţia Velcescu, la 14 august 1942. Elev – 1934, sublocotenent – 1937, locotenent – 1941, căpitan – 1944, maior – 1946. “Rănit de scije de obuz, în luptele de la Doncheva-Corcova şi clasat invalid 20%”99. MARIN N. NICOLAE, născut la 8 martie 1916, în comuna Broşteni judeţul Argeş, fiul lui Nicolae M. Rizea

şi al Mariei, domiciliaţi în Pârvu Roşu. Elev – 1934, sublocotenent – 1937, locotenent – 1941. “Pe ziua de 6 iunie 1944, a încetat din viaţă, în urma unui bombardament de aviaţie inamic, în luptele pentru

apărarea Iaşului”100. DRĂGUŢ C. GHORGHE, născut la 4 februarie 1915, în comuna Cetăţeni judeţul Muscel, fiul lui Constantin

şi al Ilenii. Elev – 1934, sublocotenent – 1937, locotenent – 1941, căpitan – 1944. “Mort – 6 martie 1945, fiind lovit de schije de brand, în luptele din Cehoslovacia, la observatorul înaintat al

bateriei”101.

AVIAŢIE Aviaţia este reprezentată de nouă ofiţeri, majoritatea născuţi la oraşe (şapte), după cum urmează: trei în Piteşti,

trei în Curtea de Argeş şi unul la Câmpulung. Ceilalţi doi au văzut lumina zilei în comunele rurale: Vlădeşti şi Târgu Cârcinov, ambele din fostul judeţ Muscel.

92 . Idem, vol. VII, f. 477. 93 . Idem, vol. VIII, f. 16. 94 . Ibidem, f. 133. 95 . Ibidem, f. 135. 96 . Ibidem, f. 309. 97 . Ibidem, f. 333. 98 - Ibidem, f. 350. 99 . Ibidem, f. 376. 100 . Ibidem, f. 406. 101 . Ibidem, f. 428.

162

După grade situaţia se prezintă astfel: şapte sunt căpitani aviatori şi doi locotenenţi comandori. Singura distincţie consemnată este “Semnul Onorific de Aur” pentru 25 de ani în serviciul militar acordată

locotenentului comandor Şendreanu D. Vladimir. Cei nouă ofiţeri de aviaţie sunt: ŞENDREANU D. VLADIMIR, născut la 21 ianuarie 1909, în Curtea de Argeş, fiul lui D. Şendreanu şi al

Profirei. Elev – 1920, sublocotenent – 1922, locotenent – 1926, locotenent aviator – 1932, căpitan aviator – 1934 şi

locotenent comandor în retragere – 1936. “Trecut în retragere pentru invaliditate provenită în timpul şi din cauza zborurilor executate în serviciul

ordonat – 1 ianuarie 1936. În anul 1935, a primit “Semnul Onorific d Aur” pentru 25 de ani de serviciu militar102. ROŞESCU I. ION, născut la 12 octombrie 1912, în oraşul Curtea de Argeş, fiul lui Ion şi al Caliopii,

domiciliaţi în Bucureşti. Elev – 1930, sublocotenent aviator – 1932, locotenent aviator – 1937 şi căpitan aviator – 1940. “Decedat în ziua de 12 septembrie 1941, în Arassliebantal – Transnistria, prin executarea în timpul Campaniei

a unui zbor, în calitate de pilot”103 STOENSCU I. GRIGORE CONSTANTIN, născut la 25 ianuarie 1912, în Câmpulung Muscel, fiul lui Ioan

Stoenescu şi al Aglaei, domiciliaţi în Brăila; căsătorit cu Elena Roşianu. La 22 iulie 1939. Elev – 1930, sublocotenent aviator – 1932, locotenent aviator – 1937, căpitan aviator – 1940. Decedat la 17 iulie 1941, în Comrat, “prin executarea în timpul Campaniei a unui zbor ordonat, în calitate de

pilot”104. PRISLOPEANU I. ION, născut la 5 februarie 1912, în comuna Vlădeşti judeţul Muscel, fiul lui Ioan şi al

Corneliei, domiciliaţi în Poeniţa. Elev – 1930, sublocotenent aviator – 1932, locotenent aviator – 1937, căpitan aviator – 1940. “Dispărut pe front – 1 noiembrie 1943”105. MITULESCU P. PETRE, născut la 15 ianuarie 1907, în Piteşti, fiul lui Petre şi al Mariei, domiciliaţi în Arad. Elev – 1929, sublocotenent aviator – 1932, locotenent aviator – 1937, căpitan aviator retragere – 6 iunie 1938. “Trecut în retragere pentru infirmităţi provenite în timpul şi din cauza zborurilor executate în serviciul ordonat

– 1938”106. CONSTANTIN RADU, născut la 17 decembrie 1894, în Piteşti,fiul lui ? şi al Filofteii Radu. Soldat voluntar – 1913, caporal – 1914, sergent – 1915, sublocotenent rezervă – 1916, sublocotenent activ –

1919, locotenent activ – 1919, căpitan – 1926, locotenent comandor retragere – 1938. “Trecut în retragere pentru invaliditate provenită în timpul şi din cauza zborurilor executate în serviciul

comandat”107. STĂNESCU C. CONSTANTIN, născut la 11 septembrie 1904, în Piteşti, fiul lui Constantin şi al Zenobiei. Elev – 1925, sublocotenent – 1927, locotenent – 1931, locotenent aviator – 1933, căpitan aviator – 1937,

locotenent comandor aviator – 1939. Trecut în retragere pentru infirmităţi “provenite în timpul şi din cauza ascensiunilor executate în serviciu

ordonat”108. CONSTANTINSCU C. GHEORGHE, născut la 7 aprilie 1906, în Curtea de Argeş, fiul lui Constantin, de

profesie militar şi al Evastiei. Elev – 1926, sublocotenent – 1929, sublocotenent aviator – 1932, locotenent aviator – 1934, căpitan aviator

retragere – 1937. Trecut în retragere, la 1 septembrie 1937, “pentru boală provenită în timpul şi din cauza zborurilor executate în

serviciu ordonat”109. COCIOCEANU M. CONSTANTIN, născut la 5 mai 1906, în comuna Târgu Cârcinov judeţul Muscel, fiul lui

Mihai (proprietar) şi al Mariei; căsătorit cu Virgilia Vulpescu, la 24 martie 1937. Elev – 1927, sublocotenent – 1939, sublocotenent aviator – 1932, locotenent aviator – 1934, căpitan aviator –

1938. Decedat la 16 iulie 1942, “în accident de avion, în regiunea comunei Trestieni judeţul Prahova, prin executarea

102 . Idem, fond RCOAAv, vol. I, f. 203 103 . Ibidem, f. 325. 104 . Ibidem, f. 341. 105 . Ibidem, f. 143. 106 . Ibidem, f. 360. 107 . Idem, vol. II, f. 124. 108 . Ibidem, f. 166. 109 . Ibidem, f. 420.

163

unui zbor ordonat”110. Din arma Geniului, avem consemnată existenţa unui singur ofiţer, care a fost rănit în timpul misiunii: DINCĂ M. PARASCHIV, născut la 5 octombrie 1897, în Piteşti, fiul lui Marin Dincă şi al Paraschivei. Elev – 1915, sublocotenent – 1916, locotenent – 1917. Trecut în retragere “pentru infirmităţi contractate în serviciul militar în război”111.

MARINA n-a avut consemnată nici o victimă, în perioada analizată de către noi.

INTENDENŢA

are din reprezentanţi: un mort şi un rănit. Cel rănit a beneficiat şi de trei medalii. Cei doi ofiţer de intendenţă sunt:

TEODORESCU E. IOAN, născut la 29 septembrie 1892, în Piteşti, fiul lui Enache şi al Paraschivei; căsătorit cu Lucia Ottulescu, la 6 martie 1921.

Soldat T.R. – 1915, caporal – 1915, sergent – 1915, plutonier administrator – 1915, administrator sublocotenent – 1916, administrator locotenent – 1917, administrator căpitan – 1922.

8 aprilie 1944 – “decedat din cauza bombardamentului aerian inamic, în ziua de 4 aprilie, efectuat asupra Capitalei”112.

MIHAI C. PETRE, născut la 19 aprilie 1890, în comuna Richiţelele de Sus judeţul Argeş, fiul lui Constantin

M. Mihai şi al Mariei; căsătorit cu Eleena Danteeş, la 27 februarie 1927. Soldat – 1911, brigader – 1912, sergent – 1913, sergent instructor – 1916, subofiţer administrator II – 1916,

subofiţer administrator I – 1918, administrator sublocotenent – 1920, administrator căpitan – 1938. Mobilizat între 15 august 1916 şi 1 aprilie 1921, la Regimentul 2 Artilerie Grea, participând la luptele de la:

Mărăşeşti, Mărăşti, Tg-Ocna şi Ardeal. Trecut în retragere pentru “boală contractată în serviciul militar. A Beneficiat de trei distincţii: Medalia “Avântul Ţării” Medalia “Crucea Comemorativă a Războiului 1916 – 1918 şi Medalia “Victoria”113.

MEDICINĂ Dintre cei patru medici ofiţeri din categoria analizată de noi, unul – Ionescu I. Marin a fost şi dr. în medicină.

Doi au murit şi doi s-au ales cu infirmităţi cauzate de serviciu militar în vremea războiului. După grade, unul a fost medic căpitan doi au fost medici maiori şi unul medic colonel. Unul era născut în Piteşti şi ceilalţi trei în comunele rurale: Davideşti – Muscel, Silişteni-Argeş şi Găvana –Argeş. Doi dintre ei, au beneficiat de una sau două distincţii: Mazilu C. Petre a primit: ordinul “Coroana României” şi “Semnul Onorific de Aur”, iar Geantă I. Nicolae doar “Coroana României” în grad de cavaler.

Cei patru medici ofiţeri au fost: ALECU C. OVIDIU, născut la 10 decembrie 1900, în Piteşti, fiul lui Constantin; însurat cu Olimpia Pranatz,

în Bucureşti. Elev intern – 1919, medic sublocotenent elev – 1921, medic locotenent – 1925, medic căpitan – 1934 şi medic

maior – 1941. Încetat din viaţă, la 2 iulie 1943, în Bucureşti. “Ofiţerul a murit după ce fusese clasat accidentat d război în

proporţie de 100%114. MAZILU P. PETRE, născut la 15 iunie 1899, în comuna Davideşti judeţul Muscel, fiul lui Petre şi al

Ecaterinei; însurat cu Constanţa Munteanu, la 28 noiembrie 1926. Medic sublocotenent elev – 1921, medic locotenent – 1924, medic căpitan – 1926, medic maior – 1939, medic

locotenent-colonel – 1945, medic colonel – 1947. Clasat ca accidentat de război 100%. Decorat cu: Ordinul “Coroana României” în grad de cavaler (clasa V-a) şi cu “Semnul Onorific de Aur” – 1945115. GEANTĂ I. Nicola, născut la 2 aprilie 1894, în comuna Silişteni judeţul Argeş, fiul lui Ioan (+) şi al Stancăi

110 . Ibidem, f. 436. 111 . I dem, fond RCOAG, vol. II, f. 164. 112 . Idem, fond RCOA Inteendenţă, vol. I, f. 331. 113 . Idem, vol. II, f. 356. 114 . Idem, fond RCOAMed., vol. IV, f- 155. 115 . Ibidem, f. 184.

164

(+); însurat la 14 aprilie 1926, cu Georgeta colonel Iliescu A; copii:Ileana, născută la 24 februarie 1928. Elev intern – 1920, medic sublocotenent elev – 1922, medic locotenent elev – 1925, medic căpitan – 1926,

medic maior – 1939. Trecut în retragere “pentru boală preexistentă înaintea războiului şi agravată în timpul şi din cauza lui, fiind

clasat ca accidentat de război cu procent de 100%. Mort, la 8 mai 1944, în comuna Stâlpeni judeţul Muscel. Decorat cu ordinul “Coroana României” în grad de cavaler. – 1929116. IONESCU I. MARIN, născut la 20 noiembrie 1906, în comuna Găvana judeţul Argeş, fiul lui Ioan şi al

Ecaterinei; căsătorit cu Margareta Gheorghiu, în Piteşti, în anul 1934. Elev medicinist – 1927, medic sublocotenent – 1928, medic locotenent – 1931, medic căpitan – 1940. Încetat din viaţă, la 25 ianuarie 1941, “în timpul şi din cauza serviciului (Rebeliunea). Dr. în medicină al Facultăţii de Medicină Bucureşti – 17 ianuarie 1924117.

MEDICINA VETERINARĂ E reprezentată doar de un singur medic veterinar ofiţer şi anume: RĂDULESCU C. TRAIAN, născut la 26 martie 1915, în comuna Văleni judeţul Muscel, fiul lui Constantin şi

al Elenei, domiciliaţi în Conţeştii de Sus. Elev – 1934, sublocotenent – 1937, locotenent – 1941, căpitan – 1944, căpitan retragere – 1948. Trecut în retragere “pentru boală preexistentă şi agravată de război, fiind clasat accidentat în proporţie de

40%118.

116 . Ibidem, f. 431. 117 . Idm, vol. VI, f. 291. 118 . Idem, fond RCOAMed. V., vol. 1, f- 11.

165

PARTEA a II-a

REPERE ISTORICE

166

UNELE ASPECTE ALE SCHIMBURILOR COMERCIALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC DIN ANTICHITATE PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE

Conf. univ. dr. Mariana EFTIMIE

I. Situaţia schimburilor comerciale externe până la formarea statelor feudale româneşti

Schimburile de produse ale polpulaţiei din spaţiul carpato-danubiano-pontic cu popoare din alte zone mai apropiate sau mai îndepărtate geografic, au fost impulsionate, încă din antichitate de deschiderea la Marea Neagră, de Dunăre şi de poziţia privilegiată geo-strategică la intersecţia unor mari drumuri comerciale europene. Volumul activităţii comeciale din acea perioadă se consideră1 proporţional cu: numărul populaţiei şi cu obiceiurile de consum ale acesteia; cu situaţia economică, nivelul tehnicilor de producţie, infrastructura; condiţii climatice, de relief; cu contextual politico-militar din zonă sau din alte părţi ale continentului. Până în secolul I î.H. traficul marfar al populaţiei autohtone este orientat, cu predilecţie către spaţiul grecesc, iar ulterior spre lumea romană.

Cetăţile greceşti întemeiate în secolul VII î.H. pe malul vestic al Pontului Euxin (Olbia, Histria, Bizone, Tomis, Callatis ş.a.) au devenit locuri de interferenţă economică şi culturală dintre lumea greacă şi cea a tracilor, în cadrul cărora geto-dacii constituiau o parte importantă. Grecii din aceste colonii aveau ca ocupaţie de bază activitatea de comerţ, cumpărau o parte din producţia locală (relativ abundentă) şi o direcţionau către cetăţile suprapopulate din zonele Mării Egee. De la populaţia autohtonă se aprovizionau cu grâu, miere, ceară, blănuri, peşte, sclavi ş.a., şi vindeau către aceasta ţesături fine, articole din sticlă şi ceramică, obiecte de podoabă, vin grecesc, fructe exotice, untdelemn ş.a.

Conform lui Herodot, Histria era specializată în comerţul cu peşte, îndeosebi, sturioni.2 Foarte dezvoltat era şi comerţul cu sclavi; majoritatea sclavilor din Atena purtau numele de Daos (adică dacul) sau Geta. Cel mai înfloritor era însă, comerţul cu cereale. Cea mai mare parte a exportului de cereale era direcţionată, în secolul V î.H., către Atena. Secolele III-II î.H. marchează un declin al lumii greceşti, implicit al cetăţilor ei de Marea Neagră. Noua putere economică a lumii romane, în plină ascensiune, a impulsionat dezvoltarea economică a Daciei Traiane, inclusiv a comerţului exterior al acesteia. Avântul economic al zonei a fost facilitat şi de construirea unei reţele de drumuri, bine organizată, astfel încât nici o localitate sau castru mai important să nu rămână izolate. Această reţea rutieră a Daciei Traiane, ale cărei artere principale porneau de la Dunăre avea legătură cu căile de comunicaţie ale Imperiului Roman.

Izvoarele istorice menţionează fluxuri comerciale formate la export , mai ales din grâu, vite, peşte, miere, blănuri, piei, lemn, sare, marmură şi la import din arme, vase de lux, ţesături fine, vinuri.3

Deşi nu există dovezi ale volumului de mărfuri tranzacţionate, se poate argumenta presupunerea conform căreia traficul acestora era foarte activ.În acest sens, existenţa numeroaselor birouri vamale (stationes) atestate direct, la Dierna, Micia, Pons Augusti sau atestate epigrafic la Sucidava, Drobeta, şi Seghedin probează un trafic comercial intens. Un alt argument al volumului relativ mare al schimburilor comerciale externe îl constituie forma de organizare, sistematică, a perceperii impozitelor. Astfel, pentru încasarea impozitului de 2,5% pe circulaţia mărfurilor şi a persoanelor era organizat un serviciu numit publicum portorium, de care se ocupau iniţial arendaşi, iar ulterior a fost exploatat direct de fiscul imperial, sub conducerea unor procuratori.4

Dacia făcea parte din circumscripţia vamală a Illiricului (publicum portorium Illyrici) care cuprindea un număr de 8-10 provincii. În perioada de început a administraţiei romane, arendaşii particulari, numiţi conductores, se asociau câte 2-3 şi alcătuiau astfel o societas. Ulterior, încasarea taxelor vamale (de portorium) se făcea prin birouri sau oficii special amenajate, stationes.

Negustorii erau grupaţi după provincia de origine,sub criteriul cultului comun, conform obiceiului roman, în collegia. Se cunosc numeroase asemenea organizaţii şi pe teritoriu Daciei: Galatae, Asiani, Ponto Bithyni, Apulum ş.a. Se presupune însă că au existat şi alte colegii decât cele menţionate, precum şi unii negustori care acţionau în nume propriu. Un alt argument care să probeze volumul mare al activităţii de comerţ exterior îl constituie monedele descoperite sub formă de tezaure pe întreg teritoriul Daciei, dar mai ales în ruinele oraşelor. Moneda de referinţă era denarul roman, de argint, dar au circulat concomitent şi alte monede de aur, argint şi bronz.

După retragerea administraţiei romane, comerţul exterior al populaţiei autohtone continuă; în secolele Iv-X este dominat de valurile de popoare migratoare. În ultimele perioade ale migraţiilor, secolele X-XIII, românii au continuat legăturile comerciale cu ţinuturilr sud-dunărene. Fluxurile de mărfuri se practicau, cu predilecţie, conform descoperirilor arheologice, pe la Pereiaslavăţ, Dârstor, Garvăn şi Vicina.5

În aceeaşi perioadă se afirmă şi comerţul genovez la Marea Neagră, impulsionat de tratatul încheiat de Imperiul Bizantin şi Genova, în 1261, la Nymphaion, care prefigurează schimburi comerciale intense în zona danubiano-pontică.6 Comerţul genovez cu mărfuri provenite din spaţiul românesc, se reliza prin porturi ca: Vicina, Chilia, Licostomo, Cetatea Albă. Aceste oraşe-porturi reprezentau locuri de colectare a produselor din zonele agricole limitrofe Dunării de Jos, ca: miere, cereale, sare, ceară ş.a. pe care negustorii genovezi le expediau spre Constantinopol, Genova sau alte oraşe pontice sau mediteraneene. Totodată, ei aduceau ţesături, brânzeturi, vin, ulei şi alte mărfuri de

1 Sută, N.; Mureşan,M. ş.a. – Istoria comerţului exterior românesc, Editura Eficient, Bucureşti, 1996, pag.24 2 Giurescu, C.C.; Giurescu, D.C. – Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, ed. a.II-a, Editura Albatros, Bucureşti, 1975, pag. 37 3 Sută, N.; Mureşan, M., Op. cit., pag.27. 4 Macrea, M.- Viaţa în Dacia Romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag. 161-164. 5 Iorga, N.- Opere economice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 313. 6 Brătianu, Gh.- Marea Neagră, vol.II, Editura Meridiane, Bucureşti,1988,pag. 171.

167

provenienţă bizantină, occidentală sau orientală. La sfârşitul secolului al XIII-lea şi în secolul următor, Vicina, Chilia şi Cetatea Albă deţineau poziţii

importante în comerţul danubiano-pontic al Genovei. Aprecierea se bazează pe o serie de documente, datate 1290 şi 1294, în care sunt referiri la nave, negustori şi importante sume de bani care urmau să navigheze spre Vicina şi Cetatea Albă. Din documentele comerciale ale anilor1360-1361 rezultă că grâul era unul din produsele cele mai solocitate. Colectarea lui se făcea de obicei în hambarele din Chilia sau la Licostomo, fiind adus, printr-un sistem combinat terestru şi naval, din zonele învecinate, Dobrogea, Sud-Estul Munteniei şi Sudul Moldovei. Destinaţiile navelor comerciale erau Pera, Constantinopol, Mesembria, Famagusta, Sozopol, Gatopol şi Genova.7

II. Schimburile comerciale externe în epoca feudală

a. Până la mijlocul secolului al XVI-lea Într-un document datat iunie 1358, redactat în limba latină,apare pentru prima dată atestarea unui drum

comercial ce se constituia într-o legătură directă între zona Mării Negre, unde genovezii aveau numeroase colonii comerciale şi Europa Centrală. Prin acest document, regele Ungariei, Ludovic I, îi asigura pe negustorii braşoveni că vor putea trece fără restricţii şi în siguranţă, ei şi mărfurile lor, pe teritoriul cuprins între râurile Buzău şi Prahova pe de o parte, iar pe de altă parte între vărsarea Ialomiţei în Dunăre şi a Siretului.8

Cel mai vechi privilegiu comercial cunoscut până în prezent, datat la 20 ianuarie 1368, a fost acordat de către domnitorul român Vladislav Vlaicu, constituind în acelaşi timp şi prima atestare a portului Brăila. În documentul lui Vladislav-Vlaicu se precizează că negustorii braşoveni pot vinde, cumpăra şi tranzita mărfurile lor în Ţara Românească şi că vama de 3% din valoarea mărfii se plăteşte o dată la venire şi o dată la întoarcere. Dacă mărfurile braşovenilor erau exportate prin Brăila, nu se plătea vamă pentru export, ci numai pentru import.9 Privilegiile negustorilor braşoveni au fost reconfirmate de Mircea cel Bătrân în 1413, care , anterior, acordase facilităţi şi negustorilor poloni şi lituanieni, aceştia având dreptul să vină în Ţara Românească cu mărfuri.

Atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, documentele prin care se acordau facilităţi pentru practicarea comerţului exterior au fost numeroase. Fiecare schimbare de domnie era însoţită de noi documente, care, în funcţie de interesele diplomatice sau economice, acordau diverse înlesniri activităţii de comerţ exterior a ţării respective sau erau reconfirmate cele anterioare.

Între ţările româneşti s-au manifestat şi unele tensiuni, uneori conflicte, generate de divergenţe de natură economică sau orgolii personale care au generat apariţia de interdicţii în comerţul dintre ele. De exemplu, în a doua treime a secolului al XV-lea, negustorii braşoveni încep să fie îngrijoraţi de concurenţa moldovenilor şi muntenilor, care la periclitau supremaţia pe piaţă. Drept urmare, la cererea oraşelor săseşti, regii Ungariei au limitat sau stopat chiar, exportul pieilor crude în Ţara Românească şi în Moldova, în anii1466, 1489, 1513, 1518 şi al cânepii în anul 1519. Unele dispute s-au manifestat şi în cadrul eforturilor depuse de Ţara Românească şi Moldova pentru a-şi asigura controlul porturilor de la Dunărea de Jos, pentru promovarea propriilor interese comerciale.10

Din izvoarele diplomatice şi narative – tratate, privilegii comerciale, scrisori, porunci domneşti, însemnări ale unor diplomaţi sau călători, cronici ş.a. se desprind informaţii care conduc la concluzia că până la jumătatea secolului al XVI-lea comerţul exterior al Ţărilor Române a fost în cea mai mare parte un comerţ intrromânesc, însă nu sunt de neglijat nici legăturile comerciale ale lor cu alte ţări. Braşovul constituia în acea vreme, o piaţă comună românească, în sensul că cea mai mare parte a fluxurilor de mărfuri din şi spre Ţările Româneşti se desfăşura prin acest oraş.

Comerţul exterior al Ţărilor Române, pe uscat, se desfăşura pe traseul care trecea prin Europa Occidentală, spaţiul german, Ungaria, Transilvania, de unde, prin intermediul oraşelor Bistriţa, Braşov, Sibiu, mărfurile se îndreptau spre Ţara Românească şi Moldova. În acea perioadă exista şi un important flux marfar dinspre Orient spre Occident, ce includea Indonezia, India, Arabia, Imperiu Otoman, Ţara Românească sau Moldova, Transilvania, cu două bifurcaţii, una spre Ungaria şi zona germană, alta spre Polonia şi ţările nordice. Principalele porturi româneşti, Chilia, Cetatea Albă, Vicina, Brăila ş.a. constituiau adevărate centre economice pentru importul, exportul şi tranzitul către şi dinspre Orient şi Occident.

În privinţa mărfurilor comercializate, se poate afirma că se constituiau dintr-o gamă diversă. Exportul era format, cu predilecţie din produse naturale cu un grad relativ redus de prelucrare: peşte proaspăt sau conservat, icre (de crap, ştiucă sau morun), animale (boi, vaci, oi, cai, porci), piei şi blănuri, lână, slănină, miere, ceară, sare, cereale ş.a. Mărfurile importate sau tranzitate erau, de asemenea, foarte diverse: produse textile, metale şi obiecte din metal (coase, lacăte,cuie, clopote), alimente (orez, măsline, piper, portocale), obiecte de lux (cristaluri, bijuterii, harnaşamente) şi alte produse (arme, covoare, articole de îmbrăcăminte, încălţăminte stc.).

b. Între mijlocul secolului al XVI-lea şi anul 1829 În ultimele decenii ale secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea se înregistrează o

expansiune a Imperiului Otoman, care ăşi extinde influenţa prin ocuparea unor centre comerciale şi strategice sau prin controlul politic al altora. Perioada a fost caracterizată prin „monopolul comercial otoman asupra Ţărilor Române” care a constat în:

- relaţiile comerciale ale Ţărilor Române cu Imperiul Otoman s-au desfăşurat pe mai multe căi: livrări prin intermediul statului, fără plată imediată, ci cu econtare din haraci; vânzare de către particulari, sub

7 Manolescu, R.-Comerţul şi transportul produselor economiei agrare la Dunărea de Jos şi pe Marea Neagră în secolele XIII-XV, în „Revista istorică”’ nr. 6/1990, pag.547. 8 Murgescu, B.- Istoria românească-Istorie universală, Editura Erasmus, Bucureşti, 1994, pag.80. 9 Sută, N.; Mureşan, M., Op. cit., pag.33 10 Manolescu, R.- Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (Secolele XIV-XVI), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pag.68

168

supravegherea statului, a mărfuilor româneşti în Imperiul Otoman şi cumpărarea produselor autohtone de către negustori veniţi din imperiu,

- Marea Neagră era utilizată exclusiv de Imperiul Otoman, fiind închisă corăbiilor străine; - Existenţa unui sistem de aprovizionare forţată, pentru satisfacerea trebuinţelor alimentare ale

Constantinopolului. Mijloacele şi practicile utilizate de Poartă în relaţiile comerciale cu ţările Române au deformat mecanismele

pieţei, au favorizat scurgeri de venit naţional spre Imperiul Otoman, fără a elimina, însă, în totalitate, relaţiile comerciale cu alţi parteneri. Trebuie amintită, totodata, practicarea sistematică a comerţului de contrabandă, pentru a ocoli restricţiile impuse de Poartă.11

În condiţiile „monopolului comercial otoman” relaţiile comerciale ale Ţărilor Române cu exteriorul şi, prin urmare, politica lor vamală, erau supuse regimului statornicit prin capitulaţiile şi tartatele de comerţ încheiate de Poarta cu puterile străine. Astfel, Poarta a acordat capitulaţii franţei, în 1569, reconfirmate şi completate în 1581, 1597, 1604, 1673 şi 1740, Nagliei, în 1580, Olandei, în 1612, Austriei, în 1615, Prusiei, în 1761, şi Rusiei, în 1774. Capitulaţiile asigurau libertatea comercială şi dreptul de a exporta mărfuri a căror ieşire din ţările beneficiare de capitulaţii nu era prohibită în mod special de Poartă. Taxa vamală, fixată la 3% ad valorem, se plătea o singură dată, la intrare, la ieşire sau la locul de desfacere a mărfurilor şi nu putea fi majorată nici prin deciziile guvernului otoman şi nici prin cele ale vameşilor. După plata taxei vamale, negustorii primeau teşchereaua (chitanţă de plată), valabilă pe tot cuprinsul imperiului, iar vameşii care încălcau aceste dispoziţii riscau pedeapsa capitală.12

În secolul al XVIII-lea şi primele rei decenii ale celui următor, viaşa economică-socială şi politică a românilor a fost deosebit de frământată. Şările Române au constituit spaţiul de desfăşurare a numeroase războaie ruso-turco-austriece, care au provocat mari pierderi umane şi distrugeri materiale, cedări de teritorii româneşti, fără consultarea administraţiei româneşti, ocupaţii militare, mare consum de produse, de cereale şi de furaje, îndeosebi de către armatele staţionate sau beligerante, afaceri oneroase cu produse rechiziţionate, plasarea de monedă deteriorată pe piaţa românească, fixarea arbitrară de cursurimonetare, măsuri de prohibire la export a nuimeroase produce anterior libere ş.a, toate acestea păgubind substanţial interesele economiei româneşti şi constituind una din cauzele care au condus la rămânerea acesteia în evidentă înapoiere.

Instabilitatea politică, atât în contextul zonei geografice, cât şi în plan naţional, a imprimat o mare nesiguranţă vieţii şi averii şi a limitat iniţiativa economică. Totodată, situaţia economiei a fost agravată şi de calamităţi naturale, ca invazii de lăcuste, epidemii, epizootii şi secetă.

Perioada cuprinsă între mijlocul secolului al XVIII-lea şi anul revoluţionar 1821 este apreciată în literatura de specialitate ca reprezentând sfârşitul epocii feudale şi începutul trecerii la economia de piaţă modernă. Practic însă, abia reformele agrare înfăptuite la mijlocul secolului al XIX-lea deschid mai larg calea către economia de piaţă modernă, deşi şi după această dată, persistă numeroase rudimente ale epocii feudale.

Bibliografie 1. Brătianu, Gh.- Marea Neagră, vol.II, Editura Meridiane, Bucureşti,1988 2. Giurescu, C.C.; Giurescu, D.C. – Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, ed. a.II-a, Editura Albatros, Bucureşti, 1975; 3. Iorga, N.- Opere economice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982; 4. Macrea, M.- Viaţa în Dacia Romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; 5. Murgescu, B.- Istoria românească-Istorie universală, Editura Erasmus, Bucureşti, 1994 6. Sută, N.; Mureşan,M. ş.a. – Istoria comerţului exterior românesc, Editura Eficient, Bucureşti, 1996;

11 Murgescu, B. – Avatarurile unui concept: monopolul comercial asupra Ţărilor Române, în Revista istorică, nr. 9-10/1990 12 Oţetea, A. – Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, pag. 26-27

169

DIN NOU DESPRE CULTUL CAVALERILOR DANUBIENI. SCURTE CONSIDERAŢII

Valentin MARIN

Abstract: Starting from the 2nd century AD, an enigmatic belief in military deities flourished in the Danube Basin. These deities were named ‘the Danube Knights’ by the late Professor Dumitru Tudor in his outstanding doctoral thesis.

Researchers have argued on whether this cult should be limited to a certain geographical area (mainly the Lower section of the Danube Basin) or even to a certain time interval (the 2nd - 4th centuries AD). Before receiving the name of Danube Knights, these Knightly Deities were much debated upon, as they were in turn equated with: 1) The Cabeiri Deities (protectors of sailors) - according to Teohari Antonescu, 2) the Greek Dioscures - according to Iozef Hampel, or 3) the Iranian cult of God Mithras - according to Mihail Rostovtev.

Although ardently argued for, none of these hypotheses proved valid, as neither succeeded in establishing the place of origin for these enigmatic Knights. Nor could they explain why the Knights were worshipped on a relatively limited territory, subsuming only four roman provinces: Pannonia, Dalmatia, Dacia and Moesia.

Începând cu veacul al II-lea d.Hr., în bazinul dunărean a înflorit o credinţă enigmatică în jurul unor divinităţi

militare, a căror denumire de „Cavaleri Danubieni“ le-a fost dată de către regretatul profesor Dumitru Tudor într-o strălucită teză de doctorat.

Limitarea acestui cult la o anumită zonă geografică, localizată îndeosebi pe cursul mijlociu şi inferior al Dunării, dar mai ales din punct de vedere cronologic (secolele II-IV d.Hr.), avea să producă multe comentarii în istoriografie. Astfel, până să poarte denumirea care i-a consacrat, aceşti Zei Cavaleri au constituit obiectul unor dispute aprige, ţesându-se în jurul lor numeroase controverse, fiind consideraţi ca protectori ai corăbierilor şi identificaţi de către Teohari Antonescu cu Zeii Cabiri, sau chiar cu Dioscurii greci de către Iozef Hampel. O altă ipoteză, care a făcut vâlvă la vremea respectivă, a fost aceea formulată de Mihail Rostovţev, care credea că suntem în faţa unui cult de origine iraniană, legat de Zeul Mithras. Deşi aceste ipoteze au făcut să curgă râuri de cerneală, nici una dintre acestea nu şi-a dovedit viabilitatea, nereuşind să stabilească locul de origine al acestor enigmatici Cavaleri. De asemenea, nu au putut explica de ce erau divinizaţi într-un teritoriu restrâns, redus doar la patru provincii romane: Pannonia, Dalmaţia, Dacia şi Moesia.

Cel care avea să facă lumină în cercetarea legată de Cultul Cavalerilor Danubieni a fost profesorul Dumitru Tudor, al cărui merit este cu atât mai mare cu cât, la vremea elaborării tezei sale, nu avea la dispoziţie decât vreo 230 de reprezentări iconografice (din cele peste 400 câte se cunosc astăzi, şi care îşi găsesc un loc de cinste în marile muzee europene). Dacă adăugăm o lipsă totală a informaţiei referitoare la acest cult în scrierile autorilor antici, ne putem face o imagine de ansamblu în ceea ce priveşte uriaşul efort depus pentru elucidarea misterului Cavalerilor Danubieni. Tăcerea istoriografiei mai vechi are însă o explicaţie plauzibilă. Fiind vorba de venerarea unor zei în cadrul unui cult ascuns parcă într-un nimb de mistere, exista credinţa că simpla lor pomenire ar fi atras o pedeapsă cumplită, din partea divinităţii, asupra celui care s-ar fi încumetat să le scrie sau să le roastească numele.

Spre deosebire de reprezentările iconografice ale altor culte şi zeităţi care au fost adorate în perioada respectivă şi în legătură cu care existau unele inscripţii sau chiar menţiuni în scrierile autorilor antici - pe baza cărora s-au putut formula unele ipoteze privind detaliile de ritual, în cazul Cavalerilor Danubieni inscripţiile lipsesc. Totuşi, din informaţiile pe care le deţinem, ar exista într-un muzeu budapestan o reprezentare iconografică, descoperită în Pannonia, înfăţişând un Cavaler Danubian cu barbă, la baza căreia este inscripţionat cuvântul HERODARZALATES. Este de subliniat rezonanţa thraco-daco-getică a numelui respectiv.

Cele mai numeroase descoperiri arheologice - referitoare la Cavalerii Danubieni, din cele patru provincii romane menţionate mai sus - au fost făcute în Pannonia, apoi în Dalmaţia, Moesia şi Dacia. Probabil că acesta a fost criteriul cercetătorilor care au stabilit că „patria“ originară a cultului ar fi fost Pannonia. Dar, pentru a ajunge la o ipoteză plauzibilă, această clasificare, deşi numerică, nu este concludentă. Trebuie să avem în vedere şi un alt aspect, de loc de neglijat, şi anume acela al vechimii plăcuţelor de piatră, marmură, teracotă, bronz, al gemelor şi cameelor pe care apare imaginea acestor cavaleri, cât şi imaginea în sine. Astfel, profesorul Dumitru Tudor, după ce a stabilit trei categorii de reprezentări (cu un Cavaler şi o Mare Zeiţă; cu doi Cavaleri şi o Mare Zeiţă; în fine, cea de-a treia categorie asemănătoare cu cea de-a doua, dar având în plus scena unui banchet sacru), a constatat că reprezentările cu un Cavaler şi o Mare Zeiţă sunt mai vechi, putând fi datate în secolul al II-lea d.Hr., spre deosebire de celelalte, care sunt ceva mai târzii, din secolele II-IV d.Hr. Descoperirile din prima categorie sunt caracteristice provinciei romane Dacia, în care s-au găsit, de altfel, într-un număr mult mai mare decât în celelalte provincii, descoperindu-se şi un atelier la Sucidava (Celei), unde se confecţionau asemenea reprezentări. Se demonstrează astfel, faptul că “patria“ originară a Cultului Cavalerilor Danubieni este plasată în Dacia, de unde acesta a iradiat în celelalte provincii dunărene, ceea ce infirmă total vechea ipoteză.

Cultul în sine reprezintă un remarcabil fenomen de sincretism religios, fenomen prin care ancestrala credinţă a geto-dacilor în viaţă-moarte-renaştere, la contactul cu diferite credinţe orientale, pătrunse pe teritoriul Daciei după cucerirea acesteia de către Traian, îmbrăcau haina romană. Este şi aceasta o dovadă de perenitate a elementului autohton, geto-dac, care, înfruntând vicisitudinile istoriei, s-a adaptat la noile realităţi.

Cum de a fost posibil aşa ceva? Să nu uităm că, în perioada respectivă, politica romană în domeniul religios a dat dovadă de toleranţă faţă de diversele culte şi religii practicate de populaţia eterogenă a imperiului. Zeii provinciali erau aduşi la Roma, unele culte orientale fiind preluate chiar de famiile unor împăraţi romani. Se cunoaşte, însă şi o excepţie notabilă. Dintre toate religiile mileniului I, doar creştinismul a avut de suferit, fiind persecutat mai bine de trei sute de

170

ani. Printre soldaţii din provinciile Orientului erau în mare vogă culte învăluite de mister, care erau practicate în locuri ascunse, pe baza unui ritual sofisticat, executat de sacerdoţi iniţiaţi în misterele cultelor respective.

Acest triptic: viaţă-moarte-renaştere apare şi pe reprezentările iconografice ale Cavalerilor Danubieni. În esenţă, imaginea standard se prezintă bi sau tri-etajat, având în zona centrală doi cavaleri care, după ce au învins forţele malefice reprezentate de persoanele călcate de copitele cailor, se îndreaptă spre o Mare Zeiţă, însoţiţi de câte un slujitor. În zona superioară apar zeităţi şi simboluri ce reprezintă lumea cerească, iar în zona inferioară - imagini ale lumii subpământene, precum şi detalii de ritual.

Cavalerii Danubieni simbolizează, de fapt, lupta dintre două forţe opuse; dintre bine şi rău; dintre întuneric şi lumină; dintre viaţă şi moarte; dintre celest şi chtonian etc. Cavalerii reprezintă întotdeauna forţele binelui, ieşind învingătoare asupra celor ale răului, care se interpun mereu între ei şi Marea Zeiţă. Pe unele scene, aceasta întinde braţele spre caii Cavalerilor, într-un gest de supremă protecţie, sau pentru a-i linişti. Pe alte scene însă, apare cu braţele pe lângă trup, sau pare să ofere Cavalerilor o răsplată pentru reuşita în lupta lor cu forţele malefice.

Frapează în reprezentările iconografice dualitatea prezenţei elementelor simbolice (doi Cavaleri, doi cai, doi însoţitori, care par a fi zei, uneori doi luceferi, doi cocoşi, doi şerpi etc.). Numai Marea Zeiţă este singură şi pare să asiste din centrul reprezentării la această luptă, care se dă între bine şi rău, între viaţă şi moarte. E liniştită, fiindcă ştie că întotdeauna binele va birui, iar viaţa trece peste moarte, renăscând.

Uneori, Cavalerii poartă pe cap o bonetă frigiană, sau chiar un coif roman. Pe unele reprezentări au mâinile goale, în altele sunt înarmaţi cu lănci, în vârful cărora fâlfâie draco - stindardul dacic (cap de lup şi corp de şarpe).

Este dificil să se reconstituie detaliile întregului ritual. Se bănuieşte doar că adepţii cultului trebuiau să treacă prin trei trepte de iniţiere: Soldat, Leu şi Berbec. Iniţierea era făcută de preoţii care cunoşteau detaliile cultului, impresionându-şi neofiţii prin modul în care îl practicau şi prin unele interdicţii pe care le impuneau. Exista un adevărat ceremonial, la sfârşitul căruia avea loc o purificare rituală cu sângele unui berbec sacrificat, urmată de un banchet sacru. Se pare că cei care se iniţiau în acest cult trebuiau să respecte un regim alimentar strict, bazat pe o abstinenţă totală de la carne, permiţându-li-se doar peştele care, în credinţa veche, era un element purificator. Semnificativă este şi obligativitatea curăţeniei trupeşti şi sufleteşti; la sfârşitul ceremonialului, neofiţii trebuiau să îmbrace pielea berbecului sacrificat peste corpul îngrijit şi igienizat.

Reprezentările iconografice scot în relief şi un alt aspect. Se pare că cei doi Zei Cavaleri erau adoraţi în special de militari, iar lipsa prezenţelor feminine, cu excepţia Marii Zeiţe, ne poartă cu gândul la faptul că femeile erau excluse cu desăvârşire de la ritualul de iniţiere.

Acel sacrificiu al berbecului, precum şi prezenţa unor numeroase simboluri care se regăsesc şi în cadrul altor culte, i-au făcut pe unii cercetători să identifice cultul Cavalerilor Danubieni cu cel Mithraic. Acesta din urmă era un cult iranian, care a cunoscut o foarte mare răspândire în lumea romană, exceptându-se poate doar Asia Mică, unde se practica un alt cult la fel de important, cel al Cybelei.

Iniţierea în cultul zeului Mithra se putea face la o vârstă foarte fragedă (7 ani), în două etape, pe parcursul a şapte trepte sau grade de iniţiere: Corb, Soţie, Soldat, Leu, Persan, Soare şi Tată. Nu ştim la ce vârstă se făcea iniţierea în cadrul Cultului Cavalerilor Danubieni dar, având în vedere că era adorat de soldaţi, se presupune că aceasta avea loc la o vârstă când tânărul îşi putea face dovada virtuţilor sale pe câmpul de luptă, deci mult mai târziu decât în cazul cultului de origine iraniană.

Şi în cadrul cultului Mithraic se punea un accent deosebit pe sacrificiul unui berbec sau al unui taur. Iniţierea era făcută de „şeful“ cultului Mithraic. „Tata“ trebuia să simuleze şi sacrificarea simbolică a celui care dorea să se iniţieze în misterele cultului. În legătură cu aceasta, izvoarele antice reţin un aspect inedit. Împăratul roman Commodus trebuia să oficieze, în calitate de „Tată“, iniţierea unui „Soldat“ la treapta următoare de „Leu“ şi a fost atât de pătruns de importanţa momentului respectiv încât a transformat simularea sacrificiului în realitate, ucigându-şi neofitul.

După cum s-a văzut, între cele două culte sunt câteva asemănări, dar şi deosebiri care le particularizează. Cultul Cavalerilor Danubieni era specific doar populaţiei daco-romane, sau mai corect spus populaţiei cu substrat

thraco-daco-getic, peste care s-a suprapus elementul roman, o dovadă în acest sens constituind-o „patria“ sa originară - provincia romană Dacia - şi iradierea lui strict limitată în câteva provincii la nordul şi sudul Dunării. Prezenţa unor descoperiri şi în alte provincii ale Imperiului roman, în care găsim simboluri ale acestui cult sau chiar reprezentări ale Cavalerilor Danubieni, se datorează cu siguranţă prezenţei unităţilor militare ale dacilor din armata romană, care au trebuit să-şi efectueze stagiul militar la marginile imperiului (Gallia, Britania etc.).

Bibliografie selectivă Bărbulescu, M., Interferenţe spirituale în Dacia romană, Cluj-Napoca, 1984, p. 184, 211; Bărbulescu, M., în Istoria românilor, II, Bucureşti, 2001, p. 252; Crişan, I. H., Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986, p. 411-412; Crişan, I. H., Civilizaţia geto-dacilor, Bucureşti, 1993, II, p. 161-162; Florescu, R.,. Cavalerii danubieni, în R. Florescu, H. Daicoviciu, L. Roşu, Dicţionar enciclopedic de artă veche

a României, Bucureşti, 1980, p. 86-87; Iconomu, Constantin, Chiriac, Costel, Contribuţii la iconografia Cavalerilor Danubieni în Dobrogea (I) în

Arheologia Moldovei, XXVI, 2003, p. 51-58 Marin, V., Cultul Cavalerilor danubieni, în Revista de istorie militară, 5, 1996, p. 33-35; Opperman M., Tracii. Între Arcul Carpatic şi Marea Egee, Bucureşti, 1988, p. 233-234; Pop, Constantin, Cavalerii danubieni în Observator cultural nr.71/2008; Sanie, S., Cavalerii danubieni, în Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982, p. 175-176;

171

Suceveanu, Al., Barnea, Al. La Doubroudja romaine, Bucureşti, 1991, p. 71; Ştefan, Alexandra, Cavalerii danubieni, în Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, I (A-C),

Bucureşti, 1994, p. 266-267; Tudor, D., I cavaleri danubiani, în ED, 1937, p. 189-365; Tudor, D., Corpus monumentorum religionis equitum danuvinorum, I, Leida, 1969, nr. 64, p. 36-37, pl. XXXII,

nr. 174, p. 97-98, pl. LXXVI, Roma; Tudor, D., Cavalerii danubieni, în Dicţionar de istorie veche a României Paleolitic - sec. X), Bucureşti, 1976, p.

141; Tudor, D., Cavalerii danubieni, în Oltenia Romană, ed. IV, Bucureşti, 1978, p. 365-368; Zahariade, M., Moesia Secunda, Scythia şi Notitia Dignitatum, Bucureşti,1988, p. 119-121.

ANEXĂ

Foto nr.1 - Tăbliţă votivă pentagonală (0,160 x 0,185 x 0,020 m.), din marmură albă, reprezentând Cavalerii danubieni, descoperită în anul 1962 în incinta fortificaţiilor romane de la Bărboşi (în revista Muzeului de Istorie Galaţi - Danubius, IV, 1970, pp. 123-131)

Foto nr.2 - Tăbliţă votivă din marmură albă, reprezentând Cavalerii danubieni, datată din sec. II-III d.Hr. descoperită la Corbul de Jos. (Muzeul de Istorie Natională şi Arheologie-Constanta).

172

DOBROGEA ÎN TIMPUL STĂPÂNIRII OTOMANE (SECOLELE XV-XIX)

Liliana-Monica BĂLAŞA

a. Etapele ocupării Dobrogei de către Imperiul otoman şi încercările domnitorilor români de redobândire a provinciei danubiano-pontice

Cucerirea Dobrogei de către Imperiul otoman se va produce treptat, în condiţiile expansiunii osmanlâilor la sudul Dunării, începând cu primele decenii ale veacului al XV-lea – fapt ce va duce la dislocarea teritoriului transdanubian din sistemul politico-administrativ al ţărilor române. Încă de la sfârşitul secolului anterior, planurile otomane de creare a unei supremaţii dunăreano-pontice capătă contururi clare – ţaratele bulgare de la Târnovo (în 1393) şi de la Vidin (1396) sunt transformate în provincii otomane, iar Ţara Românească suferă mai multe atacuri. Prin abila şi energica politică defensivă, Mircea cel Bătrân - ca şi urmaşul său, Mihail - a putut, o bună perioadă, să menţină libertatea ţinutului românesc danubiano-pontic, otomanii reuşind doar după lupte repetate să cucerească Dobrogea1.

Instaurarea dominaţiei otomane în Dobrogea s-a realizat în două etape, respectiv marcate de anii 1419-1420 şi 1484. În prima etapă, cu tot efortul armatei Ţării Româneşti, condusă de voievodul Mihail, urmaşul lui Mircea cel Bătrân la tronul ţării, otomanii reuşesc în timpul campaniei din 1419 (continuată în anul următor) să-şi instaureze dominaţia în cea mai mare parte a Dobrogei, pănă la cetăţile Isaccea şi Enisala, inclusiv.

Ţinutul românesc aflat la nord de frontiera marcată de cele două cetăţi a continuat, timp de aproape un secol, să facă parte din hotarele ţărilor române, cunoscând o administraţie a acestora până în anul 1484, când are loc campania de cucerire a Chiliei şi Cetăţii Albe – moment ce a marcat încheierea celei de-a doua etape a cuceririi Dobrogei de către Imperiul otoman2.

Între anii 1420-1484 au avut loc mai multe încercări ale urmaşilor lui Mircea cel Bătrân şi Mihail la tronul Ţării Româneşti, de redobândire a Dobrogei3. Aceste acţiuni se bazau pe certitudinea drepturilor de moştenire asupra acestui străvechi teritoriu românesc, a spiritului de rezistenţă antiotomană, a comunităţii etnice şi religioase şi, nu în ultimul rând, pe fondul intereselor economice ştirbite prin ruperea legăturilor directe ale Ţării Româneşti cu Marea Neagră.

După moartea lui Mircea, fiul său Mihail (1418-1420) duce aceeaşi politică antiotomană, fapt ce reiese atât din iniţiativele sale războinice în sudul Dunării, cît şi din titulatura sa, consemnată într-un document din 10 iulie 1418: „Mihail Voievod, domn al Ţării Româneşti şi al Munţilor, către ţara tătărească şi amândouă părţile de dincoace şi de peste Dunăre şi până la Poarta de Fier şi până la Marea Neagră”4. Iar într-un act din 18 martie 1419, atributele domneşti sunt, în continuare, identice cu ale tatălui său. Deoarece a refuzat plata haraciului, este atacat de armata otomană în Dobrogea şi Severin. O altă campanie otomană restabileşte în anul 1420 puterea musulmană în oraşele recucerite între timp de Mihail: Isaccea, Enisala şi cele din Deltă, trupele de azapi şi akângii producând jafuri cumplite asupra acestora. Pentru a-şi atinge scopul, turcii îl folosesc pe Radu Praznaglava (1420-1422; 1423; 1424; 1426; 1427) care le închină ţara5.

Urmaşul lui Mihail, Dan al II-lea (1422-1426; 1427-1431) reuşeşte în 1423, pentru scurt timp, să reocupe teritoriul dobrogean. Domnitorul muntean atacă de două ori Chilia, apoi Silistra, Turnu şi Giurgiu (unde stăpâneau turcii). Atacul asupra Chiliei era impus de prezenţa temporară a turcilor acolo, dar şi de necesitatea imperioasă de a-şi asigura ieşirea la mare, acum tot mai mult stânjenită de flota turcească.

Se pare, că în toiul acestor evenimente Dobrogea a fost cucerită de turci până la linia Isaccea-Enisala, teritoriul de nord-est al Dobrogei, rămânând sub sceptrul lui Alexandru cel Bun6. Potrivit unor afirmaţii, practic Dobrogea era cucerită de turci, Delta nereprezentând un factor important, întrucât servea mai mult ca loc de trecere sau pentru anumite activităţi sezoniere. De altfel, sultanul Mehmed II, trece nestingherit în 1476 în nordul Dobrogei, după ce străbate Dobrogea în drum spre Moldova lui Ştefan cel Mare7. Isaccea şi Enisala devin serhat (cetăţi de margine) la hotarul nordic al Imperiului otoman. După cucerirea de către sultanul Mehmed I (1413-1421), Dobrogea ajunge dar-ul islam (ţinut supus Islamului). Ţinutul devine o provincie de margine (udj) a imperiului otoman şi este încredinţat spre administrare udjibeilor din udjiul Dobrogei, care îşi extinde jurisdicţia până la Isaccea, această unitate administrativă fiind creată în 14158. Noua provincie otomană are o importanţă strategică deosebită, determinată de poziţia sa geografică şi constând mai ales în folosirea ei ca bază de atac împotriva Ţării Româneşti şi a Moldovei. Din aceste motive Dobrogea va fi transformată curând într-o adevărată tabără militară9.

Aceste măsuri îl determină pe Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1446), să reia atacurile împotriva turcilor, aflaţi

1 M. D. Ionescu-Dobrogianu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, Arte Grafice I.V. Socecu, Bucureşti, 1904, p. 553-554; A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p.202; Istoria Românilor, vol. IV. p. 482. 2 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, p. 145; A. Ghiaţă, Condiţiile instaurării dominaţiei otomane în Dobrogea, p. 82-94. 3 Radu Ştefan Ciobanu, Lupta domnilor Ţării Româneşti – de la Mihail până la Vlad Ţepeş (1418-1462) pentru apărarea unităţii cu Dobrogea, în “M N”, 4, 1978, pp. 81-91. 4 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 202 5 Cronici turceşti , vol. I, p. 32, 51,85, 116, 161,163, 175-176; Anca Ghiaţă, Condiţiile instaurării dominaţiei otomane în Dobrogea, p. 83-84. 6 Radu Ştefan Ciobanu, Lupta domnilor Ţării Româneşti – de la Mihail până la Vlad Ţepeş, p. 88; Anca Ghiaţă, Condiţiile instaurării dominaţiei otomane în Dobrogea, p. 86. 7 Ibidem, p. 145. 8 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, p. 148; A. Ghiaţă, Condiţiile instaurării dominaţiei otomane în Dobrogea, p. 87 şi urm. 9 Mustafa Ali Mehmet, Aspecte din istoria Dobrogei sub dominaţia otomană în veacurile XIV-XVII. (Mărturiile călătorului Evlia Celebi), în “Studii”, XVIII (1965), nr. 5, p. 1101-1104.

173

în cetăţile de la Dunăre. Cronicarul burgund Walerand de Wawrin spune că Silistra şi Turtucaia au fost asediate de cruciaţii burgunzi şi de românii lui Vlad Dracul, în anul 144510. În 1462, fiul său Vlad Ţepes (1456-1462; 1476) reuşeşte să-şi impună dominaţia în Dobrogea, în urma luptelor purtate chiar pe teritoriul său. Pornind de la aceste evenimente, în ultima vreme s-a formulat o altă opinie, potrivit căreia, stăpânirea românească se menţine în Dobrogea până către anii 1445-146211. Se pare deci că definitivarea cuceririi Dobrogei de către imperiul otoman ar avea loc între anii 1445-1462, când cei doi domnitori români se băteau cu turcii pe pământul dobrogean12.

În ceea ce priveşte nordul Dobrogei, documentele istorice menţionează aici, când stăpânirea muntenilor, cînd pe cea a moldovenilor. În jurul anilor 1419-1420, Alexandru cel Bun (1400-1431) reia de la Mihail oraşele Chilia, Cetatea Albă, „părţile tătăreşti”, şi întreg ţinutul înconjurător, care sunt înglobate „Ţării de Jos” a Moldovei. După un timp, totul este reluat de Ţara Românească sub conducerea lui Vlad Ţepeş, căruia iniţial îi era suzeran Iancu de Hunedoara, ultimul primind teritoriul gurilor Dunării de la Petru II al Moldovei (1447-1448) drept răsplată că l-a ajutat să ocupe tronul ţării13. Chilia cu gurile Dunării rămân ale Ţării Româneşti până în anul 1465. De fapt, în 1462 are loc prima tentativă a lui Ştefan cel Mare (1457-1504), de a cuceri Chilia care era ocupată de o garnizoană ungurească. Atacul este reluat în 1465, iar la 23 ianuarie locuitori îi deschid porţile. Sunt stabilite imediat garnizoane militare şi administraţie moldovenească şi Chilia revine Moldovei până la cucerirea ei de către turci în 148414.

Trebuie subliniat faptul că după 1421, Ţara Românească devine teatrul unui război permanent, unde sub aparenţa unui război al ambiţiilor personale pentru tronul ţării dintre cele două familii boiereşti Dăneştii şi Drăculeştii, puterile externe, respectiv Imperiul otoman şi Ungaria, luptau pe acest teren pentru stăpânirea cursului inferior al Dunării a cărei importanţă strategică fusese demonstrată deja, în mai multe rânduri15. Ameninţarea turcească asupra cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă creşte tot mai mult în contextul progreselor înregistrate de turci în cucerirea întregului bazin al Mării Negre pentru transformarea lui într-un lac turcesc (Kara Deniz). După prima încercare eşuată a turcilor de a cuceri cele două cetăţi în 1456, Ştefan cel Mare construieşte Chilia Nouă, în faţa celei Vechi, pe celălalt mal al Dunării. În cadrul campaniei otomane din anul 1484, când turcii trec Dunărea pe la Isaccea-Obluciţa, Chilia este cucerită împreună cu Licostomo, Chilia Veche, şi întregul ţinut înconjurător. Astfel Dobrogea cucerită anterior până la linia de demarcaţie Isaccea-Enisala, căreia i se adaugă, în 1484, Delta cu zona înconjurătoare intră sub stăpânire otomană16. La sfîrşitul secolului al XVI-lea are loc o nouă încercare de redobândire a Dobrogei. Pe această linie se înscriu acţiunile lui Mihai Viteazul pentru eliberarea Dobrogei. În anul 1595 principala confruntare are loc în apropierea cetăţii Hârşova. Cu această ocazie 7000 de ostaşi musulmani sunt obligaţi să depună armele. În anul următor, cu ajutorul dobrogenilor, armata munteană eliberează nordul Dobrogei17. Este semnificativă, cu această ocazie, intenţia domnului Mihai Viteazul de a încadra Dobrogea în graniţele statului unitar român – intenţie făţiş exprimată după bătălia de la Guruslău, din august 1601, cu o săptămână înainte de uciderea sa. Spaţiul danubiano-pontic continuă să rămână islamic, integrat sangeacului Silistrei18. Ocuparea Dobrogei permitea statului otoman să controleze navigaţia pe Dunăre şi întărea supravegherea Mării Negre, care era “o placă turnantă” a comerţului euro-asiatic, ca şi a “marelui drum polon”, ce unea emporiile hanseatice de pe ţărmurile Mării Baltice cu “constelaţia coloniilor genoveze” de pe litoralul pontic19. Otomanii care îi izolau astfel pe români au fost interesaţi să cucerească Dobrogea şi datorită faptului că acolo locuia un neam înrudit cu ei, turcii selgiucizi, care le provoca mari neplăceri pe plan militar, social-politic şi în special ideologico-religios. Un singur exemplu referitor la ultimul aspect este semnificativ. Cu acordul turcilor selgiucizi şi al lui Mircea cel Bătrân a venit la Babadag şeicul reformator Bedreddin, care apoi s-a stabilit în sudul Dobrogei la Deliorman. De aici, cu sprijinul domnilor români, şi-a propagat ideile reformatoare pentru reorganizarea social-politică a Imperiului otoman20. Aceste idei îmbrăcate în haină religioasă au dat naştere la răscoale ţărăneşti care aveau centru de propagare în sudul Dobrogei, situaţie neacceptată de către Poartă.

Din prezentarea faptelor rezultă că, aproape un secol, între expediţia lui Ali Paşa (1389) şi cea a lui Baiazid al II-lea (1484), Dobrogea, şi dincolo de ea Ţara Românească şi Moldova (de care provincia transdanubiană a fost legată nemijlocit), au fost supuse unei agresiuni necurmate din partea puterii otomane în expansiunea ei asupra ţărilor riverane Dunării. Mai rezultă că ruperea Dobrogei din trunchiul Ţării Româneşti şi apoi al Moldovei a fost efectuată în urma a numeroase campanii, iar stabilizarea administraţiei otomane în această provincie românească a fost posibilă abia după aproape un secol de agresiune. Cum se ştie, cele mai multe campanii au avut un caracter de jaf şi pustiire, ceea ce a dus la perturbări economice şi demografice, mai ales de-a lungul drumului militar ce străbătea centrul Dobrogei. Populaţia autohtonă românească s-a concentrat în aşezările vechi, înşirate de-a lungul Dunării, în locurile păduroase, care înlesneau comunicarea multiseculară de pe ambele maluri ale fluviului. Dincolo de Dunăre, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania au căutat să se redreseze, menţinându-şi cu preţul multor jertfe, statutul de autonomie faţă de Poartă21. 10 Călători străini, vol. I, p. 89. 11 Radu Ştefan Vergatti, Noi informaţii asupra campaniei lui Vlad Ţepeş în Dobrogea, în Historia Ponticae, p. 137-147. 12 Gh. Brătianu, Marea Neagră, vol. II, p.253-254; A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 203. 13 C. C. Giurescu , D.Giurescu, Istoria românilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 298-303. 14 Gh. Brătianu, Marea Neagră, vol. II, p. 284 şi 293; A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 203. 15 Gh. Brătianu, Marea Neagră, vol. II, p. 253-254. 16 Istoria românilor, vol. IV, p. 572. 17 T. Mateescu, Dobrudja, according to Michael the Brave`s plan, în „RÉSEE”, XV, nr. 2 (1977), p. 273-278. 18 Istoria românilor, vol. V, p. 46 şi 71. 19 Radu Ştefan Ciobanu, Lupta domnilor Ţării Româneşti – de la Mihail până la Vlad Ţepeş, p. 83. 20 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, p. 144-145; A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 247. 21 Mihai Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în “RdI, tom 32, nr. 9 (1979), p. 1731-1732.

174

b. Structura administrativă a Dobrogei Din punct de vedere administrativ, Imperiul otoman era compus din provincii mari, eylaiete sau vilaiete, având în frunte paşale cu titlul de beilerbei. Vilaietele aveau în subordine, la rândul lor, provincii mai mici, numite sangeacuri, conduse de sangeacbei. Sangeacurile erau alcătuite din unităţi administrativ-judiciare numite kaza, aflate sub jurisdicţia unor judecători musulmani numiţi cadii. Dobrogea a fost încadrată pe deplin în sistemul administrativ otoman abia către sfârşitul secolului al XV-lea, imediat după cucerirea marilor porturi Chilia şi Cetatea Albă, în vremea sultanului Baizid al II-lea22. Aşa cum s-a menţionat mai sus, ţinutul dintre Dunăre şi Mare, dizlocat din sistemul politico-adminisrativ al Ţării Româneşti, a fost organizat iniţial ca teritoriu dar-ul Islam („Casa islamului”) şi provincie de margine cu denumirea de Dobrogea ugi, condusă de udj-bey, cu reşedinţa în cetăţile de hotar. Toţi locuitorii erau socotiţi supuşi ai imperiului, având condiţia juridică de raya (supuşi nemusulmani ai imperiului otoman) şi aflându-se sub incidenţa legilor islamice. În funcţie de importanţa economică şi strategico-militară, organizarea Dobrogei a suferit mai multe modificări. Iniţial Dobrogea a fost inclusă în sangeacul Silistra, la o dată care nu poate fi stabilită cu exactitate. Prin crearea noului sangeacbeilic al Tighinei (Bender) şi Cetăţii Albe (Akkerman), Dobrogea care până atunci fusese zonă de frontieră –serhat – a statului otoman îşi pierde însemnătatea strategică de prim ordin de odinioară devenind, în cadrul sangeacbeilikului de Silistra, iar de la începutul secolului al XVII-lea al beilerbeilicului de Silistra-Oceakov, provincie interioară a Imperiului otoman23. De altfel din 1484 ea era deja administrată ca sangeacul Silistrei, subdiviziune administrativă a beylerbeylik-ului Rumelia cu capitala la Sofia24. În secolul al XVI-lea, sangeacul Silistra cuprindea kazalele: Chilia, Isaccea, Hârşova, Babadag, Teckfürgõlu (Techirgiol), cu reşedinţa la Karasu (Medgidia), Silistra. În anii 20 ai secolului al XVII-lea, ca urmare a creşterii importanţei strategice şi militare a provinciei otomane de la Dunărea de Jos, se formează un nou vilaiet – Özü sau Silistra sau Babadag25 (în funcţie de stabilirea reşedinţei guvernatorului său), desprins din vilaietul Rumeliei, format din sangeacurile Silistra şi Nicopol. Noua unitate administrativă se întindea de la gurile Niprului până către Nicopole, incluzând ţinutul dobrogean cât şi raialele Giurgiu şi Brăila din partea de nord a Dunării. Sangeacul Silistra cuprindea kazalele Tulcea, Isaccea, Măcin, Babadag, Hârşova, Mangalia, Silistra, Karasu (cu nahia Constanţa) şi Hagioglu-Pazargic ( Bazargic, acesta din urmă înglobând şi câteva sate din actualul judeţ Constanţa). Reşedinţa paşei de Özü (Oceakov) se afla când aici, când la Babadag26, oraş apropiat de regiunea dobrogeană nordică, pe unde traversau trupele otomane pornite în expediţiile lor războinice europene, circumscrise confruntărilor ruso-austro-otomane. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în urma cuceririi Oceakovului de către Rusia, în anul 1788, vilaietul cu acest nume este desfiinţat. Dobrogea va fi organizată şi împărţită în două sangeacuri: sangeacul Silistra care cuprindea kazalele Tulcea, Isaccea, Măcin, Hârşova, Babadag, Silistra şi sangeacul de Varna care era alcătuit din kazalele Küstenge (Constanţa) şi Mangalia. Cele două sangeacuri făceau parte din vilaietul de Rusciuc (aşa cum se prezenta structura administrativă în anul 1850)27. Deşi structura organizatorică a Dobrogei a suferit în timpul stăpânirii otomane o seamă de modificări, principalele cazale de pe teritoriul său, până în secolul al XIX-lea, au rămas în număr de opt: Tulcea, Hârşova, Isaccea, Babadag, Carasu (Medgidia), Mangalia, Silistra, şi Küstenge (Constanţa), acoperind aproape toată suprafaţa sa de la nord la linia Mangalia-Ostrov. Prin trecerea Dobrogei sub ocupaţia militară şi administrativă otomană, Poarta îşi asigura controlul marelui drum militar şi comercial ce trecea pe aici („calea dreaptă”–„sagkol”), pe ruta Babadag-Isaccea, făcând legătura directă dintre capitala otomană şi Moldova sau Polonia. Dobrogea devenea o imensă schelă pentru tranzitarea zaherelei moldo-muntene spre Bosfor28. De fapt, Dobrogea a devenit treptat o unitate administrativ-teritorială de sine stătătoare, expresie a individualităţii sale şi despărţită de provinciile balcanice. Constituirea Dobrogei ca unitate administrativă distinctă, a cunoscut etapele succesive mai sus menţionate pe măsura creşterii importanţei strategice şi militare a provinciei de la gurile Dunării şi ca urmare, mai ales, a ofensivei de mare amploare întreprinse de Mihai Viteazul la sfârşitul secolului al XVI-lea. În ierarhia administrativă otomană, paşa (serascherul) de Silistra, căruia îi era încredinţată apărarea provinciilor septentrionale ale Imperiului otoman, deţinea rangul de vizir cu trei tuiuri (semn distinctiv al marilor dregători), ceea ce situa provincia între cele cu imporanţă militară deosebită29. De altfel, reşedinţa paşalelor de Silistra era de fapt la Babadag, deoarece oraşul se afla mai aproape de Isaccea, vadul de trecere a trupelor otomane spre ţările inamice cu care se aflau în război30. Astfel, vreme îndelungată, centrul administrativ otoman din Dobrogea s-a aflat în regiunea apropiată Dunării care era zona cea mai dens populată de români. Până în secolul al XVIII-lea, aparatul administrativ-militar otoman se recruta dintre elementele clasei conducătoare islamice sau islamizate. Din punct de vedere militar, în Imperiu otoman exista o structură centrală şi o armată provincială – Dobrogea aparţinând, deci, sistemului oastei de provincie31. În sistemul administrativ otoman, Dobrogea trebuia să satisfacă interesele economice şi strategice ale Porţii. Importanţa strategică şi militară a Dobrogei a crescut necontenit, pe măsura ascuţirii rivalităţilor dintre marile puteri din

22 Anca Ghiaţă, Condiţiile instaurării dominaţiei otomane în Dobrogea, p. 43-126; Istoria românilor, vol. IV, p. 573. 23 Ibidem, p. 574. 24 Izvoarele nu menţionează data exactă a acestei transformări, dar în 1484, faptul era real, cf. Anca Ghiaţă, Toponimie şi geografie istorică în Dobrogea medievală şi modernă, în “Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice”, seria IV, tomul V (1980), p. 41- 44. Se va cita MSSI. 25 Istoria românilor, vol. IV, p. 576 26 M. M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Ştiri despre Babadag în evul mediu, în “RdI”, tom XXXI (1978), nr. 3, , p. 445- 464. Anca Ghiaţă, Condiţiile instaurării dominaţiei otomane în Dobrogea, p. 85-87. 27 M.M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Ştiri despre Babadag în evul mediu, p. 460. 28 Istoria românilor, vol. IV, p. 583. 29 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 206 30 M. M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Ştiri despre Babadag în evul mediu, p. 82; A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 207. 31 Gheorghe Dumitraşcu, Stoica Lascu, Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în “Studii şi articole de istorie”, LI-LII, 1985, Bucureşti, p. 19-20.

175

răsăritul Europei; la început, în perioada de glorie a Imperiului otoman, Dobrogea este organizată ca o veritabilă bază militar-economică ofensivă, iar apoi, în timpul declinului său,începând cu secolul al XVIII-lea, va avea mai mult un rol defensiv. Obiectivele principale ale stăpânirii turceşti în Dobrogea au constat, de-a lungul veacurilor, în asigurarea unei legături permanente cu hanatul Crimeii, furnizor de trupe auxiliare, menţinerea unei baze permanente şi sigure împotriva Poloniei şi a statului rus în curs de centralizare şi îndeosebi supravegherea atitudinii Ţărilor Române, aflate într-o necontenită răzvrătire. Acest ţinut a devenit, cu timpul, principala cale de trecere sau staţionare a armatelor de ieniceri şi de spahii, tabăra fortificată dintre Dunăre şi Mare a împărăţiei. c. Măsuri pentru întărirea dominaţiei otomane în Dobrogea În timpul stapânirii otomane Dobrogea va deţine un rol important în politica externă a Porţii, care este determinat de evoluţia de ansamblu a relaţiilor româno-otomane, pe de o parte, şi a relaţiilor internaţionale, pe de altă parte, relaţii ce sunt circumscrise raporturilor ruso-austro-otomane. Prin extinderea controlului asupra ţărilor române, Imperiul otoman a urmărit să-şi asigure monopolul asupra căilor importante de trafic - Dunărea şi Marea Neagră. Conferind statelor române rolul de state-tampon, Poarta căuta să contracareze tendinţele expansioniste ale Ungariei şi Poloniei, apoi ale Imperiului habsburgic şi ţarist – ce vizau stăpânirea aceloraşi obiective de importanţă economică şi strategică majoră. Aşa se explică faptul că Poarta a organizat Dobrogea ca un adevărat bastion îndreptat împotriva oricărei iniţiative ce ar fi periclitat supremaţia otomană asupra Dunării şi Mării Negre32. În perioada anterioară instaurării stăpânii otomane, Dobrogea a dispus de un excelent sistem de fortificaţii, apărate până la cucerire de garnizoanele româneşti. Nu întâmplător turcii au distrus cu meticulozitate cetăţile litoralului maritim Mangalia, Constanţa, Kara-Harman, Enisala (Ieni-Sale) rămase în părăsire, ca adăpost păstorilor de oi – aşa cum scria Evlia Celebi despre aceasta din urmă33. Până spre a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Dobrogea autorităţile otomane centrale sau locale întăresc cetăţile vechi de pe malul Dunării sau ridică noi fortăreţe în care, după cum mărturiseşte cronicarul musulman, instituie o pază riguroasă şi permanentă, iar ostaşii „stau de strajă în fiecare noapte”, în timp ce podurile erau ridicate „pentru că aici este serhat (margine), iar în partea cealaltă aflându-se ţara românilor necredincioşi, tare se tem”34. Majoritatea porturilor au fost înzestrate – dacă nu aveau - cu cetăţi bine întărite, care îndeplineau o dublă funcţie – economică şi militară. Cetatea Isaccea, considerată cheia apărării Dobrogei dinspre nord, s-a bucurat de o atenţie deosebită. Cetatea construită din piatră albă a fost remarcată de călătorii străini ce au trecut prin Dobrogea35. A fost întărită şi cetatea Enisala (Ieni-sale). Întrucât la Marea Neagră nu existau fortificaţii, iar paza ţărmului era asigurată numai cu ajutorul trupelor din interior, pe timpul sultanului Murad al IV-lea (1623-1640) s-a construit cetatea Kara-Harman (Vadul), care asigura paza ţinuturilor maritime din centru Dobrogei împotriva incursiunilor făcute de ambarcaţiunile căzăceşti36. „Era o cetate construită din piatră, de formă pătrată, aşezată pe malul mării şi pe braţul fluviului Dunărea, pe un şes verde. Cetatea nu avea şanţ pentru că se afla pe malul mării şi întreaga circumferinţă avea o mie şi o sută de paşi”37. După construirea cetăţii atacurile cazacilor au încetat. Tot pentru a se apăra împotriva atacurtilor căzăceşti s-a început construcţia unei cetăţi la Babadag. Oraşul Babadag, a cărei importanţă administrativă şi militară a crescut foarte mult, avea nevoie de apărare dar aceasta a rămas din păcate neterminată38. La Hârşova autorităţile otomane au ridicat o cetate de 3000 de paşi circumferinţă, aşezând aici garnizoane pentru paza hotarului cu Ţara Românească39. Deoarece oraşul Tulcea prezenta ca port mai puţină siguranţă va fi şi el înzestrat cu o fortăreaţă cu şapte turnuri40. Cetatea Chilia Nouă avea porţi de fier şi două poduri mobile. Ca şi Chilia Veche era întărită cu turnuri de unde turcii supravegheau corăbiile care treceau pe mare41.

În ţinutul dobrogean Poarta a concentrat un mare număr de oşti care aveau sarcina de a ţine în frâu provincia şi de a reprima orice împotrivire precum şi de a îndeplini misiuni ofensive peste Dunăre. Armata regulată era alcătuită din spahii, care aveau obligaţii feudale faţă de sultan, alături de care luptau unităţile de ieniceri. Mulţi militari otomani au dobândit proprietăţi feudale în Dobrogea, pierzându-şi cu timpul virtuţile militare. Existau şi cetele de akângii, care alcătuiau armata neregulată, fiind furnizate adeseori de tătari. Când trupele din Dobrogea nu reuşeau să facă faţă evenimentelor erau chemate în ajutor forţele militare din alte provincii. Mai erau recrutaţi ostaşi dintre locuitori, în contul obligaţiilor excepţionale din vreme de război, care aveau sarcina de a păzi fortificaţiile şi instalaţiile lor, împreună cu tunarii cetăţilor şi echipajele vaselor din flota dunăreană şi maritimă.

După completa integrare administrativă a Dobrogei, Poarta s-a îngrijit, înainte de toate, să întărească potenţialul militar al noii provincii, încurajând colonizarea ei sistematică cu populaţia turcă, mai ales nord-pontică (tătari), recrutată din disponibilităţile rezultate ca urmare a dispariţiei Hoardei de Aur şi, mai apoi, a creşterii puterii Rusiei. Procesul colonizării islamice cu elemente turco-tătare, devenit preocupare oficială permanentă odată cu

32 Gheorghe Dumitraşcu, Stoica Lascu, Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, p. 21. 33 Călători străini, vol. VI, p. 384; Mustafa Ali Mehmet, Aspecte din istoria Dobrogei sub dominaţia otomană în veacurile XVI-XVII. Mărturiile călătorului Evlya Celebi, 1965, p. 1104. 34 Ibidem 35 Arsene Suhanov în 1649-1651, cf. C. Şerban şi V. Şerban, Rolul economic şi politico-militar al oraşelor din Dobrogea de Nord în secolele XVI-XVIII, în “Peuce”, II (1971), Tulcea, p. 188. 36 Călători străini, vol. VI, 1974, p. 386. 37 Ibidem, p. 387. 38 Ibidem, p. 388. 39 Radu Ştefan Vergatti, Cetatea feudală Hârşova, în Historia Ponticae, p. 149 -162. 40 Călători străini, vol. III, p. 523 41 C. şi V. Şerban, op. cit., p. 288.

176

cucerirea acestei provincii româneşti, a fost precedat – aşa cum s-a menţionat în capitolul anterior - de aşezarea spontană, ţinând de fenomenul migraţiilor târzii, a unui mare număr de tătari în părţile de sud ale Moldovei şi cele de miazănoapte ale Dobrogei.

După trecerea Hanatului Crimeei sub vasalitatea otomană (1475), Mehmed II consfinţeşte colonizarea prin lege. Iniţial, colonizările au caracterul unor tabere mobile, folosite în expediţii, sau de aşezări vremelnice, izvoarele amintind existenţa unor tătari „dobricenses” prin 1512-1514. Dar populaţia tătară dislocată din Crimeea şi adusă în Bugeac şi în Dobrogea, va pendula dintr-un loc în altul, nomadismul fiindu-i încă specific42. Colonizarea începută încă din secolul al XV-lea43, a cuprins mai întâi părţile de sud ale Dobrogei, întinzându-se apoi treptat până la gurile Dunării44. Ea va căpăta amploare în secolul următor45 şi va fi continuată, cu unele intermitenţe, până în ultimele decenii ale stăpânirii otomane asupra Dobrogei. Dar trebuie menţionat faptul că această colonizare nu s-a desfăşurat totdeauna în mod paşnic. Dobrogea otomană era atacată de cazacii care prădau aşezările turco-tătare dinspre Mare. Domnii români, după pierderea Dobrogei şi a cetăţilor de pe malul stâng al Dunării organizau repetate incursiuni în ţara turcească46.

Trupele turceşti care au ocupat Dobrogea sunt de fapt primii locuitori otomani stabiliţi în acest ţinut alături de turcii nord-pontici, aşezaţi în secolele anterioare. De asemenea, colonizarea cu grupuri turanice din Anatolia – în mod predilect cu cele netrecute încă la sedentarism - a fost organizată de statul otoman, care a urmărit să imprime tabloului etnic din provinciile cucerite o nouă configuraţie, să creeze un factor de sprijin şi siguranţă noii ordini islamice şi să contribuie la apărarea sa. Ţinând seama în primul rând de interesele politice şi folosind metoda deportării (sürgün), a mutării forţate, autorităţile otomane au adus un important număr de familii musulmane, alcătuite din turci şi tătari. Aşezată în sudul şi centrul provinciei, această populaţie avea în primul rând obligaţii militare47.

Colonizarea cu elemente musulmane a afectat îndeosebi zona de stepă, populaţia românească autohtonă fiind împinsă de acolo tot mai mult spre regiunile păduroase, spre Dunăre şi spre ţărmul mării. Ea nu a dispărut însă niciodată cu totul din părţile centrale, unde, deşi mai izolate, aşezările româneşti se vor păstra tot timpul. Românii dobrogeni şi-au menţinut totodată ocupaţiile străvechi, în primul rând pe cele de agricultori şi pescari, fiind de fapt singurul grup etnic al provinciei cu caracter rural.

În paralel cu această colonizare musulmană s-a produs şi schimbarea toponimiei. În acest scop a avut loc un proces intens şi consecvent de traducere în limba turcă a tuturor denumirilor de localităţi, cursuri de ape, lacuri, forme de relief, etc. Procesul a început mai întâi în jurul cetăţilor, Ieni-Sale şi Silistra, apoi de-a lungul marelui drum turcesc care, venind dinspre pasurile Balcanilor, ducea prin Bazargic (aşezare turcească în Bulgaria), Abtat Calessi (vechiul Abrytus roman), Carasu (Medgidia din sec. XIX) şi Babadag, spre a ajunge la vadul dunărean al Isaccei. Celelalte drumuri laterale duceau la celelalte vaduri; la Hârşova în faţa gurii Ialomiţei şi la Ghecet în faţa Brăilei48. O primă clasificare a tuturor acestor toponime a fost realizată de Al. P. Arbore49. Astfel o categorie de toponime denumesc populaţiile găsite de turci în această zonă sau cele care s-au stabilit în timpul dominaţiei otomane: Anadol-chioi (azi cartier al Constanţei) – satul anatolienilor; Arnăutu-chioi- Satul Albanezilor; Laz-Mahale–mahalaua Lazilor; Vlah-chioi şi Vlahlar-Satul Românilor; Urumbei–Prinţul grec, etc. Altă categorie de toponime se referă la ocupaţiile locuitorilor: Arabagilar-Cătăuşii; Casap-chioi - Satul măcelarilor; Covangilar- Prisăcanii; Dulgher-Tâmplarul; Hamangia-Băiaşa; Chiragi-Cărăuşii; Nalbant-Potcovarul; Terzichioi-Satul Croitorilor, etc. O altă categorie se referă la păsările caracteristice regiunii; Atmagea-Şoimul; Balabancea-Eretele; Biulbiul-Ciocârlia; Cuzgun-Corbul; Cartal-Vulturul; Gargalâc-Ciorăria etc., sau animale: Tauşan-tepe - Dealul Iepurelui; Curt-bunar-Fântâna lupului etc. Existau şi toponime referitoare la plantele cartacteristice regiunii: Armutlia-Perii; Cara-agaci-Ulmii; Cavaclar-Plopii; Carapelit-Stejarul negru; Caraorman-Pădurea-neagră; Deliorman-Pădurea nebună, (codrul întins). Nu lipsesc nici toponime legate de viaţa păstorească: Cadi Câşla-Stâna cadiului; Coium punar-Fântâna oii, Tekedere-Valea Ţapului; Iaila-Poiana; sau referitoare la pescuit: Cherhana locul unde se aduce şi se sărează peştele. O serie de toponime se referă la caracteristicile geografice: Altân tepe-Dealul de aramă; Bugeac-Colţ de ţară; Bogaz- gura unei ape; Canara- carieră; Ceatal- bifurcare; Ceamurlia- Nămoloasa; Sari-nasuf-Nisipul galben, precum şi o serie de nume compuse cu –chioi (sat), -bair (deal), -dere (vale), -iuc (moviliţă), -bunar (fântână), -cişme (izvor), -dag (munte), -tepe (deal), -ghiol (lac). De remarcat faptul că din cele 3776 nume topice turceşti înregistrate în Dobrogea veche, 2338 (61,89%) erau turceşti şi numai 1260 româneşti (33,34%)50. d. Structura demo-economică a Dobrogei în secolele XVI-XIX

Pe plan economic dominaţia otomană s-a exercitat prin subordonarea economiei româneşti nevoilor sporite de aprovozionare a Porţii, în primul rând a capitalei, dar şi a garnizoanelor şi a campaniilor militare.

Marea masă a producătorilor o constituia populaţia românească din mediul rural. O populaţie formată din locuitorii nemusulmani, cu precădere băştinaşi români, dicienii, la care s-au adăugat muntenii şi moldovenii, sau aşa-

42 Al. P. Arbore, Contribuţiuni la studiul aşezărilor tătarilor şi turcilor în Dobrogea, p. 213-251; Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, p. 166. 43 C. Brătescu, Dobrogea la 1444. Lupta de la Varna, în “Arh D”, II (1919), nr. 2, p. 215. 44 Al. P. Arbore, Contribuţii la studiul aşezărilor tătarilor şi turcilor în Dobrogea , p. 215. 45 C. Brătescu, Populaţia Dobrogei, p. 223. 46 Ibidem, p. 226. 47 Anca Ghiaţă, Contribuţii noi privind unele aspecte ale societăţii româneşti din Dobrogea în secolele XV-XIX, în “MSSI”, I (1975-1976), p. 79; A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 211. 48 N. Iorga, Drepturi naţionale şi politice ale românilor în Dobrogea, p. 27-29. 49 C. Brătescu, Populaţia Dobrogei, p. 225; Al. P. Arbore, Contribuţiuni la studiul aşezărilor tătarilor şi turcilor, p. 246-251. Vezi pe larg toponimia la Anca Ghiaţă, Contribuţii noi privind unele aspecte ale societăţii româneşti, p. 82-87; 90-96. 50 C. Brătescu, Populaţia Dobrogei, p. 225.

177

numiţii cojani (din părţile Brăilei), în majoritate agricultori, dar şi crescători de vite, viticultori, pescari, plus mocanii transilvăneni, crescători de oi şi negustori, îşi aduceau contribuţia efectivă la economia provinciei. În însemnările călătorilor străini care străbat acest ţinut abia din a doua jumătate a secolului al XVI-lea (când stăpânirea otomană era pe deplin consolidată, iar drumurile prezentau o mai mare siguranţă), se menţionează că Dobrogea este o provincie bogată, iar constatările lor favorabile în general, asupra economiei acestei provincii spre mijlocul al XVII-lea, i-au determinat pe unii dintre aceştia să asocieze chiar denumirea Dobrogei cu aceea de bună stare”51.

O viaţă economică activă pulsa în mediul urban. Oraşele din nordul Dobrogei aveau în primul rând importante funcţii economice, ca centre de producţie şi desfacere de mărfuri destinate în special populaţiei locale. Majoritatea mărturiilor documentare menţionează o intensă practicare a pescuitului de către populaţia acestor oraşe precum şi a cărăuşiei pe apă între Brăila –Măcin şi între Galaţi - Chilia. Paul de Alep menţionează că la Chilia pescăriile cu 14 îngrădituri de pari pentru prins morun sunt lângă ora iar Giovani Batista de Buorgo (1681-1686) arată că tot la Chilia se găseşte mult peşte, vin aromat şi sare52. Despre belşugul de peşte de la Tulcea vorbeşte şi călătorul englez John Newberie în 1582 iar despre cel de la Isaccea şi Chilia la sfârşitul secolului XVIII menţionează un raport al agenţiei consulare austriece din Bucureşti (1785)53.

În târgurile şi oraşele dobrogene, paralel cu celelalte ramuri ale economiei s-au dezvoltat şi meşteşugurile. Prezenţa otomană în Dobrogea a determinat o dezvoltare a meşteşugului pielăritului54.

Deşi trăiau în mediul urban, mulţi dintre locuitorii săi practicau încă din secolele XVI muncile agricole, viticultura şi creşterea vitelor şi oilor, pe terenurile din apropiere sau de peste hotare pe malul stâng al Dunării în Ţara Românească şi Moldova55. Morăritul a fost favorizat de malul înalt al Dunării, numărul morilor de vânt fiind mai mare decât cel al morilor de apă. Călătorul François de Pavie Seigneur de Forquevauls descrie în 1585 o moară de vânt cu 6 aripi şi cu dispozitiv de rotire pe care a întâlnit-o pe drumul dintre Sulina şi Tulcea56.

O altă funcţie a oraşului medieval dobrogean era cea comercială, ca piaţă de desfacare pentru produsele sosite din Ţările Române sau pentru cele aduse din Imperiul otoman. Încă de la sfârşitul sec. XV se vindeau la Chilia cereale, vite şi lemn din Moldova şi vinuri din Transilvania şi Polonia. În secolul al XVI era adusă sarea de la Tg. Ocna pentru a fi vândută în nordul Dobrogei. Măcinul o perioadă îndelungată de timp a fost locul de întâlnire al negustorilor brăileni veniţi cu mărfuri la bâlciul (panairul) local, iar Babadagul un important centru de depozit al sării marine extrase din apa lacurilor din apropiere. În secolul al XVI-lea în bazarele oraşelor Tulcea, Isaccea, Chilia, şi Babadag veneau negustori din Chios sau negustorii raguzani. Taxele vamale aplicate la mărfurile locale şi cele străine constituiau o importantă sursă de venit. Aceste taxe erau percepute de funcţionarii locali din ordinul cadiului şi erau trecute în condici speciale, numite deftere. Dacă până la începutul secolului al XVI-lea ele reprezentau un privilegiu al autorităţilor locale, care stabilea şi cuantumul lor, în timpul domniei sultanului Soliman Legislatorul (1520-1566) sumele rezultate din vămi constituiau un venit direct57 al sultanului, menit să fie cheltuit pentru întreţinerea armatei. Acestă hotărâre este confirmată de raportul unui cadiu din 1520. Pe la mijlocul sec. XVII taxa vamală se ridica la 3 %– 4% din valoarea globală a mărfii. După instaurarea dominaţiei otomane în regiunile din nordul Dunării oraşele Măcin, Isaccea, Tulcea şi Babadag îndeplinesc mai mult rolul de depozit pentru produsele naturale destinate aprovizionării Constantinopolului, dar şi al unor cetăţi de pe litoralul nordic al Mării Negre până în Crimeea şi a fortăreţelor dunărene până la Belgrad. Firmanele sultanilor din secolele XVII-XVIII menţionează în acest sens cantităţi de mii şi zeci de mii de quintale de grâu şi orz pentru aprovizionarea garnizoanelor sau lagărelor otomane. Ansamblul arhitectonic al acestor oraşe dovedeşte aceasta din plin deoarece pe lângă fortăreaţa care avea sarcina de apărare a aşezărilor civile, existau în interiorul oraşelor hambarele de cereale şi magaziile de provizii construite din piatră58. Oraşele aveau şi funcţii politico-militare. Astfel, oraşul Babadag a avut o funcţie politică importantă fiind adesea reşedinţa paşei în momente de încordare a relaţiilor ruso-turce. Valoarea politică a oraşelor nord dunărene a fost intuită şi de domnul Aron al Moldovei care cu oştile sale a trecut în 1595 în nordul Dobrogei şi după lupte grele le-a ocupat pentru scurtă vreme. Vadul Isaccea-Obluciţa era folosit pentru trecerea armatei otomane în Moldova până la 1711. Caracterul militar se accentuează în secolul al XVII, cu ocazia luptelor de respingere a atacurilor cazacilor zaporojeni pe uscat dar şi pe mare, la gurile Dunării şi spre Constantinopol. Amploarea fortificaţiilor este observată de călătorii străini care au trecut prin zonă în secolele XVII-XVIII59. Luptele ruso-turce din a doua jumătate a secolului XVIII au provocat mari pagube acestor oraşe. Ruşii au distrus puternicele fortificaţii cu toate că turcii au întreprins repetate încercări de a le reface. Mai mult, aceste lupte de uzură au provocat în acelaşi timp ruinarea aproape totală a gospodăriilor locuitorilor, a prăvăliilor negustorilor, a hambarelor de cereale, reducând considerabil potenţialul lor economic. Prin aceste atacuri îndelungate şi sistematic organizate au trecut oraşele-cetăţi Isaccea (în 1770,1771, 1790), Tulcea şi Măcin (în 1771,1773, 1790-1791) şi Babadagul (în 1711,1773,1791-1792).

Călătorii străini care au trecut la sfârşitul secolului al XVIII prin Dobrogea înregistrează aspectul dezolant al aşezărilor urbane, multe dintre ele devenite simple sate. Babadagul care număra altădată 1500 de locuitori în 1780 avea câteva zeci de case locuite de armeni şi peste o mie de case ruinate şi părăsite de locuitorii lor, fugiţi acum în Rumelia60.

În timpul stăpânirii otomane regimul proprietăţii funciare a fost schimbat după modelul musulman. Întregul 51 Mustafa Ali Mehmet, Aspecte din istoria Dobrogei sub dominaţia otomană, p, 1106. 52 C. Şerban şi V. Şerban, op. cit, p. 284 53 Ibidem 54 MustafaAli Mehmet, Aspecte din istoria Dobrogei, p.1106. 55 M. Guboglu, Catalogul documentelor turceşti, voI. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, p. 6, 17, 20. 56C. şi V. Şerban, op. cit, p. 285. 57 Ibidem, p.286. 58 Cele mai vechi magazii de cereale apar la Isaccea, cf. Catalogul documentelor turceşti, vol. II, p. 236-237. 59 C. Şerban, op. cit., p.288. 60 P. P. Panaitescu, Călători poloni în Ţările române, Bucureşti, 1930, p. 239-240.

178

fond funciar aparţinea statului musulman şi era repartizat sub formă juridică a unor hass-uri, zeamet-uri, timar-uri, vakkuf-uri, feudalilor militari (spahii), demnitarilor şi clerului. Din informaţiile lui de Evlia Celebi, la jumătatea secolului al XVII-lea, în Dobrogea existau o serie de hass-uri aparţinând sultanului şi hass-uri ale vizirului eylaietului (vilaietului)61. Paşa de Silistra dispunea de hassu-uri în părţile Babadagului, la Karasu, Deliorman, iar Esterul, cu împrejurimile sale bogat cultivate, era un hass al agalei ienicerilor de la Înalta Poartă62. Tot în secolul al XVII-lea, informaţiile vremii menţionează zeamet-uri la Chiuvenlia, Cikârkci (Sibioara jud. Constanţa), Băltăgeşti (toate sate populate de români), iar în oraşele Babadag şi Mangalia existau vakufurile lui Saltuk Dede şi Esmahan63. Alături de aceste proprietăţi şi posesiuni existau şi timaruri care reprezentau feude acordate spahiilor, în schimbul unor obligaţiuni militare64. Ţăranii-raya (mai ales românii), aveau în posesiune ereditară mici suprafeţe numite ciftlik-uri, obţinute prin împărţirea în loturi de pământ a diferitelor proprietăţi menţionate mai sus.

Începând cu secolul al XVII-lea se înmulţesc fundaţiile pioase (vakuf-uri), care beneficiau de o anumită imunitate fiscală şi chiar juridică, fiind puse la adăpost de confiscări abuzive din partea statului. Un astfel de vakuf era la Isaccea, de unde se trimitea anual o sumă pentru întreţinerea locurile sfinte de la Mecca şi Medina. De remarcat că din punct de vedere religios viaţa musulmanilor din Dobrogea gravita în jurul Babadagului, cu mormântul lui Sari Saltuk Baba, geamia şi şcoala superioară (medrese) de aici65. Prestigiul lui Sari Saltuk era foarte mare atât printre musulmanii dobrogeni dar şi printre cei din tot sud-estul Europei. Viaţa spirituală a creştinilor gravita în jurul Mitropoliei Proilavului (Brăila)66.

De subliniat faptul că în tot timpul stăpânirii otomane nu s-au înregistrat în Dobrogea conflicte religioase, cu atât mai puţin pogromuri sau distrugeri brutale de biserici sau sinagogi de către autorităţile otomane. Faimoasa toleranţă religioasă otomană şi pragmatismul otoman, combinate şi-au spus cuvântul, deşi “prescripţiile lui Umar” îi supuneau pe nemusulmani unui statut de umilinţă şi marginalitate.

e. Mutaţii demografice dobrogene în timpul stăpânirii otomane

Analizând problematica demografiei dobrogene se constată că istoria populaţiei din Dobrogea se poate împărţi în două perioade distincte: perioada românească, ce ţine până în secolul al XV-lea şi perioada otomană care se termină în anul 1878. Pentru aceste două perioade există o trăsătură comună şi anume prezenţa şi permanenţa elementului românesc în Dobrogea, de sine stătător care va fi readus în vatra străbună după câştigarea independenţei de stat a României, în anul 1877. Întrucât perioada românească a demografiei dobrogene a fost prezentată în capitolele anterioare, ne vom referi în cele ce urmează la aspectele demografice din timpul stăpânirii otomane.

Primul fapt semnificativ este scăderea numerică a populaţiei încă din primele decenii ale secolului al XV-lea. Cauzele involuţiei demografice sunt determinate de: războaiele purtate de Imperiul otoman pentru cucerirea regiunii; de prăbuşirea Imperiului Mongol care nu a mai asigurat legătura dintre Marea Neagră şi Extremul Orient; de transformarea bazinului pontic într-un “lac turcesc” de unde au fost alungaţi negustorii italieni şi levantini; de acţiunea de defrişare intensă a zonei care a provocat desecarea unor ape şi transformarea zonei într-un ţinut secetos.

De la sfârşitul secolului al XV-lea, după instaurarea stăpânirii politice a Imperiului otoman acesta a început acţiunea de colonizare cu populaţiei musulmană. Începutul acestei acţiuni poate fi datat cam pe la 148067 când au fost aduse în Dobrogea primele grupuri de tătari şi turci aşezaţi în zona centrală, unde erau încă ape bune pentru agricultură. Statul otoman urmărea prin aceste măsuri un scop dublu: pe de o parte să contracareze numeroasa populaţie băştinaşă iar pe de alta, să formeze o forţă de apărare a graniţei dunărene prin cavaleria uşoară tătărească. Deoarece în secolul următor populaţia a continuat să scadă, sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) îngrijorat de informaţiile furnizate de catagrafia pe care a ordonat-o în 1543, a luat măsuri pentru popularea zonei68. În aceste împrejurări au fost colonizaţi tătarii din Bugeac şi din stepele nord pontice precum şi iruci (yörük), un neam nomad asiatic. În urma acestei acţiuni, până în 1573 irucii au populat 106 sate şi anume: 70 de sate din kazaua Hârşova, 28 de sate din kazaua Tekfürgölu (Techirghiol) şi opt sate din kazaua Silistra69. Potrivit altor acte din 1584 numărul lor a crescut locuind în 199 de sate din aceleaşi kazale. Irucii erau organizaţi în unităţi militare numite ogeacuri, care numărau între 25 şi 30 de luptători. Ei aveau obligaţia de a presta servicii militare fiind în schimb scutiţi de impozitele extraordinare de stat70. Totuşi numărul total al irucilor este greu de stabilit deaorece nu se cunoaşte cu exactitate componenţa familiilor (soţ, soţii, copii, rude colaterale)71. Aceşti iuruci erau trataţi cu toată consideraţia deoarece erau consideraţi “fii ai cuceritorilor”, deci urmaşi ai vechilor cuceritori. O noutate demografică o constituie pătrunderea ţiganilor în Dobrogea, încă din secolul al XVI-lea (la 1572 sunt semnalaţi în cazaua Tekfurgölü (ca seminomazi nemusulmani), treptat trecând la Islam, atraşi de avantaje materiale oferite de statul otoman. Din punct de vedere administrativ ţiganii erau subordonaţi sangeacbeiului ţiganilor din Rumelia. De notat că în cazaua Hârşova existau şi aşa-zişii “tătari cebelii” adică tătari cu rosturi militare (80 neferi la 1602, 40 neferi la 1704), în schimbul scutirii de unele impozite, deci aceşti tătari erau nemulţumiţi că obligaţiile erau 61 Vezi pe larg în, Mustafa Ali Mehmet, Aspecte din istoria Dobrogei, p. 1108. 62 Ibidem, p. 1109; Călători străini, vol. VI, p. 395; T. Mateescu, Un oraş dobrogean dispărut: Ester, în “Pontica”, II (1969), p. 419. 63 Călători străini, vol. VI, p. 382, 387, 451, 64 Ibidem, vol. VII, Bucureşti, 1980, p. 365 65 Mehmet Ali Ekrem, op. cit., p. 21 şi 147-148. 66 Istoria românilor, vol. V, p. 850. 67 Radu Ştefan Vergatti, Din demografia istorică a Dobrogei, p. 229. 68 Călători străini, vol. VI, p. 357; Thasin Gemil, Problema etnogenezei tătarilor, în “Originea tătarilor, Editura Kriterion, Bucureşti, 1997, p. 49-51. 69 Radu Ştefan Vergatti, Din demografia istorică a Dobrogei, p. 230. 70 Istoria românilor, vol. V, 1974, p. 849. 71 Radu Ştefan Vergatti, Din demografia istorică a Dobrogei, p. 230 apud H. Inalcik, The Yürüks: Their origins, Expansion and economic Role, în The Middle East and the Balkans under the Ottoman Empire. Essays on Economy and Society, Bloomington, 1993, p. 101.

179

prea costisioare, de unde şi reducerea numărului lor la jumătate. Hanii Crimeii interveneau uneori în favoarea lor72. Coloniştii tătari veniţi în Dobrogea la sfârşitul secolului al XVI-lea numărau potrivit informaţiilor lui Dimitrie Cantemir aproximativ 30000 de tătari nogai, aduşi din Bugeac. Un nou val de tătari din Bugeac şi Crimeea a fost colonizat între anii 1593 şi 1595. Totuşi, aceştia din urmă nu s-au aşezat definitiv iar când s-a ivit prilejul au revenit la locurile de baştină pentru a-şi continua viaţa nomadă73.

Paralel cu colonizarea otomană a avut loc scăderea numărului românilor şi retragerea lor mai cu seamă în locurile mai ferite, de pe malul Dunării. Toate aceste evenimente au contribuit la menţinerea acelui aspect de mozaic demografic, în mediul rural dar mai ales în aşezările urbane, unde alături de români şi turco-tătari convieţuiau şi greci, armeni, italieni, iar mai târziu ruşi, lipoveni, bulgari, etc.

De remarcat şi un fapt pozitiv al stăpânirii otomane în Dobrogea: apariţia de noi aşezări, mai ales oraşe, în condiţiile dificile ale secolului al XVI-lea, când Dobrogea era frământată de mişcări de populaţie, campanii militare şi de atacuri ale cazacilor74. Este vorba de înfiinţarea oraşelor medievale Ester şi Karaharman. Cu toate că aceste localităţi au avut o existenţă scurtă, totuşi în secolul XVII, care simbolizează perioada mai înfloritoare din existenţa Dobrogei otomane ele erau destul de populate. Astfel, Ester, centru comercial din centrul provinciei, potrivit aprecierilor lui Evlia Celebi avea 1500 de case, care puteau însuma între 7500-10000 locuitori75. Al doilea oraş, o cetate din piatră cu o populaţie de aproximativ 1500 locuitori şi 20 case în interior şi altele 300 în exterior76.

Înflorirea economică a provinciei a favorizat creşterea numerică şi stabilitatea demografică a zonei. Din aceste considerente secolul al XVII-lea se poate caracteriza ca fiind cel mai stabil demografic. Asupra numărului de locuitori din regiune, informaţiile sunt mult mai bogate, datorându-se atât călătorilor străini cât şi documentelor turceşti. La jumătatea secolului XVII călătorul englez Robert Bargrave remarca în 1652 că zona dobrogeană străbătută de el în drumul său de la Istambul spre Moldova era lipsită de apă potabilă, cu platouri pline de iarbă deasă, deoarece pământul nu era cultivat. Bargrave a trecut prin sate importante, Băltăgeşti şi Dulgherul, Igliţa şi prin Măcin, “loc păcătos”, port la marginea imperiului77. Pentru aceeaşi perioadă, deţinem informaţii despre populaţie de la misionarul Petru Bogdan Baksic. Acesta menţiona că provincia care se numeşte Dobrogea este un şes întins, fără munţi, dealuri şi păduri şi chiar fără râuri şi izvoare. Oraşul Babadag, avea o populaţie pestriţă, alcătuită din 10 catolici, peste 60 case de schismatici (ortodocşi) cu aproximativ 450 locuitori, 20 de case de armeni cu 120 locuitori, fără biserică “dar au preot şi se închină în case”, peste 2000 de case turceşti cu peste 10000 locuitori. Musulmanii aveau la Babadad 20 de moschei; una dintre ele ar fi fost cândva “catedrala” creştină, dărâmată de bombarde, în timpul luptei antiotomane a lui Mihai Viteazul de la 1595. La rândul său, Paul de Alep a trecut în 1652 prin oraşul Măcin unde se găsea o populaţie de creştini care locuia în 420 de case78. Folosind indicele demografic 5, s-ar putea conchide că în Măcin locuiau în acea perioadă aproximativ 2000 oameni, cifră întru totul credibilă79. Tot prin vama turcească de la Măcin trecuse cu ceva timp mai înainte şi negustorul italian Tomaso Alberti80.

