CARPAŢII ROMÂNIEI

toponimul (Pop, 2000) Carpaţi derivă de la Karpate (de origine iliro-tracică) stâncării.

Toponimul a fost menţionat iniţial de Ptolemeu, fiind preluat în sec. al XVI-lea de Mercator

(“Carpathus mons”). Se spune că toponimul este legat de carpi (daci liberi).

1. Carpaţii în sistemul alpin

sector al sistemului montan alpin; prin ei se realizează o mare curbă între o ramură vestică

(Pirinei-Alpi) şi una sud-estică (Balcani-Caucaz).

încep prin câteva culmi şi masive scunde (Carpaţii Mici) în nord-estul bazinului Vienei şi ţin până

în Valea Timokului, până la Munţii Stara Planina (între Dunăre şi Valea Timokului sunt Carpaţii

Sârbeşti).

lungime 1500 km (Alpii – 1000 km; Alpii Dinarici – 800 km; Pirinei – 500 km); suprafaţă 170 000

kmp (Alpii – 140 000 kmp); altitudinea maximă 2655 m (Vf. Gherlachóvca).

desfăşurarea buclată a fost determinată de deplasarea diferită ca sens a microplăcilor dintre

marile plăci Euroasiatică şi Africană în Mz şi Nz. Lăţimea variază pe sectoare fiind maximă în

Carpaţii nord-vestici (Tatra, cca. 180 km) şi minimă în Carpaţii Mici (20-30 km).

Sectoare:

trei (Mihăilescu, 1963): - Carpaţii Nord-vestici între Bazinul Vienei şi pasul Duckla; -

Carpaţii Centrali între pasul Duckla şi Culoarul Rika; - Carpaţii Sud-estici între culoarele

Rika şi Timók.

două, în raport de culoarul Rika: Carpaţii Nord-vestici (pe teritoriul Austriei, Ungariei,

Cehei, Slovaciei, Poloniei) şi Carpaţii Sud-estici (în Ucraina, România şi Serbia).

Carpaţii Româneşti – caractere generale

fac parte din Carpaţii Sud-estici cuprinzând cea mai mare parte a acestora; 66 303 kmp (28%

din România); C. Or. 55%; C. Occ. 24%; C. Mer. 21%.

H. med. 840 m (munţi mijlocii şi mici); din suprafaţa lor 60% are sub 1000 m, iar 90% are

sub 1 500 m; H. max. 2544 m (Vf. Moldoveanu); L. 910 km; lăţ. max. 160 km (între Baia Mare şi

Cacica); lăţ. min. 35 km (între Nucşoara şi Victoria);

osatura reliefului României; podişurile, dealurile şi câmpiile de la exteriorul şi interiorul Carpaţilor

sunt strâns legate genetic şi evolutiv de aceştia şi constituie un domeniu morfostructural unitar

(domeniul carpatic) realizat treptat de la finele K până în Q.

Carpaţii Româneşti – caractere generale

realizarea Carpaţilor în mai multe faze

orogenetice se transpune pe plan morfologic

în patru situaţii distincte:

a. individualizarea de masive în cel

puţin două perioade (cretacic mediu –

paleogen şi miocen-pliocen) care s-au

alăturat uneori până la unire;

b. dezvoltarea în lungul unor fracturi

profunde a unor grabene şi bazine

tectonice ce-au funcţionat ca bazine

sedimentare, iar după exondare

(frecvent în pliocen superior-cuaternar)

ca largi depresiuni intramontane;

c. crearea prin efuziuni magmatice a numeroase aparate vulcanice şi platouri vulcanice

care în Carpaţii Orientali se îmbină într-un lanţ, iar în M. Apuseni se constituie în grupări;

d. o evoluţie diferită regional şi ca timp cu reflectare în formele de relief rezultate (trepte de

nivelare, forme structurale, petrografice - îndeosebi pe calcare, conglomerate, roci vulcanice,

cristaline etc.).

climatul rece din pleistocenul superior a determinat dezvoltarea în unele masive carpatice a

gheţarilor care au generat un relief specific identificat la obârşiile văilor aflate mai sus de 1800 m

(îndeosebi în Carpaţii Meridionali şi Munţii Rodnei)

structura hidrografică reflectă divergenţa generală pentru marea majoritate a râurilor şi

convergenţa unora spre Depresiunea colinară a Transilvaniei.

bariere orografice importante pentru masele de aer ce ajung deasupra României provocând:

schimbarea direcţiei lor de propagare, modificări ale caracteristicilor meteorologice şi stării vremii

prin traversarea munţilor, diversitate de topoclimate (alpin, depresionar, munţi de altitudine medie,

culoare de vale etc.).

distribuţia etajata a vegetaţiei (păduri de foioase, de amestec fag-conifere, de conifere –

dominant molid, rarişti de limită şi tufărişuri subalpine, pajişti alpine) şi a solurilor (luvisoluri,

cambisoluri, spodisoluri, humosiosoluri) este diversificată prin apariţia unor elemente de azonalitate

(vegetaţie de luncă / aluviosoluri – mai ales pe văile mari; vegetaţie de stâncării / litosoluri – pe

stâncării) sau intrazonalitate (turbării cu vegetaţie hidrofilă şi histosoluri; calcare cu rendzine; roci

vulcanice cu andosoluri etc.).

condiţii favorabile pentru apariţia şi dezvoltarea aşezărilor (care în prezent constituie o reţea bine

înrămurată şi închegată pe întreg spaţiul):

-fragmentarea mare impusă de tectonică, culoare de vale şi depresiuni (336) dezvoltate

în toate direcţiile (văile şi depresiunile reprezintă 1/3 din masa carpatică);

- altitudinile nu prea ridicate şi mulţimea pasurilor (24 au peste 1000 m);

- resursele de subsol, pădurile şi păşunile bogate, topoclimatele relativ blânde etc.

de reţeaua aşezărilor sunt legate activităţi economice diverse (mineritul, păstoritul, exploatarea

şi prelucrarea primară a lemnului, servicii, turismul, activităţi industriale - textile, alimentară,

pielărie); în plus, ea a facilitat dobândirea unei reţele dense de căi de comunicaţie

Limitele Carpaţilor cu unităţile vecine

limitele circumcarpatice, atât cea internă cât şi cea externă, se disting prin:

- denivelări; relieful este elementul de fond al diversităţii limitei (reflex al litologiei şi structurii);

- diferenţierile altimetrice se impun în peisaj prin etaje distincte de vegetaţie şi soluri, prin

generaţii noi de văi;

- grad diferit de populare, limitele fiind marcate de regulă prin aliniamente de aşezări, de ex.

cele de la baza abruptului M. Zarandului sau cele grupate în mici depresiuni de contact (Arefu,

Sălătruc, Jiblea etc.), în contrast cu gradul mare de dispersie a aşezărilor din zona montană;

- utilizarea diferită a terenurilor (păduri şi păşuni în munte / terenuri arabile, livezi, vii în unităţile

limitrofe; deşi în condiţii de pante şi expoziţii favorabile defrişările au dus la extinderea terenurilor

pomicole, a fâneţelor etc. şi în spaţiul muntos);

- desfăşurarea aproape inelară a căilor de comunicaţii etc.

altimetric, limita dintre munte şi unităţile limitrofe, oscilează între 1000 şi 250 m; contactele

altimetrice se realizează astfel: între Carpaţi şi Subcarpaţi la 800 m, 400-250 m în sectorul

„golfurilor” depresionare ale Crişurilor, în jur de 250 m între M. Zarandului şi Cp. Aradului, 800-200

m pentru limita internă.

configuraţia limitelor carpatice este diversă:

- forma cvasirectilinie, mai rară, se suprapune diferitelor aliniamente geologice (de ex. contactul

pânzelor de şariaj – din Carpaţii de Curbură sau din Obcinele Bucovinei – cu regiunile limitrofe);

- frecvent apar însă forme sinuoase, generate de

pătrunderea adâncă, pe culoarele de vale, a golfurilor de câmpie

desprinderea din munte a unor pinteni masivi, care înaintează spre regiunile limitrofe