Pentru studierea fenomenului demografic dobrogean din secolul al XVII-lea sunt de o deosebită importanţă informaţIile călătorului Evlia Celebi. De-a lungul a patru călătorii efectuate în acest ţinut (1652, 1656, 1659, 1667)81 acesta a cules date deosebit de importante, dovedindu-se un bun observator al realităţilor locului. În calitate de trimis al Porţii, Evlia Celebi verifica corectitudinea impozitelor colectate de slubaşii otomani, motiv pentru care considerăm că datele strânse de el ar trebui să fie cât mai excte. Cu toate acestea, deoarece unele dintre cifrele lui Evlia Celebi sunt fanteziste, raportate la realităţile epocii, le utilizăm numai pe cele verosimile şi care sunt confirmate şi de alte surse istorice. Potrivit informaţiilor sale, în Dobrogea trăiau: elementele colonizatoate tătare, masa compactă de populaţie românească, mai ales pe malul Dunării care era întărită de elementele româneşti prin procesul de intermigraţie a populaţiei de pe o parte şi alta a fluviului, evreii, grecii, armenii (mai ales negustori), şi citakii. Despre citaki, călătorul explică împrejurările în care s-a format în Dobrogea această populaţie ce alcătuia o parte din contingentul de oaste neorganizată al akânjiilor. Citakii proveneau din convieţuirea tătarilor mai ales, aşezaţi de Baiazid I în Dobrogea cu elemente creştine valahe şi moldoveneşti. Citakii sunt întâlniţi de călător chiar în interiorul Dobrogei, la Ghivenlia (azi comuna Chirnogeni, jud. Constanţa)82. Despre citakii ospitalieri ai Dobrogei va vorbi mai târziu şi domnitorul Dimitrie Cantemir, în “Istoria Imperiului otoman”83. Citakii vorbeau un dialect aparte, folosind multe cuvinte pe care călătorul turc nu le-a putut înţelege84. Ocupaţiile principale ale acestora erau cultivarea pământului şi creşterea vitelor, fapt care se leagă de asemenea de originea citakilor, în parte românească, deoarece imbinarea acestor două îndeletniciri, în cadrul unei vieţi sedentare, era un fenomen neobişnuit pe atunci la tătari. Din relatările lui Evlia Celebi reţinem date importante despre răspândirea satelor, târgurilor şi oraşelor dobrogene, despre numărul caselor, al familiilor, al şcolilor şi al prăvăliilor, toate aceste cifre ajutându-ne să facem o estimare aproximativă asupra numărului populaţiei dobrogene la sfârşitul secolului al XVII-lea. Astfel, în satul Ghiuvenlia trăiau 100 de familii; portul Constanţa care avea circa 150 72 Istoria românilor, vol. V, p. 849. 73 Al. P. Arbore, Contribuţii la studiul aşezărilor tătarilor şi turcilor în Dobrogea, p. 216. 74 Călători străini, vol. VI, p. 388. 75 T. Mateescu, Un oraş dispărut: Ester, p. 413-429. 76 Idem, Une ville disparue de la Dobroudja – Karaharman, în “Tahir Enstitűs Dergisű”, Istambul, 1971, p. 297-343; Călători străini, vol. VI, p. 395. 77 Ibidem, vol. V, Bucureşti, 1973, p. 482-486. 78 Ibidem, vol. VI, 1974, p. 27. 79 R. Ş. Vergatti, Despre demografia istorică a Dobrogei, p. 231. 80 N. Ursu, op. cit., p. 49. 81 Mustafa Ali Mehmet, Aspecte din istoria Dobrogei sub dominaţia otomană, p. 1098-1099; Călători străini, vol. VI, p. 311. 82 Ibidem, p. 382 83 Tudor Mateescu, Permanenţa şi continuitatea românilor în Dobrogea, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1979, p. 27-28. Se va cita D.G.A.S. 84 Călători străini, vol. VI, p. 371-372, 383.

180

de case nu era nici prea bogat nici prosper - aprecia călătorul- deoarece fusese atacat de cazaci85; Bazargic avea 2000 de case; Karasu, sediu de garnizoană militară avea 1000 de case acoperite cu olane şi şindrilă; Karamurat, 1000 de case; Esterabad, 1500 de case frumoase, acoperite cu şindrilă86; Babadag, cel mai mare oraş, 3000 de case cu un cat şi seraiuri înalte cu două caturi, clădite din piatră, precum şi ale numeroase edificii87; Hass-ul dinspre Bazargic număra 70-80 de case, iar în jurul Babadagului se găsau aproximativ 100 de case, ale căror nume sunt menţionate de autor; Tulcea avea 700 de case, Chilia Veche aproximativ 2000 de case iar la Ismail erau 2000 de case. Silistra număra 20000 de locuitori. Referindu-se la partea sudică a Dobrogei septentrionale Evlia Celebi menţiona că fiecare aşezare rurală avea 500-600 de case. Cifrele sunt considerate de unii cercetători puţin exagerate pentru epoca respectivă88. Totuşi, datele pentru oraşul Babadag sunt confirmate şi de alţi călători ai epocii. Călătorul bulgar Filip Stanislavov care a vizitat în anul 1659 Dobrogea, ne informează că în Babadag trăiau 40 de catolici (în 7 case), 2000 de ortodocşi (în 300 de case), 6000 de turci (în 1700 de case)89, deci un total de 8000 de locuitori stabili, la care s-ar putea adăuga până la 10000 oameni aflaţi în tranzit prin oraş, fapt care nu este exagerat ţinând cont de importaţa economică, militară şi culturală a Babadagului la aceea dată90. Pornind de la acest cifre s-ar putea estima aproximativ populaţia Dobrogei pentru secolul al XVII-lea, cel mai prosper şi liniştit pentru provincia otomană la mijlocul evului mediu românesc. Folosind indicele demografic pentru acest secol de 5 membrii de familie şi 100 de locuitori pentru o aşezare91, se poate estima populaţia din localităţile menţionate de călător la aproximativ 60000-70000 de oameni. La această se poate adauga şi populaţia din satele care nu au fost menţionate şi anume satele mari, înfloritoare de pe malul Dunării, locuite permanent mai ales de populaţia autohtonă românească. Coroborând datele existente se poate estima populaţia Dobrogei pentru mijlocul secolului XVII la aproximativ 150000 locuitori92.

În ceea ce priveşte răspândirea etniilor în teritoriul dobrogean se pot face următoarele specificări. În secolul al XVII-lea turcii au reprezentat grupul islamic cel mai stabil, pentru că întruchipau însăşi ordinea statală otomană, fiind şi principalul său beneficiar. Ei locuiau în 64 de aşezări, de la Küstenge (Constanţa), Karasu (Medgidia), Mangalia şi Techirghiol, la sate din zona de sud, centrală şi de nord a provinciei: Alakap (Poarta Albă, jud. Constanţa), Kara Omer (Negru Vodă, jud.Constanţa), Ciamurlu (Ceamurlia jud. Tulcea), ş.a93.

Populaţia nemusulmană locuia pe tot malul Dunării, în centrul provinciei şi mai puţin spre mare. Un document important menit să susţinută afirmaţiile de mai sus este un act al fiscului otoman intitulat “Defter Carasu vacibsene 1105” (Condica kazalei Karasu cu obligaţia anului 1693-1694)94. Documentul cuprinde recensământul fiscal al contribuabililor nemusulmani care trăiau în cele 16 localităţi ale kazalei Karasu, începând de la Dunăre spre mare95. Având în vedere principiile financiare otomane care scuteau de impozite femeile, copii, invalizii şi anumite categorii bisericeşti, rezultă că au fost înregistraţi la plată numai bărbaţii valizi. Ţinând seama de normele demografiei istorice, mai sus menţionate, precum şi de cvasiunile inerente în asemenea împrejurări se constată că întreaga kaza Karasu avea în vremea respectivă peste 10000 de locuitori nemusulmani. Analizând onomastica contribuabililor se constată că marea majoritate a populaţiei este românească, alături de aceasta trăind un număr considerabil de evrei şi armeni şi un număr foarte restrâns de bulgari. Din punct de vedere financiar 20% dintre locuitori dispuneau de o situaţie materială superioară, 60% de una medie şi 20% locuiau în condiţii de sărăcie. Se constată astfel compoziţia eterogenă a localităţilor aşezate de-a lungul căilor de comunicaţie în timp ce în satele îndepărtate de ele, elementele neromâneşti sunt puţine. Populaţia românească avea un caracter stabil, fiind ocupată îndeosebi cu agricultura, în timp ce elementele alogene se caracterizau printr-o mai mare mobilitate, ocupându-se îndeosebi cu comerţul. În cele trei localităţi ale kazalei aflate pe malul drept al Dunării, respectiv Rasova, Bogaz (Cernavodă) şi Seimeni, era concentrată mai mult din jumătatea populaţiei nemusulmane. Acest fapt se explică atât prin importanţa economică a fluviului cât şi prin vecinătatea imediată a Ţării Româneşti. De aici, în timpul tulburărilor politice care s-au petrecut în secolul al XVII-lea s-au desfăşurat mişcări de populaţie românească care trecea Dunărea. Populaţia românească venită din stânga Dunării va modifica tabloul demografic dobrogean. De-a lungul secolului al XVII-lea, românii sunt întâlniţi în aşezări compacte de-a lungul Dunării, la Bogaz (Cernavodă), Rasova, Daia sau Dăieni, la Straja, Baltadji (Băltăjeşti), până în nord la Isaccea, Măcin, şi Kili (Chilia). Ştirile din acest secol îi menţionează pe români în porturile dunărene Hârşova, şi Tulcea, în aşezările din centrul Dobrogei, Kokirlen (Cochirleni), Sekban (Seimeni), Defcea, Cobadin, Hasancea (Valul lui Traian), în târgul Ester, La Dobromiru de Deal, Pecenek (Pecineaga), Peştera, Râmlik-ibala, (Râmnicul de Sus), Râmlik-iziyr (Râmnicul de Jos), Valeli (Vâlcele), ca şi în porturile de pe ţărmul Mării, Köstence (Constanţa), Kara-Harman (Vadu)96. Fără îndoială că sate ca Vlahkioi, Vlahlar, ca şi Băltadji, Topal (Topalu), nu puteau fi altceva decât vechi sate româneşti numite ca atare de otomani. În ceea ce priveşte satele Beilic sau Jijila, acestea erau probabil centrele în care se strângeau impozitele respective, (beilyk–taxa pe animale, dzijya-capitaţia) care se aplicau doar

85 Ibidem, p. 385. 86 Ibidem, vol V, p. 395. 87Ibidem, p. 391 şi p. 392 88 R. Ş. Vergatti, Despre demografia istorică a Dobrogei, p. 231-233. 89 Călători străini, vol. V, p. 617. 90 M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Ştiri despre Babadag în evul mediu, p. 454-455. 91 Ştefan Pascu, Demografie istorică, în Populaţie şi societate, vol. I, Editura Dacia, Cluj, 1972, p. 46. 92 N. Ursu, op. cit., p.50. 93 Mehmed Ali Ekrem, op. cit, p. 42 94 Thasin Gemil, Consideraţii privind aspectul demografic al zonei centrale a Dobrogei la sfârşitul scolului XVI, în “Comunicări de istorie a Dobrogei”, I (1980), Constanţa, p. 70-73.(Se va cita C I D) 95Ibidem, p. 72 96 C.C. Giurescu, Ştiri despre populaţia românească, p. 21; Călători străini, vol. V, p. 220; M. M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Aspecte ale vieţii economice din porturile şi schelele Dobrogei în secolele XV-XVII, în “Peuce”, VI (1977), p. 260-261; Thasin Gemil, Consideraţii privind aspectul demografic al zonei centrale a Dobrogei, p. 74;

181

nemusulmanilor, deci populaţiei româneşti existente în acele locuri, în alte sate din jur. În nordul Dobrogei, mari sate ca Luncaviţa, Văcăreni, Valea Nucarilor, Niculiţel, Sarica, reprezentau zone compact româneşti97. f. Decăderea demografică a Dobrogei de la începutul secolului al XVIII-lea şi până la jumătatea secolului al XIX-lea.

În secolul al XVIII-lea, Dobrogea a devenit aproape permanent teatrul operaţiunilor militare care finalizau etapele successive ale conflictului de lungă durată ruso-austro-turc, cunoscut în istorie sub numele de “criza orientală”. Încă din 1711, Dobrogea a intrat în vederile planurilor militare ruse şi numai pierderea războiului pe Prut (1711) a amânat transformarea ei în teren de luptă. În timpul războaielor ruso-austro-turce derulate în perioada următoare, în Dobrogea s-a desfăşurat o intensă activitate militară şi diplomatică.

Valul războaielor ruso-turce care au avut ca teatru de operaţiuni teritoriul Dobrogei începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a provocat mari distrugeri în această provincie, multe localităţi fiind ruinate, unele dispărând cu totul, fără a mai fi vreodată refăcute98. Efectele cele mai dezastruoase le-a avut războiul din 1828-1829, care a dus la depopularea masivă a regiunii dintre Dunăre şi Mare99. Numeroase aşezări cuprindeau doar câteva gospodării, iar altele erau complet pustiite. După încheierea acestui conflict militar, în actualele judeţe Constanţa şi Tulcea se găseau 85 de sate părăsite, devenite simple silişti100. Modificările demografice au fost determinate şi de schimbările climaterice care au dus la reducerea numărului braţelor Deltei Dunării de la cinci la patru (prin colmatarea Asprei) şi apoi la trei (prin blocarea Dunăvaţului). Mai apoi, înnisiparea Gurii Portiţa a închis calea de acces spre Marea Neagră, iar golful Razim a devenit lac. Importanţa economică a zonei a scăzut, motiv pentru care o parte a populaţiei a părăsit aşezările, altă dată înfloritoare. Nordul Dobrogei a rămas mai bine populat, în timp ce spre sudul provinciei, până la Silistra, localităţile erau tot mai rare, mai sărăcăcioase şi mai puţin populate101. De exemplu, după războiul din 1768-1774, înfloritoul Babadag era numai ruine, cu peste 1500 de case distruse şi părăsite şi doar cîteva zeci de case locuite de armeni. Sulina avea circa 20 de case, Constanţa, Akerman şi Varna fuseseră şi ele distruse, iar Mangalia avea aproximativ 500 de case102. Silistra era pustiită din cauza războiului şi a ciumei, fiind locuită de numai 2000 locuitori (faţă de 20000 din timpul călătorului Evlia Celebi)103. Armatele ruse au distrus localităţile Măcin, Tulcea, Babadag, Hârşova silind populaţia să-şi părăsească casele şi tranformând aşezările prospere în ruine. Pe drept cuvânt, odată cu războaiele ruso-turce începe pentru Dobrogea o perioadă de adevărată “răscolire a neamurilor” după cum remarca marele istoric al Dobrogei Constantin Brătescu104. Înfăţişarea etnică a provinciei se schimbă atât prin venirea unor grupuri aparţinând naţionalităţilor deja existente, cât şi a altora, stabilite pentru prima oară acum.

În prima categorie, pe lângă aşezarea românilor imigranţi, de la stânga Dunării, trebuie inclusă aşezarea altor neamuri musulmane care s-au alăturat turcilor. Printre aceştia trebuie menţionaţi tătarii şi cerchezii, deşi prezenţa lor a fost oscilantă ori episodică. Tătari din Cuban s-au aşezat după războiul din 1768-1774 în regiunea deltei. După anexarea Hanatului Crimeii la Imperiul rus, mii de tătari au pribegit spre Rumelia şi Anatolia, unii oprindu-se în Dobrogea105. După 1800 s-au înregistrat alte valuri de tătari, fugiţi din teritoriile anexate de Rusia. În timpul războiului din 1806-1812 au venit tătarii din Bugeac. Convinşi de ruşi să se înapoieze în Basarabia, cei mai mulţi au revenit în Dobrogea106. Marea lor majoritate ducea o viaţă nomadă. Unii dintre ei s-au statornicit în zona de stepă a văii Carasu, unde au înfiinţat nouă sate de colibe. În timpul războiului Crimeii (1853-1856) şi în anii următori, Poarta a colonizat un număr însemnat de tătari din sudul Crimeii în Dobrogea şi Bulgaria, aşezându-i, adeseori în mod silnic, în cele mai înstărite sate de creştini unde li s-au atribuit cele mai roditoare pământuri. Cei mai mulţi s-au statornicit pe linia nordică Rasova-Karaharman, ocupând bazinul râului Casimcea, până la capul Midia cât şi regiunea văii Carasu. Aici tătarii au reînfiinţat vechiul târg cu acelaşi nume, distrus în 1828 şi căruia i s-a dat acum denumirea de Medgidia, în cinstea sultanului Abdul-Medgid107. În cea ce priveşte numărul turcilor din nordul Dobrogei acesta era în 1841 potrivit estimărilor lui M. Czajkowski de 6000, aceştia fiind mai numeroşi în partea de miazăzi108. În deceniul al şaptelea populaţia musulmană a crescut pe seama câtorva mii de cerchezi refugiaţi din Caucazul de nord după victoria deplină a Rusiei în 1864. În schimbul serviciilor militare, guvernul otoman a favorizat aşezarea lor în regiunea păduroasă din kazaua Babadag, unde au beneficiat de privilegii mai mari faţă de celelalte neamuri musulmane. Dar aceştia având încă un mod de viaţă nomad şi prădalnic, s-au dovedit un factor de dezordine în zonă, atât pentru creştini cât şi pentru ceilalţi musulmani, motiv pentru care au fost siliţi să dispară în timpul războiului din 1877-1878109. 97 T. Mateescu, Permanenţa şi continuitatea românilor în Dobrogea, p. 34; A. Ghiaţă, Contribuţii noi privind unele aspecte ale societăţii româneşti, p. 82-83. 98 Pentru aşezările pustiite în cursul acestor războaie, vezi pe larg, Tudor Mateescu, Sate dobrogene dispărute în cursul secolului al XIX-lea (I), în “AIIA”, Iaşi, XIII (1976), p. 171-183. 99Constantin Velichi, Emigrări la nord şi sud de Dunăre în perioada 1828-1834, în “Romanoslavica”, XII, Bucureşti, 1965, p. 71-103. 100 Constantin C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Bucureşti, Editura Academiei, 1957, p. 137; Al. P. Arbore, Din etnografia Dobrogei. Populaţia Dobrogei după o hartă rusească, în “A D”, IV (1923), nr. 3, p. 329-334. 101 Călători străini, vol. VIII, 1983, p. 597-598. 102 Ibidem, vol. X, partea I, 2000, p. 452, 653, 675. 103 Ibidem, p. 751. 104 C. Brătescu, Populaţia Dobrogei, p. 230. 105 Al. P. Arbore, Contribuţii la studiul aşezării tătarilor şi turcilor, p. 213-230. Mehmet Ali Ekrem, op. cit., p. 42-52; T. Gemil, Originea tătarilor, p. 206-220. 106 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 286-287; 107 N. Mihail-Ursu, Schiţă de istoria a oraşului Medgidia, în “CID”, I (1980), Constanţa, p. 56-57. 108 Gheorghe Platon, Informaţii noi privind teritoriul şi populaţia Dobrogei în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în “AIIA” V (1969), p. 211. 109 Al. P. Arbore, Câteva însemnări asupra cerchezilor, grecilor şi arabilor în Dobrogea, în “A D”, an III (1922), p. 504-506; Brutus Cotovu, Cerchezii. Un neam dispărut din Dobrogea, în “A D”, an II (1921), nr. 3, p. 394-416.

182

În afară de musulmani, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea în Dobrogea s-a aşezat şi populaţie creştină, mânată în aceste locuri atât de motive economice, cât şi de cele de natură politică sau spirituală. Izvoarele literare şi statisticile redau pentru secolul al XIX-lea un tablou etnic extrem de variat. Pe lângă musulmani şi români, în kazalele dobrogene erau enumeraţi bulgari, ruşi, lipoveni, cazaci zaporojeni, germani, greci, armeni şi chiar negustori unguri, italieni, şi dalmaţieni110.

În timpul războiului din 1806-1812, un mare număr de bulgari şi-au părăsit ţara, trecând în Basarabia, sau în Ţara Românească. Curentul de emigrare a fost şi mai puternic în cursul războiului din 1828-1829 şi în anii imediat următori111. Mulţi dintre cei plecaţi, nemulţumiţi de noile condiţii, au revenit curând la dreapta Dunării, majoritatea s-au stablit în Dobrogea şi doar o mică parte s-au înapoiat în locurile de origine. Aceşti bulgari s-au aşezat îndeosebi în satele părăsite de turci, aflate cele mai multe în zona Babadag. Localităţile respective şi-au păstrat vechile denumiri, toponimia bulgară fiind, până la 1878, aproape inexistentă în Dobrogea. Ei nu s-au stabilit în zona de stepă, care era expusă invaziilor războinice ce au dominat Dobrogea până la 1877, nici în părţile de pe malul Dunării care erau ocupate de satele româneşti încă din cele mai vechi timpuri. În 1841, după constatările lui Mihail Czajkowski, numărul bulgarilor din Dobrogea de nord nu depăşea 3-4000 de oameni112. Ei erau ceva mai numeroşi în sudul Dobrogei, unde venisră tot în urma războiului din 1828-1829113. În 1850, Ion Ionescu de la Brad arăta că bulgarii erau veniţi în Dobrogea “de vreo douăzeci de ani”114, fapt menţionat de altfel şi de alte izvoare, cercetările confirmând că nu exista de fapt un singur sat dobrogean în care să se întâlnească o veche populaţie bulgară115. Emigrarea bulgarilor în Dobrogea a fost determinată de cauze economice şi politice. Între cauzele economice pe primul loc s-a situat transhumanţa pe păşunile dobrogene, foste ogoare părăsite de locuitorii provinciei în urma războaielor ruse turce din zonă. Cauzele politice erau determinate de caracterul schimbător al raportului de forţe ruso-turce din secolul al XIX-lea care declanşase prigoana autorităţilor otomane împotriva bulgarilor, mai ales cei din răsăritul Bulgariei, ce manifestau simpatie faţă de trupele ruseşti. La acestea s-a adăugat şi politica de colonizare a Rusiei din 1812 din sudul Basarabiei. Dar bulgarii colonizaţi nu s-au putut adapta obligaţiunilor dure impuse de imperiul ţarist precum şi climei de stepă din noile ţinuturi şi s-au retras spre ţinuturi care le ofereau garanţia unui trai mai bun şi îmbelşugat. De altfel, este îndeobşte cunoscut că bulgarii stabiliţi în Dobrogea, harnici şi buni agricultori, au întemeiat gospodării bine înstrătite.

Dintre neamurile creştine care au continuat să se aşeze în Dobrogea la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea trebuie menţionate cele venite din Rusia: cazacii, rutenii şi lipovenii. După desfiinţarea în 1775 de către împărăteasa Ecaterina a II-a a autonomiei lor, cazacii zaporojeni s-au strămutat în zona gurilor Dunării unde au întemeiat tabere înstărite potrivit tradiţiei lor. În schimbul prestării serviciului militar au obţinut unele înlesniri de la Imperiul otoman. În statistica lui Ion Ionescu de la Brad în 1850 erau înregistrate peste 1000 de familii de cazaci, stabiliţi în cazalele Tulcea (aproape 800 de familii), Isaccea, Babadag, Măcin116. Tot din Rusia sosesc încă din timpul lui Petru cel Mare şi apoi al Ecaterinei a II-a lipoveni, persecutaţi de autorităţi pe motive religioase. Lipovenii s-au stabilit în regiunea gurilor Dunării şi lacului Razim, apoi mai spre sud pe malul Dunării117, ocupându-se cu pescuitul. Primii germani au poposit în Dobrogea într-un număr mic, încă de la sfărşitul secolului al XVII-lea, dar colonizarea propriu-zisă a Dobrogei cu aceste neamuri a avut loc începând cu anul 1840. Aşezându-se în 1843, la est de Tulcea, vreo 20-25 familii au fondat aşezarea Malcoci, mai apoi colonia Atmagea în ţinutul Babadagului, Cataloi, Cogealac, Tariverde, Karamurat, Ciucorova şi altele, germanii dovedindu-se buni agricultori şi crescători de vite. În deceniile următoare numărul coloniilor germane va creşte semnificativ118. În târgurile şi oraşele Dobrogei se mai găseau greci, armeni şi evrei care erau buni negustori, precum şi italieni ce erau buni tehnicieni în exploatarea pietrei şi în construcţii.

Revenind la mişcarea demografică dobrogeană de la începutul secolului al XIX-lea putem afirma că fenomenul cel mai important a fost cel de decădere al unor aşezări vechi dobrogene şi ridicarea unor sate noi. Cauza principală a fost determinată de războaiele ruso-turce derulate în Dobrogea, transformată în adevărată tabără militară care a forţat populaţia să penduleze dintr-o zonă în alta, în căutare de adăpost. Uneori aceasta era nevoită să se adăpostească pe malul Dunării, în locurile mai ferite sau de multe ori să treacă malul fluviului, în Ţara Românească. O hartă rusească din 1838 evalua numărul locuitorilor din Dobrogea la aproximativ 40000 de suflete cu o densitate de 5 locuitori pe kilometru pătrat, un mare număr de sate menţionate ca pustii, fiind părăsite119. După război mulţi locuitori se reîntorceau şi se aşezau în mătcile vechilor sate sau înfiinţau altele noi, de multe ori în preajma celor părăsite120.

Un alt aspect caracteristic pentru jumătatea secolului al XIX-lea este menţinerea şi chiar amplificarea compoziţiei etnice eterogene a Dobrogei, fenomen remarcat în anul 1841 de Mihail Czaykowski, însărcinat cu efectuarea unor studii istorice şi etnografice în provinciile nordice ale Imperiului otoman, în zona care se întindea la nordul liniei Cernavodă-Constanţa. Potrivit aprecierilor sale, grupul etnic cel mai numeros dintre creştini era cel al românilor (25-30000), estimările referitoare la celelalte etnii fiind amintite mai înainte121. Numărul populaţiei

110 Constantin C. Giurescu, Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei, p. 15. 111 Al. P. Arbore, Din etnografia Dobrogei. Aşezările bulgarilor, în “Arh D”, an I (1916), p. 29-32; Stoica Lascu, Din istoria Dobrogei de Sud în cadrul României întregite (1913-1940), în „RdI”, serie nouă, tom VI, nr. 11-12, 1995, p. 960-961. 112Gh. Platon, op. cit., p.213. 113 C. Brătescu, Populaţia Dobrogei, p. 241; Al. P. Arbore, Din etnografia Dobrogei. Aşezările bulgarilor, p. 36. 114 Ion Ionescu de la Brad, Excursion agricole dans la pleine de Dobroudja, Journal de Constantinopole,1850, p. 82 115 C. Velichi, op. cit., p. 93, 95; A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 288-297. 116 Ion Ionescu de la Brad, op. cit., p. 81. 117 Al. P. Arbore, Aşezarea lipovenilor şi ruşilor în Dobrogea, în “A D”, an I (1920), nr. 1, p. 4; A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 298-301. 118 Ioan Georgescu, Coloniile germane din Dobrogea, în “A D”, VII (1926), p. 20; A. Rădulescu, I. Bitoleanu, op. cit., p. 302-307. 119 Al. P. Arbore, Noi informaţii etnografice, istorice şi statistice asupra Dobrogei şi a regiunilor basarabene învecinate Dunării, în “A D”, an X (1930), fasc. 1-12, p. 75. 120 M. D. Ionescu –Dobrogianu, op cit, p. 349. 121 Gh. Platon, op. cit., p. 203.

183

musulmane era aproximativ 100000 în toată regiunea122. Un alt fenomen a fost decăderea numerică a populaţiei urbane din provincie. În perioada 1837-1844 cele două

oraşe mai importante ale Dobrogei, Silistra şi Babadag, aveau 20000 şi respective 10000 locuitori. În perioada imediat următoare populaţia Silistrei a scăzut la 12000 locuitori, Hârşova, menţionată ca mic fort, avea aproximativ 5000 locuitori. Portul Sulina abia număra 1000-1200 de locuitori. Portul Küstenge, în urma războaielor ruso-turce, a suferit mari distrugeri materiale din partea ruşilor şi potrivit informaţiilor vremii se transformase într-un sat care avea o populaţie majoritar musulmană, săracă, care locuia în vreo 45 de case 123. O informaţie din 1847 menţiona că populaţia oraşelor Babadag, Silistra şi Hârşova era formată în egală măsură din creştini şi musulmani iar cea din Tulcea era predominant creştină124. În kazalele dunărene locuiau: turci, tătari, români, bulgari, cazaci, lipoveni, greci, la care se adăugau sute de negustori unguri, dalmaţieni, italieni şi saşi din Transilvania125.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Dobrogea a cunoscut o perioadă de revigorare economică şi demografică analizată pe larg de agronomul român Ion Ionescu de la Brad, cu prilejul excursiei sale agricole în Dobrogea. La cererea autorităţilor otomane, agronomul român, însoţit de inginerul hotarnic Gr. Ioranu, a străbătut 388 de sate şi localităţi din kazalele Tulcea, Isaccea, Măcin, Hârşova, Babadag care aparţineu sangeacului Tulcea şi kazalele Küstenge şi Mangalia care aparţineau sangeacului Silistra. Aspectul divers al populaţiei înregistrate va fi motivat de Ionescu de la Brad de faptul că “în sânul ospitalier al Dobrogei şi-au aflat refugiul … din nevoia de a-şi găsi un lăcaş şi o bucată de pâine, douăsprezece naţionalităţi”126. Ancheta ştiinţifică întocmită de savantul român, bazată pe un studiu riguros, reprezintă primul recensământ modern realizat în Dobrogea. Tabelul sinoptic al populaţiei găsite de agronomul român în Dobrogea se ridică la peste 150000 de locuitori. Capitolul referitor la populaţia provinciei se încheie cu o remarcă edificatoare: “Belşugul de care se bucură locuitorii Dobrogei … asigură creşterea populaţiei”127. Dobrogea era prezentată ca o adevărată sinteză românească, unde alături de cei 280000 de români autohtoni (3656 familii de dicieni), li se adăugau aproximativ 6000 de mocani. Dacă mai socotim şi numărul muncitorilor sezonieri veniţi din ţările române se poate aprecia că numărul românilor era în Dobrogea între 35-40000 de oameni. În statistica publicată, Ion Ionescu de la Brad relevă pe lângă turci, români, tătări, bulgari şi pe lipoveni (747 familii), cazaci (1092 familii), greci (300 familii), egipteni (212 familii), arabi (145 familii), germani (59 familii), armeni (126 familii) şi evrei (149 familii)128. În ceea ce priveşte răspândirea acestor naţionalităţi pe teritoriul Dobrogei, Ion Ionescu de la Brad a relevat că în acel moment zona Dunării era locuită în special de români, în timp ce turcii şi tătarii (însunând împreună 4493 familii) puteau fi găsiţi în zona dinspre mare. În interioul provinciei locuiau tătarii veniţi din Crimeea, puţin numeroşi şi instabili. Despre bulgarii (1194 familii) care alcătuiau câteva insule pe teritoriul Dobrogei, adunaţi în număr mai mare în zona Babadagului şi a Silistrei, Ionescu de la Brad considera că se aşezaseră în Dobrogea în urmă cu vreo douăzeci de ani (1828-1828). Zona lacului Razim şi cea a Deltei erau locuite în special de cazacii zaporojeni şi de lipoveni. Grecii, armenii şi evreii ajunşi în Dobrogea în perioade imposibil de precizat temporal, locuiau în special în oraşele Tulcea, Sulina, Babadag, Küstenge, Mangalia, Silistra. În Dobrogea se stabiliseră şi germanii refugiaţi din Odesa. Ei alcătuiau 59 familii care locuiau în satele Malcoci şi Techirghiol. Cele 149 de familii arabe erau aşezate în şase sate care erau de curând abandonate de populaţie. Acestea vor dispare la fel de reprede cum au venit. În ceea ce priveşte ţiganii din Dobrogea, Ion Ionescu de la Brad îi numea egipteni, alcătuind 212 familii129.

Această perioadă de prosperitate economică şi demografică a fost întreruptă de războiul Crimeii care va produce mari suferinţe populaţiei, în mare parte nevoită să-şi caute refugiul peste Dunăre. Migraţiunea individuală sau în grup a dus la depopularea temporară a localităţilor. De obicei, după terminarea ostilităţilor populaţia revenea la vechile aşezări pe care le refăceau sau construiau altele noi în preajma celor vechi. Epidemile de ciumă şi holeră declanşate în vremea războaielor au cauzat de asemenea diminuarea populaţiei130.

După războiul Crimeei, epoca tanzimatului a favorizat în Dobrogea revigorarea vieţii economice şi culturale locale. Acţiunile reformatoare au dus la reorganizarea administrativă iar politica demografică a statului otoman a contribuit la creşterea populaţiei. Alături de colonizările cu populaţie musulmană (care au fost menţionate anterior) din motive strategico-militare, statul otoman a încurajat şi colonizarea cu populaţiile ce dovedeau înclinaţii economice. Mânaţi de cauze diverse, economice, politice, religioase, acestea poposesc în număr mare, fie din Basarabia (români şi bulgari), din Rusia (germani, ruşi cerchezi, cazaci) sau din Peninsula Balcanică (de unde emigrează o populaţie activă de greci, albanezi, armeni, formată din comercianţi, meseriaşi, funcţionari, medici, farmacişti)131. Cea mai mare parte dintre aceştia s-au stabilit în oraşul Constanţa, unde se executau lucrările companiei Barclay pentru construcţia căii ferate Cernavodă-Constanţa şi pentru modernizarea portului Constaţa. Aceste două mari construcţii au atras după sine, pe lângă înviorarea comerţului şi stimularea activităţilor productive precum şi nevoia mâinii de lucru care a dus la sporirea demografică în zonă. Inginerul francez Jules Michel aprecia că populaţia din acest ţinut aparţinea a cinci rase distincte, evidenţiind pe români despre care spunea că au aceeaşi origine şi limbă cu valahii de peste Dunăre132.

122 Al. P. Arbore, Noi informaţii etnografice, istorice, statistice, p. 76. 123 Constantin Cioroiu, Călători la Pontul Euxin, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1984, p. 43, 100-101, 174. 124 Al. P. Arbore, Noi informaţii etnografice, istorice, statistice, p.73. 125 Ibidem, p. 74 126 Ion Ionescu de la Brad, op. cit., p. 78. 127 Ibidem, p. 152. 128 Ibidem, p. 81. 129 Ibidem, p. 82 130 Mihail Guboglu, Catalogul documentelor turceşti, vol. I, p. 80 şi 106, vol. II, p. 303; Tudor Mateescu, Români dobrogeni stabiliţi în stânga Dunării în secolele XVII-XVIII, în “Revista Arhivelor”, anul XLVIII (1971), nr. 3, p. 271-282. Se va cita R. A. 131 Nicolina Ursu, Contibuţii privind demografia Dobrogei între anii 1850-1878, în “A D”, s.n., an VI (2000), nr. 1, Constanţa, p. 196. 132 Cf. Al. P. Arbore, O încercare de reconstruire a trecutului românilor în Dobrogea, în “A D”, an III (1922), nr. 2, p. 281-282.

184

Etnograful G. Lejean, a realizat un studiu complet, pe baza unei documentaţii ştiinţifice făcută în fiecare sat vizitat. Autorul aprecia elementul românesc din Dobrogea care ocupa tot malul Dunării, de la Dunavăţ până la Silistra, numărând după aprecierile sale 33000 de suflete133. În 1864 prin Dobrogea a trecut geologul austriac Karl Peters care a remarcat configuraţia etnică a Dobrogei ce cuprindea 12 naţionalităţi134. După apariţia primelor consulate străine, începând cu 1864 informaţiile referitoare la populaţia Dobrogei s-au înmulţit. Viceconsulul francez Perod, utilizând informaţiile lui Ion Ionescu de la Brad, aprecia la 12 numărul naţionalităţilor din Dobrogea, ce alcătuiau 19000 de familii135. Potrivit informaţiilor consulare, în 1867 populaţia Dobrogei ajunsese la 178791 locuitori, alcătuită din 95865 locuitori autohtoni, la care se adăugau 82926 de suflete recent colonizate, mai ales cerchezi136.

Izbucnirea războiului din 1877 a produs în afară de imense pagube materiale şi mari dislocări de populaţie. Prin refugiul locuitorilor s-a creat un mare gol demografic. În timpul războiului au dispărut de pe harta provinciei 115 sate, iar cele rămase dacă mai aveau 10-15 familii. Statistica rusă din timpul ocupării Dobrogei de trupele ţariste menţionează în iunie 1877, 29907 case, locuite de 111859 suflete137. O altă statistică a fost întocmită de ruşi în octombrie 1877, dar este incompletă deoarece nu cuprinde părţile sudice ale Dobrogei, respectiv kazaua Mangalia şi Silistra. Din datele statistice rezultă că românii erau cei mai numeroşi, având 5542 de familii, urmaţi de bulgari cu 4750 familii, ruşi şi lipoveni cu 3267 familii. Musulmanii refugiaţi în cea mai mare parte abia numărau 131 familii138.

Pe fondul evenimentele care au loc în timpul războiului se desfăşoară mai multe aspecte semnificative. Românii se retrag în stânga Dunării dar revin după liniştirea evenimentelor. Populaţia musulmană părăseşte masiv provincia odată cu retragerea autorităţilor turceşti. Satele locuite până acum de musulmani vor fi ocupate în special de bulgarii fugiţi din Bulgaria, ocupată de turci, sau de bulgarii din Basarabia, ocupată de Imperiul ţarist. Aceştia se vor aşeza cu acordul administraţiei militare ruse în casele nedevastate şi de foarte multe ori, nu le vor mai părăsi niciodată139.

În noiembrie 1878 Dobrogea venea în cadrul României cu un bagaj demografic complex, în care spiritul de toleranţă şi convieţuire activă tradiţională a înlăturat de la început orice tendinţă de discriminare.

133 Guillaume Lejean, L’etnographie de la Turquie d’Europe, Paris, 1859, p. 72. 134 Al. P. Arbore, O încercare de reconstituire a trecutului românilor în Dobrogea, p. 281-282. 135 Idem, Noi informaţii etnografice, istorice şi statistice, p. 83-84. 136 Idem, Contribuţii la studiul aşezării tătarilor şi turcilor, p. 223. 137 Nicolae Ciachir, Contribuţii la istoria Dobrogei (aprilie 1877 – noiembrie 1878), în “R A”, an V (1962), nr. 1, p. 164, 168-169. 138 Biblioteca Academiei, fond D. A. Sturdza, fond Manusrise, XVI, Varia, 183. 139 Al P. Arbore, Noi informaţii etnografice, istorice şi statistice, p. 45.

185

CONSIDERAŢII GEOISTORICE PRIVIND IMPORTANŢA DUNĂRII ŞI MĂRII NEGRE.

Comandor (r) dr. Marian SÂRBU

ABSTRACT: By the analyses of geographical informations result the principals elements who determine the geopolitic importance of the romanian area: the Carpath mountains, the Danube and the Black Sea. The study present a few considerations regarding the geoistorical importance of the Black Sea and the Danube for Romania.

Cursurile de apă reprezintă pentru orice naţiune, un element de progres şi civilizaţie. Transferat la Dunăre, acest adevăr se regăseşte însemnat în opera marilor geografi Simion Mehedinţi şi George Vâlsan, în viziunea cărora Dunărea este „regele fluviilor Europei”, fiind cursul de apă care traversează bătrânul continent de la apus la răsărit, calea naturală ce uneşte ţările puternic industrializate din apus cu ţările bogate în materii prime din nordul şi sud-estul continentului.1 Numele Dunării, care se întinde ca un braţ ocrotitor, alcătuind o mare parte din graniţa de sud şi vest a României şi care udă pământul românesc pe o lungime de peste 1.000 de km, este fără a exagera, cel mai evocator nume de apă curgătoare. Dunărea se împleteşte aşa de intens cu forţa trecută, prezentă şi viitoare a neamului românesc, încât nu se poate vorbi despre România fără ca, prin asociaţie de idei, cineva să nu se gândească la bătrânul fluviu. Oricâte bogăţii naturale ar stăpâni o naţiune şi oricâtă aplicaţie spre muncă ar avea aceasta, ea nu şi le poate pune în valoare dacă va fi lipsită de apă. Dunărea, din acest punct de vedere, reprezintă marele nostru izvor de putere, singurul drum de apă care ne dă putinţa să ieşim în lume, adevăratul plămân care asigură respiraţia economică şi politică a ţării.2 În fapt, Dunărea este chiar mai mult pentru români, din pricina structurii economice şi a aşezării geografice a României. Această însemnătate economică, decurge în primul rând din modul alcătuirii economice a României. Am fost şi suntem, mai degrabă, o ţară producătoare de materii prime: agricole, forestiere şi naturale, al cărui volum sau greutate, este invers proporţional cu valoarea lor comercială. Cerealele, vitele, lemnul, pentru a fi exportate cu folos, au nevoie de drumuri de apă, care sunt întotdeauna mai ieftine decât cele pe uscat, sau aeriene. Dimpotrivă, transportul produselor industriale se poate face şi pe uscat, deoarece, la valorile mai mari, nu se reţine aşa de mult diferenţa de preţ, faţă de costul transporturilor pa apă. Este ştiut apoi, că preţul materiilor prime se stabileşte pe piaţa lumii, în condiţii de liberă concurenţă, neobişnuite, când este vorba producţia manufacturieră şi în afară de influenţa măsurilor de raţionalizare privitoare la producţia industrială. Din această cauză, crizele economice şi cele generale, se resimt îndeosebi la materiile prime, prin scăderea preţurilor, iar urmarea lor este mai grea, pentru ţări ca România de pildă, decât pentru puterile industriale. Dacă am pune faţă în faţă valoarea exportului şi importului românesc, pentru a le putea compara, în raport cu preţul transporturilor pe apă şi al celor pe uscat, pe de o parte, iar pe de altă parte, ne-am imagina lipsa unui drum maritim, atunci, foarte uşor am putea întrevede ce viitor ne-ar aştepta. Fiind în imposibilitatea de a vinde, nu am mai putea cumpăra, fiind nevoiţi să vindem cu orice preţ, numai unui singur cumpărător, care ar deţine monopolul de fapt al producţiei noastre, ar deveni în scurtă vreme, stăpânul economic şi politic, cu sau fără voia noastră.3 Aşa s-a întâmplat de fapt în veacurile trecute, în vremea când strâmtorile Mării Negre au fost închise, cu deosebire după căderea Constantinopolului. Ştefan cel Mare s-a zbătut zadarnic împotriva Imperiului Otoman, după moartea marelui voievod, Moldova fiind nevoită să încline steagul în faţa stăpânitorilor strâmtorilor. Ce a urmat este binecunoscut în istoria românilor. Turcia fiind singurul cumpărător al produselor din Principatele Române, acestea au decăzut în sărăcie şi mizerie, până la redeschiderea strâmtorilor, prin Pacea de la Adrianopol din 1829. 4 Poziţia geostrategică a României depinde în mod evident de importanţa Dunării şi a Mării Negre, care este luată în calcul de diplomaţia europeană şi chiar de cea americană,5 după ce în trecut independenţa românilor a fost un simplu reflex al regimului Mării Negre. Problemă de cea mai mare însemnătate în viaţa noastră naţională, Dunărea este pentru noi românii, problema apei, ca element natural absolut necesar vieţii plantelor, animalelor şi oamenilor. Alături de pământ, aer şi foc, apa a fost socotită de oameni, din timpuri străvechi, unul din elementele care alcătuiesc universul. Civilizaţia şi progresul omenirii sunt nedespărţite de existenţa laolaltă a acestor patru elemente, fără de care, viaţa însăşi nu ar fi cu putinţă. Apa, însă, mai mult decât pământul, a înlesnit şi grăbit progresul, deoarece, drumurile maritime sunt mai vechi decât cele terestre. Din Antichitatea îndepărtată şi până astăzi, civilizaţia şi progresul, bogăţia statelor ce apar în strânsă legătură cu drumurile de apă. Astfel, fenicienii şi grecii, apoi republicile italiene din Mediterana în Evul Mediu, imperiile coloniale olandez, spaniol şi portughez, în timpurile moderne expansiunea Angliei, Franţei, Italiei, Japoniei, S.U.A., toate ne demonstrează limpede, ce spor de putere înseamnă respiraţia maritimă pentru popoarele lumii. 6 Însemnătatea deosebită a Dunării pentru România, rezultă şi din considerente pur geografice. S-a vehiculat, pe temeiul constatărilor istorice, lesne de observat şi verificat, că marile drumuri de negoţ au contribuit, adesea, la naşterea şi creşterea statelor. Pe un asemenea drum negustoresc, de interes obştesc sau cale de tranzit internaţional, este nevoie 1 Grigore, Antipa, Dunărea şi Marea făuritoare şi întregitoare de neam, în Marea Noastră, an. IX, nr. 10, sept-oct.1940, p. 54; 2 Paul, Gugeanu, Dunărea în relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 160; 3 Ibidem, p. 180; 4 I., Bădulescu, Gh., Canja, E., Glasser, Contribuţii la studiul regimului internaţional de navigaţie pe Dunăre, Editura Ştiinţifică, Bucreşti, 1957, p. 89; 5 Mulţi specialişti în geopolitică şi geostrategie, au identificat deja o geopolitică a Mării Negre, chiar la recentul Summit NATO desfasurat la Bucoresti o prate ai actorilor din aceasta regiune subliniind acest lucru (n.a.); 6 N., Daşcoviciu, Regulile războiului şi ale neutralităţii, în Marea Noastră, An IX, nr. 33, mai-iunie 1940, p. 345;

186

de siguranţă şi de bun management. Statul care ştie să asigure acestor drumuri negustoreşti, maximum de siguranţă şi de înlesniri, le atrage la el, făcând loc tranzitului internaţional, iar prin acest fapt îşi sporeşte siguranţa naţională printr-o solidaritate de interese obşteşti pentru apărarea drumului comun. Toţi care folosesc acest drum de tranzit internaţional au interesul să apere siguranţa propriului comerţ de export sau import. Astfel, statul de tranzit internaţional îşi vede siguranţa sporită dintr-un interes general.7 În acest sens, este de ajuns să ne amintim ce s-a petrecut la gurile Dunării după războiul Crimeei, prin Pacea de la Paris, ca să desluşim legătura indispensabilă între soarta României moderne şi a Dunării internaţionale. În faţa intenţiilor de cucerire rusească la gurile Dunării, Europa a ridicat bariera Comisiei Europene a Dunării, la 1856,8 a impus în plus restituirea către Moldova a celor trei judeţe din sudul Basarabiei şi a instituit protectoratul colectiv al marilor puteri asupra Principatelor Române. De asemenea, ne amintim că principalele evenimente din istoria poporului român, Unirea Principatelor, cucerirea Independenţei, Unitatea Naţională, toate s-au desfăşurat în strânsă legătură cu misiunea României la gurile Dunării, misiune de care ne vorbea şi Mihail Kogălniceanu: ”Misiunea providenţială a noastră de a fi păzitori ai Dunării –pentru alţii-pentru toate neamurile îndreptăţite să se folosească de această minunată cale de tranzit internaţional, paznicii drepţi şi nepărtinitori a unui drum de interes obştesc” 9 În ciocnirea de interese de astăzi, ca şi din trecut, de altfel, stăpânirea întregului bazin dunărean a fost mereu la ordinea zilei. De aceea, celebrul diplomat Talleyrand a spus pe vremea marelui Napoleon cuvintele de o izbitoare actualitate: “ Centrul de gravitate al lumii nu-i nici pe Elba, nici pe Adige, ci- acolo, departe, la marginile Europei, pe Dunăre”10 Ceea ce este perfect adevărat, fapt ce l-a inspirat pe Alexandru Lahovary să afirme “Precum Nilul a făcut Egiptul, putem zice şi noi că Dunărea a creat importanţa politică şi economică a României ”11 Când vorbim de Marea Neagră, înţelegem alături de litoralul stăpânit de-a lungul Mării Negre şi cu gurile Dunării, putinţa de afirmare în lume, dreptul legitim al poporului român de a se putea afirma pe plan internaţional. Dacă facem o analiză geoistorică, putem afirma că Marea Neagră a fost foarte ospitalieră, încă din antichitatea îndepărtată, bucurându-se de o faimă pozitivă, în pofida furtunilor care o traversează. Deşi închisă din toate părţile, strâmtorile i-au ispitit pe corăbierii antichităţii, să încerce necunoscutul, prin exerciatarea spiritului de aventură şi a poftelor de câştig. Robert Hatcher,12 identifică 5 mari faze istorice ale Mării Negre:

• prima fază , faza descoperirii, încheiată în antichitate; • a doua fază majoră, este de fapt o creaţie a Imperiului Roman sau globalizarea romană; • a treia fază este identificată odată cu întemeierea Constantinopolului în secolul IV, transformarea întregii zone

într-un hinterland, vast, unic, productiv cu rol de depozit care servea marele oraş. Secolul IX şi X marchează, în continuare perioada cea mai propice marii expansiuni economice bizantine către Marea Neagră;

• a patra fază, o reprezintă perioada în care marea transformare a Mării Negre, iniţiată de Imperiul Bizantin a fost intensificată odată cu întemeierea Imperiului Otoman, când, în virtutea intenţiilor şi scopurilor, regiunea a fost separată de Meditarana, fiind redusă la statutul de lac turcesc;

• a cincea fază, delimitată în secolele XIX şi XX, când Marea Neagră a devenit un punct de interes în marea concurenţă dintre Occident, cu precădere Marea Britanie şi Franţa, Imperiul Ţarist şi cel Otoman. A fost perioada în care identităţile etnice au început să se manifeste în jurul Mării Negre, pentru a clădi state naţionale pe coastele vestice. Balanţa puterii a început să se încline spre nord, dar influenţele politice şi ideologice porneau din vest. În momentul în care imperiul rus s-a reconstituit sub forma imperiului sovietic şi a devenit o superputere,

Marea Neagră s-a transformat într-o regiune îngheţată în timp, situaţie dezgheţată odată cu căderea Cortinei de Fier şi cu extinderea N.A.T.O., această zonă câştigându-şi poziţia unei regiuni de importanţă istorică şi strategică. Regiunea gurilor Dunării a devenit, astfel, de timpuriu, un punct legendar de atracţie, în bazinul Mării Negre, pentru corăbierii şi negustorii antichităţii greceşti, care au luat astfel contact cu locuitorii ţinuturilor dunărene. Vechilor greci i-au urmat italienii republicilor medievale. În această perioadă istorică, întâlnim pentru întâia oară, afirmări româneşti la Marea Neagră. Pavilionul flotei pânzarelor moldovene s-a dus până departe, pe apele Mediteranei. În turnul mănănăstirii Zograful de la Muntele Athos, dăinuieşte o inscripţie în piatră a lui Ştefan cel Mare, în care se specifică depre clădirea însăşi, ridicată pentru corăbieri în anul 1475. În fine, tot în acest sens, trebuie menţionată conveţia comercială încheiată în 1588 de Petru Şchiopul, domnul Moldovei, cu marea regină Elisabeta a Angliei. Dar, prin cucerirea Bizanţului şi închiderea strâmtorilor de către otomani, care şi-au dus stăpânirea în bazinul Mării Negre şi în bazinul dunărean, până sub zidurile Vienei, punându-se capăt şi procesului de dezvoltare a Principatelor Române.13 Evenimentele care au urmat în peninsula Balcanică şi luptele, pe de o parte între Austria Habsburgilor şi Turcia, iar pe de altă parte între Turcia şi Rusia (care s-a ridicat tot mai ameninţătoare pentru Europa de la Petru cel 7 Ibidem, p. 360; 8 I., G., Munteanu, Comisia Europeană a Dunării, Galati, 1937, p. 121; 9 Ibidem, p. 480; 10 Călin, Eugen, Botez, Nădejde şi grijă la Dunărea şi Marea Noeastră, discurs ţinut la Conferinţa Ligii Navale Române, decembrie, 1938, în revista Marea Noastră, Anul VII, nr. 12, dec., 1938; 11 Duff, Cooper, Talleyrand. 1754-1838, Ediţia a II a, Editura Naţională Ciornei, f.a., p. 167; 12 Robert, Hatcher, Marea prietenă cu străinii: istoric şi realizarea strategiei euro-atlntice pentru Marea Neagră, în, Ronald, D., Asmus, Konstantin, Dimitrov, Joerg, Forbrig, editor, O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, German Marchall Fund. S.U.A., Washington D.C, referent Mircea Geoană, p. 28; 13 Marian, Sârbu, Consideraţii privind regimul strâmtorilor din Marea Neagră, în Buletinul Ştiinţific al Academiei Navale Mircea cel Bătrân, Constanţa, anul III, iulie-decembrie 2000, nr. 3-4, p. 38;

187

Mare), putem spune că a înăbuşit cu desăvârşire dezvoltarea ţărilor române În aceste confruntări turco-austriece şi mai ales ruso-turce, la care s-au adăugat ciocnirile austro-ruse, românii au suferit cel mai mult, pe meleagurile noastre ducându-se confruntările militare, fiind vorba, în ultimă instanţă despre stăpânirea Principatelor Române şi a gurilor Dunării. Rusia începând de la Petru cel Mare, a încercat mereu şi de altfel nu a renunţat nici până în zilele noastre, chiar dacă prin unele state interpuse, foste ruseşti, să repete de la est la vest aducerea sub influenţa sa a ţărmurilor Mării Negre. Istoria cea plină de învăţăminte ne îndreaptă adesea pe drumul viitorului, prin cărările bătătorite ale trecutului. Secolul XIX se caracterizează ca unul plin de lupte care s-au dat în jurul strâmtorilor, între Europa şi Rusia ţaristă, deşi în aparenţă lupta se dădea între ruşi şi turci, spre a sfârşi cu războiul Crimeii, prin Pacea de la Paris, care a însemnat actul de naştere a României moderne. Fapt demn de reţinut, Convenţia de la 1841 a rămas în vigoare până la pacea de la Lausanne din 1923. În tot acest răstimp, strâmtorile Mării Negre deschise pentru toate pavilioanele de comerţ ale tuturor popoarelor lumii, au rămas închise pentru navele de război străine, altele decât cele ale Sultanului, stăpân suveran la Bosfor şi Dardanele.14 Poziţia Constantinopolului lângă poarta de intrare în Marea Neagră şi ameninţarea statornică a poftelor de cucerire rusească, au îndreptăţit acest regim de excepţie la strâmtori din partea Turciei, cu acceptul Europei, care se îngrijea de înfruntarea imperiului de la răsărit. 15 Această situaţie s-a întins până la izbucnirea primului război mondial, când Germania a intervenit în ecuaţia de putere din Europa. În jocul combinaţiilor de politică internaţională, preţul alianţei ruseşti împotriva Puterilor Centrale, trebuia să fie stăpânirea strâmtorilor. Acorduri diplomatice categorice, au stabilit fără echivoc acest lucru. Rusia ţaristă avea să ajungă la stăpânirea strâmtorilor, prin victoria Aliaţilor, dacă nu izbucnea Revoluţia bolşevică. Putem spune că acest eveniment nefast în istoria lumii, a scăpat Europa de stăpânirea rusească a strâmtorilor.16 Pacea de la Lausanne din 1923, prin Conveţia Specială a Strâmtorilor, înlocuind vechiul regim al Conveţiei Colective de la 1841, a lărgit libertatea de trecere prin Bosfor şi Dardanele şi anume a permis şi trecerea navelor de război ale tuturor statelor, la fel cu cele de comerţ, în orice vreme, de pace sau de război, cu condiţia ca Turcia să rămână neutră. Inclusiv în situaţia în care statul de la strâmtori s-ar fi găsit în stare de război, el era obligat să asigure libertatea de navigaţie a neutrilor, dar avea fireşte putinţa să-şi exercite drepturile de beligeranţă împotriva inamicilor, cu care s-ar fi găsit în război.17 Pentru atingerea ţelului suprem-libertatea permanentă de trecere între Marea Neagră şi Mediterana, Pacea de la Lausanne a demilitarizat zona strâmtorilor în anumite limite, a înfiinţat o Comisie Internaţională cu sediul la Constantinopol, ca să controleze respectarea prevederilor noului regim şi a instituit o garanţie anglo-franco-japoneză, sub patronajul Societăţii Naţiunilor, împotriva oricărei primejdii cu forţa a strâmtorilor.18 Pentru România, care nu avea altă ieşire la mare, prevederile regimului mării în urma Convenţiei de la Lausanne a avut două conotaţii:

1. în primul rând, prevederea conform căreia se fixa un maximum de forţe navale neriverane cărora li se permitea în timp de pace să intre în Marea Neagră-limită dusă până la egalitatea cu cea mai puternică forţă navală aparţinând unui stat riveran, era plină de primejdii, ea cuprinzând un mit al trecutului întunecat, o ameninţare permanentă de a revedea Marea Neagră închisă, prin transformarea ei într-un lac lăuntric al stăpânului strâmtorilor;

2. cu toate aceste consideraţii, regimul de la Lausane a reprezentat un progres faţă de trecut şi s-a apropiat mult de regimul ideal din punctul de vedere al intereselor noastre naţionale şi anume- libertatea deplină a strâmtorilor şi de recunoaşterea Mării Negre ca pe o mare liberă, comparativ cu orice altă mare de pe glob.19 Regimul de la Lausannea fost reziliat ulterior la Montreaux, în anul 1936, făcându-se în opinia noastră un pas

înapoi, din anumite considerente20: • a fost defiinţată Comisia Internaţională, care constituia, simbolic, o garanţie şi avea un înţeles mai profound,

faţă de trecutul şi viitorul regimului Mării Negre, completând regimul inzternaţional de la gurile Dunării; • remillitarizarea strâmtorilor solicitată de Turcia, justificabilă din punctul de vedere al schimbărilor din politica

internaţională (ascensiunea nazistă şi iminenţa unui nou război), au golit de conţinut garanţia anglo-franco-japoneză de la Lausanne, pentru siguranţa strâmtorilor demilitarizate;

• noua convenţie a accentuat caracterul desebit al Mării Negre, printr-o reglementare mai severă a trecerii prin strâmtori de către navele de război, ca şi prin limitarea tonajului forţelor navale ce pot pătrunde în această mare, mai ales prin limitarea timpului (maxim 21 de zile), al unor asemenea forţe navale neriverane, în Marea Neagră;21

• în caz de război sau de conflict armat, Turcia putea să închidă strâmtorile ori de câte ori se socotea ameninţată, sub garanţia recursului celor interesaţi împotriva închiderii la o procedură complicată şi greoaie

14 Nicolae, Daşcoviciu, Marea Noastră şi strâmtorile, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Mârvan, S.A.R., 1937, p. 121; 15 I., G., Munteanu, Comisia Europeană a Dunării, op. cit., p. 122; 16 Marian, Sârbu, Concluzii şi învăţăminte de ordin militar desprinse din desfăşurarea acţiunilor de luptă pe Dunăre şi în Marea Neagră pe timpul primului război mondial, în volumul Strategia securităţii naţionale. Acţiuni militare altele decât războiul. Istoria Artei Militare, Geografie Militară, Sibiu, 2001, p. 127; 17 Nicolae, Daşcoviciu, La question du Bosphore et Dardanelles, Geneve, 1915, p. 122; 18 Seftiuc, I, Cârţână, I., România şi problema strâmtorilor, Bucureşti, 1974, p. 173; 19 Zamfireascu, D., Bosforul şi Dardanelele faţă de interesele româneşti, A.A.R.M. S1 S2, Tom. 37, p. 47; 20 Seftiuc, I, România şi Conferinţa de la Montraux, A.I.I.A.X., 6, 1969; 21 Geamănu, Gr., La contribution de Nicolae Titulescu ou developpement du droit international, în Revue de science sociale, Serie du science juridique, tome. 10, nr. 2, 1966;

188

• la Montreaux s-au consfiinţit taxe de navigaţie asupra navelor ce trec prin strâmtori, contrar prevederilor Conveţiei de la Lausanne, fără nici o justificare de principiu sau de fapt.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, în urma Tratatului de pace de la Paris, a întâlnirii de la Yalta (Stalin, Churchill, Truman), România a fost lăsată, din păcate, în sfera de influenţă sovietocă. Noile alianţe şi organizaţii mondiale suprastatale, au pecetluit soarta Europei pentru o perioadă de jumătate de secol.22 În pofida rupturii de o jumătate de secol, de partea occidentală a continentului, România, în opinia multor specialişti, face parte din Europa. Astfel, în perioada interbelică, Jaques Ancel, afirma că, din punct de vedere geopolitic, România se află dispusă în Europa Centrală, Dunărea fiind limita sudică a acestui areal.23

Am prezentat câteva aspecte ale importanţei politice a Dunării şi Mării Negre, apelând la analiza geoistorică din perspectiva României. Toate avantajele aşezării României la gurile Dunării, depinde evident, de modul în care vom şti să împlinim această misiune, de purtători de cuvânt şi de reprezentanţi ai interesului european. Dunărea şi Marea Neagră, alcătuiesc una şi aceeaşi problemă fundamentală a politicii noastre naţionale şi credem noi, oricât s-ar aborda această problemă, nu va fi de ajuns. Numai o Românie puternică, integrată în contextul european, poate fi garanţia nepărtinitoare a tranzitului internaţional care este drumul păcii şi al interesului obştesc.

22 Vasile, Simileanu, România. Tensiuni geopolitice, Geopolitica, Bucureşti, Editura Top Forum, 2003, p.38; 23 Jaques, Ancel, Manuel geographique de politique europeenne, tome I, Europe Centrale, Paris, 1936; Vasile, Simileanu, op. cit., p. 39;

189

CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA VIEŢII ŞI ACTIVITĂŢII LUI ILARIE MITREA (1842-1904) – MEDIC MILITAR, NATURALIST ŞI ETNOGRAF

Colonel (r) Dumitru STAVARACHE

Prezentul documentar se doreşte a fi atât o informare pentru publicul interesat de marile valori româneşti, cât şi

pentru cei avizaţi, constituind un reper important şi un îndrumar pentru cercetătorul interesat de completarea acestuia, prin colaborare sau pe cont propriu. Ilarie Mitrea, o personalitate românească mai puţin cunoscută Când s-a născut, fiul lui Bucur şi al Stancăi Mitrea din Răşinarii Sibiului, a primit acelaşi prenume ca şi al tatălui său, Bucur. Cu prenumele de Hilarius(o traducere ad-hoc în limba latină a lui Bucur) îl găsim în documente din anul 1855, când a început să urmeze gimnaziul romano-catolc german din Sibiu. În documentele oficiale este trecut Hilarie sau Hilario, dar majoritatea contemporanilor şi a celor care i-au studiat fragmente din legendara sa viaţă, i-au spus Ilarie. Aşa îl vom numi şi noi în documentarul de faţă. O monografie despre Ilarie Mitrea încă nu s-a scris, deşi unele cercetări au fost făcute de oameni de ştiinţă, reprezentativ fiind academicianul Emil Pop, din Cluj. Astfel, unele afirmaţii despre viaţa şi activitatea sa au fost confirmate, altele aşteaptă să fie scoase din arhive existente în ţări situate la mari depărtări pe glob1. Altele se păstrează în istoria orală ca adevărate legende...2

Menţionăm câteva din lucrurile sigure, atestate de documente, care fac din Ilarie Mitrea o personalitate a neamului românesc:

• Este un intelectual român evoluat care a excelat ca medic, naturalist şi etnograf, rezultatele muncii sale fiind admirate şi preţuite până astăzi3.

• Este primul român care a ajuns în Australia4. • A participat la campanii militare pe două continente(în Mexic şi Indonezia)

S-a remarcat prin calitatea actului medical acordat, în zone de mare risc, nu numai militarilor din unităţile pe care le-a deservit ci şi celor din trupele inamice şi mai ales localnicilor.

• Ca naturalist şi etnograf amator a fost animat de o trează răspundere. ştiinţifică; s-a specializat şi ca taxidermist, întreaga colecţie de animale fiind preparată de el.

• Este donatorul unui material muzeal deosebit de valoros din punct de vedere ştiinţific, pe cre l-a oferit Muzeului Naţional de Istorie Naturală ‘’Grigore Antipa‘’, din Bucureşti5.

• A fost decorat cu ordine şi medalii de statul român şi olandez6. • A avut relaţii cu mari personalităţi ale vremii, din România(Grigore Antipa, Titu Maiorescu, Gheorghe Bariţiu,

Gheorghe Dima, V.A.Urechia, Octavian Goga), Austria( Frantz Steindachner, Th.Billroth), Rusia(Mikluho-Maklai), din Olanda.

• A fost un mare patriot: deşi a trăit aproape întreaga viaţă în ţări cu populaţie vorbitoare de alte limbi(el însuşi un adevărat poliglot), nu şi-a uitat originile şi limba; căsătorit cu o prinţesă malaeziană, copiii şi i-a botezat cu nume româneşti(Petru şi Maria); timp de cca. 25 de ani cât a fost medic militar în Indiile Olandeze(Indonezia), a păstrat legături cu zonele româneşti, fiind abonat la publicaţii din România şi din teritoriile româneşti aflate sub dominaţie străină(în special din Transilvania)7; importantele colecţii le-a donat Muzeului de Istorie Naţională din Bucureşti.

O prezentare biografică a lui Ilarie Mitrea, folosind numai şi sursele edite, ar

depăşi spaţiul afectat acestui material şi, în consecinţă, ne vom limita să prezentăm o scurtă cronologie a vieţii şi activităţii sale. Cronologie a vieţii şi activităţii lui Ilarie Mitrea 18 mai 1842 – se naşte la Răşinari Bucur Mitrea, fiul lui Bucur şi Stanca Mitrea(născută Blezu), oieri înstăriţi. 1851-1855 – urmează şcoala primară în comuna Răşinari.

1 Ne referim la Mexic, Indonezia şi Olanda. 2 Despre perioada din Mexic se păstreză unele istorioare în care Ilarie Mitrea a salvat militari din ambele tabere, fapt care l-a făcut cunoscut, apreciat şi solicitat, fiind protejat chiar de cei din tabăra adversă. Din lunga perioadă petrecută în arhipelagul malaezian a intrat în istoria orală pentru ajutorul dezinteresat acordat băştinaşilor(uimind prin refuzarea unor plăţi generoase, de tipul pungilor de perle şi pietre preţioase), prin măiestrie şi curaj dovedite la vânătoare, prin studierea vieţii băştinaşilor şi învăţarea limbii acestora 3 Titu Maiorescu consemnează întâlnirea cu Mitrea, la Bucureşti(18 iunie 1882), în Însemnări zilnice, p.77-78, elogiind inteligenţa, cunoştinţele lingvistice, talentul de povestitor 4 Dovada o constituie certificatul, acordat lui Mitrea, emis la Brisbone la 14 august 1865 5 Prima mare donaţie a fost făcută în anul 1882, 38 de lăzi pe care le-a adus cu el pe vapor , când a venit în concediu 6 Se cunoaşte sigur despre decorarea lui cu ordinul Coroana României şi medalii olandeze de vechime în serviciu; cu privire la medalii ne propunem să facem o comunicare viitoare. 7 În studiul publicat în anul 1968, academicianul Emil Pop afirmă că un număr de cărţi şi reviste de specialitate, care au aparţinut lui Ilarie Mitrea, sunt păstrate de Florin Bucur din Sibiu.

190

1855-1860 – Mitrea frecventează cursurile Gimnaziului romano-catolic din Sibiu8; prenumele de Bucur îi este schimbat în Hilarius. 1860-1864 – urmează Institutul medico-chirurgical din Cluj; în ultimul an de studii, 1863-1864, frecventează cursuri paralele la Universităţile din Berlin şi Wurzburg. Obţine diploma de’’magistru în chirurgie şi obstretică’’ al Institutului medico-chirurgical din Cluj. Iunie 1864 – decesul mamei sale, la Răşinari 6 august 1864 – susţine la Wurzburg9, dizertaţia’’ Despre cloroform’’(Ueber Chloroform), obţinând titlul de’’Doctor în medicină, chirurgie şi obstretică’’. 18 august 1864 – se prezintă la concursul pentru ocuparea postului de medic comunal în Răşinari. Comisia îl preferă pe celălalt candidat(Nicolae Stoia), care avea o practică medicală de aproape patru ani şi doctoratul luat, cu cinci ani înainte, la Viena. Există afirmaţia(posibilă, dar neprobată până în prezent de documente), că a fost medic militar într-o garnizoană(Pola) a armatei imperiale habsburgice10. 14 august 1865 – Mitrea se află la Brisbane, în Australia, unde sosise cu nava’’ Peter Godefroy’’, pe care îndeplinise funcţia de medic de bord. 26 martie 1866 – semnează la Viena un contract pe 6 ani, pentru a servi ca medic în corpul de voluntari care pleca în Mexic pentru a-l sprijini pe Maximilian de Habsburg, proclamat împărat al Mexicului. Mai 1866 – soseşte la Vera Cruz, în Mexic, iar la 1 iunie ministerul de război mexican confirmă numirea sa ca locotenent şi medic11. Aprilie 1867 – reântors după căderea lui Maximilian de Habsburg, Mitrea este demobilizat din armată12. 1867-1868 – angajat ca medic de vas călătoreşte pe ruta Hamburg-New York; este apreciat de căpitanul Plump, de pe vasul’’Reichstag’’13. Octombrie 1868-februarie 1869 – frecventează, la Berlin, lecţiile clinice ale profesorului Traube, pentru a-şi desăvârşi pregătirea profesională. 3 aprilie 1869 – la Rotterdam se angajează ca medic militar în armata colonială olandeză, cu titlul de’’ofiţer al sănătăţii’’ şi gradul de sublocotenent. August 1869 – părăseşte Europa cu destinaţia Indiile Orientale Olandeze. Octombrie 1869 – soseşte la Batavia(Jakarta), în insula Java. 1869-1872 – lucrează ca medic în diferite localităţi din Sumatra(Padang, Palembang) şi insula Banka(Muntok); în 1870 începe să colecţioneze insecte, apoi vertebrate; călătoreşte în Java; la 3 septembrie 1872 este avansat medic clasa a II-a, locotenent. 1872-1876 – trăieşte în Borneo(Kalimantan), la Banjermasin, Barabai, Moeara Teweh. Se căsătoreşte cu o prinţesă indoneziană, Watam Kadam, în 187414; în 1875 se naşte fiul său Petru. 1876-1878 – lucrează în Sumatra; ia parte la ‘’expediţia Atjeh‘’, având cartierul general la Kata Radja; în 1877 se naşte fiica sa Maria. 1878 – trimite în România, pe adresa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice, o piele de porc spinos(Hystrix) şi poate şi alte animale; este avansat medic clasa I-a, căpitan. 1878-1880 – Java; continuă să strângă şi să prepare noi piese de zoologie. 1881-1883 - obţine un concediu de doi ani şi vine în Europa, cu copiii, aducând şi bogate colecţii de animale(38 lăzi); donează oficial(iunie 1882) colecţia sa M uzeului de zoologie şi mineralogie din Bucureşti15, după ce a aranjat şi determinat toate piesele cu ajutorul specialiştilor(între care Frantz Steindachner) de la Naturhistoriches Museum din Viena; călătoreşte la Răşinari, Sibiu, Bucureşti, se întâlneşte cu personalităţi ale vremii(Titu Maiorescu, Manole Diamandi, C.Nica, Gh.Dima ş.a.); este decorat cu ordinul’’Coroana României‘’; îşi completează experienţa medicală la Viena, cu prof.Th.Billroth; moare, la Răşinari, tatăl său; se întoarce în arhipelagul indo-malaez, copiii rămânând, la studii, în Europa. 1884-1886 – medic-şef în Sumatra. 1887-1890 – Java; în 1889 primeşte o nouă medalie de vechime în serviciu, cu însemnul XX. 1890-1893 – se stabileşte în Celebes(Sulawesi), la Makasar, de unde călătoreşte în Java(Salatiga, la sud-est de Semarang), insulele Moluce şi Noua Guinee; în 1893(data nu este certă), decesul soţiei; se pensionează, ultimul stat de plată îl semnează în august 1893. 1894-1896 – se întoarce în Europa aducând noi exemplare colecţionate; se stabileşte la Viena, unde studia fiica sa Maria( Petru studia la Zurich, în Elveţia); în 1895 face o nouă donaţie importantă muzeului din Bucureşti, menţionată şi în presa vremii; între Mitrea şi noul director al muzeului, doctorul Grigore Antipa, se stabilesc relaţii apropiate de prietenie. 1897 – Mitrea călătoreşte din nou în Java, rămânând câtăva vreme la Batavia(Jakarta); nu se cunosc motivele călătoriei.

8 Despre această perioadă există unele menţiuni în arhiva personală a doctorului Alexandru Culcer 9 Institutul din Cluj nu acorda titlul de Doctor, de aceea a dat doctoratul la Wurzburg, făcând în prealabil şi studii paralele cu cele de la Cluj 10 Afirmaţia aparţine dr-lui Al.Culcer, preluată de unii autori, combătută de alţii. Cu precizarea că trebuie să fie confirmată de documente această afirmaţie, eu o consider posibilă, deoarece la terminarea studiilor era obligatorie încadrarea în armată, ca activ sau rezervist. 11Certificatul eliberat de Ministerul de Război mexican la 1 iunie 1866, confirmă şi recunoaşte gradul şi drepturile lui Ilarie Mitrea cu trei luni înainte de sosirea sa în Mexic, deci din luna ianuarie 1866. 12 Ziarul ‘’Albina’’, Viena, din 2/14 aprilie 1867, menţionează sosirea din Mexic a doctorului Mitrea şi a colegului său, doctorul Arsenie(din Gura Râului). 13 Cf.Ştefan Delureanu, în studiu prezentat mai jos 14 Există puţine informaţii cu privire la această căsătorie. Unii autori afirmă că i-a fost mai întâi pacientă, iar după căsătorie i-a fost de mare ajutor în cercetările şi expediţiile pe care le făcea pentru srângerea de piese în colecţiile zoologică şi etnografică 15 Presa vremii a salutat acest gest făcut de Ilarie Mitrea, Gheorhe Bariţiu publicând chiar lista donaţiei, în ’’Transilvania’’ din 1-15 noiembrie 1882

191

1897-1904 – la Viena; din 1902, supărat de comportarea unuia dintre copii16, renunţă la vacanţele răşinărene şi trăieşte retras într-o mică pensiune(‘’Zum rothen Hahn‘’, Hauptstrasse 40). 31 ianuarie 1904 – moare la Viena şi este înmormântat la Cimitirul central, într-o groapă comună, aşa cum se spune că a ar fi dorit; există supoziţia că s-ar fi sinucis17. Preocupări pentru cunoaşterea şi păstrarea, în memoria colectivă, a lui Ilarie Mitrea În memoria colectivă, Ilarie Mitrea se păstrează prin: colecţiile donate Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti; publicarea unor studii şi articole de către unii cercetători(Alexandru Culcer, Emil Pop) sau scriitori; existenţa unor monumente(statuia din Mexic, piatra funerară şi Casa din Răşinari), existenţa descendenţilor. Muzeul de Istorie Naturală‘’Grigore Antipa’’, din Bucureşti este principalul depozitar al colecţiilor lui Ilarie Mitrea. Începând cu 24 mai 1908, deci de 100 de ani, colecţiile adunate de Mitrea în arhipelagul indo-malaez, figurează la loc de cinste în noul ‘’Muzeu de zoologie‘’, ridicat prin strădania lui Grigore Antipa. Însă, trebuie să menţionăm că datorită vitregiilor timpului, între care şi cele două războaie mondiale, dar şi a unor neglijenţe, se mai păstrează circa un sfert din colecţia zoologică iniţială(nevertebrate, amfibieni, reptile, păsări, mamifere). Despre Ilarie Mitrea şi preţioasele sale colecţii din donaţiile făcute, au fost publicate, studii şi articole, în revista muzeului, ‘’Travoux du Museum D’histoire naturelle <Grigore Antipa>‘’, de către Alexandru Marinescu şi Elena Rojancovski( 1971, 1972), Gheorghe Brătescu şi Alexandru Marinescu(1981), Alexandru Marinescu şi Anneliese Ionescu(1985), Angela Petrescu(2001). În anul 1980, la Muzeul Grigore Antipa, a fost organizată o expoziţie temporară(martie-octombrie 1980), cu titlul,’’HILARIE MITREA / 1842-1904/ medic, călător şi explorator român / UN MARE DONATOR AL MUZEULUI’’. Cu această ocazie a fost publicată şi o broşură, cu acelaşi titlu, în care este prezentate: personalitatea lui Ilarie Mitrea, catalogul expoziţiei, unele piese din cadrul acesteia. Cercetările doctorului Alexandru Culcer, din Târgu Mureş, constituie una din încercările de redescoperire a marii personalităţi a lui Ilarie Mitrea. Afirmaţiile sale sunt interesante, însă, nu sunt probate cu documente, nefiind certe. Scrierile sale, în marea lor majoritate aflate în manuscris(un prim articol a publicat în anul 1964, în Istoria Medicinii), se păstrează la Arhivele Naţionale din Târgu Mureş. Fondul cuprinde şase dosare: 16, 17, 18, 26, 36, 139. Dosarul nr.16 este numai o introducere la subiectul’’Ilarie Mitrea’’. Dosarul nr.17, la p.9, dă unele informaţii despre perioada de gimnaziu a lui Ilarie Mitrea, la Sibiu, obţinute de la Petru Izdrăilă. În dosarul nr.18, Alexandru Culcer medţionează principalele surse de unde a obţinut informaţiile. Astfel, la Sibiu şi Răşinari: văduva Dăncaşiu, în anul 1927; văduva Maria Mitrea, căsătorită Izdrăilă, în anii 1927, 1930, 1934. La Cluj, Prof.dr.V.Bologa. La Bucureşti, Muzeul’’Grigore Antipa’’. În acelaşi dosar, la p.30, citează note de manuscris a lui Ilarie Mitrea, pe care spune că le-a consultat la Răşinari, în anul 1927. În dosarul 26, cam o treime din caietul-manuscris(p.68-96), conţine manuscrisul dactilo cu titlul, ‘’Primul român călător în Mexic şi Indiile Olandeze, Dr.Hilarie Mitrea(1842-1904)‘’, în trei exemplare. Dosarul nr.36(p.1-50), conţine manuscrisul Ilarie Mitrea în limba maghiară. Dosarul nr.139 conţine numai fotografii(65 piese, din care doar câteva cu membrii ai familiei), dar fără nici un înscris privind conţinutul şi datarea lor; este posibil ca înscrisurile să fie pe verso fotografiilor, dar modul defectuos în care au fost prinse(prin lipire completă) nu permite vizualizarea18. Cercetările academicianului Emil Pop, din Cluj, sunt cele mai documentate, rezultatele fiind publicate în reviste de specialitate în anii 1966, 1968. El menţionează că documentarea a făcut-o pe baza informaţiilor obţinute de la un număr de 28 de persoane, din care 4 l-au cunoscut pe Mitrea, iar alţii 7 îi erau descendenţi direcţi. El a coroborat informaţiile de istorie orală cu arhivele din Răşinari, Sibiu şi Cluj, cu menţiunile din presa vremii, dar mai ales cu cele 82 de documente(fotografii, acte şcolare, civile şi militare) privind întreaga viaţă a lui Ilarie Mitrea, oferite lui de nepoata lui Mitrea, dr.Helen Kampf-Mitrea, din Berna. În special aceste documente, pe care academicianul Emiln Pop le-a depus la Muzeul Grigore Antipa, au lămurit multe din erorile informaţiilor nedocumentate. Alţi autori, de studii şi articole, în afară de cei menţionaţi mai sus, sunt: Val Tebeică, care publică, în 1962, primul material despre Ilarie Mitrea, se pare după informaţiile existente la Muzeul ‘’Grigore Antipa’’ şi investigaţiile doctorului Alexandru Culcer; sunt prezentate şi câteva fotografii(Ilarie Mitrea student la Viena, scrisoarea care a însoţit una din colecţiile trimise, patru imagini din zona indoneziană, un odiect de artă javaneză). I.D.Suciu, publică, în 1969, un articol în revista Magazin istoric, în care reia articolele publicate de ziarul’’Albina’’ din Viena în 1867, despre Mexic, ca fiind ale lui Ilarie Mitrea; studiile ulterioare, în special cele a academicianului Emil Pop, au arătat că respectivele articole aparţin lui Ioan Arsenie(din Gura Râului), medicul coleg a lui Mitrea în Mexic; ca iconografie, este o fotografie a lui Ilarie Mitrea şi două imagini din Mexic. Articole în care sunt prezentaţi ambii medici români, Ilarie Mitrea şi Ion Arseniu, au scris V.Hilt, în 1972 şi Ştefan Delureanu, în 1973. În anul 1985, Valentin Borda, publică într-un volum dedicat călătorilor şi exploratorilor români, un documentar despre Ilarie Mitrea pentru care utilizează, în principal, studiile celor doi cercetători(Emil Pop, Alexandru Culcer) şi ale specialiştilor de la Muzeul’’Grigore Antipa’’. În ultima periodă, profesorul şi jurnalistul Nicolae Balint, din Târgu Mureş, a publicat câteva articole, reţinând atenţia 16 Este vorba de căsătoria Mariei cu un localnic din răşinari, Niculae Izdrăilă, comerciant. Tot din acea perioadă şi din acelaşi motiv, se întrerup legăturile între cei doi fraţi, Petru şi Maria 17 Descendenţii de pe linia Mariei, susţin că moartea lui Mitrea a cauzată de un infarct 18 Dumitru Stavarache, cercetare la Arhivele Naţionale Târgu Mureş, în 20 iunie 2008

192

asupra fondului personal al lui Alexandru Culcer. Statuia din Mexic, a lui Ilarie Mitrea, este un fapt de cinstire a memoriei acestuia. A fost realizată, în colaborare, de către Ambasada României în Mexic şi forul cultural reprezentativ mexican. Există posibilitatea ca în arhive să existe mai multe mărturii despre perioada mexicană a medicului militar Ilarie Mitrea. Cert este că istoria orală a Mexicului păstrează şi în zilele noastre(după 140 de ani), amintiri cu iz de legendă, despre faptele umanitare ale românului Ilarie Mitrea19. Piatra funerară din cimitirul de la Răşinari este la mormântul părinţilor lui Ilarie Mitrea şi a fost realizată la moartea tatălui său. Pe piatră este următorul înscris:’’ În memoria neuitaţilor mei părinţi/ STANCA BUCUR MITREA/ născ.1818 rep.1864/ şi / BUCUR MITREA / născ.1812 rep.1883 / Acest monumentu sau ridicat la 6 Sept.1883 de fiul lor / Dr.HILARIU MITREA /medicu de clasa I în armata / Hollandeză din Ost-India’’. La baza monumentului este trecut, cu litere mai mici, numele meşterului care probabil a cioplit înscrisul:’’ J.ROUBESSUNK IN SIIBIU’’. Este posibil ca materialul din care este realizat monumentul să fi fost adus din altă parte, deoarece are o structură aparte; la prima vedere pare cioplit dintr-un singur bloc de marmoră, dar cercetat mai atent, observi că este un fel de mozaic realizat din aşchii mici de marmoră, de culoare cenuşiu deschis. Prelungirea concediului cu încă şase luni de către Ilarie Mitrea poate fi motivată şi de realizarea acestui monument(instalat în septembrie, tatăl său decedând în februarie)20. Casa în care s-a născut şi a locuit Ilarie Mitrea există şi astăzi, pe strada care îi poartă numele, la nr.734. Este o construcţie impunătoare, cu aspect specific zonei. A trecut prin câteva reparaţii şi renovări, care însă nu i-au schimbat aspectul iniţial, având mai mulţi proprietari: până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a aparţinut urmaşilor lui Ilarie Mitrea; a fost apoi preluată abuziv de autorităţile locale, casa devenind sediul unei unităţi ruseşti(până la plecarea acestora din ţară, în 1958), apoi grădiniţă, locuinţă pentru miliţieni şi poliţişti. După lungi procese, casa a revenit urmaşilor lui Ilarie Mitrea, iar aceştia au vândut-o unei familii tinere din Răşinari; casa este refăcută şi foarte bine întreţinută de noii proprietari. Pe peretele dinspre stradă al casei, în anul 1997, a fost pusă o placă, de către Primăria Răşinari, cu următorul înscris:’’ În această casă / s-a născut generalul medic / ILARIE (BUCUR) MITREA / etnograf şi naturalist în / Mexic şi Indonezia / ctitor al Muzeului’’Grigore Antipa’’/ din Bucureşti / Primăria Răşinari / 1997’’. Casa este trecută ca obiectiv turistic în pliante şi pe siteul Primăriei Răşinari. Muzeul etnografic din localitate nu aminteşte, însă, prin nici un element despre acest fiu al satului, care a fost şi etnograf amator21. Urmaşii direcţi ai lui Ilarie Mitrea au fost fiul Petru şi fiica Maria. Petru a devenit inginer constructor, cu studii în Elveţia; s-a remarcat în construcţia unor lucrări de artă în Alpi şi mai ales în Turcia; s-a căsătorit cu o elveţiancă de origine franceză(Fidelia) şi a avut două fiice(Helen şi Germain); a murit la Berna în anul 1934, descendenţii săi fiind semnalaţi în Elveţia şi Marea Britanie. Maria, s-a căsătorit la Răşinari, cu un localnic, comerciant, Niculae Izdrăilă, şi a avut patru copii: Petru, care s-a căsătorit cu o răşinăreancă(Stanca) ce avea un copil(Viorel), aflat în prezent în Germania; Aurel, care s-a căsătorit cu o fată din Alba Iulia(Zamfira), a avut două fete(Viorica şi Doina), care locuiesc în Sibiu; Emilian, căsătorit cu braşoveancă(Georgeta), copiii acestora locuind în prezent la Zărneşti(fiul Petru) şi la Sibiu(fiica Georgeta); Maria Victoria, care în urma căsătoriei(cu Nicolae, originar din zona Olteniei) l-a avut pe Virgil,în prezent decedat, dar care are doi copii(Marius şi Sergiu), aflaţi în Spania22. În loc de Bibliografie: Lucrări, studii şi articole consultate. Investigaţii proprii

• ’’Concordia’’, Budapesta, 13/26 ianuarie 1865 • ‘’Albina‘’, Viena, 1867, numerele: 38-145, 73-180, 74-181, 75-182, 76-183, 77-184, 78-185, 82-189, 93-100 • ‘’Observatoriulu‘’, Sibiu, 20/2 iulie 1881 • ‘’Familia’’, Oradea, nr.11, 1882 • ‘’Românulu’’, Bucureşti, 2 aprilie 1882 • ‘’Transilvania’’, 1/15 noiembrie 1882 • ‘’Telegraful Român‘’, Sibiu, 2/15 martie 1904 • Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, vol.II, 1881-1886, p.77-78 • Val Tebeica, Un medic român în două continente, în ‘’Străbătând lumea‘’, Bucureşti, 1962, p.27-44 • Alexandru Culcer, Primul medic român călător în Mexic şi Indiile Olandeze, Bucureşti, 1964(Extras din

‘’Istoria medicinii‘’, Bucureşti, 1964, p.281-286) • Emil Pop, IlarieMitrea – profil, în ‘’Astra‘’, Sibiu, nr.1, 1966, p.18 • Emil Pop, Der arzt und naturwissenschaftler Ilarie Mitrea, în ‘’Forschungen zur Volks-und Landeskunde‘’,

Sibiu, vol.IX, nr.1, 1966, p.5-30 • Emil Pop, Medicul şi naturalistul Ilarie Mitrea, în ‘’Revista Muzeelor‘’, Bucureşti, 1968, p.101-108 • I.D.Suciu, Pe urmele doctorului Ilarie Mitrea în Mexic, în ‘’Magazin istoric’’, nr.5(26), mai 1969, p.92-97

19 Despre perioada mexicană a lui Ilarie Mitrea şi despre statuia ridicată în Mexic, a prezentat o comunicare Romulus Roman, la simpozionul de la Maia(jud.Ialomiţa), 15-16 august 2006 20 Dumitru Stavarache, cercetare la Răşinari, 6 iunie 2008 21 Idem 22 Dumitru Stavarache, cercetare la Sibiu, 7-8 iunie 2008. Convorbire cu Doina Izdrăilă, fiica lui Aurel- nepot al lui Ilarie Mitrea

193

• Alexandru Marinescu, Elena Rojancovski, Colecţia Ichtiologică’’Dr.Ilarie Mitrea‘’, aflată în Muzeul de Istorie Naturală< Grigore Antipa>, în ‘’ ’Travoux du Museum D’histoire naturelle <Grigore Antipa>‘’, vol.XI, 1971, Bucureşti, p.481-490

• Alexandru Marinescu, Elena Rojancovski, Colecţia zoologică’’Dr.Ilarie Mitrea’ din Mu zeul de Istorie Naturală< Grigore Antipa>, în ‘’Travoux… ‘’, vol.XII, 1972, Bucureşti, p.439-446

• Titus Moraru şi Ovidiu Mureşan, Jurnal de călătorie înMexic(1864-1867) a lui Ioan Arsenie, în ‘’Călători şi exploratori români‘’, Bucureşti, 1972, p.268-278

• V.Hilt, Ilarie Mitrea şi Ion Arseniu – călători în Mexic şi Indonezia, în ‘’Călători şi exploratori români‘’, Bucureşti, 1972, p.78-83

• Ştefan Delureanu, Iniţieri româneşti pe ‘’Drumul Indiilor‘’, în ‘’Secolul 20 ‘’, 1973, nr.8-9, p.297-301 • Hilarie Mitrea(1842-1904), medic, călător şi explorator român.Un mare donator al Muzeului, Muzeul de

Istorie Naturală ‘’Grigore Antipa ‘’, Bucureşti, 1980, broşură, 37p. • Gheorghe Brătescu, Alexandru Marinescu, Studiile medicale ale lui Hilarius Mitrea în perioada 1860-1865, în

‘’Travoux… ‘’, vol.XIII, 1981, Bucureşti, p.395-405 • Titus Moraru şi Ovidiu Mureşan, Jurnal de călătorie înMexic(1864-1867) a lui Ioan Arsenie, în ‘’Călători şi

exploratori români‘’, Bucureşti, 1983, p.268-278 • Valentin Borda, MITREA, Hilarie, în ‘’Călători şi exploratori români‘’, Bucureşti, 1985, p.293-296 • Alexandru Marinescu, Anneliese Ionescu, Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti(1834-1985) –

scurtă cronologie, în ‘’Travoux… ‘’, vol.XXVII, 1985, Bucureşti, p.373-415 • Angela Ptrescu, Lista păsărilor colectate de Hilarius Mitrea pe valea râului Barito(Kalimantan-Indonezia),

aflate în colecţia Muzeului Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa(Bucureşti), în ‘’Travoux… ‘’, vol.XLIII, 2001, Bucureşti, p.291-303

Din acţiunile proprii, de documentare, menţionez: • cercetarea întreprinsă la Răşinari şi Sibiu; aflarea descendenţilor lui Ilarie Mitrea • cercetarea fondului personal al doctorului Alexanru Culcer, de la Arhivele Naţionale, filiala Târgu Mureş • consultări cu dr.Alexandru Marinescu şi dr.Iorgu Petrescu, specialişti de la Muzeul ‘’Grigore Antipa’’ • demersuri la ambasadele Mexicului, Olandei, Indoneziei, în vederea găsirii unor oportunităţi de colaborare în

cercetarea’’Ilarie Mitrea’’. Concluzii

Apreciez că cercetarea vieţii şi activităţii lui Ilarie Mitrea trebuie continuată, o responsabilitate directă revenind cercetătorilor de la Muzeul Grigore Antipa şi factorilor culturali din zona Sibiu-Răşinari. Rezultatele acestor cercetări să se regăsească într-un punct muzeistic la Răşinari şi în realizarea unei monografii. Iar pentru realizarea unei lucrări monografice despre Ilarie Mitrea, recomandăm să se aibă in vedere cercetarea următoarelor izvoare:

- tot ce s-a scris despre Ilarie Mitrea în lucrări, studii şi articole; - documentele cu privire la studiile făcute la Răşinari, Sibiu şi Cluj; - jurnalele de bord ale navelor germane pe care a fost medic de bord în călătoriile spre continentul

australian(1864-1865) şi cel nord- american(1867-1869); - documentele din arhivele austriece cu privire la corpul de voluntari austro-mexican şi informaţiile din arhivele

mexicane, pentru perioada 1866-1867; - Jurnalele unităţilor militare olandeze care au operat în Indiile Olandeze (Indonezia), în perioada 1869-1894; - informaţiile existente în arhivele indoneziene cu privire la soţia lui Ilarie Mitrea şi familia acesteia; eventual, o

călătorie de documentare în principalele zone unde a locuit; - mărturiile de la descendenţii din România, Elveţia, Marea Britanie.

194

ADMINISTRAŢIA ROMÂNEASCĂ ÎN TRANSILVANIA ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI DIN 1848-1849

Ionela MIRCEA Este cunoscut faptul că în istoria luptei românilor din Transilvania pentru libertate socială şi naţională revoluţia

din 1848-1849 reprezintă un moment hotărâtor. Punerea în valoare a acumulărilor social-politice de până la 1848 “împletită” cu înţelegerea momentului istoric aveau să demonstreze, aşa cum a subliniat şi George Bariţiu, că românii ajunseseră la conştiinţa individualităţii lor naţionale, a demnităţii şi valorii lor ca naţiune.

La începutul anului 1848, printre numeroasele probleme pe care românii transilvăneni şi le-au propus spre rezolvare una dintre cele mai importante a fost aceea a necesităţii impunerii unei administraţii româneşti, conformă structurii demografice a Transilvaniei. Documentele de arhivă demonstrează că administraţia românească a devenit o realitate în timpul revoluţiei. Prin întreaga lor organizare politică, militară şi administrativă, precum şi prin modul în care au acţionat, românii transilvăneni au demonstrat în timpul revoluţiei din 1848-1849, împotriva oricăror opozanţi ai timpului şi a oricăror afirmaţii contrare, că sunt capabili să se conducă şi să se administreze singuri.

Punctul I al Petiţiei Naţionale adoptată în cadrul Adunării Naţionale de pe Câmpia Libertăţii din Blaj, la 3/15 mai 1848, punct fundamental care le-a determinat şi pe celelalte 15, arată că: “Naţiunea română răzimată pe principiul libertăţii, egalităţii şi frăţiei pretinde independenţa sa naţională, în respectul politic, ca să figureze în numele său, ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi la dieta ţării în proporţiunea cu numărul său, să-şi aibă diregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune, să se servească de limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislaţie cât şi în administraţie”1.

Pentru a transforma în realitate dezideratele cuprinse în această petiţie, având în vedere conjunctura momentului şi situaţia grea social-politică şi economică pe care o aveau în cadrul principatului, românii au simţit nevoia unei alianţe. În condiţiile în care partida revoluţionară maghiară le-a refuzat hotărât recunoaşterea naţionalităţii, a limbii şi a celorlalte drepturi ce decurgeau din acestea, ei au trecut de partea împăratului care le făcea cel puţin promisiuni în acest sens.

Organizarea românilor ca naţiune independentă s-a făcut treptat, pe chiar parcursul revoluţiei, remarcându-se trei etape distincte: politică, militară şi administrativă2. Odată impuse, formele de organizare politică, administrativă şi militară s-au împletit strâns în continuare.

Românii şi-au creat Adunarea Naţională ca for politic reprezentativ suprem şi şi-au ales organele executive, Comitetul Naţional numit şi permanent şi deputaţiunile la dietă şi împărat. Pentru a-şi desfăşura activitatea, Comitetul permanent care şi-a stabilit reşedinţa la Sibiu a organizat o reţea politică-teritorială cu ajutorul fruntaşilor români de pretutindeni.

Creşterea presiunii maghiare asupra românilor transilvăneni i-a determinat pe aceştia să convoace o nouă adunare la Blaj, în septembrie 1848, unde au hotărât înarmarea pentru apărarea şi realizarea dezideratelor româneşti de eliberare socială şi naţională.

După ruperea definitivă a relaţiilor dintre partida revoluţionară maghiară şi imperiali, în a doua parte a lunii octombrie, şi declanşarea războiului civil3 în Transilvania, General-Comando-ul din Sibiu a recunoscut Comitetul Naţional Român sub denumirea de Comitet de pacificaţiune ca for conducător al naţiunii române aflat sub controlul său şi a aprobat înarmarea şi organizarea românilor în 15 prefecturi.

Comitetul Naţional Român a primit dreptul de a numi prefecţii, cu confirmarea Sibiului, precum şi dreptul de a le îndruma activitatea. Ofiţeri imperiali au fost însă repartizaţi pe lângă prefecturi, imperiul urmărind să-şi asigure controlul asupra acţiunilor şi intenţiilor românilor înarmaţi.

Imediat după numirea primilor prefecţi, la 21 octombrie 1848, românii au trecut la dezarmarea gărzilor maghiare, în timp ce trupe imperiale au reuşit să-i silească pe secui să se retragă.

În teritoriile astfel eliberate administraţia a fost preluată de către români, mai întâi prin prefecturi şi organele lor subordonate care au primit instrucţiuni pentru a rezolva şi problemele administrative, mai apoi prin organe administrative alese sau numite în acest scop4.

Comitatele vechi au fost desfiinţate în marea lor majoritate. Unele au fost păstrate în cadrul aceloraşi limite teritoriale (Hunedoara, Zarand, Târnava) iar altele au fost modificate teritorial şi într-un caz şi-n celălalt fiind puse sub conducere nouă. Noile unităţi teritoriale s-au numit districte iar noile lor organe administrative s-au numit administraturi. Administraturile formate pe teritoriile ce cuprindeau zonele principale ale vechilor comitate s-au numit comitatense5, iar cele ale noilor unităţi teritoriale create s-au numit districtuale. În fruntea administraturilor au fost numiţi de către General Comando câte doi coadministratori, unul la recomandarea Comitetului Naţional Român, iar

1 George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, vol. II, Sibiu, 1890, p. 619. 2 Ioan Pleşa, Liviu Palihovici, Administraţia comitatului Alba Inferioară, în Apulum, XVII, p. 498. 3 Ibidem. 4 Comanda generală a fost nevoită să accepte această soluţie din mai multe motive: mai întîi datorită faptului că românii reprezentau majoritatea populaţiei Principatului Transilvaniei, în al doilea rând pentru că românii erau deja stăpâni pe situaţie, preluarea administraţiei de către aceştia fiind un fapt împlinit în cele mai multe părţi, în al treilea rând pentru că imperialii promiseseră românilor drepturi egale cu cele ale celorlalte naţionalităţi şi nu în ultimul rând deoarece nu dispuneau de timp pentru rezolvarea problemelor administrative sau pentru crearea unor organe administrative proprii, fiind preocupaţi de operaţiunile militare. Mai mult, interesul organelor imperiale din Transilvania era restabilirea liniştii şi a ordinii în principat, combaterea oricăror manifestări revoluţionare ale maselor indiferent de naţionalitatea lor. 5Liviu Maior, Organizarea administrativă a Munţilor Apuseni ca Ţară Românească, de către Avram Iancu (1848-1849), în Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”, seria Historia, fascicola II, XVII, 1972, p. 39-45.

195

celălalt ales de către autoritatea imperială dintre ofiţerii necombatanţi sau dintre intelectualii de diferite naţionalităţi. Ceilalţi funcţionari se alegeau sau se numeau după caz6.

În cadrul administraturilor s-a început organizarea noilor instituţii administrative din municipii, oraşe şi sate. Alegerea reprezentanţilor s-a făcut democratic, proporţional cu numărul locuitorilor de diferite naţionalităţi7. Acolo unde nu s-au putut ţine alegeri, noile organe de conducere au fost numite ţinându-se cont de acelaşi criteriu al reprezentării naţionale proporţionale. Astfel, majoritatea celor aleşi au fost români8. Limba română s-a impus ca limbă oficială alături de limba germană folosită în corespondenţa cu organele militare imperiale.

Datorită situaţiei diferite creată de revoluţie, fiecare administratură a avut un anume specific în privinţa organizării şi desfăşurării activităţii.

În afara competenţei administraţiei româneşti au rămas scaunele săseşti şi zonele secuieşti precum şi teritoriul din nordul principatului care nu a mai putut fi organizat din cauza operaţiunilor militare reluate spre sfârşitul lunii decembrie 1848.

Odată instituită administraţia în noile districte, atribuţiile civile şi administrative ale prefecturilor şi ale organelor lor subordonate încetează, acestora rămânându-le doar rolul de forţă publică şi forţă armată. Este semnificativ în acest sens ordinul dat prefecţilor de către Comitetul Naţional, la 8 decembrie 1848, prin care se solicita ca centurionii (căpitanii) să nu se mai amestece în treburile juzilor şi juraţilor şi nici în cele bisericeşti deoarece produc confuzie în administraţia civilă9. Ulterior, însă, ori de câte ori a fost nevoie de exercitarea atribuţiilor administrative prin forţa publică organele civile au apelat la formaţiunile militare româneşti şi la autoritatea conducătorilor acestora.

În regiunile aflate sub autoritatea prefecturilor unde nu s-au putut forma districte noi, în mod deosebit în cele de la nord de Mureş, administraţia a fost condusă mai departe de către prefecturi şi organele lor subordonate10.

Documentele păstrate la Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale demonstrează că în perioada 1848-1849 românii transilvăneni au avut forme de organizare militară şi administrativă distincte, care au reprezentat ceea ce numim de obicei “administraţie românească”. Faptul că în marea lor majoritate conducătorii, funcţionarii şi slujbaşii au fost români, că limba română a fost utilizată în tranzacţii, protocoale şi corespondenţă ca limbă oficială, că românii dominau practic situaţia pe o mare arie a Transilvaniei şi că au fost conduşi de un organ politic şi administrativ central pe care cu satisfacţie l-au numit “guvern românesc”11, arată că, în anumite momente, în timpul revoluţiei din 1848-1849, ei au beneficiat de prerogative ale puterii politice, limitate dar reale.

a. Administratura comitatului Alba Inferioară În ceea ce priveşte reorganizarea vechiului comitat Alba Inferioară, Comitetul Naţional a făcut mai multe

propuneri: comitatul Alba Inferioară să fie împărţit în două, în Alba Inferioară şi Alba Superioară care să fie demarcate de Mureş. La districtul Alba Inferioară să aparţină partea de peste Mureş cu scaunul Arieş până la Turda şi cu reşedinţa la Alba Iulia. La districtul Alba Superioară să aparţină partea de dincoace de Mureş, împreună cu Cetatea de Baltă până la Nyarad şi cu reşedinţa la Blaj. Aceste propuneri puţin retuşate au fost însuşite de Comanda Generală de la Sibiu în momentul când s-a pus problema reorganizării comitatului Alba12.

Începând cu 21 octombrie 1848, românii conduşi de prefecţii Avram Iancu, Axente Sever şi Petru Dobra au reuşit dezarmarea trupelor nobiliare şi, stăpâni pe situaţie, au instituit organe administrative provizorii româneşti. În unele locuri, însă, vechii slujbaşi au fost lăsaţi temporar în funcţie13.

La Alba Iulia, la 21 octombrie 1848, după dezarmarea prin forţă a gărzii maghiare, în urma căreia s-au înregistrat morţi şi răniţi de ambele părţi, românii au impus un nou consiliu orăşenesc format din 6 români şi 6 maghiari sub preşedenţia judecătorului Ioan Erdeli. La 20 noiembrie consiliul a fost remaniat, fiind aleşi 50 de membrii dintre care 30 români, reprezentându-i pe orăşenii şi ţăranii din jur şi 20 de alte naţionalităţi, maghiari, germani, armeni, evrei14, noua structură reflectând proporţia naţionalităţilor din oraş.

La Abrud, după afirmaţiile lui Ioan Maiorescu care a întocmit raportul lui Avram Iancu, consiliul orăşenesc a fost lăsat să funcţioneze nestingherit până la intrarea lui Hatvany în oraş15.

La Zlatna, opoziţia gărzii conduse de Nemegyei a dus la dezastrul din 23 octombrie1848, când oraşul a ars iar populaţia s-a împrăştiat16. Oraşul a rămas pustiu până spre sfârşitul lunii noiembrie a aceluiaşi an, când Petru Dobra a fost numit comisar de către General Comando, stabilindu-i-se ca sarcină pricipală reinstituirea magistratului local.

Câmpeniul a fost dominat de Avram Iancu, care a aşezat acolo un nou magistrat, precum şi sediul Legiunii Auraria Gemina.