(de ex. laturile vestice ale munţilor Apuseni şi Banatului, sectoarele de interferenţă carpato-

subcarpatică dintre Slănicul de Buzău şi Prahova, dintre Bratia şi Râul Doamnei etc.).

limita circumcarpatică internă este cu Dealurile Transilvaniei; stabilirea ei este uşurată, în mare

măsură, de faptul că la contactul cu munţii, tectonica şi mai ales eroziunea au creat depresiuni şi

deci, discontinuităţi evidente în peisaj; local apar şi unele complicaţii (N,E) ceea ce face ca limita să

nu apară ca o linie dreaptă, ci cu pătrunderi în spaţiul montan pe văile principale, iar în alte

sectoare (fără depresiuni de contact) să capete caracter de “fâşie de tranziţie”;

limita circumcarpatică externă este cu:

Podişul Sucevei (între graniţa cu Ucraina şi valea Moldova);

Subcarpaţii Moldovei (între văile Moldova şi Trotuş);

Subcarpaţii Curburii (între văile Trotuş şi Dâmboviţa);

Subcarpaţii Getici (între văile Dâmboviţa şi Motru);

Podişul Mehedinţi (între văile Motru şi Dunăre);

Dealurile Vestice (între văile Someş şi Dunăre);

Câmpia de Vest în 3 sectoare în nord, între graniţă şi Seini, la contactul M. Oaş cu Cp.

Someşului; între Crişul Alb (Depr. Zarand) şi Mureş între M. Zarand şi Cp. Arad; în sud, la

Oraviţa, în vestul M. Aninei şi nordul M. Locvei.

SUBDIVIZIUNILE CARPAŢILOR ROMÂNEŞTI

1. Carpaţii Orientali (Răsăriteni) - de la graniţa cu Ucraina ÷ Valea Prahovei.

1.1. Grupa nordică (Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei):

- se desfăşoară între graniţa cu Ucraina, Cp. de Vest, Dl. de Vest, Depr. colinară a Transilvaniei,

Valea Bistriţei - pasul Tihuţa, Depr. Dornelor (sud) - pasul Mestecăniş, culoarul depresionar

al Moldovei şi Pod. Sucevei.

- subunităţi:

munţii vulcanici Oaş, Igniş, Gutâi ;

munţii sedimentaro-vulcanici ai Lăpuşului, Ţibleşului, Bârgău;

depresiuni tectonice şi de baraj vulcanic - Oaş, Maramureş, Dornelor;

munţi din roci cristaline cu petece/fâşii de sedimentar Mz - Maramureş, Rodnei, Suhard,

Obcina Mestecăniş;

munţi din fliş K şi Pg dispus în cute faliate (solzi) paralele (Obcina Feredeului, Obcina

Brodinei şi Obcina Mare) ce alternează cu culoare depresionare largi străbătute de

Sadova, Moldoviţa, Humor, Brodina;

culoarul depresionar al Moldovei.

1.2. Grupa centrală (Carpaţii Moldo-Transilvani)

- încadraţi de Subcarpaţii Transilvaniei, Subcarpaţii Moldovei, Carpaţii Curburii şi unitatea

precedentă.

- subunităţi:

munţii vulcanici (dominant din andezite şi aglomerate vulcanice) - M. Călimani,

M.Gurghiu, M. Harghita ;

depresiunile tectonice şi de baraj vulcanic – Depr. Gheorgheni, Depr. Ciuc, depresiunile

Bilbor, Borsec, Glod şi Drăgoiasa ;

munţii din roci cristaline cu petece de roci sedimentare Mz - Giumalău, Rarău, munţii

Bistriţei (Pietrosul, Grinţieş, Bârnar, Budacu etc.), Giurgeu, Hăşmaş ;

munţii din fliş K şi mai ales Pg – Stânişoarei, Ceahlău, Tarcău, Ciuc, Nemira, Goşmanu

şi Berzunţ ;

văile Bistriţa şi Trotuş (cu Depr Dărmăneşti sau Comăneşti) ;

munţii Perşani, Baraolt, Bodoc.

1.3. Carpaţii de Curbură (Curburii)

- la contactul cu Carpaţii Meridionali, Subcarpaţii de Curbură, Depr. colinară a

Transilvaniei.