6 Ioan Pleşa, Liviu Palihovici, op. cit., p. 500. 7 Silviu Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia română din Transilvania în anii 1848-1849, vol. II, Sibiu, 1944, p. 34-59. 8Alături de români au fost aleşi sau numiţi şi saşi, maghiari, sau reprezentanţi ai altor naţionalităţi. 9 Ordinul se află la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia şi este adresat lui Avram Iancu sau lui Axente Sever. 10 Liviu Maior, op. cit., p. 567. 11 George Bariţiu, op. cit., p. 625. 12 După 17 noiembrie 1848, când s-a dispus repunerea în funcţie a comitatului Târnava cu sediul la Târnăveni şi mai apoi la Cetatea de Baltă, districtul Blaj a rămas cu teritoriul din stânga Mureşului aparţinând vechiului comitat Alba Inferioară, districtului din dreapta Mureşului care, iniţial, a cuprins o zonă vastă între Mureş şi partea centrală a Munţilor Apuseni, până dincolo de Câmpeni, aducându-i-se modificări ulterioare. 13 Ştefan Pascu, Avram Iancu, Bucureşti, 1972, p. 121, 126-128 şi George Bariţiu, op. cit., p. 346, 352. 14 Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura jud. Alba, dosar nr. 47/1858-1861. 15 Virgil Popescu- Râmniceanu, Istoria mişcării româneşti din Ardeal în anii 1848 şi 1849, Bucureşti, 1919, p. 82. 16 George Bariţiu, op. cit., p. 348-352.

196

La Aiud, fosta reşedinţă a comitatului şi principalul loc de concentrare a forţelor militare maghiare din zonă, după dezarmarea din 8 noiembrie, prin comanda cetăţii Alba Iulia s-a instituit un nou consiliu format din români, maghiari, germani având ca jude prim mai întîi pe Petre Ioanete şi mai târziu pe Ioseph Hank17.

Administratura comitatului Alba Inferioară18 s-a format în urma ordinului nr. 4825 emis de Comanda Generală imperială a Transilvaniei, cu sediul în Sibiu, act înregistrat la Comitetul Naţional Român din Sibiu la data de 28 noiembrie 1848 cu menţiunea că s-a ordonat “restaurarea comitatului Alba Inferioară din dreapta Mureşului cu reşedinţa la Alba Iulia”, prin căpitanul Hild, Joseph Fink şi Samuil Poruţiu19.

Astfel, din momentul în care s-a dispus instituirea Administraturii Alba Inferioară se poate spune că a existat o administraţie provizorie impusă pe cale revoluţionară în care românii au jucat rolul principal şi care era dirijată de prefecţii Avram Iancu şi Axente Sever împreună cu subalternii lor.

Paralel cu organizarea Administraturii s-au organizat şi prefecturile din zonă, viceprefecturile şi tribunatele, au fost numiţi viceprefecţii şi tribunii. Administratura Alba Inferioară s-a suprapus zonei prefecturii Auraria Gemina, cuprinzând şi o mică porţiune din prefectura lui Simion Balint. Administratura Alba Inferioară s-a impus ca cea mai importantă dintre prefecturile româneşti organizate în toamna anului 1848, pe teritoriul ei desfăşurându-se cele mai semnificative evenimente ale revoluţiei, până la înăbuşirea ei.

Pentru funcţionarea Administraturii Alba Inferioară Comanda Generală din Sibiu a numit trei coadministratori, pe căpitanul Hild şi pe Joseph Fink, ambii de naţionalitate germană şi pe Samuil Poruţiu, recomandat din partea românilor. Doar în comitatul Alba Inferioară şi-n districtul Făgăraş20 au fost numiţi trei coadministratori, în celelalte districte fiind numiţi doar doi, în cazul Blajului şi Zarandului ambii fiind români.

Motivele numirii a trei coadministratori în Alba Inferioară trebuie căutate în suspiciunile Comandei Generale faţă de intenţiile şi buna credinţă a românilor care, fiind conduşi de Avram Iancu, se dovediseră extrem de combativi.

S-a avut în vedere, desigur, şi importanţa deosebită a cetăţii Alba Iulia, ca punct strategic şi ca cel mai mare depozit de muniţie, armament şi echipament militar din Transilvania.

Primul care a sosit la Alba Iulia se pare că a fost Joseph Fink. La 16 decembrie 1848 nici Poruţiu şi nici Hild nu ajunseseră la Alba Iulia, în acea zi Comitetul Naţional Român înregistrând o înştiinţare a Comandei Generale că lui Hild i s-a scris să se prezinte urgent la post şi primind ordinul de a-l trimite şi pe Poruţiu acolo21.

Spre începutul decadei a treia a lunii decembrie, cei trei s-au reunit în sfârşit la Alba Iulia iar Administratura şi-a început în sfârşit activitatea la 25 decembrie 184822. La început a fost organizată registratura după care s-a trecut la organizarea administraţiei în întreaga zonă, astfel că pe la mijlocul lunii ianuarie 1849 în toate satele şi oraşele comitatului au fost instituite organe administrative şi judecătoreşti româneşti.

Alegerea noilor organe s-a făcut democratic, cu participarea întregii comunităţi şi respectându-se dreptul celorlalte naţionalităţi da a-şi alege reprezentanţii, ţinându-se seama de criteriul proporţionalităţii. Cum pe teritoriul Administraturii Alba Inferioară 95% din populaţie o formau românii, a fost firesc ca administraţia să devină, pe calea eligibilităţii, românească. Pentru prima oară în istoria Transilvaniei, românii, ca populaţie majoritară, au impus pe cale democratică o administraţie a lor, transpunând astfel în realitate unele obiective pe care şi le-au stabilit în programul politic adoptat pe Câmpia Libertăţii.

Administraţia românească a readus în realitatea social-politică a Transilvaniei anilor 1848-1849 vechea organizare a obştilor, desigur pe un plan superior, element evident şi important de continuitate. Conducerea statului a fost încredinţată sfatului bătrânilor în fruntea căruia se afla un jude sau primar, preotului satului încredinţându-i-se şi atribuţii de notar cu sarcina redactării şi înregistrării actelor. Judele şi juraţii au format scaunul de judecată sătesc.

În lunile noiembrie şi decembrie 1848, “perioadă de relativă acalmie şi de înşelătoare aparenţe că ţara este pacificată”23, s-au organizat mai temeinic prefecturile, viceprefecturile, tribunatele, centuriile şi decuriile româneşti ca formaţiuni de gardă naţională cu misiuni de forţă armată şi de ordine publică, în fiecare localitate fiind impuşi şi comandanţi militari români cu mare autoritate.

După instituirea noii administraţii în toate localităţile Albei Inferioare, pe care Comanda Generală a etichetat-o ca “provizorie”, s-a pus problema alegerii funcţionarilor districtuali ai administraturii, prin delegaţii tuturor acestor localităţi. Intrarea în Transilvania a trupelor maghiare conduse de Bem a întârziat rezolvarea problemei. Mai mult decât atât, ocuparea celei mai mari părţi a Transilvaniei de către insurgenţii maghiari a însemnat desfiinţarea pe rând a districtelor. Doar Administratura Albei Inferioare a rămas în funcţiune pentru că era suprapusă peste teritoriul Legiunii Auraria Gemina rămas, după cum se ştie, liber în cea mai mare parte a sa. Comanda Generală, subliniind că este vorba de o unitate administrativă civilă provizorie, i-a stabilit sediul în oraşul Alba Iulia24.

Din lipsă de local Administratura a funcţionat la început, probabil, în clădirea magistratului oraşului. Este perioada în care Poruţiu a preluat iniţiativa conducerii deoarece are prima semnătură, Fink secondându-l. În ianuarie 1849, după vizita la Alba Iulia a guvernatorului Pfersmann, reprezentant al Comandei Generale din Sibiu, Fink a fost impus administrator pentru a se putea realiza conlucrarea administraturii cu comanda cetăţii în condiţiile de război din

17 Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura jud. Alba, Actele Administraturii Alba Inferioară, registrul nr. 2/1849, act nr. 640/1849. 18 În documente mai apar şi denumirile Alba de Jos, Administratura districtului Alba Inferioară sau de Jos, Administratura Bălgradului. 19 Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura Alba, actele Administraturii comitatului Alba Inferioară nr. 461, 545, 557, 558, 568, 630, 730/1849. 20 În Făgăraş doi dintre cei trei coadministratori au fost români. 21 Ioan Pleşa, Liviu Palihovici, op. cit., p. 505. 22 Ibidem. 23 Ibidem. 24 Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura Alba, actele Administraturii comitatului Alba Inferioară nr 730/1849, ordin nr. 4825.

197

acel moment, Poruţiu devenind adlatus sau coadministrator. După plecarea căpitanului Franz Hild la unitatea sa, la administratură au rămas în funcţie doar Fink şi Poruţiu. În urma unui ordin venit de la Sibiu au fost angajaţi retroactiv, de la 1 ianuarie 1849, slujbaşii necesari administraturii, doi diurnişti, Ioan Ţiriac pentru scriptele în limba română şi maghiară şi Frantz Haveletz pentru scriptele în limba germană. Administratura şi-a organizat de la începutul anului 1849 şi registratura pe bază de registre de intrare- ieşire şi index alfabetic, folosindu-se aproape exclusiv limba română. Administratura şi-a stabilit şi un sigiliu25.

Până la 11 martie 1849, când Comitetul Naţional se dizolvă şi părăseşte Sibiul ocupat de trupele lui Bem, Administratura Alba Inferioară a stat în subordinea acestuia, chiar dacă primea şi ordine, direct sau indirect, de la Comanda Generală. Pentru câteva zile, până-n momentul în care şi Comanda Generală părăseşte Sibiul şi trece în Ţara Românească împreună cu unităţile armatei austriece, Administratura Alba Inferioară a fost condusă de aceasta. După 21 martie 1849 Administratura Alba a trecut sub comanda cetăţii Alba Iulia reuşind să activeze până la sfârşitul lunii aprilie 1849 şi străduindu-se să apere în continuare cauza românilor.

Administrarea teritoriului ei, rămas liber cu excepţia zonei din Lunca Mureşului, a dealurilor şi a unor depresiuni de la liziera sud-estică a Apusenilor, a intrat în competenţa Prefecturii Auraria Gemina condusă de Avram Iancu. De fapt, prefectura lui Iancu a cuprins în perioada martie-iulie 1849, perioada încercuirii Munţilor Apuseni, întregul teritoriu rămas liber, cea mai mare parte a Albei Inferioare, părţi din prefecturile lui Buteanu, Balint şi Solomon. Pe teritoriul prefecturii lui Iancu s-au retras cu lăncierii lor şi prefecţii Axente, Moldovan şi Vlăduţ.

După succesele înregistrate de trupele de intervenţie austriece şi ruseşti împotriva celor maghiare, la sfârşitul lunii iulie 1849, autorităţile imperiale au revenit la Sibiu promiţând rezolvarea problemelor sociale şi naţionale din Transilvania. Imediat după ridicarea asediului cetăţii Alba Iulia, Administratura Alba Inferioară şi-a reluat activitatea reinstalându-se în oraş în casa farmacistului Samuel Gallik. Pentru eficientizarea activităţii, administratura solicită Comandei Generale din Sibiu completarea posturilor de funcţionari proprii şi crearea, ca organe subordonate, a cinci cercuri sau inspectorate conduse de către un inspector. Încă înainte de a se primi aprobarea au fost aleşi inspectori dintre fruntaşii români. Aceştia au fost: Ioan Boer26, judecător monastic, fost viceprefect al lui Iancu pentru zona Abrudului, Dionisie Tobias27, jurist comitatens, Dionisie Şuluţiu28, jurist şi cancelist tabular, toţi trei din Abrud, Amos Tordăşian29, avocat din Baia de Arieş, tribun al lui Avram Iancu şi mai apoi jude prim al localităţii, Ioan Pop30, jurist. Încă înainte de numirea lor oficială, cei cinci îşi încep activitatea.

În general, Administratura Alba Inferioară a avut o activitate birocratică şi greoaie. Neavând organe de execuţie şi de control proprii, s-a hotărât să trimită ordine şi să aştepte primirea de rapoarte.

Urmărind introducerea unei administraţii severe în Transilvania, guvernatorul Wohlgemuth anunţă în proclamaţia din 2 septembrie 1849 punerea în funcţiune a tuturor instituţiilor necesare pentru “promovarea egalităţii în toată monarhia”31şi instituirea a şase districte militare între acestea figurând şi districtul Alba Carolina (sau al Bălgradului.), cu sediul în Alba Iulia32.

Comanda districtelor a fost încredinţată unui comandant militar şi unui comisar civil. Districtele au fost împărţite în cercuri şi subcercuri33.

Districtul Alba a intrat în funcţiune la 21 septembrie 1849 sub comanda colonelului Eisler şi a comisarului civil Ioseph Meltzer, fost secretar al Tezaurariatului. În Alba Inferioară forma de organizare a rămas cea românească, fiind păstraţi la conducere aceeaşi români. S-au modificat doar denumirile, impunându-se în locul termenului de comitat cel de cerc, iar în loc de administratură, cel de ocârmuire34.

Inspectoratele s-au transformat în subcercuri fără modificări teritoriale. Fink a devenit, la 21 septembrie 1849, comisar al cercului, Samuil Poruţiu a rămas adlatus (coadministrator),

funcţionarii au fost păstraţi în funcţie, iar limba română s-a menţinut ca limbă oficială în administraţie şi în justiţie până-n primele luni ale anului 1850.

Abia spre sfârşitul anului 1849 funcţionarii români au început să fie înlocuiţi cu alţii străini, pretextul fiind necunoaşterea de către aceştia a limbii germane.

25 Ioan Pleşa, Liviu Palivohovici, op. cit., p 515 (Pajura bicefală ţinând coroana imperială aflată-n câmpul său demonstra ataşamentul românilor faţă de suveran iar legenda: “Sigil Unter Alb-Alba din deos-Also Fejer Var” reflecta recunoaşterea celor trei naţiuni principale din Transilvania şi a dreptului lor la o viaţă naţională independentă, chiar dacă, din curtoazie, ordinea nu era cea firească. Peste pieptul pajurei bicefale a fost gravat discret un scut având pe suprafaţa sa elemente ale comitatului Alba, printre acestea distingându-se spicul de grâu din stânga şi barza într-un picior din dreapta). 26 A condus Inspectoratul Câmpeni cu reşedinţa la Abrud. Acest inspectorat cuprindea întreaga zonă din jurul Câmpeniului, a Abrudului şi a Zlatnei până în dreptul satelor Presaca Ampoiului, Bucium şi Lupşa spre est. Ulterior a fost înlocuit cu Mihail Teleki. 27 A condus Inspectoratul Ighiul Superior cu reşedinţa la Ighiu. Acesta cuprindea zona muntoasă jalonată de localităţile Poiana Ampoiului spre sud, Ighiel, Galda de Sus şi Râmeţ spre sud-est, mergând spre nord până la Baia de Arieş. 28 A condus Inspectoratul Ighiul Inferior care îşi avea reşedinţa la Ighiu. Acesta cuprindea satele Ighiu, Ţelna, Bucerdea Vinoasă, Craiva, Cricău, Tibru, Benic, Cetea, Mesentea, Galda de Jos, Coşlariu, Galtiu, Oiejdea. 29 A condus Inspectoratul Aiud cu reşedinţa la Teiuş şi care cuprindea zona limitată la est de Mureş, la nord de depresiunea Iara spre Cacova până la Teiuş spre sud. Către munţi cuprindea satele Stremţ, Geomal, Geoagiul de Sus, Aiudul de Sus, Poiana Aiudului. Din această zonă, după înăbuşirea revoluţiei, Administratura pierde câteva localităţi care trec în jurisdicţia Turdei. Fiind bolnav, a fost înlocuit cu Petre Ioanete. 30 A condus Inspectoratul Alba Iulia cu reşedinţa în oraşul cu acelaşi nume. Se întindea de la Mureş spre sud-vest până la satul Sărăcsău, iar spre nord-est până la Sântimbru. Înspre nord-vest cuprindea satele Bărăbanţ, Miceşti, Şard, Pâclişa, Inuri, Vurpăr, Acmar şi Dealul Fierului. 31 Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura Alba, actele Administraturii comitatului Alba Inferioară nr 627 şi 738/1849. 32 Districtul Alba Carolina cuprindea comitatele Alba Inferioară, Hunedoara, Zarand, Cetatea de Baltă (cu excepţia scaunelor secuieşti şi a zonelor alipite acestora care au rămas autonome), precum şi câteva localităţi din comitatul Turda. 33 Guvernatorul Transilvaniei a hotărât ca în scaunul săsesc al Sibiului şi în zonele alipite acestuia să rămână, provizoriu, organizarea existentă în acel moment, ţinutul (unitate administrativ-teritorială asemănătoare judeţului) şi inspectoratele (asemănătoare subcercurilor judeţului). 34 Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura Alba, actele Administraturii comitatului Alba Inferioară nr 643/1849 şi actele Cercului Alba după 21 septembrie 1849.

198

Astfel, activitatea administraţiei româneşti din Alba Inferioară s-a încheiat oficial la 21 septembrie 1849 şi în realitate abia prin 1850.

b. Munţii Apuseni, “Ţară Românească” în perioada 1848-1850 Printre hotărârile care au fost adoptate la Blaj în septembrie 1848 se număra şi organizarea militară şi

administrativă a Transilvaniei de către revoluţionarii români. În Munţii Apuseni urmau să funcţioneze patru prefecturi, a lui Avram Iancu, Ioan Buteanu, Simion Balint şi

Petru Dobra. Luptele care se desfăşurau în Apuseni în această perioadă l-au împiedicat pe Petru Dobra să-şi organizeze prefectura şi legiunea iar în prefectura lui Buteanu tot ceea ce s-a obţinut s-a datorat tribunilor săi.35 Chiar Iancu a întârziat în acţiunea de punere în aplicare a măsurilor revoluţionare, trecând la înlocuirea prin forţă a vechii administraţii potrivnică intereselor româneşti abia spre sfârşitul anului 1848.

Prefectura lui Iancu, numită simbolic Auraria Gemina, cu sediul la Câmpeni, s-a întins până la Alba Iulia, Cricău, Aiud spre Roşia Montană, Zlatna, învecinându-se cu prefectura lui Balint. Iancu şi-a extins autoritatea şi asupra unei părţi însemnate din prefectura lui Dobra, rămasă neorganizată, precum şi asupra unei părţi a Zarandului. Acesta este motivul pentru care numărul tribunatelor a fost mai mare aici ca-n celelalte prefecturi şi la fel numărul viceprefecţilor. Printre viceprefecţii lui Iancu sunt cunoscuţi: Aviron Telechi, Nicolae Corcheş, Anton Rozor, Simion Prodan şi Ioan Balaş36. Corcheş, se pare că a deţinut prioritate în rândul viceprefecţilor, contrasemnând ordinele şi proclamaţiile lui Iancu.

Pe lângă prefectura sa a funcţionat un secretariat condus de Alexandru Boer ce purta sigiliul prefecturii37 pe care se găseau gravate frunze de stejar, emblema prefecturii.

Prefecţii, împreună cu viceprefecţii şi tribunii mai însemnaţi au format un adevărat “consiliu de război” convocat de Iancu în cazurile mai grave care necesitau luarea unor măsuri vitale. Acest ”consiliu”, amintit nu o dată de Iancu în raportul său, a avut, se pare, atribuţii mai largi decât cele militare.

În primăvara anului 1849, după ocuparea Sibiului de trupele generalului Bem şi desfiinţarea Comitetului permanent, consiliul din munţi i-a luat locul, Iancu devenind de fapt conducătorul revoluţiei române din Transilvania. Din acest moment şi-a semnat actele cu titulatura de general, iar Corcheş, maior. În această calitate, Iancu i-a trimis pe tribunii săi Aviron Telechi, Ioan Nemeş şi Alexandru Cândea să recucerească şi să organizeze prefectura Zarandului şi l-a numit pe Mihail Andreica, după moartea lui Buteanu, ca prefect.

Autoritatea lui Iancu a fost recunoscută de austrieci, fapt demonstrat de prezenţa la Alba Iulia, la început a viceprefectului Ioachim Băcilă, apoi a lui Anton Rozor, cu misiunea de a asigura aprovizionarea cu alimente şi muniţii a legiunilor din Apuseni.

Căpitanul Ivanovich numit de austrieci “consultant” pe probleme militare pe lângă Iancu şi-a abandonat misiunea zdrobit de autoritatea şi intransigenţa lui Iancu.

Iancu a trecut sub administraţia sa şi caseria minelor împărăteşti de la Baia de Criş numindu-l pe tribunul său, Amos Tordăşianu, ca administrator al banilor, scopul fiind acela de a-şi putea acoperi diversele nevoi militare ale armatei şi ale populaţiei civile.

Dacă la început între Iancu şi Comitetul Naţional Român legăturile au fost strânse, pe parcurs ele s-au deteriorat, lucru ce se face simţit în momentul numirii în Apuseni a unor noi funcţionari superiori de etnie română. Numirile făcute de Sibiu, în multe cazuri, nu se materializează până ce Iancu nu-şi dă şi el consimţământul. De pildă, în urma demisiei lui Ioachim Băcilă, sabotat în exercitarea atribuţiilor sale de autorităţile imperiale din Alba Iulia, Comitetul din Sibiu l-a numit în februarie 1849, ca viceprefect, pe Anton Rozor, dar acesta nu s-a considerat investit decât după ce Iancu şi-a dat consimţământul acceptând numirea. Numirea noilor funcţionari s-a împletit cu acţiunea de pacificare a localităţilor din Munţii Apuseni.

Încercarea lui Iancu de a creea o nouă administraţie legată de interesele poporului ridicat la luptă pentru drepturi sociale şi naţionale, alături de încercările similare ale celorlalţi prefecţi, s-a înscris printre cele mai însemnate realizări din vremea revoluţiei.

Deşi, în general, datorită conjuncturii şi faptului că nu şi-a avut delimitate de la început foarte clar atribuţiile38, noua administraţie a intrat în acţiune sporadic, amestecându-se în problemele de natură juridică sau rezumându-se la a completa sistemul militar având sarcina aprovizionării legiunilor din Apuseni, impunerea sa oferă, în timpul revoluţiei, imaginea unei Transilvanii organizată ca “ţară românească”, în care românii erau repuşi în drepturile lor39.

De aceea Avram Iancu a fost privit nu numai ca un talentat conducător de oşti ţărăneşti ci şi ca un înfăptuitor al unor deziderate româneşti mult mai vaste, confruntările militare ale timpului nefiind altceva decât mijlocul realizării acestor deziderate.

De aceea Iancu s-a definit în timpul revoluţiei din 1848-1849 ca un conducător ataşat idealurilor maselor care, prin lupta lor, l-au impus în prim planul evenimentelor.

35Preotul Simion Groza, de exemplu, a reuşit să apere teritoriul tribunatului său format din şapte sate, până la sfârşitul revoluţiei. 36 Liviu Maior, op. cit., p. 40 37 Sigiliul prefecturii Auraria Gemina se află la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. 38 De multe ori viceprefecţii, tribunii se amestecau în probleme de natură juridică. 39 Remarcabilă a fost în acest sens respectarea principiului democratic al criteriului proporţionalităţii naţionale.

199

CONSIDERAŢII ASUPRA ÎNFIINŢĂRII ŞI ACTIVITĂŢII INSTITUTULUI GEOGRAFIC MILITAR ÎN PERIOADA 1859 – 1874

Victorina GUSTĂREAŢĂ

Actul de constituire a Serviciului Topografic Militar din armata română îl reprezintă „ Înaltul ordin ” de zi

numărul 83 din 12 noiembrie 1859, către toată puterea armată a României din Principatele Unite dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.1

Acest „ Înalt Ordin” s-a elaborat la propunerea ministrului secretar de stat al Departamentului Treburilor Militare din Moldova şi s-a referit la înfiinţarea unui Corp de Stat Major General al Armatei Principatelor Unite Române, subordonat ministerelor ostăşeşti de la Iaşi şi de la Bucureşti.2

Activitatea Corpului de Stat Major General se referea – aşa cum se specifică la art.1 din acest ordin – la „executarea lucrărilor tehnice militare despre care se simte neapărată trebuinţă, precum şi […] la îndeplinirea altor misiuni în care se cer cunoştinţe militare speciale”. La art.3 din ordin se făceau următoarele precizări: „până la definitiva organizare şi completare a Corpului de Stat Major General, ofiţerii corpului actual de geniu din Ţara Românească (Biroul de Geniu care avea numai atribuţiuni topografice, înfiinţat la 8 mai 1858), precum şi cei din Moldova care posedă suficiente cunoştinţe militare speciale, vor face parte din Corpul de Stat Major”.3

Corpul de Stat Major General şi-a început activitatea la Bucureşti şi respectiv, Iaşi. La început, lucrările erau repartizate la patru birouri, unul fiind ataşat pe lângă domnitor.4

Art. 7 punctul a din „Înaltul Ordin de zi” fixa: „Atribuţiile Corpului de Stat Major General”, care erau pe scurt următoarele: „tot ce se atinge de lucrările topografice, geodezice şi statistice, precum ridicarea şi lucrarea planurilor de acest fel şi aplicarea acestor lucrări la întocmirea hărţii cadastrale a Principatelor Unite….”

Ideea realizării unei hărţi cadastrale a Principatelor Unite urmărea satisfacerea, atât a cerinţelor militare, cât şi a celor civile impuse de realizarea cadastrului ţării. Această idee a fost totuşi materializată în prima concepţie de realizare a hărţii topografice a ţării noastre.5

Din acest „Înalt Ordin de zi” se pot reţine trei idei importante: 1. În armata română modernă a fost înfiinţat un Corp de Stat Major General având ca prim nucleu, ofiţerii din

„Biroul de Geniu” din Ţara Românească Muntenia, cărora li se încredinţaseră, cu un an înainte, „continuarea lucrărilor topografice începute în anii trecuţi, păstrarea semnelor făcute pentru triangulaţie şi orice altă lucrare, privitoare la specialitatea lor”. Acest birou îşi menţinea specificul misiunilor şi în noua formă organizatorică, însă îşi mărea responsabilitatea la nivelul întregii armate a Principatelor Unite, acţionând deci ca primul SERVICIU TOPOGRAFIC MILITAR ROMÂN.

2. Principala atribuţie a Corpului de Stat Major General se referea la: „tot ce se atinge de lucrările topografice, geodezice şi statistice, precum şi la ridicarea şi lucrarea planurilor de acest fel”. În general, la momentul respectiv, dar şi ulterior, statele majore ale armatelor europene, aveau printre altele, ca sarcină de bază şi întocmirea hărţilor topografice ale teatrelor de acţiuni militare.

3. În Corpul de Stat Major General urmau să fie numiţi ofiţeri din ambele oştiri (din Ţara Românească Muntenia şi din Ţara Românească Moldova) şi anume aceia care posedau cunoştinţe militare speciale, dobândite prin studii de specializare făcute, fie în ţară, fie în străinătate. Prin ordinul de zi nr. 123 din 14 decembrie 1859 s-a stabilit ordinea de bătaie a Corpului de Stat Major

General, pe 4 secţii, dintre care secţia a 2-a avea atribuţiile specificate la art.7 pct. a din Înaltul Ordin de zi nr. 83 /1859, atribuţii corespunzătoare unui serviciu specializat pentru asemenea lucrări.

Ca şef al secţiei a 2-a a Statului Major General a fost numit sublocotenentul George Slăniceanu, iar ca ajutoare sublocotenenţii Nicolae Dona, Constantin Barozzi şi Ştefan Fălcoianu. În anul 1862 a fost numit şef al secţiei locotenentul Nicolae Dona, care pe lângă atribuţiile ce i-au revenit din această funcţie a mai îndeplinit şi funcţia de profesor de topografie şi desen topografic la Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, unde activa ca profesor de geodezie şi locotenentul Eraclie Arion. În învăţământul militar se asigura deja o temeinică pregătire topografică şi geodezică.6

Secţia a 2-a, deşi în perioada de început nu a avut în înzestrare aparate şi materiale corespunzătoare sarcinilor ce îi reveneau, a executat totuşi unele lucrări în teren, cum a fost de exemplu „Itinerariul drumului de la satul Goteşti la satul Rânzeşti” la scara 1 : 13.000, tipărit într-o singură culoare (negru). Pentru tipărirea hărţilor s-a înfiinţat „Litografia Ministerului de Război”, încadrată cu 1 gravor, 2 litografi, cu utilajele şi materialele corespunzătoare. Această litografie a tipărit, sub conducerea Secţiei a 2-a la începutul lunii iunie 1863, „Harta Principatelor Unite Române” la scara 1 : 840.000. Harta, reprodusă în negru, cuprindea localităţile principale, staţiile poştale şi telegrafice, drumurile şi relieful reprezentat prin haşuri, fiind întocmită de căpitanul Hadji şi locotenentul P. Gramont, ofiţer de stat major.7

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, fiind nemulţumit de scara prea mică a acestei hărţi, a ordonat să fie folosită cea întocmită între anii 1855-1857. Dându-se curs cererii domnitorului, ea a fost actualizată în ceea ce priveşte toponimia care a fost scrisă în limba română (Bucureşti în loc de Bukureşti, Colentina în loc de Kolentina, Chiajna în

1 Monitorul Oastei nr.21 din 3 iunie 1860, p.322 2 Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R)., Colecţia de registre istorice, dosar nr. 511/1832-1945, p.6 3 Monitorul Oastei nr.21 din 3 iunie 1860, p.322-323 4 A.M.R., Colecţia de registre istorice, dosar nr. 511/1832-1945, p.6 5 Monitorul Oastei nr.21 din 3 iunie 1860, p.324 6 100 de ani din activitatea Direcţiei Topografice Militare 1868-1968, Editura Direcţiei Topografice Militare, Bucureşti 1971, p.15 7 A.M.R, Colecţia de registre istorice, dosar nr. 511/1832-1945, p.6

200

loc de Kiajna) şi a fost tipărită în ţară în anul 1864. Harta este alcătuită din 112 secţiuni (de mărime 60cm x 40cm), aranjate pe coloane şi serii. Pe o planşă

separată este redată legenda hărţii sub denumirea „Explicaţia semnelor şi a culorilor”. Faţă de documentele de acest fel ea constituie un real progres, fiind prima hartă pe care apare numele de „România” care face trecerea de la hărţile întocmite de străini la hărţile geometrice întocmite cu forţe proprii, respectiv de topografi militari români.

În anul 1863 Statul Major General a fost restructurat, în ceea ce priveşte lucrările de rezolvat , în patru secţii şi anume; lucrări de corespondenţă a oastei; lucrări topografice; lucrări de geniu şi de artilerie şi lucrări publice care reveneau armatei, răspunzând astfel mai operativ complexelor misiunii ce-i erau încredinţate.8

Pentru încadrarea ofiţerilor în „statul major” s-au aprobat condiţiile de admitere, care prevedeau printre altele, cunoştinţe de geodezie şi topografie, după un program extrem de încărcat şi amănunţit.

În 1864, Statul Major General a fost separat în două: un Stat Major General, ai cărui ofiţeri constituiau statele majore ale marilor unităţi şi un Corp de Stat Major care era format din Secţia a 2-a a fostului Stat Major General şi adjutanţii domneşti. Secţia constituia o entitate cu atribuţii bine definite. În documentele oficiale se menţiona numai „Secţia Corpului de Stat Major”, fără alte precizări.9 La 9 iunie 1865 a venit la comanda secţiei, în locul căpitanului Dona, locotenentul Constantin Ionescu.10

În cursul anului 1865, lucrările topografice executate de secţie nu au fost de amploare. Numai unii ofiţeri au îndeplinit misiuni pur topografice. Astfel maiorul Otto Sachelarie, din Corpul de Stat Major, a fost numit la 28 septembrie 1865, din partea Ministrului de Război, comisar al ţării în Comisia Internaţională pentru delimitarea insulelor Dunării.11

În martie 1867 s-a înfiinţat, pe lângă Ministerul de Război în cadrul administraţiei centrale, o „direcţiune deosebită”, sub denumirea de „Depozitul General al Războiului”, alcătuită din două secţii: secţia I-a „Harta României. Lucrări topografice interioare” şi Secţia a II-a „Lucrări istorice. Statistică militară şi lucrări regimentare”.

Directorul depozitului şi şefii de secţii urmau să fie numiţi de domnitor dintre ofiţerii cei mai buni din Corpul de Stat Major, iar ceilalţi ofiţeri, detaşaţi în interes de serviciu de ministrul de Război, tot dintre ofiţerii de stat major. Desenatorii se recrutau dintre tinerii de 16-18 ani.

Ca director al Depozitului General de Război a fost numit maiorul George Slăniceanu, care, concomitent a fost avansat şi la gradul de locotenent-colonel.12

Cu toate că ministrul de Război de atunci – generalul Florescu-Ion Emanoil – afirmase că însuşi domnitorul avea convingerea că harta ţării poate şi trebuie să fie făcută de ofiţeri români, parlamentul nu a legiferat înfiinţarea acestui depozit, rămânând în funcţiune Secţia de geodezie, topografie, hărţi şi planuri, care aşa cum s-a menţionat anterior era organizată pe baze legale, încă din anul 1859. Din păcate, în aceiaşi perioadă această frământare organizatorică generală nu a putut avea repercursiuni şi în Ţara Românească Transilvania aflată, pe atunci sub ocupaţie austro-ungară unde funcţiona, la Oradea, o secţie a Institutului Geografic Militar din Viena.

În anul 1868 a fost promulgată prin Înaltul Decret nr. 970/1869, „Legea pentru organizarea puterii armate în România”, care, la capitolul II art.15 prevedea: „Statul Major General şi Corpul Statului Major constituie cadrele unităţilor mari şi vor forma la timp şi treptat cu necesitatea ce se va simţi, Depozitul Ştiinţific de Război pe lângă Ministerul de Război”.13 După numai două luni de la apariţia acestui decret, maiorul Nicolae Dona şi căpitanii Sergiu Băicoianu şi Constantin Brătianu au fost repartizaţi la Depozitul de Război.14

„Regulamentul serviciului interior al Ministerului de Război” promulgat prin Înaltul Decret nr. 181 din 3 februarie 1870,stabilea gradul de subordonare şi organizare a acestui depozit:

„Ataşat direct sub ordinele ministrului este si Depozitul de Război. Acesta se compune din: Biroul 1- Harta României; lucrări topografice interioare, biblioteca, litografia şi imprimeria armatei, Biroul 2-Lucrări istorice, statistică militară şi lucrări regimentare, şi Biroul Monitorul Oastei”.15 La scurt timp, ministrul secretar de stat la Departamentul de Război – colonelul G. Manu, a întocmit un raport

către domnitor, în care, printre altele, propunea: „Rămâne încă a se organiza din nou Depozitul de Război, format de asemenea din ofiţerii acestui corp (este vorba de Corpul de Stat Major). Chiar legea organică a armatei din 11 iunie 1868 prescrie crearea unui depozit de război. Această parte a legii a rămas în neaplicare din cauza lipsei unui regulament şi organizarea unui personal în raport cu importanţa unui asemenea serviciu. Măria Voastră, chiar în tabăra de anul trecut, a simţit trebuinţa acestui serviciu. Crearea făcută în anul 1867 de predecesorii mei – înfiinţarea depozitului ştiinţific a rămas fără efect, căci, în acelaşi an, s-a desfiinţat iarăşi; această creaţie s-a considerat atunci ca făcută afară de lege. Acum, că legea organizării armatei ne-o permite şi mă obligă, chiar rog, plecat pe Măria Voastră să binevoiască a subscrie alăturatul decret de organizare a depozitului şi Regulamentul pentru serviciul ofiţerilor de stat major ai diviziilor teritoriale”. 16 Ca urmare a aprobării raportului, la 3 februarie 1870 a fost promulgat „Regulamentul pentru serviciul

ofiţerilor din Corpul de Stat Major” care la capitolul IV făcea precizări cu privire la „Depozitul de Război”. La subcapitolul „Organizarea depozitului şi atribuţiile personalului” se prevedeau următoarele:

8 Istoria militară a poporului român, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti 1987, p.425 9 A.M.R, Colecţia de Registre Istorice, dosar nr. 511/1832-1945, p.7 10 Monitorul Oastei numărul 18/1865, Înalt ordin de zi 176 din 9 iunie 1865, p.264 11 Ibidem, Înalt ordin de zi 1226 din 28 septembrie 1865, p.474 12 A.M.R, Colecţia de Registre Istorice, dosar nr. 511/1832-1945, p.7 13 A.M.R, Colecţia de Registre Istorice, dosar nr. 511/1832-1945 p.7 14 Monitorul Oastei numărul 43/1869, Înalt decret numărul 1468 din 23 august 1869, p.869-870 15 Monitorul Oastei numărul 4/1870, p.127-143 16 A.M.R, Colecţia de registre istorice, dosar nr. 511/1832-1945 p.8

201

„Art.62 Depozitul depinde direct de Ministerul de Război şi se împarte în două secţii: Secţia I – „Harta României; lucrări geodezice, topografice, redactare de hărţi şi celelalte” şi secţia a 2-a „Lucrări istorice şi statistică militară”.

Art.67 Secţia 1 a depozitului se ocupă îndeosebi de operaţiile geodezice şi topografice ale hărţii României, corespondenţa privitoare la executarea acestor operaţii pe teren, punerea pe curat a tuturor desenelor şi ridicărilor, redactarea şi adunarea de diferite hărţi ale ţărilor străine, examinarea şi conservarea lucrărilor topografice executate în fiecare an de regimentele de linie şi celelalte trupe ale armatei, executarea de fotografii militare, litografie”.

Perceperea corectă de către conducerea armatei române, a rolului şi misiunilor ce reveneau Depozitului, rezida şi din faptul că la art. 71 prevedea elaborarea unui regulament propriu al Depozitului, care să se refere la:

I. Bazele lucrărilor geodezice pe teren, o hartă română, instrumentele necesare. Instrucţiuni asupra modului întrebuinţării lor.

II. Continuarea hărţii geodezice a României de dincolo de Milcov III. Coordonarea operaţiilor cu harta României de dincoace de Milcov,

elaborată în anii 1857-1858. Lucrări de teren. IV. Măsurători de latitudine geografică pentru aceste lucrări. V. Măsurarea bazelor. Triangulaţie. Piramide sau semne. VI. Lucrări topografice. Instrumente, instrucţiuni asupra întrebuinţării lor. VII. Semne convenţionale pentru hărţi. VIII. Determinarea şcolii pentru orice natură de lucrare şi a hărţilor. IX. Redactarea hărţilor. Măsuri. X. Operaţii topografice militare, instrumente şi instrucţiuni. XI. Litografii. XII. Buget, materiale de lucru etc. XIII. Plan de procedură la lucrări. XIV. Reglementarea operaţiilor Secţiei a 2-a”. Art. 60 al regulamentului fixa şi schema de încadrare a Depozitului de Război, astfel: „Personalul ofiţerilor de

stat major întrebuinţaţi la lucrările Depozitului de Război va fi compus deocamdată, din: un colonel, şef al depozitului; un locotenent-colonel; doi maiori; 4 căpitani şi personalul impegaţilor civili prevăzut în legea cadrelor”.17

Ca şef al Depozitului de Război - prima instituţie care a început ridicarea hărţii ţării pe baze ştiinţifice şi cu forţe proprii - a fost numit colonelul Constantin Barozzi, o personalitate marcantă a armatei noastre de la sfârşitul sec. al XIX-lea.18

Constantin Barozzi a absolvit Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti la 7 aprilie 1856 când a fost avansat la gradul de sublocotenent. În perioada 1856- 1857 a participat la lucrările geodezice şi topografice executate pentru întocmirea hărţii Ţării Româneşti Muntenia la scara 1 : 28 800.

Iniţial, în 1856, a lucrat la măsurarea bazei geodezice de la Slobozia. În acelaşi an, a luat parte la lucrările de triangulaţie din reţeaua de triunghiuri geodezice dispusă în lungul văii Buzăului.

Un an mai târziu a executat recunoaşteri, construcţii de semnale şi observaţii azimutale într-o serie de puncte din lanţul de triangulaţie geodezică dispus pe Valea Oltului.

După aceste lucrări practice a fost trimis la Institutul Geografic Militar din Viena pentru a-şi perfecţiona pregătirea. Revenit în ţară, a ocupat diferite funcţii, printre care şi cele de profesor de fortificaţii şi director al Şcolii de Ofiţeri din Iaşi.19

În anul 1870, când colonelul Barozzi a fost numit şeful Depozitului de Război, această instituţie se ocupa de culegerea documentaţiei şi reproducerea hărţilor pentru trebuinţele armatei, precum şi de executarea pe teren a planurilor topografice pentru manevre.20

Prin străduinţa sa, în anul 1873 Depozitul de Război a început ridicarea hărţii ţării pe teren, executând recunoaşteri, construcţii de semnale, observaţii geodezice, calcule şi ridicări topografice cu planşeta.

Când aceste lucrări depăşiseră de mult nivelul de „început”, respectiv în anul 1883, Barozzi a mutat de la conducerea depozitului, fiind numit comandant al Diviziei active din Dobrogea.

La 16 martie 1883 a fost înaintat la gradul de general de brigadă, iar în 1892 la gradul de general de divizie. În ierarhia militară a îndeplinit cele mai înalte funcţii printre care şi pe acelea de şef al Marelui Stat Major şi de ministru de Război. În anul 1905, cu ocazia alegerii sale ca membru de onoare al Academiei Române, academicianul Ştefan Hepites susţinându-l făcea următoarele aprecieri în ce-l priveşte: „Prin modestia sa generalul de divizie Constantin Barozzi este poate omul cel mai puţin cunoscut din cei care să merite o reală stimă pentru cunoştinţele sale tehnice şi pentru ideile sale scânteietoare”.21 În îndelungata sa activitate a reprezentat cu cinste geodezia românească, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, fiind membru al Asociaţiei geodezice internaţionale, participând cu lucrări la conferinţele acesteia de la Viena, Berlin, Paris, Roma, Hamburg şi Londra.

Odată cu legiferările de rigoare, care au dus la dezvoltarea pe o nouă treaptă a Serviciului Topografic Militar Român, reprezentat prin Depozitul de Război, a început şi o campanie de pregătire a cadrelor, atât în ţară cât şi în străinătate, în domeniile astronomiei de poziţie , geodeziei şi topografiei, la nivelul atins pe atunci în cele mai dezvoltate ţări din Europa. Astfel, în anul 1870, locotenentul Iacob Lahovari luând parte la unele ridicări geologice şi topografice 17 Monitorul Oastei numărul 4/1870, Înalt decret numărul 181 din 3 februarie 1870, p.127-155 18 A.M.R, Colecţia de registre istorice, dosar nr. 511/1832-1945, p.10 19 Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti 1988, p.249 20 A.M.R, Colecţia de registre istorice, dosar nr. 511/1832-1945, p.10 21 Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti 1988, p.249

202

în Ţara Românească Transilvania, a întocmit un „memoriu” care cuprindea: „partea I-a – Canevăţul (reţeaua) geodezic; partea a II-a – Despre lucrările topografice; partea a III-a – Despre frontieră”. Ca anexe, memoriul avea două modele de cataloage (carnete de câmp) şi două planuri topografice.

În acelaşi an, 1870, căpitanul Constantin Poenaru a participat la ridicarea geodezică şi topografică a cursului Dunării, în cadrul lucrărilor „Comisiei Europene Dunărene”. În urma ridicărilor executate a întocmit un „memorand” care cuprindea: „partea I – Triangulaţie geodezică; partea a II-a – Aşezarea milelor nautice. Determinarea pantei de la Sulina la Brăila; partea a III-a – Ridicarea detaliilor de nivelment. Facerea hărţii.”22

Prin lucrările locotenentului Lahovari şi ale căpitanului Poenaru, publicate în Monitorul Oastei din anul 1870, s-a adus o contribuţie de seamă la definitivarea primei concepţii de întocmire a hărţii ţării.

Tot în cursul acestui an este de semnalat şi apariţia broşurii „Tabăra de la Furceni”, însoţită de o hartă executată de ofiţerii Depozitului de Război. În anul următor, aceiaşi ofiţeri executau şi „Planul terenului de manevră Bucureşti-Băneasa-Herăstrău”.

În anul 1872 pentru perfecţionarea pregătirii de specialitate, prin participare nemijlocită la o serie de lucrări practice executate în ţări care aveau mai multă experienţă în domeniul geodeziei, au fost trimişi, căpitanul Constantin Căpităneanu în Italia şi căpitanul Constantin I. Brătianu în Franţa.23

O pregătire topografică se cerea şi pentru admiterea în Corpul de Stat Major. Astfel, la art.16, punctul K din programul de admitere, se specifica : „Candidatul ce se prezintă la examen va fi dator să prezinte o ridicare de plan de 25 kilometri pătraţi la scara 1:20.000, planul va fi colorat şi însoţit de un memoriu detaliat. Deosebit de aceasta, comisia va da fiecărui candidat să facă un itinerariu pe care-l va aduce comisiei in 8 ore şi în aceiaşi zi: el va fi însoţit de un raport”.24

În perioada 1859-1872, numărul ofiţerilor care au făcut specializări în geodezie şi topografie, atât în ţară, cât şi în străinătate crescând simţitor, dispunând de cadrele bine pregătite, Serviciul Topografic Militar Român a putut trece, în cea de a doua jumătate a anului 1872, la elaborarea primei concepţii de realizare, prin măsurători pe teren, a originalului hărţii topografice a ţării la scara 1 : 24.000.

În anul 1874, şeful Depozitului de Război prezenta Ministrului de Război, prin raportul din 17 noiembrie, rezultatele campaniei geodezice începute în Moldova, precum şi proiectul lucrărilor ce urma să se execute în viitor.25

22 A.M.R, Colecţia de registre istorice, dosar nr. 511/1832-1945, p.10 23 Monitorul Oastei numărul 36/1871, p.910 24 A.M.R., Colecţia de registre istorice, dosar nr. 511/1832-1945, p.10 25 Monitorul Oastei numărul 8/1874, Raport numărul 129 din 17 noiembrie 1874, p.3

203

CONSIDERATII PRIVIND EMANCIPAREA EVREILOR DIN ROMÂNIA

Drd. Yolanda CONSTANTINESCU

Prezenta lucrare debuteaza cu perioada 1913 , cand are loc afirmarea identitatii nationale romane. In perioada respectiva asistam la procesul cristalizarii si exacerbarii nationalismelor balcanice. In anul 1913 are loc Conferinta de pace de la Bucuresti Romania devine arbitru al conflictului si promoveaza o atitudine concilianta balcanica avand la baza prabusirea otomana. In cadrul Congresului de la Berlin din 1878 are loc recunoasterea independentei Romaniei si egalitatea in drepturi a locuitorilor de origine mozaica. In cadrul Conferintei de la Bucuresti nu a fost remarcata participarea evreilor romani. In anul 1919 are loc Conferinta de Pace de la Paris in care se consacra nasterea Romaniei Mari. Se constata revenirea al patria-mama a Transilvaniei, Bucovina si Basarabia.In urma tratatului incheiat intre guvernul din Bucuresti si marile puteri se remarca emanciparea evreilor. In perioada 1913-1919 se definitiveaza statutul juridic al evreilor. Evreii romani neavand drepturi politice, erau privati si de drepturi civile.

Populatia evreiasca se regasea in Constitutie sub sintagma –„peregrini „sine civitate” sau „heimatlos”. Sistemul legislativ era impotriva evreilor pamanteni mentionati ca – straini nesupusi unei protectii straine-.

In favoarea egalitatii politice a evreilor s-a desfasurat o intreaga lupta. Guvernarile romane pledau ca fiind o chestiune politica interna, in care nu se stie care a fost aportul organizatiilor evreiesti occidentale. Remarcam in perioada respectiva primul razboi mondial, Conferinta de la Bucuresti din 1913, Conferinta de la Bucuresti – Buftea 1918 si Conferinta de Pace de la Paris 1919. In cadrul Conferintei de la Bucuresti – Buftea – 7 mai 1918 s-a semnat un acord intre Romania si Puterile centrale, ce a prevazut pentru prima data Egalizarea confesiunilor religioase din Romania. Nu se poate preciza cu certitudine ce anume a determinat aceasta prevedere - politica liberala a Germaniei si Austro- Ungariei sau presiunea organizatiilor evreiesti occidentale. Ulterior, la 27 august 1918 s-a promulgat legea Marghiloman referitoare la naturalizarea strainilor nascuti in tara. Inaintea Conferintei de Pace de la Paris primul ministru Ion Bratianu a promulgat doua decrete-legi – din 13 ianuarie 1919 si din 22 mai 1919 .

Chestiunea evreilor romani a fost promovata la nivel diplomatic american si european . Comitetul Delegatiilor Evreiesti de pe langa Conferinta de Pace de la Paris impulsiona pentru solicitarea de drepturi minoritare pentru evreii romani. De fapt acest Comitet a fost creat la Paris in luna martie 1919 si a solicitat :

- egalitate in drepturi civile si politice pentru evreii ce nu beneficiau de aceasta - in cazul evreilor ce traiau in mase compacte in diverse tari –drepturi de minoritate nationala - recunoasterea Comitetului national evreiesc in Palestina

Celelalte organizatii precum Alianta Israelita Universala si Joint Foreign Commitee revendicau doar emanciparea civila si politica.

Un fapt demn de remarcat a fost propunerea unui nou concept juridic- drepturi minoritatilor in cadrul Conferintei de Pace de la Paris. A fost rezultatul prabusirii imperiilor rus, german, austriac si otoman si a noii harti teritoriale a Europei si Orientului Apropiat. Tratatele si legislatia care a fost promulgata garantau drepturile particulare – cele culturale si religioase – egalitare ale minoritatilor cu cetatenii tarilor respective.

Comitetul Delegatiilor evreiesti avea in vedere acordarea drepturilor minoritatii evreiesti ca si altor minoritati. Sub influenta conducatorilor sionisti Comitetul Delegatiilor Evreiesti a promovat conceptul de drepturi ale minoritatilor. Pornind de la diverse legi exista posibilitatea afirmarii faptului ca acest concept de drepturi minoritare are la baza demersul celor de origine evreiasca.

Conferinta de Pace de la Paris s-a orientat asupra tuturor minoritatilor si a ocultat problema evreiasca. S-a solicitat despagubirea victimelor pogromurilor din Polonia, Ucraina si in alte regiuni, cerere ce a fost desconsiderata.

In cadrul Conferintei de la Paris un alt principiu care s-a aflat pe ordinea de lucru a fost cel al nationalitatilor. Principiul a fost mostenit din secolul al XIX-lea si fundamentat prin intermediul presedintelui Wilson – propunerea acestuia a stat la baza constituirii Societatii Natiunilor . Dreptul minoritatilor este una dintre notiunile recente de drept intalnita in aproape toate constitutiile statelor. In sfarsit evreii romani isi vedeau recunoscute drepturile in conformitate cu celelalte minoritati ale Romaniei Mari.

Guvernul roman din 1919 a fost nevoit sa accepte emanciparea evreilor de Conferinta de Pace. Spre deosebire de Congresul de la Berlin din 1878 de aceasta data s-a acordat cetatenia deplina tuturor locuitorilor evrei. S-a semnat si un tratat care asigura drepturile de minoritate ale evreilor.Asimilarea evreilor a constituit un punct important pentru emanciparea lor , augmentand sentimentul national evreiesc.

Modelul evreilor a fost conceptia franceza a drepturilor omului , - a la francaise - . Sionismul francez a contribuit la drepturile cetateanului. Un rol important in redactarea tratatelor minoritatilor l-a avut Wilhelm Filderman jurist si diplomat al Universitatii din Paris.

Principatele Moldova si Muntenia au avut o evolutie comuna secole intregi , datorita unei identitati de limba, obiceiuri si institutii, in ciuda dominatiei otomane. Autonomia s-a mentinut pana la razboiul ruso-turc din 1828 si Tratatul de la Adrianopol 1829. Intre anii 1829 si 1834 a fost ocupatie militara din partea turcilor , urmata de protectorat pana la sfarsitul razboiului Crimeei -1856. Tot atunci s-a introdus o noua legislatie numita Regulamentul organic.

In cadrul Revolutiei din 1848 reapar idei specifice nationalismului roman unitatea – unirea sfanta si independenta ce se nasteau in cadrul elitei intelectuale ce studiase in Occident.

Armatele turcesti si rusesti au inabusit revolutia , Principatele au fost ocupate si s-a restabilit Regulamentul Organic. In 1859 a avut loc unirea Moldovei cu Muntenia de catre Alexandru Ioan Cuza , la care a contribuit si Napoleon al III-lea.Ulterior Transilvania - ce fusese incorporata regatului Ungariei in secolul al XI-lea si al XIII-lea si apoi Imperiului habsburgilor – va reveni la patria –mama , mai precis dupa razboil mondial. La aceasta se vor adauga

204

Basarabia si Bucovina – initial facand parte din principatul Moldovei si apoi luate de austrieci in 1774 si de rusi in 1812.

Tratatul de pace de la Paris -30 mai 1856, ce urma razboiului Crimeei elibereaza Principatele romane romane de sub protectoratul rus. Principatele romane se vor situa sub garantia colectiva a puterilor contractante – Anglia, Franta, Prusia, Rusia, Sardinia, si Turcia. Dominatia otomana se mentine, are loc razboiul ruso-turc 1877, apoi Congresul de la Berlin 1878 si a urmat recunoasterea independentei micii Romanii a secolului al XIX – lea.

In acest cadru politic destul de tulbure minoritatile nationale au suferit. Incepand cu 1866 nici o minoritate nu a suferit soarta evreilor, aflati sub un tratament discriminatoriu oficial insotit in timpul domniei lui Carol de Hohenzollern –Sigmaringen de expuzari violente si tulburari.

Populatia evreiasca a contribuit la crearea micilor targuri in Moldova , facilitand schimburi intr-o societate agrara constituita din tarani si putini proprietari de pamant- boieri. Evreii au intermediat legatura intre intre tarani si boieri in Moldova , la fel cum au procedat bulgarii, grecii si armenii in Muntenia. In secolul al XIX-lea se constata cresterea rolului economic al evreilor simultan cu o desteptare a nationalismului roman. O data cu aparitia Regulamentelor Organice s-a creat o confuzie intre evreii bastinasi si cei care erau emigrati si care se aflau sub protectie straina. De acum inainte evreii au fost considerati ca natiune ,in special prin asezarea lor urbana- de pilda cei din nordul Moldovei. Erau obiceiuri comune si limba asemanatoare ca de exemplu idis pentru askenazii din Moldova si iudeo-spaniola pentru sefarzii din Muntenia. Considerati natiune straina evreii erau discriminati.

Pentru evrei revolutia de la 1848 a avut un rol important. Si-au adus contributia Davicion Bally, pictorii Radu Iscovescu si Daniel Rosenthal – acesta a pictat simbolul revolutiei, ulterior fiind martirizat. Revolutionarii din Moldova prevedeau in programul lor Dorintele partidei nationale in Moldova in articolul 27 - emanciparea treptata a israelitilor moldoveni. In cazul Munteniei era Proclamatia de la Islaz ce preconiza o schita de republica democrata ce a durat trei luni prin articolul 21 – emanciparea israelitilor si drepturi politice pentru compatriotii de alta credinta. Revolutia a fost inabusita de armata tarului si cea a sultanului si principiile preconizate n-au fost valorificate, restabilindu-se Regulamentul Organic. Populatia evreiasca a fost lipsita de drepturi , exclusa de la functii publice si tratati ca straini.

Razboiul Crimeei instaureaza o dimensiune internationala problemei evreiesti. In cadrul Conferintei de la Constantinopol - 11 februarie 1856 la care au fost prezente puterile aliate – Franta,

Anglia , Austria, Turcia se recunosc evreilor egalitatea in drepturi civile si politice - articolul XIII – toate cultele si cei care le profeseaza au libertate egala si egala protectie in cele doua principate - articolul XV – strainii vor avea in posesie bunuri imobiliare in Moldova si in Muntenia , achitand aceleasi taxe

si supunandu-se acelorasi legi - articolul XVI – toti moldovenii si muntenii vor fi admisi in functii publice - articolul XVII – toate clasele populatiei fara nicio deosebire de nastere, nici de cult – se vor bucura de

egalitatea in drepturi civile si drepturi de proprietate sub toate formele . Exercitare de drepturi politice va fi suspendata pentru indigenii plasati sub protectie straina. Dupa Conferinta de la Constantinopol urmeaza Congresul de la Paris rolul lui Napoleon de arbitru al Europei

devenind cunoscut. Lui Napoleon i-au fost adresate o serie de solicitari referitoare la respectarea drepturilor civile si politice enuntate la Paris.

Premergator Congresului imparatul Napoleon a fost abordat de reprezentanti ai elitei iudaismului francez cum a fost baronul de Rothschild, cat si de cei germani in special rabinul Ludwig Philippson redactor sef la Allgemeine Zeitung des Judentums, finaliza memoriul din Magdeburg la 22 februarie 1856 astfel – „Sire asa cum Napoleon I s-a straduit pentru ridicarea sociala a israelitilor din Occident , binevoiti sa rupeti lanturile acelora din Orient.”

Printul Grigore Ghica al Moldovei a solicitat guvernului local , dealtfel singurul capabil sa aplice principiul Conferintei de la Constantinopol sa reglementeze statutul evreilor . La aceasta si-au adus aportul si divanurile ad-hoc ale Principatelor. In cazul muntenilor tema nu a fost abordata. Populatia evreiasca a solicitat petitii Comisiei tarilor protectoare cu sediul la Bucuresti . In contextul mentionat ministrul Walewski propune Premergator Conventiei de la Paris – 19 august 1859 egalitatea civila si politica pentru toti.

Conventia nu a aprobat cererile adunarilor ad-hoc , Rusia s-a opus si in consecinta nu a mai fost propusa emnciparea evreilor. In articolul 46 se mentioneaza deosebirea de religie in cazul acordarii de drepturi politice. Notiunea de stat crestin a fost trecuta intr-un act de drept international. Se lasa credibilitatea ca dreptul va fi exercitat intr-un sens liberal.

In acest sens Alexandru Ioan Cuza a facut demersuri pentru imbunatatirea situatiei evreilor , indeplinind promisiunea din articolul 46 de la Paris. Doctorul Iuliu Barasch promotor al evreilor romani pentru obtinerea egalitatii in drepturi . Barsch era vazut ca un Mendelssohn roman – demersul lui a fost publicat in „ L”emancipation des Israelites en Roumanie – Paris 1861.. Adolf Buchner a fost numit prin decret inspector de finante la 1 septembrie 1863 la initiativa lui Alexandru Ioan Cuza. Inceputul emanciparii politice evreiesti a fost articolul 26 al legii din 31 martie 1864, ce acorda evreilor drepturi comunale – in anumite conditii. Codul civil in acelasi an promulga: „Articolul 8” – Orice individ nascut si crescut in Romania pana la majorat si care nu s-a bucurat niciodata de vreo protectie straina va putea solicita calitatea de roman in decursul unui an de la majoratul sau. „Articolul 9 „ – Aceia – dintre romani- care nu sunt de cult crestin nu pot obtine calitatea si drepturile de cetatean decat in conditiile prescrise de articolul 16 al acestui Cod. „Articolul 16” – „Strainul care va dori sa se naturalizeze in Romania va trebui sa ceara naturalizarea printr-o jalba adresata Printului. Atunci cand strainul va fi locuit in tara timp de zece ani .... adunarea legislativa , la initiativa

205

Printului , a Consiliului de Stat stabilit , va putea sa-i acorde decretul de naturalizare , ce va fi sanctionat si promulgat de catre Print.”

Concluzionam ca drepturile evreilor erau aceleasi cu cele ale strainilor – crestini si necrestini-, ce doreau sa devina cetateni romani. Din cauza abdicarii fortate a lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost naturalizat niciun evreu, ca urmare a aplicarii Codului civil – decembrie 1865 si pana la sfarsitul domniei acestuia – februarie 1866.

In 1866 s-a instaurat un regim nou prin venirea printului de origine germana Carol von Hohenzollern – Sigmaringen, pe tronul Romaniei.Se astepta noua Constitutie. Evreii romani au facut demersuri la Alianta Israelita Universala de la Paris intemeiata in 1860.

Scopul acesteia era sa lucreze – pretutindeni in scopul emanciparii si progresului moral al populatiei evreiesti si oferirea unui sprijin important acelora carrora nu li se recunoaste identitatea evreiasca-, Presedintele Aliantei Israelite Universale a fost Adolphe Cremieux a venit la Bucuresti si a tinut un discurs in fata a 50 de parlamentari. In aceasta luare de cuvant a adus in discutie urmatoarele puncte:

- egalitatea intre albi si negri proclamta in urma revolutiei din Franta de la 1848 in calitatea lui de evreu francez a solicitat ca emanciparea evreilor romani sa fie votata in Constitutie

si a incheiat discursul cu fraza ce a impresionat auditoriul –„ Doamne, binecuvanteaza Romania!” Din nefericire deputatii national-extremisti au provocat o manifestare spontana care s-a transformat intr-o

miscare antievreiasca ce s-a finalizat cu distrugerea marii sinagogi din Bucuresti.se dezbate chestiunea evreiasca la 23 iulie 1866 si parlamentul a promulgat articolul 7 al Constitutiei:

- Calitatea de roman se dobandeste, se pastreaza si se pierde conform regulilor enuntate de legile civile. Doar strainii de rit crestin pot obtine calitatea de roman. Concluzionam ca evreii straini nu vor putea fi niciodata naturalizati romani.Constitutia din 1866 a anulat

dispozitiile anterioare ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Evreii indigeni nu aveau un statut juridic si astfel naturalizarea lor era aproape imposibila. Numele lor erau inlocuite prin acela de STRAIN.

Se instaureaza noul regim Hohenzollern ce are printre caracteristici discriminari legale pentru o comunitate de 165000 de persoane caruia i se asigura rolul economic de middle-classes ca mestesugari si comercianti majoritari. In perioada 1866-1877 urmeaza persecutii din partea autoritatilor concretizate sub forma unor legi si circulare restrictive , dar si tulburari evreiesti. Protesteaza personalitati si organizatii evreiesti occidentale, cat si guvernele marilor puteri.

Ministrul de interne Ion Bratianu a decretat in primavara anului 1867 inspirat de Regulamentul Organic – evreilor le era interzis sa locuiasca in localitati rurale, sa aiba in posesie hanuri si carciumi, sa arendeze proprietati. Aceste circulare au fost aplicate vehement , ca urmare evreii au fost expulzati din sate, unii considerati – vagabonzi- in afara frontierelor. Punctul culminant l-a constituit inecarea a doi evrei in Galati la 30 iunie 1867. A aparut o Nota colectiva in care corpul consular al orasului l-a implicat si l-a facut responsabil pe prefectul din judet, cunoscut ca persecutor al evreilor. Actiunea n-a ramas fara ecou. S-a alaturat Adolphe Cremieux si Comitetul Central al Aliantei Israelite Universale ce l-au contactat pe Napoleon al al III- lea. Moses Montefiore un peronaj important al iudaismului englez – la 83 de ani- a venit in Bucuresti pentru a avea o intrevedere cu printul Carol.Ministrul Bratianu a trebuit sa-si dea demisia, dar expulzarile au continuat. In judetul Bacau un numar de cinci sute de familii au fost nevoite sa plece in numai 24 de ore. La Bucuresti reprezentantii straini alcatuiesc o Nota colectiva si au adresat sefului de guvern la 15 aprilie 1868.

Expulzarea evreilor a continuat prin reinnoirea circularelor si mai ales in mediul rural, Un numar de peste 1200 de femei, barbati si copii au fost obligati sa-si paraseasca bunurile in judetele moldovenesti Vaslui, Tutova si Covurlui. Mellinet , ca reprezentant al consulatului francez a intervenit in favoarea acestora la 15 iunie 1869.

Dupa vizitele lui Adolphe Cremieux si a lui Moses Montefiore la Bucuresti , o alta personalitate evreiasca Benjamin Franklin Peixotto – 1843-1890- intervine in favoarea evreilor romani. Acesta a fost numit consul al Statelor Unite la Bucuresti „ as a missionary work for the benefit of the people he represent”. In timpul misiunii acestuia la Bucuresti personalitati si organizatii evreiesti din America au contribuit la acoperirea bugetului primului Consulat al Statelor Unite la Bucuresti. In perioada 1870-1876 consulul a depus eforturi- alaturi de printul Carol si ministrii sai – in scopul modificarii conditiei juridice a evreilor romani. Din cauza faptului ca n-a reusit, a militat apoi pentru emigrarea evreilor in America. In cadrul Conferintei internationale de la Bruxelles – 29 si 30 octombrie 1872 – dealtfel prima conferinta dedicata evreilor romani consulul a militat pentru emigrare. Au fost treizeci de participanti din opt tari – Germania, Anglia, Austria, Belgia, Statele Unite, Franta, Olanda si Romania. Adolphe Cremieux a fost presedintele reuniunii. Obiectivul major a fost egalitatea civila si politica pentru israelitii romani. Evreii romani au alcatuit o petitie, pe care au expediat-o parlamentului bucurestean si au creat o comisie executiva, ce avea sediul la Viena , ce urmarea propagarea reformelor educationale si morale printre evreii romani. Proiectul emigrational al evreilor romani a fost contestat.

Urmeaza o conlucrare intre Alianta Israelita Universala si alte organizatii mari evreiesti Anglo- Jewish Association, Israelitische Allianz din Viena, Board of Delegates of American Israelites , Comitetul roman din Berlin si alte Comitete romanesti create in 1871 si 1872 in Belgia, Olanda si alte tari. In preajma Razboiului de Independenta evreii romani aveau o serie de interdictii si anume:

- le era interzis un domiciliu permanent in tara - puteau fi expulzati din sate, orase si chiar din tara - nu aveau dreptul sa detina case, terenuri, vii, hanuri, carciumi la tara - nu puteau obtine pamant in scopul exploatarilor agricole - nu puteau sa aiba debite de tutun - dreptul de a avea imobile si case la oras le era contestat - nu aveau dreptul sa participe la licitatii publice

206

- nu puteau sa detina profesii ca profesori, avocati, medici, farmacisti sau functionari in cadrul cailor ferate - obligati erau sa efectueze stagiul militar, dar nu puteau accede la gradul de ofiter

Intre anii 1875-1878 a avut loc marea criza a Orientului . A inceput cu revolte in Bosnia – Hertegovina si Bulgaria , impotriva opresiunii exercitate de administratia otomana. Conferinta de la Constantinopol din 1876 are insucccese, razboiul ruso-turc din 1877 aparand ca o consecinta a acesteia. In cadrul Conferintei Marea Britanie a aparat integritatea din punct de vedere teritorial ce-i apartinea Imperiului Otoman. Rusia a sustinut miscarile nationale ale popoarelor crestine, s-a orientat asupra politicii sale traditionale si-a urmarit pozitia strategica in defavoarea vecinului din sud.

In aceasta perioada Romania ca urmare a faptului ca era vasala poporului turc, a militat pentru dobandirea independentei nationale. La data de 4/16 aprilie Guvernul roman a elaborat o conventie ce a favorizat trecerea trupelor rusesti pe teritoriu. Pe data de 29 aprilie/11 mai ca urmare a unui vot favorabil al Camerei Deputatilor – 58 contra 29- Romania a declarat razboi Imperiului Otoman. Parlamentul a declarat „independenta absoluta” a Romaniei la 9/12 mai 1877. Armata rusa se afla sub conducerea ducelui Nicolae si pentru ca nu a mai putut inainta din fata Plevnei a cerut sprijinul printului Carol. Acesta se afla la conducerea armatei romane cu care a trecut Dunarea, dar nu inainte de a obtine garantii pentru angajamentul sau. Ostasii romani au avut un aport deosebit in lupte mai ales in cucerirea redutei redutei Grivita la 30 aprilie 1877. Armata romana a contribuit la caderea pozitiilor fortificate ce apartineau turcilor. Printul Carol intra in posesia orasului Plevna predat de catre Osman Pasa la 29 noiembrie, urmat de ocuparea Vidinului de catre armata romana la 12 ianuarie 1878. Turcii au fost obligati sa se predea, rusii inaintau si Constantinopolul era in pericol.

La 3 martie 1878 s-a semnat pacea de la San Stefano – in zilele de astazi Yesikoy situat pe malul Marii de Marmara – insa Romania nu a fost prezenta. La San Stefano s-a semnat un tratat , in care articolele 5 si 19 recunosteau independenta Romaniei, dar si cedarea Basarabiei de sud Rusiei . Romania era despagubita primind o parte a Dobrogei. Acest teritoriu apartinea Romaniei, a fost luat cu forta din patrimoniul Munteniei din a doua jumatate a secolului al XV-lea si a intrat sub posesia Imperiului Otoman. Imperiul tarist a considerat ca-si –a incheiat astfel datoria fata de aliatul sau alaturi de care a participat la victoria asupra Turciei. S-a stipulat statut automomic pentru pentru Bosnia – Hertegovina, cat si crearea unei „Bulgarii mari”, fapt ce a nemultumit Marea Britanie si Austro-Ungaria. S-a preconizat ideea unui Congres european in vederea unei paci balcanice durabile. La 13 iunie 1878 cancelarul Germaniei, Bismarck a avut succes in propunerile sale ca reuniunea reprezentantilor puterii – Germania, Austro – Ungaria, Anglia, Franta , Italia, Turcia - sa aiba loc in Berlin si unul dintre punctele dezbatute a fost situatia evreilor.

Populatia evreiasca si-a adus aportul in razboiul de Independenta. Functionau ca „ locuitori ai tarii”in cadrul armatei romane si au fost in numar de 888 soldati, din aproximativ 35000 cat erau in armata romana pe frontul de lupta.Unul dintre reprezentantii acestora a fost Mauriciu Brociner –sergent al regimentului de linie nr 8- care s-a remarcat in atacul de la Grivita, cand a fost ranit si a dovedit un curaj deosebit, fiind remarcat in comunicatele de razboi. I s-a decernat medalia Virtutea militara clasa I in cadrul ordinei de zi a armatei si din partea comandamentului rus ordinul Sfantul Stanislav. Au fost decorati multi ostasi evrei si numele lor au aparut pe listele publicate in Monitorul oficial.

Aportul evreilor a fost remarcat pe tot teritoriul Romaniei. Directorii caselor bancare Mihai Daniel si fiii din Iasi si Hillel Manoah din Bucuresti au fost decorati cu Steaua Romaniei . Au contribuit si la crearea unui spital de camp in Cotroceni- mentiona Jurnalul de Bucuresti la 20 septembrie 1877- , Importanta a fost contributia doctorilor Sigismund Steiner si Solomon Halfon.Comunitatea evreiasca din Iasi a infiintat in vecinatatea frontului la Turnu-Magurele un spital ambulant. Societatea filantropica „Infratirea Zion” s-a ocupat de organizarea si a dotat o ambulanta cu numeroase care. Ambulanta a pornit din Bucuresti la 26 iunie 1877 si a ingrijit ranitii de la Plevna si Vidin. Pe ambulanta erau medici ca de pilda I. Lebell si farmacistul Mauriciu Seil, studenti in medicina printre care A. Weinberg-Vianu, tatal esteticianului, istoric literar, creator de scoala, academicianul Tudor Vianu. Printre primii oameni decorati cu ordinul Steaua Romaniei a fost Leizer Mendel un sergent sanitar primind gradul de cavaler. Generalul George Anghelescu – comandantul celei de a treia divizii- s-a exprimat laudativ la adresa membrilor ambulantei, fiin decorati. Alti medici care s-au evidentiat au fost Werthemeier, Mihael si Almogen. Medicul Almogen originar din Husi a inventat o brancarda speciala , ce a intrat in posesia ambulantelor romane si rusesti.

Razboiul s-a incheiat si evreii asteptau schimabarea situatiei lor, dar din februarie 1878- cand s-au incheiat ostilitatile- pana la deschiderea Congresului de la Berlin – iunie 1878- nu a fost luata nici o masura. Puternicele organizatii ale evreilor ca Alianta Israelita Universala, Anglo-Jewish Association, Israelitische Allianz din Viena, Comiteul roman din Berlin, Board of Delegates of American Israelites , cat si independenti au demarat o actiune puternica in scopul emanciparii evreilor. A implicat si evreii din Serbia si Bulgaria, continuand in presa, parlamente si pe langa guverne, determinand Congresul de la Berlin sa ia atitudine in aceasta problema. In procesul de emancipare a evreilor un rol important l-a avut presedintele Aliantei Israelite Universale Adolphe Cremieux -1796-1880. in ciuda varstei sale inaintate, la care s-a alaturat consilierul lui Bismarck- Gerson von Bleichroeder – 1822-1893.

La inceputul lunii martie 1878 Cremieux alaturi de cativa membri ai Comitetului Central al Aliantei Israelite Universale a avut o intrevedere cu Waddington, ministrul francez al afacerilor straine, ce i-a prezentat numeroase asigurari. Acesta i-a multumit pentru sprijinul acordat ambasadorului Frantei la Berlin, contele Saint Vallier, ce era delegat la viitorul Congres – 24 martie 1878. La 27 martie 1878 Saint Vallier ii raspunde printr-o scrisoare afectuoasa, asigurandu-l de sprijinul sau in favoarea imbunatatirii situatiei israelitilor din Rasarit.

In cadrul dezbaterilor delegatiei Congresului William Henry Waddington, in calitate de conducator al delegatiei franceze s-a remarcat prin abordarea problemei egalitatii in drepturi in cazul tuturor locuitorilor unui stat, in care nu este definitorie implicarea religioasa. Franta a demarat propunerile pentru principiile Declaratiei Drepturilor Omului si ale Cetateanului un rol important avand ministrul afacerilor straine al acestui stat. La Congresul care a avut

207

loc la Berlin –dupa douazeci de ani- Waddington a a ridicat problema recunoasterii independentei Romaniei –dupa ce a facut-o cu Bulgaria si cu Serbia-. S-a mentionat acordarea drepturilor egale tuturor locuitorilor indiferent de apartenenta religioasa. Adeziunea a fost primita imediat din partea Angliei, Germaniei, Austro- Ungariei, cat si a Italiei. Rusia in pofida unor rezerve si-a exprimat adeziunea prin intermediul reprezentantului ei contele Gorceakov. De fapt evreii din Imperiul Tarist erau lipsiti de drepturi politice si civile, mentinandu-se in aceasta situatie pana la revolutia din 1917. Tot in perioda mentionata au avut loc o serie de pogromuri.

Emanciparea evreilor din Romania a fost consacrata prin Tratatul de la Berlin semnat la 13 iulie 1878 in articolele 43 si 44: „Art. 43 – Inaltele Parti contractante recunosc Independenta Romaniei, legand-o de conditiile expuse in urmatorele doua articole: „Art. 44 – In Romania deosebirea de credinta religioasa si de confesiune nu va putea fi opusa unei persoane ca motiv de excludere sau de incapacitate in ce priveste posibilitatea de a se bucura de drepturi civile si politice, la admiterea in servicii publice, in obtinerea de functii si onoruri sau de exercitare a diferitelor meserii si profesiuni in oricare dintre localitati.

Libertatea si practicile anterioare ale tuturor cultelor sunt asigurate resortisantilor Statului roman, strainilor si nu va putea fi niciun obstacol in calea organizarii ierarhice a diferitelor comuniuni sau a raporturilor acestora cu sefii spirituali. Nationalitatile tuturor puterilor, comercianti sau altii, vor fi tratati in Romania pe picior de egalitate perfecta”.

In articolul 45 era prevazuta retrocedarea Basarabiei de sud Rusiei, chiar daca delegatii romani s-au opus. Ion I. Bratianu si Mihail Kogalniceanu, in calitatea sa de presedinte de Consiliu si ministru afacerilor externe -

pe data de 10 iulie 1878 au fost primiti intr-o sedinta de lucru, pentru a fi „auziti”, dar nu si „ascultati” , dupa cum a declarat Bismarck. Influenta lui Waddington a contribuit la primirea Bobrogei de catre Romania.

Tratatul de la Berlin a refacut propunerile Tratatului de la San Stefano, creand un avantaj Austro-Ungariei in pofida Rusiei.

In urma acestuia a fost divizat principatul Bulgariei ce a fost constituit prin tratatul precedent. Astfel s-a creat un principat nou autonom de mica intindere, la care s-a alaturat Rumelia orientala aflata inca sb influenta otomana, avand un guvernator crestin. De fapt nu va intarzia sa rastoarne aceasta bariera artificiala in scopul unirii cu statul bulgar.

S-a decis ca Bosnia – Hertegovina sa fie guvernata de Austro-Ungaria, a dobandit dreptul de a ocupa sandjak-ul din Novi-Bazar, delimitand Serbia de Muntenegru ce au dobandit statutul de independente. Anglia a dobandit Cipru. Bismarck va adopta o atitudine stranie in momentul concretizarii egalitatii in drepturi in cazul evreilor din Romania , cat si in recunoasterea oficiala a independentei acestei tari. In privinta articolului 44 din Tratatul de la Berlin, guvernul roman a incercat sa eludeze acordarea de drepturi evreilor.A avut loc o activitate diplomatica prin expedierea de circulare, scrisori si memorii, persoane peste hotare, incercand sa se eschiveze de la hotararile Congresului. Franta alaturi de celelalte puteri ce au semnat Tratatul de la Berlin nu a colaborat la solicitarile romanesti si a astptat ca Romania sa-si schimbe politica fata de evrei.

Guvernul roman a sustinut ca articolul 44 ii avea in vedere pe romani, deoarece evreii erau straini. Si tot acesta sustinea ca in privinta evreilor s-a aplicat excludrea de la naturalizarea individuala , ce era intalnita in articolul 7 al Constitutiei din 1866. Puterile nu adoptau acest punct de vedere. Pe data de 12 aprilie 1879 presedintele Consiliului si ministrul afacerilor externe – Waddington i-a comunicat lui Honore de Bacourt –girant al Agentiei si Consulatului Frantei la Bucuresti ca trebuie sa revizuie articolul 7 din Constitutie. Independenta era conditionata de aplicarea Tratatului de la Berlin.

Au urmat discutii in parlamentul roman si s-a promulgat un nou articol 7, care s-a publicat in Monitorul Oficial la 13/25 octombrie 1879: „ Deosebirea de credinta religioasa si de confesiune nu vor constitui in Romania un obstacol in dobandirea de drepturi civile si politice si in exercitarea lor.” Naturalizarea unui „strain” indiferent de apartenenta religioasa si de protectoratul sub care se afla putea fi obtinuta in urmatoarele conditii:

- in cererea de naturalizare destinata guvernului, strainul mentiona dorinta de a se stabili, capitalul, profesia efectuata pe teritoriul tarii - obligat sa locuiasca in tara zece ani, iar activitatile pe care le-a desfasurat sa fie in folosul tarii

Existau si cazuri in care nu se aplicau cele mentionate: - oamenii talentati, inventatorii, cei care aveau in posesie industrii, intreprinderi, activitati importante comerciale - oamenii care s-au nascut in tara si nu s-au aflat niciodata sub protectie straina - in cazul celor care au militat in razboiul de independenta au fost naturalizati la nivel colectiv. Guvernul a

promulgat in acest sens o singura lege Naturalizarea a fost acordata printr-o singura lege si numai individual. A fost promulgata o singura lege, prin

care s-a stabilit modalitatea de a-si stabili domiciliul in tara. Imobilele din Romania puteau intra in posesia numai a romanilor- prin nastere sau naturalizati. Conventiile internationale existente nu s-au abrogat si clauzele au ramas valabile pana la expirare. Naturalizarea individuala era singurul aspect abordat, chiar daca se regasea articolul 44 al Tratatului de la Berlin. Din acest moment strainii de rit necrestin pot intra in posesia cetateniei romane, la nivel individual in urma votului Camerelor -initial aceasta era ecordata de domnitor- si dupa o perioada de zece ani, dar in diverse situatii putea fi anulata.

In privinta evreilor se mentioneaza in articolul 7 ca fiind „straini nesupusi unei puteri straine”. In consecinta toti evreii romani au dobandit statutul de „heimatlos” , fara de patrie. In situatia mentionata problema evreiasca s-a acutizat pana in 1919, Populatia evreiasca este considerata straina in tara proprie, printr-un articol constitutional, exceptia fiind 888 de evrei care au luptat in Razboiul de Independenta.

Independenta Romaniei a fost recunoscuta de guvernele Austro-Ungariei, Rusiei si Turciei, imperii vecine si

208

rivale.Diplomatii romani au fost deja stabiliti in orasele Viena, Sankt Petersburg si Constantinopol, in ultima parte a anului 1878. In urma faptului ca s-a votat articolul 7 din Constitutie, ostasii evrei din razboiul de la 1877au fost naturalizati. Guvernul roman a declarat ca va respecta articolul 44 din Tratatul de la Berlin „sincer si loial”, determinand Italia sa urmeze aceeasi cale. Germania, Franta si Anglia au refuzat. Intr-o sedinta a Camerei Deputatilor Waddington a declarat la 15 decembrie 1879, recunoasterea independentei Romaniei mai poate astepta.

Faptul ca cele trei puteri nu erau de acord, nu a ramas fara rezultate. In corespondenta dintre Bleichroeder si Cremieux s-a regasit schimbarea atitudinii lui Bismarck. IN acest context mentionam afacerea Cailor Ferate Romane din 1868 sau afacerea Strussberg- potrivit numelui initiatorului.S-a prevazut construirea unei cai ferate de-a lungul tarii de la nord la sud.Traseul prevedea Roman apoi Bucuresti, cu trecere prin Galati, apoi de la Bucuresti la Virciorova, mergand catre frontiera maghiara – 942 de kilometri. Se putea face cu un imprumut ce a fost initiat in Germania, pornind de la oamenii de rand pana la marii magnati din Silezia si chiar familii princiare.

Bismarck a intervenit in favoarea preluarii afacerii de catre Bleichroeder si Haselmann, deoarece existau multe neconcordante intre guvernul roman si germani. Aceasta s-a intamplat in anul 1871, linia ferata a fost finalizata doi ani mai tarziu in luna mai a anului 1873. In ultima instanta s-a implicat Austria prin Compania de Stat, deoarece actiunile s-au devalorizat continuu. Din partea Germaniei s-a investit suma de o suta de milioane de marci. Bismarck s-a alaturat investitorilor germani, insistand ca guvernul roman sa rascumpere actiuni la un pret ridicat, actiuni devalorizate ale Cailor Ferate Romane.

In viziunea evreilor romani Bleichroeder si Bismarck reprezentau o solutie si mai ales dupa articolul 44 al Tratatului de la Berlin. De fapt erau doua probleme : veniturile familiilor bogate germane si drepturile evreilor romani. Bismarck a folosit acordul european in privinta emanciparii evreilor romani ca presiune pentru solutionarea afacerii cailor ferate. Partea germana a afisat o atitudine ostila in a doua jumatate a anului 1879. Bismarck si-a luat angajamentul sa intervina pe langa Puteri pentru obtinerea recunoasterii independentei Romaniei, in cazul in care se vor rascumpara actiunile.

Guvernul roman a rascumparat actiunile cu un pret de noua ori mai ridicat – saizeci si sase la suta- fata de cel initial – 7,5 la suta-. S-au investit 237500000 de lei . Suma era prevazuta pentru a fi inapoiata in urmatorii 44 de ani, mai precis la 1 decembrie 1923, suma fiind estimata la 713345150 lei.

Prin rascumpararea cailor ferate guvernantii romani au facilitat accesul la Bismarck, s-a recunoscut independenta Romaniei, Au avut de castigat si actionarii din Germania. La 15/27 1880 ianuarie s-a votat in Camera romana rascumpararea cailor ferate. La 22 ianuarie/4 februarie 1880 Bismarck a comunicat guvernelor francez si englez intentia de ecunoaste Romania. A solicitat sa fie pus la curent cu pozitia lor. Franta si Anglia au fost reticente , dar si-au dat consimtamantul. Cele trei puteri au recunoscut independenta Romaniei printr-o Nota comuna din 8/20 februarie 1880. Acest act a fost consecinta Congresului de la Berlin, cu rezerve in privinta articolului 7 din Constitutia romana. Populatia evreiasca nu a fost emancipata. Guvernele francez si englez au fost de acord ca in Constitutia romana nu erau prevazute drepturi pentru persoanele de rit necrestin, ce locuiau pe acest teritoriu. Naturalizarea se facea la nivel individual si nu era recunoscuta pe deplin.

Pentru Franta atitudinea lui Saint Vallier , dar si a lui Waddington era importanta. Incepand cu Napoleon al III-lea Franta a contribuit la reinvierea Romaniei , iar in contextul respectiv a urmat- cu insatisfactie- pozitia Germaniei vis-a-vis de abandonarea evreilor romani. De fapt in nota colectiva a puterilor Franta a sustinut recunoasterea independentei Romaniei, dar si-a exprimat dezaprobarea fata de naturalizarea individuala. La data de 16 aprilie 1888 noul ministru al Frantei De Freycinet s-a adresat diplomatilor francezi in favoarea naturalizarii individuale a evreilor romani, dependenta de votul puterilor legislative.

Romania avea statut de regat in 1881. In cazul populatiei evreiesti situatia era schimbata, articolul 7 din Constitutie a fost abrogat, s-a renuntat la emacipare, dar s-a promulgat un nou articol 7 ce prevedea naturalizarea individuala. Constitutia nu mentiona notiunea de ”evreu”, ci de „strain”. In concluzie au devenit cetateni romani 888 de soldati evrei care au luptat in razboiul de Independenta, la care s-au mai adaugat alte 85 de persoane in urma unor indelungi controverse la nivel parlamentar. Aceasta era situatia la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.

Bibliografie

1. Revue d”Histoire diplomatique 1974 nr 1 si nr 2 pp59-85 2. Acte si documente relative la istoria Renasterii Romaniei publicate de Ghenadie Petrescu, Dimitrie A Sturdza,

Dimitrie C Sturdza 1900, p.180 3. Marcel Emerit, Victor Place la politique francaise en Roumanie a L”epoque de l”Union, Bucuresti 1931, p.80 4. Analele statistice – Bucuresti 1860 5. Lucrari statistice din anii 1859-1860 –Iasi 1861 6. Georges Cioriceanu – La Roumanie economique et ses rapports avec l”etranger de 1860 a 1915 Paris Marcel Giard

1928, pp62-69 7. N. M. Gelber The interventions of German Jews at the Berlin Congres 1878 Leo Baeck InstituteYear Book, The Hague 1960 pp221-222 8. Carol Iancu – Bleichroeder si Cremieux Le combat pour l”emancipation des Juifs de Roumanie devantle

Congres de Berlin. Correspondace inedite 1878-1880 Montpelier 1988, p.23 9. Bulletin de L”Alliance Israelite Universelle 1861, Les Status, p.3 10. A. Ubicini – La Questions de Principautes devant L”Europe Paris, Dentu, 1858, p.13

209

CHESTIUNEA DUNĂRII PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Mihaela NĂSTASE 1. ÎNSEMNĂTATEA GEOGRAFICĂ ŞI ECONOMICĂ A DUNĂRII

Apele au fost din cele mai vechi timpuri singurul mijloc facil pentru transportul şi schimbul mărfurilor.Acest lucru a făcut să se dezvolte încă la primele popoare de care ne pomeneşte istoria lumii o adevărată industrie a transporturilor pe apă;astfel vedem pe fenicieni,sinodieni,cartaginezi,greci,portughezi dînd naştere odată cu comerţul ce-l făceau unei adevărate civilizaţii.

Valorificarea transportului maritim s-a făcut în a doua jumătate a secolului al XVIII lea,când apariţia maşinii cu aburi a fost o adevărată revoluţie.Încercările de perfecţionare ale transportului maritim şi fluvial au aparţinut francezului Denis Papin şi englezilor la începutul secolului al XVIII lea ,n-au dat rezultate practice decât după descoperirea condensatorului de aburi şi a regulatorului de către Watt la 1765.1 În 1807 Fulton face primul vapor cu abur ,englezii în 1812 adaptaseră această invenţie la flotila de pe fluviul Clezde în Scoţia.Englezii au avut satisfacţia să vadă plecând de pe coasta lor primul vapor cu abur spre India în 1825,iar 10 ani mai târziu un alt vapor să străbată Atlanticul. Fiecare stat mai ales prin poziţia lor geografică îşi arogă drepturile privind suveranitatea asupra drumurilor maritime;astfel Spania şi Portugalia pretind suveraniatea sub temeiul descoperirii şi cucerii noului continent;Veneţia dorea să-şi aroge dreptul de stăpânire absolută asupra Adriaticii,iar Turcia o dată cu stăpânirea Bizanţului în 1453 se autointitulează stăpâna Mării Negre.O nouă formă de mişcare în vederea manifestărilor maritime a fost dată de Convenţia Naţională instituită de revoluţia franceză la 25 noiembrie 1792:”cursurile fluviilor sunt proprietate comună şi inalienabilă a tuturor ţărilor udate de apele lor şi o naţiune oarecare nu putea pretinde,fără a săvârşii o nedreptate ,că are dreptul de a ocupa singură canalul unui fluviu şi a împiedica pe popoarele vecine sălăşluite pe malurile acelui fluviu ca să nu se folosească de aceleaşi înlesniri.”2

Înfrângerea lui Napoleon la Waterloo a determinat ţările ce participau la tratatul de la Paris din 1814,să aducă în discuţie şi una din cele mai mari probleme ale timpului,aceea a libertăţii de navigaţie pe ape.Navigaţia pe tot cursul râurilor şi fluviilor străbătând mai multe ţări,de la punctele de unde devin navigabile şi până la gurile lor s-a decretat să fie liberă.Taxele să fie percepute cât mai uniform,independent de calitatea mărfurilor.Sarcina de a întreţine cursul ce străbate teritoriul său revine fiecăriu stat.Poliţia fluvială să fie aplicată de fiecare stat ţărmurean în chip suveran.

Art.108 exclude navigarea ţărilor neriverane de la beneficiul liberei navigaţii pe care riveranii o monopolizau. În cadrul şedinţelor din 3 martie 1815,Lordul Clancerty,reprezentantul Angliei a propus ca în locul principiului

lui Humbold,reprezentantul german ,care mărginea libertatea de navigaţie pentru mărfuri şi vase pentru riverani şi neriverani.Cererile Lordului Clancarty s-au lovit de coaliţia ţărilor continentale şi ale căror fluvii erau vizate prin aceste dispoziţii.Lupta fiind neegală căci Anglia trebuia să facă faţă unei adevărate coaliţii europene ,desăvârşirea liberei navigaţii şi a pavilioanelor pe râurile internaţionale a rămas o problemă a viitoarelor documente de drept internaţional public.3 Denumită calea comerţului şi a civilizaţiei,Dunărea a jucat un rol extrem de important în viaţa popoarelor continentului,dar mai ales pentru cele riverane.Strategic,fluviul face legătura între Europa Centrală şi Orient constituie o adevărată axă a comerţului european,poziţia sa geografică,lungimea şi numeroşii afluenţi,imensitatea bazinului pe care-l formează explică rolul însemnat pe care l-a avut şi pe care-l deţine Dunărea în comerţul mondial.O importanţă deosebită prezintă Dunărea pentru statele riverane ,îndeosebi pentru cele din Balcani,savantul Grigore Antipa scria:”Cea mai mare dintre toate avuţiile naturale ale ţării noastre este,fără îndoială,Dunărea,şi aceasta ,chiar dacă nu am considera-o decât sub aspectul ei de arteră mondială de navigaţie şi comerţ.Stăpâni pe gurile ei care sunt poarta Europei către Orient şi poarta Orientului către inima Europei…,noi posedăm astfel ce mai mare comoară cu care natura darnică a putut înzestra o ţară”4

Dunărea este unica arteră de apă care asigură României o legătură sigură şi directă cu vecinii:Iugoslavia,Bulgaria şi Rusia.Importanţa economică a Dunării nu se poate rezuma numai la navigaţie şi comerţ.Ceea ce sporeşte importanţa sa sunt marile bogăţii ale fluviului:peşte,stuf,materiale de construcţie;este un mare izor de energie electrică iar sistemul hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier potenţează valoarea sa. A avut în permanenţă o mare însemnătate strategică şi militară fiind ori graniţă şi barieră de apărare,ori cale de penetraţie a numeroase expediţii militare.Lupta pentru stăpânirea gurilor Dunării a fost o cursă în care de-a lungul istoriei au intrat greci,romani,cetăţile italiene,turcii,iar mai tărziu marile puteri imperialiste.5 Încă din antichitate mari istorici şi geografi vorbesc despre Dunăre,Strabon şi Herodot din Halicarnas spuneau:”cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci,geto-dacii,locuiau malurile Dunării de Jos”.6

Scriitorul grec,Arrianus în lucrarea sa ,Anabasis furnizează şi el informaţii despre fluviu în acea parte a lucrării referitoare la expediţia lui Alexandru Macedon împotriva geţilor(335â.Hr.)”Alexandru hotărâ să treacă Istrul împotriva geţilor care locuiau dincolo de râu”.7

Dunărea va fi folosită de daci în luptele cu romanii,iar războaie crâncene(101-102,105-106) aceştia din urmă

1 Băicoianu,C.I. ,Dunărea.Privire istorică,economică şi politică, Bucureşti,Editura Eminescu.1915,p.17. 2 Ibidem,p.19. 3 Ibidem,p.24. 4 Antipa,Grigore, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice,economice şi politice,Bucureşti,Librăriile Cartea Românească şi Pavel Suru,1921,p.160. 5 Gogeanu,Paul, Dunărea în istoria poporului român, p.22. 6 Herodot,Istorii,volI,s.a,s.l,p.345. 7 Arrianus,Expediţia lui Alexandru Macedon în Asia,s.l.,s.a.,p.54-55

210

reuşesc să pună stăpânire pe Dunăre.În perioada după retragerea aureliană ,Dunărea va fi folosită de popoarele migratoare drept cale de acces,de trecere din Răsărit spre Centrul Europei,însă niciodată nu a intrat sub stăpânirea lor.

După formarea şi consolidarea statelor feudale romăneşti,creşte rolul Dunării,drept mărturie a importanţei fluviului sunt activităţile comerciale întreprinse la gurile Dunării de cetăţile italiene,Veneţia şi Genova.

Pătrunderea turcilor în Europa va aduce mari dificultăţi pentru ţările riverane la Dunăre.Stabiliţi la Constantinopol,turcii devin stăpâni pe Bosfor şi Dardanele şi vor lua măsuri restrictive pentru comerţul şi navigaţia altor popoare. Sub Mohamed al II lea turcii continuă cucerirea bazinului Mării Negre făcând din acesta un „lac turcesc”.După un secol şi jumătate Austria sprijinită de Polonia reuşeşte să oprească armata otomană.Prin tratatul de la Karlowitz(1699),Turcia va părăsi o bună parte din teritoriile ocupate iar mai târziu prin pacea de la Pasarowitz(1718) Turcia este obligată să cedeze Austriei cele mai noi teritorii cucerite inclusiv,Banatul şi Oltenia.Prin art.2 al tratatului se recunoşte Austriei dreptul de a avea agenţi consulari în porturi,dar Turcia reuşeşte să introducă o clauză conform căreia vasele austriece nu puteau intra şi în Marea Neagră,fiind obligate să facă transbordare la Brăila,Isaceea sau Chilia pe caiacele şi vasele proprii navigaţiei în Marea Neagră care erau în majoritate turceşti.Ţara Românească era condusă de Nicolae Mavrocordat şi Moldova de Mihail Racoviţă.Conform tratatului Austria îşi întindea graniţa până la confluenţa Oltului cu Dunărea .Al doilea tratat numit “Tractatus comercii et navigationis”editat prin tratatul de la Belgrad (1739)şi Constantinopol(24 februarie 1784)hotărăsc libertatea negustorilor şi comercianţilor austrieci şi turci pe cursul Dunării de Jos şi de a încărca şi descărca mărfurile mai ales la Rusciuc şi Vidin.În ciuda prevederilor deosebit de avantajoase obţinute de Austria la Passarawitz ea nu a putut beneficia prea mult de acest regim.În urma unor încercări nereuşite Austria s-a străduit să obţină un regim de navigaţie liber şi direct pe Marea Neagră,lucru reuşit prin senedul din 24 februarie 1784 încheiat cu Turcia.8 Este evident că prevederile acestui sened acordau Austriei posibilitatea de a face comerţ pe Dunăre şi Marea Neagră.Nu doar Marea Neagră prezenta o importanţă economică ridicată ci şi Dunărea ,de aici interesul crescut al Rusiei de a obţine aceleaşi privilegii pentru vasele sale aflate pe Dunăre.

Această perioadă este caracterizată şi prin interesul Rusiei Ţariste pentru deschiderea unor căi spre mări şi oceane.Prin pacea de la Kuciuk-Kainargi(1774)obţinea libertatea de navigaţie şi comerţ în Marea Neagră şi strâmtori.Art.11 din tratat prevedea:”in folosul ambelor imperii navigaţia vaselor de comerţ care aparţin celor două părţi contractante va fi liberă şi nestingherită pe toate mările care le scaldă ţările...iar capitulaţiile acestor două naţiuni şi ale altora trebuie să servească cuvânt cu cuvânt întru toate şi pentru tot drept regulă atât pentru comerţ cât şi pentru negustorii ruşi care, plătind taxe egale cu aceştia pot importa şi exporta tot felul de mărfuri şi le pot depozita în orice port”9.Obţine şi ea dreptul de navigaţie pe Marea Neagră.Marile puteri occdentale,respective Franţa şi Anglia încep să caute noi posibilităţi de desfacere a produselor şi materiilor prime ,în consecinţă creşte interesul lor pentru bazinul dunărean.În timpul revoluţiei burgheze de la 1789 se formulează în termeni clari şi precişi drepturile Franţei de a naviga liber pe apele curgătoare.

Din punct de vedere geografic bazinul Dunării româneşti este compus din două părţi distincte: 1. Albia propriu-zisă sau Albia Minoră, 2. Balta sau Albia majoră. Dunărea dintre Moldova şi Severin are o diferenţă de nivel de aproape 30 de metri.Dacă aceasta constitue o

grea piedică pentru navigaţie ea trebuie cel puţin utilizată şi transformată în energie electrică.O astfel de propunere a venit din partea profesorului Smercek Brna.10

Prin tratatul din 1812 de la Bucureşti,Rusia devenea pentru prima dată riverană la Dunăre obţinând braţul Chilia.Art.4 al tratatului a instituit un regim de liberă navigaţie pe toată Dunărea.Prin ultimul paragraf al acestuia Înalta Poartă renunţă la toate drepturile sale asupra teritoriului situat pe malul stîng al Prutului şi le cedează Rusiei, vasele de război ruseşti nu vor putea urca pe Dunăre decât până la confluenţa cu Prutul.La Viena în 1815 prin tratatul din 9 iunie s-au pus bazele regimului de navigaţie pe fluviile internaţionale,adică puterile ale căror state sunt traversate sau separate de acest râu navigabil se angajează să reglementeze de comun acord tot ceea ce priveşte navigaţia pe râul respectiv.Art.109 prevedea că navigaţia pe întregul curs al râurilor indicate mai sus din punctele din care devin navigabile şi până la vărsare era liberă.

În septembrie 1826 se încheie la Akerman o convenţie între Rusia şi Turcia prin care sunt reânnoite prevederile tratatului de la Bucureşti.Rusia dobândeşte Sulina ,Turcia promite să nu pună nici o piedică vaselor comerciale sub pavilion rus în toate apele Imperiului Otoman.11Trei ani mai târziu se încheie tratatul de la Adrianopol(1829) prin care Rusia dobâneşte Sfântul Gheorghe şi toate ostroavele formate de Delta Dunării.Art.3 stabilea că Turcia nu se va putea apropia decât până la distanţa de 2 ore de mal ,acest spaţiu rămânând nelocuit.Vasele de comerţ ale celor două imperii puteau naviga liber pe Dunăre pe tot cursul ei,vasele sub pavilion otoman puteau circula liber prin braţele Chilia şi Sulina,iar Sfântul Gheorghe urma să fie liber atât vaselor economice cât şi militare.Restricţie aveau vasele militare ruseşti care nu puteau urca pe Dunăre decât până la Prut.Imperiul Rus a devenit stăpân pe toate braţele Dunării fapt ce a nemulţumit mari puteri ca:Austria,Anglia,Franţa.Pentru consolidarea influenţei Imperiului Habsburgic la Dunărea de Jos, cancelarul Metternich a înfiinţat prima societate austriacă de navigaţie pe Dunăre cu privilegiul absolut de a naviga pe Dunăre cu două condiţii:de a se stabili o legătură între Dunărea de Jos şi gurile fluviului,iar celelalte trebuiau să organizeze traficul de mărfuri de la gurile fluviului pe Marea Neagră,strâmtori,spre Levant.Societatea a hotărât ca vaporul Argo să facă cursele pe Dunărea De Jos,iar vasul Maria Dorotheia pe ruta Smirna-Constantinopl.În 1836 intrigi politice au făcut ca parcul oriental austriac la Constantinopol să piardă privilegiul poştei,un edict imperial interzicea supuşilor otomani să se mai urce pe vaporul austriac Maria Dorotheia.În 1838 societatea austriacă de navigaţie 8 Băicoianu,C.I.,Le Danube,p.27. 9 Gogeanu,Paul, Dunărea în relaţii internaţionale ,Bucureşti,Editura Politică,1970,p.29. 10 Antipa,Grigore,op.cit.,p.97. 11 Băicoianu,C.I.,op.cit.,p.31.

211

introduce primul vapor cu schelet de fier pe Dunăre,se introduc remorcherele şi şlepuri,pentru prima oară se disting vase speciale pentru transportul pasagerilor ,al mărfurilor şi vitelor.Tratatul a întins stăpânirea rusească până la braţul Sfântul Gheorghe ,lasându-i toate insulele formate de acest braţ.Austria şi-a dat seama că întreaga libertate de navigaţie şi de comerţ pe Dunăre ce obţinuse de la Turcia depindea de regimul gurilor Dunării.Convenţia dintre Rusia şi Austria pentru stabilirea libertăţii de navigaţie pe Dunăre a fost încheiată la Petersburg la 13/15 iulie 1840.Primul articol stabileşte ca navigaţia pe Dunăre să fie cu desăvârşire liberă atât în apele Dunării ruseşti ca şi pe întreaga Dunăre din ţinuturile „Majestăţii Sale Apostolice”.12S-au încheiat tratate bilaterale între statele riverane şi neriverane,ca cel din 1838 dintre Austria şi Rusia,tratat secret încheiat la Unckiar-Skelezi fără a se ţine cont de opinia domnitorilor noştri deşi cea mai mare parte convenţiei făcea referire la sectorul Ţărilor Române.În tratatul din 1838 se stipula că vasele lor aflate în apele teritoriale sau porturile celeilalte se vor bucura de aceleaşi privilegii şi tratament aplicate vaselor naţionale.În vreme ce Rusia îşi crease la Gurile Dunării şi în Marea Neagră o stare de lucruri cu tendinţe să-şi consolideze politica orientală, pe continent se producea o prefacere profundă în viaţa economică.Rusia socotea că este momentul oportun să-şi cristalizeze şi mai mult aspiraţiile sale de politică orientală,pe Franţa o socotea slabă,iar pe Anglia nu o credea dispusă să i se opună. 2.DUNĂREA ÎN PREAJMA CONGRESULUI DE LA PARIS În 1840 a fost semnată convenţia ruso-austriacă la Petresburg şi este primul document de drept internaţional ce se ocupă în exclusivitate de statutul Dunării.La baza acestui tratat au stat unele principii ale actului final al congresului de la Viena(9 iunie 1815)cu privire la navigaţia pe fluviile internaţionale.13Încă din preambulul convenţiei se poate observa că cele două puteri fixau principii de navigaţie pentru teritoriile care nu le aparţineau.Austria era riverană numai până la Orşova ,de aici până la Prut era Turcia.Pe canalul stâng domnitorul Alexandru Ghica nici nu a fost consultat.Art 1 nu a ţinut seama de art.108 al actului final ,conform căruia trebuia să fie cerut acordul statelor străbătute sau separate de un râu navigabil.Art.2 stabilea că vasele de comerţ austriece şi ale altor ţări care erau în relaţii bune cu Rusia puteau naviga pe Marea Neagră şi puteau intra liber pe gurile navigabile ale Dunării.

Art.4 stabilea că vasele austriece nu vor fi supuse la drept de viză nici la intrarea nici la ieşirea din fluviu,oprirea la Sulina făcându-se numai pentru verificarea documentelor de bord.Numeroasele facilităţi pe care le obţine Austria pe fluviu încep să nemulţumească partenerul rus14.Aşa se face că interesele Marilor Puteri s-au ciocnit de cele ale Rusiei Ţariste ducând la declanşarea războiului Crimeei în noimbrie 1853.

Convenţia semnată la 13-26 iulie ,valabilă pe o perioadă de zece ani ,stipula în art.8 “le gouvernement imperial russe consent á assimila la navigation des vapeurs autrichiens sur le Danube,sous le rapport des précautions sanitaires, á celle de la mer Noire par les Dardanelles…soient traitées a Odessa ou dans les autres ports russes de la meme facon que celles venant de Trieste,Livourne ou d’autres ports de la Mediterranée”(“guvernul imperial rus consimte a asimila navigaţia vapoarelor austriece pe Dunăre “). 3.DUNĂREA ŞI CONGRESUL DE LA PARIS

În acest context va izbucni războiul Crimeii între Rusia şi Turcia sprijinită de Anglia,Franţa,Sardinia şi din pacea negociată se naşte “Chestia Strâmtorilor şi ca un corolar chestia Dunării”.15La sfârşitul războiului prin hotărârile Congresului de la Paris(1856) principiile libertăţii navigaţiei pe fluviile internaţionale vor fi extinse şi asupra Dunării de Jos.Această problemă a fost discutată în şedinţele din 21-23 martie 1855 la conferinţa de la Viena.Deşi Anglia şi Franţa s-au opus Austria a reuşit să nu implice Dunărea Superioară în prevederile acestui tratat,statutul acesteia fusese hotărât prin tratatul încheiat. La 1851 între Austria şi Bavaria la care aderase şi Wurtemburg-ul.Austria domina Dunărea de Sus,discuţiile referitoare la Dunăre au fost reluate la congresul de la Paris în şedinţa din 6 martie 1856,unde Anglia şi Franţa au făcut totul pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării.Contele Walewski,reprezentantul Franţei a propus înfiinţarea unei comisii Europene la gurile Dunării,care să execute lucrările necesare şi de a face regulamentele de navigaţie.Reprezentantul Austriei,Boul şi-a văzut interesele ţării lezate,de aceea a susţinut că dreptul de a face şi a executa regulamente trebuie să revină numai riveranilor.Interesul major al Austriei era să domine întreg fluviul în condiţiile în care ea stăpânea Dunărea până la Turnu Severin,iar Principatul Serbiei,Moldova şi Ţara Românească aflate sub dominaţie străină nu-şi puteau exercita acest drept.

Anglia reprezentată de Lordul Clarendon şi Franţa s-au opus planurilor Austriei şi au reuşit să o determine a consimţi la aplicarea principiilor de liberă navigaţie pe toată întinderea Dunării.Prevederile tratatului conţin şi revenirea la Moldova a gurilor Dunării cu judeţele Cahul,Ismail,Bolgrad.Art.15prevede că navigaţia pe fluviile care separă sau traversează mai multe state ,stabilite la Viena în 1815,vor fi aplicate şi Dunării.Navigaţia nu putea fi supusă nici unei taxe bazată numai pe faptul navigării pe fluviu sau pusă asupra mărfurilor care se găseau pe vas.16 Prin acest tratat s-a stabilit pentru prima oară un regim juridic general privind navigaţia pe Dunăre,care prevedea libertatea de navigaţie pentru toate statele şi împărţirea fluviului în două sectoare:Dunărea fluvială şi maritimă,pentru aceasta din urmă a fost creată Comisia Europeană a Dunării .17

12 Ibidem,p.44. 13 Idem,p.46. 14 Ionaşcu,I,Bărbulescu,P,Gheorghe,Gh, Tratatele internaţionale ale României 1354 -1920,Bucureşti,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1975,p.152. 15 Botez,E.P., Jurnal de bord(Schiţe marine-Din al doilea jurnal de bord-datorii uitate-În Gibraltar.În Deltă.Peste ocean-însemnări şi amintiri.cartea Dunării.), Bucureşti,Editura Minerva,1974,p.196. 16 Cârţână.I,Seftiuc,I, Dunărea ân istoria poporului Român,Bucureşti,Editura Ştiinţifică,1972,p.40. 17 Miga-Beşteliu,Raluca, Drept internaţional.Introducere în dreptul internaţional public,Bucureşti,Editura All,1997,p.135.

212

Sistemul adoptat pentru navigaţia pe Dunăre de către tratatul de la Paris este următorul: 1. crearea unei Comisii Europene provizorie formată din membrii tuturor statelor semnatare ale tratatului, 2. pentru acoperirea cheltuielilor pentru desţelenire comisia este autorizată să voteze taxele aferente, 3. se instituie o comisie riverană permanentă compusă din riveranii tuturor statelor:Wurtemburg,Bavaria,Austro-Ungaria ,Poarta şi comisarii Principatelor Române şi ai Serbiei.

Tratatul de la Paris a reuşit îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării prin retrocedarea celor trei districte din Basarabia.S-a omis în cadrul acestui congres o măsură elementară anume,durata comisiei prea scurtă.Efectul acestei greşeli a fost că la fiecare prelungire de termen când Austria,când Rusia ,nu acceptau decât în schimbul unor anumite concesiuni.În cadrul acestui tratat Dunărea a fost declarată internaţională,în conformitate cu art.15 pavilioanele tuturor popoarelor beneficiau de acest tratament.18

În proiectul de preliminarii al păcii din 1 februarie 1856 semnat la Iena de reprezentanţii Austriei,Franţei,Marii Britanii,Rusiei şi Turciei intitulat “II Dunărea”se spune că libertatea Dunării si gurilor sale va fi asigurată în mod eficace prin instituţii europene în care puterile europene vor fi reprezentate în mod egal.19La congresul de la Paris reprezentantul Austriei,contele Boul s-a opus controlului Dunării pe tot cursul ei.În dezbaterile din 12 martie contele a cerut ca ambele comisii să-şi limiteze activitatea numai în sectorul Dunării de Jos.Reprezentantul Angliei,Contele Clarendon a replicat că,dacă s-ar accepta punctul de vedere expus de Boul ,Austria ar obţine drepturi exclusive pe care congresul nu le va consacra.În cele din urmă Austria cedează în faţa punctului de vedere ruso-franco-englez şi a fost consacrat în tratatul de la Paris din 30 martie 1856,care în art.15 prevedea că principiile ce se desprindeau din actul congresului de la Viena vor fi aplicate şi Dunării.Tratatul consacră nu numai interesele statelor riverane ci şi a unor state neriverane ca Franţa,Anglia,Sardinia.

Comisia Europeană s-a comportat ca un adevărat “stat fluvial”20,fiind descrisă de Grigore Antipa ca un” stat în stat”,percepând taxe,executând lucrări ,dictând sentinţe în numele ei şi executându-le sprijinite pe staţionarele diferitelor puteri care-i stau la dispoziţie în porturile noastre.21Comisia Europeană s-a născut din neputinţa Turciei ,care până la 1829 era stăpâna gurilor Dunării ,de ale întreţine şi de a se opune încercărilor Rusiei de a le închide.

Anglia care dorea să-şi asigure aprovizionarea cu cereale din Principate l-a trimis pe inginerul Sir Charles Hartlez să alcătuiască proiectele şi să execute lucrările.

Turcia vedea în comisie o barieră pentru pretenţiile Rusiei ,Germania legată prin interesele statelor Germaniei de Sud la gurile Dunării şi prin intermediul campaniei de navigaţie Levante Linie sprijinea Comisia Europeană.

Italia legată prin micile interese speciale ale liniilor de navigaţie avea o atitudine prietenoasă datorită raporturilor sale cu Anglia şi România,însă nu îşi arată un interes deosebit pentru chestiunile comisiei.

Conform tratatului de la Paris Comisia Europeană avea o durată de 2 ani ,iar Comisia Riverană care după prevederile art.17 avea un caracter permanent.22

Comisia Europeană îşi avea sediul la Galaţi şi ş-a deschis lucrările la 4 noiembrie 1856.S-a hotărât prelungirea existenţei sale în 1866,1883 şi apoi 1904 pentru a fi reînnoită din trei în trei ani cu clauza denunţării cu un an înainte de expirarea termenului.Austria a reuşit să înscrie în actul de navigaţie din 1857,două articole(art.5 şi 7);primul conţinea :”Exerciţiul navigaţiunii din plină mare este liber pentru bastimentele tuturor naţiunilor”,art.7”exerciţiul navigaţiunii fluviale propriu-zise între porturile Dunării fără să intre în plină mare este rezervat bastimentelor ţărilor riverane”23Franţa,Anglia,Prusia,Rusia,Italia au respins propunerea Austriei de a înlocui comisia europeană cu cea riverană ,Austria nu dorea proclamarea liberei navigaţii pe Dunărea de Sus pe motivul că i s-ar atinge suveranitatea.

Interesant pentru noi este art.20 care spunea :”În schimbul oraşelor ,porturilor şi teritoriilor enumerate în art.4 al prezentului tratat şi pentru a asigura mai bine libertatea navigaţiei dunărene Majestatea Sa Împăratul tuturor ruşilor consimte la rectificarea frontierei sale din Basarabia.”Atât Rusia cât şi Austria au căutat să.şi asigure o cât mai bună poziţie la Dunăre în urma tratatului de la Viena.Austria a dat la 7 noimbrie 1857 un act prin care se făcea deosebirea între navigaţia interioară şi cea exterioară a fluviului.În timp ce navigaţia exterioară,adică între fluviu şi mare rămânea liberă,cea interioară,între porturile dunărene era rezervată riveranilor(cabotajul).În 1866 conferinţa a ratificat actul de navigaţie şi a prelungit durata comisiei pe cinci ani.24

Anglia a protestat prin delegatul său ,Lordul Cowley, la aflarea regimului stabilit de Austria pe Dunăre,şi a susţinut existenţa Comisiei Europene în paralel cu cea a Riveranilor.La şedinţa din 9 august 1858,Contele Walewski a întrebat pe plenipotenţiarii Austriei şi Turciei dacă sunt în măsură să comunice conferinţei despre activitatea comisiei riveranilor,reprezentanul Austriei,baronul De Hubner a arătat că activitatea Comisiei Riveranilor trebuie comunicată conferinţei o dată cu cea a Comisiei Europene.Graba pentru dizolvarea Comisiei Europene a alertat puterile neriverane care se temeau de punerea în aplicare a actului de navigaţie favorabil Austriei.Reprezetantul Rusiei,Contele Kisselev,a cerut ca actul de navigaţie să nu fie pus în aplicare până nu se va obţine un acord între toţi participanţii la conferinţă.La această hotărâre s-au raliat reprezentanţii tuturor statelor neriverane ,termenul Comisiei Europene a fost prelungit anual. În scopul constatării îndeplinirii unei părţi din sarcina pentru care a fost înfiinţată şi în dorinţa de a determina drepturile şi obligaţiile la Dunărea de Jos,puterile semnatare ale tratatului au convenit asupra actului public privind navigaţia la

18 România în ecuaţia păcii şi dictatului-Culegere de studii şi comunicări prezentate la sesiunea ştiinţifică dedicată aniversării a 80 de ani de la înfiinţarea Centrului de cercetare şi păstrare a Arhivelor Militare Istorice”Generalul Radu Rosetti”,Coordonator Gh.Nicolescu,Piteşti 28-30 iulie 2000,Editura Paralela 45,p.252-253. 19 Gogeanu,Paul,op.cit.,p.46. 20 Moca,Gheorghe, Drept internaţional,Bucureşti,Editura Politică,1983,p.229. 21 Antipa,Grigore,op.cit.,p.111. 22 Băicoianu,C.I.,op.cit.p.60. 23 Ibidem,p.62. 24 Daşcovici,Nicolae,op.cit.,p.35.

213

Gurile Dunării.Prinţul De Metternich a cerut să se ia în discuţie ratificarea actului public semnat la Galaţi.25Austria nu dorea să se ia în discuţie acest act ,deoarece în lipsa lui,poziţia sa la Dunăre ar fi fost avantajată,şi punerea în practică a prevederilor actului însemna ca Austria să accepte modificările solicitate de toţi participanţii.S-a adus în discuţie problemele regulamentului elaborat de Comisia Riveranilor,Metternich a afirmat că există unele dificultăţi în problema constituirii Comisiei Riveranilor datorită situaţiei din Principate prin abdicarea lui Cuza.Reprezentanţii Angliei,Prusiei,Franţei;Rusiei au arătat că nu există nici un obstacol în numirea reprezentantului Principatelor ,care de altfel erau confirmaţi de Poartă.Anglia a prezentat un proiect în care susţinea extinderea competenţei Comisiei Europene până la Brăila ,căci porturile Brăila şi Galaţi reprezintă cel mai important punct pentru traficul de mărfuri.Prin tratatul de la Paris Rusia a consimţit la neutralizarea Mării Negre ,art.11-14 limitau drepturile suverane ale acestor puteri în bazinul Mării Negre.După războiul franco-rus soldat cu înfrângerea celui de-al II lea imperiu francez ,Rusia va denunţa hotărârile luate prin art 11-14.

După această perioadă au urmat o serie de regulamente înfăptuite pentru navigaţia la Dunărea de Jos: 1.Regulamentul provizoriu pentru politica navigaţiei pe Dunărea de Jos intre Isaccea şi Sulina întocmit de

Comisia Europeană la 15-27 iunie 1860. Căpitanii sau patronii bastimentelor erau obligaţi să vegheze ca în cursul navigaţiei sau staţionării să nu producă pagube altor bastimente.Regulamentul cuprindea reguli cu privire la remorcaj,măsuri de luat pe timpul ceţii etc.

2.Act public privitor la navigaţia la gurile Dunării,Galaţi,21octombrie-2noimebrie 1865.Actul a fost redactat pe baza art. 16 al tratatului de la Paris care a instituit Comisia Europeană a Dunării.Art.1 precizează că toate lucrările şi stabilimentele continuau să fie afectate exclusiv la întrebuinţarea navigaţiei pe Dunăre.

Comisia Europeană era însărcinată cu executarea lucrărilor necesare navigaţiei la gurile fluviului şi pe braţele Sulina şi Sfântul Gheorghe.

Art.6 scotea în evidenţă prerogativele de care dispunea Comisia Europeană precizând că:”nu se va construi pe unul sau pe celălat ţărm al fluviului în porturile de la Sulina sau de la Sfântul Gheorghe nici un ambarcader, cheiuri sau alte bastimente de aceeaşi natură ale căror planuri nu s.ar fi comunicat Comisiei Europene.”26

4.CHESTIUNEA DUNĂRII ŞI CONFERINŢA DE LA LONDRA DIN 7 IANUARIE- 14 MARTIE 1871

Chestiunea libertăţii de navigaţie pe Dunăre a fost ridicată de către delegaţia austro-ungară reprezentată de contele Appony.Delegatul Austriei a făcut două propuneri:una cu privire la comisia riverană care nu mai funcţiona de ani de zile şi cea de-a doua făcea referire la începerea lucrărilor la Porţile de Fier atât de necesare comerţului şi navigaţiei.Pentru acoperirea cheltuielilor lucrărilor de la Porţile De Fier şi cataracte a propus modoficarea art 15 al tratatului de la Paris ,prin care nu era permisă instituirea de taxe de peaj.Reprezentantul Marii Britanii,lordul Granville a propus prelungirea termenilor de funcţionare al Comisiei Europene şi extinderea competenţei acesteia până la Brăila.Reprezentantul Turciei,Musurus-Paşa a căzut de acord asupra termenului de 12 ani pentru comisie,însă cea de-a doua propunere a rămas nesoluţionată.

Protocolul de la Londra a cuprins următoarele articole: 1.Comisia Europeană era extinsă pe o perioadă de 12 ani,de la 2 aprilie 1871-24 aprilie 1883,când trebuia

amortizat împrumutul contractat de comisie şi garantat de Marile Puteri cu excepţia Rusiei. 2.Pe porţiunea fluviului unde se întâlneau probleme de navigaţie,puterile riverane trebuiau să cadă de acord

asupra lucrărilor de efctuat,astfel aveau dreptul de a percepe taxe asupra navelor de comerţ. Principiile enunţate la Londra au realizat un echilibru labil în condiţiile reafirmării Rusiei ca o mare putere ,lucru demonstrat prin războiul ruso-româno-turc din 1877 care va readuce în discuţie problema Dunării.27 5.PROBLEMA DUNĂRII DISCUTATĂ ÎN CADRUL CONGRESULUI DE LA BERLIN

Izbucnirea războiului franco-german în 1870 şi-a produs efectele şi la Dunăre.În aceste împrejurări Rusia a căutat să se elibereze de obligaţiile impuse după înfrângerea din Crimeea.Preliminariile păcii de la San Stefano ,care în art.12,13,19 făceau referire la Dunăre,stabileau distrugerea întăriturilor,fortificaţiilor aflate pe malurile Dunării.Se interzicea vaselor militare de a pătrunde în apele teritoriale ale României,Bulgariei şi Serbiei ,erau menţinute intacte prerogativele Comisiei Europene.Turcia se obliga să preia în sarcină repunerea în stare de navigaţie a braţului Sulina şi să despăgubească pe cei care au avut de suferit de pe urma războiului.Aceste prevederi au avantajat foarte mult Rusia şi slăbesc şi mai tare “omul bolnav al Europei”,spre nemulţumirea Marilor Puteri.

În şedinţa din 2 iulie a congresului de la Berlin consacrată problemei Dunării au fost examinate art 12 şi 13.Baronul Haymerle,plenipotenţiarul Austro-Ungariei a prezentat o nouă versiune în patru puncte :

1.neutralizarea Dunării până la Porţile De Fier 2.permanenţa Comisiei Europene 3.participarea României la lucrările acestei comisii 4.dreptul exclusiv al Austro-Ungariei de a întreprinde lucrări în sectorul Porţile de Fier. Propunerile Austro-Ungariei au dat naştere la multe discuţii,lordul Salisbury,reprezentantul Angliei,considera

că reprezintă o legislaţie nouă ,contele Suvolov,reprezentantul Rusiei şi-a arătat nedumerirea faţă de neutralizarea până la Porţile de Fier.

La Berlin delegaţia română a avut de înfruntat greutăţi foarte mari datorate refuzului Rusiei şi Germaniei de a da posibilitatea României să-şi exprime punctele de vedere.Bismarck spunea că doleanţele românilor sunt cunoscute încă de la început şi nu aduc rezolvarea problemei dacă le este permis delegaţilor români să participe la şedinţe.Aceeaşi 25 Gogeanu,Nicolae,op.cit.,p.62. 26 Ionaşcu,I,Bărbulescu,P,Gheorghe,Gh,op.cit.,p.215. 27 Băicoianu,C.I.,op.cit.p.72.

214

părere o avea şi Gorceakov,cancelarul Imperiului Ţarist,prezenţa românilor nu va declanşa decât dicuţii violente la întrebările legate de Basarabia răspundea:”Basarabia este a mea ,o iau înapoi,în privinţa Dunării luaţi-vă toate garanţiile,iată condeiul”28

O politică la fel de duplicitară a dus şi Austro-Ungaria de la care a rămas proverbiala întrebare:”Dar cu Dunarea ce facem?”

Mihail Kogălniceanu şi Ion Brătianu au susţinut de la pupitru ca gurile Dunării să rămână în stăpânirea românilor.Marile Puteri au continuat aceaşi politică mişelească continând lucrările în lipsa tuturor riveranilor.Nemulţumită de hotărârile congresului de la San Stefano ,Austro-Ungaria a prezentat în şedinţa din 2 iulie 1878, prin baronul Haymerle noul proiect cu articole referitoare la Dunăre.Proiectul prevedea libertate de navigaţie pe Dunăre,neutralizarea fluviului de la Porţile de Fier până la vărsarea în Marea Neagră inclusiv Insula Şerpilor ,distrugerea fortificaţiilor existente ,interzicerea navigaţiei vaselor de război în acea parte, excepţie făcând bastimentele uşoare ale poliţiei fluviale şi serviciul vămilor,de asemenea cerea menţinerea Comisiei Europene a Dunării cu însemne proprii pe bastimentele sale şi cu dreptul de a-şi numi şi plăti singură funcţionarii.României i se interzicea în mod indirect să-şi construiască o flotă militară de apărare pe Dunăre deşi era stat independent.O gravă atingere a drepturilor statului român era adusă prin libertatea Marilor Puteri de a pătrunde cu vase de război în apele româneşti până la Galaţi.

Monarhia Habsburgică ,a fost foarte clară în vederea celor două direcţii ale expansiunii sale:una spre sud,spre marea Egee şi alta spre sud-est de-a lungul Dunării.În urma convenţiei ruso-engleze de la 3 mai 1878,Marea Britanie a acceptat includerea oraşului Kars şi a portului Batum în componenţa Imperiului Ţarist ,în schimb a cerut limitarea graniţei Bulgariei pe linia Balcanilor.Cedând în privinţa portului Batum,încearcă să obţină în urma convenţiei cu sultanul de la 4 iunie 1878,trecerea la nevoie a flotei militare engleze prin strâmtori.Poarta a cedat administraţiei engleze insula Cipru,importantă bază navală pentru protejarea drumului maritim britanic spre Canalul de SuezDupă multe ezitări ale cabinetului englez la 6 iunie 1878 s-a ajuns la un acord între Viena şi Londra,dezbaterile ducându-se pe tema reducerii pe cât posibil a influenţei Rusiei la sudul Dunării.Guvernul Dublei Monarhii a urmărit să obţină monopolul lucrărilor de la Porţile de Fier prin excluderea statelor riverane,România şi Serbia.29

O dată cu încorporarea Basarabiei de Sud ,Rusia devenea stat riveran mai ales prin transformarea gurilor Dunării în urma tratatului de la Adrianopol sub ocupaţia unui corp de armată rus,care percepea o taxă pentru ridicarea tututror obstacolelor,în aceste condiţii Austro-Ungaria începe să susţină cu mult mai multă forţă existenţa sine die a Comisiei Europene a Dunării.

Tratatul de la Berlin cuprindea o serie de articole ce vizau în mod direct România:recunoaşterea independenţei de stat,confirmarea ca ţară neutră a Comisiei Europene,repunerea în drepturi de control asupra gurilor Dunării.La gurile Dunării îşi exercita autoritatea Comisia Europeană a cărei jurisdicţie era întinsă până la Galaţi prevedere cuprinsă în art.53.Între Galaţi şi Porţile De Fier s-a stabilit un alt regim prin încredinţarea lucrărilor Austro-Ungariei.Grave atingeri aduse suveranităţii poporului român au fost aduse prin art.55,conform căruia Comisia Europeană primea mandat să elaboreze regimul de navigaţie ,poliţia şi supravegherea pe sectorul dintre Dunăre,Porţile de Fier şi Galaţi.Stăpână pe porţiunea cuprinsă între Porţile De Fier şi Dunărea de Sus,Austro-Ungaria încerca să obţină controlul şi asupra Dunării de Jos.La 17decembrie 1879 s-a hotărât alcătuirea unui anteproiect de navigaţie,document care urma să fie supus aprobării statelor riverane.La acest comitet au fost reprezentanţi Italiei,Germaniei,Austro-Ungariei.

Proiectul austro-ungar stipula formarea unei Comisii Mixte la Dunăre alcătuită din reprezentaţi ai statelor riverane(România,Bulgaria,Serbia)la care se adăuga şi Austro-Ungaria ,care,deşi nu era riveran deţinea preşedenţia şi votul permanent în cadrul acestei comisii.În raportul din 4 octombrie 1880 trimis de G.Vărnav Liteanu principelui Carol se stipula că:”executarea prezentului regulament este pusă sub autoritatea unei Comisii Mixte a Dunării,cu sediul la Rusciuk,în care Austro-Ungaria Bulgaria,România şi Serbia vor fi fiecare reprezentate printr-un delegat”30Cel care a sesizat direct pericolul acceptării propunerilor austro-ungare a fost Mihail Kogălniceanu ,ministrul român în Franţa şi demonstrează că este un adevărat cunoscător al problemei Dunării,el sublinia că “sub pedeapsa de sinucidere sîntem datori de a apăra libertatea Dunării ca un interes european,numai aşa ea va rămâne românească.”31

România a căutat să obţină sprijinul unor mari puteri atenţia şi-a îndreptat-o spre Germania,dar aceasta avea de rezolvat cu România unele probleme economice în special cele privitoare la constrirea căilor ferate-8afacerea Strussberg).

Activităţi diplomatice intense au fost purtate în toate marile capitale europene,la Londra de ministrul Nicolae Callimaki-Catargi,la Berlin de Gh.Vârnav-Liteanu.Interesul Germaniei faţă de problema românească era extrem de scăzut:”...ministrul mi-a declarat că în starea actuală a relaţiilor Germaniei cu Austro-Ungaria şi România ,el nu putea decât să exprime dorinţa de a vedea aceste două puteri prietene ajunse la o înţelegere şi să strângă bunurile raporturi”.32 O opoziţie puternică românească a venit in momentul apariţiei în ziarul Tageblatt a articolului conform căruia Austro-Ungaria va recunoşte proclamarea Regatului Român ,numai dacă guvernul român acceptă propunerea austro-ungară în problema Dunării.Italia,Franţa îşi dăduseră consimţământul faţă de acest proiect .Tot în favoarea lui au fost şi Anglia,Rusia singura care a manifestat unele rezerve fiind Turcia.La 13 noiembrie 1880 Comisia Europeană a Dunării a trimis o notă Bulgariei şi Serbiei prin care le invita să-şi trimită reprezentanţii diplomatici în şedinţa din 29 noiembrie.Delegatul român,Pencovici,s-a opus proiectului,de aceea Hayos,ministrul austro-ungar la Bucureşti a cerut ministrului afacerilor străine,V.Boerescu,să-l sfătuiască pe Pencovici să accepte planul.Nici delegatul Bulgariei nu a susţinut ideea comisiei mixte în forma prezentată ,ci ea să cuprindă doar statele România,Bulgaria,Serbia;de asemenea 28 Dr.Ionescu-Râmniceanu,N, Cu prilejul unei noui cărţi asupra Dunării în Viaţa Românească,Iaşi,1921,anul XIII,septembrie nr.9,p.429-433. 29 Rădulescu-Zoner,Şerban, Dunărea,Marea Neagră şi Puterile Centrale,Cluj-Napoca,editura Dacia,1982,p.18. 30 Arhivele Naţionale Istorice Centrale,fond Casa Regală,dosar nr.56/1880,filele 1-2. 31 Cârţână.I,Seftiuc,I,op.cit.,p.67. 32 Daşcovici,N,op.cit.,p.38.

215

durata acestei comisii să fie până la 1883.Durata a fost reglementată în art.54 Marile Puteri urmau să se pună de acord cu un an înainte de expirarea termenului pentru eventuala prelungire.Art.57 al tratatului hotăra dreptul Austro-Ungariei de a efectua lucrările de la Porţile de Fier şi de a percepe taxele aferente cheltuielilor.Cea mai importantă hotărâre a congresului a fost cuprinsă în art 55,care statuează că membrii Comisiei Europene a Dunării împreună cu statele riverane vor alcătui un regulament de navigaţie şi poliţie fluvială aplicabil pe porţiunea Porţile de Fier-Galaţi.Fluviul a fost împărţit în două tronsoane:unul superior inclusiv Porţile De Fier rămas sub autoritatea Austro-Ungariei sau Germaniei,şi unul inferior pus sub controlul Marilor Puteri reprezentate în Comisia Europeană.Tratatul de la Berlin a lăsat deschisă problema dunăreană lăsând loc unor viitoare interpretări,aşa cum s-a întâmplat şi în cazul strâmtorilor.România ,Serbia şi Bulgaria au devenit principalele debuşee ale mărfurilor austro-ungare pe Dunăre,în 1895 a fost înfiinţată “Societate ungară de navigaţie fluvială şi maritimă pe Dunăre”cu un seviciu regulat între Orşova şi Galaţi şi altul între Semlin-Belgrad şi Galaţi.Interesele Austro-Ungariei faţă de România erau şi mai mari faţă de cele sârbeşti.În faţa concurenţei britanice la Dunărea de Jos,Viena iniţiase negocieri încă din 1871,în vederea reglementării directe a rapoturilor comerciale cu România ,ceea ce a fost acceptat de guvernul român pentru a scăpa într-un fel de dependenţa faţă de Poartă.S-a ajuns ca încheierea cunoscutei convenţii comerciale din 10/22iunie 1875,ce a dat o libertate foarte mare mărfurilor austro-ungare pe piaţa românească ,având însă consecimţe dezastruoase în domeniul dezvoltării industriale.33Bulgaria a jucat un rol mai puţin important în comerţul cu Austro-Ungaria decât România sau Serbia.Conform congresului de la Berlin a rămas un stat sub suzeranitate turcească despărţit în 1885 de Rumelia Orientală ,Principatul Bulgar s-a menţinut sub imperiul vechilor tratate încheiate de Poartă cu Marile Puteri europene.90% din cantitatea de mărfuri adusă în Bulgaria se făcea pe Dunăre şi era descărcată la Ruse,Vidin,Lom,Şiştov,Varna.Principalele căi de acces ale produselor austro-ungare au continuat să fie cele reprezentate de Dunăre şi Marea Neagră,deşi sistemul feroviar al Bulgarie şi conectarea acestuia cu cel al Monarhiei Habsburgice a constituit un mijloc de pătrundere în plus pentru capitalul austriac.

Încă din timpul convorbirilor Andrassy-Gorceakov de la Reichstadt din 28 iunie 1876 concretizate în textul convenţiei de la Budapesta (3/15 ianuarie 1877) condiţionase neutralitatea binevoitoare a monarhiei faţă de Imperiul Ţarist în ipoteza unui război ruso-turc.,de un angajament al Petersburgului de a nu forma un mare stat slav la sud de Dunăre,în cazul înfrângerii Imperiului Otoman.

Spre deosebire de Viena,Berlinul era dezinteresat de navigaţia pe Dunăre şi de comerţul pe Marea Neagră.Este cunoscută replica lui Bismarch:”că nu citeşte corespondenţa de la Constantinopol”.34

Congresul de la Berlin relaţiile Germaniei cu Turcia nu au fost exagerat de strânse,o schimbare s-a realizat în momentul ocupării Egiptului de Anglia (septembrie 1882)astfel încât ajunge să controleze Canalul de Suez.A fost trimisă o misiune militară germană la Constantinopol condusă de feldmareşalul Colman Von Der Goltz-Paşa în vederea instruirii armatei turceşti,Germania realizând un important debuşeu pentru industria de armament pe teritoriul Turciei. Livrările de arme ale concernului Krupp în Turcia au devenit permanente.Încheierea tratatului dintre România şi Puterile Centrale şi războiul vamal dintre Bucureşti şi Viena au alcătuit premisele unei colaborări comerciale româno-germane.Comerţul României cu Reich-ul german este totuşi scăzut în comparaţie cu cel înregistrat de Monarhia Austro-Ungară.

Congresul de la Berlin nu a tratat în mod special chestiunea Dunării,aceasta rămânând să fie prezentată şi dezbătută pe agenda Marilor Puteri mai ales în perioada 1878-1883.Puterile europene şi-au manifestat diferit interesul faţă de fluviu spre deosebire de trecut,Imperiul Habsburgic a susţinut extinderea în timp şi spaţiu a Comisiei Europene a Dunării urmărind să obţină controlul navigaţie între Galaţi şi Porţile de Fier,diplomaţia ţaristă se va opune vehement dorinţei Austro-Ungariei de a forma un nou act public.Proiectul acestui act public era necesar aşa cum susţine Monarhia Habsburgică în condiţiile obţinerii independenţei de către Serbia,România,revenirea Dobrogei la România inclusiv gurile Dunării ,crearea Principatului Autonom al Bulgariei,prezenţa Rusiei pe braţul Chilia.35

În sesiunea Comisiei Europene a Dunării din 1882 problema proiectului autro- ungar pe porţiunea Galaţi-Porţile de Fier este reluat în discuţie reprezentantul francez în comisie,Camille Barrere, a prezentat un proiect modificat.Proiectul Barrere prevedea că aplicarea regulamentelor pe porţiunea mai sus amintită să fie încredinţată unei Comisii Mixte compusă din Serbia,România,Bulgaria,Austro-Ungaria preşedenţia revenind acesteia din urmă,cheltuielile de administraţie erau suportate de statele membre.Comisia avea în subordine un inspector de navigaţie,căpitanii de port numiţi de către riverani, un secretar şi funcţionarii:Pencovici,reprezentantul României în Comisia Europană a prezentat un nou proiect ce dădea mai multe concesii statelor riverane,dar era de acord cu organizarea comisiei mixte.Comisia Mixtă urma să fie alcătuită din România,Serbia,Bulgaria şi doi reprezentanţi ai Comisiei Eorupene din rândurile riveranilor.Preşidenţia trebuia să fie încredinţată unuia dintre cei doi delegaţi ai Comisiei Europene numiţi cu majoritate de voturi supus la vot în 2 iunie 1882 „proiectul Barrere” a fost aprobat cu majoritate de voturi excepţie făcând reprezentanţii României,Rusia şi Austro-Ungaria nu erau dispuse să accepte prelungirea Comisiei Europene ,Rusia dorea desfiinţarea organismului internaţonal din dorinţa de a înlătura un obstacol în plus în calea planurilor sale de a domina această regiune.În aceste condiţii Marea Britanie va convoca la Londra o conferinţă a Marilor Puteri interesate în rezolvarea problemei Dunării ,la 8 februarie 1883,la care trebuia să participe Rusia,Austro-Ungaria,Anglia,Germania,Franţa,Turcia,Italia.România era din nou lăsată în afara dezbaterii acestei probleme.

6.CONFERINŢA DE LA LONDRA ŞI CHESTIUNEA DUNĂRII

În 21mai/2 iunie 1882 la Galaţi s-a semnat un regulament de navigaţie,de poliţie fluvială şi de supraveghere 33 Rădulescu-Zoner,Şerban,op.cit.,p.44. 34 Ibidem,p.71. 35 Ibidem,p.89.

216

pentru Dunăre aplicabil pe porţiunea situată între Porţile de Fier şi Brăila.S-a hotărât ca bastimentele de comerţ puteau naviga liber pe porţiunea aceasta .Executarea regulamentelor a fost plasată sub autoritatea unei comisii mixte din care făcea parte şi un reprezentant al Comisiei Europene ales pe o perioadă de 6 ani, în ordine alfabetică a statelor beneficiind de toate drepturile de care se bucurau membrii comisiei mixte.36 România a avut obiecţii asupra art.6(tratamentul vamal al vaselor ),art8(hârtiile de bord ale navelor fluviale),art67(pilotajul),art72-95(amenzi pentru contravenţii),art96(poliţia fluvială pe distanţa dintre Brăila şi Galaţi),art104(delimitarea porţiunilor de fluviu pentru executarea supravegerii poliţieneşti)În şedinţa din 27 mai s-a trecut la discutarea regimului de supraveghere.Au fost prezenţi din partea Germaniei,dr.Arendt,Austro-Ungariei baronul de Haan, Franţei, Camille Barrere, Marea Britanie, P.Sanderson, Italiei, N Bevest, România, Pencovici, Rusia, A.Romanenko, Turcia, Constantin Efendi Caratheodory.

Prin nota din 11 decembrie 1882 guvernul britanic adresează o notă ambasadorilor în legătură cu participarea la conferinţă a României.Nota argumentează că noi,nefiind parte la tratatul de la Berlin nu am putea pretinde să participăm la o conferinţă,însă prin art 58 al acestui tratat România a devenit stat membru al Comisiei Europene şi are dreptul să-şi expună părerea în conferinţă.

Germania a adoptat o atitudine de expectativă preconizând o eventuală atragere a României într-o alianţă militară dat fiind că pe tronul ţării noastre se afla un Hohenzollern. Ministru de externe al Italiei,Mancini,şi-a dat acordul ca România fiind deja reprezentată în Comisia Europeană a Dunării să fie prezentă şi ea la conferinţă.

Diplomaţia austro-ungară se temea ca prezenţa României într-un asemenea cerc al Marilor Puteri să nu-i umbrească planurile expansioniste din Balcani.Modelul României a fost luat şi de Serbia,Bulgaria,deoarece fiind state riverane prezenţa lor la conferinţă era mai mult decât firească.37

Turcia s-a opus participării Bulgariei la proiectata conferinţă,ambasadorul Turciei pe lângă guvernul britanic susţinând că Bulgaria fiind o provincie vasală,facând parte din Imperiul Otoman,îi aparţine dreptul de a reprezenta acest principat la conferinţă.Punctul de vedere austro-ungar faţă de România era cât se poate de clar:”...ne este imposibil de a admite modul de a vedea al României ca,începând cu locul unde Dunărea părăseşte teritoriul nostru,statele riverane să aibă singure dreptul de a reglementa interesele navigaţiei,care chiar în acest loc sunt aproape exclusiv austriece.”38În asemenea circumstanţe s-a deschis conferinţa de la Londra ordinea de zi a conferinţei cuprindea trei puncte:

1.prelungirea puterilor Comisiei Europene 2.extinderea acesteia până la Brăila 3.sancţionarea regulamnetului fluvial elaborat în virtutea artLV din tratatul de la Berlin. La conferinţă au participat Germania,Austro-Ungaria,Rusia,Turcia,Franţa,Marea Britanie,Italia.Preşedinte a

fost ales lordul Granville. A doua şedinţă s-a ţinut la 10 martie1883 şi s-a pus în discuţie admiterea la conferinţă a României şi

Serbiei.Reprezentantul Germaniei s-a opus categoric ,dar admite participarea doar cu vot consultativ.În urma presiunilor Rusiei de a scoate braţul Chilia de sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării ,aceasta admitea ca o parte din atribuţiile sale să fie executate de către România şi Rusia fără a renunţa definitiv la atribuţiile sale de suveranitate.39Primul punct la care s-a făcut referire a fost extinderea competenţei comisiei până la Brăila.Toţi participanţii au căzut de acord asupra acestui punct fără a consulta însă şi guvernul român,deşi privea un sector asupra căruia îşi exercita suveranitatea.Tot în această şedinţă s-a luat hotărârea de a recunoşte dreptul Austro-Ungariei de a fi reprezentată pentru a fi mai uşoară acceptarea proiectului de către România:

1.Austro-Ungaria renunţă la dublul vot cu,condiţia ca,România să facă acelaşi lucru 2.Austro-Ungaria consimţea la adoptarea sistemului de împărţire a fluviului după cum fusese preconizat în

propunerea Bulgariei 3.subinspectorii urmau a fi aleşi de statele riverane,numiţi de Comisia Mixtă si Riverană. Austro-Ungaria era susţinută şi de Franţa aşa cum reiese din convorbirea dintre baronul de Ring şi

P.P.Carp:”Pierdeţi din vedere că dvs aţi putea avea nevoie de alianţa austriacă şi nu Austria de dvs.”40După încheierea tratatului de la Londra,în octombrie 1883,România se aştepta ca acesta să reprezinte finalul problemei dunărene,chestiunea Dunării a rămas de iure deschisă,deşi de facto ea s-a încheiat în 1883.

În 1888 o dată cu semnarea unei noi convenţii cu România, Austro-Ungaria a propus premierului român,D.A.Strudza,semnarea unui acord de navigaţie asemănător cu cel semnat de Serbia.Lucrările de la Porţile de Fier au fost deschise la 15 septembrie 1890 finanţarea fiind asigurată de consorţiul bancar german Gesellschaft.România nua fost prezentă la aceste solemnităţi Austro-Ungaria prin intermediul contelui Goluchowski a subliniat că art 57 din tratatul de la Berlin ,lucrările de aici au fost încredinţate necondiţionat Austro-Ungariei.,astfel încât ministrul de externe,Kalnoky va comunica României şi Serbiei date tehnice şi financiare doar cu titlu informativ.

România nu a putut găsi recunoştinţa faţă de Marile Puteri:”Nous voulons et nous sommes contraints d’exiger la liberte absolute du Danube,du moins dans nos eaux et nous sommes prets dans le preyent comme dans l’avenir a tout sacrifice necessiare en vue de faciliter a tous la navigation sur se fleuve”(“noi vrem şi suntem îndreptăţi să cerem libertatea absolută pe Dunăre ,cel puţin în apele nostre şi suntem pregăţi în prezent şi în viitor la orice sacrificiu necesar

36 Ionaşcu,I,Bărbulescu,P,Gheorghe,GH,op.cit.,p.250. 37 Gogeanu,Paul,op.cit.,p.125. 38 Ibidem,p.130. 39 Arhivele Militare Romăne,fond Marele Stat Major,Secţia Serviciul Istoric,dosar nr.34,f.36. 40 Rădulescu Zoner,Şerbsn,op.cit.,p.130.

217

pentru a facilita navigaţia pe fluviu.”)41Dacă România prin atitudinea sa fermă şi categorică a putut împiedica introducerea pe Dunărea de Jos a unui regim de navigaţie contrar principiilor de drept public stabilit la 1815,1856,1878 el nu a fost posibil să împiedice greşeala de a permite Rusiei să sustragă braţul Chilia de sub autoritatea Comisiei Europene şi recunoşterea deplinei sale suveranităţi pe canalul Okeacoff.Motivele invocate de România pentru a participa la şedinţele conferinţei din 1883 au fost următoarele: - România este un stat liber şi independent - Principatele Moldova şi Valahia au semnat actul public de la 1857,deci au luat parte la conferinţa statelor riverane - A semnat actul adiţional din 1881 - A obţinut de la Turcia drepturile sale asupra Deltei Dunării şi Dobrogei.

Din cele opt articole ,şase aduceau atingeri suveranităţii şi independenţei ţării noastre . Art.1-jurisdicţia Comisiei Europene s-a extins de la Galaţi la Brăila. Art.2-perioada activităţii Comisiei Europene este prelungită pe 21 ani. Art.3-Comisia Europeană nu va exercita un control efectiv pe porţiunea braţului Chilia ,ale cărui maluri aparţin unuia dintre riveranii acestui braţ. Art.4-pentru partea braţului Chilia care va traversa pe rând teritoriul rus şi român vor fi aplicate regulamentele în vigoare pe braţul Sulina sub supravegherea delegaţilor Rusiei şi României în Comisie. Art.5-în cazul în care Rusia sau România întreprind lucrări fie pe braţul mixt fie între cele două maluri care le aparţin ,autorităţile vor aduce la cunoştinţă Comisiei planurile acestor lucrări Art.7-regulamentele de navigaţie şi politică fluvială elaborate la 2 iunie 1882 de Comisia Europeană a Dunării cu asistenţa delegaţilor Serbiei şi Bulgariei este aplicabil părţii dintre Porţile de Fier şi Brăila.42

Nici vizita regelui Carol în Austro-Ungaria,nici întrevederea dintre C.I.Brătianu şi Kalnoky,ministrul de externe al Austro-Ungariei nu au avut rezultatul dorit .P.P.Carp spunea:”Noi nu putem ceda şi lor nu le vine să părăsescă de odată tratatul de la Londra.Tot P.P.Carp în nota din 5 septembrie 1883 trimisă lui D.Sturdza de la Viena spunea că:”Am hotărât să lase chestiunea baltă şi să ne înţelegem în problemele generale.”43

Guvernul rus după ce la 1883 reuşise cu sprijinul Franţei şi Austriei să scoată braţul Chilia de sub autoritatea Comisiei Europene nu atât pentru interesul ei ci mai mult pentru interesul politic.Încercările făcute de a deschide gurile Oceakovporrva,Polunosnoi se loveau de dificultăţi în întreţinerea lor în faţa acestor dificultăţi s-au gândit la Gura Stari Stambul,care are cel mai mare debit din toate braţele Chiliei.Comandantul rus,Golicov a alcătuit o hartă “sui generis”prin care muta frontiera Rusiei cu totul în apele române şi o prelungea astfel încât şi o parte din rada Sulinei unde încarcă vapoarele de mare tonaj ar fi căzut pe teritoriul rusesc.Între timp guvernul rus a săpat gura Polunosnoi de la braţul Oceakov,părăsind proiectele de la Stari Stambul .S-a încheiat la Odesa convenţia de pescuit prin care au înfiinţat în faţa gurii Stari Stambul o zonă “comună de cruţare a pescuitului ,iar guvernul rus şi-a luat obligaţia de a aplica în toate apele imperiului normele de cruţare a pescuitului conţinute în convenţie ,adică cele din legea pescuitului din România.Peste cinci ani convenţia a fost reînnoită la conferinţa de la Galaţi ,iar modelul a fost preluat şi de delegaţia rusă pentru pescăriile de la Volga,Cura şi Marea Caspică.

In cadrul Conferinţei de la Londra au cerut scoaterea braţului Chilia de sub autoritatea Comisiei Europene,astfel ei vor susţine desfiinţarea acestei comisii,propunerea rusă împarte marea teritorială în două părţi: 1.apele de pe bara din faţa gurii Stari Stambul până la limita de şase picioare, 2.marea teritorială propriu-zisă.

În nota delegaţiei ruse din mai 1894 nu ni se dă o descriere mai amănunţită a fenomenelor de la Gura Stari Stambul,ci ni se spune scurt că bara din fata gurii face parte din fluviu ceea ce este total eronat.Prin tratatul de la Berlin se zice numai “la frontiere suit le thalweg du bras de Kilia”înţelegându-se talvegul braţului până la gura sa din mare cât ţine fluviul nu şi mai înainte,propunerea rusă prin care ni se cere să aplicăm principiul de delimitare fluvial şi asupra unei porţiuni din marea teritorială e contrară art.45 din tratatul de la Berlin :”Le Principauté de Roumanie retrocede a S.M l’Empereur de Rusie la portion du territoare de la Basarabie detaché de la Rusie en suite du traité de Paris de 1856,limité a l’ouest par l’embouchure de Stari Stamboul”44(“Principatele Române retrocedează Majestăţii Sale Împăratul Rusiei acea porţiune din Basarabia luată de Rusia în virtutea tratatului de la Paris din 1856 ,fiind mărginită la est de gura Stari Stambul.”). 7.SECTORUL PORŢILE DE FIER ÎN PERIOADA 1856-1914.

Sectorul cuprins între Moldova Veche şi Gura Văii cunoscut sub denumirea de Porţile de Fier a constituit un sector greu de penetrat de către navigatori datorită stâncilor şi neregularităţilor apelor.În actul de navigaţie alcătuit de Comisia Riverană şi semnat la Viena la 7 noimebrie 1857,se prevedea în art 37 ca o comisie de experţi să cerceteze piedicile naturale şi să înceapă lucrările de restabilire a acestui sector.Datorită politicii austriece Comisia Riverană nu a putut să ia niciodată fiinţă.În urma conferinţei de la Londra din 1871 Austro-Ungaria nu a obţinut dreptul exclusiv de a executa aceste lucrări deoarece mandat în această privinţă au primit riveranii.Austro-Ungaria va obţine monopolul de a executa lucrări şi de a percepe taxe ignorând dreptul statelor riverane,abia la Congresul de la Berlin cu sprijinul lui Bismarck.45Guvernul din Viena a cedat executarea lucrărilor Ungariei,care va începe lucrările în 1890.Guvernul de la Budapesta a ignorat total dreptul statelor riverane,a favorizat propriul comerţ în această zonă,a impus taxe a înfiinţat “serviciul regal ungar de navigaţie a Dunării de Jos”cu sediul la Orşova.Taxele erau impuse nu pe cantitate ci pe natura

41 Băicoianu,C.I.,La Danube.Apercu historique,economique et politique,Paris,Imprimerie Cadovet,1917,p.42. 42 Acte şi documente relative la istoria Renascerei României,vol.I,Bucureşti,tipografia Carol Gobl,1888,p.126. 43 Arhivele Naţionale Istorice Centrale,fond Casa Regală,dosar nr.19/1883,fila 58. 44 Antipa,Grigore,op.cit.,Librăriile „Cartea Românească”,Bucureşti,1921,p.182. 45 Daşcovici,N,op.cit.,p.38.

218

lor.Societăţile austro-ungare exercitau un adevărat monopol pe Dunărea de la Regensburg la Galaţi,acest regim discriminatoriu a nemulţumit societăţile de navigaţie germane şi se va menţine până în 1918,după destrămarea Monarhiei Autro-Ungare.În această perioadă Ungaria a execuat cinci regulamente:

1.referitor la taxele de remorcaj,navigaţie şi pilotaj; 2.referitor la taxele de remorcaj,navigaţie şi pilotaj dintre Moldova şi Turnu Severin,orice vas este obligat să

angajeze un pilot 3.se organizeză o autoritate regală ungară cu sediul la Orşova pe care oficialitatea ungară dorea să o extindă

asupra întregului teritoriu românesc 4.regulamentul privind poliţia fluvială 5.regulamentul privind servicul de pilotaj. Taxele au fost stabilite prin adoptarea unui regim destul de nedrept,una de navigaţie pentru trecerea secţiunii

Dunării regularizată şi serviciul de pilotaj,alta pentru remorcarea vapoarelor din canalul Porţilor de Fier între Turnu Severin şi Orşova plus taxa de 5 heleri la tona de vas şi 4 heleri la orice marfă.46Regimul de la Porţile de Fier diferenţiind mărfurile şi supunându-le la tarife deosebite după cum corespund propriilor sale interese a adus prejudicii comerţului internaţional pe Dunăre.Tratatul de la Berlin nu a desfiinţat art 17 şi 19 ale Tratatului de la Paris şi art 6 al tratatului de la Londra din 1871,care prevedea numai riveranilor dreptul de a reglementa, de a pune taxele,de a supraveghea navigaţia.La 26 iunie 1878 Austria încheiat un tratat cu Serbia, prin care îşi asigura sprijinul Serbiei în executarea lucrărilor de la Porţile de Fier.

Existau trei societăţi de navigaţie pe Dunăre,cea austriacă ce întreţinea liniile de la Regensburg la Sulina ,cea rusească care reapare în 1877-1878 numită Compania Gargarin şi crează linia Odesa-Corabia, a treia sub pavilion românesc „Navigaţiunea Fluvială Română” înfiinţată în 1890.Încurajată de traficul pe Dunăre s-a creat o a doua societate de navigaţie „Societatea Română Dunăreană” în 1913.

Dacă traficul Dunării de Jos a ajuns la o dezvoltare destul de mare,nu putem constata acelaşi lucru cu privire la Dunărea de Sus,ea a fost neglijată ca arteră comercială traficul pe această parte a fluviului a fost lăsată mai mult în interesul local.Temerile germane erau împărtăşite şi de Austro-Ungaria, de aceea şi-au îndreptat traficul mai ales spre punctele lor maritime din Adriatica:Fiume şi Triest.

România a făcut lucrări tehnice între Gura Văii şi Brăila asigurându-şi pe acea parte a Dunării 750 km.Guvernului austro-ungar i s-a încredinţat îmbunătăţirea navigaţiei între Gura Văii şi Moldova.Fostul preşedinte al Camerei de Comerţ din Viena,Bernhard Singer afirma:”libertatea navigaţiunii pe Dunăre este o frază,că Dunărea fără ţările aşezate în albia şi la gurile ei nu înseamnă nimic şi numai cine o stăpâneşte pe aceasta din urmă deţine şi întreaga Dunăre.”47

Germania lupta pentru obţinerea unui regim de libertate a navigaţiei pe Dunăre de la Ulm la Sulina,punct ce se caută a fi înfăptuit este legat de îndepărtarea unor ţări precum Anglia,Franţa,Italia prin măsuri ca întreţinerea unui canal navigabil cu un pescaj de 2m,realizarea unei legături dintre Dunăre şi Rhin, îndrumarea căilor ferate germane pentru a le armoniza cu interesele industriale germane.

România şi Germania s-au opus categoric faţă de regulamentul ministrului ungar de comerţ punctual de nivel variabil care sunt pe porţiunea Vârciorova-Brăila au fost prevăzute cu balize.Adâncimea apei era măsurată la fiecare 3-4 zile.După tratatul de la Londra ,Comisia Europeană a Dunării şi-a aplicat jurisdicţia până la Brăila.Lucrările tehnice executate de inginerul englez,Charles Hartley au avut urmări pozitive asupra navigaţiei.S-a construit un far mare şi o serie de faruri mai mici unul la Sulina,unul la Tulcea ,unul la gura braţului Sfântul Gheorghe,unul pe Insula Şerpilor.

În 1887 parlamentul României a votat prima lege prin care se hotăra înfiinţarea unui serviciu de stat de navigaţie fluvială.48 Dunărea era singurul fluviu european în care primau nu principiile dreptului internaţional ,ci interesul Marilor Puteri.Pe Dunăre nu exista o comisie a riveranilor aşa cum exista pe Rin şi Mensa,şi nici o comisie internaţională ca pe Congo şi Niger.Dunărea avea regimuri aplicate diferit pe porţiuni diferite:de la Galaţi la Turnu Severin îşi exercita autoritatea România şi Bulgaria ,aici România a pus în aplicare pricipiile de drept internaţional .La Porţile de Fier situaţia era cu totul alta,Austro-Ungaria âşi impunea propriul sistem vamal aducând prejudicii riveranilor mai ales României.de al Moldova Veche la Engelhartzel(punct de frontieră cu Germania)pe Dunăre se aplicau regulamentele stabilite de austro-ungari.De aici la Ulm exista un alt regim supus autorităţii germane.Regimul era stabilit de Bavaria şi Wurtemberg.49. Situaţia Comisiei Europene a Dunării s-a modificat simţitor după primul război mondial,în special după retragerea armatei ruse din Dobrogea cînd toate localurile ce aparţineau comisei au fost ocupate de armata rusă excepţie facînd birourile căpităniei portului.Dintre şefii de serviciu în Sulina a rămas numai ing.Magnusen cu dubla calitate de comandant şi căpitan de port al Comisiei Europene a Dunării.50

“Înlăturarea tuturor acestor feluri de obstacole naturale şi politice care împiedică dezvoltarea navigaţiei pe acest fluviu sau care deviază circulaţiunea mărfurilor pe drumul mării sau uscatului, în loc de a putea folosi calea naturală fluvială cea mai apropiată constituie fondul problemei pe care ne-am deprins a o numi <chestiunea Dunării>”.51

46 Băicoianu,C.I.,op.cit.,p.125. 47 ibidem,p. 169. 48 Daşcovici,N.,op.cit.,p.103. 49 Botez.E.P.,op.cit.,p.32-33 50 Arhivele Militare Române,Direcţia a 5-a Marină, dosar crt.333,filele 7-8,9-10,1917-1919. 51 Antipa,Grigore,Chestiunea Dunării ,vol.Politica externă a României,Bucureşti,Institutul de arte Carol Gobl.1924,p.146.

219

OMAGIUL ARMATEI, MAJESTĂŢII SALE REGELE CAROL I

Luminiţa GIURGIU Teodora GIURGIU

În anul 1902, la împlinirea a 25 de ani de la eroicele acţiuni militare din anul 1877, care au culminat cu recunoaşterea internaţională a Independenţei României, armata şi-a omagiat suveranul – Regele Carol I – prin editarea a două lucrări de referinţă în istoriografia militară, pe care le vom prezenta în rândurile de mai jos.

Prima se intitulează „Istoricul Armatei Române“. Este legată în piele maro având imprimată în relief coroana regală, aşezată deasupra monogramei Suveranului.

De o parte şi de alta a acestor însemne sunt reprezentate drapelul naţional şi drapele de luptă ale unităţilor precum şi armamentul folosit în luptă.

Pe pagina de titlu este înscris textul „Istoricul Armatei Române. Administraţia, comandamentele, corpurile de trupă şi serviciile. 1902. Bucureşti“. Sunt reprezentate coroana Suveranului şi monograma acestuia.

Este omagiul prezentat de „ARMATA ROMÂNĂ.MAJESTĂŢII SALE REGELUI CAROL I. Aniversarea de douăzeci şi cinci de ani de la proclamarea Independenţei României.10 mai 1877-10 mai 1902“.

Următoarea pagină este dedicată miniştrilor de război din perioada 1866-1902.

Lucrarea a fost gândită ca un istoric al comandamentelor, marilor unităţi şi unităţi ale armatei moderne, precizându-se: baza legală de înfiinţare şi transformările suferite, locul de dislocare, comandanţii (şefii), denumirile onorifice, patronii spirituali, precum şi câteva elemente care definesc activitatea desfăşurată.

Considerăm de interes prezentarea structurilor militare în ordinea propusă de autori: Marele Stat Major al Armatei; Institutul Geografic al Armatei; Consiliul Permanent de Revizie al Armatei; Consiliul de Război al Corpului I de Armată;

Consiliul de Război al Corpului II de Armată; Consiliul de Război al Corpului III de Armată; Consiliul de Război al Corpului IV de Armată; Consiliul de Război al Diviziei Active din Dobrogea; Spitalul Militar Central Bucureşti şi Compania a 5-a Sanitară; Spitalul Militar Craiova; Spitalul Militar Galaţi; Spitalul Militar Iaşi; Spitalul Militar Constanţa; Şcoala Superioară de Război; Şcoala Specială de Cavalerie; Şcolile Militare de Artilerie şi Geniu; Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie; Şcoala Fiilor de Militari Iaşi; Şcoala Fiilor de Militari Craiova; Şcoala Copiilor de Trupă; Institutul Medico-Militar; Depozitul Central de Echipament; Atelierul Militar Central de Confecţii; Manutanţa Centrală şi Compania a 2-a de Subzistenţă; Arsenalul de Construcţii al Armatei; Arsenalul de Depozit; Pirotehnia Armatei; Depozitul Central de Muniţii de Război; Pulberăria Armatei Dudeşti; Corpul I Armată; Divizia I-a Infanterie; Brigada I-a Infanterie; Brigada a II-a Infanterie; Divizia a II-a Infanterie; Brigada a III-a Infanterie; Brigada a IV-a Infanterie; Brigada I-a Călăraşi; Brigada I-a Artilerie; Compania I-a Sanitară; Compania I-a Subzistenţa; Compania I-a de Administraţie; Corpul II Armată; Divizia a III-a Infanterie; Brigada a V-a Infanterie; Brigada a VI-a Infanterie; Divizia a IV-a Infanterie; Brigada a VII-a Infanterie; Brigada a VIII-a Infanterie; Brigada II Călăraşi; Brigada II Artilerie; Compania a 2-a Sanitară; Comenduirea Pieţei Bucureşti; Corpul III Armată; Divizia a V-a Infanterie; Brigada a IX-a Infanterie; Brigada a X-a Infanterie; Divizia a VI-a Infanterie; Brigada a XI-a Infanterie; Brigada a XII-a Infanterie; Brigada a III-a Călăraşi; Brigada I-a Roşiori; Brigada a III-a Artilerie; Compania a 3-a Sanitară; Compania a 3-a de Subzistenţă; Compania a 3-a de Administraţie; Corpul IV de Armată; Divizia a VII-a Infanterie; Brigada a XIII-a Infanterie; Brigada a XIV-a Infanterie; Divizia a VIII-a Infanterie; Brigada a XV-a Infanterie; Brigada a XVI-a Infanterie; Brigada a IV-a Călăraşi; Brigada a II-a Roşiori; Brigada a IV-a Artilerie; Compania a 4-a Sanitară; Compania a 4-a Subzistenţă; Compania a 4-a Administraţie; Divizia Activă; Brigada a XVII-a Infanterie; Compania a 5-a Subzistenţă; Guvernământul Cetăţii Bucureşti; Infanteria: Batalionul 1 Vânători; Batalionul 2 Vânători; Batalionul 3 Vânători; Batalionul 4 Vânători; Batalionul 5 Vânători; Batalionul 6 Vânători; Batalionul 7 Vânători; Batalionul 8 Vânători; Regimentul Dolj nr. 1; Regimentul Vâlcea nr. 2; Regimentul Olt nr. 3; Regimentul Argeş nr. 4; Regimentul Vlaşca nr. 5; Regimentul Mihai Viteazul nr. 6; Regimentul Prahova nr. 7; Regimentul Buzău nr. 8; Regimentul Râmnicul-Sărat nr. 9; Regimentul Putna nr. 10; Regimentul Siret nr. 11; Regimentul Cantemir nr. 12; Regimentul Ştefan cel Mare nr. 13; Regimentul Roman nr. 14; Regimentul Războieni nr. 15; Regimentul Suceava nr. 16; „1-iul“ Regiment Mehedinţi nr. 17; Regimentul Gorj nr. 18; „Al II-lea“ Regiment Romanaţi nr. 19; Regimentul Teleorman nr. 20; „Al IV-lea“ Regiment Ilfov nr. 21; „Al III-lea“ Regiment Dâmboviţa nr. 22; „Al VI-lea“ Regiment Ialomiţa nr. 23; „Al VI-lea“ Regiment Tecuci nr. 24; „Al VII-lea“ Regiment Rahova nr. 25; Regimentul Rovine nr. 26; Regimentul Bacău nr. 27; Regimentul Radu Negru nr. 28; „Al VIII-lea“ Regiment Dragoş nr. 29; Regimentul Muscel nr. 30; Regimentul Calafat nr. 31; Regimentul Mircea nr. 32; Regimentul Tulcea nr. 33;

220

Regimentul Constanţa nr. 34; Compania Jandarmi Bucureşti; Compania Jandarmi Iaşi; Cavaleria: Regimentul 1 Roşiori; Regimentul 2 Roşiori; Regimentul 3 Roşiori; Regimentul 4 Roşiori; Regimentul 5 Roşiori; Regimentul 6 Roşiori; Regimentul 1 Călăraşi; Regimentul 2 Călăraşi; Regimentul 3 Călăraşi; Regimentul 4 Călăraşi; Regimentul 5 Călăraşi; Regimentul 6 Călăraşi; Regimentul 7 Călăraşi; Regimentul 8 Călăraşi; Regimentul 9 Călăraşi; Regimentul 10 Călăraşi; Regimentul 11 Călăraşi; Divizionul Jandarmi Bucureşti; Escadronul Jandarmi Iaşi; Escadronul 1 Tren; Escadronul 2 Tren; Escadronul 3 Tren; Escadronul 4 Tren; Escadronul 5 Tren; Artileria de Câmp: Regimentul 1 Artilerie; Regimentul 2 Artilerie; Regimentul 3 Artilerie; Regimentul 4 Artilerie; Regimentul 5 Artilerie; Regimentul 6 Artilerie; Regimentul 7 Artilerie; Regimentul 8 Artilerie; Regimentul 9 Artilerie; Regimentul 10 Artilerie; Regimentul 11 Artilerie; Regimentul 12 Artilerie; Artileria de Asediu şi Cetate: Regimentul 1 Artilerie de Cetate; Regimentul 2 Artilerie de Cetate; Regimentul 1 Geniu; Regimentul 2 de Geniu; Comandamentul Marinei Militare: Divizia de Mare; Divizia de Dunăre; Depozitul Echipajelor şi Şcoala Flotei; Arsenalul Marine. Consider oportună prezentarea istoricului Marelui Stat Major al Armatei pentru a ilustra modalitatea de abordare a acestui subiect şi nu în ultimul rând pentru „parfumul“ limbajului de început de secol XX.

“Bazele organizării Statului-Major al armatei în Muntenia sunt puse prin articolul 133 al Regulamentului Organic, care zice: «că miliţia pământească se conduce de Spătarul, ajutându-se cu un ştab (état-major)».

În Moldova, prin articolul 214 al acestui Regulament se specifică că: «miliţia este comânduită [n.n.: condusă] de către hatmanul dimpreună cu un Stat-major».

În 1833, în urma unor modificări aduse în organizarea acestui Principat, compunerea stabului se schimbă.

La 1837 se hotărî că «ştabul Măriei sale lui Vodă» să se alcătuiască din 4 polcovnici, 4 maiori şi căpitani, iar din cei 4 polcovnici, unul să aibă «însărcinarea de căpetenie a ştabului».

Această organizare, pentru ambele Principate, rămâne până în 1859. Funcţia de Şef de Stat-Major se exercită, în tot acest timp, de către un colonel, care ajută pe Marele Spătar în exercitarea treburilor oştirii.

În 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, «se înfiinţează un corp de Stat Major general al armatei Principatelor Unite, dependent în atribuţiile sale de Ministerele ostăşeşti».

Corpul de Stat Major, astfel organizat, îşi avea reşedinţa, parte la Iaşi, parte la Bucureşti şi era împărţit în patru birouri, din care unul era pe lângă Domnitor «pentru întrebuinţarea relaţiilor cu Ministerele ostăşeşti şi pentru comandamentul asupra armatei».

În 1868, prin Legea pentru organizarea puterii armatei, «Statul Major al armatei se împarte în: Statul Major general şi Corpul de Stat-Major». Cel dintâi se compunea din generalii de divizie şi brigadă, «destinaţi a comanda unităţile cele mari, iar cel de-al doilea dintre ofiţeri de la gradul de colonel până la gradul de căpitan inclusiv».

În 1870 se promulgă un «Regulament pentru serviciul ofiţerilor din corpul de Stat-Major». În 1882, în locul Depozitului de Război se înfiinţează Marele Stat Major împărţit în 3 secţiuni. În 1883 se promulgă Legea asupra serviciului de Stat Major, prin care se creează şi Comitetul consultativ de

Stat Major. În acelaşi an se promulgă noua lege asupra serviciului de Stat-Major, al cărui regulament s-a decretat în

1899. După această lege, Marele Stat Major se compune din 2 secţiuni şi 5 birouri.

Şefi Colonel Vanov de la … până la 1841 Colonel Voinescu de la 1848 până la 1856 Colonel Ioan Ghica de la 1856 până la … Maior Sămişescu de la 1858 până la 1866 General I.Em. Florescu de la 30 mai 1866 până la … Colonel Slăniceanu Gheorghe de la 1876 până la 1877 Colonel Barozzi Constantin de la 1877 până la 20 octombrie 1877 General de divizie Fălcoianu Ştefan de la 20 octombrie 1877 până la 1895 General de brigadă Lahovary Iacob de la 1895 până la 1896 General de divizie Barozzi Constantin de la 1896 până la 1 aprilie 1899 General de divizie Poenaru Constantin de la 1 aprilie 1899 până la 1 aprilie 1901 General de brigadă Carcaleţeanu Alexandru de la 1 aprilie 1901.”

221

A doua lucrare de referinţă pe care dorim să o prezentăm este „Albumul Armatei Române. 10 mai 1902“. A fost realizată la Editura Librăriei Socecu&Bucureşti, fotografiile fiind executate de Al. Antoniu şi Lt. Eliad. Pe copertă este înscris: „ARMATA ROMÂNĂ MARELUI EI CĂPITAN“.

În mijloc se găseşte imprimat în relief portretul Regelui Carol înconjurat de o cunună de frunze de stejar şi de lauri. Pe panglică tricoloră sunt înscrişi cei doi ani de referinţă, respectiv 1877-1902. Deasupra este acvila regală ce ţine în cioc o cunună de lauri, tricolorul, iar în gheare o spadă. Pe chenarul copertei, în colţuri, sunt prezentate ordinele şi medaliile care au răsplătit vitejia pe câmpul de luptă şi sunt înscrise localităţi de rezonanţă pentru Războiului de Independenţă: Plevna, Corabia, Griviţa, Nicopol, Opanes, Rahova, Smârdan, Vidin.

Pe foaia de titlu este menţionat „ARMATA ROMÂNĂ pătrunsă de simţămintele de credinţă statornică şi de adânc devotament, depune cu recunoştinţă tributul ei de admiraţie la picioarele MAJESTĂŢII SALE REGELUI CAROL I, şeful ei suprem care a călăuzit primii ei paşi pe calea gloriei în botezul de sânge de pe câmpiile Bulgariei în anul 1877“. Albumul se deschide cu fotografiile Majestăţii sale Carol I pe câmpul de luptă, Alteţelor lor Regale, Principii Ferdinand, Maria şi Carol, precum şi a ministrului de război – D.A. Sturdza.

Sunt prezente un număr de 248 fotografii, pe care le enumerăm: Statul Major Regal, Ministerul de Război – Secretariatul General, Ministerul de Război- Direcţia

Personalului şi Infanteriei, Ministerul de Război- Direcţia Artileriei şi Cavaleriei, Ministerul de Război- Direcţia Geniului, Sanitară şi Marinei, Intendenţa, Marele Stat Major al Armatei, Institutul Geografic al Armatei, Şcoala Superioară de Război, Şcoala de Cavalerie, Şcolile de Artilerie şi Geniu, Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, Şcoala de Fii de Militari Iaşi, Şcoala de Fii de Militari Craiova, Şcoala Copiilor de Trupă, Internatul Medico-Militar, Spitalul Militar Central, Spitalul Militar Central – o secţie de ambulanţă, Spitalul Militar Central – o companie sanitară, Depozitul Central de Echipament şi Atelierul Militar de Confecţii, Manutanţa Centrală a Armatei, Compania de Pompieri Bucureşti, Arsenalul de Construcţii, Pirotehnia Armatei, Arsenalul de Depozit, Pulberăria Armatei (Dudeşti), Corpul 1 de Armată – Statul Major, Corpul 1 de Armată – Serviciul Sanitar, Corpul 1 de Armată – Serviciului Geniului şi Intendenţei, Divizia 1 de Infanterie, Batalionul 1 de Vânători, 1-iul Regiment Mehedinţi nr. 17, Regimentul Gorj nr. 18, Regimentul Dolj nr. 1, Regimentul Calafat nr. 31, Divizia a 2-a de Infanterie, Batalionul 3 Vânători, Regimentul Vâlcea nr. 2, Regimentul Rovine nr. 26, Regimentul Olt nr. 3, Al 2-lea Regiment Romanaţi nr. 19, Regimentul 1 Călăraşi, Regimentul 2 Călăraşi, Regimentul 5 Roşiori, Regimentul 1 Artilerie, Regimentul 5 Artilerie, Regimentul 9 Artilerie, Corpul 2 de Armată – Statul Major, Corpul 2 de Armată – Serviciul Geniului, Consiliul de Revizie şi Consiliul de Război, Corpul 2 de Armată – Serviciul Intendenţei şi Serviciul Sanitar, Corpul 2 de Armată – Guvernământul Cetăţii Bucureşti, Corpul 2 de Armată – Comenduirea Pieţei Bucureşti, Divizia a 3-a Infanterie, Batalionul 2 Vânători, Regimentul Argeş nr. 4, Regimentul Radu Negru nr. 28, Alteţa sa Regală Principele Leopold de Hohenzollern – capul regimentului, Al 3-lea Regiment Dâmboviţa nr. 22, Regimentul Muscel nr. 30, Divizia a 4-a de Infanterie, Batalionul 6 Vânători, Regimentul Vlaşca nr. 5, Regimentul Teleorman nr. 20, Regimentul Mihai Viteazul nr. 6, Al 4-lea Regiment Ilfov nr. 21, Regimentul 3 Călăraşi, Regimentul 4 Călăraşi, Regimentul 10 Călăraşi, Regimentul 1 Roşiori, Regimentul 2 Artilerie, Regimentul 6 Artilerie, Regimentul 10 Artilerie, Regimentul 2 Cetate, Escadronul 2 Tren, Compania de Jandarmi Pedreşti – Bucureşti, Divizionul de Jandarmi, Regimentul 1 Geniu- corpul ofiţeresc, Regimentul 1 Geniu – compania cu drapel, Regimentul 1 Geniu – telegrafia optică, Regimentul 1 Geniu – trenul, Jandarmeria Rurală, Corpul 3 de Armată – Statul Major, Corpul 3 de Armată – Serviciul Geniului, Artileriei şi Cavaleriei, Corpul 3 de Armată – Serviciul Intendenţei şi Serviciului Sanitar, Divizia 5 de Infanterie, Batalionul 3 Vânători, Regimentul Prahova nr. 7, Regimentul Mircea nr. 32, Regimentul Buzău nr. 8, Al 5-lea Regiment Ialomiţa nr. 23, Divizia a 6-a de Infanterie, Batalionul 7 Vânători, Regimentul Râmnicu-Sărat nr. 9, Regimentul Siret nr. 11, Regimentul Putna nr. 10, Al 6-lea Regiment Tecuci nr. 24, Regimentul 5 Călăraşi, Regimentul 6 Călăraşi, Regimentul 11 Călăraşi, Regimentul 3 Roşiori, Regimentul 6 Roşiori, Regimentul 3 Artilerie, Regimentul 7 Artilerie, Regimentul 11 Artilerie, Regiunea Întărită F.N.G. [n. n. Focşani-Nămoloasa-Galaţi], Regimentul 1 Cetate, Regimentul 2 Geniu – Corpul ofiţeresc, Regimentul 2 Geniu – compania cu drapelul, Regimentul 2 Geniu – reduta, Regimentul 2 Geniu – telegrafia, Regimentul 2 Geniu –poligonul, Corpul 4 de Armată – Statul Major, Corpul 4 de Armată – Serviciul Sanitar şi Serviciul Artilerie, Corpul 4 de Armată – Serviciul Indendenţei şi Serviciul Geniului, Divizia 7 de Infanterie, Batalionul 4 Vânători, Regimentul Cantemir nr. 12, Al 7-lea Regiment Racova nr. 25, Regimentul Roman nr. 14, Regimentul Ştefan cel Mare nr. 13, Divizia a 8-a de Infanterie, Regimentul Bacău nr. 27, Regimentul Războieni nr. 15, Regimentul Suceava nr. 16, Al 8-lea Regiment Dragoş nr. 29, Batalionul 8 Vânători, Regimentul 7 Călăraşi, Regimentul 8 Călăraşi, Regimentul 2 Roşiori, Regimentul 4 Roşiori, Regimentul 4 Artilerie, Regimentul 8 Artilerie, Regimentul 12 Artilerie, Escadronul Jandarmi – Iaşi, Compania Jandarmi Pedeştri-Iaşi, Divizia Activă – Dobrogea,

222

Regimentul Tulcea nr. 33, Regimentul Constanţa nr. 34, Regimentul 9 Călăraşi, Comandamentul Marinei, Divizia de Mare, Şcoala de Marină Constanţa, Bricul Mircea, Ofiţerii Crucişătorului Elisabeta, Crucişătorul Elisabeta, Şcoala de Cadre de la Tighina, O divizie de vase – Tulcea, Canoniera Fulgerul, Divizia de Dunăre, Arsenalul Marinei, Herghelia Cislău, Vederea Generală a Capelei Griviţa din Bulgaria, Monumentul de la Reduta Griviţa, faţada Capelei Griviţa, Monumentul de la Opanez, Monumentul comemorativ de la Rahova, Mormintele eroilor căzuţi în luptele de la Rahova, Vedere generală a Monumentului de la Rahova, Monumentul Calafat de unde s-a tras primul obuz la 1877, Monumentul Calafat pentru întâiul ucis la 1877, Monumentul ofiţerilor căzuţi la Smârdan, Monumentul comemorativ Smârdan, Monumentul soldaţilor căzuţi la Smârdan.

Albumul se încheie cu istoricul principalelor structuri ale armatei în limbile română, franceză şi germană. În descrierea ficăreia sunt precizate denumirea onorifică, patronii spirituali, precum şi comandanţii avuţi până la momentul apariţiei acestei lucrări omagiale. Este menţionat, acolo unde este cazul, participarea la acţiunile militare desfăşurate în timpul Războiului de Independenţă.

Considerăm ca oportună menţionarea lor: Marele Stat Major, Institutul Geografic al Armatei, Justiţia Militară, Serviciul Sanitar, Şcolile Militare- Şcoala Superioară de Război, Şcoala Specială de Cavalerie, Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu, Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, Şcoala Fiilor de Militari Iaşi, Şcoala Fiilor de Militari Craiova, Şcoala Copiilor de Trupă-, Institutul Medico-Militar, Depozitul Central de Echipament, Atelierul Militar Central de Confecţie, Manutanţa Centrală, Arsenalul de Construcţii al Armatei, Arsenalul de Depozit, Pirotehnia Armatei, Depozitul Central de Muniţii de Război, Pulberia Armatei Dudeşti, Corpul I Armată, Divizia I Infanterie, Brigada 1 Infanterie, Brigada 2 Infanterie, Divizia II Infanterie, Brigada 3 Infanterie, Brigada 4 Infanterie, Brigada 1 Călăraşi, Brigada 1 Artilerie, Compania 1 Sanitară, Compania 1 Subzistenţă, Compania 1 Administraţie, Corpul II Armată, Divizia III Infanterie, Brigada 5 Infanterie, Brigada 6 Infanterie, Divizia IV Infanterie, Brigada 7 Infanterie, Brigada 8 Infanterie, Brigada 2 Călăraşi, Brigada 2 Artilerie, Compania 2 Sanitară, Comenduirea Pieţei Bucureşti, Corpul III Armată, Divizia V Infanterie, Brigada 9 Infanterie, Brigada 10 Infanterie, Divizia VI Infanterie, Brigada 11 Infanterie, Brigada 12 Infanterie, Brigada 3 Călăraşi, Brigada 1 Roşiori, Brigada 3 Artilerie, Compania 3 Sanitară, Compania 3 Subzistenţă, Compania 3 Administraţie, Corpul IV Armată, Divizia VII Infanterie, Brigada 13 Infanterie, Brigada 14 Infanterie, Divizia VIII Infanterie, Brigada 15 Infanterie, Brigada 16 Infanterie, Brigada 4 Călăraşi, Brigada 2 Roşiori, Brigada 4 Artilerie, Compania 4 Sanitară, Compania 4 Subzistenţă, Compania 4 Administraţie, Divizia Activă, Brigada 17 Infanterie, Compania 5 Subzistenţă, Guvernământul Cetăţii Bucureşti, Corpurile de Trupă – Infanteria: Batalionul 1 Vânători, Batalionul 2 Vânători, Batalionul 3 Vânători, Batalionul 4 Vânători, Batalionul 5

Vânători, Batalionul 6 Vânători, Batalionul 7 Vânători, Batalionul 8 Vânători, Regimentul Dolj nr. 1, Regimentul Vâlcea nr. 2, Regimentul Olt nr. 3, Regimentul Argeş nr. 4, Regimentul Vlaşca nr. 5, Regimentul Mihai Viteazul nr. 6, Regimentul Prahova nr. 7, Regimentul Buzău nr. 8, Regimentul Râmnicul-Sărat nr. 9, Regimentul Putna nr. 10, Regimentul Siret nr. 11, Regimentul Cantemir nr. 12, Regimentul Ştefan cel Mare nr. 13, Regimentul Roman nr. 14, Regimentul Războieni nr. 15, Regimentul Suceava nr. 16, I-iul Regiment Mehedinţi nr. 17, Regimentul Gorj nr. 18, Al II-lea Regiment Romanaţi nr. 19, Regimentul Teleorman nr. 20, Al IV-lea Regiment Ilfov nr. 21, Al III-lea Regiment Dâmboviţa nr. 22, Al V-lea Regiment Ialomiţa nr. 23, Al VI-lea Regiment Tecuci nr. 24, Al VII-lea Regiment Rahova nr. 25, Regimentul Rovine nr. 26, Regimentul Bacău nr. 27,

Regimentul Radu Negru nr. 28, Al VIII-lea Regiment Dragoş nr. 29, Regimentul Muscel nr. 30, Regimentul Calafat nr. 31, Regimentul Mircea nr. 32, Regimentul Tulcea nr. 33, Regimentul Constanţa nr. 34, Compania Jandarmi Bucureşti, Compania Jandarmi Iaşi, Cavaleria: Regimentul 1 Roşiori, Regimentul 2 Roşiori, Regimentul 3 Roşiori, Regimentul 4 Roşiori, Regimentul 5 Roşiori, Regimentul 6 Roşiori, Regimentul 1 Călăraşi, Regimentul 2 Călăraşi, Regimentul 3 Călăraşi, Regimentul 4 Călăraşi, Regimentul 5 Călăraşi, Regimentul 6 Călăraşi, Regimentul 7 Călăraşi, Regimentul 8 Călăraşi, Regimentul 9 Călăraşi, Regimentul 10 Călăraşi, Regimentul 11 Călăraşi, Divizionul Jandarmi Bucureşti, Escadronul Jandarmi Iaşi, Escadronul 1 Tren, Escadronul 2 Tren, Escadronul 3 Tren, Escadronul 4 Tren, Escadronul 5 Tren, Artileria de Câmp: Regimentul 1 Artilerie, Regimentul 2 Artilerie, Regimentul 3 Artilerie, Regimentul 4 Artilerie, Regimentul 5 Artilerie, Regimentul 6 Artilerie, Regimentul 7 Artilerie, Regimentul 8 Artilerie, Regimentul 9 Artilerie, Regimentul 10 Artilerie, Regimentul 11 Artilerie, Regimentul 12 Artilerie, Artileria de Asediu şi Cetate: Regimentul 1 Artilerie de Cetate, Regimentul 2 Artilerie de Cetate, Regimentul 1 Geniu, Regimentul 2 Geniu, Comandamentul Marinei Militare, Divizia de Mare, Divizia de Dunăre, Arsenalul Marinei.

223

MIHAIL MORUZOV. 1911-1912. CONTRIBUŢII BIOGRAFICE

Lenuţa NICOLESCU Locotenent-colonel ing. Marius OLTEANU

Mihail Moruzov s-a născut la 8 noiembrie 1887 în comuna Zebil din fostul judeţ Tulcea ca fiu al unui preot lipovean. Vorbea din familie limbile rusă şi bulgară dar nu a manifestat un apetit special pentru studiu şi cunoaşterea ştiinţifică. Biografii săi consemnează faptul că lipsa unei instrucţii superioare (avea doar trei clase de liceu) i-a îngreunat adesea ascensiunea în carieră şi stabilirea unor contacte fluide în sinuosul joc al serviciilor informative (nu vorbea niciuna din limbile occidentale)1. Debutează tânăr în activitatea informativă ca agent al Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale a Ministerului de Interne, încadrat fiind în Brigada Specială de Siguranţă a Dobrogei (Serviciul Special de Siguranţă al Dobrogei)2. În timpul Primului Război Mondial a activat în cadrul structurilor informative ale Marelui Cartier General implantate în Delta Dunării (iniţial Echipa de Siguranţă din Delta Dunării, devenită Brigada de Siguranţă din Delta Dunării, în final Serviciul de Siguranţă al Dobrogei), la conducerea cărora a ajuns la sfârşitul războiului. Disfuncţionalităţi apărute în colaborarea personală cu Sever Voinescu, şeful Siguranţei Generale au determinat desfiinţarea Serviciului de Siguranţă al Dobrogei şi implicarea lui Moruzov într-un proces obscur finalizat cu achitarea deplină. Începând cu anul 1924 Mihail Moruzov apare angajat ca diurnist pe statele de plată ale Secţiei a 2-a Informaţii a Marelui Stat Major, pentru ca în organigrama acesteia din anul 1926 să fie înscris ca şef al Biroului diurnişti3. Cea mai mare pare din lucrările consacrate Serviciului Secret de Informaţii al Armatei plasează momentul înfiinţări sale în anul 1924 şi pe Mihail Moruzov drept organizatorul său4. Documente păstrate în arhiva militară istorică ne permit să avansăm ipoteza că la data integrării efective în organizarea Secţiei a 2-a Informaţii structura contrainformativă a armatei exista deja, ea fiind ulterior dezvoltată şi perfecţionată de Moruzov dar şi deturnată de la scopurile ei iniţiale. Se cunosc destul de puţine lucruri concrete despre activitatea desfăşurată de Mihail Moruzov în calitate de şef al Serviciului Secret de Informaţii (1924-septembrie 1940), majoritatea datelor fiind de sorginte memorialistică, existând foarte puţine documente olografe sau măcar semnate în această calitate. Mărturiile foştilor colaboratori, din care transpar uneori, alături de evaluările seci, specifice ofiţerilor de informaţii, sentimente extreme, conturează personalitatea celui considerat „şi astăzi încă cel mai bun ofiţer de informaţii din câţi a avut această ţară”5. Amintind şi faptul că, în anii 1917-1918, prin evoluţia sa pe frontul din umbră, Mihail Moruzov a fost un luptător pentru cauza României Mari, studiul de faţă îşi propune să completeze informaţiile legate de începuturile colaborării sale cu structura informativă militară, pe baza unor documente identificate recent în arhiva istorică a armatei.

* * *

Interceptarea unei voluminoase scrisori conţinând hărţi marcate cu rezultatele unor recunoaşteri detaliate asupra căilor de comunicaţii din zona văilor Putnei şi Şusitei, vizând zona de fortificaţii Focşani-Nămoloasa-Galaţi, de către Oficiul Poştal Odobeşti, care a semnalat cazul la 12 august 1907, a obligat Marele Stat Major să ia măsuri urgente pentru crearea unui sistem de protecţie contrainformativă a zonelor vulnerabile ale Regatului României, în primul rând a graniţelor şi zonelor fortificate6 .Hărţile erau destinate unui locotenent de artilerie bulgar bănuit a face parte din reţeaua de spionaj implantată pe teritoriul României de Imperiul Rus, reţea aflată sub atenta supraveghere a Siguranţei Generale a Ministerului de Interne, structură recent înfiinţată7. Trebuie consemnat faptul că între structura informativă a armatei (Secţia a 2-a Informaţii din Marele Stat Major) şi structurile Ministerului de Interne (poliţia şi jandarmeria) exista o colaborare anterioară, eficientă, în probleme de interes militar. La 8 februarie 1908, şeful Statului Major General, generalul Constantin Crăiniceanu a fost în măsură să înainteze ministrului de război, generalul Averescu, planul de acţiune care privea personalul, organul destinat să-l coordoneze, raza de acţiune, obiectivele de urmărit: „Pentru a urmări de aproape toţi indivizii care fac spionaj, mai cu seamă în vecinătatea punctelor fortificate, - raporta el - am onoare a face următoarea propunere pentru organizarea unui serviciu de contraspionaj cu totul necesar: să existe în permanenţă câte un agent, ales din poliţia secretă a statului, în fiecare din punctele: Focşani, Nămoloasa, Galaţi, Cernavodă şi doi agenţi pentru Bucureşti. Aceştia, după instrucţiunile ce ar primi de la Statul Major General, vor căuta să cunoască toţi străinii din aceste localităţi şi din împrejurimi pe o rază de 20 km cel puţin; să urmărească de aproape

1 Pe larg despre Mihail Moruzov: Troncotă, Cristian, Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti. Memorii 1916-1944, Bucureşti, Editura „Roza Vânturilor”; Troncotă, Cristian, Istoria serviciilor secrete româneşti, Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, 1999; Troncotă, Cristian, România. Aşa a început S.S.I. Mihail Moruzov, în Magazin Istoric, 1996, (30), nr. 3, p. 45-50; Troncotă, Cristian, Moruzov şi frontul secret, Bucureşti, Editura Elion, 2004; Pintilie, Florin, Tunăreanu, Nevian, Maritin, Ştefan, Beldiman, Corneliu, Istoria Serviciului Secret de Informaţii – România 1917-1940, Bucureşti, Editura I.N.I., 2000 2 Pe larg despre organizarea structurilor informative ale Ministerului de Interne: Troncotă, Cristian, Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti; Tănase, Tiberiu, Serviciile de informaţii româneşti în timpul primului război mondial, în „Historia”, 2008, (7), nr. 6, p. 26-33; Pintilie, Florin şi colectivul, Istoria Serviciului Secret de Informaţii – România 1917-1940, Bucureşti, Editura I.N.I., 2000 3 Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.), Colecţia de registre istorice, dosar 1383, f. 605. 4 Pe larg despre organizarea serviciilor de informaţii ale armatei în: col. Dohotaru, Ioan şi colaboratorii, Direcţia Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994; Nicolescu, Lenuţa, Secţia a 2-a Informaţii a Marelui Stat Major, în Buletinul Arhivelor Militare „Document”, 1999, (2), nr. 2, p. 57-63 5 Troncotă, Cristian, Mihail Moruzov şi frontul secret, Bucureşti, Editura Elion, 2004, p. 21 6 A.M.R., fond 5417, dosar 124, f. 232-233 7 Beldiman, Corneliu, Pintilie, Florin şi colaboratorii, op. cit., f. 4

224

ocupaţiunea lor şi relaţiunile cu ţările de origine. Pentru acest serviciu acei agenţi vor fi ajutaţi şi de oficiile poştale din cele cinci oraşe, care vor trebui să examineze amănunţit orice pachet sau scrisoare adresată în ţările vecine, chiar dacă această corespondenţă ar fi recomandată”. Considerând oportună concretizarea planului, generalul Alexandru Averescu, ministrul de război, a ordonat desemnarea unui delegat din structura de informaţii a armatei care împreună cu Serviciul General de Siguranţă al Statului, aflat în restructurare, să propună „în ce mod să se organizeze serviciul”8. Înţelegerea a fost perfectată în cursul lunilor februarie-martie 1908 astfel că la 10 martie 1908 generalul Crăiniceanu a prezentat spre aprobare structura a ceea ce el numea „serviciul de contraspionaj”, structură pe care o prezentăm în detaliu, împreună cu informaţiile referitoare la bugetul afectat şi la raporturile dintre structurile celor două ministere implicate: „1) În urma înţelegerii avute între şeful Siguranţei Generale a Statului şi maiorul Popovici, şeful Biroului de Informaţiuni de la Statul Major General, s-a stabilit că pentru serviciul de contraspionaj vor fi absolut necesari 12 agenţi din care: 6 la punctele întărite: Focşani, Nămoloasa, Galaţi, Cernavodă şi Bucureşti; 2 pe linia Prutului; 2 pe Dunăre şi 2 în Dobrogea, la sudul liniei Cernavodă-Constanţa, unde, după informaţiunile şefului siguranţei, spionii bulgari sunt în număr mare; 2) Cheltuiala anuală necesară a se face cu acest personal va fi: a) solda lunară a agenţilor, fiecare a 150 lei - total 21.500 lei; b) 12 bilete cls. a II-a, transport la căile ferate, fiecare a 300 lei, total 3.600 lei; c) indemnităţi de deplasare pentru serviciile anume comandate şi care, de regulă, se dă la toţi agenţii Siguranţei Statului, suma aproximativă anuală: 14.800 lei; total general 40.000 lei; 3) Acest personal va fi direct sub ordinele şefului Siguranţei Statului, putând astfel să aibă tot ajutorul întregului personal al poliţiei, însă va lucra după normele şi instrucţiunile ce vor fi date de Statul Major General”. În concluzie, dacă normele de lucru şi instrucţiunile urmau să fie elaborate de structura informativă a Statului Major General, personalul a figurat pe statele de plată ale Siguranţei, în subordinea directă a şefului acesteia9. În acest moment nu rezultă însă cărei instituţii urma să-i fie repartizată prin buget suma de 40.000 lei.

Măsurile au fost oficializate prin adresa nr. 24 din 28 aprilie 1908 prin care ministrul de război a solicitat intervenţia omologului său de la Interne pentru consfinţirea celor de mai sus: „Am onoare a vă ruga să binevoiţi a dispoza ca Serviciul de Siguranţă Generală a Statului să fie în legătură cu Statul major General al Armatei (Biroul Informaţiunilor) pentru toate chestiunile ce privesc armata”10.

Corespondenţa îndosariată în arhiva Secţiei a 2-a Informaţii a Marelui Stat Major demonstrează faptul că, cel puţin pentru perioada 1908-1913, structura hibridă a contraspionajului românesc a fost funcţională, fără a transpare lupte sterile de orgolii între instituţii sau personalităţi. La 1 noiembrie 1908 Ion Panaitescu, directorul Siguranţei, punea la dispoziţia Statului Major General un exemplar din instrucţiunile Statului Major al Circumscripţiei Militare Odessa privind spionajul pe teritoriul Corpului IV Armată român, obţinute de agenţii săi din zona Moldovei11.

Documentele aparţinând anilor 1908-1911 vin să ateste marile dificultăţi financiare cu care s-a confruntat structura contrainformativă dar şi notabile reuşite, totul în atmosfera politică efervescentă din Europa acelor ani când spaţiul românesc era intens vizat de serviciile de spionaj rus, austro-ungar, bulgar12.

La 21 iunie 1911 Marele Stat Major a cerut Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale ca în cercetarea celor suspectaţi de spionaj să fie implicat şi un ofiţer din cadrul Biroului Informaţii, mai în măsură să discearnă în legătură cu problemele de interes militar, precum şi intensificarea supravegherii agenţilor serviciului de spionaj rus, a căror identitate era deja cunoscută13.

În anii 1911-1912, din acest dispozitiv contrainformativ cu statut ambiguu a făcut parte şi Mihail Moruzov, viitorul şef al Serviciului Secret de Informaţii, fiind unul din agenţii care supravegheau linia Dunării, pe segmentul Galaţi-Sulina.

Documente eliberate de diferite structuri ale armatei aduc informaţii noi pentru biografia sa, sumară şi uneori controversată. Cel mai vechi document, datat 5 iunie 1911 a fost eliberat de comandantul Companiei 5 din Regimentul 6 Infanterie „Mihai Viteazul” pentru „soldatul Moruzov Mihail” care, „fiind chemat de Ministerul de Război”, primea permisiunea „de a merge în Bucureşti”14.

La 23 decembrie 1911, acelaşi soldat Moruzov din Regimentul 6 Infanterie primea de această dată biletul de voie, olograf, semnat de locţiitorul şefului Secţiei a 2-a Informaţii, locotenent colonelul Scărişoreanu, în calitate de „ataşat la Marele Stat Major”, acordându-i-se învoire până la 2 ianuarie 1912, pentru a merge în garnizoana Tulcea, urmând apoi a se prezenta la serviciul său15.

Printr-un al treilea bilet de voie, de această dată semnat chiar de către şeful Secţiei a 2-a Informaţii i s-a prelungit permisia până la 22 ianuarie 191216.

Deoarece în fondurile de arhivă create de Regimentul 6 Infanterie „Mihai Viteazul” şi Cercul de Recrutare Tulcea (organul militar teritorial pe raza căruia domicilia) nu există documente care să ateste faptul că la această dată Mihail Moruzov era încorporat în armată, nu putem afirma cu certitudine că statutul de militar în termen era cel care determinase acreditarea sa pe lângă Secţia a 2-a a Statului Major General. La fel de valabilă poate fi şi ipoteza că statutul de soldat îi servea drept acoperire.

Îndosariat împreună cu biletele de voie, un document olograf (Anexa 1) nedatat, redactat la persoana întâi, conţinând informaţii din zona sa de acţiune, probabil ciorna unui raport, are lipită o notificare nedatată cu următorul 8 A.M.R., fond 5417, dosar 124, f. 232 9 Ibidem, f. 231 10 Ibidem, f. 230 11 Ibidem, f. 245 12 Ibidem, f. 167-169 bis 13 Ibidem, dosar 123, f. 145 14 Ibidem, dosar 129, f. 45 15 Ibidem, f. 41 16 Ibidem, f. 44

225

conţinut: „Puneţi în vedere lui Moruzov ca cu primul tren să vină la Bucureşti şi să se prezinte Marelui Stat Major. Dacă nu este în Tulcea, el se găseşte în Isaccea. Răspundeţi de execuţie.”17

Datele din raportul de mai sus au fost sintetizate şi comentate probabil de un ofiţer din Biroul Informaţii din Secţia a 2-a, efortul acestuia concretizându-se într-un alt raport olograf, de asemenea nedatat şi nesemnat, anexat celui de mai sus şi biletelor de voie (Anexa 2)18.

În perioada octombrie 1911 - decembrie 1911 Secţia a 2-a Informaţii a plătit agenţii siguranţei (deci şi pe Moruzov) de două ori: la 19 octombrie şi 29 decembrie. Plata s-a făcut pe bază de chitanţe semnate de către şeful secţiei direct lui Ion Panaitescu, directorul Siguranţei Generale, fiind vorba de 1.000 lei şi respectiv 1.680 lei19. Suma de 80.000 lei afectată prin bugetul anului 1912 la capitolul „cheltuieli pentru informaţii”, stabilită printr-o decizie ministerială interioară (nr.150 din 17 aprilie 1912), demonstrează totuşi importanţa mereu sporită acordată activităţii contrainformative de către conducerea armatei20.

ANEXA 1 „Despre ing[inerul] ŞEVALOV care a trece cu vaporul Tires pe Dun[ăre] spre Galaţi Nic[olai] Nicol[aevici],

pilot rus la Sulina îmi spune că el a fost în ad[ministraţie] şi acum, ocazional, folosindu-se de vaporul Tires s-a înapoiat la Reni, unde trăieşte. Aşa i-ar fi spus inginerul când a fost însărcinat cu acostarea vaporului la Sulina.

Despre [problemele de serviciu] ce a contat cu Conducerea, el nu ştie nimic, crede însă că sarcina ar fi trecut căpitanului peste vapor, iar inginerul, cu cunoştinţe materiale a fost numit de căpitan să-l însoţească în alegerea mărfii.

Despre inginerul Şevalov Nic[olai] Nicol[aevici] spune că omul acesta a coborât [ilizibil în text] unde are rude … mari. El a fost angajat inspector la construcţia bazinului de petrol din Reni. La cuvântul „Bazinele de petrol” am râs şi am spus că sunt în realitate forturi; a râs şi el, dar în urmă, serios, mi-a spus că sunt bazine de petrol.

De la această discuţie am trecut la rolul ce poate primi în timp de război pe Dunăre. Se vede că Nic[olai] Nicol[aevici] posedă multe cunoştinţe în privinţa poziţiunilor graniţei dintre România şi

Rusia, mai ales în privinţa militar strategică. Eu spun că ştie de la ofiţerii ruşi care călătoresc cu iahtul [STANDARDT] sau de la un torpilor care rătăceşte pe mare şi vine pentru provizii de la Sulina.

El mi-a spus următoarele: De la Constanţa până la Vâlcov ruşii nu pot debarca trupe în România deoarece terenul e băltos, stuf, glod. Pe braţul Sfântul Gheorghe nu pot să se ridice trupele pe şlepuri sau vapoare oricât de puţine ar fi şi oricât de potrivite pentru Dunăre, totuşi mai sus de Mahmudia e imposibil să se ridice deoarece intrările din faţa Mahmudiei sunt fortificaţii naturale care pot distruge orice flotă puternică pe Dunăre.

În caz de război Rusia n-o să ţină cont de Comisia Europeană şi poate va debarca trupe pe braţul Sulina; dar, zice el, nici aici nu poate înainta în sus de Tulcea, căci se vor izbi de aceleaşi greutăţi ca şi la Sulina.

Braţul Chilia ar fi singurul loc pe care ruşii pot debarca trupe în caz de război pe pământ Românesc. Ruşii însă n-au făcut nimic până în prezent pe acest braţ. Abia anul acesta priveşte mai serios această poartă

pentru a fi întărit. La întrebarea: Rusia cu proiectul că Delta vizavi de Ismail şi Chilia rusească este necesară pentru libera

pescuire a pescarilor ruşi şi deoarece ei vor sau să închirieze ori s-o cumpere de tot de la România: Anul trecut ruşii chiar au avut intenţia să înceapă tratativele, dar din cauza războiului din Balcani, Rusia a

renunţat la acest plan pentru apărarea Deltei, pentru altă trecere mai favorabilă. Guvernul rusesc o să ceară de la România Delta pentru pescuit motivând că…[neclar în text] şi au nevoie de peşte încât pescarii mor de foame. Acestea sunt motive inventate, ruşii au destule locuri de pescuit. În caz extrem, şi în Asia, ruşilor le trebuie Delta ca să poată intra pe acest braţ în caz de război. Ei vor face demersuri în acest senz. De vor reuşi, ruşii ar fi… [neclar în text] până la Isaccea ca să fie liberi şi stăpâni. De la Isaccea e foarte greu de întărit malul. Malul românesc e mai favorabil din punct [de vedere] strategic de cât al Rusiei. Dar după cum se aude Rusia a format o flotă pentru Dunăre, aşa de puternică încât cred că o să facă operaţiuni în caz de război pe Dunăre.

L-am întrebat mai multe în această privinţă însă nu mi-a spus nimic în această privinţă. Se constată însă că Rusia studiază malurile Dunării. E posibil că comisia secretă a fi trecut pe malul românesc.

Nic[olai] Nicol[aevici] …. [indescifrabil]. Ruşii cunosc poziţiunea Deltei încă din războiul din 1877.”

ANEXA 2 „Rezultatul cercetărilor la Sulina ale informatorului 2: Nicolai Nicolaevici, pilot la Comisiunea Europeană din

Sulina, despre care am anunţat… încă de 3 ani că este spion rus, i-a spus următoarele: În caz de război, între Vâlcov şi Constanţa ruşii nu vor putea debarca trupe din cauza terenului defavorabil:

mlăştinos, stuf, glod. Transportul trupelor pe braţul Sfântu Gheorghe de la Sulina este de asemenea defavorabil căci pe primul braţ munţii de lângă Mahmudia e punct strategic şi pe braţul al doilea până la Ceatal? căci munţii de pe malul lacului şi oraşului Tulcea sunt alte poziţiuni naturale care ar zădărnici orice flotă. 17 Ibidem, dosar 129, f. 51-52 18 Ibidem, f. 48-49 19 Ibidem, dosar 126, f. 15 20 Ibidem, dosar 167, f. 346

226

În caz de război Rusia va nesocoti Comisia Europeană; n-o să aibă nevoie căci după cum am arătat braţul Sulina nu le va putea folosi la nimic. Singurul braţ pe care pot desfăşura vreo activitate e Chilia. Ruşii n-au făcut nimic pe acea linie decât l-a făcut navigabil. De abia acum se interesează mai mult.

Anul trecut guvernul rusesc a avut intenţiunea să înceapă tratative cu guvernul român pentru Delta Dunării, s-o închirieze sau s-o cumpere. După cât îmi aduc aminte a transpirat aceasta şi în presă! Ei motivează că le trebuie pentru pescuit. Izbucnind războiul, guvernul a renunţat pentru moment, dar va reveni cu o ocaziune mai favorabilă. Motivul că Delta Dunării le-ar trebui pentru pescuit e invenţiune intenţionată. Dacă vor face încercarea, prin aceasta se urmăreşte numai scopuri strategice. Nicolaevici mai spune: ruşii studiază de asemenea cum ar putea fortifica malul rusesc şi mai sus până la gura Prutului şi în legătură cu aceasta construirea flotei de Dunăre.

La întrebarea dacă comisiunea secretă va trece pe ţărmul rusesc, a declarat: Ruşii cunosc bine poziţiunile încă din războiul 1877-1878. Nicolaevici spune că ştie acestea de la ofiţerii vaporului „Standardt”.

Emilianov, viceconsul la Sulina, a confirmat din nou că Rusia se interesează de fortificarea Dunării şi că această măsură e luată în legătură cu evenimentele din Balcani.

Din informaţiunile informatorului 2 reiese că din indicaţiunea consulatelor din Tulcea şi Sulina cât şi de la unele persoane din Isaccea, ruşii au intenţiunea să fortifice malurile Dunării şi să creeze flota Dunării. Între indicaţiunile căpătate de 2 şi cele aflate de mine pe timpul conflictului din Balcani pe când eram detaşat la Iaşi, dacă izbucneşte război între România - Austroungari şi Ruşii, cei din urmă nu erau să opună nicio rezistenţă în Basarabia. Primul punct de rezistenţă îl hotărâseră pe linia Bender-Tiraspol. Indicaţiunile le-am căpătat de la două comisiuni militare formate de ofiţerii de la Statul Major General şi ai Circumscripţiei Odessa. Şi ca dovadă: I - şi-au adus puţine muniţiuni necesar numai [pt.] trupele existente – în retragere şi II - stabiliseră centre de mobilizare cât mai dese şi mai în apropiere de c.f.∗; III - au luat măsuri pentru dublarea liniilor ferate; IV – se stabilesc unde vor fi francezii, soţii lor. Împreună cu un informator am străbătut localităţile unde se prinsese că se fac întărituri (în beton, etc.). Au proiectat ca să debarce trupe în Bulgaria ca să atace pe Români în Dobrogea. Statul Major General stabilise aceasta după ce s-a convins că cele două state vor putea (mobiliza!!) într-un timp cu mult mai scurt, deci această defensivă socoteau ei necesară pentru centralizarea forţelor.

Motivul viceconsulului din Sulina [este] că această mişcare e în legătură cu schimbare[a] în Balcani. Atunci întărirea Dunării e contra noastră? Ori, poate, la o nouă mişcare bulgară înaintând pe teritoriul Dobrogei, să le împiedice trecerea în Rusia? Deocamdată, faţă de informaţiuni insuficiente, nu mă pot pronunţa.”

∗ calea ferată

227

RELAŢII ROMÂNO – SÂRBE ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Marinela DUMITRESCU Mădălina OPRESCU

Criza tot mai profundă a monarhiei austro- ungare demonstra imposibilitatea concilierii aspiraţiilor de emancipare naţională şi politică a statelor asuprite de politica internă şi externă a Budapestei şi Vienei1. În contrazicere cu realităţile evidente, cancelaria de la Ballplatz căuta formule politice prin care să-şi poată consolida situaţia atât de precară după 1913, luându-şi revanşa faţă de statele ce tulburaseră ordinea în Balcani şi, în primul rând, faţă de Serbia. „ O înţelegere cu sârbii e imposibilă- îi declara Ottokar von Czernin lui Carol I, la Bucureşti, în audienţa de prezentare în calitate de ministru al Austro- Ungariei- ori această ţară va fi cu totul distrusă, ori monarhia se va zgudui din temelii”2. Agresiunea împotriva Serbiei a fost premeditată cu mult timp înaintea comiterii sale de către Austro- Ungaria, cu sprijinul Germaniei. Atentatul de la Sarajevo din 28 iunie/ 11 iulie 1914 contra arhiducelui Franz Ferdinand şi a soţiei sale, nu a constituit decât un pretext al agresiunii3. Anexarea Bosniei şi a Herţegovinei, în anul 1908, diversele presiuni exercitate asupra Serbiei, îndeosebi în perioada Războaielor Balcanice, reprezintă dovezi incontestabile ale unei orientări certe a Austro- Ungariei spre agresiune4. În luna iulie 1914, evenimentele evoluau precipitat spre declanşarea conflictului austro- sârb. La 11/ 24 iulie Austro- Ungaria a adresat Serbiei o notă, care a fost aprobată de Germania, pe considerentul că între cele două ţări era un conflict local. A doua zi au fost întrerupte relaţiile diplomatice, iar la 15/ 28 iulie, austro- Ungaria declara război Serbiei. În data de 18/ 31 iulie, Germania a adresat un ultimatum Rusiei, pentru ca în ziua următoare, 19 iulie/ 1 august să-i declare război; la 21 iulie/ 3 august Rusia declară război Franţei5. Astfel, într-un timp record, conflictul austro- sârb, s-a transformat într-un război mondial. În calitate de semnatar al tratatului de alianţă cu Austro- Ungaria, Germania şi Italia- în 1883-, guvernul român a fost supus unor presiuni convergente Vienei şi Berlinului, pentru a da curs obligaţiilor de aliat6. Apreciind că agresiunea Ungariei împotriva Serbiei constituia o încălcare a caracterului defensiv al tratatului prin care românia a aderat la Tripla Alianţă, Consiliul de Coroană, întrunit la Sinaia în ziua de21 iulie/ 3 august 1914, a adoptat formula expectativei armate7. Totodată s-a precizat că România „n-are nici un interes să ajute Austro- Ungaria să distrugă Serbia”8. În telegrama trimisă de către Carol I celor doi împăraţi- Wilhelm al II- lea şi Francisc Iosif-, care cereau colaborarea militară a României de partea Puterilor Centrale, se arăta refuzul opiniei publice româneşti de a lua parte la „un război împotriva căruia se opune întregul popor”9. Cele patru fronturi deschise în cursul anului 1914- la vest cu Franţa, Belgia, Anglia; la est cu Rusia; în Balcani cu Serbia; în Transcaucazia cu Imperiul Otoman- n-au dus la rezultatele scontate de Puterile Centrale10. Trupele austro- ungare încep ofensiva asupra serbiei la 12 august 1914; comandantul austriac al frontului balcanic, generalul Poceorek- fost guvernator al Bosniei şi Herţegovinei- a atacat teritoriul sârbesc, atacul principal venind dinspre nord- vest. Sârbii au reuşit în 4- 6 zile să mobilizeze circa 400.000 de oameni, care erau comandaţi de către moştenitorul tronului, Alexandru Karageorge, ajutat de şeful Statului Major- generalul Radomir Putnik şi de către locţiitorul acestuia- generalul Misic11. În ziua de 15 august 1914 a început lupta de la Cera, care a durat patru zile şi s-a încheiat cu victoria armatei sârbe, conduse de către generalul Stepanovic, asupra trupelor austro- ungare12. La 8 septembrie 1914, austriecii încep cea de-a doua ofensivă asupra Serbiei; sârbii sunt nevoiţi să părăsească Sremul şi o seri de localităţi, inclusiv Belgradul. Aşteptându-se în orice moment capitularea Serbiei, Austro- Ungaria a declanşat cea de-a treia ofensivă; Misic- comandantul primei armate sârbeşti- porneşte în dimineaţa zilei de 3 decembrie contraofensiva; timp de 12 zile, cei doi combatanţi s-au confruntat la Kolumbara13. În ziua de 15 decembrie 1914, Belgradul a fost din nou eliberat14. 1 Moisuc, Viorica, Iugoslavia în Afirmarea statelor naţionale independente, unitare din centrul şi sud- estul Europei. 1821- 1923, Editura Academiei , Bucureşti, 1979, p. 99 2 Ibidem 3 Atanasiu, V., Atanasie, Iordache ş. a, ,România în primul război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 21 4 Ibidem; Nuţu, Constantin, România în anii neutralităţii. 1914- 1916, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 110 5 Atanasiu, V., Atanasie, Iordache, op. cit., p. 25 6 Moisuc, V., op. cit., p. 25 7 Alexandrescu, V., Participarea României la primul război mondial în file de istorie militară a poporului roman, studii, vol. X, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 303 8 Ibidem 9 Ibidem, p. 304 10 Ciachir, N., Istoria popoarelor din sud- estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 463 11 Ibidem, p. 464 * Armatele sârbeşti erau masate în zona Belgrad, Volievo şi Morava Apuseană. apărând, astfel, în special, graniţa de nord. 12 Ibidem ** 250.000 de soldaţi austro- ungari şi-au pierdut viaţa în bătălia din sectorul muntelui Cera. 13 Ibidem, p. 465 * Lupta de la Kolumbara a fost supranumită “Marna Sârbească”- 132.000 de soldaţi sârbi decedaţi, dispăruţi sau grav răniţi. 14 Idem, Istoria slavilor, Editura Oscar print, Bucureşti 1998, p. 331 ** Armata sârbă a suferit mari pierderi- dintre cei 400.000 de soldaţi mobilizaţi la începutul ostilităţilor, la sfârşitul anului 1914 doar 250.000

228

În România, dramaticele evenimente petrecute în Serbia, au avut un puternic ecou; în cercuri largi ale opiniei publice româneşti s-a manifestat solidaritatea cu poporul sârb şi indignarea faţă de politica agresivă austro- ungară15. Mari personalităţi ale vieţii culturale din România au formulat în conferinţe publice, aspre critici la adresa politicii austro- ungare faţă de Serbia16. În şedinţa Institutului pentru studiul Europei sud- estice din Bucureşti, ţinută la data de 21 noiembrie 1914, s-a luat poziţie referitor la atacarea Serbiei de către Austro- Ungaria: „Astăzi, prezenţa austro- ungarilor în Belgrad, nu înseamnă decât încercarea de a denigra dreptul de a trăi al unui popor, al unuia care stă atât de aproape faţă de noi, sufleteşte şi materialiceşte, încât o lovitură care se îndreaptă împotriva lui, este o lovitură care se pregăteşte împotriva noastră”17. Prin intrarea în război a Bulgariei şi pătrunderea trupelor sale pe Valea Moraviei şi a Vardarului, a fost lovit flancul drept al armatei sârbe, care era descoperit, mai ales că declaraţia de război a fost făcută după ce trupele bulgare au invadat teritoriul sârbesc18. De asemenea, Serbiei i-a fost tăiată şi unica legătură pe care o putea avea cu Antanta, prin Salonic19. În conjunctura creată, Statul Major Sârb a salvat o parte din trupe, evacuându-le prin albania în insula Corfu. Armata sârbă, reorganizată, a fost mobilizată pe frontul de la Salonic, unde s-au aflat şi autorităţile guvernamentale, în frunte cu principele regent Alexandru şi premierul Nicola Pasic20. În timpul războiului, în provinciile habsburgice, în special în Bosnia şi Herţegovina, dar şi în Serbia, Muntenegru şi Macedonia, au avut loc numeroase acţiuni represive şi de deznaţionalizare, ceea ce a impulsionat lupta pentru eliberare şi unuficare21. Perioada Primului Război Mondial a determinat o intensificare a acţiunii politice a tuturor cercurilor iugoslave în vederea realizării programelor lor. Astfel, la 7 decembrie 1914, Adunarea Naţională Sârbă, reunită la Nis, a adoptat o rezoluţie ce prezenta scopul războiului purtat de Serbia: „ Guvernul declară în aceste momente că sarcina sa cea mai importantă este aceea de a asigura în acest mare război, care a devenit deopotrivă, din momentul în care a început, lupta pentru eliberare şi unire a tuturor fraţilor noştri neeliberaţi încă, sârbi, croaţi şi sloveni”22. Această declaraţie, care reprezenta de fapt, programul de eliberare şi unificare naţională a sârbilor, croaţilor şi slovenilor- devenind scopul principal al războiului contra Puterilor Centrale- a fost aprobată în unanimitate de Skupştină23. Pe lângă acest program, s-au conturat alte două: unii dintre supuşii dublei monarhii erau adepţii menţinerii imperiului, respectiv, ai ideii formării unui stat iugoslav într-un sistem de relaţii federale cu Austria şi Ungaria, iar pe de altă parte, o serie de oameni politici au preconizat crearea unei Croaţii independente24. Încă din 1917 şi-a reluat activitatea Clubul parlamentarilor iugoslavi din capitala imperiului, club care milita pentru ideea federalizării monarhiei dunărene. În acelaşi timp, la începutul anului 1917, la Geneva s-a format un Consiliu muntenegrean al unirii, care s-a pronunţat pentru înlăturarea regelui Nikola şi pentru unirea Muntenegrului cu Serbia25. În urma unui compromis între reprezentanţii Consiliului iugoslav condus de Ante Trumbic şi cei ai Serbiei, la 20 iulie 1917 a fost semnată de către Nikola Pasic şi Ante Trumbic, aşa numite „Declaraţie de la Corfu”, care consfinţea crearea unui stat iugoslav sub autoritatea dinastiei Karageorgevic, dar a cărui Constituţie ar fi garantat libertăţile fundamentale, inclusiv cele religioase şi un sistem democratic26. Se prevedea şi viitoarea denumire a noului stat- „Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor”- precum şi o naţionalitate unică: „Statul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, care sunt deasemenea cunoscuţi sub numele de slavi de sud sau iugoslavi, va fi un regat liber şi independent, având un teritoriu indivizibil şi o naţionalitate unică”27. După doi ani de neutralitate, Români s-a decis în 1916, să declare război Puterilor Centrale, alăturându-se astfel Antantei. De altfel, declararea neutralităţii în 1914, a fost un real serviciu făcut Antantei, dar mai ales Serbiei28. Concomitent, diplomaţia românească a reuşit să încheie un acord cu Italia, în septembrie 1914- cu privire la stabilirea unei atitudini comune în viitor-, şi unul cu Rusia, care acorda garanţii atât privind existenţa sa statală, cât şi dezideratele sale naţionale29. În acest context, I. C. Brătianu a purtat negocieri cu Aliaţii, în urma cărora s-a semnat la 4/ 17 august 1916, un tratat de alianţă şi o convenţie militară30. La data de 14/ 27 august 1916, Români declară război Austro-Ungariei, pentru ca în următoarele cinci zile,

formau armata operativă. 15 Moisuc, V., op. cit., p. 101- 104 16 Ibidem 17 Iorga, Nicolae, Politica austriacă faţă de Serbia, Institutul Sud- Est European, Bucureşti, 1915, p. 4 18 Ciachir, N., op. cit., p. 471 19 Idem, Istoria slavilor, p. 333 20 Zbuchea, Gh., Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 31 21 Ibidem 22 Ibidem, p. 32- 33; Pavlowitch, Stevan K., Istoria Balcanilor.1804- 1945, Editura polirom, Bucureşti, 2002, p. 201 23 Moisuc, V., op. cit., p. 104- 105 24 Zbuchea, Gh., op. cit., p. 33 25 Ibidem, p.34 26 Ibidem, le Breton, J. M., Europa Centrală şi Orientală între 1917- 1990, Editura Cavallioti, Bucureşti, 1996, p. 256 27 Moisuc, V., op. cit., p. 105 28 Ciachir, N., Istoria popoarelor, p.476 29 Ibidem, p. 477 * Acordul ruso- roman a fost semnat cu consimţământul regelui Carol I care, după afirmaţiile lui I. G. Duca, i-ar fi mulţumit lui I. C. Brătianu după Victoria de la Marna, că l- a împiedicat să facă o greşeală fatală dacă s-ar fi alăturat Puterilor Centrale. 30 Le Breton, J. M., op. cit., p199 **României I se recunoştea dreptul de a anexa teritoriile monarhiei austro- ungare locuite de români- Transilvania, Banatul, Bucovina-, precum şi ajutor militar, muniţii, materiale de război- un minimum de 300 de tone pe zi.

229

Germania, Bulgaria şi Turcia, din spirit de cauză comună cu monarhia austro- ungară, să declare război ţării noastre31. Armata română, deşi deficitară în dotarea cu armament modern şi lipsită de experienţă în comparaţie cu un adversar aflat de doi ani în luptă, atacă pe toată lungimea arcului carpatic, ocupând, ca centre mai importante Făgăraşul şi Braşovul. Puterile Centrale contraatacă pe frontul principal din Transilvania, sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, în timp ce feldmareşalul August von Mackensen atacă din sud, în fruntea unor unităţi bulgare, germane şi turceşti32. Lipsită de ajutorul promis din partea ruşilor şi a aliaţilor, capitala regatului, Bucureşti, a fost ocupată de către forţele inamice, precum şi cea mai mare parte a teritoriului ţării33. Armata română, reorganizată cu ajutoare franceze şi ruseşti, a încercat în zadar să reia ofensiva în toamna anului 1917, deoarece, în urma revoluţiei bolşevice, armatele ruseşti nu-i mai ofereau nici un sprijin34. În decembrie 1917, Rusia încheie armistiţiu cu Puterile Centrale; România, în ciuda victoriilor obţinute la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, era complet izolată. Pentru România, în conjunctura creată, continuarea râzboiului era imposibilă; regele Ferdinand şi Ion I. C. Brătianu, sperau, ca un guvern Marghiloman- cunoscut pentru sentimentele sale germanofile- să negocieze o pace mai puţin dură35. Ion I. C. Brătianu arăta cu această ocazie că Marghiloman se sacrifică „...primind să se înhame la o operă tragică, dar patriotică(...) şi că acest om a salvat Coroana şi Moldova, iar acest lucru primează”36. Tratatul de pace dintre România şi Puterile Centrale, semnat la 7 martie 1918, era dur şi umilitor: Dobrogea era cedată Bulgariei; s-a pierdut o importantă zonă montană- Parâng, Cozia, Negoiu, Caraiman, Vrancea, Ceahlău, Rarău- care cuprindea 131 de comune cu o populaţie de 724.957 de locuitori; armata, petrolul, cerealele, erau sub controlul Puterilor Centrale37. În contextul victoriilor armatelor aliate asupra Germaniei şi Austro- Ungariei, România denunţă la 9 noiembrie 1918 Tratatul de la Bucureşti şi reia ostilităţile cu Antanta, iar la 1 decembrie, Marea Adunare Naţională de la Alba- Iulia hotărăşte unirea Transilvaniei şi a Banatului cu Ţara. În cadrul frontului de la Salonic, Armata a II- a sârbă, împreună cu trupele franceze, fac în septembrie 1918 o breşă în dispozitivul inamic şi înaintează spre nord; ofensiva a avut ca rezultat eliberarea Belgradului, la 1 noiembrie 191838. Eliberarea Serbiei şi a Muntenegrului, conjugată cu formarea de comitete naţionale, revoluţionare din Croaţia, Slovenia, Dalmaţia şi Voievodina, a dus la constituirea Regatului Sârbo- Croato- Sloven, proclamat printr-o fericită coincidenţă, în aceeaşi zi cu hotărârea de unire a transilvaniei cu România- 1 decembrie 191839. Solidaritatea româno- iugoslavă s-a întemeiat pe identitatea dintre situaţiile lor, a intereselor ce le uneau şi a primejdiilor comune. Apropierea dintre români şi iugoslavi s-a produs, mai ales, datorită faptului că ambele popoare aveau teritorii sub stăpânirea celor două mari imperii vecine, dar şi datorită similitudinii de situaţie- ambele se învecinau cu state ce promovau continuu o politică revanşardă, de modificare a graniţelor şi de expansiuni teritoriale. Colaborarea româno- iugoslavă s-a manifestat prin încheierea de tratate bilaterale, prin participarea militară comună la acţiuni menite să apere întegritatea lor teritorială.

31 Botoran, Calafeteanu, I., Moisuc, V., Campus, E., România şi Conferinţa de Pace de la Paris(1918- 1920)- Triumful principiului naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1983, p. 95 32 Ciachir, N., op. cit., p. 479 33 Le Breton, J. M., op. cit., p. 199 34 Ibidem, Pavlowitch, Stevan K., op. cit., p. 208 35 Ciachir, N., op. cit., p. 483-484 36 Ibidem 37 Ibidem, p. 486; Le Breton, J. M., op. cit., p. 201 38 Ciachir, N., Istoria slavilor, p. 341 39 Idem, Istoria popoarelor…, p.489-490

230

ASPECTE ALE RELAŢIILOR MILITARE ROMÂNO-FRANCEZE ÎN SECOLUL XX

Colonel (r) prof. univ. dr. Gheorghe NICOLESCU

Amintirea prezenţei Misiunii Militare Franceze în România, a lui Berthelot, a prieteniilor legate pe parcursul a aproape un an şi jumătate de colaborare militară, desfăşurată adeseori în condiţii dramatice, nu putea să nu fie perpetuată în timp. Legăturile stabilite între ofiţerii români şi francezi s-au bucurat de atenţie din partea ambelor tabere. O contribuţie esenţială în potenţarea acestor legături au avut-o asociaţiile de prietenie înfiinţate atât în România, cât şi în Franţa. Dintre ele, în Franţa s-a detaşat asociaţia intitulată sugestiv „Poftim”, constituită din iniţiativa membrilor Misiunii şi care grupa în structura ei numeroşi militari dintre cei ce îl însoţiseră pe Generalul Berthelot în România. A fost înfiinţată imediat după încetarea războiului. Istoricul francez Jean Noel Grandhomme face o prezentare amănunţită a acestei asociaţii în monumentala sa lucrare intitulată „Generalul Berthelot şi acţiunea Franţei în România şi în Rusia meridională (1916-1918)”1. Conform celor consemnate de el, iniţiativa constituirii asociaţiei a aparţinut aviatorului Paul Schneider care a organizat o întâlnire plasată sub preşedinţia lui Berthelot. Au participat peste 200 de membri ai Misiunii şi ai Armatei de Dunăre, al cărei comandant fusese Generalul Berthelot în momentul reintrării României în război la sfârşitul anului 1918. Terminându-şi cuvântarea, Paul Schneider a lansat în limba română invitaţia Poftim la masă, atât de familiară tuturor celor prezenţi. ”Pentru ce Poftim ? – se întreba generalul René Chambe în legătură cu alegerea acestui nume pentru asociaţia veteranilor din România – Nu este nevoie să amintesc francezilor care au fost acolo (în România n.n.) că primul cuvânt din limba română pe care l-au auzit a fost acest cuvânt drăguţ, acest cuvânt de bun-venit care revenea constant pe buzele acestui popor atât de distins, de politicos, atât de rafinat şi atât de cuceritor – poporul român pe care noi l-am cunoscut. Acest cuvânt Poftim, echivalează cu expresia franceză „vă rog”. Poftim! poftim! vă rog! veniţi, deci! intraţi, deci! poftim! poftim! şi pentru amintirea aceasta de neuitat Poftim a devenit Poftim”2.

Statutul Asociaţiei Amicale a Vechilor Membri ai Misiunii Franceze în România3 , fondată la 20 aprilie 1920, stabilea că aceasta avea scopul de a dezvolta între vechii membri ai Misiunii relaţii amicale, de a veni în sprijinul pecuniar şi moral al acelor membri care ar avea nevoie de aceasta, de a îngriji mormintele camarazilor din misiune care murit în timpul războiului în România, de a dezvolta relaţiile franco-române în general.

Invitându-l pe ataşatul militar din cadrul Legaţiei României de la Paris, colonelul Ionescu Munte, să devină membru de onoare, conducerea asociaţiei reafirma intenţia de a strânge din nou legăturile cu camarazii români şi de a se implica activ în toate manifestaţiile de prietenie franco-română4

Durata existenţei ei era nelimitată, iar sediul era stabilit în strada Favart, nr.18 din Paris. Asociaţia funcţiona prin intermediul unei Adunări Generale şi a unui Comitet. Mijloacele de acţiune constau în organizarea de conferinţe, reuniuni, banchete, baluri; atribuirea, în limita

resurselor, de donaţii sau diverse ajutoare; trimiterea de fonduri pentru întreţinerea mormintelor eroilor francezi căzuţi pe frontul românesc.

Asociaţia se compunea din membri titulari, membri aderenţi şi membri de onoare. Erau membri titulari toate persoanele, bărbaţi sau femei, de naţionalitate franceză sau angajaţi în armata

franceză, care au aparţinut de Misiunea trimisă în România între anii 1916 şi 1919 şi care solicitau acest lucru. Membri titulari trebuiau să plătească o contribuţie de minim 20 de franci pe an. Erau scutiţi de plata acestei

taxe acei membri titulari care solicitau scutirea şi ale căror cereri erau găsite justificate. Puteau deveni membri aderenţi toate persoanele de naţionalitate franceză sau străină care erau interesate de a

face parte din Asociaţie şi care achitau o taxă de 20 de franci. Ei puteau mărească suma cotizată până la 200 de franci. Membri de onoare puteau deveni persoanele de naţionalitate franceză sau străină care, prin situaţia lor sau

ajutorul pe care îl aduceau Asociaţiei, erau considerate ca atare de Comitet. Comitetul putea să acorde titlul de Membru Fondator, Donator sau Binefăcător membrilor care depuneau în

casieria Asociaţiei o sumă minimă de 1000, 500 sau 300 de franci. Calitatea de membru se putea pierde prin demisie, prin radiere şi prin excluderea pronunţată de Comitet. Toţi membrii titulari sau aderenţi care încetau să plătească cotizaţia în timpul anului erau susceptibili de a fi

excluşi de către Comitet. Asociaţia era administrată de 27 membri titulari, aleşi pentru 3 ani de Adunarea Generală şi care puteau fi

realeşi. Comitetul alegea dintre membrii săi un Birou, prin vot secret, compus dintr-un Preşedinte, un Vicepreşedinte, un Secretar General, un Casier. Comitetul se întrunea la sediul Asociaţiei la data fixată de Preşedinte sau Secretarul general. Absentarea nemotivată de la trei şedinţe consecutive punea persoana respectivă în postura de demisionar.

Prezenţa a unei jumătăţi din totalul membrilor Comitetului era obligatorie pentru validarea hotărârilor, iar pentru excluderea unui membru era necesară prezenţa a trei sferturi dintre membrii Comitetului.

Adunarea Generală se compunea din toţi membrii asociaţiei. Membrii titulari erau singurii care aveau drept de vot deliberativ.

Asociaţia se reunea în Adunare Generală cel puţin odată pe an în urma convocării de Comitet. Ea numea membrii Comitetului, asculta raportul anual prezentat de Secretarul general, aproba cheltuielile, vota bugetul. Votarea se făcea prin ridicare de mâini. Pentru a fi ales, un candidat trebuia să obţină majoritatea absolută de voturi.

1 Jean Noël Grandhomme, Le général Berthelot et l’action de la France en Roumanie et en Russie Méridionale 1916 – 1918, Château de Vincennes, 1999 2 Ibidem, p.905 3 Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.), fond Ministerul de Război, Cabinet, dosar nr. crt. 236, f. 7-9 4 Ibidem, f. 6

231

Veniturile anuale ale asociaţiei se compuneau din: cotizaţii şi subscripţii ale membrilor; subvenţii, încasările de la conferinţe, baluri, concerte, chete, serbări, etc; din vărsăminte făcute de fondatori, donatori, binefăcători; din donaţii sau legate testamentare; bunuri şi valori de orice natură.

Adunarea Generală extraordinară era chemată să se pronunţe în privinţa desfiinţării Asociaţiei. Hotărârea de dizolvare trebuia votată de jumătate plus unul dintre membrii prezenţi.

În caz de dizolvare, Adunarea Generală atribuia activul net uneia sau mai multor organizaţii publice sau recunoscute de utilitate publică şi desemna un comitet însărcinat cu lichidarea.

Nici o modificare nu putea fi adusă Statutului fără a fi fost supusă Comitetului şi prezentată de el Adunării Generale.

Poftim a devenit un fel de portdrapel al prieteniei tradiţionale, seculară care lega Franţa de România. Primul preşedinte al asociaţiei a fost Paul Schneider, i-a urmat generalul de Vergnette, fostul şef al misiunii aeronautice franceze în România, apoi generalul Victor Pétin, şeful de stat major al lui Berthelot, ulterior ataşat militar al Franţei în România. După moartea acestuia, conducerea asociaţiei Poftim a fost preluată de doctorul Sorrel şi, în final, de generalul René Chambe5. Acesta din urmă îşi exprima, în decembrie 1965, speranţa că Poftim va dura până la prăbuşirea comunismului şi până la reîntoarcerea Basarabiei la Patria Mamă. „Poftim” trebuie să trăiască până atunci - spunea el -, căci „Poftim este mai mult decât o simplă asociaţie a vechilor combatanţi, cum sunt altele. „Poftim” a devenit simbolul strălucitor al unirii indestructibile dintre România şi Franţa”6 . Helmi Sanua-Seymour a deţinut funcţia de Secretar General mai bine de 25 de ani.

Dispariţia celor mai mulţi dintre membrii Misiunii odată cu trecerea anilor îl determină pe generalul Chambe să convoace, în 1973 o adunare a puţinilor supravieţuitori ai marii conflagraţii mondiale de la începutul secolului XX şi, la 30 noiembrie, să declare dizolvarea Asociaţiei Poftim. „Ce reprezentăm noi, cei care am mai rămas? – se întreba el. Noi reprezentăm ultimul caré, aceia ce nu vor putea fi înlocuiţi, căci va fi imposibil să fie înlocuiţi, căci după noi nu mai există nimeni. Este timpul să ne retragem înainte de a fi prea târziu. Poftim vrea mai bine să moară, dar Poftim nu vrea să îmbătrânească, Poftim nu vrea să cunoască tristeţea, decrepitudinea bătrâneţii”7.

În aprilie 1975 s-a încercat constituirea unei Asociaţii noi, continuatoare a celei vechi, sub numele de „Amicii lui Poftim”, dar fără succes. Marii actori dispăruseră, iar rolurile erau prea grele pentru cei ce nu trăiseră clipele războiului.

Printre acţiunile organizate de Asociaţia Poftim s-a numărat şi un pelerinaj controversat efectuat în 1957 în România de către o delegaţie a foştilor combatanţi francezi de pe frontul românesc din timpul Primului Război Mondial. Prin forţa împrejurărilor, România şi Franţa s-au găsit de cele două părţi ale baricadei la începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale a secolului trecut. Trecerea României de partea Naţiunilor Unite a schimbat prea puţin situaţia legăturilor tradiţionale româno-franceze. Cortina de Fier dincolo de care se găsea România şi Războiul Rece şi-au pus amprenta în mod negativ nu numai asupra acestor relaţii, ci şi asupra legăturilor dintre combatanţii din primul război mondial şi a atitudinii românilor faţă de Misiune. Rare au fost momentele când vălul indiferenţei şi al uitării a fost dat deoparte, şi chiar şi atunci pentru foarte puţin timp. Unul dintre aceste momente l-a constituit vizita unei delegaţii franceze conduse de generalii Pétin, Chambe şi Cochet, din care au făcut parte 16 ofiţeri din Misiune, însoţiţi de trei soldaţi din Misiunea aeronautică şi mai mulţi ziarişti din redacţiile ziarelor „Libération” şi „Combat”. Motivul vizitei a fost invitaţia de a participa la aniversarea a 40 de ani de la bătălia de la Mărăşeşti. Înainte şi după 6 august, ziua ceremoniilor de la Mărăşeşti, membrii delegaţiei au vizitat în Bucureşti Cimitirul Ghencea al eroilor români din 1916-1919, Cimitirul Bellu, Monumentul eroilor francezi din Cişmigiu, s-au întâlnit cu studenţii Academiei Militare. În dimineaţa zilei de 4 august 1957, a fost oficiată o slujbă în Capela Franceză din Bucureşti, care fusese anterior închisă de autorităţile române. În aceeaşi zi delegaţia a vizitat Muzeul Militar şi, a doua zi, Muzeul Satului şi Combinatul poligrafic „Scânteia”. La 6 august, a participat la ceremonialul de la Mărăşeşti, generalul Pétin consemnând în Cartea de Aur a muzeului că 25 dintre ofiţerii Misiunii Berthelot au venit să-şi revadă camarazii români şi să-şi amintească de un trecut-simbol al indestructibilei prietenii franco-române. Ulterior, au fost oaspeţii oraşelor Galaţi şi Iaşi. Pe parcursul vizitei au existat şi unele momente delicate, consemnate în rapoartele unor însoţitori ai delegaţiei din partea română. Aceştia au sesizat că, în cuvântările lor, francezii au căutat să expună probleme care nu fuseseră abordate de către reprezentanţii români: rolul Franţei, încă de pe timpul lui Napoleon al III-lea, în constituirea statului român independent; legăturile tradiţionale dintre Franţa şi România, ca făcând parte din aceeaşi gintă latină; rolul deosebit al lui Prezan, Averescu şi Berthelot în organizarea armatei române şi obţinerea victoriei de la Mărăşeşti; rolul monarhiei8. Generalul Pétin a solicitat cu insistenţă revenirea la numele generalului Berthelot a străzii pe care era situată clădirea Radiodifuziunii Române, şi care primise numele unui inventator rus, Popov, dar fără succes. „Generalul de armată în rezervă Vasiliu Răşcanu a încercat să dea explicaţia că aceasta este o problemă mai grea, deoarece depinde de guvern. S-a indicat colonelului Bantea şi celorlalţi ofiţeri români ce însoţesc delegaţia ca, atunci când se va mai ridica această problemă să răspundă că Misiunea Franceză a lucrat la Iaşi, şi că în acest oraş amintirea generalului Berthelot este păstrată printr-un bust, o placă comemorativă şi denumirea unei străzi” – consemna în raportul asupra vizitei, generalul-maior Gheorghe Zaharia, locţiitorul şefului Direcţiei Superioare Politice a Armatei9. Un rezultat spectaculos al intervenţiei generalului Pétin se pare că a fost eliberarea generalului Gheorghe Mihail din închisoarea de la Jilava, la 10 octombrie 1957. Pétin întrebase la Mărăşeşti despre motivele pentru care 5 Jean Noël Grandhomme, Le général Berthelot et l’action de la France en Roumanie et en Russie Méridionale…, p. 905 6 Ibidem 7 Ibidem,p.906 8 A.M.R., fond Direcţia Superioară Politică a Armatei, dosar nr. crt. 9462, f. 141 9 Ibidem, f. 143

232

lipsea de la ceremonie, şi i se răspunsese că era bolnav. Relaxarea relaţiilor dintre România şi statele occidentale după 1965 a avut drept urmare şi revenirea timidă a amintirii Misiunii Militare franceze din anii 1916-1918 în atenţia mai mult a istoricilor decât a autorităţilor. Înfiinţarea sau reorganizarea unor muzee a prilejuit acordarea unui spaţiu expoziţional dedicat Misiunii, iar istoriografia a consemnat, mai ales în anii ’80, apariţia de studii consacrate unor aspecte ale activităţii acesteia în timpul Primului Război Mondial. În această perioadă au fost publicate câteva studii mai ample dedicate unor componente ale Misiunii generalului Berthelot. Primul se datorează lui Cezar Ardeleanu, care face, pe baza investigaţiilor în fondurile de arhivă militară, o prezentare a activităţii Misiunii militare franceze de aviaţie în România, în perioada 1916 – 191710. Referiri despre activitatea misiunilor medicale sunt prezentate în studiul intitulat „Noi informaţii despre Misiunea medico-militară franceză în România”, publicat în 1985 de către E. Ardeleanu.

Au urmat, în 1987 şi 1988, două studii semnate de generalul Eugen Bantea, găzduite, primul de lucrarea „Românii în istoria universală”, coordonată de I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu şi V. Cristian, iar cel de-al doilea de Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” din Iaşi. Ele erau consecinţa deschiderii operate de şcoala ieşeană de istorie în plan istoriografic. Primul studiu, intitulat „Misiunea Berthelot şi unghiul ei de vedere asupra relaţiilor franco-române”, reprezintă o sinteză a informaţiilor cuprinse în teza de doctorat a lui Michel Roussin, dedicată Misiunii, sinteză structurată pe două planuri. Primul prezintă aprecierile generalului Berthelot şi ale subordonaţilor săi faţă de elemente ale organismului militar românesc: comandamente ale diferitelor eşaloane, categorii de personal, de la soldaţi la generali, precum şi evoluţia acestor puncte de vedere franceze în raport cu diferitele etape, începând cu toamna anului 1916, trecând prin perioada refacerii, continuând cu luptele din vara anului 1917 şi cu perioada de după acestea. Cel de-al doilea plan este consacrat relaţiei Berthelot – Averescu.

Studiul având ca temă „Misiunea Militară franceză din România şi încetarea temporară a ostilităţilor de pe frontul român (sfârşitul lui 1917 – începutul lui 1918)”, abordează atitudinea Misiunii faţă de armistiţiul şi pacea separată, şi, în general, relaţiile dintre Berthelot şi autorităţile române în etapa de încheiere a prezenţei acestuia în România. Ambele studii aduc elemente de noutate în analiza subiectelor abordate, dar se cantonează încă în mod excesiv pe poziţia judecării acţiunii Misiunii ca fiind exclusiv motivată de interesele Franţei şi a suspectării ei de minimalizare a contribuţiei factorului românesc. În 1989, „Revista Sanitară Militară” găzduieşte studiul cercetătorului Dumitru Preda asupra Serviciului Sanitar al armatei române şi a relaţiilor acestuia cu misiunea medicală franceză în perioada 1916 – 1918. În cadrul studiului este evidenţiat în mod deosebit aportul cadrelor medicale franceze la reorganizarea Serviciului medical, la combaterea epidemiilor care au afectat Moldova şi pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare. Revoluţia română din decembrie 1989 a produs un adevărat reviriment în ceea ce priveşte studiul relaţiilor româno-franceze în general, cât şi a celor militare în special, atât în Franţa, cât şi în România. Este consecinţa firească a interesului manifestat de opinia publică din Franţa faţă de evenimentele din România şi implicit, faţă de istoria acestei ţări. În România apar numeroase studii dedicate Misiunii franceze din Primul Război Mondial şi şefului acesteia. Drumul este deschis de apariţia, în noiembrie 1992 a unei plachete elaborate în colaborare de ambasada Franţei în România şi Muzeul Militar Naţional, intitulată „Souvenir d’une coopération militaire franco-roumaine dans la victoire, 1916 – 1919”.

Evenimentele aniversare legate de Marele Război au determinat organizarea unor manifestări care au adus noi contribuţii de valoare în plan istoriografic. Momentul intrării României în acţiune, în anul 1916, a fost marcat, în 1996, printr-un studiu al lui Dumitru Preda care evidenţiază contribuţia preţioasă a Misiunii franceze, a generalului Berthelot la sprijinirea efortului de război al României şi la consolidarea încrederii în victorie.

Pe parcursul anului 1996 au fost organizate mai multe colocvii dedicate relaţiilor româno-franceze din perioada primului război mondial.

Primul, un colocviu româno-francez, s-a desfăşurat la Cluj, la 28 – 29 iunie, organizat de către Universitatea „Babeş - Bolyai”. Comunicările ştiinţifice prezentate cu această ocazie au fost publicate în volumul intitulat „La présence française en Roumanie pendant la Grande Guerre 1914 – 1918”. Studiile au abordat atât aspecte cu caracter general ale relaţiilor româno-franceze în timpul campaniei, cât şi elemente specifice activităţii Misiunii.

Cel de-al doilea colocviu a avut loc la Bucureşti în zilele de 15 – 16 octombrie 1996, cu tema „Generalul Henri Berthelot. 80 de ani după Misiunea franceză în România”. Cele 14 intervenţii ale istoricilor francezi şi români participanţi au readus în atenţie atât abordări privind Misiunea în general, cât şi diferitele domenii de acţiune ale acesteia: reorganizarea armatei române, logistica, aviaţia, precum şi prezenţa generalului Berthelot la Bucureşti şi percepţii româneşti asupra lui şi a Misiunii. Cele două manifestări au reunit nume de prestigiu în domeniul cercetării acestui segment al relaţiilor româno-franceze: generalul Jean Delmas, Jean Nouzille, Jean-Noël Grandhomme, Frédéric Guelton, Thierry Sarmant, din partea franceză, şi, din partea română, Vasile Vesa, Valeriu Florin Dobrinescu, Dumitru Preda, George Cipăianu, Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu şi alţii. Contribuţiilor istoriografice prilejuite de manifestările aniversare li s-au adăugat numeroase lucrări şi studii11 10 Cezar Ardeleanu, Activitatea Misiunii Militare franceze de aviaţie în România în perioada 1916 – 1917, în „Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară”, nr. 13, 1980, p. 265-281 11 Vezi, în acest sens: Valeriu Avram, Misiunea aeronautică franceză în România 1916 – 1918, Editura Militară, Bucureşti, 1998, şi, de acelaşi autor, „Crucile negre”. Aviaţia Puterilor Centrale deasupra României 1916 – 1917 , Editura Pro Historia, Bucureşti, 2001; Col. dr. Ion Giurcă, 1917 – Reorganizarea armatei române; Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Marina română în primul război mondial, Editura Modelism, Bucureşti, 2000; Maria Georgescu, Capitaine Christophe Midan, Un exemple de coopération bilaterale. Les attachés militaires français en Roumanie et roumains en France (1860 – 1940), Editons Militaires, Bucarest, 2003; Gheorghe Nicolescu, Ion Antonescu şi Misiunea Berthelot în 1917, în “1917 pe frontul de Est”, coordonatori Valeriu Florin Dobrinescu şi Horia Dumitrescu, Editura Vrantop, Focşani, 1997; Gheorghe Nicolescu, Misiunea Berthelot. Raporturi de comandament româno-franceze între anii 1916 – 1917, în „România şi primul război mondial”, Editura Empro, Focşani, 1998; Gheorghe Nicolescu, Misiunea Berthelot (1916 - 1918). Începutul activităţii şi rolul ei în disputa

233

publicate ulterior, care au abordat o varietate de aspecte, de la relaţiile de comandament, implicarea Misiunii în operaţiunile militare, contribuţia ei la reorganizarea armatei române în iarna şi primăvara anului 1917, în general, sau a unor segmente ale acesteia (marină, aviaţie), atitudinea lui Berthelot faţă de încheierea armistiţiului şi apoi a păcii de la Buftea - Bucureşti de către România. Toate acestea au contribuit la conturarea unui tablou din ce în ce mai amplu şi mai complet a ceea ce a însemnat Misiunea pentru România şi pentru români. Istoriografia franceză a problemei a avut o evoluţie asemănătoare cu cea din România. Berthelot şi Misiunea sa au făcut obiectul unor consemnări de mai mare sau mai mică întindere în memoriile diferiţilor participanţi la evenimentele momentului, în dicţionare enciclopedice de prestigiu, în lucrări dedicate Marelui Război. Lor li s-au adăugat studii şi articole publicate în reviste de specialitate. În 1972, Michel Roussin a elaborat teza de doctorat având ca subiect „Misiunea Militară franceză în România în timpul primului război mondial”. Era o primă încercare de prezentare monografică a Misiunii şi o contribuţie deosebită la cunoaşterea subiectului. Lucrarea a fost însoţită de o anexă documentară selectivă şi, uneori, rezumativă, şi se remarcă mai ales prin punerea în circuitul ştiinţific a numeroase documente. Accesul cercetătorului la informaţie este facilitat atât prin citatele in extenso din cuprinsul primului volum, care tratează tema, cât şi prin semnalarea fondurilor de arhivă păstrate la Serviciul Istoric al Armatei de Uscat de la Vincennes. Numeroase documente sunt redate în extras, ele ilustrând aspecte referitoare la politica militară generală a Franţei în România, rolul Misiunii în armata română, relaţiile franco-ruse şi ruso-române, organizarea Misiunii, aspecte privind conducerea armatei române, starea morală şi încheierea armistiţiului şi a păcii separate. După 1990 şi în Franţa se produce, aşa cum arătam, o revenire a interesului faţă de Misiune, în contextul general al dezvoltării relaţiilor româno-franceze. Şi aici, abordarea temei s-a produs mai ales în contextul manifestărilor franco-române legate de aniversarea unor momente deosebite din istoria participării României la primul război mondial. Studiile elaborate se datorează unor istorici de prestigiu, o parte din ei menţionaţi anterior. Aceştia analizează, ca şi istoricii români, diferitele aspecte ale acţiunii franceze în România în acea perioadă, contribuind la aprofundarea problematicii acesteia prin punerea în valoare a surselor documentare din arhivele Franţei. Sinteza acestor preocupări istoriografice a fost realizată de către istoricul Jean-Noël Grandhomme, în amintita monumentală lucrare (1120 de pagini) intitulată „Le général Berthelot et l’action de la France en Roumanie et en Russie Méridionale 1916 – 1918”. Ea reprezintă teza de doctorat a autorului susţinută la Universitatea Sorbona şi se remarcă prin vastitatea documentării, prin prezentarea aproape exhaustivă a temei. Această abordare a permis relevarea tuturor aspectelor legate de Misiune, de la acţiunile premergătoare constituirii acesteia, trecând prin activitatea complexă desfăşurată şi până la prezentarea felului în care a fost percepută de către români de-a lungul perioadei scurse de la Marele Război până în momentul apariţiei lucrării. Şi în România, în perioada interbelică s-au constituit numeroase asociaţii care aveau drept scop promovarea relaţiilor de prietenie dintre România şi Franţa . Printre ele s-a numărat şi „Liga Amicii Franţei” din al cărei statut am descoperit un extras12 printre filele unor documente de arhivă, alăturate celor aparţinând asociaţiei franceze „Poftim”. În luna mai 1936 Marele Stat Major raporta ministrului de Război că s-a înfiinţat „Liga Amicii Franţei”, care funcţiona sub conducerea fostului ministru Perieţeanu. Aceasta avea şi o secţie militară. Ataşatul militar al Franţei la Bucureşti , locotenent-colonelul Delmas, la a cărui sugestie fusese înfiinţată şi secţia militară, se interesa dacă ofiţerii activi români se puteau înscrie în această Ligă13, având în vederea că Ministerul Apărării Naţionale român elaborase un ordin circular, nr.78 din 22 mai 1935, prin care se interzicea „în mod formal tuturor ofiţerilor să facă parte din orice asociaţiune sau societate, indiferent de scopul pe care l-ar urmări aceasta”. Din considerente lesne de înţeles, dacă avem în vedere relaţiile speciale dintre România şi Franţa de după Marele Război, ministrul român aprobă excepţia de la Ordinul 78/1935, permiţând ofiţerilor să facă parte din „Liga Amicilor Franţei” Din documente reiese că se intenţiona ca preşedinţia Secţiunii militare a Ligii să fie dată generalului în rezervă Marcel Olteanu. Scopul înfiinţării acestei Ligi şi activităţile organizate de ea nu veneau în contradicţie cu regulamentele militare româneşti şi tocmai de aceea se solicitase exceptarea aplicării prevederilor ordinului circular menţionat în privinţa înscrierii ofiţerilor în Ligă.

Statutul acesteia definea clar aceste scopuri şi modalităţile de realizare a lor: „Liga Amicilor Franţei” cu sediul principal în Bucureşti avea drept scop „de a dezvolta şi intensifica raporturile intelectuale şi sufleteşti cu Franţa, prin conferinţe, concerte, expoziţii, reprezentaţii, publicaţii şi orice alte manifestări literare, artistice şi ştiinţifice, dând putinţa publicului românesc – de la sate şi de la oraşe – de a cunoaşte expresiunile cele mai caracteristice ale cugetării şi artei franceze.

Societatea se va strădui, în fine, să fie un colaborator util al tuturor instituţiunilor publice şi private, române sau franceze din ţară sau străinătate cari urmăresc acelaşi scop.

Societatea îşi interzice însă, în mod absolut, orice manifestare politică sau religioasă, sub orice formă ar fi.

privind locul reorganizării armatei române, în „Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu”, Editura Empro, Focşani, 1999; Gheorghe Nicolescu, Participarea Misiunii Militare franceze la cea de-a doua campanie din primul război mondial, în „Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu”, Editura Empro, Focşani, 1999; Gheorghe Nicolescu, Berthelot şi pacea separată, în „Omagiu istoricului Ioan Scurtu„, Editura D.M. Press, Focşani, 2000; Jean-Noël Grandhomme, Le général Berthelot; auxiliaire de la diplomatie française en Roumanie (1922 – 1930), în „La fin de la Première Guerre Mondiale et la nouvelle architecture géopolitique européenne”, sous la direction de George Cipăianu şi Vasile Vesa, Presses Universitaires de Cluj, 2000; Thierry Sarmant, La désintegration de l’Armée russe sur le front roumain d’après les rapports de général Berthelot, în „La fin de la Première Guerre Mondiale et la nouvelle architecture géopolitique européenne”, sous la direction de George Cipăianu şi Vasile Vesa, Presses Universitaires de Cluj, 2000; Jean-Noël Grandhomme, Les relations militaires entre la France et la Roumanie 1857 – 1916, în „Revue Internationale d’Histoire Militaire”, nr. 83, Vincennes, 2003; Gheorghe Nicolescu, Relaţii româno-franceze în anii Primului Război Mondial. Misiunea H. M. Berthelot în România, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2005. 12 A.M.R., fond Ministerul de Război, Cabinet, dosar nr. crt. 177. f. 58 13 Ibidem, f. 59

234

Scopul său, exclusiv moral, nu tinde decât la înfrăţirea celor două popoare prin contactul cel mai strâns între indivizii şi instituţiunile culturale.

Societatea se compune dintr-un număr nelimitat de membri: ei sunt de patru feluri: a) fondatori, b) activi, c)de onoare, d) donatori”14.

Membru activ putea deveni orice cetăţean român (de orice sex) sau orice cetăţean francez (de orice sex), care prin cunoştinţele sale profesionale sau prin situaţia sa socială şi morală era în măsură să contribuie la atingerea scopului social.

Membrii activi erau grupaţi în următoarele secţiuni: „I)Secţia literară; II)Secţia teatrală; III)Secţia muzicală; IV)Secţia artelor plastice; V)Secţia juridică; VI)Secţia

economică-financiară; VII)Secţia medicală; VIII)Secţia ştiinţifică; IX)Secţia tehnică; X)Secţia învăţământului; XI)Secţia legiunei de onoare; XII)Secţia foştilor luptători şi a cultului eroilor; XIII)Secţia presei; XIV)Secţia educaţiei fizice, a sporturilor şi a turismului; XV)Secţia agricultorilor; XVI)Secţia funcţionarilor publici şi particulari. Consiliul de administraţie va putea crea şi alte secţiuni fără însă ca numărul lor să poată fi mai mare de douăzeci. De asemenea, consiliul de administraţie va putea schimba denumirea secţiunilor existente. Aceste dispoziţiuni vor fi ratificate de adunarea generală.

Criticii vor face parte din secţiunile respective ale activităţii lor”. Pentru admiterea în asociaţie candidatul trebuia să adreseze o cerere preşedintelui societăţii în care să specifice

secţiunea din care dorea să facă parte, aceasta urmând a fi aprobată de adunarea generală. Administrarea Societăţii era încredinţată unui consiliu, alcătuit din nouă membri aleşi de adunarea generală cu un preşedinte, doi vicepreşedinţi, un secretar general, un casier şi un secretar. Preşedinţii secţiunilor făceau parte de drept din consiliu. La rândul lor, fiecare secţiune era condusă de comitet compus dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi un secretar, având atribuţii constând din fixarea programului de activitate, realizarea lui în limitele fondurilor repartizate de adunarea generală, formularea de propuneri pentru activitatea viitoare a Ligii pe baza sugestiilor membrilor secţiunii15.

Asociaţiile prezentate au contribuit în mare măsură la dezvoltarea relaţiilor dintre români şi francezi, dintre cele două armate, în perioada interbelică.

14 Ibidem, f. 58 15 Ibidem

235

ACTIVITATEA SOCIETĂŢII “REDEVENŢA” ÎN PERIOADA 1918-1948 REFLECTATĂ ÎN DOCUMENTE DE ARHIVĂ

Prof. dr. Dan-Ovidiu PINTILIE

La terminarea primului război mondial, înlăturarea capitalului german de pe piaţa românească lăsase un loc liber care trebuia ocupat mai ales că, alipirea noilor provincii deschidea mari posibilităţi de plasare a capitalurilor, inclusiv în industria petrolieră. Reprezentanţii curentului şi Partidului Naţional Liberal au pornit o vastă acţiune de ocupare în cea mai mare măsură posibilă, a capitalului german, care s-a manifestat deosebit de puternic în industria petrolieră, sub lozinca „Prin noi înşine”.1 Începând cu anul 1919, s-au constituit societăţi petroliere cu capital românesc, prin care s-a dorit preluarea unor cât mai întinse terenuri petroliere, fie prin concesionare de la Stat fie prin preluare de la fostele societăţi cu capital german atât a terenurilor cât şi a acţiunilor acestora. Ingineri petrolişti şi geologi români, au întemeiat cu capitaluri „modeste” la început şi sub auspiciile „Băncii Româneşti” (citadela financiară a liberalilor), Societăţi ca „Creditul Minier”, „Petrolul românesc”, „Petrolul Govora”, „I.R.D.P.”, „Petrol Block” şi „Redevenţa”, etc. care au intrat ulterior în legătură cu capitalul francez prin „Societe Industrielle des Pétroles Roumains” (S.I.P.E.R.) din Paris care a preluat un sfert din capitalul acestor întreprinderi.

Un astfel de caz a fost şi Societatea „Redevenţa” care a fost înfiinţată în 1918, încă sub ocupaţie germană, de către un grup de capitalişti români care, la început au colaborat cu ocupanţii germani la exploatarea petrolului românesc.

Societatea „Redevenţa” s-a constituit la 21 iunie 1918, în Bucureşti, în scop de cumpărare şi vânzare de petrol, comercializarea produselor obţinute din petrol, instalarea sau dobândirea de rafinării, cumpărarea şi vânzarea de terenuri petroliere.

Potrivit Actului Constitutiv şi a Statutelor publicate în ziarul „Gazeta Bucureştiului”, nr. 580 din 26 iulie 1918, denumirea societăţii era „Redevenţa – Societatea Anonimă pentru Exploatarea şi Comerţul Produselor Subsolului”. Actele au fost autentificate de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat sub nr. 3391 din 1918, iar societatea autorizată să funcţioneze prin Sentinţa nr. 77 din 3 iulie 1918, a Tribunalului Ilfov, Secţia Comercială şi a fost înscrisă sub nr. 98 din 27 iulie 1918. În anul 1932, societatea a fost înregistrată şi la Oficiul Registrului Comerţului sub nr. 1016/1932. Actul constitutiv al societăţii a fost înregistrat şi la Tribunalul Prahova, Secţia a II-a şi transcris sub numărul 688 din 3 septembrie 1919 precum şi în Registrul de Societăţi la nr. 95/1918.2

Pentru a vorbi, sau explica, noţiunea de redevenţă, care apare atât în titulatura societăţii cât şi în activitatea acesteia, trebuie să plecăm de la definiţia legală a concesiunii.

Concesionarea se face în baza unui contract prin care o persoană numită concedent transmită pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.

De obicei, redevenţa se percepe sub formă procentuală calculată asupra veniturilor înregistrate de concesionar din exploatarea bunurilor concesionate.

Actul constitutiv al societăţii a fost încheiat între: 1. Max Brandenstein – mare industriaş, domiciliat în Halle, Germania, apoi în Bucureşti, str. Câmpineanu,

nr. 6. A depus suma de 1.265.000 lei din care, 215.000 lei proveneau de la dr. W. Fuhrmann; 2. Ely Berkovitz – bancher din Bucureşti, care a depus 400.000 lei; 3. D.D. Bragadiru – mare industriaş din Bucureşti, 150.000 lei; 4. Corneliu D. Dobrescu – proprietar din Bucureşti, 100.000 lei; 5. G. Miliaresi – mare industriaş din Bucureşti, 50.000 lei; 6. N. Mitescu – avocat din Bucureşti, 25.000 lei; 7. Thoma Dobrescu – arhitect din Bucureşti, 10.000 lei. Sediul societăţii era în Bucureşti, Piaţa Rosetti, nr. 7, în 27 mai 1920, societatea şi-a mutat sediul tot în

Bucureşti, în str. Karagheorghevici, nr. 1 (Palatul Băncii de Scont a României) iar mai târziu, în str. G. Clemenceau, nr. 2 unde a funcţionat până la naţionalizarea din 1948.3

Din capitalul astfel constituit, în valoare de 2.000.000 lei, repartizat în 2.000 de acţiuni a 1.000 lei fiecare sau 800 mărci fiecare, s-a vărsat de către numiţii, la Banca Naţională, suma de 570.000 lei, reprezentând 30% din capital, conform legii. Restul de 70% s-a vărsat după eliberarea autorizaţiei de funcţionare, ce s-a acordat de Tribunalul Ilfov în termen de trei zile.

Au fost numiţi administratori ai societăţii, Max Brandenstein, Ely Berkovitz, D.D. Bragadiru, dr. Fuhrmann, Corneliu D. Dobrescu, G. Miliaresi şi N. Mitescu. Cenzori au fost numiţi M. Seteanu, Em. Rothen şi O. Guşerescu iar cenzori supleanţi, Eugen Witting, Thoma Dobrescu şi D. Tatos. Organele de conducere ale societăţii era administratorii societăţii, constituiţi în Consiliul de adminitraţie, Adunarea generală şi cenzorii.

Preşedinte al Consiliului de Administraţie a fost ales Max Brandenstein iar vice-preşedinte, D. D. Bragadiru.4 Director al societăţii pentru o perioadă de 5 ani, începând cu 1 iulie 1918, a fost ales Martin Şain, al cărui salariu anual a fost fixat la 30.000 lei în rate egale lunare, plus o tantiemă de 5% din beneficiul net. În şedinţa din 3 martie 1920, acestuia i se va prelungi termenul de angajare, renunţându-se la perioadele de cinci ani, salariul fiindu-i fixat la 120.000 anual. În şedinţa din 10.04.1924 a Consiliului de Administraţie, Martin Şain va fi cooptat membru al consiliului.

În 10/23 noiembrie 1918, societatea „Redevenţa” vinde 500 de acţiuni din capitalul său social, în valoare de 500.000 lei (din partea cuvenită lui Max Brandenstein) şi 110 acţiuni, în valoare de 110.000 lei (din partea cuvenită lui

1. Gh. Răvaş, Din istoria petrolului românesc, Ediţia a II-a, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957, p. 145. 2. Direcţia Judeţeană Argeş a Arhivelor Naţionale, (în continuare D.J.A.N. Argeş), fond Societatea “Redevenţa”, dosar 1/1918-1941, f. 10-13. 3. Ibidem, f. 5-9. 4. Ibidem, dosar 2/1918-1924, f. 1-2.

236

dr. W. Fuhrmann), directorului Băncii Româneşti, I. Săvescu. În 16/29 noiembrie 1918, preşedintele Consiliului de Administraţie, Max Brandenstein demisionează, fiind

ales în şedinţa consiliului, ca preşedinte, Corneliu D. Dobrescu iar ca vice-preşedinte D.D. Bragadiru.5 Prin Adresa nr. 4.294 din 16.11.1918 a Ministerului de Industrie şi Comerţ, se anunţă societatea că, în

conformitate cu decretul din 9.11.1918, toate societăţile se puneau la dispoziţia Ministerului de Război, lucrând sub controlul şi autoritatea Ministerului de Industrie şi Comerţ. Ca urmare, la centrala societăţii a fost numit director-militar, I. Săvescu, directorul Băncii Româneşti.6

În ianuarie 1919, se comunică societăţii că avea dreptul la despăgubiri pentru „pagubele suferite de pe urma războiului şi în timpul ocupaţiei germane”. pagubele provenind din diferenţele de preţuri între preţul cu care s-a plătit societăţii „redevenţa” şi preţul de 5.000 lei, cu cât sa vândut fiecare vagon de păcură, de către trupele ocupante. Paguba totală adusă societăţii se ridica la 11.161.605 lei, care a fost precizată de consiliul de conducere în declaraţia înaintată ministerului.

În conformitate cu prevederile Decretului nr. 3.927/1919 publicat in „Monitorul Oficial”, nr. 228 din 6/19 ianuarie 1919, şi în conformitate cu dispoziţiile Legii din 22 decembrie 1916, relativ la supuşii statelor cu care România era în stare de război, mandatele lui Max Brandenstein şi dr. W. Fuhrmann, care erau supuşi germani, au încetat, nemaifăcând parte din Consiliul de Administraţie. S-au mai retras din acest consiliu şi N. Mitescu, care şi-a vândut acţiunile sale în număr de 25, în valoare de 25.000 lei, lui Ely Berkovitz.7

În şedinţa din 15 octombrie 1919, a Tribunalului Ilfov, Secţia I Comercială, în baza dovezilor administrate şi a susţinerii în procesele desfăşurate de avocatul societăţii, Albert Pauker, s-a stabilit că societatea „Redevenţa” nu intra în prevederile Legii din 22 decembrie 1916, „societăţi inamice”, deoarece societatea „are un caracter pur românesc”.8

După constituire, societatea şi-a început activitatea la 3 iulie 1918, limitându-se la dobândirea de redevenţe petroliere, studiate atât asupra raportului tehnic cât şi asupra rentabilităţii lor. În afară de primele achiziţii care au stat la baza întemeierii societăţii, au fost investite în cumpărări de redevenţe sume de bani mai mari de două ori decât capitalul iniţial.9

Producţia societăţii rezultată din redevenţe a fost însă mai mică, fiind influenţată de faptul că activitatea şantierelor petroliere a fost redusă din cauza dezorganizării create de starea de război, a condiţiilor dificile ale reluării lucrului, grevelor de la schelele şi şantierele petroliere, care au contribuit la scăderea producţiei şi diminuarea redevenţelor.

Bilanţul pentru perioada 21 iunie 1918 – 31 decembrie 1919, se încheia cu un beneficiu net de 1.118.492 lei.10 Pentru a corespunde scopului societăţii, care prevedea că societatea va dobândi şi terenuri petroliere, în scop de

exploatare, şi pentru a fi cumpărător de redevenţe, s-au achiziţionat parcele de terenuri în comuna Băicoi şi s-au cumpărat drepturi de redevenţe dar, decretul din 21 septembrie 1919, care interzicea concesiunea de terenuri petroliere, a împiedicat societatea să mai facă achiziţii la acest capitol. De aceea, pentru dobândirea de terenuri s-au efectuat asocieri cu particulari precum şi contractări.

S-a cumpărat ţiţei de la societăţile petroliere „Colombia”, „Steaua Română”, „Speranţa”, „Creditul Petrolifer”, cu preţuri mai mici, care apoi a fost revândut unor particulari sau societăţi cum ar fi „Alpha” sau „Venus”care erau interesate de comercializarea produselor petroliere şi anume: benzină, ulei, ulei mineral, ulei extra şi regal, petrol, indiferent de preţul plătit.

Contractele depindeau însă de producţia societăţilor cu care „Redevenţa” încheia afaceri. Atunci când acestea aveau o producţie scăzută, se reducea şi cantitatea de ţiţei preluată, dar se spera ca producţia afectată de război să îşi revină iar vânzările să crească chiar şi la export. De asemenea, în primele luni ale anului 1920, afacerile cu cumpărări de redevenţe au stagnat, din cauza preţurilor la ţiţei, care erau prea mari, şi care influenţau costul redevenţelor, precum şi datorită înfiinţării unor noi societăţi petroliere care, pentru a-şi asigura produsele necesare, plăteau oricât.

În mai 1920, s-au dus tratative cu Societatea „I.R.D.P” , căreia „Redevenţa” i-a cedat drepturile de redevenţe, pe care le avea la societăţile „Steaua Română” şi „Birca”, în schimbul a 400 vagoane petrol, 160 vagoane benzină şi 240 vagoane ulei mineral extra, regal 0 şi regal 00, contra unei bonificaţii de preţ de 2,70 lei / kg. benzină; 1,50 lei / kg. petrol, 1,65 lei / kg. ulei extra, 1,83 lei / kg ulei regal 0, 1,85 lei / kg ulei regal 00. Aranjamentul a fost garantat de „Banca Românească” şi de Banca „L. Berkowitz”.11 Tot în luna mai, cumpără ţiţei în cantităţi diferite, de la Societăţile „Geonaphta”, „Van de Werk” şi „Internaţionala” şi-l revinde „Băncii Generale a Ţării Româneşti”, Societăţilor „Vega”, „A. Demetrian” şi „Marosvasarhelyer Petrolumraffinerie A.G.”.

În iulie 1920, „Redevenţa” a cumpărat 125 de vagoane de ţiţei, cu preţul de 4.300 lei vagonul de la Societatea „Speranţa”; 500 de vagoane cu 6.500 lei vagonul de la Societatea „Astra Română” şi 100 de vagoane de ţiţei de la Societatea „Steaua Română”, pe care apoi le-a revândut societăţii „Cometa” (200 de vagoane cu preţul de 7.000 lei vagonul), „Vega” (500 de vagoane cu preţul de 7.500 lei vagonul), „Olea” (50 vagoane cu 8.000 lei vagonul), Băncii Generale (100 vagoane cu 7.200 lei vagonul) şi lui A. Demetrian, (40 vagoane cu 7.100 lei vagonul).12

În aprilie 1920, societatea întâmpina greutăţi în efectuarea exporturilor de produse petroliere, din cauza lipsurilor de vagoane-cisternă şi locomotive în condiţiile în care, din exterior nu se puteau aduce pentru că exista riscul unor confiscări. Dar, s-au încheiat contracte pentru vânzarea a 200 de vagoane cu derivate de petrol, (petrol, benzină, uleiuri), care au fost expediate fostului preşedinte al consiliul de administraţie, aflat în Germania, Max Brandenstein, şi care a depus suma de 3.000.000 lei, contravaloarea mărfii, la Banca „L. Berkowitz”. Preţurile erau inferioare „preţului

5. Ibidem, f. 10. 6. Ibidem, f. 9v. 7. Ibidem, f. 12. 8. Ibidem, f. 21. 9. Ibidem, dosar 9/1922, f. 12-13. 10. Ibidem, dosar 2/1918-1924, f. 30. 11. Ibidem, f. 40. 12. Ibidem, f. 37.

237

zilei” dar societatea era interesată să reia livrările în exterior şi să obţină contracte, cum a fost cel cu Cehoslovacia pentru 800 de vagoane prin intermediul societăţii „Reschovsky” şi cel din octombrie 1920, când societatea a vândut 150 de vagoane de ţiţei societăţii „Naphta” din Bulgaria pe preţul fix de 3 lei / kg. De asemenea, şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute prin contractul „Birex” relativ la furnizarea cantităţilor de produse petroliere stabilite a fi exportate prin contract.

Existenţa unei mari concurenţe făcea ca societatea să piardă însă unele contracte. În faţa acestei situaţii, în decembrie 1920, în urma discuţiilor şi tratativelor purtate cu ing. Anton Raky din Saltzgitter, Germania, specialist în foraj, Societatea „Redevenţa”, pentru a-şi asigura o producţie proprie de ţiţei, constituie „Societatea „Forajul”, pentru executări de foraje cu un capital de 15.000.000 lei din care 7.000.000 lei subscris de „Redevenţa” 3.000.000 de Anton Raky iar restul de 5.000.000 de diferiţi acţionari.

Pentru rafinarea ţiţeiului brut obţinut fie din redevenţe fie din producţia societăţii „Forajul” şi pentru a obţine beneficii mai mari, încă din octombrie 1920, directorul Martin Şain prezintă membrilor Consiliul de administraţie, avantajele cumpărării rafinăriei „Orientul”, cu o capacitate de prelucrare de şapte vagoane pe zi si rezervoare cu o capacitate de depozitare de 400 de vagoane, pe care Ely Berkowitz, membru în Consiliul de administraţie, o avea la Ploieşti, bariera Bucov.13 În decembrie 1920, Consiliul de administraţie aprobă cumpărarea rafinăriei pentru care s-a plătit 5.000.000 lei în numerar şi 6.000.000 lei în acţiuni şi care se întindea pe o suprafaţă de 5,0120 ha. Actul a fost transcris la Tribunalul Prahova sub nr. 7.426/1921.14 Pentru extinderea rafinăriei, se vor mai cumpăra în 14 iulie 1922, 11,5142 ha. prin actul transcris la Tribunalul Prahova sub nr. 5979/1922. Suprafaţa totală a terenului rafinăriei era de 16,5262 ha. şi era înconjurat de un zid de beton de 1.018,70 m. lungime, 2,50 m. înălţime şi 0,12 m. grosime.

În 16 iulie 1920, Societate îşi va mări capitalul la 10.000.000 lei emiţându-se 8.000 acţiuni a câte 500 lei fiecare. Noile acţiuni se atribuiau vechilor acţionari în proporţie de 2 acţiuni noi la 8 acţiuni vechi.15 În decembrie 1920, capitalul va fi sporit la 25.000.000 lei, prin emiterea a 30.000 acţiuni a 50 lei fiecare, la 120.000.000 în 192216 iar prin hotărârea Adunării Generale Extraordinare din 27 mai 1924, capitalul va fi mărit la 300.000.000 lei.17

Încurajată de bunele rezultate obţinute cu achiziţionarea drepturilor de redevenţă, din anii 1918-1920, societatea a continuat cu asemenea achiziţii, asigurându-se pe de o parte, de prelungirea pe o durată mai lungă a acelor drepturi care expirau peste puţini ani iar pe de altă parte, s-au cumpărat alte noi drepturi de redevenţă, pentru terenuri situate în regiuni bogate, unde se puteau obţine rezultate frumoase. In dorinţa de a obţine astfel de terenuri, s-a adresat Ministerului de Industrie şi comerţ pentru concesionarea unor astfel de suprafeţe precum şi Eforiei Spitalelor Civile pentru un teren de 20 de ha. situat în Păcureţi, în apropierea terenurilor deţinute de Societatea „Speranţa”, şi concesionat Societăţii „Româno-Americane”.

Societatea „Redevenţa” era prima societate din România care, investind capitaluri însemnate în acest gen de afaceri, a stimulat această ramură a comerţului cu produse petroliere, care a devenit o afacere curentă. Negocierea de redevenţa a contribuit la dezvoltarea tranzacţiilor în materie de petrol şi, prin urmare, la sporirea bogăţiei naţionale.18

Societatea nu s-a mărginit însă numai la achiziţii de drepturi de redevenţă, ea extinzându-şi activitatea şi pe terenul „negoţului de petrol” şi al industriei petroliere propriu-zise. Pentru a pune cât mai bine în valoare producţia proprie de ţiţei, a achiziţionat rafinăria „Orientul” din Ploieşti, foarte bine situată şi prevăzută cu tot utilajul necesar. De asemenea, pentru a contribui la eforturile comune ce trebuiau neapărat făcute în ţară, în vederea refacerii industriei petroliere, distrusă de război, şi pentru intensificarea producţiei foarte importantă, chiar capitală, pentru viitorul ţării, a înfiinţat Societatea „Forajul”, cu scopul de a face sondaje atât pentru ea cât şi pentru alte societăţi. Pentru buna activitate a acesteia şi-a asigurat un personal bine pregătit precum şi un stoc important de materiale, suficiente pentru a pune în foraj câteva sonde. Pentru realizarea programului de dezvoltare a societăţii, au fost necesare sporirile de capital, care vor continua şi în anii următori.

Industria română de petrol trecea prin mari dificultăţi de pe urma războiului în primii ani de după încheierea acestuia iar rezultatele obţinute de societate erau mulţumitoare, graţie muncii depuse şi capitalului românesc investit, dar era necesar şi sprijinul statului cu ajutorul căruia se puteau înlătura dificultăţile în ceea ce priveşte aprovizionarea cu materiale necesare, asigurarea mijloacelor de transport şi facilitatea exportului. Intuind avantajele pe care le-ar avea în exportul produselor petroliere şi pentru o legătură cât mai facilă cu Europa Centrală, societatea va achiziţiona în mai 1923, un teren în suprafaţă de 8,5 ha. situat la Viena, în portul de iarnă al acestui oraş pentru a construi o zonă pentru tancurile petroliere ce furnizau produse solicitate de Austria şi ţările interesate. Exporturile vor fi furnizate prin Societatea austro-română „Redeventza”, înfiinţată în 15 noiembrie 1923, cu concursul mai multor personalităţi austriece, printre care preşedintele Societăţi de construcţii „Universala”, ing. H. Goldemund, Franz Hoess, ajutorul de primar al Vienei şi dr. Franz Quidenns, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie.

Graţie preţurilor reduse cu care s-au cumpărat produsele petroliere destinate exportului, cea mai mare parte a produselor au fost exportate în condiţii avantajoase. Importante debuşee pentru exportul produselor petroliere ale societăţii erau şi Turcia, Bulgaria şi Egiptul, unde totuşi concurenţa era bine organizată. Pentru ca societatea să-şi poată plasa, în bune condiţii, produsele, au început tratative cu proprietarii unor instalaţii din Constantinopol, Varna şi Şiştov şi în special cu fraţii Nobel din Paris, care posedau instalaţii petroliere în Bulgaria.

De asemenea, societatea va cumpăra un teren la Constanţa - Viile Noi, în suprafaţă de 12 ha. unde a înfiinţat o Staţie de export, unde au fost instalate trei rezervoare cu acordul Direcţiei Generale a Porturilor Maritime. Actul de proprietate a fost încheiat la Tribunalul Constanţa sub numărul 5.886 şi transcris la 375 din 27.10.1921.19 Înfiinţarea şi modernizarea Staţiei de export va fi făcută cu societatea „E. Wolff” din Bucureşti, care va moderniza şi Staţia de

13. Ibidem, f. 45. 14. Ibidem, dosar 43/1948, f. 4. 15. Ibidem, dosar 2/1918-1924, f. 43. 16. Ibidem, f. 53; Gh. Răvaş, op.cit., p. 149. 17. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Redevenţa”, dosar 20/1948, f. 16-17. 18. Ibidem, dosar 2/1918-1924, f. 55-58. 19. Ibidem, dosar 45/1948, f. 1.

238

rezervoare de la Băicoi, (înfiinţată în 1922) unde au fost instalate 12 rezervoare a câte 25 de vagoane fiecare. Din aceste rezervoare, în anul 1922 „Redevenţa” şi-a oprit trei, celelalte nouă fiind date Societăţii „Forajul”, care îşi va mări numărul de sonde în lucru, în 1926, la 22, iar producţia zilnică la 400 tone.

De asemenea, pentru transportul ţiţeiului, a construit o conductă de 20 kilometri de 4 ţoli şi 3 rezervoare cu o capacitate totală de 320 vagoane la schela Apostolache, legând astfel schela Băicoi de rafinăria din Ploieşti. Conducta a fost necesară pentru transportul producţiei proprii, a producţiei obţinută de societatea „Forajul” şi pentru deservirea altor societăţi.

Pentru buna activitate, se vor înfiinţa sucursale ale societăţii la Ploieşti (octombrie 1922), Constanţa (martie 1923) şi Sofia (1926) iar mai târziu la Londra, Paris, Berlin (1928), Viena, Anvers, Praga, Budapesta, Amsterdam, Lisabona, Zurich (1929) precum şi agenţii la Buzău, Târgovişte, Râmnicu-Sărat şi Bacău (în 1923). Sucursalele din străinătate au activat până la sfârşitul anului 1944.20 Chiar dacă la constituirea acestor sucursale participa în mare măsură capitalul străin, totuşi o parte însemnată din capital fost subscris de „Redevenţa”, „Creditul Minier” şi „Banca Românească” ale cărei capitaluri finanţau afacerile celor două societăţi petroliere.21

Faţă de anul 1919, anul 1920, a adus societăţii un beneficiu net de 13.855.334 lei iar anul 1921, un beneficiu net de 25.931.499 lei.22

Aceste beneficii anuale ale societăţii proveneau din activitatea rafinăriei „Orientul”, din drepturile de redevenţe şi din negocierile de ţiţei şi produse petroliere. Afacerile societăţii au prosperat în mod progresiv iar relaţiile de afaceri, în ţară cât şi în străinătate, s-au dezvoltat din ce în ce mai mult. Societatea era conştientă că dezvoltarea activităţii ei depindea de dezvoltarea pe care a căpătat-o comerţul şi industria petrolieră în politica economică mondială. Preocupă de completarea şi organizarea unei activităţi tehnice şi comerciale desăvârşite, în anul 1921 şi-a sporit capitalul social la 50.000.000 lei. Erau necesare lucrări pentru completarea şi mărirea rafinăriei de la Ploieşti (modernizată în 1922 de societatea „Vulcan”, în ceea ce priveşte distilaţia, rectificarea de benzină şi rafinarea petrolului, în valoare de 6.296.800 lei)23, instalarea unor mijloace moderne de transport (societate va deţine 152 de vagoane-cisternă în proprietate, 115 vagoane-cisternă închiriate, şase linii de garaj şi o locomotivă de 300 HP) şi realizarea unui serviciu modern de desfacere a produselor petroliere.

Pentru protejarea preparatelor societăţii „Redevenţa”, s-a fixat şi în înregistrat la Tribunalul Ilfov, Secţia II Comercial, încă din 1922, marca „Redevenţa” care se aplica pe bidoanele ce conţineau ulei, butoaie şi reclame iar, în 1930, sub numărul 57/3/1930, înregistrat la Tribunalul Ilfov, Secţia II Comercial, marca „Redevoil The best Motor-oil” ce se lipea pe toate produsele societăţii.24

După refacerea şi modernizarea rafinăriei, care putea prelucra zilnic 700 tone de ţiţei, 165 tone benzină, 300 tone petrol şi o capacitate de înmagazinare de 50.000 tone, directorul acesteia, ing. Rabinovici a demisionat la 1 februarie 1923, dându-şi seama că nu mai corespunde activităţii unei noi rafinării. În locul său a fost ales ing. chimist Meissels, care fusese 11 ani la fabrica de petrol din Târgu-Mureş şi servise în cadrul Societăţii „Dacia Română”.25

Se nădăjduia că toate investiţiile făcute pentru negocierile şi dobândirea de drepturi de redevenţă de petrol şi de terenuri petroliere să dea roade în anii care urmau.

În decembrie 1922, „Redevenţa” a dus tratative cu membrii săi din Consiliul de administraţie, D.D. Bragadiru, Ely Berkowtiz, Adolf Berkowitz şi Max Berkowitz, spre a da în concesiune, societăţii, moşiile pe care aceştia le deţineau în judeţele Bacău şi Râmnicu Sărat. Aceştia au acceptat şi au încheiat o convenţie de foraj pe 99 de ani, fără nici o plată, doar cu participare de 50% din producţie. Cedenţii, au mai cerut un pachet de 24.000 de acţiuni ale societăţii la cursul de 520 lei acţiunea. Societatea „Forajul” a preluat asupra sa contractele de concesiune şi foraj, încheiate cu D. D. Bragadiru şi moşt. defunct. D. M. Bragadiru pentru moşia lor Bălăneasa (Bacău) şi fraţii Berkowitz, pentru moşia Guleanca (Rm. Sărat), în schimbul acordării societătii „Redevenţa” a unei redevenţe de 5 puncte din cele ce i se cuveneau prin contract societăţii „Forajul”.26

În mai 1923, societatea „Redevenţa” avea trei participări în valoare de 15.400.000 lei, la societăţile „Forajul” (11.700.000 lei), „Redeventza”- Viena (3.550.000 lei) şi „Sulfobioxid” (150.000 lei). Societatea „Sulfobioxid” s-a constituit în 1922, având drept scop exploatarea patentelor de rafinaj, „dr. Edeleanu”, Banca „L. Berkowitz” care a luat parte la fondarea societăţii alături de Banca Românească şi „Creditul Minier”, cedând societăţii „Redevenţa” o subparticipaţie.

Societatea participă în 1923 la licitaţia privind vânzarea redevenţelor de petrol ale statului respectiv 500.000 tone ţiţei provenite din redevenţele acordate de societăţile petroliere statului iar în anul 1924, a fost fondat Sindicatul Rafinorilor Români, cu un capital de 1.000.000 lei, de către mai multe societăţi, din care „Redevenţa” avea 42%.27 În anul 1927, acest sindicat a furnizat statului 5.000.000 dolari proveniţi din redevenţele statului, care continua să le furnizeze ţiţei în rate sporite.

În anul 1924, societatea şi-a asigurat printr-un schimb de acţiuni majoritatea acţiunilor Societăţii „Păcura Românească”, cu un capital de 15.000.000 lei. Rafinăria societăţii, putea prelucra 40.000 tone anual şi, în caz de nevoie, sporită la 120.000 tone (în martie 1932, societatea va închiria societăţii „Păcura Românească” toate rezervoarele rafinăriei, în număr de 36, cu o capacitate totală de 2.783 vagoane, pe trei luni, cu o chirie de 100.000 lei pe toată durata contractului).

În anul 1925, „Redevenţa” a achiziţionat majoritatea acţiunilor societăţii „Naphta Română”, care avea la

20. Ibidem, dosar 1/1918-1941, f. 7; dosar 5/1923-1935, f. 2 ; dosar 4/1934, f. 12. ; Gh. Răvaş, op.cit., p. 201. 21. Gh. Răvaş, op. cit., p. 201. 22. Ibidem, dosar 45/1948, f. 64. 23. Ibidem, f. 68v. 24. Ibidem, dosar 11/1922, f. 1-2. 25. Ibidem, dosar 2/1918-1924, f. 79. 26. Ibidem, f. 79-80v. 27. Ibidem, dosar 9/1922, f. 24.

239

Copăceni 80 de pogoane unde erau instalate patru sonde în producţie. Atât Societăţile „Naphta Română” cât şi „Păcura Românească” vor imobiliza capitaluri însemnate din partea

societăţii „Redevenţa” dar fără a aduce şi rezultatele sperate, mai ales privind productivitatea. Ca urmare, Consiliul de administraţie a decis ca, în loc să se mai facă investiţii în ele, s-au oferit prilejul de a realiza participaţiile imobilizate de ele.

Interesată în permanenţă de aprovizionarea cu petrol, deoarece nu dispunea decât de o cantitate infimă pentru necesităţile ei zilnice iar calităţile petrolului extras din subsolul naţional nefiind din cel mai bun, Franţa făcea mari importuri de produse petroliere încă din secolul a XIX-lea, când cumpăra ţiţei din Rusia, S.U.A. şi România. În perioada 1921-1924, Franţa a făcut mari investiţii în valoare de 900.000.000 franci francezi în industria petrolieră românească şi 800.000.000 în Polonia. „Interesele franceze” controlau o parte considerabilă a societăţilor petroliere româneşti pe lângă cele britanice sau belgiene şi anume „Steaua Română”, „Colombia”, „Concordia”, „Petrol Block”, „Creditul Minier” (una din cele mai mari afaceri petroliere româneşti) şi „Redevenţa”. Societatea „Redevenţa” franceză, filiala societăţii româneşti, era proprietara pachetelor de acţiuni la societăţile româneşti „Forajul”, „Păcura Românească”, „Petrolifera Română”, şi altele, care toate, inclusiv cele menţionate mai sus, constituiau „principalele comori franceze”.28

În şedinţa Consiliul de administraţie din 27 mai 1924, preşedinte al consiliului a fost ales Corneliu D. Dobrescu, vice-preşedinţi D. D. Bragadiru şi Ely Berkowitz şi au fost cooptaţi în 9 iunie, ca membrii în consiliu, Constantin Argetoianu, I. Costinescu, Jean Th. Florescu, Hercule D. Fulga, Max Berkowitz, D. V. Jequier, Henry Grandet şi ing. M. E. Lavialle d’Anglards.29 (care a avut o mare contribuţie în cadrul industriei petroliere). În anul 1935, personalul care deservea societatea se ridica la 192 ingineri tehnicieni şi muncitori. Principalele schele de producţie erau situate la Moreni, Răzvad, Haimanale-Mărgineni, precum şi şantiere la Piscuri, Valea Grecului. În anul 1938, totalul salariaţilor societăţii era de 400 dar, vor scădea la numai 298, în anul 1947.30 În anul 1939, societatea a forat 3.437 de metri, fată de 1.802 m. în anul 1938, forajul dublându-se pentru sporirea producţiei proprii. Producţia s-a dezvoltat normal, totalizând 28.860 tone, faţă de 28.200 în 1938, ea limitându-se la trei şantiere principale: Răzvad, jud. Dâmbovita, şi Haimanale şi Mărgineni, din jud. Prahova. Erau exploatări restrânse ca suprafeţe dar se făceau :valorificări excelente” de ţiţei şi gaze. Producţia de gaze a societăţii va fi de 74.713.600 mc. din valorificarea lor încasându-se 8.065.646 lei, faţă de 3.252.364 în anul 1938.31 S-au primit, fie în natură fie în bani, cantitatea de 4.247 tone ţiţei sub formă de redevenţe, în valoare de 5.941.192 lei. Suma a fost mai mică decât în anul 1938, deoarece producţia societăţii „Astra Română” la şantierul „Ceptura” a scăzut. Dar, raportat la suma investită fără nici o cheltuială, venitul creştea cu 25%.

S-au prelucrat în rafinăriile „Xenia”, aparţinând tot Societăţii „Redevenţa”, cu o capacitate de 292.000 tone anual32 şi „Standard” a Societăţii „Petrol-Block” cantitatea de 156.580 tone, faţă de 135.944 în 1938. Societatea a căutat să cumpere ţiţei de la stat, din redevenţe şi impozite miniere precum şi de la alţi producători, pe care îl prelucra în rafinăriile altor societăţi, cumpăra produse finite, care împreună cu cele obţinute din prelucrare proprie, le vindea atât pe plan intern cât şi pe plan extern. În anul 1939 s-au comercializat din totalul de 282.447 de tone, la intern 50.064 tone iar la extern, 232.383 tone. Ţările principale de destinaţie în anul 1939 erau: 33 - Germania ……… 43,20% - Italia…………… 30,46% - Boemia şi Moravia … 8,97% - Ungaria…………. 3,10 % - Franţa …………….. 3.10 % - Anglia ……………. 2,55 % - Grecia ……………. 2,09 % - Egipt ……………… 1,30 %. - Elveţia ……………. 1,08 % - Bulgaria ………….. 1,05 %

Societatea activa în cadrul grupului „Exploatarea Perimetrelor Statului” prin Societatea „Forajul” (la care deţinea 38.300 acţiuni) care însă, după amortizări masive de 7.976.035 lei, a adus doar un beneficiu net de 8.548.279 lei.34 Deţinea 25.220 acţiuni (jumătate) ale Societăţii „Păcura Românească”.35

Începând cu anul 1940, capitalul francez va fi înlocuit, după ocuparea Franţei de cel german care îşi va exercita activitatea, în România, prin societatea „Kontinentale Oel” din Berlin care va controla şi toate societăţile petroliere din Europa, acaparate de hitlerişti. Recuperarea tuturor titlurilor şi acţiunilor franceze plasate în străinătate, (acţiuni şi obligaţiuni ale societăţilor garantate de stat), au constitui obiectivul economic esenţial al Germaniei, care nu era deloc lipsit de ambiţie în ansamblul Europei ocupate. Interesat să câştige cât mai mulţi bani, M. Laval, a concesionat interesele franceze grupurilor germane iar prinţul german Josiah de Waldeck Pyrmont – unul din oamenii cei mai bogaţi din Germania, general SS – a fost numit de Hitler, în 1941, „controlorul economic din Franţa ocupată.36

De altfel la sfârşitul anului 1939, societatea „Redevenţa” avea deja datorii mai ales la societăţile germane, „Olex Berlin”, „Manesmann”, „Vacuum Oel”, „Nova Viena R.M.”, „Kontinentale”. În anul 1941, din totalul de 28. Annie LAcroix-Riz, Industriels er Banquiers sous l’Occupation, Edit. Armand Colin, Paris, 1999, p. 225. 29. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Redevenţa”, dosar 9/1922, f. 86. 30. Ibidem, dosar 12/1948, f. 2. 31. Ibidem, dosar 11/1939, f. 5-6. 32. Gh. Răvaş, op.cit, p. 260. 33. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Redevenţa”, dosar, 11/1939, f. 8. 34. Ibidem. 35. Ibidem, dosar 20/1948, f. 37. 36. Annie LAcroix-Riz, op.cit., p. 225.

240

600.000 care constituiau capitalul societăţii, doar 377.567 mai erau deţinute de români. Totalul datoriilor interne şi externe ale societăţii se ridicau la suma de 2.119.636.628 lei.37

Războiul a provocat mari pierderi societăţii, a cărei producţie de ţiţei a scăzut de la 37.426 tone în anul 1941 la 18.034 tone în anul 1943, şi 17.911 tone în anul 1944. De asemenea, producţia de gazolină a scăzut de la 2.952 tone în 1939 la 261 tone în 1944.

Societatea, în urma bombardamentelor asupra rafinăriei sale din Ploieşti, în perioada 5 aprilie – 18 august 1944, a avut daune care s-au ridicat la 105.455.350 lei, conform fişei de sinistrat şi a procesului-verbal din 15 decembrie 1944 încheiat de şeful Subinspectoratului Minier Boldeşti, ing. St. Lăzărescu.

Totodată, pagubele suferite în bombardamentul din 24 august 1944, de imobilul central al societăţii din str. G. Clemenceau, nr. 2, Bucureşti, se ridicau la suma de 12.000.000 lei.38

Personalul societăţii, mai ales cei de la schelele Mărginenii de Sus şi de Jos, Haimanale şi Răzvad, nemulţumiţi de salariile mici şi ritmul în care se lucra, au solicitat în anul ianuarie 1942 mărirea salariilor cu 30%, acordarea unui spor de scumpete, acordarea concediului de odihnă, asigurarea asistenţei medicale şi angajarea unui medic pentru consultaţii, plata orelor suplimentare, ajutor de familie şi pentru copii, duminici libere, etc. Societatea a fost nevoită să accepte cererile muncitorilor.39

După septembrie 1944, reprezentanţii germani în Consiliul de administraţie au fost înlocuiţi, societatea „Redevenţa” nefiind supusă controlului C.S.A.B.I.. Dar, încetul cu încetul, în Consiliul de Administraţie vor pătrunde „specialişti sovietici”, care reprezentau societatea „Sovrompetrol” şi care o vor „controla” până la „absorbirea” prin fuziune, prin administratorul G. V. Golubev şi directorul, N. Curuclis.40

La începutul anului 1948, activul societăţii „Redevenţa” era alcătuit din: centrala Bucureşti, rafinăria din Ploieşti, schelele Moreni, Răzvad, Haimanale-Mărgineni, Staţia de Export Constanţa şi Casa de Odihnă Predeal.

Societatea „Redevenţa” a fost „absorbită” de societatea „Sovrompetrol”, prin fuzionare, la 1 ianuarie 1948, conform publicaţiilor din „Monitorul Oficial din 8 mai 1948. Conform Decretelor 59 şi 147 din 1948 au fost trecute în patrimoniul statului, 150.941 acţiuni „Redevenţa”, cu o valoare nominală de 500 lei, în valoare totală de 75.470.500 lei.41 Un număr de 20.419 acţiuni au fost vizate de Legaţia României din Londra, dar seriile lor nu au putut fi identificate ca şi pentru alte acţiuni vizate în străinătate, de alte legaţii româneşti.

Acţiunile societăţii „Redevenţa” au fost nominativizate, în baza Legii din 1 iulie 1940, operaţiune făcută de Ministerul de Industrie şi Comerţ. Mulţi acţionari şi-au vizat acţiunile la minister dar cei din străinătate la legaţiile româneşti. Societăţile petroliere din România nu aveau obligaţia de a ţine evidenţa executării prevederilor legii din 1940.

Din totalul de 800.000 acţiuni „Redevenţa”, reprezentând un capital de 400.000.000 lei, au fost nominativizate 674.092 acţiuni în valoare de 337.046.000 lei.

Nu s-au prezentat la societate, pentru a fi nominativizate, 125.905 acţiuni, în valoare de 62.954.000 lei. Din totalul acţiunilor, un număr de 464.386 acţiuni erau proprietatea „Sovrompetrol” şi 558 acţiuni

proprietatea societăţii „Obiedinenie Ucrneft”. Mai erau acţionari ai societăţii cu un total de 9.543 acţiuni, următorii: Zaharia C. Mihail (3.250 acţiuni), Gheorghe Barbu (2.700), I. Ivaşcu (2.100), cpt. Ion Ciurea (1.200), I. Costinescu (60), C. Dobrescu (60), G. Costandaky (60), G. D. Anghelovic (50), I. D. Clinceanu (33), Leon Humulescu (20), Ion Diaconescu (10).

Acţiunile depuse de sovietici reprezentau 59% din capitalul social al societăţii. Ca urmare, prin hotărârile şi deciziile Adunărilor generale ale acţionarilor societăţii „Redevenţa” din 16 februarie 1948 şi Societăţii „Sovrompetrol” din 20 martie 1948, societatea „Redevenţa” a fuzionat, prin absorbţie cu societatea „Sovrompetrol”.42

Societatea „Redevenţa” a fost prima societatea din ţară care, investind capitaluri însemnate, aflate în zone bogate a stimulat comerţul cu petrol, negocierile de redevenţe devenind o afacere curentă. Documentele create de societate şi anume: acte de cesiune şi concesiune, de arendare, de închiriere, de tranzacţii, de convenţii de foraj, procese-verbale, corespondentă cu diverse firme, schiţe şi planuri ale perimetrelor concesionate, dări de seamă ale condiţiilor de administraţie, memorii şi registre cu procese-verbale ale consiliilor de administraţie şi adunărilor generale, prezintă bogata activitate a acestei societăţi a cărei activitate a fost brusc curmată prin naţionalizarea din anul 1948.

Studierea istoriei economice a petrolului românesc scoate şi mai mult în lumină importanţa acestuia în dezvoltarea economică a României interbelice, constituindu-se o modestă contribuţie la cunoaşterea istoriei acestuia.

37. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Redevenţa”, dosar 69/1945, f. 1-5. 38. Ibidem, dosar 20/1948, f. 36. 39. Ibidem, dosar 69/1945, f. 16. 40. Ibidem, dosar 16/1948, f. 1-4. 41. Ibidem, dosar 11/1948, f. 1-2. 42. Ibidem, f. 20.

241

FEMEI IMPLICATE ÎN ACŢIUNI CARITABILE POSTBELICE – CAMELIA CORNESCU ACHIMESCU ŞI ASOCIAŢIA SURORILOR DE CARITATE DE RĂZBOI

Cosmina-Adela LĂZĂRESCU

Marinel LĂZĂRESCU Implicarea femeilor în cauza războiului a fost reflectată mai ales în actul medical, ajutorul nemijlocit acordat pe câmpul de luptă şi mai ales în spatele acestuia. Asemenea miilor de tineri care la decretarea mobilizării şi-au îndreptat paşii către forţele cazărmilor, tot astfel mii de femei pline de entuziasm şi-au îndreptat fără întârziere paşii către forţele spitalelor orăşeneşti şi de campanie, pentru a se înrola în marea armată a ostaşilor în halate albe1. Condiţiile în care ele şi-au făcut datoria sunt astăzi mai puţin cunoscute. E suficient să amintim de refugierea populaţiei şi armatei române din calea armatelor germane pe meleaguri moldovene, în anul 1917. Gerul, lipsa alimentelor, a săpunului, a combustibililor şi îmbrăcămintei au fost tot atâtea greutăţi cărora a trebuit să le facă faţă populaţia. La toate acestea s-a adăugat flagelul epidemic, tifosul exantematic şi febra recurentă. Ultima, dacă nu ucidea, fără cruţare ca prima, epuiza trupurile şi aşa slăbite. Epidemia s-a cuibărit în centre supraaglomerate de îndată ce convoaiele de refugiaţi au umplut oraşele şi satele din centrul şi nordul Moldovei2. Lipsa mijloacelor de prevenire sau combatere a epidemiilor a făcut ca în primele luni ale anului 1917, molima să cuprindă colectivităţi întregi de oameni. Atât satele cât şi oraşele, înţesate de trupe , s-au contaminat. În situaţia creată s-a pus stringent problema luării unor drastice măsuri profilactice şi îngrijirii miilor de bolnavi. S-au înfiinţat infirmerii, băi, staţii de dezinfecţie şi deratizare a rufăriei de corp, spitale de contagioşi şi răniţi, noi ambulanţe sanitare3. A fost pornită o adevărată cruciadă împotriva îngrozitorului flagel care ameninţa tot atât de puternic ca şi armatele inamice ajunse pe lanţul Carpaţilor Orientali şi Valea Siretului. În primele rânduri s-au găsit ostaşi îmbrăcaţi în halate albe, medici militari şi civili, bărbaţi şi femei, sanitarii şi asistentele medicale, surorile de ocrotire ale Crucii Roşii, infirmierele de spitale şi miile de infirmiere voluntare4. Identificând în diferite fonduri date despre activitatea „Asociaţiei de Caritate de Război din România” şi a fondatoarei sale – Camelia Cornescu Achimescu, am considerat interesant să prezentăm câteva aspecte ale acestei probleme. O imagine asupra activităţii Cameliei Cornescu Achimescu în timpul războiului o putem reconstitui din referatele făcute de comandanţii şi medicii unităţilor pe lângă care a activat. Astfel, într-un raport întocmit de generalul Kastriş, comandantul Diviziei 8 se menţiona: „ca comandant la Diviziei 8 p.s. am cunoscut pe d-na Camelia Cornescu Achimescu în comuna Agafton, judeţul Botoşani, care se afla în serviciul de deparazitare pe lângă Regimentul Dragoş Vodă nr.28 p.s., precum şi în satul Agafton. În mai multe inspecţii, pentru combaterea tifosului exantematic am întâlnit pe numita doamnă, al cărei devotament pentru combaterea teribilului flagel şi îngrijirea fără margini dată soldaţilor, locuitorilor precum şi internaţilor de la Mănăstirea Agafton, a fost mai presus de orice laudă, abnegaţia care o punea, mai cu seamă în îngrijirea copiilor sătenilor rămaşi fără de mamă şi tată, strângerea lor într-o casă spaţioasă din comună, migăloasa toaletă pe care le-o făcea zilnic, munca depusă la toate autorităţile pentru a le procura îmbrăcăminte şi încălţăminte, arată pe deplin pe adevărata mamă, adevărata româncă. Băile făcute personal de d-na Achimescu, femeilor bolnave, soldaţilor şi copiilor, cuptoarele de deparazitare, sub a cărei priveghere se introducea îmbrăcămintea celor atinşi de tifos exantematic, a dat rezultate uimitoare prin dispariţia în scurt timp a cumplitei epidemii. În consideraţia acestor calităţi nobile şi dezbrăcate de orice interes, am hotărât ca doamna Cornelia Achimescu să fie destinată ca conducătoare la Sanatoriul de convalescenţi, ce urmează să se înfiinţeze pentru ofiţeri, în comuna Stânceşti, proprietatea Calimachi. Totul era pregătit, chiar începuseră să vină ofiţeri, când puhoiul rus fugit din Galiţia, inundă Moldova şi întrerupse constituirea şi funcţionarea sanatoriului. Considerând timpurile grele prin care a trecut ţara, suferinţele întâlnite la orice pas, descurajarea şi lipsa de energie ce se răspândise e în adevăr de admirat, ca într-un astfel de haos descurajator, va putea întâlni o femeie ca d-na Achimescu, care prin felul său de a privi lucrurile, stă neclintită la postul său şi prin a sa atitudine răspândea încrederea şi voioşia în cei slabi. Pentru cele arătate şi constatate mai sus, cred că meritele d-nei Achimescu, fostă „soră de caritate” ar putea fi răsplătită în minimum cu medalia „Crucea 1 Col.dr. Constantin Ucrain, „În numele patriei”, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p.101 2 Idem. 3 Ibidem, p.102 4 Idem

242

Regina Maria” cl.a II-a, pentru deosebitul devotament nepreţuit şi serviciul adus în timpul campaniei 1916 – 1918”5. Alte mărturii ale activităţii sale din timpul războiului sunt certificatele eliberate de comandanţii şi medicii cu care a lucrat şi prin care se atestă că „d-na Camelia Achimescu a funcţionat ca soră de caritate la Regimentul 29 Infanterie, 37 Infanterie P.S., 77 Infanterie P.S. şi 8 Vânători P.S. dând toate îngrijirile necesare bolnavilor şi ocupându-se de aproape de igiena şi sănătatea oamenilor de la aceste corpuri pe timpul de la 26 aprilie 1917 şi până în prezent [10 martie 1918]”6 Într-o scurtă biografie prezentată generalului Băgulescu, aceasta se prezenta astfel:

„Vin în primul rând ca reprezentantă legală a Asociaţiei Surorilor de Caritate de Război din România, prima asociaţie feminină cu caracter naţional patriotic în ţara noastră (…).

Apoi vin ca fiică de luptător care a murit din cauza războiului Independenţei, mort cu gradul de oficiant clasa a III-a în Oficiul Telegrafelor şi Poştelor, fapt pentru care am fost bursiera Palatului Regal de sub înalta domnie a regelui Carol I, cu care bursă am putut primi adevărata educaţie ce se cuvine să o aibă o fiică de luptător mort pentru patria lui.

Mai vin ca cetăţeană cinstită, bună şi desăvârşită patrioată, fără nici un dedesubt meschin sau interes personal, apoi ca soră de caritate benevolă în războiul de reîntregire, decorată cu Ordinul „Regina Maria” pentru faptele excepţionale (…) şi medalia „Crucea Comemorativă de război”.

Vin de asemenea ca autoarea unei importante lucrări patriotice plastice (…) care reprezintă Marea Epopee a gloriei noastre la Mărăşeşti (…).

Apoi am plecat prin ţară şi am ţinut o serie de conferinţe plastice care au avut ca rezultat clipe de înălţare sufletească pentru toţi şi toate care au luat parte la aceste conferinţe7.

Iniţiativa înfiinţării „Asociaţiei Surorilor de Caritate de Război” s-a născut ca urmare a faptului că la izbucnirea războiului „ţara a avut nevoie de surori de caritate şi la apelul M.S. Regina Maria, au răspuns femeile şi fetele din toate unghiurile ţării, invadând spitalele, trenurile sanitare, regimentele şi chiar ambulanţele din imediata apropiere a liniei de bătaie. O armată de fiinţe zvelte, tinere şi frumoase s-au dat atunci în întregime fără să se mai gândească la viitorul lor, operei de alinare şi vindecare a suferinţei răniţilor. Cea mai desăvârşită abnegaţie fructifica îngrijirea şi supravegherea de fiecare clipă.

Era misiunea cea mai delicată şi anevoioasă să-şi asume răspunderea vieţii şi sănătăţii atâtor răniţi, atâtor mutilaţi.

Dar, surorile de caritate n-au şovăit şi au intrat în luptă eroică, cu plaga şi microbii pe care i-au învins prin jertfa supremă a tinereţii ofilite de atâtea nopţi albe la capătul suferinzilor.

Memoriile lor, brevetele lor, decoraţiile lor, testimoniile lor spun că „surorile” şi-au făcut datoria pe deplin. Gloria acelor vremuri de obştească restrişte a fost scrisă cu litere de aur în istoria neamului românesc (…).

De atunci, multe „surori de caritate” şi-au încheiat definitiv activitatea şi viaţa totodată, pe paturi de spital şi în cea mai neagră mizerie.

Afară de câteva strălucite excepţii, când foste surori de caritate sunt azi soţii de ofiţeri superiori şi vrednice gospodine înstărite, majoritatea „surorilor” de altă dată au făcut cunoştinţă (…) cu cele mai crâncene condiţii de viaţă, faţă de care privaţiunile, sacrificiile şi viaţa tristă din spitalele războiului, ar fi fost – floare la ureche.

Când, în 1918 – 1919 s-au întors acasă, sănătatea şi gospodăriile lor erau o ruină (…). Nimeni însă nu se mai gândea, nimeni nu se mai interesa de „surorile de caritate de război”. Acum era „epoca îmbogăţiţilor de război”. Cu încetul, boala şi mizeria materială au împuţinat numărul surorilor care se sfârşeau, dacă nu prin bordeie periferice, dar nu în puţine cazuri prin spitale, după ce zăcuseră agonic pe saltele umplute cu…beţe, sau după ce cerşiseră discret pe uliţe o bucăţică de pâine de la trecători”8.

Aşadar, Asociaţia a luat fiinţă la 20 mai 1930, recunoscută persoană morală şi juridică prin Sentinţa Tribunalului Ilfov Secţia I ca nr.95 din 9 octombrie 19309.

Scopul acesteia era „de a grupa surorile din războaiele 1913, 1916, 1919, pentru a le apăra drepturile ce decurg din sacrificiile făcute, de a crea aziluri pentru surorile sărace, de a ridica monumente comemorative, de a organiza femeile în echipe pentru a fi instruite în caz de nevoie să activeze pe lângă regimente fie la părţile active, fie la cele sedentare, pentru organizarea gospodăriilor, atelierelor de croitorie, cizmărie, ţesătorie, spălătorie, bucătărie, etc. de a organiza coruri bisericeşti, birouri de plasare, de a se face demersurile necesare pentru obţinerea decoraţiilor pentru cele în drept, de a fi împroprietărite cu pământ, de a obţine reduceri pe CFR, NFR şi SMR”10.

În privinţa piedicilor întâmpinate, acestea erau rezumate astfel: „Asociaţia a avut de întâmpinat şi greutăţi probabil din cauză că la noi în ţară până acum nu s-a înţeles destul de bine necesitatea unei asemenea asociaţii şi nici realul folos adus de surorile de caritate de război pe front şi în interiorul ţării.

Din cauză că, în toate vremurile Asociaţia a înţeles să rămână în afara orientărilor politice, considerând că surorile de caritate de război sunt elemente consacrate în primul rând pentru îngrijirea soldaţilor, răniţilor şi bolnavilor de orice naţionalitate ar fi ei, răspunzând la toate mobilizările făcute prin minister, prin Marele Stat Major pe timp de război, statul prin guvernele respective n-a depus interesul necesar pentru dezvoltarea Asociaţiei Surorilor de Caritate de Război.

În raport cu Societatea Română de Cruce Roşie, în timp ce acesta activează pe tărâm internaţional, făcând legăturile cu celelalte ţări, iar ca îngrijirea răniţilor mai mult benevol şi în zona interioară, surorile de caritate activează

5 Arhivele Militare Române, fond M.R. Cabinet, nr.2032, fila 211 (în continuare se va cita A.M.R.) 6 Idem, f.213 7 A.M.R., fond Asociaţia Surorilor de Caritate de Război, dos.crt.28, fila 2. 8 A.M.R., fond Asociaţia…..dosar cr.16, filele 15-16 9 A.M.R., fond M.R. Cabinet, dos.crt.2032, fila 63 10 Ibidem

243

numai pe tărâm intern, având ca preocupare esenţială îngrijirea răniţilor şi soldaţilor bolnavi din spitale pe front şi în zonă interioară şi apoi la combaterea maladiilor, la propaganda naţională, patriotică, religioasă şi socială”11.

În afara obstacolelor întâlnite în raporturile cu diferite instituţii şi în cadrul Asociaţiei au fost o serie de disensiuni şi acuze la care Camelia Cornescu răspundea: „lupt titanic să duc la bun sfârşit o ideea şi o epocă; din când în când se ivesc caractere veninoase, care atunci când încep a muşca înveninează locul pe o distanţă de kilometri (…). Ideea mea a fost şi este bazată ca ţara să aibă şi pe viitor surori formate din punct de vedere sufleteşte pentru a răspunde apelului ţării prin Societatea de Cruce Roşie atunci când va fi nevoie, fiind bineînţeles bine preparate, această ideea trebuie să trăiască, să se perpetueze (…)12.

Cu toate obstacolele întâlnite au fost realizate o serie de deziderate astfel: s-a obţinut din partea Eforiei Spitalelor Civile acordarea îngrijirilor medicale în mod gratuit, prin intervenţia deputatului Zamfir Apostol mare mutilat, îngrijit în timpul războiului de surori de caritate, a fost obţinut dreptul ca şi surorile de caritate voluntare să fie trecute cu cercetaşii de război în rândul invalizilor (desigur acolo unde era cazul), timp de doi ani, în Hala Griviţa, a funcţionat o cantină care a asigurat zilnic în mod gratuit mese surorilor şi văduvelor sărace, copiilor şi studenţilor fără posibilităţi, cu prilejul sărbătorilor de iarnă se organizau acţiuni caritabile prin care se împărţeau alimente şi îmbrăcăminte femeilor şi copiilor săraci, a fost demarată construcţia unei case de odihnă pentru surorile bolnave nefinalizată însă din lipsă de fonduri, a fost donată o sumă de bani pentru înzestrarea armatei. De asemenea, asociaţia a lucrat pentru concentraţi diferite efecte militare astfel cooptând surori sărace şi plătindu-le mâna de lucru ajutându-le în mod indirect. Tot în aceleaşi scopuri caritabile au fost cazate la sediul asociaţiei o serie de persoane lipsite de mijloace şi s-au făcut demersuri pentru internarea copiilor părăsiţi la Căminul de copii Cantacuzino.

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial, a determinat implicarea activă a Cameliei Cornescu Achimescu, care împreună cu membrele Asociaţiei au desfăşurat diferite acţiuni în sprijinul răniţilor şi nu numai. „Asociaţia a răspuns apelului ţării şi conducătorului statului nostru contribuind în mod efectiv cu membre ale Asociaţiei de la începutul războiului sfânt şi până în prezent prin diferite spitale de zonă interioară în urma intervenţiilor făcute de noi faţă de Ministerul Apărării Naţionale, Centrul de Recrutare, Statul Major Sanitar, Comandamentul II Teritorial, Eforia Spitalelor Civile şi diferitelor spitale de zonă interioară recomandând după cererea fiecărui spital pe disponibile pentru diferite servicii conform aptitudinilor membrelor şi cererilor fiecărei membre care au adus şi aduce încă servicii reale acestor spitale.

Activitatea doamnei [Achimescu] reprezentanta Asociaţiei noastre se poate constatat din inspecţiile făcute pe la diferite spitale de zonă interioară, în dorinţa de a şti cum activează doamnele membre prin spitale, domnia sa a făcut aceste inspecţii cu aprobarea Ministerului Apărării Naţionale, Statului Major Sanitar şi cu al Eforiei Spitalelor Civile. Cu mult regret trebuie să arătăm că şi în această direcţie s-au pus foarte multe piedici activităţii noastre.

Tot în cadrul activităţii prin spitale, asociaţia a contribuit cu membrele sale, cu diferite daruri pentru fii răniţi (…). Asociaţia are membre care din nobleţea sufletului lor şi prin frumoasele cuvântări ce li se adresează în vederea alinării suferinţelor şi evidenţierea măreţiei jertfelor eroilor noştri, donează sânge răniţilor din serviciul centrului de transfuzii sangvin din Spitalul Filantropia (…)”13.

Activitatea Cameliei Cornescu Achimescu era apreciată astfel: „în general şi-a dat multă osteneală pentru a menţine prestigiul şi importanţa Asociaţiei, aşa după cum o vede domnia sa şi după munca şi sufletul ce pune în toate realizările (…). Asociaţia surorilor de caritate fiind bine condusă şi cinstit administrată”14.

După război, la greutăţile întâmpinate datorită conjuncturii existente, se adaugă o serie de noi disensiuni apărute în sânul Asociaţiei, nemulţumiri care o vizează direct pe preşedinta acesteia şi care se soldează cu o serie de reclamaţii adresate ministerului. Se ordonează o serie de anchete care să lămurească situaţia creată în rapoartele întocmite de ofiţerii controlori apreciindu-se că „au fost oarecare nereguli în administraţia asociaţiei, dar numai de formă şi, că doamna preşedintă Camelia Cornescu Achimescu a desfăşurat de la data de 9 octombrie 1930, de când funcţionează neîntrerupt în această calitate o activitate folositoare instituţiei, propunând chiar să i se aducă mulţumiri scrise de către Ministerul de Război (…)15.

Cu toate aceste aprecieri laudative, în septembrie 1946, invocând vârsta înaintată şi sănătatea şubredă Camelia Cornescu Achimescu, demisionează din fruntea Asociaţiei.

La scurt timp de la demisia iniţiatoare acestui proiect şi datorită disensiunilor interne care afectează prestigiul asociaţiei dar mai ales datorită schimbării regimului politic, aceasta intră în disoluţie, încetându-şi activitatea.

11 A.M.R., fond M.R. Secretariatul General, crt.4091, f.199 12 A.M.R., fond Asociaţia…..crt.16, fila 9 13 A.M.R., fond M.R. Cabinet, crt.2032, fila 10 14 Idem, filele 60,72 15 A.M.R., fond Direcţia Contencios, crt.4035, fila 42

244

CONSIDERAŢII ALE GÂNDIRII MILITARE NAVALE INTERBELICE PRIVIND COOPERAREA MARINEI CU UNITĂŢILE DE USCAT ŞI AERONAUTICA

Dr. Mariana PĂVĂLOIU

ABSTRACT: Since of setting up of the first unity of romanian air force, in the military literature og age were put forward regarding the cooperation between the tree forces – army, navy and air force. The study present a few consideration taken over the interbelic literature relating to that cooperation, in a possibly war.

Anii primului război mondial au probat o cooperare ce va deveni strânsă şi deosebit de eficace în vremea celui

de-al doilea război mondial: aeronautica cu marina. Aflată în stadiu incipient pe timpul campaniei din 1917- tragerile dirijate de către observatori aflaţi la bordul unor baloane captive în zona Tulcea1 - în luna iunie 1920 ia fiinţă la Constanţa, o flotilă de aviaţie, cu hidroavioanele existente în acea vreme2. Cele 12 piese erau de tip Uzi şi Hansa- Brandenburg W12, capturate de la inamic în campaniile din anul 1913. Reparate ulterior în Arsenalul Aeronautic de la Cotroceni3 în anul 1923, flotila devine Grupul de Aviaţie Maritimă cu sediul pe malul lacului Siut-Ghiol, în dreptul staţiunii Mamaia, gata oricând să survoleze marea, îndeplinind misiuni de cercetare, observare, apărare şi atac în folosul Marinei Militare, acţiuni duse independent şi în cooperare. Demn de remarcat este faptul că la bordul acestor aparate de zbor se aflau detaşaţi, sau chiar mutaţi definitiv, ofiţeri de marină, fapt întâlnit şi la armatele străine, de exemplu, Franţa, Italia, Anglia4. După modernizarea pe care o suportă în anii 1926-1930 hidroaviaţia românească, se dezvoltă prin intrarea în serviciu a unor aparate Heinckel şi Savoia Marcheti5. Aceastea nedispunând de nici un regulament, cunoştinţele necesare se dau în lucrarea Aeronautica, ce cuprinde datele absolut necesare tuturor ofiţerilor cu privire la această armă6, indicaţii generale referitoare la lucrul aeronauticii cu marina. Se precizează că Aeronautica în cooperarea sa cu Marina dispune de hidroavioane şi baloane captive, amintind că unele armate străine deţin şi dirijabile. După descrierea tehnică a unui aparat de zbor, sunt precizate tipurile clasificate în funcţie de calităţile speciale proprii întrebuinţării căreia îi este destinat: hidroavion torpilor, hidroavion de vânătoare de bombardament, vânător de submarine. În activitatea desfăşurată împreună cu unităţile marinei, hidroavioanele îndeplinesc următoarele misiuni:

- hidroavionul de recunoaştere: misiuni de eclerare, căutare şi transmitere de informaţii înaintea luptei navale, observarea tirului artileriei şi a mişcărilor inamicului pe timpul luptei, întinderea perdelelor de fum;

- hidroavionul de bombardament: misiuni de bombardament asupra forţelor navale şi bazelor navale inamice; - hidroavionul de vânătoare: misiuni de luptă aeriană, constituirea de patrule de zi şi de noapte, de alarmă,

escorte de protecţie, atacul bastimentelor şi trupelor inamice; - hidroavionul de explorare: misiuni de căutare şi explorare, recunoaşterea bazelor navale inamice, conducerea

la distanţă a bastimentelor de suprafaţă sau a submarinelor amice; - hidroavionul vânător de submarine şi hidroavionul torpilor, îndeplineau misiunile sugerate de numele lor7. Baloanele captive, folosite în premieră în Marina Militară a României în vara anului 1917, au fost utilizate în

anii ’30 pentru căutări de mine şi la dragaj, pentru observaţia tirului artileriei şi pentru eclerare pe mare. Baloanele captive de protecţie au avut drept scop protecţia bazelor navale şi obiectivelor importante împotriva incursiunilor de noapte ale hidroavioanelor8. Sunt amintite dirijabilele-care erau la acea dată în dotarea aeronauticii multor ţări şi se spera că va deţine şi România astfel de mijloace - ale căror misiuni erau: de crucişătoare aeriene, de escortoare şi de vedete9. O altă lucrare ce analizează necesitatea cooperării aero-navale, este una de referinţă în gândirea militară românească şi anume Strategia românească în viitorul război10. În subcapitolul: Apărarea coastelor maritime după indicarea artileriei de coastă de calibru greu şi mediu, precum şi a navelor de patrulare (de preferat fiind submarinul - la data respectivă România nu deţinea încă un submarin, un astfel de mijloc de luptă se afla în şantierele din Napoli - n. n.), cei doi autori conchid că „Problema apărării coastelor nu poate fi complet şi judicios rezolvată… fără… o puternică aviaţie”11. Aviaţia în acest caz avea de îndeplinit misiuni de explorare, zburând cât mai la larg, pentru a descoperi inamicul cât mai departe de coastă şi a începe bombardarea vaselor lui, înainte de a intra în acţiune mijloacele de apărare a coastelor. Astfel, avioanele completau şi uşurau acţiunea de patrulare a navelor uşoare12. În cazul apărării pe frontiera maritimă, cei doi autori propun „o apărare aeriană puternică şi camuflajul bateriilor de coastă, care va uşura acţiunea de foc a apărării”13. Unul dintre factorii majori luaţi în calcul la 1 Contraamiral, Iacob, Bălan, Amintiri din primul război mondial, Mss., Colecţia Alexandra-Thais Macellariu-Bălăceanu, f. 6-8; 2 Cristian Crăciunoiu, Liviu Iliescu, Însemnătatea unui proiect românesc: Getta, Editura Modelism, Bucureşti, 2000, p. 3; 3 Ibidem, p. 4; 4 Revista Marinei, nr. 4/1928 ( octombrie-noiembrie-decembrie), p. 76-78; 5 George, Petre, Ion, Bitoleanu, Traditii navale romanesti, Editura Militara, Bucuresti, 1990, .p. 216; 6 Maior N. Manolescu, Aeronautica. Cunoştinţele absolut necesare tuturor ofiţerilor cu privire la această armă, Tipografia Şcoalei Militare de Geniu, Cotroceni, Bucureşti, 1930, p. 102-103. 7 Ibidem, p. 103. 8 Ibidem, p. 104. 9 Ibidem, p. 105. 10 Colonel G. Vizante, Maior Scarlat Urlăţianu, Strategia românească în viitorul război, Tipografia Curţii Regale F. Gobl Fii, Bucureşti, 1932, p. 194 -195. 11 Ibidem, p. 196. 12 Ibidem, p.197. 13 Ibidem, p. 206-207.

245

constituirea în anul 1936 a Ministerului Aerului şi Marinei, a fost şi ducerea în comun a unor acţiuni în vederea realizării unor acţiuni ofensive şi defensive14. Din anul următor, 1937, revistele celor două arme se unesc şi ele sub titlul Revista aeronauticii şi marinei, care va deveni o tribună deschisă dezbaterii problemelor atât specifice cât şi comune. În momentul în care în ianuarie 1937, locotenentul aviator Th. Darie publică articolul Aviaţia de bombardament în războiul pe mare15, căpitan-comandor Iacob Bălan îi dă replica prin articolul Dispariţia flotelor16, demonstrând pe bază practică dar şi teoretică, faptul că în gândirea militară nu îşi are locul exclusivismul. Astfel, ofiţerul de marină care luptase în primul război mondial atât la bordul unui monitor pe Dunăre, dar şi ca observator pe un balon captiv, cunoscător al zonei ca unul din locuitorii născuţi în zona de operaţiuni, atrăgea atenţia asupra febrei ce lovise multe capete luminate, creând iluzia că a sunat ceasul flotei de suprafaţă, ceea ce nu s-a adeverit, apărând antidotul: nava antisubmarin cu armamentul specific. Apar apoi exclusiviştii armei aeriene, fapt denumit generic de scriitorul naval Sir Herbet Russel, „playing off”17. Ei excludeau toate celelalte mijloace de luptă în favoarea aviaţiei, doctrina promovată de generalul italian Douhet, care pune în faţă o aviaţie puternică ce o distruge pe cea inamică. Urmează distrugerea căilor de comunicaţie şi a centrelor industriale, culminând cu ocuparea teritoriului. Verificată în practică chiar de italieni în Abisinia, ea a căzut irevocabil, deoarece statul african nu avea nici aviaţie, nici căi de comunicaţie şi nici centre industriale, aşa că aviaţia a colaborat cu trupele terestre18. Ofiţerul de marină face o largă incursiune în timp şi state diferite, concluzionând că, atunci când o armă a devenit vulnerabilă, s-a perfecţionat dar nu a dispărut. În concluzie, căpitan comandorul I. Bălan consideră că problemele legate de utilizarea aviaţiei sunt în fapt de colaborare cu celelalte arme şi nu cele de rivalitate sau de substituire19. El vine apoi cu o propunere concretă de colaborare aero-navală, torpiloarele scoase din serviciu de Marina Militară „să fie utilizate ca ţinte atât pentru artilerie cât mai ales pentru aviaţia noastră care ar putea astfel să aibă ocazia să-şi verifice posibilităţile şi potenţele”20. Cu atât este mai mare meritul ofiţerului de marină, atât de realist în abordarea relaţiei navă-avion, cu cât şi în practică cel de-al doilea război mondial avea să demonstreze colaborarea benefică a celor două arme, atât în ofensivă cât şi în defensivă. Imparţială şi originală este recenzia unui studiu intitulat Nave mari de război sau aviaţie? din Militär Wochenblatt (nr. 34/martie 1937), cu toate că autorul, căpitan Gheorghe Constantinescu, ofiţer în Marele Stat Major servea în arma artilerie21. După o prezentare nu lipsită de interes, în care sunt subliniate misiunile ce pot fi îndeplinite de hidroavion ca eclereur, de luptă, de bombardament sau aruncător de torpile-mine, se analizează rolul navelor mari, concluzionând: „supremaţia aeriană nu va deveni niciodată supremaţie navală, nici chiar dacă navele mari de luptă ar dispărea complet de pe mare”22. De asemenea, întrebării lansate chiar din titlu, autorul îi răspunde: „Nave mari de război şi aeronautică”, în opinia tânărului căpitan “România trebuia să-şi sporească forţa navală în paralel cu arma aeriană”23. Un bun cunoscător al problemelor de colaborare aero- navală se dovedeşte a fi căpitanul de marină Eugen Trandafirescu în studiul intitulat Contribuţia forţelor aeriene în operaţiile navale24. După o scurtă trecere în revistă a tipurilor de nave folosite în primul război mondial, autorul se opreşte la noile mijloace navale pe care le consideră a fi de tonaj modest, excepţie făcând portavioanele, apte să lupte „într-un bazin al operaţiilor mici”, natura fundurilor având o contribuţie importantă pentru câmpurile de mine. Esenţa operaţiunilor pe mare înainte de război consta, conform formulei în „lupta între escadre de nave mari pentru stăpânirea mării”, apărarea şi atacul traficului comercial fiind secundare. Navele anului 1937, prin complexitatea lor ofereau vaste posibilităţi operative, de aceea statele trebuiau să adopte principiul de a crea o marină corespunzătoare exigenţelor operative, dezvoltând mijloace cu cheltuială şi consum energetic reduse, creând astfel posibilitatea compensării unei eventuale inferiorităţi. Acest principiu, autorul îl găseşte potrivit României, ţară mai puţin bogată şi cu ieşire la o mare semiînchisă25. În complexul mijloacelor maritime este inclusă şi hidroaviaţia, care în cooperare cu mijloacele navale putea realiza surpriza strategică, extrem de benefică imediat după declanşarea ostilităţilor26. Prin atacuri aeriene violente se fixează adversarul în bazele sale, în timp ce forţele navale ameninţându-i obiectivele defensive vitale, căutau atragerea inamicului în zone puternic populate de submarine şi mine. Astfel, o marină inferioară, ştiind să deţină iniţiativa, avea mari posibilităţi de succes împreună cu aviaţia. Un element luat foarte corect în calcul de către căpitanul Trandafirescu a fost geo-strategia. În crearea flotei, ofiţerul propune să se aplice principiul supleţei, în funcţie de activitatea inamicului şi natura mijloacelor sale de atac. Problema cea mai nouă a războiului maritim era în acea vreme întrebuinţarea aeronauticii pe mare. Misiunile ei puteau fi independente-încredinţate direct forţelor aeriene şi de cooperare cu forţele navale27. Studiul sugerează o viziune nouă asupra unei acţiuni navale. Aceasta era considerată complexă, desfăşurându-se în mod spontan şi cu un singur obiectiv final, coordonând mai multe grupuri de mijloace navale şi aeriene care formează un sistem, oferind un complex de 14 General Paul Teodorescu, Realizările Ministerului Aerului şi Marinei de la înfiinţare şi până azi, 20 iulie 1939, Bucureşti, 1939, p. 18-20. 15 Revista aeronauticii şi marinei, an XI (păstrează vechimea „Aeronauticii”), ianuarie 1937, p. 7. 16 Ibidem, iulie-august 1937, p. 3-23. 17 Ibidem, p. 4. 18 Ibidem, p. 5. 19 Ibidem, p. 22-23. 20 Ibidem, p. 23. 21 Ibidem, an. XI, iunie 1937, p. 135-141. 22 Ibidem, p. 140. 23 Ibidem, p. 141. 24 Ibidem, an. XI, decembrie 1937, p. 33-58. 25 Ibidem, p. 33-34. 26 Ibidem, p. 35. 27 Ibidem, p. 38.

246

combinaţii. Mijloacele maritime variate face posibilă executarea manevrei de adâncime, alături de tradiţionala manevră tactică liniară executată cu un complex omogen de forţe. Folosirea ceţei artificiale cu ajutorul aeronavelor va facilita surprinderea, apropiind condiţiile ducerii luptei ziua cu cea de noapte. Cunoscut profesor de istorie navală, redactor al unor emisiuni de specialitate la Radio România în anii ’40, şeful de cabinet al mareşalului Antonescu între anii 1942-1944, căpitanul Petre Popescu Deveselu a fost şi un obiectiv analist al politicii navale româneşti, publicând numeroase studii în revistele Marea noastră şi Revista aeronauticii şi marinei28. Studiul asupra căruia ne-am oprit şi care răspunde temei abordate se intitulează sugestiv Cooperarea aero-navală29. Încă de la început, adeptul unirii forţelor unui neam, el îşi pune întrebarea şi totodată dă şi un răspuns, cum să se realizeze unirea, pentru a crea „puterea de izbire cât mai puternică şi continuă”30. Un loc important în război este acordat omului, poporului, care „este conştient de rolul lui în istoria omenirii şi sacrificiile ce i se cer sunt privite de el ca naturale”31. Prin urmare, concluzionează autorul, „datoria către stat este un drept sacru şi spiritul de sacrificiu moral şi material devine dogma de credinţă a fiecăruia”32. Pornind de la realităţile geografice naturale, Popescu Deveselu consideră necesară ca apărarea neamului să fie sprijinită pe o repartiţie cât mai naturală în crearea instrumentelor de luptă şi în formarea şi organizarea forţelor sale armate, dezvoltând cei trei factori de război ce o compun: armata (trupele de uscat, n. n.) aeronautica şi marina33. În continuare, se analizează modul în care un guvern poate pregăti cei trei factori, în opinia autorului primii doi putând fi pregătiţi mai uşor, marina solicitând o industrie puternică şi specializată, mulţi ani de lucru pentru construcţia navelor şi bazelor şi foarte mulţi ani de instrucţie şi de antrenament intens pentru formarea ofiţerilor şi echipajelor, la înălţimea misiunii lor, cu totul particulară şi foarte anevoioasă34. O condiţie sine qua non de care trebuie să se ţină cont în ducerea luptei este relaţionarea între cei trei factori. Aeronautica este cea chemată să lucreze pentru celelalte două, de altfel s-a creat formula consacrată şi întâlnită în toate publicaţiile, susţine Popescu-Deveselu, Cooperarea armatei cu aeronautica şi Cooperarea aero-navală. Acţiunea de cooperare a marinei cu aeronautica susţine autorul „va fi uşurată chiar cu familiarizarea factorului om cu materialele întrebuinţate”35. Un prim pas ar fi cel legat de ideile de organizare ale aeronauticii în raport cu marina, deoarece avionul „vede dincolo de celelalte forţe”. Apariţia avionului a făcut ca în primul război mondial, componenta navală să se desfăşoare pe trei dimensiuni: în aer, la suprafaţa mării şi sub această suprafaţă36 şi ca urmare a experienţei căpătate şi dezvoltării susţinute a forţelor aeriene, chiar într-un ritm mai intens decât cele navale, în cei douăzeci de ani de la această conflagraţie, aeronautica să devină Armata aerului. Operaţiunile de război duse de marină trebuie să păstreze căile de comunicaţii pe mare şi în acelaşi timp va interzice adversarului folosirea drumului pe mare într-un scop analog iar aeronautica supraveghează pe inamic, observă mişcările acestuia şi îi hărţuieşte intenţiile. Ia parte la operaţiile terestre şi maritime, împinge atacul în centrele vitale cela mai îndepărtate ale adversarului, acolo unde mijloacele de atac de la uscat şi de pe mare nu pot să ajungă, face protecţia împotriva ameninţărilor aeriene ale inamicului37. Un spaţiu important îl acordă în studiul său ofiţerul de marină, acţiunilor aero-navale din primul război mondial, pornind de la adevărul matematic conform căruia „Un popor nu face un război terestru, nu face un război naval, nu face un război aerian, el face un război mare sau mic (…) formând un tot unic şi de nedespărţit”38. Ultima parte a studiului este afectată cooperării aero-navale în condiţiile anilor premergători celui de-al doilea război mondial39. Un capitol amplu analizează „Misiunile Marinei şi Aeronauticii”, autorul dovedindu-se un bun cunoscător al problemei atât la nivel naţional dar şi internaţional, la francezi, englezi, americani, italieni, germani. Tăria unul litoral maritim se sprijină pe „puterea flotei care se mişcă în nemărginirea mării”40. După o trecere în revistă a misiunilor marinei şi aeronauticii la pace şi la război, pe parcursul ultimului capitol autorul analizează „Concretizarea cooperării aero-navale”41. Un prim factor de care trebuie să se ţină seama este acela că deşi forţele aeriene realizează principial distrugeri prin rapiditate şi oportunitate, ele nu pot garanta permanenţa acţiunii, aceasta rămânând în seama războiului pe mare. Dar, datorită mijloacelor aeriene care execută explorare se reduce necesitatea împrăştierii forţelor navale uşoare şi rapide, costisitoare şi greu de refăcut. Misiunile aeronauticii în colaborare cu marina sunt împărţite de căpitanul Popescu-Deveselu în trei mari clase: - cooperarea strategică, care este largă şi cu totul indirectă; - cooperarea tactică, este strâns şi directă; - cooperarea în masă, este dusă contra navelor inamice şi coordonate de flotă. Prima clasă autorul o înglobează în problematica totală de apărare naţională, dar marea este factorul 28 Arhivele Militare Romane, fond. Direcţia Cadre şi Învăţământ, Memoriul personal al comandorului Petre Popescu-Deveselu, 47 de file. 29 Revista aeronauticii şi marinei ( an XII), mai 1938, p. 106-120; iunie –iulie 1938, p. 78-111. 30 Ibidem, p. 106. 31Ibidem, p. 107. 32 Ibidem. 33 Ibidem. 34 Ibidem, p. 108. 35 Ibidem. 36 Ibidem, p. 109. 37 Ibidem, p. 110. 38 Ibidem, p. 111. 39 Ibidem, iunie-iulie 1938, p. 93-111. 40 Ibidem, p. 93-94; 41 Ibidem, p. 96-111;

247

fundamental în desfăşurarea operaţiilor strategice. Înaintea bătăliei navale finale, aeronautica îl va hărţui pe inamic, fixându-i poziţia şi forţa, executând independent explorarea strategică şi bombardamentul de zi şi de noapte asupra posturilor, coastelor, bazelor navale şi tuturor organizaţiilor inamice de pe litoral şi din interior. Cooperarea aero-navale tactică se distinge după locul desfăşurării misiunilor de larg şi de coastă42. Într-un prim caz nava va trebui să se deplaseze în mare însoţită de avionul de la bord, care va efectua misiuni în folosul navei sau a flotei. Prima misiune este aceea de a lumina drumul într-o explorare tactică, ce urmăreşte trei scopuri: monitorizarea prezenţei inamicului pe mare în zona în care este bănuită a se găsi; eclerajul sau recunoaşterea pe o direcţie oarecare şi supravegherea apropiată antisubmarină43. Ultima se conjugă cu misiunea de apărare împotriva atacurilor aeriene. Tot avionul sau aeronavele de la bordul navei poate sau pot efectua atacul cu bomba, cu grenada, cu torpila şi cu alte mijloace radio-mecanice. De la bordul aeronavelor se execută şi observarea tirului navelor. În cadrul cooperării aero-navale la coastă, avionul este un admisibil mijloc pentru supravegherea litoralului maritim şi mai ales pentru observările efectuate în apele teritoriale la ivirea zorilor şi la căderea nopţii44. Se pot identifica şase misiuni ale aeronauticii în cooperare cu marina la malul mării: - supravegherea coastei sau explorarea semaforică mobilă, ce se execută pe o bandă de la larg de 100 de metri; - protecţia bazelor navale, centrelor comerciale şi a tuturor porturilor împotriva atacurilor aeriene şi a aviaţiei de explorare strategică a inamicului; - apărarea apropiată a traficului comercial; - conducerea şi observarea tirului bateriilor de coastă împotriva navelor de larg; - conducerea mijloacelor radio-mecanice împotriva obiectivelor urmărite de la coastă la larg; - apărarea coastelor proprii în colaborare cu trupele de uscat şi cu marina pentru împiedicarea debarcărilor sau aruncarea inamicului debarcat în mare45. Aceasta este pe scurt ceea ce autorul numeşte cooperarea în cadrul bătăliilor terestro-aero-navale de la coastă. În acest caz, atacul trebuie să fie continuu şi hotărât. În cazul unui atac naval masiv, se va realiza colaborarea în masă împotriva navelor inamice, coordonată de flotă, în care va fi antrenată o forţă aeriană, ce va fi trimisă pentru distrugerea inamicului de către comandantul frontului maritim. Este lansată o idee nouă şi anume, aviaţia de bombardament şi torpiloare să intre în acţiune ca un preludiu al bătăliei navale, dar şi pentru urmărirea adversarului în retragere. Bătălia reclamă trei lucruri deodată: lovitura să fie prima, să fie cât mai tare şi să se repete, realizându-se astfel distrugerea. Într-o bătălie navală, idealul ar fi ca să se desfăşoare printr-o izbire cu toate forţele de aer, de suprafaţă şi submarine. Submarinele trebuie să-şi arunce bombele şi torpilele odată cu cele ale navelor, astfel încât, efortul conjugat să ducă la succes. În concluzie, între avion şi navă trebuie să existe o bună colaborare, astfel încât aviatorul aflat la bordul aparatului să gândească la fel ca marinarul aflat pe pasarela navei sale, folosind un limbaj comun. Avionul este un ochi foarte bun pentru marinar. Loviturile aviaţiei fiind trecătoare, în folosul şi spre uşurarea misiunilor navelor, trebuie să se repete. Oricum, informaţiile preţioase furnizate de către avion navei şi prezenţa sa, fie chiar la înălţime şi în viteză, îi dau credinţa că nu este singură. Un studiu interesant a cărui temă este amintită şi în cel analizat anterior prezintă misiunea executată de hidroaviaţie în folosul marinei: lansarea perdelelor de fum46. Acestea, conform celor susţinute şi argumentate de către autor, căpitanul de marină Zapolschi Buşilă, sunt întrebuinţate în scopuri defensive şi ofensive, precum şi în folosul aeronauticii maritime, în scopul acoperirii atacurilor proprii de torpiloare, a unor misiuni de punere a minelor de baraj şi a unor atacuri ale aviaţiei amice de asalt. Avionul fumigen este mai indicat decât o navă pentru lansarea perdelelor de fum, datorită vitezei şi manevrabilităţii superioare, de preferat fiind ca avionul să se afle la bordul navei, chemarea lui fiind destul de dificilă47. Observatorul avionului trebuie să fie ofiţer de marină, datorită problemelor ce se pot ivi în câmpul tactic maritim, moment în care va trebui să acţioneze din proprie iniţiativă. Despre modul în care pot coopera cele două mijloace de luptă noi ale primului război mondial, submarinul şi avionul, aflăm din studiul unui redutabil submarinist, locotenent-comandorul Victor Voinescu, intitulat Influenţa întrebuinţării aviaţiei asupra forţelor submarine din Marea Neagră51. Ceea ce aduce nou studiul submarinistului Voinescu constă în analiza amănunţită a colaborării submarinului cu avionul, dar şi măsurile ce trebuie luate în cazul în care submarinul - aflat în diferite misiuni, fie şi la ancoră - în apărarea aero a navei52. Deşi se dovedeşte un bun cunoscător al tacticii navale italiene, ofiţerul a făcut parte din comisia de recepţie a submarinului la Şantierul Naval Neapole, el adaptează cunoştinţele la condiţiile Mării Negre. Misiunile submarinului executate în câmpul tactic împreună cu avionul sunt analizate până la detaliu, dar sunt redate şi celelalte tipuri de nave alături de care poate acţiona submarinul. Autorul distinge aici două feluri de legături stabilite între submarin şi celelalte nave: când el operează în câmpul de luptă al navelor de suprafaţă este o legătură tactică directă, când nu operează în acest câmp, este vorba de o legătură tactică indirectă48. 42 Ibidem, p. 101-102; 43 Ibidem, p. 103-104; 44 Ibidem, p. 108; 45 Ibidem, p. 109-110. 46 Ibidem, septembrie 1938, p. 38. 47 Ibidem, p. 53. 51 Ibidem, an XIII, nr. 3/martie 1939, p. 96-115. 52 Ibidem, nr. 5/mai 1939, p. 1-17. 48 Ibidem, p. 4.

248

De asemenea, sunt enumerate avantajele pentru submarin, avion şi nava de suprafaţă când acţionează în comun sau în folosul celorlalte. Interesante propuneri conţine studiul în legătură cu pregătirea personalului ce se va afla pe nava de suprafaţă, pe submarin şi avion, care va trebui să fie astfel antrenat încât să răspundă sarcinilor primite şi care sunt caracteristice tipului de navă respectiv ori de aeronavă49. În studiul său, locotenent-comandorul Victor Voinescu face o analiză în detaliu asupra celor două mijloace: submarin şi avion, subliniindu-le punctele comune, deşi acţionează fiecare în medii diferite, deşi acţionează fiecare în medii diferite, aflându-le şi diferenţele care pot fi transformate, odată ştiute, în avantaje reciproce. Cel de-al război mondial a dovedit importanţa pregătirii acţiunilor în comun de către avion şi submarin, chiar şi într-o mare semiînchisă cum este Marea Neagră. Pentru cele deschise şi pentru oceane s-a indicat încă de la pace folosirea portavioanelor, care în război avea să rezolve situaţii extrem de critice. De menţionat este, că deşi nu s-au realizat decât într-un procentaj mic programele navale elaborate de către specialiştii din Marina Militară Română, s-a ajuns la crearea unei flote echilibrate, în folosul căreia a acţionat şi hidroaviaţia şi nu numai, necesarul fiind completat atât cu aeronave cât şi cu submarine, de către aliatul german. Analiştii militari navali au arătat ca un leit motiv în scrierile lor necesitatea construirii unor anumite tipuri de nave, care au fost lansate la apă prea târziu - submarinele S1 şi S2 au intrat în serviciu de abia în anul 1944 - şi au propus căutarea unui aliat capabil să acopere nevoile marinei. De asemenea, existenţa unei baze hidroaviatice în apropierea portului Constanţa şi executarea unor manevre în comun la pace, au creat premisele cunoaşterii atât a personalului de la bord cât şi a posibilităţilor îndeplinirii unor acţiuni de luptă în comun pe Marea Neagră. Prezenţa unor ofiţeri de marină în cadrul echipajelor aero a condus la o cunoaştere mai bună a limbajului folosit de către cele două arme, ştiindu-se că termenii specifici abundă în ambele cazuri. O altă concluzie constă în faptul că atât avionul cât şi submarinul au acţionat la război, antrenându-se de la pace în folosul navei de suprafaţă, îndeplinind misiuni pe care aceasta nu ar fi putut să le rezolve. Dar din studii şi practica războiului a demonstrat că viteza mare îi permite avionului să treacă o dată, de două - trei ori peste o suprafaţă, să bombardeze, dar cea care rămâne „stăpână”, capabilă să controleze permanent este nava. De aici rezultă o altă necesitate pentru forţele navale maritime - existenţa în compunerea lor a unor nave capabile să ducă la bord avioane sau hidroavioane, fapt care conduce la o creştere a eficacităţii colaborării lor, misiunile de observare şi ecleraj fiind îndeplinite de aeronavă la ordin, în timp optim, legătura cu baza aero nefiind întotdeauna, mai ales la război, cea mai bună. Deşi au fost voci care căutau să tempereze campania pro submarin, studiile ofiţerilor de marină au arătat încă din deceniul al doilea al veacului XX, necesitatea lui în compunerea forţelor navale maritime româneşti, faptul a fost demonstrat pe timpul acţiunilor purtate în Marea Neagră în război, numeroasele cruciere executate în cadrul convoierilor atât în cazul transporturilor militare cât şi comerciale în întreaga perioadă 1941-1944. S-a dovedit că teoreticienii navali, buni analişti la pace, cu o gândire militară navală de la detaliu până la ansamblu, au fost la fel de buni practicieni pe câmpul de luptă - viceamiralul Eugeniu Roşca, contraamiralul Horia Macellariu, comandorul Victor Voinescu, comandorul Eugeniu Săvulescu, pentru a aminti numai pe câţiva dintre cei mulţi chemaţi. Gândirea militară navală românească în perioada dintre cele două războaie mondiale, este marcată de lucrările unor specialişti militari printre care se enumeră şi marinari, care au reiterat în lucrările lor, necesitatea modernizării şi dezvoltării forţelor navale româneşti, atât la mare cât şi la fluviu. Majoritatea teoreticienilor navali din interbelic au fost tineri locotenenţi ori căpitani, pe timpul primului război mondial, absolvenţi ai Şcolii de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti. Astfel, ei au debutat ca practicieni, botezul focului în luptele duse la fluviu verificându-le, mai mult sau mai puţin, temeinicia cunoştinţelor dobândite în şcoală care, cu siguranţă, le-au folosit şi din care au tras învăţăminte după război, când au analizat situaţii, şi-au sintetizat ideile, au enunţat principii apte să ducă la rezultate pozitive într-un posibil viitor război. La acestea au contribuit şi şcolile de război naval din străinătate, unde au obţinut brevete de stat-majorişti. Aici, au luat cunoştinţă în direct cu teoriile unor nume în materie (amintim pe amiralul Castex şi generalul Douhet). În această pleiadă de ofiţeri români se înscriu August Roman, Horia Macellariu, Ioan Georgescu, Alexandru Bardescu, Alexandru Stoianovici. Se cere să-i menţionăm şi pe cei formaţi în ţară, în cadrul Şcolii de Război, Eugeniu Săvulescu, Petre Popescu-Deveselu, Iacob Bălan ş.a. ale căror lucrări sunt la fel de valoroase, iar ei s-au arătat la fel de buni comandanţi în timpul celui de-al doilea război mondial. O categorie aparte s-a dovedit a fi ofiţerii de stat major brevetaţi înainte de primul război mondial, specializaţi deja în străinătate - comandor Ioan Bălănescu, căpitan comandor Eugeniu Roşca, căpitan comandor Petre Bărbuneanu, căpitan comandor Corneliu Bucholtzer, locotenent comandor Gheorghe Koslinski, locotenent comandor Victor Schmidt - care s-au afirmat nu numai ca buni teoreticieni, ci şi ca practicieni capabili, conducând unităţi tactice la fluviu. Aceştia, spre deosebire de tinerii ofiţeri citaţi mai sus, nu au mai avut prilejul să ia parte la cea de-a doua conflagraţie mondială, ei fiind deja amirali în retragere. Oricum, opera lor a rămas, prin consistenţa ideilor şi principiilor, model de gândire militară navală. Ei au militat pentru modernizarea navelor, a armamentului din dotare, pentru standardizarea lui, dar şi pentru cooperarea ori ducerea unor acţiuni de luptă în folosul trupelor terestre şi aero. Conceptul de putere maritimă, ce a fost adoptat încă de la finele secolului al XIX-lea, şi-a aflat adepţi, în cel mai bun sens al cuvântului, printre ofiţerii Marinei Militare Române. Ei au propagat, prin cuvântul scris ori rostit, necesitatea modernizării şi dezvoltării unei forţe navale, capabilă să apere hotarele de apă, împreună cu artileria de coastă, care acţiona cu tunurile sale spre larg, de unde începeau misiunile navelor militare. Submarinul, care s-a afirmat alături de avion în primul război mondial, a ocupat un loc bine-meritat, fără a i se

49 Ibidem, p. 16-17.

249

exagera posibilităţile de acţiune, în gândirea militară navală românească. S-a dus o campanie pentru achiziţionarea primului submarin pentru Marina Militară Română, în deceniul al treilea, din Italia, pentru ca în deceniul următor, Şantierul Naval Galaţi a devenit apt să asambleze două submarine. Cooperarea aero-navală organizată de la pace prin unirea celor două subsecretariate de stat, al Aerului şi al Marinei, a dus la crearea unui cadru unic - Ministerul Aerului şi Marinei (1936-1940). S-a dovedit benefică pentru ambele arme conlucrarea atât în apărarea coastelor proprii, în apărarea căilor de comunicaţii, cât şi în cucerirea şi păstrarea unor teritorii inamice şi în interceptarea convoaielor duşmanului. Acţiunile de observare şi informare în timp util asupra inamicului - poziţie, putere şi intenţie - desfăşurate de către avion ori hidroavion au contribuit la succesul bătăliilor navale. Gândirea militară navală românească, dezvoltată în cele două decenii interbelice, avea să-şi pună pecetea pe toate acţiunile purtate de Marina Militară Română în cea de-a doua conflagraţie. Ea a fost rodul unor experienţe trăite pe timpul Războiului Întregirii Neamului, a unor vaste cunoştinţe teoretice dobândite în şcolile navale străine şi româneşti, a celor practice rezultate în urma unor voiaje de instrucţie, aplicaţii, purtate pe fluviu, în Marea Neagră ori în alte mări şi oceane ale lumii. Vasta literatură de specialitate, elaborată de teoreticienii militari ai trupelor de uscat, ai aviaţiei şi ai marinei a contribuit la realizarea unei vederi de ansamblu, dar şi la definirea de-a lungul timpului a locului şi rolului celor trei categorii de forţe în cadrul sistemul naţional de apărare.

250

CONSIDERAŢII ASUPRA ÎNTREBUINŢĂRII CINEMATOGRAFIEI CA MIJLOC DE INSTRUCŢIE ÎN ARMATA ROMÂNĂ (1927-1930)

Elena ZÎRNĂ

Cinematograful a pătruns în armată ca mijloc de educaţie morală, patriotică şi de instrucţie militară, în primele

decenii ale secolului al XX-lea. Cinematograful era întrebuinţat în toate ţările, acesta fiind un mijloc modern de propagandă.

Filmul a fost primit cu generozitate în cazărmi şi era folosit pentru educaţia trupei, dar şi a cadrelor militare. El sosea într-un moment în care se căutau noi modalităţi de instruire şi de educaţie a militarilor.

Din studiile făcute, reiese că cinematografia s-a născut în anul 1895 ca ,,fotografie mişcătoare”1, iar în 1896 s-a realizat prima proiecţie cinematografică a fraţilor Auguste şi Louis Lumiere la Paris2. Primele reportaje au fost prezentate publicului în sălile de cinema ca ,,actualităţi”.

Activitatea cinematografică s-a amplificat în perioada primului război mondial când se simţea nevoia de informare vizuală a publicului şi autorităţilor. Astfel, s-a înfiinţat în cadrul Regimentului de Transmisiuni Secţia Foto-Cinema a armatei care a funcţionat în baza Decretului Lege nr.1596, publicat în Monitorul Oficial nr.7 din 31 iulie 19193. Această secţie avea să fie direct ,,responsabilă” cu realizarea, înregistrarea şi repartizarea filmelor către comandamentele de armată spre a fi vizionate.

Fiecare corp de armată dispunea de către un post mobil de cinematograf, aşa-numitele caravane cinematografice. Despre aceste caravane doresc să vorbesc în articolul de faţă. Fiecare dintre acestea era condusă de către un ofiţer specialist în acest domeniu, ajutat de alţi militari care erau instruiţi în cadrul Secţiei Foto-Cinema a Regimentului de Transmisiuni, despre care am amintit mai sus.

Încă din anii 1920-1921 au început să se organizeze câte două turnee cinematografice anuale, fiecare din ele având un program bine stabilit, program ce se desfăşura în fiecare garnizoană a celor şapte corpuri de armată. Personalul care era desemnat a se ocupa de organizarea acestor turnee avea dreptul la o indemnizaţie salarială, datorită misiunii pe care o executa, respectiv deplasarea dintr-o garnizoană în alta. În fiecare an plata acestei indemnizaţii era asigurată din sumele care urmau să se aloce corpurilor de armată pentru desfăşurarea turneului respectiv. De obicei, aceste turnee aveau loc în primele luni ale anului, respectiv: martie, aprilie, atunci când garnizoanele erau ocupate în totalitate cu militari. Un astfel de turneu cinematografic dura între 30 şi 45 de zile.4

Pentru buna organizare şi desfăşurare a acestor turnee era nevoie, aşa cum am spus şi mai sus, de posturi mobile de cinema care aveau datoria să ruleze filme de instrucţie, tehnico-tactice, atât pentru trupă, cât şi pentru ofiţeri şi subofiţeri. Dar cum până în anii 1925-1926 în atelierul Secţiei Foto-Cinematografice existau destul de puţine astfel de filme, armata română, prin Ministerul Apărării, a cumpărat filme din Franţa cu exerciţii militare de infanterie, care de luptă, schiuri şi artilerie. Filmele franţuzeşti erau mult mai bine realizate decât cele româneşti, atât din punct de vedere al sistematizării exerciţiilor, cât şi din punct de vedere al executării lor. Acest lucru se întâmpla şi datorită faptului că cinematografia în armata română, în perioada anilor 1924-1925 era la început de drum.

Filmele care urmau a fi date spre vizionare militarilor prin intermediul caravanelor cinematografice erau înregistrate la Secţia Foto-Cinema a armatei, dar s-a încercat în acea perioadă şi realizarea şi înregistrarea lor şi la centrele de instrucţie ale infanteriei, cavaleriei, artileriei şi geniului.

La începutul fiecărui an se stabilea un program de rulare a filmelor,iar acestea erau apoi distribuite corpurilor de armată. Astfel, în anul 1929, în cursul lunilor martie-aprilie, la Secţia Foto-Cinema a armatei s-au prezentat delegaţii celor şapte corpuri de armată pentru a lua în primire rolele cu filmele repartizate. În cursul acestui an s-au organizat două turnee cinematografice cu filme de instrucţie şi tehnico-tactice care au costat 216.460 lei5, bani suportaţi din bugetul armatei pe anul 1929.

Iată câteva titluri de filme româneşti şi franţuzeşti primite în acest an de către posturile mobile cinematografice ale fiecărui corp de armată:

1. ,,Executarea apărării”, ,,Atacul de pe o bază de plecare”, ,,Exerciţiile grupei” – distribuite Corpului 1 Armată;

2. ,,Influenţa înclinării roţilor asupra ochirii în direcţie”, ,,Recunoaşterea şi ocuparea poziţiei. Organizarea poziţiei” – distribuite Corpului 2 Armată;

3. ,,Serviciul în baterie”, ,,Evoluţia bateriei de obuziere” şi ,,Bateria în bătaie” – filme primite de către Corpul 3 Armată;

4. ,,Lupta cavaleriei”, ,,Pilotaj şi antrenament”, ,,Interpretarea regulamentelor aeronautice” – erau câteva din titlurile de filme primite spre vizionare de către postul mobil al Corpului 4 Armată;

5. ,,Plutonul”, ,,Secţia de mitraliere”, ,,Grupul de luptă” – filme distribuite postului mobil cinematografic al Corpului 5 Armată;

6. ,,Atacul unui centru de rezistenţă”, ,,Diferite modele de care”, ,,Apărarea contra carelor” – filme distribuite Corpului 6 Armată;

1 Col. (r) Viorel Domenico,,Cinematografia militară, Revista ,,Document”, An VI, nr.2 (20)/2003, pag. 56 2 Col. dr. Călin Hentea, Cronologia principalelor evenimente din istoria universală a propagandei şi cenzurii, Revista ,,Document”, An XI, nr.1 (39)/2008, pag. 83 3 Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice (în continuare se va cita CSPAMI), fond Regimentul de Transmisiuni, dosar 751/1931, fila 200 4 CSPAMI, fond Marele Stat Major - Secţia 5 Instrucţie, dosar 250/1930, fila 18 5 Idem, dosar 206/1929, fila 4

251

7. ,,Automitralierele cavaleriei: pregătirea de plecare, contactul cu patrulele inamice”, ,,Patrulele avangărzii” – erau câteva din titlurile de filme ce urmau a fi rulate prin intermediul postului mobil cinematografic al Corpului 7 Armată.6

După cum se poate observa titlurile filmelor erau dintre cele mai variate, începând de la infanterie până la aeronautică şi erau distribuite astfel încât să cuprindă o arie cât mai largă de exerciţii pentru fiecare garnizoană în parte.

Filmele puteau fi schimbate între corpurile de armată tocmai pentru ca personalul militar să poată vedea producţii de toate categoriile.

Rularea unui program de filme care puteau fi vizionate prin intermediul acestor caravane cinematografice dura aproximativ 3 ore şi era prezentat în două părţi: una dimineaţa, între orele 8-930 şi a doua parte după-amiaza, după orele 1700.

În fiecare an, Marele Stat Major dădea ordine către fiecare corp de armată, ordine conform cărora urmau să se desfăşoare turneele cinematografice stabilite.

Caravanele cinematografice mergeau în fiecare garnizoană, potrivit programului de rulare stabilit, iar pe timpul desfăşurării turneelor erau numiţi ofiţeri din garnizoanele respective care, în timpul rulării filmelor sau între pauze, acordau asistenţă şi dădeau toate explicaţiile necesare pentru ca exerciţiile vizionate să fie cât mai bine înţelese.

În continuare, vom exemplifica prin turneele cinematografice executate în anul 1930 prin intermediul caravanelor mobile, în garnizoanele celor şapte corpuri de armată.

Conform adresei nr.1202 din 08 aprilie 1930, Secţia 5 Instrucţie din cadrul Marelui Sta Major trimitea către fiecare corp de armată înştiinţarea în urma căreia se efectuau aceste turnee. Astfel, în garnizoanele de pe raza Corpului 1 Armată se desfăşura un turneu de 16 zile, în intervalul 28 aprilie-25 iunie 1930. Mai întâi, avea loc rularea programului respectiv în garnizoana de reşedinţă a corpului de armată sus-menţionat, operaţiune care se desfăşura înaintea începerii fiecărui turneu. De repartiţia filmelor se ocupa personalul Biroului nr.4 cu Activitatea Culturală din cadrul Secţiei 5 Instrucţie a Marelui Stat Major care primea filmele de la Secţia Foto-Cinematografică şi le trimitea, apoi, către posturile mobile ale fiecărui corp de armată.

Corpului 1 Armată îi fuseseră repartizate următoarele titluri de filme din categoria ,,Artileria franceză”: ,,Influenţa înclinării roţilor asupra ochirii în direcţie”; ,,Materialul de 75mm: material şi muniţii, marşul şi staţionarea diviziei asupra poziţiei”; ,,Materialul de 105mm: recunoaşterea şi ocuparea poziţiei, organizarea poziţiei”; ş.a.7

Conform aceleiaşi adrese a Secţiei 5 Instrucţie din anul 1930, în garnizoanele de pe raza Corpului 2 Armată se executa, de asemenea, un turneu cinematografic de 32 zile, în intervalul 28 aprilie-25 iunie. Postului mobil de cinema de care dispunea Corpul 2 Armată i-au fost trimise, prin delegatul său, următoarele titluri de filme pentru a fi vizionate de către cadrele militare şi trupă: ,,Serviciul de baterie”, ,,Evoluţia bateriei de obuziere”, ,,Întreţinerea materialului”, ,,Patrulele avangardei: compunere şi funcţionare, rolul patrulei, luarea contactului, pregătirea de plecare, contact cu patrulele inamice”, etc.8

Potrivit programului de activitate cinematografică în armată din 1930 şi în garnizoanele de pe raza Corpului 3 Armată s-a executat un turneu cinematografic de 28 zile, în intervalul 28 aprilie-25 iunie. După ce a avut loc mai întâi rularea programului de filme în garnizoana de reşedinţă a corpului sus-menţionat, s-au derulat filmele şi în celelalte garnizoane prin intermediul posturilor mobile. Titlurile de filme erau: ,,Executarea apărării”, ,,Exerciţii de alarmă”, ,,Atacul de pe o bază de placare”, ,,Exerciţiile grupei”, ş.a.9

În acelaşi interval de timp, aprilie-iunie 1930, caravana mobilă cinematografică s-a deplasat şi în garnizoanele Corpului 4 Armată, realizând un turneu de 53 zile, astfel că trupele şi cadrele militare au putut viziona următoarele filme de instrucţie (de infanterie) primite de la Secţia Foto-Cinema a armatei: ,,Grupul de luptă”, ,,Plutonul”, ,,Secţia de mitraliere”, etc.10

Şi în garnizoanele Corpului 5 Armată s-a desfăşurat un turneu cinematografic de 40 zile, în aceeaşi perioadă a anului 1930. Pentru instrucţia trupei s-au rulat, prin intermediul postului mobil de cinematograf al acestui corp, următoarele filme (de cavalerie şi de schi): ,,Lupta cavaleriei”, ,,Exerciţii tehnice” (de schi), ,,Exerciţii de tir şi luptă”, etc.11

Tot în semestrul I al anului 1930, în garnizoanele Corpului 6 Armată a avut loc un turneu cinematografic de 42 zile, între lunile aprilie-iunie. Filmele ce aveau să fie vizionate au fost următoarele: ,,Organizarea terenului”, ,,Ordinea executării lucrărilor într-o poziţie”, ,,Adăposturi” – acestea fiind filme tehnico-tactice de geniu româneşti şi ,,Recunoaşterea şi ocuparea poziţiei”, ,,Organizarea poziţiei” – acestea fiind filme franţuzeşti.

După cum am amintit şi la începutul articolului, au existat colaborări cu cinematografia franceză de unde s-a importat foarte multe metraje de filme, dar şi cu cinematografia germană. Astfel, casa de film ,,Laszlo Deutsch Film” din München a oferit Ministerului Armatei, în februarie 1930, un film spre a fi cumpărat, al cărui metraj era de 682 m12 şi cuprindea diferite exerciţii tehnice şi tactice ale armatei germane.

Erau rulate în cadrul turneelor cinematografice şi filme din Cehoslovacia, referitoare la exerciţiile armatei cehoslovace, dar asupra acestora vom reveni cu amănunte într-un articol viitor.

Nu putem să nu amintim şi turneul cinematografic de 39 zile care s-a desfăşurat în garnizoanele Corpului 7 Armată, în perioada 28 aprilie-25 iunie 1930. Personalul responsabil al Biroului nr.4 care se ocupa cu activitatea

6 Ibidem, fila 5 7 Idem, dosar 250/1930, fila 48 8 Ibidem, fila 52 9 Ibidem, fila 56 10 Ibidem, fila 60 11 Ibidem, fila 64 12 Ibidem, fila 185

252

culturală din cadrul Secţiei 5 Instrucţie a Marelui Stat Major a repartizat, spre vizionare, următoarele filme (ce aveau la bază carele de luptă franceze): ,,Poziţia de aşteptare”, ,,Diferite modele de care”, ,,Atacul unui centru de rezistenţă”, ,,Apărarea contra carelor”, etc.13

În ceea ce priveşte plata transportului pe calea ferată dintr-o garnizoană în alta a posturilor mobile de cinematograf, aceasta se făcea potrivit convenţiei dintre Ministerului Armatei şi Regia Autonomă C.F.R., art.4, paragraful 2 şi instrucţiunilor nr.216/1930 ale Marelui Stat Major-Secţia a 6-a, dar şi ordinului circular nr.5967/1930 al Direcţiei Intendenţă.14 Transportul aparatelor cinematografice de la gară în garnizoanele fiecărui corp de armată, acolo unde se stabilea să funcţioneze, se făcea cu ajutorul militarilor numiţi de conducerea garnizoanelor respective. Comandanţii corpurilor de armată interveneau la Ministerul Armatei deoarece nu de puţine ori se întâmpla să nu existe resurse financiare pentru plata transportului şi a personalului posturilor mobile de cinema. Secţia Intendenţă din mister, de multe ori, nu avea nici un fond disponibil pentru transportul aparatelor şi plata personalului pe calea ferată şi datorită acestui lucru se întâmpla ca turneele ce urmau să se desfăşoare să sufere întârzieri. Tocmai de aceea, cu un an înainte de desfăşurarea turneelor respective, Ministerul Armatei prin Direcţia Contabilitate stabilea un buget special pentru a servi caravanelor mobile cinematografice.

Exemplificăm prin sumele stabilite pentru plata indemnizaţiilor personalului care lua parte la desfăşurarea turneului cinematografic din anul 1930 pentru fiecare comandament în parte, conform articolului 10 al bugetului Ministerului Armatei pe acest an, astfel:

- pentru turneul cinematografic desfăşurat în garnizoanele Corpului 1 Armată se stabilise suma de 5.720 lei; - pentru plata personalului care a participat la organizarea turneului desfăşurat în garnizoanele Corpului 2

Armată s-a stabilit suma de 15.040 lei; - pentru turneul care a avut loc în garnizoanele Corpului 3 Armată s-a stabilit suma de 5.360 lei; - pentru plata personalului participant la organizarea turneului din garnizoanele Corpului 4 Armată s-a alocat

suma de 9.610 lei; - pentru turneul care s-a desfăşurat în garnizoanele Corpului 5 Armată s-a alocat şi s-a cheltuit suma de 20.200

lei; - pentru plata personalului care a participat la organizarea turneului desfăşurat pe raza Corpului 6 Armată s-a

atribuit suma de 13.200 lei; - pentru acordarea indemnizaţiei personalului care a fost direct angrenat în desfăşurarea turneului din

garnizoanele Corpului 7 Armată s-a stabilit suma de 18.930 lei. După cum se poate observa sumele sunt diferite de la un comandament la altul. În aceste sume intra şi plata

celor 4 zile care erau necesare pentru primirea şi predarea rolelor de filme de la Secţia Foto-Cinema a Regimentului de Transmisiuni. În plus, în bugetul acordat pentru aceste turnee cinematografice mai erau prevăzute şi alte sume de bani necesare pentru cheltuielile de întreţinere şi reparare a aparatelor cinematografice, în cazul în care acestea se defectau sau sufereau diferite avarii. Astfel că, pentru turneul cinematografic din anul 1930, potrivit art.10 al bugetului armatei, fusese prevăzută suma de 2.000 lei pentru asemenea cheltuieli.

Începând cu anii 1930-1931 s-a urmărit dotarea corpurilor de armată cu câte un aparat cinematografic, dar din lipsa fondurilor şi pentru că existau alte dotări mult mai importante, acest lucru era destul de greu de realizat.

Putem concluziona prin a spune că cinematografia în armată a atins cotele maturităţii abia în anii celui de-al doilea război mondial. Producţia cinematografică militară va cunoaşte în anii următori o dezvoltare rapidă pe care urmează să o dezbatem în alte articole.

13 Ibidem, fila 72 14 Ibidem, fila 45

253

CÂTEVA CONSIDERAŢII PRIVIND EVREII DIN ROMÂNIA ANILOR 1940-1944 ÎN ISTORIOGRAFIE. TEZE ŞI ANTITEZE

Drd. Florin STAN

,,Ca orice alt popor, ca noi toţi, poporul evreu este în acelaşi timp

subiect activ şi obiect pasiv al istoriei; nu o dată a dus la îndeplinire, fie şi într-un mod inconştient, importante planuri pe care istoria i le-a pus dinainte. <<Problema evreiască>>

a fost tratată sub unghiurile cele mai diverse, dar întotdeauna cu patimă şi adeseori în autoiluzionare. (…) O atitudine prea pasională a uneia sau alteia dintre părţi este umilitoare.

Şi, totuşi, nu se poate să existe aici, pe pământ, vreo problemă pe care oamenii să nu o poată aborda raţional. (…) Dacă ascundem trecutul, când ne vom vindeca memoria?”1

Alexandr Soljeniţîn

Problematica situaţiei evreilor din România în anii 1940-1944 a fost abordată în istoriografie cu un larg interes, fiind viu disputată mai cu seamă în ultimii ani. Volumele de studii şi de documente publicate pe această temă, concentrarea discursului istoriografic inclusiv prin ampla deschidere politică asupra dezbaterii, a generat un interes crescând faţă de această problematică deosebit de importantă şi deopotrivă delicată prin implicaţiile sale contemporane.

Chiar dacă nu trebuie să limităm istoria vastă a celui de-al doilea mare război al secolului al XX-lea la fenomenul Holocaustului2, ne aflăm, dincolo de orice polemică, înaintea uneia dintre cele mai tragice realităţi care s-a abătut vreodată asupra unei comunităţi etnice ameninţate în acei ani de acţiuni politice agresiv-antisemite. „Soluţia finală“ (die Endlösung), concepută de nazişti pentru exterminarea evreimii din Europa, nu a fost aplicată ad litteram în România aliată Axei. În acest cadru, împărtăşim punctul de vedere exprimat de unii istorici după care tendinţa judecării oricărei politici antisemite prin comparaţie cu „soluţia finală“ nazistă, reprezintă un mod greşit de abordare, trebuind să fie luate în calcul „obiectivele din fiecare stadiu al politicilor antievreieşti, în context naţional şi internaţional“3.

În ansamblu, studiile occidentale privind Holocaustul sunt dominate de existenţa a două şcoli istoriografice: intenţionalistă, care susţine că „soluţia finală” a fost precedată de o serie de politici anterioare, concepute de Adolf Hitler înainte de exterminarea propriu-zisă a evreilor - interpretarea acordă führer-ului rolul crucial în implementarea politicii genocidale -; şcoala funcţionalistă admite rolul antisemitismului în exterminarea evreilor, pune accentul pe importanţa structurilor birocratice, a circumstanţelor politice şi militare din epocă4. Consemnăm aici publicarea la Chicago, în anul 1961, a monumentalei lucrări a lui Raul Hilberg, The destruction of the European Jews5, o adevărată piatră de hotar - prin consistenţă, rigoare şi interpretarea surselor primare - în privinţa studiilor asupra situaţiei evreilor din timpul Europei dominate de Germania nazistă. După încheierea celui de-al doilea război mondial, problematica situaţiei evreilor din România nu a devenit un centru de interes istoriografic, în pofida apariţiei unui titlu care a rămas una dintre sursele primare semnificative ale studierii istoriei acestei comunităţi în perioada ultimului război mondial: Matatias Carp, Cartea neagră. Fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România. 1940-1944, Bucureşti, 1946-19486. Potrivit modelului istoriografiei sovietice, victimele din timpul războiului erau tratate nediferenţiat, rezultatul acestei tendinţe ducând la minimalizarea suferinţelor evreilor în timpul războiului, tragedia acestora fiind treptat estompată în memoria publică7. După cum s-a arătat, ,,este dificil de făcut evaluări finale de referinţă absolută asupra problematicii raportului / influenţei politicului asupra istoriografiei române” în perioada postbelică8. Este evident însă că scrisul istoric românesc şi-a modificat radical orientarea în această perioadă, conform modelului sovietic, în special între anii 1948-

1 Alexandr Soljeniţîn, Două secole împreună. Evreii şi ruşii înainte de revoluţie. 1795-1917. Vol. I, Editura Univers, Bucureşti, 2004, p. 6. 2 Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 288. 3 Dalia Ofer, Emigraţia şi imigraţia. Situaţia schimbătoare a evreilor români, în volumul Exterminarea evreilor români şi ucraineni în perioada antonesciană, editor Randolph L. Braham, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, p. 46. 4 Igor Caşu, Istoriografia şi chestiunea Holocaustului: cazul Republicii Moldova (I), în Contrafort. Revistă a tinerilor scriitori din Republica Moldova, nr. 11-12 (145-146), noiembrie-decembrie 2006. Versiunea on line la http:// www.contrafort.md/2006/145-146/1137.html 5 Ediţia în limba română a lucrării a apărut în două volume: Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa. Vol. I (752 p.), vol. II (335 p.), Editura Hasefer, Bucureşti, 1997. Locul României în cadrul expunerii se află printre ,,sateliţii oportunişti” ai Germaniei, alături de Bulgaria şi Ungaria. În atitudinea lor faţă de evrei, se precizează că românii au dat dovadă de un ,,oportunism ambiguu”, în unele perioade germanii plângându-se de încetineala lor exasperantă, alteori însă trebuind să intervină ,,pentru a modera şi a frâna acţiunile româneşti”, Ibidem. Vol. I, p. 668. 6 Un martor al realităţilor frontului, locotenentul Ioan Popescu, care a fost în timpul războiului comandant al Chesturii municipiului Tiraspol, a apreciat, într-o mărturie făcută după război, că Matatias Carp s-a dovedit ,,destul de documentat, dar şi destul de exagerat”, Arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, Fond III, dosar nr. 1191/2000, f. 9 bis. Pentru o înţelegere obiectivă a conceperii lucrării publicate de M. Carp în 1946-1948, în afara determinărilor politice, menţionăm că într-un referat care i s-a întocmit autorului de Corpul Detectivilor la 22 decembrie 1945 acesta era apreciat ca o persoană liniştită ,,care nu şi-a afirmat în nici un chip vreun crez politic”, cf. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond Penal, dosar nr. 581, vol. 14, f. 153. A doua ediţie a lucrării a apărut în trei volume la Editura Diogene, Bucureşti, 1996, sub îngrijirea Lyei Benjamin. 7 România şi Transnistria: Problema Holocaustului. Perspective istorice şi comparative, coordonatori: Viorel Achim, Constantin Iordachi, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004, p. 9. Volumul citat cuprinde lucrările prezentate în cadrul colocviului Studiul Holocaustului în istoriografia română recentă: Dezbateri teoretice, perspective comparative şi aspecte etice, organizat la Bucureşti în perioada 1-2 iunie 2002, parte a unui Proiect pentru Educaţie Civică. Reţinem două dintre titlurile care vizează dezbatarea situaţiei evreilor în studiile româneşti: Constantin Iordachi, Problema Holocaustului în România şi Transnistria - dezbateri istoriografice, p. 23-77 şi Irina Livezeanu, Reflecţii pe marginea noii istoriografii despre Holocaustul din România, p. 78-94. Consemnăm şi sublinierea istoricului Raul Hilberg: ,,Cu vremea, exterminarea evreilor europeni a trecut pe ultimul plan. Fenomenul îşi epuizase aproape complet efectele directe şi eventualele urmări nu mai puteau fi decât consecinţele consecinţelor, tot mai îndepărtate de cauza lor originară. Dezlănţuirea nazismului a devenit un eveniment istoric...”, Raul Hilberg, Op. cit. Vol. II, p. 279. 8 Florin Müller, Politică şi istoriografie în România. 1948-1964, Editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003, p. 323.

254

19649. ,,Atunci când au reapărut în istoriografia română, la sfârşitul anilor ´70, referinţele la Holocaust erau scrise într-o cheie diferită”10, propaganda regimului comunist ducând la evitarea afirmării vreunei responsabilităţi a autorităţilor române în ceea ce priveşte victimele politicii antisemite11. În perioada postdecembristă, dar mai cu seamă în anii din urmă, un număr de volume de documente, articole, studii etc. au impus afirmarea situaţiei evreilor din România celui de-al doilea război mondial ca o temă distinctă şi aparte în dezbaterea istoriografică românească. Expunem succint câteva dintre titlurile pe care le considerăm indispensabile studierii temei abordate în lucrarea de faţă. Radu Ioanid a publicat în anul 1998 lucrarea Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 430 p., titlu care se constituie în prima sinteză concentrată a temei12. Pe parcursul a opt capitole se tratează ,,Statutul legal al evreilor în România. 1800-1944”, Masacrele dinaintea războiului. 1940-1941”, ,,Masacrele de la începutul războiului”, ,,Lagărele de tranzit, precum şi ghetourile, deportările şi alte forme de asasinat în masă”, ,,Transnistria”, ,,Deportarea şi exterminarea ţiganilor; persecutarea altor categorii etnice şi religioase”, ,,Supravieţuirea în rândul evreilor români”, ,,Antonescu şi evreii”. În cadrul concluziilor se arată că ,,Istoria exterminării şi supravieţuirii evreilor români în timpul celui de al doilea război mondial este plină de contradicţii şi de paradoxuri. Victimele pogromurilor legionare din ianuarie au fost, din punct de vedere numeric, puţine în raport cu asasinatele în masă comise ulterior de armata şi de jandarmeria română, imediat după începutul războiului. (...) În acelaşi timp, la Bucureşti, chiar în clipele de deznădejde, se stabilise un dialog ciudat între autorităţile româneşti şi conducătorii comunităţii evreieşti. (...) Birocraţiile română şi germană, teoretic aliate în procesul de lichidare a evreilor, s-au sincronizat destul de greu şi doar pentru scurte perioade de timp”13. ...,,Evreii români au fost masiv deportaţi în Transnistria, însă o parte din supravieţuitori a fost repatriată în mod selectiv”14. ...,,Trei elemente au cântărit foarte mult în balanţa morţii şi supravieţuirii evreilor români: violenţa incontrolabilă, corupţia şi oportunismul”15. Volumul editat de Randolph L. Braham, Exterminarea evreilor români şi ucraineni în perioada antonesciană, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, 467 p.16 cuprinde o serie de studii prezentate la Conferinţa Internaţională a Oamenilor de Ştiinţă, organizată la Washington sub auspiciile Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite în perioada 25-26 iunie 1996. Acestea ,,reflectă - după aprecierea editorului - sursele arhivistice şi de informaţii secundare disponibile cercetătorilor la momentul respectiv”17. Studiile, în număr de 13, sunt împărţite în patru secţiuni: I. Pregătirea cadrului propice; II. Campania împotriva evreilor; III. Factorul extern ; IV. Miturile şi spălarea istoriei. De reţinut, în mod special, studiul Daliei Ofer, Emigraţia şi imigraţia. Situaţia schimbătoare a evreilor români (pp. 45-72), care etapizează procesul emigrării în două mari perioade: decembrie 1937 - iunie 1941, respectiv iunie 1941 - august 1944, această din urmă perioadă cunoscând trei faze: iunie 1941 - primăvara anului 1942; primăvara 1942 - septembrie 1942; septembrie 1942 - august 1944. Din concluziile cercetătoarei israeliene reţinem: ,,Istoria tragică a emigraţiei evreieşti din timpul războiului a fost rezultatul nu numai al obstrucţionării din partea naziştilor, ci şi al împotrivirii ţărilor neutre şi a Aliaţilor de a oferi orice fel de refugiu pentru evrei. Presiunile războiului, dificultăţile de transport şi considerentele politice, precum conflictul arabo-evreiesc din Palestina, au limitat posibilităţile emigrării pe scară largă. Necesitatea de a prezenta emigrarea drept o operaţiune realizabilă a pus conducerea comunităţii evreieşti într-o situaţie dificilă, mai ales că ajunsese la concluzia că aceasta era singura şansă de salvare pentru majoritatea evreilor din Transnistria, pentru mulţi dintre evreii din România şi, după martie 1944, pentru evreii din Ungaria. De aceea, chiar tragediile, precum scufundarea vasului <<Struma>> şi, în august 1944, a vasului <<Mefküre>>, nu au reuşit să modifice atitudinea conducerii”18. De asemenea, din acelaşi volum, reţinem studiul lui Paul A. Shapiro, Evreii din Chişinău. Revenirea autorităţilor române; ghetoizarea şi deportarea (pp. 165-233), cu surse culese din arhivele de la Chişinău. Concluziile studiului apreciază: ,,Transportată din România în URSS şi înapoi de deplasarea graniţelor de stat, decimată de vicisitudinile războiului, comunitatea evreiască a Chişinăului era doar o umbră a ceea ce fusese, atunci când armata română a recucerit oraşul, în iulie 1941, după un an de absenţă...”19. 9 Ibidem, p. 324. În privinţa temei circumscrise de noi, amintim că la sfârşitul primului deceniu postbelic un pas al evoluţiei studiului privind evreii din România anilor celei de-a doua conflagraţii mondiale a fost făcut pe plan extern, în anul 1954, când a fost publicată lucrarea istoricului german Andreas Hillgruber, Hitler, König Carol und Marschall Antonescu. Ediţia în limba română: Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1944), Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, 432 p. În Anexa I a cărţii, Problema evreiască în cadrul relaţiilor dintre Germania şi România (pp. 278-286), se reţine că ,,Politica guvernului român în problema evreiască, aşa cum reiese dintr-o privire retrospectivă, s-a întemeiat, în tot timpul războiului, numai pe considerente tactice şi comerciale. Ea nu a ţinut seama nici de obligaţii morale faţă de cetăţenii români, nici nu s-a inspirat din doctrina antisemită. Ea a urmat, mai degrabă, liniile mari ale politicii externe a României. De aceea, cotitura în tratarea problemei evreieşti a coincis cu schimbările din politica externă. În ultima fază a războiului, politica de emigrare a constituit o parte din marele plan al guvernului român de a câştiga sprijinul puterilor occidentale”, Ibidem, p. 286. 10 România şi Transnistria..., p. 9. 11 Un exemplu în acest sens este oferit de volumul semnat de Aurel Kareţki şi Maria Covaci, Zile însângerate la Iaşi (28-30 iunie 1941), Editura Politică, Bucureşti, 1978. 12 Lucrarea a cunoscut a doua ediţie, uşor revizuită, sub titlul Holocaustul în România. Distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu. 1940-1944, Editura Hasefer, Bucureşti, 2006, 455 p. 13 Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 399. 14 Ibidem, p. 400. 15 Ibidem, p. 405. 16 Titlul original The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During the Antonescu Era, The Rosenthal Institute for Holocaust Studies Graduate Center / City University of New York Social Science Monographs, Boulder Distributed by Columbia University Press, New York, 1997. 17 Exterminarea evreilor români şi ucraineni..., p. 9. 18 Dalia Ofer, Emigraţia şi imigraţia. Situaţia schimbătoare a evreilor români, în Exterminarea evreilor români şi ucraineni în perioada antonesciană, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, pp. 66-67. 19 Paul A. Shapiro, Evreii din Chişinău. Revenirea autorităţilor române; ghetoizarea şi deportarea, , în Exterminarea evreilor români şi ucraineni..., p. 213.

255

Din acelaşi volum, evidenţiem studiul lui Raphael Vago, Situaţia evreilor români în perioada antonesciană. Reacţii şi percepţii ale Işuvului (pp. 279-291), care reţine, între concluzii, următoarele: ,,Rolul neobişnuit jucat de România în timpul celui de-al doilea război mondial, situaţia schimbătoare a comunităţii sale evreieşti - între parametrii tragediei din Transnistria şi cei ai existenţei, în anumite perioade, a unor linii de comunicare aproape directe între liderii evrei şi eşaloanele superioare ale regimului fascist antonescian - au fost nu rareori considerate o enigmă de către conducerea Işuvului. România a fost percepută pe rând ca teritoriu de tranzit pentru salvarea refugiaţilor evrei străini, care îşi puteau găsi aici un adăpost temporar, şi zonă de punere în practică a unor acţiuni de salvare a unor mari segmente ale evreimii române însăşi. La această situaţie complexă, relaţiile şi conflictele personale dintre liderii marcanţi ai evreilor români au mai adăugat încă o complicaţie, pe care responsabilii Işuvului trebuiau s-o clarifice”20. În volumul menţionat, Carol Iancu semnează studiul Situaţia evreilor din România în perioada regimului antonescian reflectată în documentele diplomatice franceze (pp. 292-310). Istoricul Carol Iancu a reţinut însă, ,,dintre multele aspecte ale problemei, la care se referă aceste documente”, doar trei direcţii: 1. legislaţia antievreiască; 2. efectele spolierilor şi românizării; 3. actele de violenţă săvârşite împotriva populaţiei evreieşti: pogromuri, deportări şi masacre21.

Contribuţii însemnate la bibliografia temei avute de noi în vedere a oferit istoricul Jean Ancel. Menţionăm doar două dintre cele mai importante titluri ale sale: Transnistria. Vol. I - III, Editura Atlas, Bucureşti, 1998, 399 p. (I), 399 p. (II), 399 p. (III) şi Contribuţii la istoria României. Problema evreiască. Vol. I. Partea întâi, 1933-1944 (487 p.), Partea a doua, 1933-1944 (365 p.), Editura Hasefer, Bucureşti, 2001; vol. II, Partea întâi, 1933-1944 (431 p.), Partea a doua, 1933-1944 (447 p.), Editura Hasefer, Bucureşti, 2003. De amintit aici însă unele rezerve vis-à-vis de încheierile istoricului israelian, exprimate chiar într-o notă a editurii Hasefer22.

În logica argumentării holocaustului, Jean Ancel se concentrează, între altele, pe ,,marile operaţiuni de exterminare” din Transnistria (,,Regatul morţii”23) din perioada 1941-1942, în care au fost implicate autorităţile şi organele ordinii româneşti, precum Guvernământul Transnistriei, Armata română, Jandarmeria, poliţia, alături de poliţia ucraineană24. Se prezintă ocuparea Odessei de către Armata română şi situaţia evreilor din zonă sub administrare românească25, situaţia evreilor din judeţul Berezovca, ca ,,nou centru de exterminare” 26, epidemia de tifos27. Un capitol aparte, ,,Crucea şi evreii”28, este dedicat atitudinii slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române faţă de ,,problema evreiască”. În postfaţa celor trei volume dedicate Transnistriei, istoricul israelian îşi declară revelaţia faţă de ceea ce a reprezentat acest ţinut din perspectiva cercetătorului situaţiei evreilor înainte şi după deschiderea arhivelor din fosta Uniune Sovietică29, impactul cognitiv fiind foarte profund30. Încheierea reputatului istoric ni se pare deosebit de sugestivă aratând că studiul se ocupă de anii 1941-1942. ,,Din mijlocul anului 1943 s-a produs o îmbunătăţire a condiţiilor de trai ale evreilor, mai ales în nordul Transnistriei, datorită ajutorului trimis de evreii din România şi a încetării politicii de exterminare a guvernului antonescian. Îmi dau seama ce va însemna această carte pentru noua generaţie şi pentru istoriografia română”31.

Un volum deosebit de util în evaluarea politicii antonesciene este cel al lui Dorel Bancoş, Social şi naţional în politica guvernului Ion Antonescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000, important pentru studiul nostru fiind capitolul al III-lea al volumului: Politica faţă de minoritatea evreiască (p. 135-188). Folosind într-un stil echilibrat bibliografia disponibilă şi diferite surse arhivistice, autorul ajunge la următoarele încheieri: ,,Privind retrospectiv caracteristicile regimului la care au fost supuşi evreii din România în perioada celui de-al doilea război mondial, se poate afirma că dimensiunile reale ale acestuia nu sunt uşor de evaluat. Pe de o parte, evreii au fost supuşi deportărilor, soldate cu zeci de mii de morţi, unor grave abuzuri ce au provocat multă durere şi suferinţă, însă, pe de altă parte, li s-a permis să-şi dezvolte instituţii proprii şi au fost efectiv protejaţi de furia exterminatoare a călăilor nazişti. Desigur, în articulaţiile politicii antievreieşti a guvernului Ion Antonescu un rol important, determinant poate, l-a avut şi modificarea situaţiei militare pe frontul de Est (...). În acelaşi timp, însă, nimeni nu ne poate asigura, mai ales, că decizia opririi deportărilor în Transnistria a fost luată înaintea bătăliei de la Stalingrad, că în cazul unei alte evoluţii militare pe frontul de Est, alta ar fi fost şi politica lui faţă de evrei. Ion Antonescu a fost receptiv la numeroasele intervenţii din partea liderilor minorităţii evreieşti, a Casei Regale, a capilor bisericii ortodoxe, a diferiţilor oameni politici români şi străini, însă deciziile finale, mai rele sau mai bune, i-au aparţinut întotdeauna”32.

Reţinem volumul publicat de Lya Benjamin sub titlul Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România. 20 Raphael Vago, Situaţia evreilor români în perioada antonesciană. Reacţii şi percepţii ale Işuvului, în Exterminarea evreilor români şi ucraineni..., p. 290. 21 Carol Iancu, Situaţia evreilor din România în perioada regimului antonescian reflectată în documentele diplomatice franceze, în Exterminarea evreilor români şi ucraineni..., p. 293. 22 ,,Editura menţionează că are rezerve faţă de unele afirmaţii, nesusţinute de documente, fapt ce a fost adus la cunoştinţa acestuia”, Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască. Vol. II. Partea a doua, 1933-1944, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 4. O analiză a unei argumentaţii a lui J. Ancel a fost realizată de Adrian Nicolae Petcu în studiul Despre o altă istorie a vieţii religioase din Transnistria, publicat în volumul Istorie şi Societate, Editura ,,Mica Valahie”, Bucureşti, 2005, p. 479-502. 23 Jean Ancel, Transnistria. Vol I, Editura Atlas, Bucureşti, 1998, p. 123. 24 Ibidem, p. 7-71. 25 Ibidem. Vol. II, p. 7-171. 26 Ibidem, p. 173-250. 27 Ibidem. Vol. III, p. 7-140. 28 Ibidem, p. 141-267. 29 Ibidem, p. 394-395. 30 ,,În general, când am început studiul nu i-am crezut pe români capabili de asemenea crime împotriva umanităţii, de o aşa inimă rea şi credeam că doar nemţii, ucrainenii, lituanienii pot ajunge în aşa un grad de dezumanizare”, Ibidem, p. 395. 31 Ibidem, p. 396. 32 Dorel Bancoş, Social şi naţional în politica guvernului Ion Antonescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000, p. 187-188.

256

1940-1944. Studii, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, 474 p. Studiile cercetătoarei Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România sunt grupate în patru părţi: Prolog, ,,Problema evreiască” - concepţii şi soluţii antonesciene, Rezistenţa evreiască în anii prigoanei, Surse şi bibliografie, în final fiind reproduse 35 de documente şi fragmente de memorii considerate reprezentative. Documentele selectate ,,mărturisesc despre un regim antievreiesc dur căruia i-au căzut victimă zeci de mii de vieţi evreieşti pentru unicul motiv al evreităţii lor”33.

Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România a publicat sub semnăturile cercetătorilor Lya Benjamin, Dumitru Hîncu, Hary Kuller şi Ioan Şerbănescu volumul 1941. Dureroasa fracturare a unei lungi convieţuiri, Bucureşti, 2001, 164 p. Concluziile sunt expuse justificat de către Hary Kuller chiar de la începutul lucrării, unde se subliniază că ,,evreii, trăitori în România de câteva secole, au ajuns în acel an 1941 într-o condiţie de ostracizare, marginalizare şi excludere (din corpul social-naţional românesc), fără precedent”, accentuându-se însă, într-o formulare potrivită, că acel an ,,a însemnat suportarea unor acţiuni limită de nimicire fizică în pogromuri, deportări, ghetoizări ş. a. Dar nu este mai puţin adevărat că atât în 1941, cât şi mai apoi, până în 1945 - când în Germania şi în teritoriile şărilor aliate sau ocupate, evreilor li se aplica ,,soluţia finală” - în România mai bine de jumătate din populaţia evreiască (mai cu seamă din România veche şi sudul Transilvaniei) a supravieţuit, reuşind să-şi organizeze această supravieţuire [subl. n.] în condiţiile vitrege ale războiului, dominaţiei germane şi existenţei unui regim declarat antisemit”34. Nu fără temei, se mai precizează că în volumul în cauză se discută inclusiv ,,asezonările încercate de cei interesaţi cu scopul de a intra mai lesne pe o <<piaţă liberă>> în care, nu de puţine ori <<moneda calpă o poate izgoni pe cea autentică>>”35.

Între studiile sintetice privind situaţia evreilor din România sub regimul Ion Antonescu remarcăm studiul lui Dumitru Şandru, Guvernul Antonescu şi evreii din România36. În cadrul concluziilor se afirmă: ,,Politica antisemită a regimului mareşalului Ion Antonescu trebuie judecată (...) atât în relaţie directă cu atitudinea membrilor acestui grup etnic faţă de statul ai cărui cetăţeni erau, cât şi comparativ cu cea aplicată în ţările în care Reich-ul îşi impusese de drept ori numai de fapt dominaţia. Ostilitatea evreilor din ţinuturile ocupate de Uniunea Sovietică în vara anului 1940 a fost cvasigenerală. Când istoricii de origine evreiască prezintă calvarul acestui grup etnic omit să expună, măcar în câteva rânduri, atitudinea conaţionalilor lor, care a constituit de fapt cauza efectului, iar cercetătorii români care au încercat să explice această relaţie au fost incluşi de către cei de origine evreiască în aceeaşi categorie cu persoanele care neagă existenţa unei politici antisemite în România din anii celui de-al doilea război mondial. Ar fi greu de imaginat că cercetătorii <<holocaustului>> din România nu au cunoştinţe despre atrocităţile comise de populaţia consangvină în vara anului 1940, atâta vreme cât au făcut apel la lucrările scrise în România şi atâta vreme cât mulţi dintre ei au cercetat şi arhivele din ţară. Disimularea unor asemnea acte vine să demonstreze că această istoriografie spune doar o jumătate de adevăr, jumătatea care incriminează partea românească, nu şi pe cea care îi poate acuza pe evrei”37. În noiembrie 2004 a fost făcut public Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România38. Textul raportului reprezintă o sinteză a contextului istoric în care evreii din România au devenit subiectul unei politici care le-a afectat profund existenţa. Evidenţiem existenţa a numeroase studii publicate de diferiţi cercetători în reviste de specialitate sau în volumele unor sesiuni de comunicări ştiinţifice, cele mai multe dintre acestea bine documentate. Din lipsă de spaţiu nu le putem enumera aici. Abordarea este marcată însă pe alocuri de parti-pri-uri şi inserarea unor păreri personale ale unora dintre autori, aceştia greşind, după părerea noastră, şi prin susţinerea argumentaţiei pro domo în numele unui adevăr ilustrat ca o contrapondere absolută la alte susţineri. În nu puţine studii sinecdoca este la ea acasă, consecinţa fiind uneori decontextualizarea unor expuneri sau interpretarea paralelă. Lucrarea lui Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareşalul şi Evreii. Cazurile Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa, RAO, Bucureşti, 1998, 512 p. a fost criticată, între altele, pentru ,,afirmaţiile globalizante” privind ,,vinovăţia” evreilor în viaţa economică şi apoi politică din teritoriile româneşti39.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 31 din 13 martie 2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a dus, insesizabil poate, la radicalizarea unor argumentaţii istoriografice. Fără a fi un caz, amintim aici, datorită criticilor care i s-au adus40, articolele prof. univ. dr. Corvin Lupu: Impactul problematicii 33 Lya Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România. 1940-1944. Studii, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 317. În prefaţa volumului, autoarea precizează: ,,În opinia noastră, documentele cheie ale regimului antonescian demonstrează, a contrario, că <<problema evreiască>> şi <<soluţionarea ei>> a fost o problemă de fond, de Weltanschauung pentru regimul antonescian, de natură economică, socială, politică şi, la un moment dat, chiar rasială, izvorâtă din însuşi programul naţionalismului integral pe care conducătorul statului l-a afişat în momentul preluării puterii. Desigur, pot fi acuzată că întreaga problematică a prigoanei antievreieşti (atât sub raport factologic, cât şi sub raport politico-ideologic) exprimă în ultimă instanţă un punct de vedere particular-evreiesc, în unele privinţe chiar antinaţional (antiromânesc). Mărturisesc că uneori şi eu însămi îmi pun întrebarea dacă în calitatea mea de minoritară am dreptul să abordez această problemă care este de fapt o problemă a majorităţii?!”, Ibidem, p. 10-11. 34 Lya Benjamin, Dumitru Hîncu, Hary Kuller şi Ioan Şerbănescu, 1941. Dureroasa fracturare a unei lungi convieţuiri, Bucureşti, 2001, p. 7. 35 Ibidem, p. 9 36 În volumul Istorie şi societate, coordonatori: Marusia Cîrstea, Sorin Liviu Damean, Doru Liciu, Editura ,,Mica Valahie”, Bucureşti, 2004, pp. 419-482. 37 Ibidem, p. 476-477. 38 Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Editura Polirom, Iaşi, 2005, 423 p. Raportul a fost întocmit în cadrul Comisiei constituită la iniţiativa preşedintelui României, la 22 octombrie 2003, lucrările echipei care a redactat Raportul final fiind prezidate de Elie Wiesel. 39 Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. IV. 1943-1944: Bilanţul tragediei - Renaşterea speranţei, coordonator prof. dr. Ion Şerbănescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. XXII. 40 Vezi Denaturarea adevărului în versiune negaţionistă, în Realitatea evreiască. Publicaţie a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, nr. 233-234 (1033-1034), 11 iunie-10 iulie 2005, p. 5.

257

Holocaustului asupra României contemporane şi aspecte ale relaţiilor dintre români şi evrei41 şi Gheto-uri, lagăre şi domicilii forţate în Transnistria celui de-al doilea război mondial42. Una dintre concluziile autorului formulată pe marginea ultimului studiu menţionat consemnează următoarele: ,,În timp ce evreii din provinciile ocupate de sovietici în iunie-iulie 1940, sufereau în gheto-uri, lagăre, sau se aflau în domicilii forţate, majoritatea evreilor din România, cei care domiciliau în Vechiul Regat, Banat şi Transilvania rămasă în componenţa României după Dictatul de la Viena, trăia în aceleaşi condiţii de război cu românii, iar unii reuşeau să şi emigreze. Mulţi dintre ei au depăşit greutăţile vieţii de război mai uşor decât românii, având în vedere starea lor materială, net superioară celei medii a românilor”43. În privinţa volumelor de documente asupra situaţiei evreilor, surse indispensabile studierii temei, amintim că în perioada postdecembristă în România au fost publicate o serie de astfel de tomuri. Menţionăm aici volumul coordonat de prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, Emigrarea populaţiei evreieşti din România în anii 1940-1944. Culegere de documente din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, SILEX - Casă de Editură, Presă şi Impresariat S.R.L., Bucureşti, 1993, care reproduce un număr de 94 de acte dintre cele mai relevante. În Cuvântul înainte al cărţii se relevează: ,,Prin numărul mare al supravieţuitorilor, evreii din România reprezintă un caz singular în rândul fostelor ţări satelit sau aliate ale Germaniei. Această situaţie l-a determinat pe profesorul Bela Vágo de la Universitatea din Tel Aviv să declare că dacă Transilvania de nord-est nu ar fi fost anexată de Ungaria, evreii din acest teritoriu românesc ar fi putut fi şi ei salvaţi de la holocaust. Şi, prin analogie, credem că şi evreii din Basarabia ocupată de sovietici ar fi avut o cu totul altă soartă în anii 1940-1944 dacă nu ar fi existat acel iunie 1940... Şi, poate, nici evenimentele tragice de la Dorohoi (1940), Bucureşti şi Iaşi (1941) sau din alte localităţi, care au însângerat o convieţuire seculară, nu ar fi avut loc. Salvarea celei mai mari părţi a populaţiei evreieşti din România s-a datorat, în primul rând, faptului că naziştii nu numai că nu au avut concursul populaţiei, dar, cu puţine excepţii, s-au lovit de un refuz consecvent în tentativele lor de a recruta complici care s-i ajute în organizarea lichidării fizice a acstora. Afirmaţia este valabilă şi în ceea ce priveşte autorităţile de stat de atunci, care, deşi s-au făcut ele însele vinovate de crime faţă de cetăţenii români de origine evreiască, nu au cedat presiunilor Berlinului în vederea deportării evreilor în Polonia (...). Astfel că din România nu a plecat nici un tren spre <<lagărele morţii>>”44. Mai amintim volumele de documente publicate de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România de pe lângă Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România: Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. I. Legislaţia antisemită, coordonator Sergiu Stanciu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1993, 486 p.; Vol. II. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, coordonare: Lya Benjamin, 1996, 623 p.45; Vol. III. Perioada unei mari restrişti. Partea I (463 p.), partea a II-a (479 p.), coordonator Ioan Şerbănescu, 1997; Vol. IV. 1943-1944: Bilanţul tragediei - Renaşterea speranţei, coordonator prof. dr. Ion Şerbănescu, 1998 (512 p.). În finalul prezentării Mărturii ale suferinţei din deschiderea părţii I a volumului III, coordonatorul tomului întăreşte: ,,Tragedia evreilor din România a fost subsecventă şi consonantă cu tragedia poporului român din perioada 1940-1944”46. În concluzie47, situaţia evreilor din România în timpul ultimei conflagraţii mondiale a devenit un centru de dezbatere istoriografică mai cu seamă în ultimul deceniu postdecembrist, deschiderea abordării unei cercetări directe, circumscrise decriptării ,,problemei evreieşti”, fiind evidentă, în ciuda menţinerii unor direcţii de interpretare subiectivă a regimului antonescian, în cazul unora dintre contribuţii. Lipsa fluenţei şi unităţii discursului istoriografic în privinţa temei abordate s-a datorat inclusiv neraportării la sursele indispensabile oricărui istoric: documentele de arhivă, chiar dacă acest lucru a reprezentat un aspect anevoie de realizat. În orice caz, suntem de părere că o cercetare a problematicii abordate nu trebuie să plece de la o analiză a Holocaustului în România, ci de la cea a situaţiei evreilor sub regimul Antonescu, primul caz orientând cercetarea direct pe afirmarea concluziei, enunţate de la început prin însăşi precizarea sintagmei ,,Holocaust în România” sau căutând să răspundă întrebării ,,A fost sau nu Holocaust în România?”, în timp ce, în cea de-a doua situaţie, analiza situaţiei evreilor permite elaborarea unei concluzii neprestabilite, nuanţate şi elaborate, fără a nega sau minimaliza vreun aspect al istoriei complexe a acestei minorităţi în timpul ultimei conflagraţii mondiale.

Dacă istoria contemporană a oricărei societăţi se studiază mai dificil decât oricare altă perioadă a trecutului, oamenii fiind relativ apropiaţi de evenimente şi tinzând să fie părtinitori în judecăţi, cu atât mai mult se verifică acest lucru când apare în prim plan alteritatea. Astfel, principiul clasic al studierii istoriei, sine ira et studio, se verifică anevoie în cazul contemporaneităţii. Totuşi, istoria este una singură. Pornind de la acest considerent nu trebuie să fim de acord cu segregări de genul ,,istorici evrei” / ,,istorici neevrei”48 sau ,,adevăraţi istorici, activi” / falşi istorici49. 41 În revista Transilvania, s. n., anul XXXIV (CX) Sibiu, martie 2005. 42 În revista Transilvania, s. n., anul XXXVI (CXII) Sibiu, martie 2007, pp. 24-41. 43 Ibidem, p. 38. 44 Emigrarea populaţiei evreieşti din România în anii 1940-1944. Culegere de documente din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, volum îngrijit de dr. Ion Calafeteanu (responsabil), Nicolae Dinu şi Teodor Gheorghe, SILEX - Casă de Editură, Presă şi Impresariat S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 5-6. 45 Într-o referinţă a studiului introductiv elaborat de Lya Benjamin pentru acest al doilea tom, s-a consemnat: ,,Regimul antonescian s-a delimitat în multe privinţe de regimul criminal al Germaniei naziste; el prezintă însă un caz paradigmatic pentru înţelegerea faptului că un regim de tip etnocratic, în care au fost suprimate toate formele democratice şi constituţionale de guvernare, într-un anumit context istoric, poate deveni un instrument politic şi administrativ adecvat pentru promovarea şi practicarea unei politici de etnocid şi genocid”, Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. II. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, coordonare: Lya Benjamin, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p. XXXVIII. 46 Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. III. Perioada unei mari restrişti. Partea I, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. XXIX. 47 Bibliografia temei este, evident, amplă. În limita spaţiului editorial disponibil, am reţinut doar câteva dintre încheierile care ni s-au părut sugestive pentru ceea ce reprezintă istoriografia privitoare la tratarea situaţiei evreilor din România ultimului război mondial. 48 Dezbaterile din cadrul Forumului ,,B'nai B'rith <<Dr. Moses Rosen>>” din România, în Realitatea Evreiască. Publicaţie a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, anul L, nr. 247 (1047), 20 februarie-8 martie 2006, p. 2. 49 Victor Eskenasy, Istoriografii şi istoricii pro şi contra mitului Antonescu, în Exterminarea evreilor români şi ucraineni..., p. 337. După cum însuşi

258

Dincolo de o anumită polemică în domeniu, benefică cercetării, acest lucru poate fi tradus uneori prin împărţirea lumii istoricilor în tabere adverse, uneori foarte greu de conciliat. Responsabilitatea istoricului rămâne însă suverană şi creşte în măsura în care dispoziţia sa trece de interpretarea unor bătălii diplomatice sau conjuncturi specifice istoriei relaţiilor internaţionale, îndreptându-se către ceea ce a însemnat cu adevărat războiul, un infern pentru nenumăraţi oameni nevinovaţi, copii, femei, bătrâni, situaţi departe de politica vremii50. Cum, în nici o condiţie, crimele nu pot avea justificare orice expunere care încearcă acest lucru, fie şi în cadrul mai larg al suferinţei generalizate provocate de înfruntările politico-militare, privează scrisul istoric de contribuţii echidistante.

Limbajul politic maniheist în care nu există loc pentru nuanţe nu poate reprezenta în nici un caz o istoriografie care urmăreşte tratarea obiectivă, ştiinţifică, a evenimentelor şi faptelor trecutului în beneficiul tuturor celor interesaţi de recuperarea memoriei pentru consolidarea unui viitor neumbrit de ororile unui timp revolut.

REZUMAT

Situaţia evreilor din România în timpul ultimei conflagraţii mondiale a devenit un centru de dezbatere

istoriografică mai cu seamă în ultimul deceniu postdecembrist, deschiderea abordării unei cercetări directe, circumscrise decriptării ,,problemei evreieşti”, fiind evidentă, în ciuda menţinerii unor direcţii de interpretare subiectivă a regimului antonescian, în cazul unora dintre contribuţii. Lipsa fluenţei şi unităţii discursului istoriografic în privinţa temei abordate s-a datorat inclusiv neraportării la sursele indispensabile oricărui istoric: documentele de arhivă, chiar dacă acest lucru a reprezentat un aspect anevoie de realizat. Limbajul politic maniheist în care nu există loc pentru nuanţe nu poate reprezenta în nici un caz o istoriografie care urmăreşte tratarea obiectivă, ştiinţifică, a evenimentelor şi faptelor trecutului în beneficiul tuturor celor interesaţi de recuperarea memoriei civice.

autorul studiului menţionează, aceşti falşi istorici sunt, ,,în mod paradoxal, buni cunoscători ai istoriei contemporane româneşti”, Ibidem, p. 336. 50 Anatol Petrencu, Problema evreilor din Basarabia (1941-1942), în volumul Romania and World War II, Centrul de Studii Româneşti, Fundaţia Culturală Română, Iaşi, 1996, p. 153-154.

259

RELAŢIILE ECONOMICE ROMÂNO – GERMANE ÎN PERIOADA IANUARIE 1940 - SEPTEMBRIE 1940

Elena-Simona MARTIN Drd. Victor-Răzvan MARTIN

Declanşarea celui de-al II-lea război mondial a determinat autorităţile diplomatice româneşti să adopte o

atitudine mai prudentă şi binevoitoare faţă de Germania. Încă din septembrie 1939 a fost avansată şi ulterior materializată, ideea interesului reciproc. Au fost demarate negocieri privind furnizarea petrolului în contra-partidă cu armament german.

Totodată preocuparea principală a Germanie era de a convinge autorităţile de la Bucureşti să respecte angajamentele asumate şi eventual să suplimenteze cantităţile de petrol distribuite.

În paralel evoluţia situaţiei geopolitice a permis capitalului german să penetreze industria petroliferă românească. Ocuparea Austriei şi a Cehoslovaciei a dus la schimbări semnificative în cadrul acţionariatului unor mari societăţi de prelucrare a petrolului. Exemplificăm cazul societăţii Petrol Block - ce deţinea una din cele mai puternice rafinării, cu o capacitate de prelucrare de 500.000 tone anual, ce reprezenta 5% din capacitatea naţională de prelucrare – preluată de autorităţile naziste în urma confiscării capitalului deţinut de societatea cehă Brün Krolovo şi a societăţii de exploatare petroliferă IRDP – controlată de un consorţiu ceh şi având o producţie anuală de 200.000 – 250.000 tone.1

Geroasa iarnă a anului 1939-1940 a dus la îngheţarea Dunării. Motivând dificultăţile de transport pe Dunăre şi insuficienţa parcului de vagoane cisternă, autorităţile române au redus livrările de petrol spre Germania. Considerând că românii fac jocul franco – britanicilor, Hitler a decis să reglementeze problema petrolului şi să ofere noi alternative economice României.

Pentru reglementarea situaţiei o nouă delegaţie germană, condusă de primarul Vienei, Herman Neubacher, a sosit la Bucureşti în prima decadă a lunii ianuarie 1940.

Fost director al Societăţii Naţionale de Construcţii a Austriei, director pentru Austria a concernului IG. Farbenindustrie, Neubacher era apreciat de Hitler şi considerat un specialist în problemele statelor dunărene.2

În negocierile cu guvernul român, delegaţia germană trebuia să urmărească două aspecte care să permită accesul la resursele de petrol: primul presupunea negocierea contractelor de export de la guvern la guvern, evitându-se astfel politica promovată de marile companii anglo-franceze.

Al doilea urmărea implicarea autorităţilor române prin măsuri de constrângere a producătorilor, pentru a pune la dispoziţie cantităţile de petrol suplimentare, măsurile punitive mergând până la naţionalizare.3

De fapt aceste două puncte erau în asentimentul statului român care începuse încă din toamna anului precedent măsuri restrictive, în special în privinţa valutei provenite din exportul de petrol.

O măsură concretă a guvernului român pentru protejarea principalei mărfi de export a fost înfiinţarea în data de 17 ianuarie 1940 a „Comisariatului General al Petrolului” ce avea ca atribuţii coordonarea producţiei, comercializarea şi exportul acestui produs.

La scurt timp, România a anulat contractele preferenţiale cu societăţile Royal Dutch-Shell şi Steaua – Petrofina care prevedeau cumpărarea şi exportul producţiei filialelor din România la un preţ fix, mult mai mic decât cel practicat pe piaţa liberă.

În ciuda acestor măsuri Germania considera că exportul de petrol românesc spre ea este insuficient. Neubacher a conştientizat interesul deosebit al armatei române pentru înzestrare. De aceea în cursul lunii

februarie a propus părţii române un schimb petrol-armament, cu un bonus de 30% din valoarea contractului plătibil în armament oferit de partea germană. Convenţia Provizorie încheiată la 6 martie 1940, având o valabilitate de 2 luni, reglementa problemele financiare ale acestui schimb, România angajându-se să întrebuinţeze pentru realizarea sa surse financiare diferite de conturile clearingului. Germania se angaja să furnizeze armament şi muniţia aferentă: 360 tunuri antitanc Bofors, calibru 37 mm. cu 200.000 proiectile, 10 tunuri antiaeriene Orlikon, de 20 mm., cu 50.000 de proiectile şi 30 de tunuri de câmp franţuzeşti, de 75 mm cu aparatură artileristică de conducere şi dirijare a focului la diferite eşaloane. 4

S-a stabilit ca armamentul să fie livrat la un preţ având ca referinţă anul 1938 iar achiziţionarea sa să fie în funcţie de fondurile rezultate ca urmare a vânzării petrolului în Germania. Totodată preţul acestuia a fost fixat la 3470 lei/tonă cu 60% mai mult decât preţul mediu vrut fixat la 1 septembrie 1939. Planul lui Neubacher s-a dovedit inspirat, solicitarea Marii Britanii de a importa toate cantităţile disponibile de petrol fiind refuzată de guvernul român care a procedat la achiziţionarea către rezerva statului a tuturor cantităţilor disponibile la societăţile producătoare.

În cursul lunii aprilie creşterea preţului per tonă şi măsura prin care societăţile petrolifere străine au fost obligate să-şi plătească redevenţele în petrol a permis statului român să soluţioneze problema exportului spre Germania.

Germania a livrat României în afara armamentului angajat prin convenţie şi armament provenit din capturile de război. În cea mai mare măsură a fost expediat din Germania, armament polonez şi cehoslovac şi german – în special tunuri antitanc şi antiaeriene. Marele Stat Major român a primit cu satisfacţie aceste livrări deoarece modele livrate existau şi în dotarea armatei române fapt ce reglementa problema acomodării personalului cu tehnica de război şi nu crea dificultăţi suplimentare în legătură cu aprovizionarea cu muniţii şi piese de schimb.

În industria petroliferă societăţile britanice au început să provoace sabotajul rece. Pe scurt, nu au mai fost comandate în străinătate piese de schimb, provocând întârzieri în activitatea de extracţie. 1 Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavril Preda, Războiul petrolului la Ploieşti, Editura Printeuro, Ploieşti, 2003, p. 52-53 2 Phillipe Marguerat., Le III-ieme Reich et le petrole roumain 1938-1940, Editura Imprimeria Naţională, Neuchatel, 1977, p. 188 3 Ibidem 4 Gavril Preda, Importanţa strategică a petrolului românesc 1939-1947, Editura Printeuro, Ploieşti, 2001, p. 110

260

De asemenea s-au înmulţit accidentele la capacităţile de extracţie şi de rafinare. Aceste „accidente” au alertat atât serviciile de spionaj româneşti cât şi cele germane mai ales că erau provocate în zona de acţiune a societăţilor petrolifere ostile Germaniei. Astfel numai în intervalul 3-21 aprilie 1940 au fost consemnate 21 evenimente de sabotaj ponderea având-o defectarea garniturilor de tren şi incendiile provocate la sonde.

În decursul primului an de la declanşarea războiului au fost centralizate 161 acţiuni de sabotaj împotriva livrărilor de petrol spre Germania, cele mai multe, 59 au vizat exploatările şi instalaţiile de rafinare, urmate fiind de acţiunile de sabotare a transporturilor fluviale şi maritime( 45). 5

În primele luni ale anului 1940 exportul de petrol spre Franţa şi mai ales spre Marea Britanie a cunoscut totuşi valori mari :

Export comparat în Germania, Franţa, Marea Britanie : 6

Germania % Marea Britanie % Franţa % Februarie 74896 19,4 111.370 28,9 19.589 5 Martie 127.000 24,23 179.763 34 13.284 4,32 Aprilie 176.003 32,13 131.123 23,93 39.891 7,28 Mai 237.827 31.09 140.250 18,34 99.678 13,02

Succesele militare ale Germaniei pe frontul din vestul Europei, coroborate cu teama României de o eventuală

agresiune a Uniunii Sovietice şi pe fondul amplificării tendinţelor revanşarde ale Ungariei şi Bulgarie au reprezentat motivele angajării unilaterală a politicii externe româneşti alături de cel de-al III-lea Reich. Înfrângerea Franţei l –a determinat pe Carol al II-lea să renunţe la garanţiile politice britanice şi în încercarea disperată de a salvare a tronului să facă concesii politice şi economice partenerilor germani cu mult superioare celor vehiculate în cadrul discuţiilor precedente. Pe plan intern în noul guvern, condus de Ion Giugurtu au intrat ca miniştrii fără portofoliu, reprezentanţi ai Gărzii de Fier.

„Pactul Petrol - Armament” sau Őlpakt, semnat la 27 mai 1940 la Bucureşti din partea României de către Mircea Cancicov şi din partea Germaniei de către H. Neubacher era de fapt finalizarea negocierilor bilaterale începute în 6 martie 1940 şi reprezenta o garanţie politică .

Prin acest acord Germania a reuşit să elimine Marea Britanie de pe piaţa românească şi totodată să fixeze preţul de achiziţie al petrolului la nivelul anului 1939. Acesta a fost stabilit la 3826 lei / tonă, la un curs al mărcii de 76,62 lei, ce cuprindea taxele de transport şi un comision al Băncii Naţionale a României de 2%. În cadrul acordului economic a fost fixat cursul de 44,75 lei/ marcă pentru armamentul achiziţionat valabil pentru un contract de 30 milioane mărci.7

Conform prevederilor acordului plata produselor exportate se făcea prin compensare directă pe măsura identificării fondurilor necesare, evitându-se contul de clearing.

În data de 22 mai 1940 a fost semnată „Convenţia privind schimbul de armament german contra produse petroliere române” act ce constituia în parte integrantă din pactul semnat ulterior. Prin cele două acte diplomatice atât Germania cât şi România au reuşit menţinerea preţurilor la nivelul lunii august 1939.

Totodată s-a stabilit că preţul de achiziţie al petrolului livrat Germanie peste limita achiziţiei de armament să fie cel al pieţei, dar măsura nu avea să fie executată decât în mică măsură interesul Germanie fiind de a livra armament suficient.8

Succesele militare ale armatei germane au produs importante mutări pe piaţa de capital, Germania preluând acţiunile pe care statele ocupate le avea în economia românească.

În paralel societăţile germane au exportat României utilaj tehnologic ca şi parte la majorarea capitalului social. Pentru mărirea cantităţilor exportate, după ocuparea Franţei, în iulie 1940 germanii s-au oferit să dubleze

conducta de produse petroliere dintre Giurgiu şi Ploieşti şi a pus la dispoziţia Societăţii Căilor Ferate române (cea care deţinea monopolul conductelor petrolifere din România) o cantitate însemnată de conducte cu diametrul de 25cm. 9 După lungi tergiversări conducta a fost dată în folosinţă în iulie 1941.

Au fost făcute investiţii importante şi în infrastructura feroviară. La începutul anului 1940 industria germană de profil a oferit Societăţii Feroviare Române şină de cale ferată la preţul de 345 mărci/ tonă, inferior celui de 420/ tonă practicat de Uzinele Malaxa.

Cu toate pierderile provocate de acest pact – cifrate la 85 milioane de mărci în 194010 – balanţa comercială a României a fost activă fapt datorat creşterii preţurilor practicate la toate produsele de export.11

Desigur şi preţul produselor importate din Germania a crescut. Într-un raport al U. G. I. R. adresat Ministerului Industrie şi Comerţului se arăta că valoarea medie a unei tone importate a crescut cu 43% faţă de 1939, de la 30.973 lei la 52.511.12

Efortul de înarmare şi uniformizare a armamentului, desfăşurat de România în perioada 1939-1940 a fost benefic, dar din păcate el a fost strangulat de lipsa fondurilor necesare.

5 Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavril Preda, op. cit, p. 67-68 6 Phillipe Marguerat., op. cit, p. 193 7 Viorica Moisuc, Diplomaţia României în apărarea suveranităţii şi independenţei patriei între martie 1938 – mai 1940, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 294 8 Gavril Preda, op. cit., p. 116 9 Andreas Hillgruber, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano - române (1938-1944), Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p 120 10 Andreas Hillgruber, op.cit, p. 119 11 Arhivele istorice Centrale, fond Ministerul Propagandei Naţionale, crt. 483/1940, f. 24 12 Idem, Fond U.G.I.R., crt. 1/1940, f. 112

261

Acordul cu Germania din 27 mai 1940 era o soluţie viabilă, deoarece dădea posibilitatea achiziţionării rapide a armamentului necesar, în schimbul petrolului.

Într-un tabel centralizator13 întocmit de Subsecretariatul de Stat al Aerului şi Marinei, armamentul de aviaţie comandat Germanie beneficia de un preţ de achiziţie anterior celui antebelic, la un curs de 41,5 lei/marcă.

FIRMA FELUL MATERIALULUI

VALOAREA TOTALĂ ÎN MĂRCI

SUMA ÎN LEI LA CURS DE 41,5/RM

SUMA ÎN LEI LA CURS DE 110/RM

COST AMBALAJ

VALOAREA ÎN LEI

REST DE PLATĂ

V.D.M 165 JOCURI ŞI ACCESORI 2467630 2467630

DAIMLER 45 MOTOARE 2735034 136,75 MIL LEI

300,85 MIL LEI

6,01 MIL LEI

306,27 MIL LEI

170,11 MIL. LEI

DORNIER 30 AVIOANE ŞI PIESE DE SCHIMB

11,935MIL. LEI

Curs 50 lei/RM 596,76 milioane lei

1.312,87 mil lei 26 mil lei 1,339 mil lei 742,3 mil

lei

FIESSLER 10 avioane Fiessler şi piese de schimb 518.640

Curs 50 lei/RM 25,92 milioane lei

57 mil lei 1,1 mil lei 58,19 mil lei 32,25 mil lei

FIESSLER Licenţe avion Fiessler 130.000 6,5

milioane lei 14,3 mil lei 0,2 mil lei 14,586 mil lei 8,08 mil lei

ARGUS 62 motoare Argus 793.160 - 87,2 mil lei 1,7 mil lei - -

TOTAL 15.318.879 1.936,6 MIL LEI

1.121 MIL LEI

Unul din obiectivele importante ale regimului carlist a fost modernizarea şi completarea armamentului. Conform Înaltului Decret Regal 3013/1934 s-a constituit Fondul Apărării Naţionale. Sursele financiare care

alimentau acest fond erau . a). Resursele financiare extrabugetare şi creditele extraordinare speciale, deschise pentru dotarea armatei ; b). Creditele anuale prevăzute în bugetele Ministerului Apărării Naţionale pentru înzestrare. Acest fond era întrebuinţat pe măsura achiziţiilor ţinându-se cont de resursele care îl alimentau. Pe lângă impactul major pe care l-a avut în operaţiunea pentru care a fost constituit, sumele imense ce au

alimentat Fondul Apărării Naţionale s-a constituit într-o sursă pentru alimentarea veniturilor camarilei regele şi implicit a regelui. Cu iz de afaceri dâmboviţene, modernizarea Armatei Române a trecut adesea peste principalul aspect, calitate /preţ alimentând comisioanele şi conturile industriaşilor aflaţi în anturajul lui Carol al II-lea .

De aceea decizia politică de a uniformiza armamentul cu sprijinul german a fost tergiversată, ţinându-se cont că veniturile din clearing eludau obişnuitul comision.

Într-un raport al Serviciului F.A.N. adresat Ministerului Industriei Apărării şi Producţiei de Război se arăta că valoarea contactelor încheiate şi neachitate în momentul abdicării regelui erau destul de importante. 14

Cele aproximativ o sută de miliarde de lei cheltuite pentru înzestrarea armatei nu s-au dovedit suficiente. Rapturile teritoriale din vara anului 1940 şi posibilitatea redusă de acţiune a marilor unităţi româneşti au creat psihoza colectivă că armata nu este pregătită încă pentru război.

În conjunctura internaţională a perioadei interbelice, principalul deziderat al politicii externe de menţinerea integrităţii teritoriale, s-a dovedit a fi un vis neîndeplinit.

Înconjurat de vecini neprietenoşi România şi-a sacrificat teritoriul pentru a-si menţine fiinţa statală. Renunţarea la garanţiile teritoriale anglo-franceze a marcat începutul colaborării necondiţionate a României cu

Germania. Conştientă că rezistenţa la presiunile germane ar duce la ocuparea şi de ce nu la împărţirea teritorială între Reich şi Uniunea Sovietică, România a acceptat să-şi subordoneze economia efortului de război german. 13 Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice, fond Ministerul Aerului şi Marinei, crt 4734, f. 10 14 Idem, fond M.I.A.P.R. – Serviciul Fondul Apărării Naţionale, crt. 1C, f. 1

Valoarea angajamentelor efectuate din F.A.N. 11.1934 – 05.09.1940 Armament şi Muniţii 64.765.138.275lei 70,63% Harnaşamente, reparaţii 2.012.219.214 lei 2,19% Materiale geniu şi transmisiuni 4.960.136.587 lei 5,41% Echipamente, subzistenţe 9.877.367.237 lei 10,77% Construcţii 3.379.007.763 lei 3,68% Fortificaţii 5.388.937.580 lei 5,88% I. Total angajamente plată : 91.701.092.050 lei Se adaugă împrumuturi şi bonuri de tezaur : 5.812.901.410 lei

Total general : 97.513.993.460 lei II Plăţi total efectuate până la 05.09.1940 : Plăţi angajamente : 48.452.332.105 lei Plăţi împrumuturi şi bonuri de tezaur : 430.693.866 lei III. Rămas de plată :43.248.759.945 lei Rămas de plată la împrumuturi şi tezaur : 5.382.207.544 lei

262

Ca urmare a reducerii teritoriului, acordurile cu Germania au fost regândite. Pierderea Basarabiei a reprezentat înjumătăţirea potenţialului agricol al României. De pe aceste coordonate a

fost semnat, în data de 8 august 1940, un nou protocol economic referitor la agricultură, între Ministrul Economiei Naţionale, George Leon şi Ministrul Însărcinat cu Problemele Economice ale Reichului, dr. Neubacher.

Pe baza estimărilor Ministerului Agriculturii şi a consilierilor germani din acest resort au fost stabilite cantităţile de cereale ce urmau să se producă în România în anul 1940. Acordul se referea la exportul unei cantităţi fixe din recoltă şi în cazul surplusului de producţie, redirecţionarea acestora spre Germania. Totodată au fost stabilite preţurile de vânzare, valabile pentru o cantitate de 10 tone: orz - 35.000 lei, ovăz 37.000 lei, secară 46.000 lei, porumb 43.000 lei.

La aceste preţuri se acordau de către statul german prime de 5000 lei pentru vagonul de orz şi ovăz şi 6.000 lei pentru vagonul de secară şi porumb. Guvernul român se angaja ca până la 31 iulie 1941 (cât era valabil acordul) să nu majoreze taxele fiscale şi tarifele de transport 15

Referindu-se la presiunile anglo-franceze întreprinse asupra României, ataşatul militar german din România transmitea la Berlin propunerile acestora adresate guvernului român pentru sabotarea aprovizionării Germaniei .

„ (…) a. Vânzarea cu 5 ani în avans a tuturor produselor României şi plata acestora în aur la un preţ de două ori şi jumătate mai mare decât cel al pieţei mondiale.

b. Distrugerea tuturor puţurilor de petrol şi a instalaţiilor în cazul în care Germania ar fi atacat România.”16

Expansiunea rapidă a Germanie şi incapacitatea Anglie de a acţiona concret la Gurile Dunării au determinat diplomaţia românească să refuze orice colaborarea cu agenţii britanici. Pentru prima data se reliefa clar că singurul sprijin concret împotriva ameninţărilor sovietice este Axa Roma-Berlin.

Schimbarea guvernului şi solicitarea Regelui, adresată lui Hitler, de a trimite o misiune militară în ţară, cu scopul clar de a proteja câmpurile petrolifere, dovedesc schimbarea politică produsă la Bucureşti. Dar acest lucru s-a dovedit a fi tardiv. Germania hotărâse să nu se implice în medierea divergenţelor sovietice.

Ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei, Bucovinei de nord, dublat de Dictatul de la Viena din 30 august 1940 ce au dus la rapturile teritoriale s-au dovedit fatale regimului carlist. În faţa presiunii interne, a revoltelor de stradă produse de legionari şi neavând sprijinul lui Hitler, Carol al II-lea este nevoit să abdice, dar acest act se produce numai în urma negocierii integrităţii personale şi a averii impresionante de care dispunea suveranul României.

Ultimii doi ani ai domniei lui Carol se caracterizează din punct de vedere economic prin abordarea unei politici mult mai realiste. Tensiunile diplomatice dintre Marile Puteri europene au scos la iveală dependenţa economică a României faţă de acestea. Acordurile încheiate cu Germania aveau multe puncte pozitive reliefate în special în infuzia de capital german pentru dezvoltarea ramurilor economice din industria prelucrătoare. Astfel, ca urmare a tratatului economic din 1939 se va pune accent pe dezvoltarea industriei miniere şi a prelucrării lemnului, sectoare economice ce dispuneau de importante materii prime.

Pactul armament - petrol avea să recupereze într-o oarecare măsură întârzierile din programul naţional de înarmare. Angajat în această colaborare economică cu Germania guvernul de la Bucureşti a identificat atât sursele directe pentru finanţarea rapidă a achiziţiilor de tehnică militară cât şi principala sursă de aprovizionare cu armament vital. De altfel în nenumărate rânduri Carol al II-lea a afirmat că armamentul livrat de Germania este superior celui livrat de Anglia şi Franţa şi ce era mai important era mai uşor de livrat.

15 C. S. P. A. M. I., Relaţiile militare româno-germane 1939-1944. Documente, vol. II, doc. 18, p. 28-29 16 Ibidem, doc. 19, p. 30

263

INCIDENTE ÎNTRE ARMATĂ ŞI LEGIONARI LA CERNAVODĂ LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1941

George-Mihai TALAŞMAN În anii 1919-1920, la semnarea tratatelor de pace ale Primului Război Mondial, România era una dintre ţările în care „noua ordine” se făcea simţită. În comparaţie cu perioada antebelică, atât teritoriul ţării, cât şi populaţia se dublaseră. Aparent nu era vorba de nicio înfrângere, de nicio pierdere teritorială sau de vreo „victorie mutilată” care să provoace emoţii naţionale şi să explice într-un mod simplu ascensiunea partidelor ultranaţionaliste1. „Naţionalismul” de la sfârşitul secolului al XIX-lea avea puţin din siguranţa de sine a patriotismului românesc din urmă cu câteva decenii, respectiv din certitudinea că face parte dintre popoarele alese, care, alături de statele occidentale au provocat naşterea civilizaţiei moderne2. Pe acest fond a apărut organizaţia ultranaţionalistă Legiunea „Arhanghelul Mihail”, numită pe scurt Mişcarea Legionară. A fost creată la data de 24 iunie 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu. Organizaţia a avut un caracter mistic-religios, anticomunist, antisemit şi antimasonic. Co-fondatori ai mişcării au fost, pe lângă Zelea-Codreanu, Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă. În anul 1930 Corneliu Zelea Codreanu înfiinţează o organizaţie anexă a Mişcării Legionare, intitulată Garda de Fier, organizaţie care să cuprindă în rândurile sale orice partid sau grupare, indiferent de adversităţile politice, care doreşte să lupte împotriva expansiunii comunismului din URSS. Acest lucru a făcut ca Mişcarea Legionară să fie denumită uneori şi Garda de Fier. Despre originile mişcării, Neagu Djuvara scria: „Să nu credeţi, cum spun adversarii Mişcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea Legionară a fost o mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anticomuniste”3. Membrii Mişcări Legionare purtau uniforme verzi (ca simbol al reînnoirii, de unde şi denumirea „cămăşile verzi”) şi se salutau folosind salutul roman4. Principalul simbol al Mişcării a fost crucea triplă, reprezentând o reţea de zăbrele de închisoare (simbolizând martiriul). I se mai spunea „Crucea arhanghelului Mihail”. Legiunea s-a diferenţiat de mişcările fasciste ori fascistoide europene contemporane prin importanţa pe care o acorda religiei, ortodoxiei creştine, precum şi prin faptul că majoritatea susţinătorilor săi erau ţărani şi studenţi. Însă, a avut în comun cu diverse mişcări similare, recurgerea la violenţă şi la asasinat politic. Cu Codreanu drept lider carismatic, Legiunea s-a făcut cunoscută pentru propaganda sa de succes, inclusiv o utilizare bună a spectacolului. Prin marşuri, procesiuni religioase, „miracole”, imnuri patriotice, muncă voluntară şi campanii caritabile în zonele rurale, Legiunea îşi făcea cunoscută filosofia, care includea anticomunismul, antisemitismul, antiliberalismul, antiparlamentarismul şi se prezenta ca alternativă la celelalte partide, dispreţuite ca formaţiuni politice corupte şi clientelare. La 10 decembrie 1933, prim-ministrul liberal Ion Gheorghe Duca a scos Garda de Fier în afara legii. Membrii Gărzii au ripostat la 29 decembrie prin asasinarea premierului Duca în gara din Sinaia. La alegerile din 1937 Legiunea a fost al treilea partid după Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc, obţinând 15,5% din sufragii. Regele Carol al II-lea se opunea legionarilor şi i-a ţinut în afara guvernului până la abdicarea sa. În însemnările sale, regele Carol al II-lea avea să amintească de un anume Haiduc de la Siguranţă, care-l ţinea la curent, în mod neoficial, cu anumite informaţii. Astfel, joi, 19 martie 1937, scria: „Am primit o informaţie de la Haiduc, care-mi spune că dacă până la sfârşitul lunei nu se va produce lovitura de stat a Gărzii de Fier, vor începe asasinate, prima pe listă fiind Duduia. Haiduc recomandă ca Duduia să plece pentru câtva timp în străinătate, lucru care, desigur, ea nu va voi. […] Spre seară, l-am chemat pe Gavrilă Marinescu pe chestiunea ştirilor de la Haiduc; dă asigurări că este cu ochii în patru, îi lipsesc însă banii necesari de la Ordine Publică; voi interveni. Are vreo 200 de oameni gata la nevoie”5 În aprilie 1938 Codreanu a fost arestat, închis şi ucis de jandarmi, împreună cu un număr de alţi câţiva legionari, în timpul unei aşa-zise încercări de evadare în luna noiembrie a aceluiaşi an. După toate probabilităţile, nu a existat o atare tentativă de evadare. Codreanu şi ceilalţi legionari deţinuţi este foarte probabil să fi fost executaţi din ordinul regelui Carol. În martie 1939 Armand Călinescu a format un nou guvern, iar la 21 septembrie 1939 a fost asasinat de legionari la gara din Sinaia, ca act de răzbunare pentru moartea lui Corneliu Zelea Codreanu. Anul 1940 a marcat începutul unui conflict între Ion Antonescu şi legionari, ce avea să culmineze cu evenimentele din ianuarie 1941. Documentele de arhivă demonstrează faptul că săptămâna 1-6 septembrie 1940 a fost perioada revoltei populare împotriva unui regim care-şi încununase politica prin semnarea Dictatului de la Viena6. Legionarii au participat la aceste manifestaţii în fruntea maselor populare, având şi sprijinul forţelor armate. Într-o notă informativă asupra evenimentelor din 3 septembrie de pe teritoriul judeţului Constanţa, se remarca „bucuria nestăvilită ce au manifestat toţi tinerii sublocotenenţi activi din toate armele când au auzit de această lovitură”7. Manifestele împărţite în timpul acestor demonstraţii vin în sprijinul acestei afirmaţii. Iată, spre exemplificare conţinutul unuia dintre ele:

„CAMARAZI Mişcarea Legionară are cea mai mare stimă şi dragoste pentru armata română. Cerem ca şi armata să aibă aceeaşi dragoste pentru noi. Dacă anumiţi duşmani ai neamului vă vor da ordin să împuşcaţi în legionari nu trageţi în

1 Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 32 2 Nicolae Iorga, Cuvinte adevărate, tipărite în ziarul „Epoca”, Bucureşti, 1903, p. 105 3 Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ediţia integrală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 214 4 Salutul roman este reprezentat prin mişcarea mâinii puţin deasupra capului, cu palma întinsă către cel salutat. Este o formă de respect pentru colegul, respectiv cetăţeanul, de aceeaşi „origine”. Era folosit în perioada Imperiului Roman, exact cu acelaşi scop. De aici a fost preluat de către fascişti, care îl foloseau ca salut în cadrul armatei. 5 Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune, Însemnări zilnice, vol. 1 (1904-1939), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004, p. 17, 20 6 Dana Beldiman, Legionarii la putere, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, nr. 2-3/1998, p. 27 7 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond Direcţia Justiţiei Militare, dosar nr. 2090, f. 72-73

264

fraţii voştri! Noi luptăm pentru dreapta voastră şi pentru biruinţa deplină a întregului neam românesc. Nu vă faceţi slugile mişeilor! Nu fiţi uneltele oarbe ale tâlharilor! Nu fiţi simbriaşii ticăloşilor, care vor să vă robească şi să vă sugă pe veci! Veniţi alături de noi! Veniţi cu suflet curat, cu credinţă în Dumnezeu şi cu hotărâre mare să punem temelie de veacuri neamului nostru. Veniţi să facem o ţară ca soarele sfânt de pe cer!”8 Dacă până la această dată Mişcarea Legionară câştigase numeroşi adepţi din rândurile armatei, în special elevi ai şcolilor de ofiţeri şi tineri sublocotenenţi, după preluarea puterii situaţia s-a modificat. Rapoartele diferitelor eşaloane militare reliefau „înmulţirea incidentelor între legionari şi membrii armatei. Socotesc că este în interesul ordinii şi mai presus de toate al disciplinei ca prestigiul oştirii, nu numai să nu fie ştirbit în nici un fel de organizaţiile politice, dar din contră, organizaţia politică în chestiune să caute a susţine şi ridica în toate împrejurările prestigiul Armatei. (…) Însuşi legionarismul va avea să culeagă roadele acţiunii sale de susţinere şi ridicare a prestigiului oştirii şi, procedând invers, s-ar putea crea mari dificultăţi organismului noului Stat Legionar”9. La 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianţă cu generalul Ion Antonescu, pentru a forma un guvern al „Statului Naţional Legionar”, care l-a forţat pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Ajunsă la putere, Legiunea a promulgat legi antisemite foarte dure şi a început o companie de pogromuri şi asasinate politice. Membrii Gărzii de Fier au pus la cale cel mai mare pogrom din istoria Bucureştiului, în care au fost ucişi peste o sută de evrei, iar zeci dintre aceştia au fost atârnaţi în cârlige la abator şi mutilaţi într-o parodie macabră a tehnicilor de sacrificare a animalelor în modul caşer10. Guvernarea legionară a fost foarte scurtă, ţinând din septembrie 1940 până în ianuarie 1941, când a început prigoana lui Antonescu împotriva legionarilor11. Perioada 21-24 ianuarie 1941 a marcat sfârşitul violent al coabitării dintre generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară. Evenimentele au rămas în istorie sub numele de „rebeliunea legionară”, fiind înregistrate ca atare, întâi de către istoriografia comunistă, apoi de cea post-decembristă. Din cauza neînţelegerilor dintre Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară atât în privinţa politicii economice şi externe, cât şi de natură executivă, tensiunea dintre cele două părţi a escaladat şi pe 16 ianuarie 1941 Antonescu i-a destituit pe Constantin Petrovicescu din funcţia de ministru de interne şi pe Alexandru Ghica din cea de prefect al poliţiei. Legionarii au ripostat declanşând evenimentele din ianuarie 1941. Antonescu a reuşit să înăbuşe rebeliunea, cu sprijinul armatei, unii legionari fiind fost arestaţi şi condamnaţi, alţii reuşind să fugă în Germania. Antonescu avea să recunoască şi să regrete atitudinea sa faţă de legionari. În volumul „Morminte vii”, Nistor Chioreanu (fostul prefect legionar al Ardealului) relatează că în timpul procesului, mareşalul, aflat pe banca acuzaţilor lângă generalul Petrovicescu (fostul ministrul de interne legionar) i s-a adresat acestuia: „ - Petrovicescule, cu voi, legionarii, am săvârşit o mare greşeală. - Constatarea vine prea târziu, domnule mareşal, i-a răspuns Petrovicescu. Greşeala nu mai poate fi reparată. - Din păcate, nu, dar mi-ar plăcea să se ştie că mareşalul Antonescu şi-a recunoscut greşeala”12. O altă mărturie o găsim în cartea lui Gabriel Bălănescu, „Din împărăţia morţii”. Eugen Cristescu, fostul şef al spionajului românesc, condamnat la moarte în lotul mareşalului Antonescu şi apoi graţiat, fiind în celulă cu Gabriel Bălănescu, i-a spus acestuia: „Am stat cu el (Antonescu) în celulă până în clipa când l-au dus în faţa plutonului de execuţie. Cu o ora înainte, respingându-i-se cererea de graţiere, a venit mama lui cu un buchet de trandafiri roşii şi dându-i buchetul i-a zis: «Eşti nedemn de numele meu. De ce ai făcut cerere de graţiere? Dumnezeu să fie cu tine». Şi bătrâna a plecat. Mareşalul a venit în celulă, a aruncat buchetul pe pat şi-mi spune: «Ce zici, Cristescule, nu crezi că era mai bine să ne fi înţeles cu tinerii aceia?» şi uşa s-a deschis şi l-au luat («tinerii aceia» erau legionarii cu care a fost un timp la guvernare)”13. În urma „rebeliunii legionare” au fost prigoniţi şi arestaţi toţi cei care avuseseră sau care erau bănuiţi că ar putea avea vreo legătură cu Mişcarea Legionară. În cele ce urmează vom prezenta un episod care se petrecea în Cernavodă la începutul anului 1941. La Parchetul Tribunalului Constanţa, prin telegrama nr. 2.613 din 12 februarie 1941, comandantul garnizoanei Cernavodă, colonelul C. Başta solicita trimiterea unui delegat „pentru cercetări la magazinul legionar Cernavodă, totul fiind în neregulă”14. Acelaşi colonel trimitea, la 19 martie 1941, un raport către Ministerul Economiei Naţionale, în care menţiona că: „în oraşul Cernavodă funcţionează un magazin de manufactură al legionarilor numit «Biruinţa». Patronul acestui magazin este dl. Sima Ilie, student la Politehnică la Bucureşti. Este de fel din Cernavodă, unde îşi are părinţii. La Cernavodă vine foarte rar, acum nu a venit din ziua de 1 februarie 1941. în lipsa sa magazinul este condus: Din punct de vedere al contabilităţii de dl. Ovanez Nazariteanu, de origine armean, bacalaureat al Liceului Teoretic din Constanţa, etatea 20 ani. Din punct de vedere al comenzilor de mărfuri, conducerea o are Ilie Iancu, frate cu Ilie Sima, care este şi vânzător în magazin. Ilie Iancu este minor, având 19 ani şi 6 luni. Tot în magazin mai sunt vânzători şi:

1. Petre Stănescu, etatea 19 ani şi 6 luni,

8 Ibidem, f. 83 9 Ibidem, dosar nr. 92, f. 337, apud Dana Beldiman, op. cit. 10 Institutul Yad Vashem, Raportul Comisiei internaţionale asupra Holocaustului din România, cap. 5 11 Emanuel Manolea, Marinel Ştefan Scurtă cronologie legionară, în Jurnal, nr. 4 din iunie 1999; http://miscarea.net/dbjurnal4.html 12 Nistor Chioreanu, Morminte vii, Editura Institutului European, Bucureşti, 1992, p. 118-119 13 Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii, Editura Gordian, Timişoara, 1994, p. 51 14 Ibidem, f. 413

265

2. Nicu Bogdanovici, etatea 19 ani şi 6 luni de meserie tâmplar, angajat de câteva zile; 3. Petre Galben care este în magazin de la 1 ianuarie 1941.

Toţi sunt legionari. Magazinul până astăzi nu are firmă înregistrată la Tribunalul Constanţa şi nici înscris la Camera de Comerţ Constanţa, deşi vânzătorul Ilie Iancu declară că a făcut cererea pentru înscrierea sa la Tribunal. Nu are nici un registru comercial. Nu are registru de salariaţi. Faţă de cele raportate mai sus, cu onoare vă rugăm să binevoiţi a lua măsuri de închiderea magazinului, deoarece nu are formele impuse de legea comerţului”15. Toate demersurile colonelului Başta rămânând fără răspuns, acesta a trecut la fapte, aşa cum aflăm din raportul înaintat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri în ziua de 28 aprilie 1941: „Raportăm că în Cernavodă există – sfidând toate ordinele şi decretele în vigoare un magazin de manufactură condus de legionari cari, sub pretextul negustoriei fac propagandă legionară. Intervenţiile noastre până în prezent la diferite autorităţi au fost fără rezultat. Ieri 27 aprilie au făcut inaugurarea noului local cu caracter subversiv. Şeful Poliţiei incapabil, am cerut înlocuirea. Azi 28 am dispus închiderea magazinului, cerând arestarea patronului student la Politehnică, magazinul fiind condus tot timpul de patru minori. Rog ordonaţi ancheta cuvenită”16. În acelaşi timp a trimis o telegramă şi Patriarhului României, în care îl informa că „preotul Samoilă din Cernavodă a făcut slujba religioasă ieri 27 aprilie la inaugurarea unui magazin legionar tot vopsit în verde şi cu tablouri pe pereţi cu caracter subversiv”17. În urma închiderii magazinului şi arestării angajaţilor, Sima Ilie, proprietarul magazinului a depus o plângere la Parchetul Tribunalului Militar al Corpului 2 Armată: „Domnule Prim Procuror, Subsemnatul Sima Ilie, comerciant în comuna Cernavodă, str. Mircea cel Mare nr. 46 cu respect vă aduc la cunoştinţă următoarele: În ziua de luni 28 aprilie 1941 s-a prezentat la magazinul meu de manufactură din localitate domnul colonel Başta împreună cu domnul poliţai al oraşului au arestat pe băieţii angajaţi în serviciul magazinului şi au pus sigilii la magazin. Împreună cu ei a fost arestat şi tatăl meu Radu B. Ilie de meserie cojocar. Au fost reţinuţi la poliţie de luni 28 aprilie 1941 la ora 4 p.m. până marţi, 29 aprilie 1941 la ora 4 p.m. după care au fost transportaţi tot arestaţi la închisoarea Regimentului 36 Infanterie din localitate, unde au stat până miercuri, 30 aprilie 1941 orele 5 dimineaţă când au fost legaţi şi duşi la parchetul militar din Constanţa. Aici au fost puşi imediat în libertate, dar ajungând în Cernavodă au fost din nou arestaţi din ordinul domnului colonel Başta. În acest timp eu mă aflam în Bucureşti, deoarece sunt student al şcolii Politehnice. Fratele meu după ce a fost liberat de parchetul militar mi-a telefonat la Bucureşti aducându-mi la cunoştinţă cele arătate mai sus. În ziua de joi 1 mai 1941 m-am prezentat onoratului Parchet de unde am primit cheile magazinului şi îngăduinţa de a-l deschide. Venind la Cernavodă şi găsind sigilii la magazin puse de poliţia din Cernavodă din ordinul domnului colonel Başta, m-am prezentat domniei sale spunându-i că am fost la Parchet de unde am primit cheile spre a deschide magazinul şi rog să se ridice sigiliile. Domnul colonel Başta mi-a răspuns: «Din partea mea îţi comunic că eşti arestat. Două santinele să-l ducă la Poliţie să citească ordonanţa nr. 3». Ajuns la poliţie am scris o declaraţie cu o mulţime de întrebări puse de domnul Poliţai, de la ora 7 p.m. până la ora 12 p.m. După aceasta am fost dus la închisoarea Regimentului 36 Infanterie din localitate şi reţinut până vineri 2 mai ora 6 p.m. când am fost dus de un soldat la garnizoana militară unde mi s-a adus la cunoştinţă că sunt liber, că nu am fost arestat ci reţinut dar nu am voie să părăsesc localitatea până nu aranjez cu magazinul. Am aşteptat în ziua de sâmbătă şi duminică şi magazinul nu s-a deschis. Domnule Prim Procuror, cu respect vă rog a trimite un reprezentant al onor Parchet care să cerceteze cum stau lucrurile deoarece au mai fost arestaţi mai mulţi bătrâni şi chiar preotul care a făcut sfânta sfeştanie. Am cerut autorizaţie să vin la Constanţa şi am fost refuzat. Totodată, domnule Prim Procuror, cer să mi se despăgubească pierderile atât materiale cât şi morale pricinuite prin închiderea magazinului ce s-a făcut fără vreun ordin din partea Onoratului Parchet. Cu profund respect, Sima Ilie, str. Mircea cel Mare 46, Cernavodă”18. Proprietarul magazinului a mai trimis reclamaţii şi la Parchetul Tribunalului Judeţean Constanţa, la Ministerul Afacerilor Interne, la Inspectoratul de Poliţie Constanţa şi chiar lui Ion Antonescu, Conducătorul Statului, deoarece „cazul fiind mult mai grav, la mijloc găsindu-se un domn colonel, m-am gândit că numai dv. îmi puteţi face dreptate. Domnule general, nu mă gândesc la pierderile mele băneşti, pe care justiţia le va aprecia, ci ceea ce ne doare pe noi este altceva. Ceea ce mi se poate imputa este faptul că am făcut sfeştanie fără autorizaţie prealabilă. Recunosc că sunt vinovat, nu m-am gândit că şi o sfeştanie sau un botez trebuie făcut cu autorizaţie. Recunosc că nu m-am conformat legii. Pentru aceasta voi suferi rigorile ei. Dar să fie arestaţi, personalul meu, să fie arestată lumea străină împreună 15 Ibidem, f. 418 16 Ibidem, f. 419 17 Ibidem, f. 420 18 Ibidem, f. 411-412

266

cu preotul Samoilă care a făcu slujba? Mi se poate imputa că am magazinul vopsit în verde? Eu am trecut pe Lipscani în Bucureşti şi sunt zeci de magazine pe dinăuntru şi pe dinafară vopsite în verde. De asemenea, zeci de magazine au vitrinele căptuşite în verde. Ca să nu vă citez decât două: „Cuibul nostru” şi librăria „Faceţi ca noi” de pe Lipscani. Firma mea este «Biruinţa» dar dl. colonel nu mi-a dat voie s-o pun. La noi în Cernavodă sunt arestaţi oameni care au pulover, fular sau rochie verde. Tot pe ziua de 27 martie, de Duminica Tomei, a fost urmărit pe terenul de sport un jucător de fotbal, de către col. Başta, pentru că era îmbrăcat cu un tricou vechi ce avea culorile verde şi negru ale unei vechi societăţi sportive «Şoimii» din localitate. Dl. col. Başta ne face inspecţii la registrele comerciale, numai mie dintre toţi comercianţii, cu toate că pentru acest lucru nu sunt puşi ofiţerii superiori ci controlorii financiari şi perceptorii. Domnule general, noi ştim că aţi dat ordin să se urmărească oamenii care au greşit iar nu legionarii. Nimeni de la noi nu a luat parte la rebeliune. La Bucureşti am văzut nu numai îmbrăcăminte verse dar şi chiar cartea „Pentru legionari” în vitrine, ba chiar şi tabloul Căpitanului. La noi sunt interzise toate acestea şi suntem arestaţi pentru nimicuri de către dl. col. Başta. Domnule general, totuşi nu m-aşi fi adresat dv. dacă nu ar fi existat altceva. Rezonanţa numelui acestui domn colonel Başta şi incidentul cu harta României Mari, ne-a amărât pe toţi şi ne-a făcut să avem oarecari bănuieli, greu de formulat şi greu de cercetat pentru noi. Se poate ca harta României Mari şi citatul «Cine ştie să moară nu va fi rob niciodată» să constituie azi un corp delict? Lăsând la o parte ura cu care suntem urmăriţi de dl. col. Başta, toate ilegalităţile, de care nu ne putem apăra, faptul că d-sa a pus să se dea jos din perete harta României Mari m-a făcut să apelez la dv. cu toate reclamaţiunile adresate autorităţilor competente şi să vă aduc la cunoştinţă cele de mai sus, rugându-vă să binevoiţi a ancheta şi lua măsurile ce veţi crede de cuviinţă. Să trăiţi, Domnule General, Sima Ilie”19. Despre motivele care l-au determinat pe colonelul Başta să ia măsuri atât de drastice aflăm din declaraţiile celor arestaţi: „Subsemnatul Vasile Iancu R. Ilie domiciliat în com. Cernavodă, str. Mircea cel Mare nr. 46, vânzător şi girant al magazinului de manufactură proprietatea d-lui Sima Ilie aduc la cunoştinţă următoarele: În ziua de 28 aprilie 1941 la orele 8 dimineaţa s-a prezentat la magazin dl. poliţai al oraşului zicându-mi să schimb căptuşeala vitrinei, care era din pânză verde. Am spus: D-le poliţai deoarece sunt clienţi, pun imediat o perdea albastră la fereastră, ceea ce am făcut imediat, iar între orele 1-3, când magazinul este închis, voi schimba căptuşeala vitrinei. La ora 3 p.m. s-a prezentat la magazin dl. poliţai al oraşului, iar în acest timp, eu împreună cu Stănescu Petre, vânzător la acelaşi magazin, ne ocupam cu scoaterea mărfurilor din vitrină şi schimbarea pânzei. În acest timp a intrat în magazin dl. colonel Başta, comandantul Regimentului 36 Infanterie, pronunţând următoarele cuvinte: «Localul se închide iar vânzătorii arestaţi merg la poliţie». Uitându-se în perete a zărit harta României mari pe care era scris «Cine ştie să moară nu va fi rob niciodată». A ridicat harta, spunând că este corp delict, mi-a cerut cheile prăvăliei, iar eu am plecat împreună cu ceilalţi în stare de arest la poliţie, nu ştiu când s-a făcut închiderea magazinului, cum s-a făcut şi nu ştiu când s-au pus sigilii, magazinul rămânând la dispoziţia d-lui colonel Başta, iar eu nu am văzut că sigiliul a fost pus imediat după arestare, în noaptea aceea sau a doua zi. Am fost conduşi la poliţie şi băgaţi în beci, făcându-ni-se în prealabil percheziţia corporală. Aproximativ după două ore am fost chemaţi de dl. poliţai pentru a da o declaraţie după care am fost băgat la beci, iar după o jumătate de oră am fost iarăşi scos, pentru a completa declaraţia, lucru ce s-a întâmplat de vreo cinci-şase ori. În timpul când eram în cabinetul d-lui poliţai am asistat la următoarea convorbire între dl. poliţai şi o persoană de la Regimentul 36 Infanterie: «Spune d-lui colonel, acestea nu sunt motive de arestare şi trebuie găsite altele, de exemplu, să spunem că unul dintre vânzători mi-a făcut semne ironice cu mâna». Aceasta o pot dovedi prin aceea că imediat am fost chemaţi toţi pe rând şi întrebaţi cine a făcut cu mâna semne ironice la ieşirea d-lui poliţai din magazin. După aceasta am fost coborât la beci şi ţinut de luni de la ora 3 p.m. până marţi 29 aprilie la ora 12, în care timp nu ni s-a permis să mâncăm, deoarece este ordinul d-lui colonel Başta. Marţi la ora 12 am fost scoşi din beciul poliţiei şi trimişi sub escortă la închisoarea Regimentului 36 Infanterie. În această închisoare am stat de marţi ora 12 până miercuri dimineaţa la orele 5, când am fost sculaţi şi legaţi doi câte doi prin funii şi cu escortă 3 soldaţi cu armele încărcate am fost trimişi la gară, de unde am luat trenul spre Constanţa. Ajunşi la Parchetul Militar, am fost întâmpinaţi de un dl. plutonier, care a dat ordin să ne dezlege şi am aşteptat venirea d-lui procuror, venind dl. Procuror, cercetând actele şi văzând motivele pentru care am fost ţinuţi arestaţi de luni de la ora 3 p.m. până miercuri ora 5 dimineaţa, a ordonat să fim puşi imediat în libertate. Ajunşi la Cernavodă, am fost chemaţi iar la garnizoană la Regimentul 36 Infanterie la ora 7 şi băgaţi la închisoare, unde am stat până la ora 10, când am dat o declaraţie, despre felul cum am călătorit de la Cernavodă la Parchetul Militar şi înapoi la Cernavodă. Deoarece închiderea magazinului s-a făcut fără a fi avut în prealabil ordinul Parchetului, iar sigilarea lui fiind făcută fără a fi prezent vreun membru al magazinului şi deoarece am fost ţinuţi arestaţi pe motive care nu sunt destul de întemeiate timp de 36 ore, ceea ce constituie un abuz al autorităţilor locale, deoarece legal ar fi trebuit să ne ţină închişi cel mult 24 ore, cu respect vă rog să binevoiţi a trimite o anchetă la faţa locului sau trimiterea celor vinovaţi în judecată. Cu respect, Vasile Iancu Ilie”20.

19 Ibidem, f. 444

267

În urma acestor reclamaţii, generalul Nicolae Macici, comandantul Corpului 2 Armată a ordonat, la 13 mai 1941, trimiterea locotenent-colonelului Dimescu, prim procuror al Parchetului Militar al Corpului 2 Armată, a generalului de brigadă Arghiropol Epaminonda şi a maiorului Chichindel, chestor al Poliţiei la Cernavodă, pentru cercetarea faptelor semnalate21. Concluziile cercetărilor au fost prezentate prin înaintarea unor rapoarte. La 15 mai 1941, locotenent-colonelul Dimescu raporta: „Din cercetarea efectuată – în asistenţa domnului general de brigadă Arghiropol Epaminonda şi a maiorului Cihindel, chestorul Poliţiei Constanţa, de care depinde Poliţia Cernavodă – în ziua de 14 mai 1941 la Cernavodă, în chestiunea reclamată de numitul Sima R. Ilie am constatat următoarele:

1. Nu există nici o probă din care să se poată desprinde infracţiunea de violare de domiciliu. De altminteri nici în reclamaţie nu reiese în ce constă această acuzaţie.

2. Faptul că dl. colonel Başta, în calitatea d-sale de Comandant al Garnizoanei Cernavodă, deci, conf, art. 143 C.J.M. – ofiţer de poliţie judiciară militară, a reţinut personalul magazinului reclamantului, în stare de arest mai mult de 24 de ore, adică de la 28 aprilie 1941 orele 15 până în ziua de 30 aprilie 1941, orele 10 –constituie o abatere de la art. 159, 161 C.J.M.

Dl. colonel Başta justifică această situaţiune prin aceea că cei în cauză nu s-au putut trimite imediat la acest Parchet în Constanţa.

3. Sigilarea magazinului s-a făcut de Şeful Poliţiei locale, din ordinul domnului colonel Başta. Se motivează această măsură pe două considerente:

a) prin natura lui, acest magazin legionar, constituie o provocare la liniştea publică; b) nu funcţionează în mod regulat deoarece nu are registre comerciale.

În prezent magazinul se găseşte tot sigilat sub paza unei santinele dată de Garnizoană, în aşteptarea intervenţiilor făcute de dl. colonel Başta la Camera de Comerţ Constanţa cu nr. 2748 din 22 februarie 1941, la Ministerul Economiei Naţionale şi al Afacerilor Interne cu nr. 3038 din 19 martie 1941 şi la Preşedinţia Consiliului de Miniştri cu nr. 109 din 28 aprilie 1941. Camera de Comerţ Constanţa, la cererea noastră, ne face cunoscut cu nr. 4177 din 14 crt. că magazinul în cauză are firmă înscrisă.

4. Faptul de abuz de putere, de care este acuzat dl. colonel Başta nu se arată în ce constă. 5. Cu nr. 13.883 din 14 crt. am dispus ca Garnizoana să desigileze magazinul, căruia – pentru contravenţiile

la regulile de comerţ şi igienă – urmează a i se stabili situaţia prin Poliţia Cernavodă, autoritatea militară neavând competenţa.

Pentru faptul că în acest magazin s-a oficiat o sfeştanie în ziua de 27 aprilie 1941, fără autorizaţie şi că mobilierul fiind vopsit în verde, constituie o provocare la ordinea publică, am dispus sesizarea Judecătorului de Instrucţie Militar, cu cercetarea – în preliminar – a culpelor celor în cauză. Prim Procuror Militar Lt. colonel magistrat Barbu Dimescu”22. Raportul generalului de brigadă Epaminonda Arghiropol este mult mai complet şi, în acelaşi timp, mai virulent: „Din audierea colonelului Başta şi din informaţiunile culese la faţa locului, am constatat următoarele: În oraşul Cernavodă a fost luat, prin teroare, cum de altfel s-a întâmplat şi în alte oraşe, un magazin de manufactură de la un străin, de către domnul Sima R. Ilie, student legionar. Acest magazin cuprindea marfă în valoare de aproximativ 1 ½ - 2 milioane lei, care urma să fie plătită însă numai cu suma de 600.000 lei, din care domnul Sima nu a achitat fostului proprietar decât 50-60 mii lei. Magazinul acaparat astfel în luna noiembrie, în mod samavolnic, continua să funcţioneze fără îndeplinirea formelor legale complete prevăzute şi cerute de legiuirile de comerţ. În plus, constituia un cuib unde se întâlnea şi activa indivizi ai fracţiunii legionare din Cernavodă. Colonelul Başta, comandantul garnizoanei locale, a sesizat acest pericol, punând în supraveghere indivizii care frecventau acest magazin mai ales seara, iar atunci când – sub pretextul unei sfeştanii, deţinătorii de azi ai prăvăliei, au trecut la acte care vătămau ordinea publică, sfeştania nefiind în fond decât o întrunire şi o manifestare legionară deghizată, a închis magazinul şi a trimis pe vânzătorii lui în stare de arest, Parchetului Militar Constanţa. Adăugăm că din informaţiunile ce avem, domnul Sima şi acoliţii săi, cu ostentativitate, vădită rea credinţă şi spirit de provocare, au vopsit demonstrativ magazinul în interior în verde, au făcut propagandă subversivă şi au căutat să reînvie prin aceste măsuri continuarea şi persistenţa dârză a regimului legionar, în dispreţul cetăţenilor de bună credinţă şi a dispoziţiunilor în vigoare. În magazin, ca o provocare mai mult, au atârnat o hartă a României, pe care au scris cu verde şi cu aparenţă de sinceritate, dictonul relevant în actul încheiat de Primul procuror. Nimeni din cine a văzut şi citit cuvintele acestui obiect de demonstraţie, nu poate crede în interpretarea curată şi patriotică a lozincii, fiindcă domnul Sima nu este, în tot ce a făcut, moral şi de bună credinţă. Aşadar am convingerea fermă că dictonul cu aparenţa nevinovată de crez naţionalist şi patriotic interpretează subversiv îndemnul şi ştiutele tendinţe ale rătăciţilor regimului legionar şi se referă la datoria acelor „echipe ale morţii” de la care oamenii de bine şi de ordine primesc zilnic fel de fel de ameninţări. Nu se ştie dacă domnul Sima a făcut sau nu parte din legionarii rebeli – aceasta rămâne să o stabilească justiţia, e cert însă, şi nimeni nu poate contesta, că a făcut parte din profitorii regimului, pentru că el fiind student şi

20 Ibidem, f. 426-427 21 Ibidem, f. 406 22 Ibidem, f. 402

268

deci neavând nici o legătură cu comerţul de manufactură, a uzurpat un drept de proprietate prin forţă şi teroare, a acaparat magazinul, pe care l-a încredinţat apoi fraţilor lui, deveniţi astfel peste noapte, mari angrosişti de manufactură, el continuând a-şi continua studiile la Bucureşti. Colonelul Başta conştient de funcţia pe care o exercita şi de atribuţiunile ce-i reveneau pentru paza liniştei şi ordinei publice, s-a adresat tuturor autorităţilor care ar fi putut lua măsurile cerute de situaţie şi anume: Parchetului, Tribunalului civil Constanţa, Camerei de Comerţ, Ministerului Economiei Naţionale, Ministerului de Interne etc., fără să primească de nicăieri nici un răspuns. În lipsa unei măsuri luate de una din autorităţile superioare sesizate, el face actul de iniţiativă de a închide magazinul şi trimite personalul magazinului înaintea Parchetului militar. Măsura desigur păcătuieşte prin lipsa de competenţă formală pe care o avea garnizoana militară ce o reprezenta el, deşi în fond răspundea unei necesităţi de necontestat, privind şi fapta legionarilor şi prestigiul de autoritate locală. De asemenea, procedeul Comenduirei de Piaţă, care au dus oamenii legaţi, din lipsă de escorte, fără ştirea şi ordinul colonelului Başta şi numai printr-un alt act de iniţiativă rău înţeles al gradatului care a însoţit pe arestaţi de teamă ca să nu-i scape, este greşit şi deci urmează a fi sancţionat. În concluzie,

1. Colonelul Başta a greşit ca formă când a închis magazinul şi a trimis vânzătorii în faţa Parchetului, în stare de arest, autoritatea militară neavând acest drept. În fond a sesizat pericolul ce-l reprezenta acest cuib legionar, mai ales când de la manifestaţiile oculte şi clandestine, trecuse la forme care prejudiciau ordinea publică şi scădeau prestigiul autorităţii, prin îndrăzneală şi provocare.

În lipsa unui răspuns cerut autorităţilor superioare, el ia o măsură, pentru care îşi asumă întreaga răspundere. Chiar dacă această măsură a depăşit drepturile autorităţii sale, ea denotă mai ales azi, faţă de ameninţările repetate ale unei minorităţi legionare rătăcite, o atitudine de voinţă, de caracter şi de curaj al răspunderii, care cred că trebuie acceptată şi dezvoltată în cel mai înalt grad la toţi comandanţii, mai ales în împrejurările actuale.

2. Proprietarul actual al magazinului, domnul Sima şi personalul său trebuie trimişi în faţa judecăţii pentru: a) Ţinerea unei întruniri publice cu manifestaţiuni demonstrative şi vădit ostile ordinei publice, oprite de

dispoziţiunile legale în vigoare. b) Funcţionarea în mod ilegal a magazinului lipsit de formele şi autorizaţia cerută de legiuirile de comerţ

(caz prevăzut şi pedepsit de Legea pentru înfiinţarea registrelor de comerţ art. 6 şi Legea Sanitară şi de Ocrotire Socială art. 329).

3. Parchetul militar va putea da autorizaţia de ridicare a sigiliilor puse magazinului din ordinul garnizoanei Cernavodă, fără competenţa formală, însă magazinul urmează a continua să rămână închis, până ce domnul proprietar va cere şi va fi în posesia formelor legale de funcţionare. În acest scop se va sesiza şi invita să-şi facă datoria, Camera de Comerţ şi Consiliul Sanitar.

4. Autoritatea militară locală va fi făcută atentă ca pe viitor să ia numai dispoziţiuni în limita drepturilor conferite prin legi.

Dacă colonelul Başta şi mai ales organele de execuţie ale Comenduirii Pieţii procedau cu mai mult tact, se ajungea la un rezultat mai rapid contra vinovaţilor, fără a le lăsa deschisă calea unei plângeri contra unui presupus caz de abuz de putere şi de autoritate, după cum îl prezintă reclamantul. Dosarul cu toate actele de bază se găseşte în cercetarea Parchetului Militar. General E. Arghiropol”23. După constatările întreprinse şi raportarea concluziilor, generalul Ilie Şteflea înainta dosarul Ministerului Apărării Naţionale, la data de 7 iunie 1941, cu precizarea: „colonelul Başta, comandantul Garnizoanei Cernavodă se face vinovat de arestare ilegală, abuz de putere şi exces de autoritate”24. Cu numărul 10.665 din 10 iunie 1941 statului major al Corpului 2 Armată i se făcea cunoscut că: „Preşedinţia Consiliului de Miniştri, cu nr. 62.733/M.C.I. din 7 iunie 1941, ne trimite dosarul colonelului C. Başta, Comandantul Garnizoanei Cernavodă, care se face vinovat de arestare ilegală, abuz de putere şi exces de autoritate. Pe ordinul de mai sus, Domnul Secretar General a pus următorul ordin în rezoluţie: «Corpul 2 Armată va pune în vedere ofiţerului să procedeze cu mai mult tact mai ales în situaţiunea de astăzi când urmărim să descoperim pe vinovaţi nu să le dăm ocazie să pareze în victime». Directorul de Cabinet, Colonel D. Protopopescu Pache”25.

23 Ibidem, f. 403-405 24 Ibidem, f. 460 25 Ibidem, f. 459

269

PARTICIPAREA ARMATEI 3 ROMÂNE LA ELIBERAREA NORDULUI BUCOVINEI, ŢINUTULUI HERŢA ŞI A PĂRŢII DE NORD-EST A BASARABIEI

Colonel (r) dr. Cornel CARP

Participarea României la războiul împotriva U.R.S.S. a avut drept scop, aşa cum se deduce din majoritatea lucrărilor istoriografice apărute mai ales după 1989, refacerea hotarelor sfârtecate în vara anului 1940. Hotărârea declanşării ostilităţilor alături de trupele germane împotriva Uniunii Sovietice, a aparţinut în exclusivitate generalului Ion Antonescu, chiar dacă la momentul respectiv majoritatea poporului român, conducătorii partidelor istorice şi chiar regele Mihai şi-au declarat adeziunea şi recunoştinţa lor faţă de general pentru gestul său. Este adevărat, totodată, că peste foarte puţin timp aceia care acum îl adulau, îl vor apostrofa serios pentru hotărârea sa de a trimite armatele române dincolo de Nistru, deci peste frontierele naţionale, pentru înfrângerea definitivă a inamicului, conform celor mai elementare principii de artă operativă. Aşadar, acţiunea militară începută în iunie 1941 a fost doar o ripostă la ultimatumurile din 1940, prin care U.R.S.S. se transformase pentru România dintr-un adversar potenţial într-unul real. Şi dacă admitem că mobilul intrării în război a fost just, trebuie neapărat să admitem că, mai ales într-un război de coaliţie, armata română trebuie să respecte regulile războiului, pentru că aşa cum arăta generalul Platon Chirnoagă – şeful Secţiei Operaţii a Armatei 3, “un război nu se termină aşa, pur şi simplu, pe un deal sau pe o vale, ci numai în momentul în care unul dintre beligeranţi este sau se recunoaşte învins”1. Cu alte cuvinte, pentru a obţine recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei nu era suficientă numai eliberarea acestor teritorii, ci era absolut necesar ca Uniunea Sovietică să fie învinsă sau să se recunoască învinsă. Numai aşa se poate explica efortul pe care armata română l-a pornit în vara anului 1941 şi avea să-l susţină cu jertfe şi pagube materiale incomensurabile timp de 1.421 zile. La acest efort, cel puţin primii trei ani de război, campania din Est, avea să-şi aducă prinosul de jertfă şi sânge şi Armata 3 română, armată vitează, cu comandanţi de excepţie, care s-a aflat în etapele cele mai importante ale “războiului nostru de reîntregire”2 acolo unde efortul era mai greu, de pe Obcinele Bucovinei şi de pe Prutul Inferior până la marele cot al Donului, Caucaz şi Crimeea şi apoi înapoi, în retragere prin luptă până în Moldova şi Basarabia, pe frontiera naţională de pe Nistru. Prin scrisoarea lui Hitler din 18 iunie 1941, generalul Ion Antonescu este înştiinţat că, în interesul desfăşurării unitare a operaţiilor, se creează Grupul de Armate “General Ion Antonescu”, alcătuit din cele trei armate aflate deja în dispozitivul de apărare, rugându-l să ia comanda grupului, având la dispoziţie pentru conducerea operaţiilor pe generalul Schobert, comandantul Armatei 11 germană şi statul major al acestei armate ca un fel de “stat major de lucru” al Marelui Cartier General român. De comun acord cu generalul von Schobert, Antonescu elaborează Ordinul nr. 120/20 iunie 1941 prin care făcea cunoscut că “Armata română va intra în luptă cot la cot cu aliaţii germani pentru a repara nedreptatea care ni s-a făcut”3 şi stabilea că “Misiunea armatelor aliate în România este mai întâi de a apăra hotarele noastre împotriva oricărui atac inamic. Nici o palmă de pământ românesc nu trebuie cedată inamicului”4. În aceeaşi zi, la solicitarea O.K.W-ului, generalul Ion Antonescu şi generalul Eugen von Schobert au căzut de acord asupra noii organizări de comandament şi misiunilor forţelor române şi germane. Materializată în Ordinul de operaţii nr. 19 al Marelui Stat Major, înţelegerea prevedea ca Armata 4 română să păstreze responsabilitatea apărării Deltei Dunării şi sectorului Prutului până la Gura Bohotin, iar Armata 11 germană să-şi asume răspunderea apărării spre nord, până la izvoarele Sucevei, luând în subordine operativă şi forţele Armatei 3 române5. Astfel, forţele Armatei 3 şi diviziile române aflate la nord de Iaşi au fost subordonate marilor unităţi germane ale Armatei 11, după cum urmează: Divizia 14 Infanterie şi Brigada 6 Cavalerie, Corpului 30 Armată, comandat de generalul von Salmuth care mai avea în subordine Divizia 198 Infanterie germană; diviziile 8 şi 6 infanterie, Corpului 11 Armată, comandat de generalul von Kortzfleisch care mai avea trei divizii de infanterie germane: 239, 76 şi 92; Corpul de Cavalerie român (cu brigăzile 5 şi 26 cavalerie), Corpul de Munte (cu brigăzile 1, 2 şi 4 mixte munte) şi Divizia 7 Infanterie, Comandamentului Armatei 11, iar în rezerva armatei s-au păstrat diviziile 13 şi 35 infanterie, precum şi Comandamentul Corpului 4 Armată român6. În baza aceluiaşi ordin, deşi i se luase comanda operativă, Armata 3 română îşi menţinea atribuţiunile de asigurare materială dispunând din punct de vedere administrativ de Corpul de Munte (comandat de generalul de divizie Gheorghe Avramescu) cu brigăzile 1, 2 şi 4 mixte munte, Divizia 7 Infanterie şi Brigada 8 Cavalerie (ca “element rapid” al Corpului de Munte); Corpul de Cavalerie (comandat de generalul de divizie Mihail Racoviţă) cu brigăzile 5 şi 6 cavalerie şi Comandamentul Corpului 4 Armată (comandat de generalul de divizie Constantin Sănătescu). Tot atunci a fost transmis de la Marele Cartier General, tuturor comandamentelor, Ordinul nr. 23 de alarmare a trupelor, iar pe 22 iunie, la orele 0,00, a intrat în vigoare Decretul nr. 1.798 al Conducătorului Statului, în care se stipula că: “Întreaga armată de uscat, aer şi marină se mobilizează, prima zi de mobilizare urmând să înceapă în noaptea de 21/22 iunie 1941 orele 24”7. Odată decretată mobilizarea, de la Piatra Neamţ, din trenul de comandament “Patria” pe care nu-l va părăsi până la încheierea campaniei anului 1941, generalul Ion Antonescu adresează Grupului de Armate pe care-l comanda, în stilu-i caracteristic concis şi strict la obiect, primul ordin general de luptă, Ordinul nr. 28, stabilindu-i misiunile astfel: “I: Ofensiva armatelor germane pe frontul oriental a început în dimineaţa de 22 iunie; II: Armatele aliate germano-române din România au deocamdată misiunea de a constitui pivotul manevrei strategice şi a fixa maximum de forţe inamice; III: În cazul când forţele inamice de pe frontul român ar începe retragerea, armatele germano-române le vor urmări cu vigoare în scopul: de a dezorganiza manevra de retragere a inamicului şi de a nimici cât mai multe forţe inamice înainte ca ele să treacă la est de Nistru, a împiedica instalarea inamicului pe Nistru şi a trece 1 Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea 1941–1944, Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 20 2 Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul, Editura Globus, Bucureşti, f.a., p. 27 3 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond Microfilme, rola P II.2.1659, c. 745 4 Ibidem 5 Ibidem, rola P.II.1.2718 c. 85 6 Ibidem, fond 25, dosar nr. 51, f. 310–313 7 Ibidem, fond 949, dosar nr. 7, f. 12

270

acest râu odată cu inamicul. La nord de linia Ţuţora, Isacova, Mihalevka, vor opera forţele germano-române aflate astăzi sub ordinele Armatei 11 germane, iar la sud de această linie va opera Armata 4 română şi Corpul 54 german”8, după care difuzează în toate unităţile armatei şi prin mass-media vestitul ordin de zi: “Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!” primit cu mare entuziasm atât de masa soldaţilor şi cadrelor militare, cât şi de majoritatea societăţii civile. La momentul declanşării ostilităţilor, forţele româno-germane din compunerea Grupului de Armate “General Ion Antonescu”, se aflau dispuse în apărare pe frontiera de nord-est a României, ocupând un dispozitiv strategic cu dezvoltare frontală de circa 700 km, diviziile fiind dispuse pe un eşalon, cu câte o rezervă, plus rezerva mobilă constituită din marile unităţi germane. Linia principală de rezistenţă se afla la 10–15 km de frontieră iar în prima linie cu o singură excepţie (Divizia 239 germană), se găseau exclusiv forţe române. Dispozitivul de luptă al Armatei 3 române, preluat, dar numai din punct de vedere operativ sub comanda Armatei 11 germane, avea în compunere la flancul stâng, în regiunea Ceremuşului, Brigada 4 Vânători de Munte, după care urma mai la dreapta, Brigada 1 Vânători de Munte, la aripa dreaptă a acesteia Brigada 2 Vânători de Munte, iar la centru fusese intercalată Divizia 7 Infanterie. Brigăzile 5 şi 6 cavalerie ocupau un dispozitiv de siguranţă în fâşia poziţiei de rezistenţă fiind dislocate pe frontiera de nord între Vicov şi Movila Ruptă. Toate unităţile au primit ordin să organizeze o “apărare activă”, o deosebită importanţă acordându-se în dispozitivul Armatei 3, sectorului Movila Ruptă, Dorohoi, Marginea, care a fost întărit în adâncime cu mari unităţi, inclusiv germane, atât în poziţia de luptă cât şi în rezervă, precum şi sectorului Sculeni, Fălciu, unde apărarea a fost organizată pe un front de 149 km În conformitate cu concepţia de luptă a statului major al Grupului de Armate “General Ion Antonescu”, Armata 3 română, făcând legătura, în Bucovina, cu dreapta armatelor principale germane (din Sectorul “Centru” al frontului germano-sovietic), trebuia să înceapă prima acţiunea ofensivă contra trupelor sovietice, eliberând nordul Bucovinei şi forţând apoi linia Nistrului şi într-adevăr, dacă îi excludem pe aviatori cu misiunile lor specifice, care au fost primii militari români ce au trecut Prutul în noaptea de 22/23 iunie la orele 3,00, artileria diviziilor române împreună cu a celor germane din Bucovina şi de pe Prut, vor fi primele unităţi terestre ce au deschis focul la diferenţa de numai un sfert de oră (3,15) împotriva poziţiilor sovietice. În continuare, în tot cursul primei zile de luptă au fost iniţiate de marile unităţi ale Armatei 3 nenumărate incursiuni în teritoriul controlat de inamic şi bombardamente de artilerie şi aviaţie, aşa încât în sinteza acţiunilor zilei9 întocmită de secţia operaţii a Marelui Cartier General, se specifica faptul că în Bucovina, în urma incursiunilor executate de unităţile corpurilor de munte şi de cavalerie au fost cucerite dealurile Bobeica (nord-vest Văscăuţi), Bourul (nord de Sinăuţi) precum şi înălţimile cu cota 301, situate la 2 km sud-est de Herţa. Localitatea Fântâna Albă a fost şi ea eliberată, însă după lupte îndârjite, trupele române au fost nevoite să se retragă. Pe cursul superior al Prutului, în zona Oroftiana, trupele române au înaintat 5 km, însă la orele 15,00 au fost retrase. În seara zilei au fost retrase şi elementele Diviziei 6 Infanterie care forţaseră Prutul la Mitoc. Acţiuni asemănătoare au desfăşurat în zilele următoare regimentele 3, 4 şi 6 călăraşi din Corpul de Cavalerie. În regiunea Oroftiana, subunităţi din Divizia 8 Infanterie au trecut Prutul atingând calea ferată Tărăsăuţi. În zona de acţiune a Armatei 11 germane s-au realizat de către trupele noastre împreună cu cele aliate cinci capete de pod de valoare companie, care au fost menţinute de către Divizia 8 Infanterie, la Bădărăi şi Ţuţora, Ştefăneşti şi Sculeni. Capul de pod realizat la Sculeni a fost atacat de mai multe ori de sovietici cu tancuri şi tot de atâtea ori a fost recucerit de ostaşii români. Subunităţile de cercetare ale Corpului de Munte au organizat la rândul lor, numeroase incursiuni în dispozitivul inamic pentru a obţine date cu privire la aliniamentele de apărare ale acestuia, amplasamentele artileriei, câmpurile de mine etc. Pentru o mai bună îndeplinire a acestor misiuni, comandantul Corpului de Munte, generalul de divizie Gheorghe Avramescu a solicitat sprijinul aviaţiei10. În ziua de 24 iunie, generalul Ion Antonescu a inspectat unele mari unităţi din compunerea Armatei 3. Cu acest prilej, a făcut o serie de precizări referitoare la măsurile de siguranţă ce trebuiau luate şi necesitatea repoziţionării artileriei pentru îmbunătăţirea randamentului acesteia. În ansamblu s-a urmărit să se atragă atenţia asupra faptului că terenul oferă multiple posibilităţi de exploatare în avantajul trupelor atacatoare şi că este necesar să se ia urgent măsuri pentru pregătirea în vederea trecerii la ofensivă. S-au făcut referiri, de asemenea, la necesitatea ca în fiecare zonă să se asigure un comandament unic, organizat în adâncime, care să cuprindă toate forţele şi mijloacele existente, în special trupele de grăniceri şi jandarmi11. În zilele ce au urmat, acţiunile desfăşurate în sectorul marilor unităţi ale Armatei 3 au avut, de asemenea, un caracter local, continuând să îndeplinească obiective imediate: găsirea celor mai bune direcţii de pătrundere în dispozitivul inamic şi redispunerea propriului dispozitiv în vederea trecerii la ofensivă. Inamicul, profitând de o atmosferă de acalmie instalată în perioada premergătoare declanşării ofensivei de către trupele germano-române, şi-a întărit zilnic elementele de frontieră, concomitent executând unele atacuri locale în urma cărora a obţinut chiar unele succese în fâşiile brigăzilor 8 cavalerie şi 1 Mixtă Munte12. Pentru a slăbi presiunea sovietică dinspre nord, în ziua de 26 iunie, statul major al Brigăzii 6 Cavalerie a planificat şi executat un atac pe timp de noapte, la ora 2,50, executând o misiune de cercetare prin luptă în adâncimea dispozitivului inamic. Asemenea incursiuni au fost mai frecvente spre sfârşitul lunii iunie aproape la toate marile unităţi, în scopul descoperirii poziţiilor întărite şi a forţelor de care dispune inamicul în sectoarele respective. Concomitent cu asemenea misiuni s-au executat şi importante regrupări de forţe şi mijloace în vederea ocupării dispozitivului ofensiv, care au impus unele schimbări în dislocarea marilor unităţi, ca urmare a constatărilor făcute asupra inamicului şi a direcţiilor de atac preconizate pentru ofensivă. În acest sens Comandamentul Armatei 11 germane

8 Alesandru Duţu, Mihai Retegan, op. cit., p. 27 9 Ibidem, p. 37 10 A.M.R., fond Armata 3, dosar nr. 116, f. 49 11 Ibidem, f. 53 12 Alesandru Duţu, Mihai Retegan – coordonatori – Eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, Editura Fundaţiei Culturale, Bucureşti, 1999, p. 174–175

271

a elaborat, sub semnătura generalului Ion Antonescu Ordinul nr. 129/25 iunie 194113, stabilind începerea regrupării forţelor în vederea atacului decisiv asupra poziţiilor inamice. Conform acestui ordin, Corpul de Munte, care deţinea comanda marilor unităţi ale Armatei 3 subordonate Armatei 11 germane, a elaborat şi transmis acestora Instrucţiunea operativă nr. 1. Aceasta conţinea misiunile ce trebuiau îndeplinite pentru eliberarea nordului Bucovinei: Divizia 7 Infanterie urma să dezvolte ofensiva pe direcţia Rădăuţi – Adâncata – Cernăuţi pentru a ajunge cât mai repede pe Prut; Brigada 2 Mixtă Munte urma să dezvolte ofensiva pe direcţia Vicovul de Sus – Storojineţ – Hliniţa, în măsură să sprijine printr-o manevră de flanc ofensiva Diviziei 7 Infanterie, în special pentru cucerirea masivului muntos Codrul Cosminului şi a oraşului Cernăuţi; Brigada 2 Mixtă Munte avea să dezvolte ofensiva pe direcţia Seletin – Kuty (Ceremuş), ulterior să dezvolte ofensiva la ordinele Corpului de Munte spre Kolomeea. Acţiunile urmau să se execute în două faze: incursiuni şi cercetare prin luptă şi regruparea forţelor în vederea ofensivei generalizate. În ziua de 29 iunie, Corpul de Munte şi-a desăvârşit restructurarea dispozitivului de luptă, aducând Brigada 4 Mixtă Munte la flancul drept al Brigăzii 1 Mixte Munte. Statelor Majore ale Diviziei 7 Infanterie şi Brigăzii 8 Cavalerie li s-a transmis Ordinul de operaţii nr. 4214 prin care a fost precizat modul de acţiune pentru zilele următoare. Astfel, cavaleriştii au primit misiunea de a fixa inamicul pe tot frontul, în timp ce Divizia 7 Infanterie va ataca cu două detaşamente mixte pentru a cuceri aliniamentul Climăuţi – nord-est Băhrineşti. Concomitent, împreună cu brigăzile 1, 2 şi 4 munte vor înlesni intrarea în dispozitiv a unor divizii motorizate germane şi italiene prin înlăturarea barajelor de pe comunicaţiile Coşna-Mare – Vatra Dornei, Câmpulung – Gura Humorului şi Ilineşti – Suceava15. Acţiunile militare desfăşurate de marile unităţi ale Armatei 3 în cooperare cu unităţile germane şi sub comanda Armatei 11 în perioada iniţială a războiului (22 iunie–2 iulie) nu au fost spectaculoase. Pe ansamblu însă, scopurile operativ-strategice stabilite la începutul campaniei au fost atinse. Pe frontul din Bucovina şi nordul Moldovei au fost create numeroase capete de pod la est de Prut şi s-a pătruns în dispozitivul sovietic în nordul Bucovinei pe adâncimi cuprinse între 10 şi 12 km, iar cercetarea executată a permis stabilirea cât mai aproape de realitate a momentului cel mai propice pentru declanşarea operaţiei ofensive dincolo de Prut. Activitatea desfăşurată de marile unităţi ale Armatei 3 în această perioadă poate fi caracterizată ca încadrându-se în sfera aşteptării strategice, obiectivul urmărit fiind dublu: pe de o parte fixarea inamicului în conformitate cu concepţia strategică generală a Armatei 11 germane, iar pe de altă parte pregătind ultimele detalii ale viitoarei ofensive ce urma să fie declanşată la flancul sudic al frontului. Marile unităţi ale Armatei 3 au beneficiat astfel de timpul necesar pregătirii temeinice a viitoarelor acţiuni de luptă. După acţiunile de luptă specifice perioadei premergătoare ofensivei, la 1 iulie 1941, unităţile şi marile unităţi din compunerea Armatei 3 române se aflau în dispozitiv de luptă între izvoarele Sucevei şi Dorohoi la aproximativ 10 km sud de linia de demarcaţie impusă de sovietici prin ultimatumul din 194016. Pe timpul cât s-au aflat în subordinea operativă a Armatei 11 germane, toate marile unităţi româneşti au fost comandate direct de Comandantul Corpului de Munte, generalul Gheorghe Avramescu, Comandamentul Armatei 3 deţinând în continuare doar responsabilitatea administrativă şi disciplinară asupra acestora. La 30 iunie 1941, acesta a elaborat Instrucţiunea operativă nr. 2, care corespundea concepţiei ofensivei Armatei 3 române pentru eliberarea nordului Bucovinei, stabilind dispozitivul şi misiunile unităţilor şi marilor unităţi, mijloacele de întărire, modul de operare şi de realizare a legăturilor, asigurarea materială ş.a. Astfel, se preconiza ca asigurarea dinspre nord-est a ofensivei să revină Corpului de Munte, Armata 11 germană, fixând iniţial cât mai multe forţe inamice, şi să înainteze apoi rapid, în special cu unităţile de la flancul drept şi de la centru dispozitivului pentru a “cădea pe comunicaţiile forţelor inamice angajate în munţi, închizând ieşirile de nord ale defileelor şi ocupând trecerile peste Prut, în zona Cernăuţi şi peste Nistru în zona Zalesciki, în scopul de a distruge sau captura inamicul din Bucovina de nord”17. Iniţial, acţiunea de fixare a forţelor sovietice trebuia asigurată de Divizia 7 infanterie şi Brigada 1 Mixtă Munte, iar ofensiva urma să fie declanşată pe direcţiile Rădăuţi, Cernăuţi – Divizia 7 Infanterie; Bâlca, Storojineţ, Sneatin – Brigada 4 Mixtă Munte; Straja, Bănilă pe Siret, Viniţa – Brigada 1 Mixtă Munte şi Seletin, Gura Putilei – Detaşamentul “Colonel Albustin” (două batalioane vânători şi un divizion artilerie de munte). În rezervă rămânea Brigada 2 Mixtă Munte, Brigada 8 Cavalerie şi Grupul 58 Cercetare. După ce a adus unele modificări concepţiei ofensivei punându-se de acord cu concepţia Armatei 11 germane prin Ordinul pregătitor de atac nr. 4, generalul Gheorghe Avramescu a predat comanda trupelor române generalului Petre Dumitrescu, reinvestit prin Ordinul Marelui Cartier General nr. 3.267/2 iulie 1941, cu comanda operativă a Armatei 318. În Ordinul de operaţii nr. 30.350 emis de generalul Petre Dumitrescu în dimineaţa de 3 iulie 1941, erau precizate forţele şi organizarea de comandament, fâşia şi misiunea armatei astfel: “Armata 3 declanşează ofensiva la 3 iulie 1941 orele 15,00 de pe frontul Falcău – Hilişeu – Curt. Cu forţele principale (Divizia 7 Infanterie, Brigada 2 Mixtă Munte şi Brigada 8 Cavalerie) va dezvolta ofensiva pe direcţia Mihăileni – Noua Suliţă – Hotin; cu un grup puternic (brigăzile 1 şi 4 mixte munte) va ataca pe direcţia Vicovul de Sus – Cernăuţi – Hotin. Obiectivul final al ofensivei era atingerea Nistrului, pe aliniamentul Râşcov - Darabani”19. Aspectul general al terenului, puternic frământat şi împădurit, impunea folosirea trupelor de vânători de munte. În acelaşi timp, inamicul era favorizat în organizarea unei apărări cu mijloace puţine, folosindu-se de crestele şi văile transversale ce barau direcţiile de ofensivă ale marilor unităţi române. De asemenea, reţeaua hidrografică bogată, dominată de bazinele Siretului, Prutului şi Nistrului, albiile adânci, cu maluri abrupte, cât şi cantităţile mari de apă

13 A.M.R., fond 948, dosar nr. 2061, f. 307 14 Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul, p. 96 15 A.M.R., fond Armata 3, dosar nr. 531, f. 3 16 Armata română în al doilea război mondial…, p. 181 17 A.M.R., fond 335, dosar nr. 43, f. 105 18 Ibidem, fond Armata 3, dosar nr. 531, f. 24 19 Ibidem, dosar nr. 540, p. 6–7

272

căzute aveau să îngreuneze acţiunile trupelor proprii. Conform ordinului primit, Brigada 1 Mixtă Munte a declanşat ofensiva încă din dimineaţa zilei de 3 iulie, ajungând la orele 16,30 cu elementele înaintate pe Siret, în zonele Storojineţ şi Ropcea. Brigada 4 Mixtă, după un marş epuizant a ajuns cu elementele înaintate pe Siretul Mic. Divizia 7 Infanterie, întâmpinând rezistenţe puternice inamice a întârziat declanşarea ofensivei (ora 18,00) înaintând foarte puţin. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Brigada 2 Mixtă Munte, care nu a reuşit decât o pătrundere de 2 km Brigada 8 Cavalerie a cerut ca întăriri un divizion de artilerie şi un batalion de infanterie. Ploile abundente şi terenul desfundat au creat mari greutăţi dezvoltării ofensivei, încetinind mult ritmul acesteia. Inamicul, în retragere, a incendiat gara şi aerodromul Cernăuţi şi a aruncat în aer podurile de pe principalele cursuri de apă. În dimineaţa zilei de 4 iulie, operaţia ofensivă a fost reluată în forţă de toate marile unităţi ale Armatei 3. În urma unei acţiuni viguroase a brigăzilor 1 şi 4 mixte munte, ariergărzile sovietice au rupt lupta retrăgându-se în grabă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în sectorul Diviziei 7 Infanterie, astfel încât, pe toată lungimea frontului, în după amiaza zilei, inamicul se găsea în retragere. În aceeaşi dimineaţă, la punctul de comandă al Armatei 3 a sosit generalul Ion Antonescu însoţit de generalul Alexandru Ioaniţiu – şeful Marelui Stat Major, care s-au interesat de mersul operaţiunilor, vizitând în continuare punctele de comandă ale Corpului de Munte, diviziile 7 infanterie şi 2 Mixtă Munte, precum şi un spital de la Suceava. În urma acţiunilor din această zi Corpul de Munte a atins Prutul, între Hliniţa şi Ostriţa, Brigada 2 Mixtă Munte cucerind localitatea Herţa şi atingând Prutul între Molniţa şi Lunca. De asemenea, favorizate de retragerea inamicului, unităţile din eşalonul întâi al Diviziei 7 Infanterie şi Brigăzii 8 Cavalerie au continuat înaintarea spre nord, ajungând la Siret. Deoarece inamicul aruncase în aer podurile, au început pregătirile pentru trecerea acestuia cu bărcile de asalt. Între timp, forţele principale ale Corpului de Munte au continuat ofensiva spre Cernăuţi, după ce, trecând râul Siret prin vad, batalioanele 1 şi 2 din Brigada 2 Mixtă Munte au realizat un important cap de pod la râu, acţiune citată prin Ordin de zi pe Armata 320. Misiunea Armatei 3 pentru ziua de 5 iulie (Ordinul de operaţii nr. 5)21 a fost aceea de a relua ofensiva pentru a ajunge cât mai repede la Nistru, între Râscov şi Darabani, surprinzând trecerile la Hotin. În conformitate cu acest ordin, Brigăzile 1 şi 4 au reluat ofensiva, executând un atac frontal cu Detaşamentul “Colonel Mociulschi”, combinat cu o manevră dublu învăluitoare asupra oraşului Cernăuţi, eliberat spre sfârşitul zilei. Eliberarea oraşului Cernăuţi, străvechea capitală a Moldovei, a produs o vie emoţie în ţară. Elogiind bravura vânătorilor de munte, Mihai Antonescu a adresat o telegramă Marelui Cartier General exprimând felicitările pline de recunoştinţă în numele guvernului ţării22. Era prima mare victorie obţinută de Armata 3 care consolida prestigiul acesteia şi dădea încredere ostaşilor săi. Ea a avut un efect moral bun pentru acţiunile ce au urmat pe întreg frontul armatei române. La aripa dreaptă a dispozitivului Armatei 3 acţionau Divizia 8 Cavalerie şi Brigada 2 Mixtă Munte, care după lupte grele au reuşit să elibereze întreg ţinutul Herţei şi să atingă Prutul la Noua Suliţă, realizând un important cap de pod pe aliniamentul Mălineşti – Dinăuţi. Divizia 7 Infanterie a fost păstrată în rezervă. Detaşamentul “Colonel Albustin” a primit misiunea de a asigura ordinea în zona frontierei de nord-vest a ţării, punându-i-se la dispoziţie Grupul 58 Cercetare. În zilele următoare, la ordinul comandantului Armatei 3 s-a constituit Grupul “General Dumitrache” alcătuit din majoritatea forţelor şi mijloacelor Brigăzii 2 Mixte Munte şi Brigăzii 8 Cavalerie, cu misiunea de a continua ofensiva pe direcţia Hotin şi eliberarea acestui oraş important din Bucovina. De altfel, începând cu ziua de 6 iulie, inamicul nu a mai opus o rezistenţă deosebită. În noaptea precedentă, la orele 22,00 s-a primit un ordin al Armatei 11 germane care a modificat limita de acţiune a Armatei 3, fixându-se ca limită nouă Nistrul, interzicându-se deocamdată trecerea acestuia. Între timp, rezistenţe deosebite s-au întâmpinat în zona oraşului Hotin. Aici, Brigada 8 Cavalerie a atacat frontal cu Regimentul 2 Călăraşi, manevrând pe la est cu un batalion de infanterie purtată. În aceeaşi zi, generalul Petre Dumitrescu a transmis marilor unităţi din subordine Ordinul de operaţii nr. 10723 în care se preciza că inamicul şi-a retras majoritatea forţelor şi mijloacelor la est de Nistru. În ceea ce priveşte acţiunile duse pentru eliberarea Hotinului, ele au fost preluate de către Brigada 2 Mixtă Munte, care a înlocuit Brigada 8 Cavalerie. Ca urmare a misiunii primite de la Corpul de Munte s-a hotărât eliberarea oraşului Hotin printr-o acţiune de fixare a inamicului cu Grupul 5 Vânători de Munte şi un atac frontal executat de către Detaşamentul “Locotenent-colonel Bădescu”, alcătuit dintr-un escadron de vânători călări, o companie cercetare, un pluton de mitraliere, o secţie de artilerie, o piesă anticar şi Divizionul 2 obuziere pe direcţia Darabani – Hotin. În urma acestui atac trupele sovietice care se apărau în Hotin, pe Dealul Cetăţii şi la Atachi au fost înfrânte şi silite să se retragă. Eroismul ostaşilor Brigăzii 2 Mixte Munte a fost elogiat de către comandantul Armatei 3 prin Ordin de zi pe Armată24. La 6 iulie s-a considerat că în linii mari, Armata 3 şi-a îndeplinit misiunea iniţială. Drept urmare, a doua zi, la orele 02,30, Armata 11 germană i-a ordonat Armatei 3 (ordinul nr. 3.248/07 iulie 1941)25 să-şi reorienteze forţele spre est şi sub protecţia unei siguranţe la Hotin să se deplaseze la sud de Nistru între colonia Vijnevo şi Voloşcova26. În noul dispozitiv misiunile date marilor unităţi se eşalonau astfel: Brigada 8 Cavalerie să pună stăpânire cât mai repede pe regiunea Briceni, ulterior să ajungă la Nistru, asigurând legătura cu Corpul de Cavalerie, ale cărui elemente înaintate trebuiau să ajungă la Lipnic; Corpul de Munte urma să înainteze pe direcţia Dăncăuţi – Clemenţi – Româncăuţi, pentru a ajunge la Nistru în sectorul Colonia Vijnevo – Vasilăuţi; Grupul “General Stavrat” (Divizia 7 Infanterie şi Brigada 1 Mixtă Munte) trebuia să înainteze pe direcţia Noua Suliţă – Lipcani – Briceni-Târg – Voloşcova păstrând legătura cu Corpul de Munte şi Corpul de Cavalerie. În aceeaşi zi, generalul Ion Antonescu a vizitat marile unităţi ale Armatei 3, felicitându-le pentru competenţa comandamentelor şi vitejia dovedită pentru îndeplinirea misiunii primite27.

20 Ibidem, f. 8 21 Ibidem, f. 17 22 ***Spre cetăţile de pe Nistru, op. cit., p. 177 23 A.M.R., fond Armata 3, dosar nr. 531, f. 18 24 Ibidem, f. 27 25 Ibidem, f. 42 26 Alesandru Duţu, Mihai Retegan, România în război…, p. 121 27 A.M.R., fond Armata 3, dosar nr. 531, f. 43

273

Condiţiile în care urma să se realizeze deplasarea spre Nistru erau extrem de grele, pentru că existau doar două comunicaţii: prima, paralelă cu Nistru (Chişcăuţi – Chelmenţi – Voloşcova) era situată la aproximativ 6–15 km de malul fluviului fiind dificilă de utilizat pentru că era în bătaia artileriei sovietice, iar a doua se situa pe itinerariul Dăncăuţi – Varticăuţi – Larga – Briceni-Târg. Acest fapt a obligat Armata 3 să-şi eşaloneze marile unităţi în marş pe o mare adâncime. Ploile torenţiale au făcut impracticabile mari porţiuni de drum îngreunând mult marşul marilor unităţi, care a durat cu trei zile mai mult decât se prevăzuse. Pe timpul deplasării în noul dispozitiv, Divizia 7 Infanterie a fost scoasă de sub comanda Armatei 3 şi trecută în compunerea Armatei 4 române cu misiunea de a asigura siguranţa provinciei Bucovina. Prin ieşirea Diviziei 7 din subordinea Armatei 3, Grupul “General Stavrat” s-a desfiinţat, Brigada 1 Mixtă Munte fiind resubordonată Corpului de Munte. Această acţiune a făcut să se diminueze foarte mult capacitatea combativă a Armatei 3, ajungând practic la valoarea unui corp de armată. Situaţia a fost ulterior remediată prin revenirea Corpului de Cavalerie în subordinea Armatei 3 (la 13 iulie 1941) în vederea atacului peste Nistru preconizat de Comandamentul Superior al Războiului28, iar celelalte două, brigăzile 1 şi 4 mixte munte au ajuns la Nistru pe 11 iulie, în zona Româncăuţi – Lomaciuţi – Ojevo, începând pregătirile pentru forţarea fluviului. Pe data de 11 iulie, prin Ordinul nr. 1.925, ca urmare a acceptării de către Ion Antonescu a cererii lui Hitler, adresat printr-o nouă sesizare, Armata 11 germană aduce la cunoştinţă Armatei 3 că va participa la operaţiile pe care aceasta le va executa la est de Nistru punându-i-se la dispoziţie Corpul de Munte cu brigăzile 1, 2, 4 mixte munte, Corpul de Cavalerie cu brigăzile 5, 6, 8 cavalerie, Divizia 13 Infanterie, Divizia Blindată, Divizionul 10 Artilerie Grea Moto, 4 companii antitanc, 2 batalioane mitraliere şi 1 companie pod greu29. Cu o zi în urmă, la Comandamentul Armatei 3 a sosit generalul Eugen von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, care a ţinut să felicite personal pe generalul Petre Dumitrescu şi corpul de ofiţeri ai comandamentului pentru modul cum au conceput şi condus acţiunile militare de până atunci pentru eliberarea nordului Bucovinei. În ziua de 16 iulie – ziua eliberării Basarabiei, generalul Petre Dumitrescu a adresat prin Ordin de zi pe Armată felicitări tuturor ostaşilor din subordine: “Ostaşi ai Armatei a III-a! Aţi binemeritat de la patrie! În campania pentru eliberarea fraţilor din Bucovina şi Basarabia de Nord, singuri în faţa unui inamic puternic aţi biruit!”30. În aceeaşi zi, marile unităţi ale Armatei 3 încheiaseră acţiunile de luptă pentru eliberarea nordului Bucovinei, ţinutului Herţa şi nord-vestul Basarabiei şi intrau în dispozitiv pe malul Nistrului. În cadrul acţiunilor de pregătire a forţării Nistrului şi de străpungere a liniei fortificate “Stalin”31, generalul Petre Dumitrescu, luând în calcul caracteristicile terenului, dispunerea şi forţele inamicului, precum şi cerinţa impusă de a forţa Nistrul în sectorul Kozlov – Liaşeviţi, a hotărât să forţeze fluviul fără pregătire de artilerie, simultan pe tot frontul, cu efortul în sectorul stabilit, adoptând următorul dispozitiv: un regiment de artilerie de câmp şi o companie antitanc să forţeze Nistrul de-o parte şi de alta a localităţilor Voloşca şi Kozlov, cu efortul la flancul drept, pe direcţia Kozlov – Honicăuţi, în timp ce Corpul de Cavalerie urma să forţeze în zona localităţii Liaşeviţi, cu efortul la flancul stâng, pe direcţia Liaşeviţi – Luncoviţir. Artileria grea a fost amplasată central pentru a putea interveni în funcţie de nevoile de sprijin ale corpurilor de armată. Capacitatea operativă a Armatei 3 la momentul primirii ordinului de forţare a Nistrului era de: 16 batalioane de vânători de munte, 13 batalioane de mitraliere, 9 regimente de cavalerie, 44 baterii de artilerie de câmp (176 tunuri), 8 companii antitanc (96 piese), 2 secţii de mitraliere antiaeriene, 2 baterii de artilerie antiaeriană (18 tunuri), două escadrile de aviaţie. În vederea conducerii acţiunii punctul de comandă al Armatei 3 a fost mutat la gara Ocniţa, la 7 km de Nistru32. Odată ajunse la Nistru, marile unităţi române s-au confruntat cu rezistenţa dârză a trupelor sovietice, care dispuneau de lucrări genistice complexe, între care şi fortificaţii de tip cazemată. Aceste lucrări erau eşalonate în adâncimi pe trei linii: una chiar pe malul Nistrului, acoperind cu foc suprafaţa apei şi plajele de debarcare, cea de-a doua trecea pe la nivelul înălţimilor împădurite care dominau lunca Nistrului, iar cea de-a treia se situa pe un platou situat la circa 10–12 km de fluviu care bloca mai ales, direcţiile de pătrundere spre nord-est. Acţiunile pentru forţarea Nistrului s-au declanşat în ziua de 17 iulie, orele 3,45. Corpul de Munte a forţat fluviul în sectorul situat la vest de localitatea Negoriang, în timp ce Corpul de Cavalerie la est de localitatea amintită, în sectorul Moghilev – Lipcani. La dispoziţia celor două corpuri de armată au fost puse 60 şi respectiv 32 bărci de asalt. Succesul forţelor române a fost asigurat încă din prima zi. Suprimarea pregătirii de artilerie a asigurat surprinderea inamicului, operaţiunile desfăşurându-se în cel mai desăvârşit secret. Unităţile sovietice, total dezorientate, nu au ripostat decât abia în după-amiaza zilei, atunci când erau realizate deja suficiente capete de pod pe malul opus al fluviului. Astfel, Corpul de Munte a realizat un cap de pod de valoare tactică, cu o dezvoltare frontală de 13 km şi o adâncime de 5–6 km A doua zi, aici erau concentrate majoritatea forţelor şi mijloacelor brigăzilor 1 şi 4 mixte munte. Pe tot parcursul zilei de 18 iulie efortul Corpului de Munte a urmărit lărgirea capului de pod, intensificând acţiunile pentru terminarea podului de vase de pe Nistru. A doua zi au fost introduse în luptă şi unităţile Brigăzii 2 Mixte care au depăşit unităţile Brigăzii 1 Mixte Munte, rezistenţele sovietice slăbind şi lăsând la contact elemente nesemnificative ca valoare. La 20 iulie, Corpul de Munte deţinea la est de Nistru un larg cap de pod, cu o adâncime de peste 10 km Pierderile unităţilor Armatei 3 în timpul acestei importante acţiuni au fost destul de mari: 1.626 militari scoşi din luptă, dintre care 609 morţi, majoritatea înecaţi la forţarea fluviului33. Concomitent cu efortul vânătorilor de munte, Corpul de Cavalerie a forţat Nistrul în sectorul localităţii Liaşeviţi. Detaşamentul “Colonel Măinescu” (regimentele 3, 6 călăraşi şi 10 roşiori), după o pregătire de artilerie de circa 15 minute a forţat Nistrul ducând lupte grele pentru ocuparea primului aliniament de cazemate. Ulterior, o parte din forţele Regimentului 10 Roşiori au executat o manevră de flanc pentru a crea condiţii ca şi celelalte unităţi să forţeze Nistrul. La sfârşitul zilei se realizase un cap de pod cu o adâncime de 3–3,5 km Luptele au continuat şi 28 Ibidem, f. 50 29 Ibidem, f. 52 30 Jipa Rotaru, Alesandru Duţu, Florica Dobre, Campania din est în Ordine de zi, Editura Metropol, Bucureşti, vol. 1, 1994, p. 36 31 Linie întărită cu cele mai moderne şi puternice mijloace (cazemate, armament automat, mijloace de observare) pe malul estic al Nistrului 32 A.M.R., fond Armata 3, dosar nr. 540, f. 56 33 Ibidem, f. 63

274

în zilele următoare, pe data de 2 iulie, Detaşamentul “Colonel Măinescu” realizând un cap de pod cu o adâncime de 6–7 km şi o dezvoltare frontală de circa 8 km. În urma acestor eforturi, Armata 3 română deţinea la est de Nistru în cele două capete de pod majoritatea forţelor şi mijloacelor. Astfel, cu forţarea Nistrului la data de 20 iulie, se poate considera încheiată misiunea Armatei 3 de eliberare a nordului Bucovinei, ţinutului Herţei şi porţii de nord-est a Basarabiei. Încheierea întregii operaţii cu succes s-a datorat atât competenţei cu care comandamentul armatei a condus luptele, repartiţiei judicioase a forţelor şi mijloacelor armatei, cât şi vitejiei ostaşului român, animat de dorinţa eliberării pământului strămoşesc samavolnic ocupat de sovietici în vara anului 1940. Operaţia ofensivă desfăşurată de Armata 3 pentru eliberarea nordului Bucovinei, a ţinutului Herţei şi a părţii de nord-est a Basarabiei s-a înscris pe linia succesului obţinut de Grupul de Armate “General Antonescu”. Dezvoltarea ofensivei pe direcţia Storojineţ, Cernăuţi, Hotin, vest Moghilev s-a realizat cu rezultate meritorii ieşind în evidenţă pe ansamblul frontului româno-german. În timp, prima etapă a ofensivei (când s-au desfăşurat şi cele mai grele lupte) situată între 2 şi 7 iulie, ritmul mediu de înaintare a fost de circa 20 km în 24 de ore. În timpul celei de-a doua etape a operaţiei, când s-a trecut de fapt la urmărirea inamicului (7–12 iulie) ritmul mediu al urmăririi a fost de circa 23 km în 24 ore34. Ritmul de urmărire destul de scăzut s-a datorat atât terenului împădurit şi puternic frământat, cât şi ploilor abundente, care au făcut impracticabile unele căi de acces dar şi distrugerilor provocate de inamic. Un rol deosebit în obţinerea victoriei l-au avut statele majore de la unităţi şi mari unităţi, care au urmărit în permanenţă repartiţia echilibrată a forţelor şi mijloacelor, prin analiza profundă a inamicului şi evitarea angajării premature cu forţele acestuia. S-a remarcat îndeosebi statul major al Corpului de Munte, care în perioada 22 iunie–2 iulie a asigurat şi comanda Comandamentului Armatei 3. Dincolo de unele neajunsuri, semnalate în text la momentul potrivit, operaţia ofensivă a Armatei 3 române a pus în evidenţă rolul şi importanţa manevrei largi şi rapide cu forţe suficiente pe comunicaţiile din adâncimea dispozitivului inamicului, cât şi spiritul combativ al ostaşilor români. Timpul operativ a permis coagularea acţiunii unităţilor şi marilor unităţi, creşterea experienţei de luptă şi, nu în ultimul rând, succesele obţinute au influenţat pozitiv imaginea armatei române şi starea morală a ostaşilor35. Bilanţul glorios remarcabil surprins de comandantul Armatei 3 într-un ordin de zi prilejuit de sfârşitul campaniei de eliberare a teritoriilor româneşti, evidenţia virtuţile militare, capacitatea comandamentelor şi statelor majore de a organiza şi conduce trupele în raport cu realităţile câmpului de luptă: “Ostaşi ai Armatei a 3-a! Aţi binemeritat de la Patrie! – spunea generalul Petre Dumitrescu. În campania pentru dezrobirea fraţilor din Bucovina şi Basarabia de Nord, singuri în faţa unui inamic puternic, aţi biruit! Aţi izgonit vrăjmaşul din munţii Bucovinei. Aţi străbătut păduri seculare. Aţi forţat Prutul. Aţi alungat duşmanul din Cernăuţi, capitala mândrei Bucovine. Aţi cucerit Hotinul, cetatea lui Ştefan Vodă şi aţi fugărit cotropitorul din tot cuprinsul Basarabiei de Nord, până la Moghilev pe Nistru. Vă mulţumesc! În faţa mormintelor celor căzuţi la datorie, îmi plec smerit genunchii”36. Pe bună dreptate, se poate aprecia că această campanie a Armatei 3 a constituit un model de conducere şi desfăşurare a unei operaţii ofensive. Meritele revin în primul rând comandanţilor care au organizat şi condus cu măiestrie, am putea spune, unităţi şi subunităţi alcătuite din bravi infanterişti, vânători şi cavalerişti, elita armatei române de atunci. Acestui lucru se datorează de altfel şi pierderile umane şi materiale minime ale Armatei 3 pe timpul unei operaţii atât de rapide şi chiar dificile. Astfel, conform statisticilor de front, pierderile umane s-au ridicat la 871 militari (morţi, răniţi şi dispăruţi), din care 56 ofiţeri, 16 subofiţeri şi 799 trupă, în timp ce pierderile cauzate inamicului numai după trecerea Prutului s-au ridicat la circa 500 de prizonieri, un mare număr de morţi şi răniţi, 20 care de luptă distruse, 50–60 camioane şi o importantă cantitate de armament de infanterie şi artilerie, precum şi o serie de depozite cu alimente şi materiale de fortificaţii capturate.

Fermitatea manifestată în conducerea şi organizarea luptei de către statele majore ale marilor unităţi, eroismul şi spiritul de sacrificiu al tuturor ostaşilor au constituit factori importanţi în îndeplinirea misiunilor primite. Au fost însă şi o serie de neajunsuri care au creat dificultăţi în desfăşurarea acţiunilor militare. Între acestea se impun a fi analizate, dispunerea trupelor la distanţe prea mari (40 km) de aliniamentul de plecare la atac, asigurarea materială şi medicală, insuficienta încadrare cu ofiţeri, subofiţeri, mijloace tehnice şi auto şi foarte multe dezordini în sectorul de asigurare logistică. Totuşi, marile unităţi de vânători de munte şi cavalerie au demonstrat spirit de sacrificiu şi foarte puternice motivaţii care au dus la îndeplinirea în cele mai bune condiţii a misiunilor primite. De toate aceste concluzii se va ţine cont de către comandantul Armatei şi statul major al acesteia în organizarea acţiunilor în anii următori ai războiului.

34 Ibidem, f. 127 35 Ibidem, f. 128 36 Jipa Rotaru, Alesandru Duţu, Florica Dobre, op. cit., p. 84

275

BATERIA NAVALĂ GERMANĂ „TIRPITZ”, ELEMENT PRINCIPAL PENTRU ÎNTĂRIREA PUTERII COMBATIVE A ARTILERIEI ROMÂNEŞTI ÎN RĂZBOIUL ANTISOVIETIC

Comandor (rtg) Nicolae PETRESCU *

Întărirea apărării litoralului maritim românesc s-a aflat în atenţia Comandamentului Marinei Militare Române în eventualitatea unui conflict asumat cu Uniunea Sovietică s-a apelat la serviciile viceamiralului german Flaiser Friedorich, şeful Misiunii Navale germane în România, o autoritate incontestabilă în domeniu. Aceasta a obţinut rezultate remarcabile în organizarea coastei Canalului Mânecii şi în războiul naval la care a participat până la data respectivă. Fiind însoţit şi se un căpitan specialist în artileria de marină s-a desfăşurat la Constanţa, în perioada 29 ianuarie-2 februarie 1941, o activitate de documentare care a vizat starea materială şi pregătirea de război a Marinei Române la mare. A obţinut de la comandamentele militare de decizie în situaţie de urgenţă două baterii de artilerie de coastă de mare calibru şi o baterie de calibru mijlociu, şase baterii de coastă mobile din care trei pentru completarea dispozitivului, unităţi de construcţie pentru amplasarea acestor baterii, în aparatul pentru detectarea navelor inamice; mijloace pentru apărarea antiaeriană a litoralului românesc. Iminenta intrare în război contra Uniunii Sovietice a impus începerea imediată a construcţiilor şi a livrărilor tehnicii de artilerie. La finele lunii martie 1944 este realizat dispozitivul de artilerie preconizat1. La începutul lunii aprilie 1941 s-au executat trageri de calibru cu bateria „Tirpitz”. Evenimentul fiind onorat de ministrul Apărării Naţionale român. Marina Română avea în zonă o baterie de 152 mm calibru la Tataia, o secţie de 32 m.m. calibru artilerie antiaeriană, o baterie de 75 m.m. calibru, trei baterii de 150 mm calibru, o baterie de 105 mm calibru, se mai aflau în curs de instalare două baterii de 152 mm calibru şi o baterie de 120 mm calibru. Şeful Marelui Stat Major Român, generalul Alexandru Ioaniţiu, a elaborat instrucţiuni pentru organizarea Artileriei de Coastă întrunind toate bateriile româneşti şi germane într-un singur comandament. Din documentele respective rezultă că toate unităţile şi mijloacele germane amplasate pe litoralul românesc pentru întărirea zonei Constanţa se subordonau Misiunii Navale germane de sub comanda contraamiralului Fleischer. În raporturile cu Marina Militară Română această Misiune avea obligaţia să păstreze un contrast permanent cu comandamentul de marină român şi să fie legată cu Divizia de Mare printr-un ofiţer german. A fost subordonată comandamentului de marină german din zona Constanţa toată artileria care intervenea pe mare formată din baterii germane şi române, precum şi artileria contra aviaţiei (A.C.A.) pe timpul când acesta trăgea asupra obiectivelor navale. Comandamentul Artileriei de Coastă German se subordona Diviziei de mare din punct de vedere operativ, lăsându-i-se însă completa iniţiativă pentru executarea misiunii după metodele germane. Comandamentul Artileriei de Coastă Româneşti şi unităţile sale au intrat în subordinea comandamentului german din punct de vedere operaţii şi al instrucţiei. Misiunea artileriei de coastă germano-română era următoarea: „Intervenţia cu toate mijloacele pentru a împiedica apropierea şi debarcarea inamicului.” Având în vedere bătaia redusă a artileriei de coastă româneşti (5-21 km) baterie germană „Tirpitz” era deosebit de necesară, deoarece putea bate până la 34 km ceea ce mărea combativitatea artileriei noastre. Bateria „Tirpitz” se afla amplasată pe malul Mării Negre la cinci km. sud Constanţa şi ocupa o suprafaţă de formă dreptunghiulară având baza de doi km şi lăţimea de un km. Personalul bateriei era format din şapte ofiţeri, 30 de subofiţeri şi 300 de marinari (echipaj). Avea trei piese (tunuri) de 280 mm calibru, dispuse la o distanţă de 250 m una de alta. Pentru fiecare tun exista o magazie de muniţii aşezată înapoia tunului la circa 300 de metri şi un adăpost pentru depozitarea unui număr restrâns de lovituri alături de fiecare tun. Muniţia era adusă de la magazii la tunuri prin linia Decanville tractată de locomotive cu motor Diesel. În partea stângă a bateriei era dispus postul de comandă. Existau două centrale de tir, una principală aşezată între postul de comandă şi primul tun şi alta secundară poziţionată sub postul de comandă. Bateria dispunea de locuinţe pentru servanţi, subofiţeri şi ofiţeri de post, sanitar de ajutor, de infirmerie şi de adăposturi pentru vehicule. Legătura dintre tunuri şi diferire clădiri era asigurată de şosele pavate cu scânduri de brad. Magazia de muniţii, centralele de tir, locuinţele, postul de comandă etc. erau îngropate şi căptuşite cu lemn. Centrala de tir principală calcula elementele pe baza variaţiei distanţei şi orientaţiei ce se obţineau prin reglementele la ţintă observate de două posturi aşezate pe coastă cu distanţă mare între ele (metoda Lnge Basiers). Masa de calcul dădea în fiecare moment distanţa şi gisimentul. Corecţiile erau ţinute de un alt aparat special ce se afla în centrală. Toate elementele se afişau şi se transmiteau la tunuri prin telefon. Elementele erau calculate pentru tunul centru. Celelalte tunuri erau nevoite să-şi facă singure corecţia de paralaxă cu ajutorul unor abace. Aparatele din centrală funcţionau cu baterie de acumulatori de 12 waţi. Centrala de tir secundară calcula elementele pe bază de distanţă măsurată de două telemetre, unul cu baza de 10 metri coincidenţă şi altul cu baza de trei metri stereoscopic. Orientarea era dată de o lunetă de baterie aşezată în postul de comandă. Distanţa era ţinută la zi de un ceasornic de tir, iar corecţiile erau furnizate de un platou. Elementele erau transmise la tunuri telefonic, ele fiind calculate tot pentru tunul central. Tunurile

* Director al Muzeului Marinei Române în perioada 1975-1987 1 Astfel, în regiunea Constanţa compunerea artileriei de coastă germană cuprindea două baterii de 80 mm calibru, o baterie de 170 mm calibru şi şase baterii de 105 mm calibru. Una dintre bateriile de 280 mm calibru era amplasată pe şine de cale ferată lângă Depozitul de Armăsari din Constanţa şi purta numele de „Bruno”. Bateria de 170 mm calibru se regăsea la Viile Noi – Constanţa denumit M. III. A doua baterie de 280 mm calibru se afla la Movila Gara (Agigea) şi purta numele „Tirpitz”∗ ∗ Tirpitz, Alfred von (1849-1930), mare amiral, creatorul flotei germane în Primul Război Mondial. Numele amiralului a fost atribuit şi unei nave construite în anul 1939 considerată la vremea respectivă cea mai mare şi cea mai puternică navă de luptă din Europa occidentală, Atlantic, SUA şi jumătatea de est a Oceanului Pacific. La ceremonia de lansare a fost prezent şi Alfred Hitler.

276

îşi făceau corecţia de probă cu ajutorul abacului. Cablurile de legătură erau îngropate la un metru adâncime. Pentru iluminatul electric bateria „Tirpitz” dispunea de trei grupuri electrogene, câte unul de fiecare tun, aşezat în centrală proprie îngropată şi căptuşită cu lemn după modelul celorlalte instalaţii. Grupul electrogen se compunea dintr-un motor diesel cu generator de curent alternativ de 220 v, 50 KVA, 50 de perioade, 100 de ture pe minut, un redresor de curent cu mercur pentru a transforma curentul alternativ în curent continuu de 120 V necesar mişcării în înălţime a ţevii şi a elevatoarelor pentru muniţie. Unul dintre grupuri furniza şi curentul necesar iluminatului. Pentru transport erau două autocamioane cu remorcă de 3-4 tone, două autoturisme, o camionetă sanitară, o autocisternă, două motociclete (una cu ataş). Tunurile de model vechi erau fabricate între anii 1911-1915. Afetele aveau frână de tragere cu lichid şi recuperatoare cu aer. Mişcarea în înălţime se realiza electric şi mecanic, iar mişcarea în direcţia numai mecanic cu mâna. Se dispunea de două viteze, una repede şi alta înceată. Aparatele de vizare erau organizare numai pentru tirul indirect. Bătaia maximă pentru proiectile buzante era de 35700 metri, iar pentru proiectile de ruptură 28300 metri. În februarie 1942 au propus ca bateria să fie achiziţionată de către Marina Militară Română. Subsecretariatul de Stat a numit o comisie formată din comandorul Alexandru Stoianovici, preşedinte, locotenent-comandorul Traian Dimitriu, căpitan Ion Tocineanu, căpitan inginer Constantin Crăciuneanu şi căpitan inginer Constantin Constantinescu membrii care să documenteze şi să prezinte o soluţie în cazul respectiv. Comisia a prezentat următoarele concluzii: Statul român să achiziţioneze bateria având în vedere că aceasta prin calibru şi bateria sa asigura creşterea puterii combative, a artileriei de coastă româneşti, dar numai dacă ar fi cedată la un preţ convenabil împreună cu tot materialul necesar bunei funcţionări (mijloacele de transport, aparatele de montare, ridicare şi transport a pieselor şi muniţia). S-a propus să se asigure 600 de lovituri complete, egal cu cel necesar epuizării ţevilor, cu o rezervă de 10%, 50 de lovituri de exerciţiu de fiecare ţeavă şi un număr suficient de lovituri de 88 mm pentru ţevile reduse (cca 1000 de proiectile pentru fiecare tun). La capitolul dezavantaje comisia aprecia că materialul de tragere este vechi ca metodă, dat în bună stare, că sunt necesare cheltuieli mari de întreţinere, şi înlocuirea clădirilor din lemn, mai ales magaziile de muniţii. Era necesar de asemenea, un personal numeros pentru deservirea bateriei. Subsecretariatul de stat al Marinei a aprobat raportul comisiei urmând ca acesta să fie supus Comitetului Superior al Marinei2. Operaţiunile militare defavorabile frontului germano-român au făcut ca achiziţionarea bateriei să fie suspendată. Bateria de artilerie „Tirpitz” a participat la lupta navală din 26 iunie 1941 în zona Tuzla soldată cu scufundarea distrugătorului „Mobkova” şi avarierea distrugătorului „Markov” şi nu sunt date certe în legătură cu numărul de proiectile folosite şi nici în privinţa eficienţei acestora. Bateria „Tirpitz” a prezentat un real pericol pentru portul şi oraşul Constanţa imediat după evenimentele ce au avut loc la 23 August 1944 când puteau fi distruse de puternica artilerie de care dispunea. Aceasta a asigurat retragerea navelor germane din port şi a trupelor terestre din Dobrogea fiind în stare de operativitate până la 26 august 1944, ora 2,30 când a fost lovită prin minare.

Copie-extras

Model 1907 DATE ASUPRA TUNURILOR Sistem Krupp

Anul construcţiei 1911-1915

1. – Vo iniţial 875 m/sec. Actualmente 850 m/sec. 2. – Energie la gura ţevii…. 3. – Viteza rămasă la bat. max……395 Rp. 400 exploziv. 4. – Energia cinetică disponibilă La bat. maximă …2316 Tone/mtr. 5. – Bătaia maximă …..35700 Br/407 – 28,300/40° Rp. 6. – Bătaia eficace…..24000 7. – Împrăştierea la:

Bătaie Direcţie 5.000…………………………. m. 64 m. 2,2 10.000………………………... m.84 m. 4,6 20.000………………………... m. 183 m. 11 25.000………………………… m. 259 m. 16 30.000………………………… m. 353 m. 23 Bătaie eficace………………… Bătaie maximă……………….. m. 488 m. 34

2 Arhivele Militare Române, fond Subsecretariatul de Stat al Marinei, dosar nr. 7171, f. 48-56

277

8. Pătrunderea plăcilor de cuirasă: Grosime blindaj

ciment 5.000………………………………………… 425 mm 10.000……………………………………….. 340 mm 15.000………………………………………. 280 mm 20.000……………………………………….. 210 mm 25.000……………………………………….. 200 mm 30.000……………………………………….. 200 mm.

Unghi de impact 90°

Bătaie eficace……………………………….. 9. – Presiunea maximă interioară……………………………………....3000 km/cm2 10. – Lungimea ţevii în calibre…………………………………….…..45 cal. 12,60 11. – felul închizătorului………………………………………………pană orizontală 12. – Dacă are tub amovibil…………………………………………...n-are 13. – Dacă are dispozitiv pentru golirea reziduurilor şi fumului……...n-are 14. – calibru pentru ţeava redusă ……………………………………..88 mm 15. – felul ghindurilor ………………………………………………...progresiv parabolic 16. – Numărul ghindurilor…………………………………………….80 17. – Sensul ghindurilor……………………………………………….dreaptă 18. – Lungimea pasului………………………………………………..iniţial cal. 45 final 30 cal. 19. – Lungimea canalului ghintuit…………………………………….9698,5 mm. 20. – Câmp de tragere: vertical…………………….40° orizontal…………………..360° 21. – Aparate de ochire (felul manevrei) - Înălţime ………………….Electric şi mecanic (Gamă de Viteză Janet) - Direcţie …………………..mecanic ( cu braţele) 22. – Efortul pe manivelă: - Înălţime mec. …………….2 oameni - Direcţie…………………..4 oameni mişcarea repede, 1 cm. mişcare înceată; 23. – Viteza de ochire: - Înălţime…………………..0° 49/sec. - Direcţie ………………….0° 66/sec. 24. – Viteza de tragere. 1 lovituri pe minut 25. – Dispozitiv de încărcare……...încărcător cu mâna. 26. – Aparate de vizare…………....ochire indirectă 27. – Până la ce unghi se poate încărca………0°. 28. – Greutatea: - Ţevii……………………..39.943 cu leagă şi frâna 53 Tone - Închizătorului 1 tonă - Totală………………… 95 tone, fără protecţie de schije uşoare (10 tone); 29. Protecţie…………………….nu are (are protecţie pentru ploaie şi schije uşoare = 10 tone). 30. – Sisteme de tragere. Indirectă centralizată. 31. – Numărul servanţilor necesari …..37 + 3 comandanţi (300 pentru întreaga baterie); 32. – Frâna de tragere (sistem) ……….hidraulic 33. – Efort de recul …………………... 34. – Lungime reculului………………90 cm 35. – Sistem de venirea în baterie …….pneumatic (aer) 36.- Felul proiectilelor ce trage:

Greutatea Greutatea explozivului - Exploziv……………………. 300 kg - Ruptură coafate……………. 284 - Ruptură…………………….. 300 - Speciale de exerciţiu……….. 300

37. – Încărcătura de azvârlire gargusa + tub (106 – 112 Kgr.) (38 Kgr. Exerciţiu) 38. – Volumul camerei de încărcare………1501 – 783 total ( lung. Camerei de încărcare 2192) 39. – Obturatorul…………………………..metalic – tub 40. – Magazia de muniţii…………………..din lemn îngropată la 300 m de tun 41. – Dispozitive de aprovizionare………..cu locomotivă Diesel mică

278

Starea actuală

Aspectul general

42. – Interiorul ţevii…………………………………......... 43. – Interiorul camerei de încărcare ……………………. 44. – Starea ghinturilor ………………………………….. 45. – Conul de racordare (trageri de regimaj)……............. 46. – Închizătorul …………………………………............

Nu s-a putut vedea ţevile fiind unse

Aparate de ochire şi vizare 47. – Jocul de angajare şi volane …………normale 48. – Starea lunetelor……………………...nu are 49. – Receptoarele………………………nu are

- Starea instalaţiei electrice pentru manevră şi luminat………..bună 50. - Generalităţi: - Starea elevatoarelor de muniţii……………………………….bună

51. – Reparaţiuni şi modificări ce s-au făcut până în prezent………………. 52. – Numărul de lovituri trase………………………………………………80 53. – Numărul şi caracteristicile grupurilor electrogene, cablurile îngropate sau exterioare…..1 centrală electrică de fiecare tun în bună stare. 54. – Starea platformelor…………………………………………………….bună 55. – Starea magaziilor………………………………………………………bună POSTUL CENTRAL 56.- Starea periscopului (observatorului)…………………………………….nu are 57. – Starea aparatelor de calculul elementelor………………………………bună 58. – Starea telefoanelor………………………………………………………îngropate la 1 m. 59. – Telemetru prin coincidenţă de 3 m. bază şi unul de 3 m. bază stereoscopic, tipuri vechi, în bună stare. p. ŞEFUL BIR. STUDII PROIECTE Căpitan Ing. (ss indescifrabil) Bateria navală germană „Tirpitz” element principal pentru întărirea puterii combative a artileriei de coastă româneşti în războiul antisovietic.

279

PRIZONIERII DE RĂZBOI AMERICANI DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. TRATAMENTUL APLICAT ACESTORA PE TIMPUL CAPTIVITĂŢII

Colonel (r) dr. Dumitru-Mircea SOCOLOV

I.CONTEXTUL ÎN CARE AU FOST CAPTURAŢI PRIZONIERII DE RĂZBOI AMERICANI

După aproximativ un an de la efectuarea primului raid aerian asupra României (12 iunie 1942), aviaţia

strategică americană a executat, la 1 august 1943, un nou asalt, de această dată eficient, asupra zonei petrolifere de la Ploieşti, considerată de Winston Churchill „rădăcina pivotantă a puterii germane” şi de colonelul Bonner F. Fellers, ataşatul militar al S.U.A. la Cairo „obiectivul strategic al războiului.” Aceste atacuri aeriene erau mai speciale din mai multe motive: atac la mare distantă; peste mai multe teritorii străine; în zonă necunoscută de aviaţia aliată şi care prezenta un interes aparte din partea inamicului. Comandamentele aliate au încercat o schemă surprinzătoare, adică, avioanele au venit la mică înălţime, 50-100 de metri, ca să evite detectarea prin radar şi ca să maximizeze precizia atacului. Americanii au considerat atacul ca un mare succes, deşi pierderile lor au fost neobişnuit de mari. Congresul american s-a sesizat, în legătură cu aceste pierderi, a deschis o anchetă şi a fost necesară o scrisoare lămuritoare din partea preşedintelui F.D.Roosvelt ca să calmeze ,,congresmenii’’ care criticau aceste acţiuni prin prisma pierderilor înregistrate.

În realitate, raidul nu a reuşit să scoată din funcţiune rafinăriile din zona Ploieşti, ci numai să reducă temporar producţia la Concordia, singura rafinărie lovită mai serios. Deci, raidul la mică înălţime a avut ca finalitate, aşa cum comandamentul american trebuia să se aştepte, pierderi mari în tehnica de luptă si mulţi militari ucişi sau luaţi prizonieri.

Merită să redăm o mărturie a unor aviatori americani prizonieri în România, care au declarat că: ,, ...în pregătirea raidului am fost avertizaţi că în cazul în care am fi căzut in teritoriu inamic, în România, să ne aşteptăm la un tratament mai bun sau chiar favorabil din partea populaţiei, care are sentimente pro-europene si pro-occidentale; dar să ne aşteptăm la un tratament mult mai sever, dacă vom cădea în alte ţări...,, avertisment confirmat din plin de realitatea de care s-au lovit aviatorii căzuţi in ţările vecine. Militarii americani care au fost capturaţi pe teritoriul românesc, au beneficiat de unele dintre cele mai bune condiţii, aplicate prizonierilor în cel de-al Doilea Razboi Mondial. Cazarea acestora s-a făcut la Timişul de Jos, în Lagărul special amenajat, prin rechiziţionarea unor clădiri şi, aşa cum avea să mărturisească mai târziu un prizonier: “…daca am fi avut şi soţiile cu noi, ne-am fi simţit ca în vacanţă. “!

În perioada 4 aprilie – 19 august 1944, au urmat alte raiduri executate de aviaţia americană şi engleză, cunoscute sub denumirea de „Bătălia aeriană a Ploieştiului”, şi caracterizată de generalul de divizie N.F. Twining „una din cele mai mari epopei a celui de-al Doilea Război Mondial” . Forţele Aeriene Strategice Aliate din Mediterană au produs economiei româneşti la nivelul preţurilor din anul 1944, după calcule incomplete, pierderi materiale cifrate la circa 190 de miliarde lei şi pierderi umane de aproximativ 15.000 de oameni, din care peste 7.500 de morţi şi peste 7.400 de răniţi. Pentru anglo - americani pierderile au constat în 324 de bombardiere doborâte (286 americane şi 38 engleze) şi membrii echipajelor avioanelor care au fost ucişi sau capturaţi.

Din cei 1.110 militari americani luaţi prizonieri, majoritatea erau foarte tineri, cu o vârstă medie de 22 de ani, puţini având la activ o vechime de 2-3 ani în cadrul forţelor aeriene. Dacă pentru unii dintre aceştia prizonieratul însemna sfârşitul riscurilor războiului, cei mai mulţi manifestau o stare de spirit foarte bună, fiind gata să participe din nou la război, convinşi că luptau pentru o cauză dreaptă.

Ei au declarat că nu au nici un fel de ostilitate faţă de poporul român pe care nu-l considerau inamic, că bombardamentele executate îi vizau în special pe germani, distrugerile făcute făcând parte din “preţul alianţei cu Germania”.

În „Nota cu sfaturi practice” găsită asupra aviatorilor americani capturaţi se considera că „poporul român, în special ţăranii, sunt cinstiţi, prietenoşi, buni şi ospitalieri cu străinii. Îi iubesc pe francezi, englezi şi americani şi se tem de ruşi”.

Pe timpul interogatoriului prizonierii au furnizat date referitoare la: traseul urmat de avioane pe teritoriul României; zonele care trebuiau bombardate; înălţimea de zbor; procedeul de aruncare a manifestelor; cum a funcţionat apărarea antiaeriană; alte informaţii de ordin general.

Prizonierii americani capturaţi, aveau asupra lor câte o hartă, o busolă mică de mărimea unui ban de 1 leu, un ferăstrău mic (11 cm /1,5 cm) de formă dreptunghiulară, ingenios camuflat într-o cămaşă de cauciuc, un săculeţ cu două plăcuţe de identitate din tablă pe care erau imprimate: numele şi prenumele aviatorului, numărul matricol, numele părinţilor sau al celor ce trebuiau anunţaţi în caz de deces, localitatea şi adresa, grupa de sânge şi religia (marcată la marginea plăcii prin iniţiale: P – protestant, C – catolic, etc.). În caz de deces, o plăcuţă rămânea pe cadavru, iar cealaltă era trimisă pentru identificare şi anunţarea familiei. Echipamentele aflate asupra lor erau „dintre cele mai bune şi complete”, inclusiv cu materiale pentru salvare pe mare (bărci de cauciuc, lopeţi, undiţe, aparate de semnalizare optică şi radio-electrică), truse medicale complete, bani (echivalentul a 48 $, uneori şi mai mult).

Considerând România ca un „teritoriu ocupat de germani, lipsit de libertate şi autonomie politică”, ei reproşau faptul de „a fi furnizat Germaniei petrolul, oferindu-i astfel un sprijin mai eficace chiar decât colaborarea militară”. Mai precizau, că în acele momente lupta alături de Germania era „definitiv pierdută” şi că România “ar trebui să-şi dea seama din timp că singura ei salvare nu poate veni decât de la anglo-americani de care o leagă comunitatea de interese în viitor”. Majoritatea erau convinşi că la sfârşitul războiului, Statele Unite ale Americii aveau

280

să fie în stare să dicteze Uniunii Sovietice „frontierele Europei de mâine, care vor fi determinate în lumina principiilor de libertate şi de democraţie,,. Considerând că alianţa cu U.R.S.S.-ul convenea S.U.A., atâta timp cât „noi dăm material şi ei sânge”, apreciau că eforturile americane urmau să fie dirijate „în sensul organizării unor mari confederaţii care să conducă finalmente la crearea Statelor Unite ale Europei”.

Guvernul şi celelalte autorităţi române, precum şi populaţia civilă au manifestat faţă de prizonierii americani multă omenie, oferindu-le condiţii de trai decente, chiar şi în situaţia în care bombardamentele efectuate au produs multe victime în rândul populaţiei civile. În unanimitate prizonierii au declarat că au avut ordine stricte să bombardeze „numai obiective militare” şi că „regretă în mod sincer această întâmplare,” atribuind lovirea cartierelor populate de civili marii altitudini de zbor, instrucţiei incomplete a echipajelor şi reacţiei ferme a artileriei antiaeriene şi aviaţiei de vânătoare române şi germane, care i-au pus în situaţii dificile.

Prizonierii valizi în număr de 40, capturaţi în urma raidului american din 1 august 1943, au fost internaţi iniţial la Bucureşti, în curtea Seminarului Central, iar cei răniţi care erau în număr de 69, la Sinaia în Spitalul de Zonă Interioară nr.415. La 24 septembrie 1943, prizonierii din Bucureşti au fost transferaţi la Timişul de Jos, în apropierea Braşovului, în lagărul special amenajat pentru militarii americani. II. LAGĂRUL DE PRIZONIERI DE RĂZBOI AMERICANI DE LA TIMIŞUL DE JOS

În perioada 6-10 septembrie 1943 s-a executat pe Valea Timişului de Jos, judeţul Braşov, recunoaşteri în vederea

înfiinţării unui lagăr pentru prizonierii de război americani. Ca urmare a acestor activităţi au fost selecţionate pentru a fi rechiziţionate următoarele clădiri: a) Căminul funcţionarilor primăriei Braşov, compus din 24 de camere, cu posibilitatea cazării a 150 de persoane.

Localul avea baie, sală de mese, parc. Clădirea dispunea de asemenea de sobe foarte bune. S-a propus cazarea a unui număr de 110 ofiţeri, prizonieri americani, precum şi al unui număr de 30 de prizonieri ruşi, trupă, ca personal de serviciu;

b) Căminul primăriei Giurgiu, compus din 14 camere, având o capacitate de cazare pentru 100 de persoane. Această clădire era destinată să adăpostească personalul de pază (un ofiţer, un subofiţer şi 40 de militarii trupă jandarmi), precum şi personalul civil angajat pentru servicii;

c) Vila Sonia, proprietatea C.N.R., avea 5 camere cu o capacitate de cazare de 40 de persoane, au fost cazaţi subofiţerii americani;

d) Vila Sf. Iosif, proprietate particulară, închiriată de fabrica de cărămidă şi teracotă Timişul, cu o capacitate de cazare pentru 70 de persoane, unde au fost cazaţi militarii trupă americani. În baza aprobării vicepreşedintelui Consiliului de Miniştrii acestea au fost rechiziţionate, astfel în ziua de 15 septembrie 1943, a luat fiinţă Lagărul de prizonieri de război americani din Timişul de Jos.

Pentru buna desfăşurare a activităţilor lagărului şi paza prizonierilor, care la început au fost 40 de ofiţeri şi 70 de militari trupă, s-au repartizat următoarele efective şi mijloace de transport:

I. CADRE - 1maior activ........................................... comandant de lagăr; - 1căpitan activ .......................................... ajutor comandant; - 1sublocotenent......................................... cu aprovizionarea; - 1subofiţer..................................................................... furier; - 1medic român...............................pentru asistenţă medicală; - 1subofiţer sanitar.........................................................ajutor; - 1 subofiţer de geniu.......................................cu cazarmarea; - 1 subofiţer de administraţie..............................cu echiparea.

MILITARI TRUPA

AMERICANI

281

II. GARDA - 1 ofiţer, sublocotenent activ, de jandarmi, comandant de gardă; - 1 subofiţer activ, de jandarmi, ajutor comandant de gardă; - 40 soldaţi activi, de jandarmi, pentru pază.

III. PERSONAL DE SERVICIU ( prizonieri ruşi) - 1 bucătar; - 1 ajutor bucătar; - 4 chelneri; - 10 – 12 plantoane şi oameni de serviciu.

IV. MIJLOACE DE TRANSPORT - 1 autocamionetă cu: - 1 şofer; - 1 ajutor şofer.

Informaţii interesante despre condiţiile de viaţă ale prizonierilor americani şi organizarea lagărului din Timişul de Jos, sunt cuprinse într-un Referat al Direcţiei Sanitare Superioare Nr.32.009/1943: „Lagărul de prizonieri americani, este aşezat între Timişul de Jos şi Dârste, aproximativ la 10 km de Braşov”.

Ofiţerii - prizonieri de război - stau în fosta Casă de odihnă a funcţionarilor din Braşov, o clădire foarte frumoasă, cu camere curate, bine iluminate.

Au o sală pentru cazino, o sală de jocuri, baie, bucătărie bine amenajată, unde li se găteşte mâncare după meniul pe care singuri îl întocmesc.

Alimentele se cumpără de către ofiţerul cu aprovizionarea după o listă dată de ofiţerii prizonieri. Bucătăria este foarte curată şi mâncarea foarte bună, pregătită de către un bucătar rus prizonier, fost bucătar la

restaurantele din Moscova. Toate camerele sunt curate, de asemenea şi rufăria paturilor. Gradele inferioare stau într-o clădire vecină. Aceştia au 60 lei alocaţie pe zi, pentru hrană, ca şi militarii din trupa

noastră. Prizonierii au la dispoziţie un teren de sport unde joacă Wolley-ball. Duminica şi în zilele cu sărbători catolice, sunt duşi la o biserică catolică, vecină cu lagărul. Cum între lagăr şi Braşov este o distanţă de aproximativ 10 km, iar până la Sinaia sunt aproximativ 40 km,

prizonierii bolnavi care nu pot fi trataţi în infirmeria lagărului, au fost internaţi la Spitalul Militar Braşov, care este cel mai apropiat, şi totodată poate fi asigurată şi paza lor.’’

În ziua de 5 martie 1944, o delegaţie românească, la cel mai înalt nivel, a inspectat lagărul de prizonieri de la Timişul de Jos ,,.... După trecerea în revistă a ofiţerilor români, a companiei de pază şi a prizonierilor americani, domnul Mareşal, a vizitat localul şi a stat de vorbă cu câţiva prizonieri americani ofiţeri’’.

În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Geneva din 1929 şi ale altor documente adoptate pe plan internaţional, pe care România le-a aplicat în spiritul şi litera lor, ofiţerii-prizonieri americani, au primit solda corespunzătoare gradelor din armata română, aveau la dispoziţie o popotă (cantină) separată, costul mesei (în limita sumei de 200 de lei) reţinându-se din soldă. Suma rămasă disponibilă era folosită de fiecare prizonier pentru cumpărături, inclusiv pentru alimente neraţionalizate. Deoarece art.11 al Convenţiei de la Geneva nu prevedea acordarea de soldă şi pentru subofiţeri şi pentru trupă, acestora li s-au alocat sume pentru hrană, igienă, tutun, etc., egale cu ale ostaşilor români. Ulterior, guvernul a hotărât să plătească soldă şi subofiţerilor şi trupei înfiinţând o popotă pentru aceştia. În acest context a fost alocată pentru fiecare dintre ei suma de 120 lei zilnic.

Cazarmamentul a constat din paturi individuale (cu somieră pentru ofiţeri). Legat de echipament, prizonierii au purtat, iniţial, uniformele avute în momentul capturării, ulterior Marele Stat Major a hotărât echiparea lor cu efecte româneşti, tip aviaţie.

Condiţiile bune de cazare a prizonierilor americani în lagărul de la Timişul de Jos au fost constatate şi apreciate de delegaţii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie. Cu ocazia uneia din aceste vizite, maiorul american Jaeger (prizonier) a apreciat că „nu au a se plânge de nimic şi sunt mulţumiţi de modul cum sunt cazaţi şi trataţi”. În lagăr programul era lejer, zilele şi nopţile fiind petrecute, aşa cum arăta şi Donald R. Falls, „jucând bridge şi citind diferite cărţi puse la dispoziţie de Crucea Roşie. Uneori făceau câte o partidă de volei pe terenul de joc amenajat de ei” .

În primăvara anului 1944, în urma sporirii numărului de prizonieri americani şi englezi, ca urmare a reluării bombardamentelor efectuate asupra României, în Bucureşti a fost înfiinţat Lagărul nr.14. Chiar dacă, aşa cum releva acelaş Donald R. Falls, grupul din Bucureşti „nu s-a bucurat de stilul de viaţă luxos al cazărmilor de la Timişul de Jos” şi aceştia au avut posibilitatea „să se întreacă în turnee de bridge, să monteze un spectacol de estradă şi alte mijloace de amuzament”.

Modul civilizat în care au fost trataţi prizonierii americani şi englezi în România a fost reliefat de ei înşişi în scrisorile pe care le-au trimis celor dragi de acasă.

Câteva dintre ele sunt semnificative: - locotenent Paul A.Lahr: „Guvernul român face tot ce se poate ca să ne facă şederea cât se poate de

confortabilă. Totul este splendid”; - locotenent John J. Roades: „Natural că, fiind prizonieri de război, suntem lipsiţi de câteva (puţine) libertăţi,

dar suntem trataţi foarte bine”;

282

- locotenent James C. Lambardi: „Românii fac tot posibilul ca să ne facă mai fericiţi şi confortabili”; - locotenent W.A.Kine: „Guvernul român ne-a dat un lagăr care din toate privinţele poate fi comparat cu

lagărele noastre de prizonieri”; - locotenent Anthen W. Mack: „Suntem trataţi, într-adevăr, bine, ba mai mult ca nişte musafiri, nu ca nişte

prizonieri”; - locotenent James W. Stone: „Este o vacanţă pentru nebunul nostru de echipaj”; - locotenent John Aleins: „Ne tratează mai bine ca pe soldaţii lor”. O impresie deosebită a produs permisiunea de a participa, în fiecare duminică, la „slujba religioasă catolică”,

după cum îşi informa familia Thomas Falion, precum şi excelentele condiţii din spitale, unde „lumea ne tratează ca şi cum am fi de-ai lor”(James E. Mann).

În vara anului 1944, aviaţia americană a intensificat bombardamente asupra Bucureştiului, fapt ce nu a avut repercursiuni asupra prizonierilor din partea militarilor sau a populaţiei civile româneşti, chiar ei ( prizonierii americani) fiind expuşi acestor atacuri executate de porprii lor camarazi.

Astfel prizonierii americani s-au putut convinge de „spiritul de umanitate şi de sentimentele creştineşti cu care au fost întâmpinaţi” de către români.

De asemenea maiorul Donald R. Falls consemna: „Omenia instituţiei militare şi administraţiei din lagăr au demonstrat un respect adevărat pentru adversar. În multe ocazii americanii au fost trataţi la fel sau chiar mai bine decât recruţii lor.

Acelaşi comportament l-au avut autorităţile române şi în ceea ce priveşte repatrierea rapidă a prizonierilor, după trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944, când acest lucru s-a făcut pe cheltuiala statului român.

Lagărele de prizonieri au fost desfiinţate în perioada 25 august - 15 septembrie 1944, când prizonierii de război

americani au fost repatriaţi în totalitate.

BIBLIOGRAFIE

*** Arhivele Militare Române, Fondul: Prizonieri de război.

*** Arhivele Naţionale Române, Fondul: Inspectoratul General al Jandarmeriei.

DUŢU, Alesandru; DOBRE, Florica; LOGHIN, Leonida, Armata română în al Doilea Război Mondial 1941 – 1945 (Dicţionar enciclopedic), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

ROTARU, Jipa ; DUŢU, Alesandru. Armata română în al Doilea Război Mondial, Editura Modelism,1995.

SOCOLOV, Dumitru-Mircea, Prizonierii de război în România pe timpul celei de-a doua conflagraţii

mondiale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I’’, Bucureşti, 2006.

Revista Magazin Istoric Nr.3 din 1997.

283

ARMATA „POPULARĂ” ROMÂNĂ VĂZUTĂ DE UN EXILAT

Colonel (r) dr. Dumitru DOBRE

Când, la 23 august 1944, România a încetat ostilităţile în Moldova şi s-a alăturat forţelor armate ale Naţiunilor Unite, cu scopul declarat de a lupta pentru eliberarea Transilvaniei, nimeni nu şi-a închipuit că, la numai un an după aceea, armata română avea să-şi schimbe numele şi să se transforme din armata neamului românesc în armata unui regim comunist. Şi totuşi, nu era greu de prevăzut ce avea să urmeze, având în vedere experienţa tristă a relaţiilor româno-sovietice din anii precedenţi.

Primele trupe române care au fost supuse acţiunii de propagandă comunistă au fost cele aflate în prizonierat la sovietici. Acestora li s-a aplicat, pe de o parte un regim alimentar de foamete, iar pe de altă parte li s-au trimis, sub oblăduirea atentă a Anei Pauker, propagandişti care să-i convingă de binefacerile comunismului şi să-i determine să formeze unităţi de luptă împotriva trupelor germane. Din cei circa 170 000 de prizonieri români, doar 18 000 au acceptat să formeze două divizii , respectiv „Tudor Vladimirescu” şi „Horia , Cloşca şi Crişan”.

Ceea ce s-a petrecut în armata română după încheierea celui de-al doilea război mondial, cum au decurs şi care au fost consecinţele transformării armatei naţionale în „armata populară”, ne prezintă argumentat, într-un amplu material documentar, generalul Platon Chirnoagă, personalitate marcantă a exilului românesc, autor al unor lucrări de de referinţă privind participarea armatei române la Campania din Est, dar şi a numeroase articole pe teme diverse, publicate în presa exilului. Tema în discuţie a făcut obiectul articolului publicat în ziarul „Stindardul” nr.49/ianuarie 1961, intitulat „Armata populară română”, din care prezentăm cele mai semnificative fragmente. După terminarea războiului şi după ce trupele au reintrat în cazărmi Armata română a fost botezată „armata populară română”. Desigur, că termenul de „populară” nu vrea să spună că aparţine poporului întreg, pentru că din această armată nu fac parte tineri a căror provenienţă socială este socotită „nesănătoasă”...Din aceştia, precum şi din aceia care sunt surplusul de contingent(cei mai slabi şi mai neajutoraţi) se alcătuiesc „batalioane de lucru”, batalioane care execută mai toate lucrările publice şi care sunt supuse aceluiaşi regim de educaţie comunistă ca şi armata. „populară”nu înseamnă nici că ea ar aparţine poporului muncitor –ţăranilor şi lucrătorilor – pentru că din rândurile ei fac parte şi tineri ai căror părinţi se bucură de încrederea regimului şi ocupă păosturi înalte(în învăţământ,în justiţie, administraţie, armată, industrie, miliţie etc)care alcătuiesc clasa conducătoare, adică un fel de aristocraţie a regimului. Această denumire este de fapt o înşelătorie care acoperă intenţia de a face din armata ţării , armata partidului comunist român. Cum nu se poate să i se dea numele de armată comunistă , i s-a spus „populară”, pentru a se deosebi de fosta armată care era „naţională”. Armata naţională română aparţine neamului; apără frontierele, limba , religia, independenţa şi libertăţile poporului român. Armata populară nu mai are acest caracter, regimul indicându-i alte ţeluri. În această armată, pregătirea politică ocupă un loc tot atât de important ca şi pregătirea militară, dacă nu şi mai important. Cunoaşterea doctrinei marxist-leniniste este obligatorie, până la ultimul soldat. Direcţia Superioară Politică din Ministerul Forţelor Armate se ocupă de această pregătire , având în subordine toate organele politice din cadrul armatei. Tot ce apare în legătură cu instrucţia ostaşului nu urmăreşte alt scop decât acela de a transforma armata în armată de partid. Astfel, referindu-se la rolul armatei în RPR, raportul de activitate al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 23 decembrie 1955, la cel de al doilea congres al partidului, spune:”Armata populară, făcută de partidul şi guvernul nostru, este strajă de nădejde a păcii şi liniştii poporului, a independenţei naţionale şi a intereselor de stat. Partidul şi guvernul se preocupă îndeaproape de perfecţionarea necontenită a pregătirii militare şi politice a armatei noastre, de înzestrarea cu tot ceia ce-i este necesar”(din Viaţa Militară,nr.9/1956, pag.2). în articolul „Ziua forţelor armate ale RPR”(pag.3, acelaşi număr), în dezvoltarea ideii de mai sus, se precizează: „La temelia ridicării armatei noastre populare stau luminoasele idei ale marxism-leninismului. În centrul atenţiei muncii politice de partid din forţele armate, stă lupta pentru îmbunătăţirea continuă a calităţii pregătirii de luptă politice, pentru întărirea neîncetată a disciplinei militare şi a stării politico-morale a trupelor, pentru ridicarea prin toate mijloacele a vigilenţei revoluţionare şi păstrarea cu stricteţe a secretului militar şi de stat”. Mai jos, într-un alt aliniat, autorul se exprimă şi mai clar: „Un rol însemnat în ridicarea permanentă a calităţii pregătirii de luptă şi politice a unităţilor îl au comuniştii şi utemiştii din Forţele Armate. Prin întreaga lor comportare şi activitate ei se situează în fruntea celorlalţi militari şi constituie exemplu mobilizator pentru aceştia”.

Aşadar armata este în întregime angajată în viaţa politică a partidului comunist, obligată să se identifice cu „luminoasele idei ale marxism –leninismului”. Ea este pregătită în ideia apărării intereselor partidului comunist, fiind creaţia „partidului şi guvernului nostru”. Se vorbeşte desigur şi despre apărarea independenţei naţionale, pentru a se arăta că România este independentă.

Cu acelaşi gând de comunizare a armatei s-a luat hotărârea ca ziua armatei să se serbeze la 2 octombrie, ziua când Stalin a aprobat să se organizeze unităţi române din prizonieri , aşa cum se spune în acelaşi articol: „A intrat în tradiţia poporului român ca în fircare an , la 2 octombrie, să sărbătorească pe fiii săi îmbrăcaţi în mândra haină ostăşească. Ziua de 2 octombrie evocă oamenilor muncii din ţara noastră un moment important din istoria patriei; la 2 octombrie 1943, când România gemea sub călcâiul cizmei hitleriste, guvernul sovietic a aprobat cererea prizonierilor români de a forma pe teritoriul URSS unităţi militare de voluntari care să lupte cu arma în mână împotriva cotropitorilor fascişti pentru eliberarea patriei. Astfel a luat fiinţă Divizia de panduri Tudor Vladimirescu.

Prima măsură importantă pentru transformarea armatei, a fost trecerea în cadrele de rezervă ale armatei, în 1946, a circa 6000 de ofiţeri activi de toate gradele. Într-un singur lot , au fost astfel eliminaţi jumătate din numărul

284

ofiţerilor activi, ei nereprezentând nicio garanţie pentru regim. Nici nu putea să fie altfel; ofiţerii vechii armate române ştiau că trebuie să lupte şi să moară pentru apărarea libertăţilor poporului. Ei erau naţionalişti prin mentalitate şi educaţie şi n-ar fi acceptat să apere un regim care reprezenta sclavia neamului şi tirania inamicului.

Între 1946 şi 1949 au mai fost scoşi din armată alţi 4000 de ofiţeri activi. Până în 1951, instrucţia s-a făcut cu cei 2-3000 de ofiţeri menţinuţi în activitate, precum şi cu tinerii ofiţeri

ieşiţi din şcolile militare după 1946, ofiţeri care primiseră o pregătire politică din ce în ce mai serioasă. Cum însă cu aceşti ofiţeri s-au obţinut rezultate nemulţumitoare, s-a hotărât rechemarea în activitate a unui număr destul de mare de foşti ofiţeri, în special instructori pentru şcoli şi brevetaţi de stat-major. Această situaţie a durat până în 1958, când s-a făcut din nou o epurare masivă. Au fost trecuţi atunci în rezervă aproape 6000 de ofiţeri, adică mai toţi ofiţerii din cadrele vechi, cât şi un număr considerabil din cei ieşiţi sub noul regim şi care se dovediseră incapabili. Tuturor acestora li s-a acordat o pensie egală cu solda gradului.

La clasificare primează originea socială, pregătirea politică şi încrederea profesorilor de cursuri politice. Cursurile militare au coeficientul de la 1 la 4, iar cursurile politice(marxism-leninism, istoria partidului, agitaţie şi propagandă etc.) au coeficientul 6. Astfel, în fruntea promoţiei se clasifică întodeauna cei mai tari la cursurile politice. Aceştia sunt trimişi la Moscova să-şi completeze cunoştinţele militare şi politice şi să se perfecţioneze în limba rusă. La înapoierea în ţară, primesc funcţii importante. Aşa se explică pentru ce actuali comandanţi de M.U. şi de regimente sunt sub 40 de ani.

La M.U. şi regimente, locţiitorul politic, care dispune de un mic stat major, este şi comandant secund. Misiunea oficială a locţiitorilor politici este să întărească şi să sprijine autoritatea comandantului; în realitate ei controlează şi verifică loialitatea ofiţerilor şi trupei faţă de regim.

Fiecare unitate îşi are propria ei organizaţie de partid, din care fac parte membrii de partid, utemiştii şi candidaţii de partid. Scopul acestei organizaţii este să ţină la un loc pe comunişti, să discute şi să ia hotărâri atât în raport cu necesităţile instrucţiei în cazarmă, cât şi potrivit instrucţiunilor partidului. În fiecare an se alege un secretar de partid, care este conducătorul organizaţiei. Nu există niciun fel de raport de subordonare între aparatul politic, care depinde de Direcţia Superioară Politică a Armatei şi organizaţia de partid, care depinde de conducerea partidului. Organizaţia de partid dispune de mai multă autoritate decât aparatul politic al unităţii. La nevoie, organizaţia de partid ajută aparatul politic.

Propaganda la trupă se face nu numai prin explicaţiile verbale ale locţiitorilor politici(sau a acelor însărcinaţi cu lecţiile politice), dar şi prin reviste militare de popularizare a activităţii comuniste. Există astfel revistele: „Propagandistul” şi „Agitatorul”, „Viaţa Militară”, „Pentru Apărarea Patriei” în care , în afară de interpretarea comunistă a evenimentelor politice, se publică şi istorioare cu întâmplări din viaţa de toate zilele a trupei, în cazarmă sau pe câmpul de instrucţie.

În Viaţa Militară nr.11/1958, pag.5 sub titlul „Când munceşti cu sufletul” şi sub semnătura căpitan C.Şoimu, citim: „E o mare cinste să fii ales într-un organ conducător de partid. Înseamnă că dintre toţi comuniştii cu care munceşti cot la cot, tu eşti cel mai vrednic, că tovarăşii tăi din organizaţie ştiu aceasta şi-ţi acordă încrederea lor. Nu de mult căpitanul Pârghie Gheorghe a simţit pentru a doua oară această emoţie. Comuniştii din şcoala de sergenţi i-au acordat din nou încrederea lor, realegându-l secretar al organizaţiei de partid de companie. Asta înseamnă, cum a reieşit din darea de seamă, că ofiţerul Pârghie a muncit bine, că prin munca lui şi a celorlalţi comunişti, organizaţia de partid a cunoscut succese însemnate. În acelaşi an sarcina principală a organizaţiei de partid de companie a fost aceea de a sprijini pe toate căile , activitatea pentru formarea unor comandanţi de grupe temeinic pregătiţi, sergenţi care să formeze din viitorii lor subordonaţi , militari cu o înaltă pregătire de luptă şi politică şi comuniştii în frunte cu secretarul lor s-au achitat bine de această sarcină...un merit deosebit al organizaţiei de partid de companie al cărui secretar este comunistul Pârghie, este şi acela că s-a preocupat în deaproape de pregătirea ideologică, atât a ofiţerilor din subordine, cât şi a militarilor cursanţi. Secretarul de partid s-a îngrijit permanent ca documentele de partid să fie studiate şi însuşite atât de comunişti, cât şi de cei fără de partid, s-a interesat de felul cum se prezintă membrii de partid la universitatea serală şi la pregătirea politico-ideologică. O muncă susţinută au desfăşurat comuniştii din această organizaţie pentru formarea de subunităţi fruntaşe. Primirea de noi membri şi candidaţi de partid a stat în centrul atenţiei muncii comuniştilor. Unii dintre ei au primit sarcina să se ocupe de creşterea nivelului politico-ideologic, de formarea unor înalte calităţi la cei care ceruseră să fie primiţi în rândurile partidului. Astfel, căpitanul Ţânţaru s-a ocupat de soldatul Kreisler Gh. Iar căpitanul Pârghie de soldatul Dumitru Nic., îndrumându-i şi ajutându-i să corespundă cinstei de a fi primiţi în rândurile partidului. În ultimele luni, organizaţia de partid a primit trei membri şi patru candidaţi de partid...”

Am dat acest exemplu mai pe larg, ca să se vadă cât de intensă este activitatea comuniştilor în mijlocul trupei, printre cei fără partid. Astfel de istorioare –foarte numeroase – se referă la ochire, la trageri, diferite competiţii între soldaţi, întreţinerea armamentului, lucrări de gospodărire, ridicarea moralului, instrucţiei de zi şi de noapte la câmp etc... în toate comuniştii sunt prezentaţi drept cei mai bine pregătiţi.

În Viaţa Militară, nr.6/1958, pag.4 (În primele rânduri), F.Râşcanu începe aşa: „Mereu în frunte! Aceasta-i lozinca cu care muncesc comuniştii în construirea vieţii noi. La chemarea ei, răspund şi comuniştii din Forţele noastre Armate şi sârguinţa de care dau dovadă în însuşirea ştiinţei şi artei militare , în cunoaşterea şi mânuirea perfectă a tehnicii moderne, dârzenia şi tenacitatea lor în învingerea greutăţilor câmpului de luptă modern, mobilizează efectivele în desăvârşirea pregătirii de luptă şi politice. Flacăra întrecerilor socialiste e întreţinută mereu vie în unităţi, datorită comuniştilor care se situează în primele rânduri, ale celor care luptă pentru dobândirea titlului de militar de frunte...” Urmează exemple dintr-o unitate , în care subunităţile îşi pregătesc oamenii pentru o întrecere în instrucţia tragerii şi în care comuniştii au ieşit învingători.

Din citirea întâmplărilor din viaţa trupei, descrise în revistele militare, rezultă –ca şi din cele de mai sus – că

285

comuniştii depun o deosebită activitate pentru a se ridica la nivelul pregătirii militare şi politice. Dar tocmai în legătură cu această activitate, rezultă şi unele întrebări: De ce –de exemplu – pentru ca ochitorii să-şi însuşească bine cunoştinţele şi să devină buni ochitori, trebuie să intervină comuniştii? De ce, pentru ca soldaţii să ajungă buni trăgători, comuniştii trebuie să le dea exemplu şi să depună o muncă stăruitoare? De ce să se pregătească sergenţii pentru a fi temeinici comandanţii de grupe, este necesară intervenţia organizaţiei de partid? Ce rost mai au atunci în instrucţia militară a trupei sergenţii, subofiţerii, ofiţerii subalterni şi comandaţi de companie, dacă comuniştii sunt obligaţi să le ia locul şi să instruiască ei trupa? Ce s-a făcut cu isteţimea şi mintea ageră a soldatului din vechea armată română, soldat care se întrecea în a deveni bun ochitor, bun caporal şi bun sergent, fără să fi fost nevoie de intervenţia vreunei echipe politice oarecare? Desigur că nu toţi ajungeam să fim printre cei mai buni, dar fiecare era însufleţit de dorinţa de a face cât mai bine. Acum se pare că nu mai există niciun spirit de emulaţie şi că trupa care nu-i comunistă, adică marea majoritate, nu găseşte niciun îndem ca să-şi însuşească bine cunoştinţele militare. S-ar putea interpreta că nu gradaţii sunt incapabili de a instrui, ci că trupa nu se grăbeşte să fie bine instruită... Contingentele chemate sub arme nu au mai mult de 3% comunişti. În timpul serviciului militar însă, fiind supuşi la o permanentă instrucţie politică şi neavând nicio legătură cu lumea dinafară, se poate spune că 50-80% din soldaţi ajung să fie influenţaţi de propaganda comunistă, procentajul depinzând de abilitatea propagandiştilor. După eliberarea contingentului, în mai puţin de un an toată învăţătura şi teoria comunistă se volatilizeză, căci fostul soldat intră în viaţa de taote zilele a familiei care simte zilnic, aplicată pe pielea ei, teoria comunistă.

* Care este valoarea de luptă a acestei armate? Ce poate aştepta regimul comunist de la această armată într-un

viitor război? Lăsăm la o parte armamentul, care nu corespunde necesităţilor moderne ale unor trupe de primă linie. Nu

vrem să comparăm acest armament cu acela de care dispun occidentalii şi trupele ruseşti. Ne referim doar la moral. Este ştiut că moralul trupelor joacă un rol foarte important în succesul pe care-l poate spera un comandant pe

câmpul de bătălie. Un soldat care are încredere în arma şi-n superioritatea lui faţă de inamic, care ştie că luptă pentru apărarea libertăţii naţiunii din care face parte, sau pentru recucerirea teritoriilor smulse din trupul ţării, are moralul ridicat şi comandanţii se pot sprijini pe un asemenea soldat. Cu acest moral a făcut soldatul român primul şi al doilea război mondial. Au fost şi atunci lipsuri în armament, lipsuri care au avut repercursiuni grave în desfăşurarea războiului, dar moralul s-a menţinut sănătos. Cum stă cu moralul actualul soldat român? Contingentele de după război sunt formate din aceei copii care în august 1944 au asistat la invazia hoardelor înarmate ruseşti, din copii care au văzut jafurile, crimele şi ororile săvârşite de acele hoarde. Soldaţi în termen – şi mobilizabilii de mâine – sunt aceiaşi care de ani de zile trăiesc sub legea sclavajului comunist şi care ştiu că acest regim neuman se menţine numai prin teroare, prin închisori şi schingiuiri. Aceiaşi soldaţi îşi văd pământurile transformate în kolhozuri şi drepturile sindicaliste ale lucrătorilor înlocuite prin dictatura baremurilor , normelor şi a orelor suplimentare, ore suplimentare neplătite, fiind socotite ca lucrate din entuziasm faţă de „progresul socialist”. Astfel, toată propaganda care se face prin construcţii de spitale, fabrici, şcoli,etc succesele anunţate cu surle şi cu tobe şi statisticile trucate nu înşeală şi nu atrage pe nimeni. Când biserica este abia tolerată , când istoria nemului este schimonosită, când libertatea scrisului, a cuvântului şi exprimării voinţei prin vot este doar o amintire a unor timpuri trecute, când poporul a suportat două revalorizări a leului, care a distrus în mod sângeros toată economia făcută din muncă şi cu multă trudă, nicio propagandă nu mai prinde. Nici chiar acei tineri intelectuali şi lucrători care – din idealism – au intrat prin anii 1945 -1949 în lupta socialistă alături de comunişti, din dorinţa de a vedea realizată dreptatea socială, nu mai cred într-un viitor fericit, cântat prea mult de şefii comunismului şi atât de departe de realizare. Aşa se explică că printre recruţii chemaţi anual sub arme doar 3% sunt comunişti. Idealurile pentru care altă dată un soldat lupta şi era gata să facă sacrificiul vieţii – Ţară, Neam, Biserică şi Tron – nu mai sunt. Biserica este hulită, Tronul desfiinţat;Ţara şi Neamul n-au nimic comun cu un regim care reprezintă doar stăpânirea inamicului. Idealurile de altă dată erau născute şi crescute din natura poporului român. Lozincile de acum, ura de clasă, lupta pentru apărarea socialismului şi a partidului, pregătirea războiului contra capitalismului – nu au niciun răsunet în sufletul naţiunii române. Interesele partidului primează pe acelea ale ţării. Partidul este ţara şi cu aceasta nu se poate obişnui nici poporul, nici armata.

Aşadar, fiind un total dezacord între sufletul neamului şi regimul de la conducere, soldatul nu poate pune niciun fel de dragoste în învăţarea meseriei armelor şi nici nu va fi dispus să se sacrifice pentru o politică care l-a redus în stare de sclavie.

286

EFECTELE POLITICII EXTERNE SOVIETICE ASUPRA RELAŢIILOR MILITARE DINTRE ROMÂNIA ŞI IUGOSLAVIA, LA ÎNCEPUTUL ANILOR ’50

Maior dr. Petre OPRIŞ

Constituirea Uniunii Occidentale la 17 martie 1948, urmată de înfiinţarea Organizaţiei Tratatului Atlanticului

de Nord (4 aprilie 1949) şi de divizarea Germaniei în anii 1948-1949 au fost considerate de către Iosif Stalin fapte deosebit de semnificative, care sugerau că statele din vestul Europei şi SUA se pregăteau asiduu pentru alcătuirea unei mari coaliţii îndreptate împotriva Uniunii Sovietice şi declanşarea unui nou război mondial. În consecinţă, liderul politic de la Kremlin a grăbit procesul de sovietizare a ţărilor din estul şi centrul continentului, pe care le controla în conformitate cu acordul de partaj realizat împreună cu Winston Churchill în octombrie 1944 la Moscova. Singura excepţie, Iugoslavia, s-a desprins încă din anul 1948 de sub influenţa URSS şi a urmat o cale de construire a socialismului pe care Iosif Stalin nu a agreat-o, a condamnat-o şi a acţionat pentru înlăturarea de la conducerea statului iugoslav a lui Iosip Broz Tito.

Situată în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, România a urmat pe plan extern paşii politico-diplomatici dictaţi de Moscova, inclusiv în momentul semnării Tratatului de Pace de la Paris în 1947. Consecinţele acelui document pentru menţinerea siguranţei naţionale a statului român au fost extrem de dure. În afara faptului că teritorii româneşti au rămas pe mai departe sub ocupaţie străină (Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţei), autorităţile de la Bucureşti s-au angajat să respecte o serie de clauze militare, navale şi aeriene care afectau capacitatea de luptă a Armatei Române. Totodată, autorităţile de la Bucureşti s-au angajat să nu posede, să nu construiască sau să experimenteze „nici o armă atomică, nici un proiectil autopropulsat sau dirijat şi nici un dispozitiv utilizat la lansarea acestor proiectile [...], nici o mină marină sau torpilă de tip fără contact funcţionând prin mecanism de influenţă, nici o torpilă umană, nici un submarin sau alt vas submersibil, nici o vedetă torpiloare şi nici un tip special de vas de asalt”1.

După un an şi jumătate de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, guvernul condus de dr. Petru Groza a decis repunerea în funcţiune a unor fabrici de armament şi muniţii închise la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.2 Totodată, autorităţile de la Bucureşti au înăsprit sistemul de represiune politică şi socială – care se baza pe arestări abuzive şi în proporţie de masă, deportări şi muncă forţată –, au început cooperativizarea forţată a agriculturii şi au demarat lucrările pentru realizarea Canalului Dunăre – Marea Neagră. De asemenea, în vara anul 1949 guvernul condus de dr. Petru Groza a întreprins primele măsuri pentru trimiterea la studii în URSS a ofiţerilor români selecţionaţi de conducerea Partidului Muncitoresc Român.3

Începând din luna ianuarie 1951, clauzele militare ale Tratatului de la Paris au fost în mod evident încălcate de guvernul României ca urmare a ordinelor date de Iosif Stalin la Consfătuirea reprezentanţilor ţărilor de democraţie populară (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria) şi ai URSS (Moscova, 9-12 ianuarie 1951). La reuniunea respectivă s-a hotărât/ordonat cadrul necesar pentru uniformizarea organizatorică, doctrinară şi logistică a armatelor statelor din cadrul lagărului socialist, inclusiv a Armatei Române, în conformitate cu modelul impus de sovietici.4 Astfel, clauzele prin care se limitau efectivele militare ale României, Bulgariei şi Ungariei prin Tratatul de Pace (10 februarie 1947) erau în mod vădit încălcate la îndemnul/ordinul uneia dintre cele Patru Mari Puteri semnatare a documentelor de la Paris. În cazul României, efectivele militare de pace trebuiau să crească de la 125000 la 213000 de oameni (armata de uscat şi apărarea antiaeriană), în timp ce pentru forţele aeriene se prevedea o creştere de la 8000 la 20000 de oameni, iar la marina militară – de la 5000 la 17000 de militari. Totodată, statul român urma să primească din URSS în cursul anului 1951, printre altele, 6 vedete torpiloare, 6 vedete blindate şi două submarine mici, iar până în iulie 1952, o divizie aeriană dotată cu 62 de avioane de bombardament Tu-2. De asemenea, sovieticii au stabilit la 12

1 Documente privind istoria militară a poporului român. 13 mai 1945 – 31 decembrie 1947, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 359. 2 La sfârşitul anului 1949, guvernelor SUA şi Marii Britanii au trimis autorităţilor de la Bucureşti note de protest în legătură cu încălcarea de către România a prevederilor Tratatului de Pace de la Paris şi au solicitat intervenţia Curţii de la Haga. La propunerea Anei Pauker, ministru al Afacerilor Externe, guvernul condus de dr. Petru Groza a respins la 13 ianuarie şi 11 februarie 1950 toate învinuirile ce i se aduceau. Petre Opriş, Aspecte privind relaţiile politico-militare ale României în cadrul blocului comunist (1948-1954), în In Honorem Viorel Faur, editori: Corneliu Crăciun, Antonio Faur, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2006, p. 485.

Problema respectivă a fost discutată şi în cadrul şedinţei Secretariatului C.C. al P.M.R. desfăşurate pe data de 8 februarie 1950, iar decizia propusă de Ana Pauker a fost aceeaşi. Discuţia care a avut loc atunci a fost foarte scurtă: „Tov. Ana [Pauker]: Englezii şi americanii ne-au anunţat că propun să facem o comisie ca să judece păcatele noastre [referitoare la încălcarea prevederilor Tratatului de Pace de la Paris]. Ei au numit şi să numim şi noi. Noi propunem următorul răspuns (citeşte). Tov. [Iosif] Chişinevschi: Sunt de acord cu textul. Într-un loc se spune „diversiuni artificiale”, nu merge, la sfârşit la fel, unde vorbeşte de diversiuni, trebuie schimbat. Tov. [Vasile] Luca: Suntem de acord”. Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1950-1951, vol. III, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2004, p. 100; 107.

România nu a fost singura ţară din cadrul blocului comunist care fost acuzată de guvernul SUA şi cel al Marii Britanii că nu respectă prevederile Tratatului de la Paris. Într-o situaţie similară s-au aflat, în aceeaşi perioadă, Ungaria şi Bulgaria. Ca urmare a solicitărilor făcute de reprezentantul SUA şi cel al Marii Britanii, problema respectivă a fost discutată în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, în toamna anului 1950. Pentru detalii, vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Stenograme, dosar 13/1950, f. 1; 7; România-Israel: 50 de ani de relaţii diplomatice, 1948-1969, vol. I, Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia Arhivelor Diplomatice, coordonator: Victor Boştinaru, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 75. 3 Petre Opriş, Gheorghiu-Dej şi soţiile sovietice ale militarilor români, în „Dosarele Istoriei”, an X, nr. 3 (103)/2005, p. 12-13; 15; idem, Soţiile sovietice ale generalilor români: spionaj cu parfum de femeie?, în România şi consolidarea rolului acesteia ca factor de securitate. Secţiunea: Securitate şi siguranţă naţională, vol. II, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2005, p. 236-243. 4 În consecinţă, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria au fost nevoite să-şi modifice planurile de dezvoltare a industriei grele, mărindu-le semnificativ, şi li s-au stabilit noi plafoane pentru efectivele de pace şi cele de război; totodată, s-a hotărât modul cum urmau să fie dotate armatele acelor state cu aviaţie de vânătoare reactivă, cu avioane de bombardament şi cu staţii de radiolocaţie, nivelul producţiei de război şi modul de acordare a licenţelor de fabricaţie a materialelor militare. Cf. Vojtech Mastny, NATO in the Beholder’s Eye: Soviet Perceptions and Policies, 1949-56, Working Paper no. 35, Cold War International History Project, Washington DC, March 2002, p. 29-32; David Holloway, Stalin şi bomba atomică. Uniunea Sovietică şi Energia Atomică 1939-1956, Institutul European, Editura MAŞINA DE SCRIS, Iaşi, 1998, p. 274.

287

ianuarie 1951 să livreze armatei române 6 avioane de cercetare-bombardament Tu-6.5 Planul Kremlinului privind crearea unei forţe aeriene româneşti puternice au fost permanent îmbunătăţit, astfel încât, la începutul anului 1953, toate marile unităţi de aviaţie de vânătoare româneşti erau complet echipate cu aparate turboreactoare sovietice. Numai că, prin deţinerea de bombardiere, vedete şi submarine, România încălca prevederile Tratatului de Pace de la Paris.

Pe de altă parte, în cadrul consfătuirii de la Moscova din ianuarie 1951 s-a propus constituirea unui Comitet de coordonare sub conducerea permanentă a ministrului Forţelor Armate ale URSS – în acel moment, mareşalul A. M. Vasilevski – şi în componenţa căruia să se afle câte doi reprezentanţi permanenţi din fiecare ţară (unul din partea guvernului, iar celălalt din partea armatei). Comitetul respectiv urma să se ocupe exclusiv de problemele cu care se confruntau statele de democraţie populară în privinţa dotării cu tehnică şi echipamente militare. Acesta avea un caracter consultativ, se întrunea periodic şi avea creat pe lângă preşedintele lui un secretariat tehnic.

Analizând datele pe care le deţinem în prezent în legătură cu acel comitet de coordonare, putem afirma faptul că la Moscova, în ianuarie 1951, a fost creată o structură militară în toată puterea cuvântului. Şi se poate pune întrebarea dacă nu cumva cei care au conceput înfiinţarea Comitetului de coordonare au avut în vedere implementarea în doi-trei ani a modelului sovietic în toate armatele din cadrul blocului răsăritean (este vorba despre principiile de organizare, funcţionare, instruire, dotare cu tehnică de luptă şi alte mijloace utile în domeniul militar, doctrină), pentru ca apoi să-şi facă apariţia Organizaţia Tratatului de la Varşovia.6

Care au fost consecinţele pentru România ale reuniunii de la Moscova din ianuarie 1951? În primul rând, o mare parte din resursele materiale şi financiare româneşti au fost consumate pentru importurile de armament, tehnică de luptă şi muniţii din URSS, Polonia şi Cehoslovacia, precum şi pentru importurile de maşini-unelte şi instalaţii necesare industriei de apărare.7 Concomitent, au continuat lucrările la Canalul Dunăre – Marea Neagră8 şi cooperativizarea forţată a agriculturii. Toate acestea au contribuit în mod decisiv la epuizarea rapidă a economiei româneşti şi la vânzarea masivă de aur românesc din rezerva Băncii de Stat a R. P. Române.9

5 Potrivit măsurilor stabilite la conferinţa de la Moscova din ianuarie 1951, Diviziile 23 şi 66 Aviaţie de Vânătoare (cu câte trei regimente fiecare) au fost înzestrate în întregime cu avioane La-9, Divizia 68 Aviaţie de Asalt (două regimente) a primit avioane de asalt Il-10, iar Divizia 87 Aviaţie Mixtă (două regimente) a fost dotată cu avioane Tu-2 şi Tu-6. Ulterior, României i-au fost oferite şi alte tipuri de avioane sovietice: IAK-17, IAK-23, MIG-15, S-102 (MIG-15 fabricat în Cehoslovacia) şi MIG-15 Bis, aparate care au intrat în dotarea aviaţiei militare în perioada 1951-1954. Divizia 97 Aviaţie de Vânătoare (cu trei regimente) a fost prima mare unitate românească înzestrată în întregime cu aparate turboreactoare IAK-23 şi IAK-17. Istoria aviaţiei române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 375; 380-381; Constantin Opriş, Interviu acordat autorului, Craiova, 24 decembrie 1999. 6 În opinia noastră, acel comitet de coordonare şi-a dovedit pe deplin utilitatea pentru care a fost creat. Într-o notă informativă privind evaluarea capacităţii de luptă a armatei române la data de 1 mai 1951, sovieticii au evidenţiat negativ faptul că forţele armate române nu erau pregătite pentru a face faţă unei mobilizări, iar nivelul de pregătire militară şi politică al membrilor armatei române era slab. În documentul respectiv se preciza, printre altele: „Ca urmare a slabei pregătiri militare şi politice a unităţilor şi marilor unităţi, a prezenţei însemnate în cadrul corpului ofiţeresc a elementelor reacţionare, al nivelului scăzut de disciplină şi, de asemenea, a slabei baze tehnico-materiale, gradul de mobilizare şi de luptă al armatei [române] rămân la un nivel scăzut ca şi mai înainte”. Un document asemănător a fost întocmit şi în legătură cu starea în care se găsea armata bulgară, capacitatea de luptă a acesteia fiind considerată „nu foarte bună” din cauza lipsei de personal calificat la armele tehnice (tancuri, artilerie, antiaeriană, marină).

La rândul lor, evaluatorii militari ai NATO semnalau, la 28 martie 1950, faptul că „armatele română şi ungară şi-au mărit considerabil efectivele”, dar „acestea încă nu pot fi considerate eficiente pentru ducerea acţiunilor de luptă în următorii câţiva ani”. Apud. N.V. Vasilieva, Războiul Rece şi formarea blocurilor militare, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, an VIII, nr. 4 (30)/2005, p. 29. 7 Petre Opriş, Industria românească de apărare înainte de înfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţ» din Cluj-Napoca, Series Historica, tome XLIV, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 463-482. Potrivit declaraţiei lui A. I. Mikoian, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. şi ministru al Comerţului – susţinută la 1 februarie 1954, la Moscova, în faţa unei delegaţii române condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej – autorităţile de la Bucureşti au cheltuit 9,2 miliarde lei în anul 1953 (echivalentul a 3102,4 milioane ruble sau 729,9 tone de aur fin) pentru „investiţiile M[inisterului] F[orţelor] A[rmate] şi M[inisterului] A[facerilor] I[nterne] şi cheltuielile totale de întreţinere, dotare şi investiţii ale Sectorului special (uzinele de armament şi muniţii – n.n.)”. Ministrul sovietic a apreciat cu acel prilej faptul că suma respectivă era enormă pentru statul român. Totodată, A. I. Mikoian cunoştea şi faptul că datoria externă pe care o acumulase România faţă de statele europene din blocul comunist, până în noiembrie 1953, se cifra deja la suma de 260 milioane de ruble (echivalentă cu 61,2 tone de aur), din care 155 milioane ruble faţă de Cehoslovacia (circa 36,5 tone de aur), 50 milioane de ruble faţă de U.R.S.S. (11,8 tone de aur), 15 milioane de ruble faţă de Polonia (3,5 tone de aur) şi 40 milioane de ruble faţă de Republica Democrată Germană (9,4 tone de aur). Cf. Tatiana Volokitina, Convorbirile sovieto-române de la Moscova (ianuarie-februarie 1954) în lumina noilor documente din arhivele ruseşti, comunicare prezentată la Sesiunea a VII-a a Comisiei mixte româno-ruse, Ploieşti, 11-15 noiembrie 2002; Vasile Buga, Convorbirile româno-sovietice din ianuarie-februarie 1954, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, anul X, nr. 3-4 (36-37)/2002, Bucureşti, p. 140-143; 150. 8 Construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră a fost întreruptă în august 1953 după ce sovieticii i-au atras atenţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej că proiectul respectiv nu era necesar în acel moment. 9 În industria românească de apărare s-au investit 952434000 lei noi până în martie 1954 (echivalentul a 75571,828 kg aur fin), însă rezultatele obţinute au fost mult sub aşteptări, pierderile înregistrate de fabricile româneşti de armament şi muniţii cifrându-se la 196706533 lei (echivalentul a 15607,876 kg aur fin), adică 20,65% din suma investită. În aceeaşi perioadă (1951-1954), stocul de aur al Băncii de Stat a R. P. Române a scăzut cu aproape 160 de tone, de la 209,4 tone de aur – în lingouri şi monede – la finele anului 1951 (148,3 tone în ţară şi 61,1 în depozite constituite în străinătate), la 80,1 tone la sfârşitul anului 1952 (72,6 tone în ţară şi 7,5 tone în străinătate), 53 tone la finele anului 1953 (50 tone în ţară şi 3 tone în străinătate) şi 49,7 tone la sfârşitul anului 1954 (46,7 tone în ţară şi 3 tone în străinătate). A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 165/1954, f. 38; 41; 75; dosar 21/1966, f. 342.

Alte izvoare istorice indică faptul că rezerva de aur a Băncii de Stat a R. P. Române a scăzut cu 84,5 de tone la începutul anilor ’50, de la 139 de tone (1951), la 62 de tone (1 mai 1953), 57,7 tone (iulie 1953) şi 54,5 tone (octombrie 1953). Apud. Tatiana Volokitina, op.cit., Ploieşti, 11-15 noiembrie 2002; Vasile Buga, Convorbirile româno-sovietice din ianuarie-februarie 1954, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, anul X, nr. 3-4 (36-37)/2002, Bucureşti, p. 141; idem, Relaţiile politice româno-sovietice, 1953-1958, I, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, anul XII, nr. 1-2 (42-43)/2004, Bucureşti, p. 101.

Istoricul Liviu Ţăranu a subliniat, la rândul său, faptul că importurile foarte mari de tehnică militară sovietică şi cumpărarea masivă de utilaje şi materii prime pentru industria grea (în care se include în mod evident şi industria de apărare) au provocat în perioada amintită „vânzarea «celei mai mari părţi din rezerva de aur a ţării»”. Apud. Liviu Ţăranu, „Noul curs” în politica economică a României comuniste. August 1953, I, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului, anul XII, nr. 1-2 (42-43)/2004, Bucureşti, p. 144.

Documente româneşti descoperite recent ne dezvăluie faptul că în rezerva Băncii de Stat a R. P. Române se aflau 37645 kg aur fin la data de 6 mai 1959 (2617,2 kg în lingouri româneşti, 8 tone în lingouri de sovietice şi 27027,8 kg în diferite monede străine şi româneşti – din care 18828,5 kg în monede străine vandabile). A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 19/1959, f. 53.

288

În al doilea rând, lupta autorităţilor comuniste de la Bucureşti împotriva lui Dumnezeu şi a inamicilor din interiorul ţării, împotriva celor care „îi aşteptau pe americani” a intrat într-o nouă fază. În ianuarie 1951 a fost declanşat un val de arestări căruia i-au căzut victime aproximativ 400 de preoţi greco-catolici şi ortodocşi10, iar numărul persoanelor arestate de organele de Securitate a crescut de la 6635 – în anul 1950, la 19236 – în 1951, ajungând ca în anul 1952 să fie reţinute pentru cercetări 24826 de persoane.11 Totodată, în iunie 1951 au fost deportate în Câmpia Bărăganului, cu acordul Moscovei, 40320 de persoane (12791 familii), care domiciliau în 297 de localităţi din Banat şi vestul Olteniei, datorită faptului că autorităţile de la Bucureşti le considerau „elemente periculoase” pentru siguranţa statului atât în timp de pace, cât mai ales în cazul unui război declanşat de ţările occidentale şi Iugoslavia împotriva României.12 Persoanele deportate au ajuns în Bărăgan, unde au înfiinţat 18 localităţi noi. Cei deportaţi au fost fie români, fie cetăţeni români de naţionalitate sârbă, germană (aproximativ 10000 de persoane), maghiară, bulgară, croată şi cehoslovacă. Sovieticii şi conducerea Partidului Muncitoresc Român nu au mai acceptat menţinerea „elementelor titoiste” într-o regiune românească aflată în imediata vecinătate a unui stat „reacţionar”, Iugoslavia, în condiţiile în care Iosif Stalin preconiza izbucnirea unui conflict militar de amploare în Europa în anii 1954-1955.

Anul 1951 a fost marcat şi de deciziile politico-militare privind realizarea unor ample lucrări de fortificaţii în imediata apropiere a graniţei comune româno-iugoslave, fapt ce a generat noi surse de tensiune în relaţiile dintre autorităţile de la Bucureşti şi cele de la Belgrad.13 Pe de-o parte, în cursul şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din ziua de 2 septembrie 1952, ministrul Forţelor Armate, generalul de armată Emil Bodnăraş, a declarat: „Lucrările de fortificaţii [de la frontiera comună româno-iugoslavă] se execută pe baza proiectului conceput anul trecut cu ajutorul tovarăşilor sovietici. În primăvara aceasta, sesizaţi de către Ministerul de Interne că în executarea lucrărilor au loc deficienţe care pot deveni grave dacă nu se iau măsuri, aceasta a prilejuit să însărcinăm o comisie de partid şi de stat pentru controlarea executării lucrărilor, cât şi o verificare din partea MFA cu consilierii noştri a sistemului însuşi. Din această analiză cu tovarăşii sovietici, în frunte cu [generalul-locotenent] Melnik K. S. [, consilier la Ministerul Forţelor Armate], au reieşit o serie de îmbunătăţiri care, fără să slăbească lucrările – evită pe cele inutile şi foarte costisitoare –, menţin acele lucrări care sunt strict necesare din punct de vedere militar. Aceste îmbunătăţiri ale sistemului în tot sectorul de lucru au găsit avizul favorabil al organelor competente din URSS”14.

Pe de altă parte, generalul Ion Eremia, şef al Direcţiei generale de construcţii şi cazare şi locţiitor al ministrului Forţelor Armate (1952-1955), a menţionat în romanul său Turnul subteran, faptul că „la începutul lunii martie 1951, guvernul comunist din România a trecut la «lucrări de apărare» la graniţa cu Iugoslavia”15. Totodată, acesta a relatat şi despre o operaţiune secretă desfăşurată în anii 1952-1953 în România, prin care sovieticii efectuau o supraveghere a modului în care românii construiau la Buziaş (judeţul Timiş) un grup de rampe din beton armat pentru rachete balistice – deşi asemenea arme nu erau în dotarea armatei române, în schimb se aflau în arsenalul Armatei Roşii –, precum şi câteva turnuri de observare.

Este binecunoscut faptul că Iosip Broz Tito a fost forţat de împrejurări să îi contacteze pe liderii americani şi britanici, pentru a descuraja intenţiile belicoase manifestate de Iosif Stalin la adresa Iugoslaviei. Ca urmare a apelului său, liderul de la Belgrad a primit un sprijin militar şi, evident, politico-diplomatic din partea anglo-americanilor în vara şi toamna anului 1951.16 Acesta ar putea constitui unul dintre principalele motive pentru care liderul sovietic a renunţat să mai atace Iugoslavia în vederea înlăturării de la putere a lui Tito.

Pentru România, rezultatele negative ale politicii antiiugoslave promovate în perioada 1949-1953 au fost recunoscute mulţi ani mai târziu de Emil Bodnăraş: „Economia noastră a cheltuit multe miliarde de lei pentru a face fortificaţii la graniţă, a pune sârmă ghimpată şi a ţine şase divizii în stare permanentă de alarmă”17. La începutul anilor ’50, unităţile respective au participat în permanenţă la aplicaţii militare de amploare în Oltenia şi Banat, în scopul intimidării autorităţilor de la Belgrad, manevre care s-au finalizat de fiecare dată cu parade militare desfăşurate la Timişoara sau Craiova, în funcţie de regiunea în care au avut loc exerciţiile militare. Totodată, pentru realizarea sistemului de fortificaţii de la frontiera comună româno-iugoslavă şi la sud-est de aceasta, pe valea Dunării, până în dreptul localităţii Cetate (judeţul Dolj), au fost alocate până în anul 1954 resurse financiare extrem de mari, cu care s-ar fi putut construi o autostradă între Bucureşti şi Timişoara (între cele două localităţi fiind o distanţă de aproximativ 550 km).18

10 Alexandru Nichita, Pacepa contra Pacepa, Editura „TESS EXPRES”, 1996, p. 36-37. 11 Arhivele Serviciului Român de Informaţii, fond Documentar, dosar nr. 9.572, vol. 61, f. 1. Documentul citat se intitulează „Dinamica arestărilor efectuate de către organele Securităţii Statului în anii 1950 – 31.III.1968” şi a fost înregistrat la Cabinetul preşedintelui Consiliului Securităţii Statului la data de 17 aprilie 1968. 12 Cf. Mircea Chiriţoiu, Între David şi Goliath. România şi Iugoslavia în balanţa Războiului Rece (în continuare: Între David şi Goliath), volum îngrijit şi studiu introductiv: Silviu B. Moldovan, editor: Gheorghe Buzatu, Casa Editorială „Demiurg”, Iaşi, 2005, p. 247-248; Irina Sălăvastru, Bărăgan 1951-1956. O deportare în vremuri de pace, în „Magazin Istoric”, anul XXXVII, nr. 5 (434)/2003, p. 75. 13 Generalul ungur Béla Király a relatat, după fuga din ţara natală în toamna anului 1956, faptul că pregătirile Armatei Roşii pentru invadarea Iugoslaviei ajunseseră la faza „jocurilor de război”. Acţiunile ofensive urmau să fie declanşate de către armatele ungară, română şi bulgară, urmând ca în faza a doua a luptelor să intervină o forţă de şoc sovietică. Astfel, se confirmă încă o dată faptul că, în ianuarie 1951, Iosif Stalin a pus bazele unei cooperări militare multinaţionale a statelor europene aflate sub hegemonia URSS. Mircea Chiriţoiu, Cum s-a impus modelul stalinist, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, an I, nr. 2-3/1998, p. 69-70. 14 Apud. Teofil Oroian, Scurtă „cronică” a consilierilor (1948/1949 – 1959/1960), în „Dosarele Istoriei”, anul VIII, nr. 12(88)/2003, p. 31. 15 Apud. Gheorghe Vartic, 1951-1953. Ani fierbinţi din istoria Războiului Rece în relatarea generalului (r) Ion Eremia, opozant al regimului stalinist din România, în Geopolitică şi istorie militară în perioada Războiului Rece, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002, p. 85. 16 În iunie 1951 a fost încheiat la Washington un document oficial privind furnizarea de arme pentru unităţile militare iugoslave. Cinci luni mai târziu, la 14 noiembrie 1951, a fost semnat la Belgrad un acord pe termen lung între Iugoslavia şi SUA, pentru livrarea de echipament militar american armatei iugoslave. André Fontaine, Istoria Războiului Rece. De la Războiul din Coreea la criza alianţelor. 1950-1967, vol. III, Editura Militară, Bucureşti, 1993, p. 48; idem, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 347. 17 Apud. Mircea Chiriţoiu, Sabotorii centurii antititoiste, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, an II, nr. 2/1999, p. 53. 18 Mircea Chiriţoiu, Între David şi Goliath, op.cit., p. 132; 135; 138-141; Alexandru Oşca, Poziţia României faţă de sistemul de gestionare a crizelor

289

Daunele directe provocate Iugoslaviei în perioada 1948-1954, ca urmare a măsurilor adoptate faţă de aceasta de către URSS şi statele europene aflate în sfera de influenţă sovietică, au fost considerabile; Eduard Kardelj a menţionat suma de 429 milioane dolari. Totodată, liderul comunist iugoslav a amintit faptul că Belgradul a cheltuit în perioada 1948-1952, în plus faţă de un buget militar normal, suma de 1408 milioane dolari.19 Aceste cheltuieli au fost realizate pentru întărirea capacităţii de apărare a ţării, în condiţiile existenţei pericolului declanşării unei mari ofensive sovietice de pe teritoriile statelor comuniste cu care se învecina Iugoslavia: Ungaria, România şi Bulgaria.

Numai după dispariţia fizică neaşteptată a lui Iosif Stalin (5 martie 1953) şi după reconsiderarea de către Nikita Hruşciov a liniei politicii externe sovietice faţă de statul iugoslav condus de Iosif Broz Tito20, autorităţile comuniste de la Bucureşti au îndrăznit să adopte treptat o poziţie opusă celei promovate în perioada 1948-1953.21 Relaţiile dintre România şi Iugoslavia22 au fost reglementate la iniţiativa ambelor părţi, după ce oficialităţile române au primit încuviinţarea Moscovei, şi s-a încercat un nou tip de colaborare, bazată în principal pe îmbunătăţirea continuă a relaţiilor economice dintre cele două state, fapt ce a condus în anii ’60 la realizarea unui important obiectiv economic, Sistemul hidroenergetic de la Porţile de Fier.

În concluzie, Consfătuirea de la Moscova din ianuarie 1951 a avut influenţe nefaste asupra României. Autorităţile de la Bucureşti au înăsprit în anii care au urmat sistemul de represiune politică şi socială, au reorganizat instituţiile care aveau ca atribuţii culegerea de informaţii atât în interiorul ţării, cât şi din străinătate. Concomitent, armata română a fost modelată într-o formă tipic sovietică23, în aşa fel încât aceasta să poată fi acceptată în structura politico-militară intitulată de Iosif Stalin, în ianuarie 1951, Comitetul de coordonare, iar de Nikita Hruşciov, în mai

din interiorul Tratatului de la Varşovia, în „Revista de Istorie Militară”, nr. 5-6 (73-74)/2002, p. 28.

Despre sistemul de fortificaţii realizat de România la graniţa comună cu Iugoslavia, istoricul Mircea Chiriţoiu a afirmat: „Concepţia strategică şi tactic-operativă a acestor lucrări de fortificaţii a aparţinut Statului Major General al armatei sovietice. Ea a fost transmisă şi pusă în aplicare de o grupă de ofiţeri condusă de generalul Afanasiev. În finalul activităţilor de recunoaştere în teren şi consultare a Marelui Stat Major român, acesta din urmă a prezentat planul respectiv spre aprobare conducerii statului român. Lucrările de construcţie a acestor fortificaţii, începute în vara anului 1950, au angajat efortul a peste 375 ingineri militari şi civili şi a peste 27000 lucrători militari. Ele au fost întrerupte, temporar în 1952, când, chipurile, s-au descoperit grave încercări de „sabotare” a acestor lucrări (de către un grup format din 17 generali şi ofiţeri români, în frunte cu generalul-maior Ionescu Ilie Grigore – n.n.), şi total în 1955 [...] În total, în această perioadă (1950-1955), în cele trei zone menţionate (pe litoralul Mării Negre, în Banat şi Oltenia – n.n.) s-au executat aproape 10000 de obiective [de fortificaţii] diferite, dispuse pe un front de 500 km, însumând 1 milion de metri cubi beton armat, pentru care s-au cheltuit circa 1,5 miliarde lei (subl.n.)”. Mircea Chiriţoiu, Între David şi Goliath, op.cit., p. 84; 146. Pentru detalii, vezi, pe larg, şi Petre Zaharia, Emanoil Ene, Florea Pavlov, Istoria armei geniu din armata română, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, f.a., p. 344; 373-378; Repere istorice – Evoluţia cronologică a Centrului de Proiectări Construcţii Militare, în „50 de ani – Centrul de Proiectări Construcţii Militare”, Bucureşti, 2001, p. 19-21. 19 Apud. Mircea Chiriţoiu, Între David şi Goliath, op.cit., p. 62. 20 Pentru detalii privind conflictul sovieto-iugoslav, vezi, pe larg, Vostočnaia Evropa v documentah rossiskih arhivov, 1944-1953, vol. I, 1944-1948, Moscova-Novosibirsk, 1997; Leonid Ghibianski, The Beginning of the Soviet-Yugoslav Conflict and the Cominform, în The Cominform-Minutes of the Three Conferences 1947/1948/1949, Editura Giuliano Procucci, Milano, 1995, p. 465 şi urm. 21 Cf. Mircea Chiriţoiu, Reacţii în armata română la moartea lui I. V. Stalin, în Analele Sighet 7: Anii 1948–1953 Mecanismele terorii, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999, p. 76-82; Alesandru Duţu, Schimbări în structura corpului ofiţeresc al armatei române, 1948-1955, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, an IV, nr. 2-4 (14-16)/2001, p. 73-75; Florin Şperlea, Controlul partidului comunist asupra armatei, în Analele Sighet 7: Anii 1948-1953 Mecanismele terorii, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999, p. 221-235; idem, Acţiuni pentru schimbarea structurii sociale a armatei române în anii 1954-1960, în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000, p. 216-225; idem, „Democratizarea” armatei române ca proces de politizare a acesteia, în Omagiu istoricului Florin Constantiniu, Editura PALLAS, Focşani, 2003, p. 559-567; idem, De la armata regală la armata populară. Sovietizarea armatei române (1948-1955), Editura ZIUA, Bucureşti, 2003. 22 Pentru detalii privind relaţiile româno-iugoslave în perioada 1947-1960, vezi, pe larg, Rezoluţia Biroului Informativ asupra situaţiei din Partidul Comunist din Iugoslavia, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1948; Rezoluţii şi hotărâri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, 1948-1950, vol. 1, Editura pentru Literatură Politică, 1951; Rezoluţii şi hotărâri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, 1951-1953, vol. 2, Editura pentru Literatură Politică, 1954; Gavriil Preda, Panslavismul şi Războiul Rece. Al III-lea Congres Mondial al Slavilor – Belgrad, 1947, în Geopolitică şi istorie militară în perioada Războiului Rece, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002, p. 59–70; Ana Pauker, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951; Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1952; Mircea Suciu, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi „triumviratul” Stalin-Hruşciov-Tito, în „Dosarele Istoriei”, an I, nr. 3 (8)/1997, p. 58-60; Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, ediţia a IV-a, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956; Dan Cătănuş, Reluarea relaţiilor româno-iugoslave. Vizita lui Tito la Bucureşti, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, anul XII, nr. 3-4 (44-45)/2004, p. 72-86; Doru Liciu, A doua criză sovieto-iugoslavă şi impactul asupra relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, în Omagiu istoricului Florin Constantiniu, Editura PALLAS, Focşani, 2003, p. 687–721; Alexandru Oşca, Problema iugoslavă în viziunea liderilor de la Bucureşti. prezentată în faţa autorităţilor de la ... Beijing, în Omagiu istoricului Constantin Buşe, Editura PALLAS, Focşani, 2004, p. 730-746; Gavriil Preda, Relaţiile româno-iugoslave în primii ani postbelici. Percepţii româneşti, în Omagiu istoricului Constantin Buşe, Editura PALLAS, Focşani, 2004, p. 647-658. 23 În ianuarie 1951, armata română se afla deja înscrisă pe linia enunţată de Emil Bodnăraş încă din data de 26 octombrie 1949: „Noi trebuie să creăm o armată de tip nou, o armată după modelul armatei celei mai avansate din lume, o armată cu conţinut, nu o fotografie. Şi pentru a-i da conţinut trebuie luptat încă foarte serios şi trebuie înlăturat conţinutul vechi. Nu este vorba de un proces de transformare, este vorba de un proces revoluţionar, de sfărâmare a ceea ce este vechi şi de construire a unei armate noi”. Apud. Alesandru Duţu, Armata în zodia comunizării, în „Dosarele Istoriei”, anul VII, nr. 5 (69)/2002, p. 48.

Deciziile adoptate la consfătuirea de la Moscova din ianuarie 1951 s-au reflectat curând în reorganizările care au avut loc în armata română în cursul anului 1951. Astfel, în urma unei şedinţe a Secretariatului C.C. al P.M.R. (aprilie 1951), Direcţia Superioară Politică a Armatei a emis un ordin referitor la încadrarea funcţiilor de comandanţi de regimente cu ofiţeri care erau membri de partid, încercându-se astfel să se prevină eventualele trădări din partea cadrelor care comandau unităţile militare în cazul declanşării unui război de către statele membre NATO sau Iugoslavia. Totodată, la 4 iulie 1951, Direcţia Apărării Antichimice a fost transformată, devenind Comandament al Trupelor Chimice, iar Centrul de Instrucţie al Apărării Antichimice şi-a schimbat denumirea în Centrul de Instrucţie al Trupelor Chimice. La mijlocul acelui an, în cadrul centrului de la Făgăraş funcţionau Şcoala de Ofiţeri de Apărare Antichimică (înfiinţată la 26 ianuarie 1951), Şcoala de Pregătire a Ofiţerilor de Rezervă Chimişti, Batalionul 42 Chimic şi Compania Apărare Antichimică (pentru asigurarea didactică). În aceeaşi ordine de idei, începând cu data de 1 august 1951, Comandamentul Forţelor Fluviale Române a fost reorganizat şi s-a revenit la denumirea de Flotila de Dunăre. Petre Opriş, Acţiuni ale aparatului de partid din armată în anii 1954-1960, în Analele Sighet 8. Anii 1954-1960: fluxurile şi refluxurile stalinismului, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000, p. 206; Nicolae Popescu, Mihail Grigorescu, Istoria chimiei militare româneşti: 1917-2005, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2005, p. 9; 203; 381-382; Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu, Valeriu Florin Dobrinescu, Alexandru Oşca, Andrei Nicolescu, Şefii Statului Major General Român (1859-2000), Editura EUROPA NOVA, Bucureşti, 2002, p. 292.

290

1955, Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Deşi cheltuielile pentru înarmare ale României au crescut foarte mult24, rezultatele au fost departe de ceea ce

şi-a propus guvernul român, fapt observat şi de A. I. Lavrentiev, ambasadorul URSS la Bucureşti, care a menţionat în iulie 1953, într-un document trimis superiorilor săi, faptul că „potrivit datelor de care dispune ambasada pe baza discuţiilor cu consilierii militari (sovietici – n.n.), armata română poate îndeplini sarcini de apărare într-un sector pasiv, dar nu pe direcţia principală”25.

24 În august 1953, autorităţile de la Bucureşti aveau de plătit o datorie de peste 250 milioane de ruble (circa 700 milioane de lei sau 55542,2 kg aur fin) pentru importurile speciale provenite din Cehoslovacia, în special pentru avioanele de vânătoare MIG-15 fabricate în acea ţară şi livrate armatei române. În scopul de a obţine fonduri pentru a plăti datoria respectivă, reprezentanţii României au exportat 2,026 milioane tone de cereale în anul 1953 (900000 de tone în R.D.G.; 875000 de tone în Cehoslovacia; câte 100000 de tone în Polonia şi Ungaria). Totodată, autorităţile române au efectuat exporturi masive de carne şi produse din carne, mai ales în Cehoslovacia şi R.D.G., însă pentru anii 1954-1955 a fost prevăzută reducerea la jumătate a acestora (circa 17000 de tone). În iulie 1953, autorităţile de la Moscova au insistat pentru păstrarea R.D.G. pe lista ţărilor în care România exporta carne, motivul principal fiind, probabil, îmbunătăţirea aprovizionării cu carne în R.D.G., pentru a detensiona situaţia după înăbuşirea în sânge a revoltei muncitorilor din Berlinul de Est (iunie 1953). Pentru calcularea în lei a valorii importurilor româneşti de produse speciale am utilizat raportul de schimb valutar existent la data de 5 august 1953 (1 rublă convertibilă = 2,8 lei). Cf. Dan Cătănuş, Între Beijing şi Moscova. România şi conflictul sovieto-chinez, 1957-1965, vol. 1, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2004, p. 292; Liviu Ţăranu, „Noul curs” în politica economică a României comuniste. August 1953, I, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului, anul XII, nr. 1-2 (42-43)/2004, Bucureşti, p. 166-167; Petre Opriş, Industria românească de apărare înainte de înfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţ» din Cluj-Napoca, Series Historica, tome XLIV, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 479. 25 Apud. Vasile Buga, Relaţiile politice româno-sovietice, 1953-1958, I, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, anul XII, nr. 1-2 (42-43)/2004, Bucureşti, p. 101.

291

DIVERGENŢE ROMÂNO-SOVIETICE ÎN CADRUL TRATATULUI DE LA VARŞOVIA ÎN PRIMA PARTE A ANILOR ‘601

Colonel (r) prof. univ. dr. Alesandru DUŢU

În prima parte a anilor 60, pe măsura accentuării politicii de desprindere de sub tutela Moscovei, conducerea

de partid, de stat şi militară a României a început să ia tot mai mult poziţie şi faţă de nerespectarea prevederilor documentului de constituire al Tratatului de la Varşovia. Încă din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (mai ales după criza rachetelor din Cuba din 1962) a devenit din ce în ce mai clar că principiile puse la baza alianţei politiico-militare din 1955 (respectarea independenţei şi suveranităţii statelor membre, neamestecul în treburile interne etc.) nu erau respectate, că aplicarea în practică a acestora nu constituia o preocupare de bază a Comitetului Politic Consultativ, a Comandamentului Forţelor Armate Unite şi a guvernului sovietic, care patrona practic conducerea Tratatului de la Varşovia. Nemulţumirile au fost exprimate, la început în cadrul discuţiilor şi analizelor interne, mai ales după întâlnirea de la sfârşitul anului 1963 dintre Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe, şi Dean Rask, secretarul de stat american, şi după adoptarea declaraţiei din aprilie 1964.

Contestarea modului de lucru al Comandamentului Forţelor Armate Unite şi a dreptului de conducere şi control al comandantului-şef

Românii au fost nemulţumiţi, între altele, de faptul că principala structură militară a Tratatului de la Varşovia - Comandamentul Forţelor Armate Unite - nu reprezenta un organ conducător de sine stătător al trupelor statelor participante la Tratat, ci o Direcţie (a 10-a) a Marelui Stat Major al armatei sovietice, fiind format numai din generali şi ofiţeri sovietici, fapt care subordona indirect şi în timp de pace armatele naţionale guvernului sovietic şi făcea ca unele activităţi de cooperare, desfăşurate conform planului Comanamentului Forţelor Armate Unite să se transforme în activităţi de control. Pe aceeaşi linie de integrare totală, în cadrul Comandamentului Forţelor Armate Unite miniştrii Apărării ai statelor participante la tratat erau locţiitori ai comandantului suprem, care la rândul său era locţiitor al ministrului Apărării al URSS.

Românii nu au acceptat nici modul de lucru al Comandamentului Forţelor Armate Unite, care nu informa la timp despre problemele care urmau a fi analizate şi nu trimitea în timp util materialele supuse dezbaterii (în iulie 1963 chiar membri Comitetului Politic Consultativ au luat la cunoştinţă doar cu câteva ore înainte de dezbatere despre conţinutul unui material foarte important referitor la pregătirea operativă a teritoriului ţărilor participante la Tratat, care implica angajarea unor importante sume de bani). De multe ori, convocările anuale de analiză a desfăşurării pregătirii de luptă şi operative a trupelor din compunera Forţelor Armate Unite erau formale, directivele fiind semnate fără a se ţine seama de propunerile făcute. În faţa reacţiei românilor, comandantul-şef a replicat că ordinul trebuia executat, fie că place, fie că nu.

Conducerea de la Bucureşti a mai apreciat că dreptul de conducere şi control al pregătirii operative şi de luptă a armatelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia, atribuit prin statut comandantului-şef, încălca principiile independenţei şi suveranităţii naţionale şi ducea la amestec direct în organizarea şi conducerea armatelor naţionale.

Extrem de periculoasă a fost considerată şi tendinţa de a se crea comandamente, neprevăzute în Statute, fără acordul guvernelor interesate.

Bucureştii nu au fost de acord nici cu prezenţa reprezentanţilor comandantului-şef în armatele statelor participante, apreciind că diferitele probleme ivite puteau fi rezolvate direct de către Marele State Majore ale armatelor fiecărei ţări în colaborare cu Statul Major al Forţelor Armate Unite. Prezenţa lor în armata română a fost apreciată ca o lipsă de încredere în conducerea militară românească.

Contestarea modului de adoptare a deciziilor importante

Invocând prevederile art. 3 şi 4 din documentul de constituire al Tratatului, care prevedeau consultarea statelor semnatare în ceea ce priveşte problemele internaţionale importante care afectau interesele comune şi măsurile ce trebuiau luate de comun acord pentru realizarea păcii şi securităţii internaţionale, românii apreciau, în 1964-1965, că au existat situaţii grave pe plan internaţional când problemele nu au fost analizate în cadrul Comitetului Politic Consultativ, când măsurile au fost adoptate fără consultarea prealabilă a guvernelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia cu toate că problemele respective afectau în mod direct securitatea naţională a statelor membre. Ei s-au declarat nemulţumiţi de faptul că beneficiind de prevederile statutare din 1956, comandantul-şef al Tratatului de la Varşovia lua, de regulă, deciziile de unul singur, la indicaţiile guvernului sovietic, fără a consulta guvernele statelor aliate (sau măcar pe locţiitorii săi). Mai mult, cu ocazia crizei Berlinului (august 1961) şi a celei din Cuba (octombrie 1962), a ordonat ridicarea capacităţii de luptă a forţelor armate al statelor participante la tratat (inclusiv a celor române). Prin darea acestor ordine, aprecia Leontin Sălăjan, ministrul român al Forţelor Armate, guvernul sovietic nu numai că nu a respectat prevederile Tratatului de la Varşovia, dar a manifestat şi tendinţa de a subordona celelalte ţări Uniunii Sovietice, acestea fiind puse în situaţia de a fi angajate în război fără ca partidele şi guvernele lor să fi hotărât acest lucru.

Neconsultarea partenerilor la stabilirea misiunilor de luptă

În concepţia românilor, un alt caz de încălcare a suveranităţii naţionale l-a reprezentat faptul că misiunile trupelor destinate de fiecare stat în compunerea Forţelor Armate Unite nu erau analizate înainte de întocmirea planului operativ, că nu se cunoşteau variantele de folosire a trupelor în caz de război şi modul în care acestea ar fi fost conduse.

Conducerea de la Bucureşti nu a acceptat nici situaţia din timpul aplicaţiilor comune conduse de

1 Vezi şi: Constantin Olteanu, Alesandru Duţu, Constantip Antip, România şi Tratatul de la Varşovia. Istoric. Mărturii. Documente. Cronologie, Editura Pro Historia, 2005, pp.41-45.

292

Comandamentul Forţelor Armate Unite, la care participaseră şi comandamente şi trupe române (în Ungaria - 1962 şi Bulgaria - 1963) în care ministrul român al Forţelor Armate nu a fost consultat şi nici nu a fost prezent, deşi acestea se desfăşuraseră în condiţiile unei ipotetice perioade iniţiale de război în care decizia de începere şi ducere a acţiunilor de luptă trebuia luată de guvernul român şi tradusă în practică de ministrul Forţelor Armate.

Solicitarea constituirii unui Comandament de Front românesc

În noiembrie 1964, cu prilejul discutării proiectul concepţiei de întrebuinţare a Forţelor Armate române, generalul Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, şi generalul Ion Tutoveanu, şeful Marelui Stat Major, au pus problema constituirii unui Comandament de Front românesc în caz de război, care să întrunească majoritatea forţelor armate române şi care să acţioneze pe o direcţie de operaţii independentă, eliminându-se astfel situaţiile de până atunci, în care trupele române erau prevăzute a acţiona în compunerea mai multor fronturi şi pe direcţii separate. La scurt timp, Moscova a acceptat acest lucru, în mai-iunie 1965 desfăşurându-se prima aplicaţie românească la nivel de front independent din cadrul Trataului2. Tot atunci s-a mai cerut ca gruparea forţelor pe comandamente de armată, corp de armată şi de rezervă să fie un atribut al ministrului Forţelor Armate române, ca unul care cunoştea cel mai bine capacitatea de luptă a fiecărei mari unităţi şi unităţi în parte. În condiţiile în care s-a decis ca în caz de război forţele române din compunerea Tratatului să acţioneze pe direcţia greacă, o atenţie deosebită s-a acordat menţinerii la dispoziţia Înaltului Comandament Român, pe teritoriul naţional, în rezervă, a unor forţe care să acţioneze conform dispoziţiilor guvernului român împotriva desantului maritim care ar fi fost debarcat pe litoral şi pentru lichidarea desantului aerian lansat în interiorul ţării. Contestarea deciziei sovietice de a subordona Marina militară română comandantului Flotei Mării Negre a Uniunii Sovietice Românii nu au fost de acord nici cu intenţia Moscovei de a constitui un Comandament unic al Flotei Mării Negre, prin care se urmărea subordonarea flotelor maritime române şi bulgare Comandamentului Flotei Mării Negre a URSS etc. Acest lucru a fost precizat cu claritate, în noiembrie 1964, de către generalul Ion Tutoveanu, care a precizat că subordonarea Marinei militare române comandantului Flotei Mării Negre a U.R.S.S., menţionată în proiectul trimis de Comandantul Forţelor Armate Unite, nu era prevăzută în nici o convenţie încheiată între guvernele român şi sovietic şi că nu era normal ca o flotă să fie subordonată altei flote. Şeful Marelui Stat Major român a propus ca problema coordonării acţiunilor militare maritime de către un comandament întrunit al flotelor aliate din Marea Neagră să se stabilească ulterior, de către guvernele respective. Solicitarea încheierii unor convenţii statale bilaterale privind tranzitarea trupelor pe teritoriul statelor aliate Conform indicaţiilor primite în ţară, pentru prima dată în istoria relaţiilor româno-sovietice din cadrul Tratatului de la Varşovia, generalul Ion Tutoveanu a semnalat mareşalului A.A.Greciko, în noiembrie 1964, faptul că proiectul planului operativ prevedea concentrarea principalelor forţe ale armatei române pe teritoriul Bulgariei şi trecerea trupelor sovietice pe teritoriul României fără ca între guvernele României şi Uniunii Sovietice, pe de o parte, şi între guvernele României şi Bulgariei, pe de altă parte, să existe un acord sau convenţie în acest sens prin care conducerea de partid şi de stat a fiecărei ţări să-şi dea acordul, în prealabil, pentru tranzitarea teritoriului naţional de către trupe străine, chiar dacă acestea erau aliate.

Extrem de supărat, mareşalul A.A.Greciko a replicat că nici una din ţările participante la Tratatul de la Varşovia nu a ridicat până atunci o asemenea problemă şi a întrebat de ce nu se are încredere în Comandamentul Forţelor Armate Unite, căci el a discutat personal, în principiu, aceste probleme cu Todor Jivkov, care nu a cerut încheierea nici unei convenţii.

Generalul român a răspuns că nu se pune problema încrederii, dar că era vorba de probleme extrem de importante, de operaţii militare duse în timp de război, care implicau teritorii ale unor ţări independente şi suverane, ce atrăgeau după sine drepturi şi obligaţii pentru fiecare stat ce trebuiau consemnate în convenţii interguvernamentale.

În final, mareşalul A.A.Greciko, pe un ton liniştit s-a declarat de acord cu încheierea Convenţiei, dar a precizat că propunerea românilor urma să fie adusă la cunoştinţa guvernului sovietic şi a ministrului bulgar al apărării.

Conştient că semnarea convenţiilor interguvernamentale cu aliaţii din Tratatul de la Varşovia i-ar fi redus libertatea de decizie în cadrul Tratatului, guvernul sovietic a respins categoric acest lucru atât în 1964 cât şi în perioada următoare. Intransigenţi s-au dovedit a fi şi românii, Convenţia fiind una din problemele de divergenţă până la desfiinţarea Tratatului de la Varşovia.

Distanţarea de Moscova avea să se accentueze în timpul lui Nicolae Ceauşescu, mai ales după ocuparea Cehoslovaciei, în august 1968, de către trupele Tratatului de la Varşovia (mai puţin cele române), când conducerea politică şi militară de la Bucureşti a reluat unele probleme în dispută încă din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a ridicat altele noi, condamnând cu virulenţă agresiunea condusă de Moscova în Cehoslovacia.

Relevante în acest sens sunt afirmaţiile făcute de generalul Ion Gheorghe, şeful Marelui Stat Major, şi de ministrul Forţelor Armate, generalul Ion Ioniţă, în şedinţa Colegiului Ministerului Forţelor Armate din 12 iulie 1968, înaintea ocupării Cehoslovaciei, referitor la modul de comportare al sovieticilor în timpul aplicaţiei neprogramate desfăşurată în vara anului 1968 în această ţară de forţe ale Tratatului de la Varşovia: ,,Este un mod brutal de a se amesteca în treburile interne ale unei ţări socialiste”, respectiv: ,,Nici de imperialism nu este demnă această comportare”. Puţin mai târziu, în momentul invaziei în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu avea să conchidă: ,,Este o încălcare grosolană a Tratatului de la Varşovia şi o folosire a lui în scopuri nedemne, care va arunca o umbră neagră, o pată neagră pentru lungă durată şi fără îndoială pentru totdeauna”.

2 Alesandru Duţu, Cea dintâi aplicaţie românească la nivel de front independent şi primele neînţelegeri româno-sovietice în cadrul Tratatului de la Varşovia, în ,,Revista de istorie Militară”, nr. 5-6/2002, p. 39.