- subunităţi :

Depr. Braşov ;

munţii Vrancei (Furu, Zboina Frumoasă, Lăcăuţ, Coza, Lepşei, Breţcului,

Zboina Neagră, Caşinului) ;

munţii Buzăului (mai înalţi Tătaru, Penteleu, Podu Calului, Siriu ; mai joşi

Întorsurii, cu micile depresiuni Întorsura Buzăului şi Comandău şi munţii Zmeuret-

Muntioru şi Ivăneţu);

munţii Doftanei şi Teleajenului (Ciucaş, Grohotiş, Baiu sau Gârbova) ;

munţii Timişului (Braşovului sau Bârsei) formaţi din Piatra Mare, Postăvaru

şi Clăbucetele Predealului.

2. Carpaţii Meridionali - între văile Prahova şi Timiş, Subcarpaţii (de Curbură şi Getici), Pod.

Mehedinţi şi Depr. colinară a Transilvaniei; în V şi NV culoarele Timiş-Cerna şi Bistra - depresiunea

Hunedoarei îi separă de masive din Carpaţii Occidentali.

2.1. Grupa Bucegi

- între văile Prahova, Dâmboviţa şi Bârsa, Depr. Braşov şi Subcarpaţii de Curbură.

- subunităţi: Bucegi ; Leaota ; Piatra Craiului ; Culoarul depresionar

Bran-Rucăr-Dragoslavele ; Culoarul Prahovei.

2.2. Grupa Făgăraş

- între văile Dâmboviţa-Bârsa şi Oltului, Depr. Făgăraş, Subcarpaţii Argeşului şi Vâlcii.

- subunităţi : Făgăraş ; Iezer; Ghiţu ; Frunţi ; Cozia ; Defileul Oltului (de la Turnu

Roşu şi Cozia) şi Depresiunea Loviştei sau Brezoi-Titeşti (continuată şi la vest de Olt).

2.3. Grupa Parâng

- între văile Olt, Jiu şi Strei, Depr. colinară a Transilvaniei şi Subcarpaţii Getici.

- subunităţi: Parâng ; Şureanu ; Căpăţânii ; Latoriţei ; Lotrului ; Cindrel ; Depr

Petroşani şi Defileul Jiului.

2.4. Grupa Retezat-Godeanu

- între Jiu-Strei, Cerna-Timiş şi Bistra-Haţeg.

- subunităţi: Godeanu ; Retezat; Ţarcu ; Cernei ; Mehedinţi ; Vâlcan; Depr.

Haţeg-Orăştie (Depr. Haţeg, Dealurile Hunedoarei şi Culoarul Streiului, Culoarul Orăştiei).

- subdiviziuni:

Munţii Bihor-Vlădeasa Vlădeasa,

Bătrâna, Biharia sau Bihor, Găina,

Arieşului sau "Ţara Moţilor" (munţii

Arieşului Mic, Abrudului, Bistrei şi

Albacului şi depresiunile Câmpeni-

Bistra, Abrud, Albac);

Munţii Gilău - Muntele Mare ;

Munţii Meseş ;

Munţii Plopiş (Şes) ;

Munţii Crişurilor (Pădurea Craiului,

Codru Moma) ;

Munţii Mureşului (Highiş-Drocea

sau Zarandului, Metaliferi,Trascău) ;

Depresiunile tectonice cele mari

sunt: Vad-Borod, Beiuş, Brad-Hăl-

magiu, Zlatna sau Ampoi (ultimele

două sunt incluse de regulă ca

subdiviziuni la Munţii Mureşului) etc. 3. Carpaţii Occidentali - închid arcul carpatic pe latura

de V desfăşurându-se de la Dunăre la Barcău.

3.1. Munţii Apuseni

- între Mureş şi Barcău.

3.2. Munţii Poiana Ruscă

- între Mureş, Bistra, Bega.

3.3. Munţii Banatului

- între Dunăre şi Culoarul

Timiş-Cerna, dealurile şi parţial câmpiile (la

Oraviţa) Banatului.

- subunităţi:

Semenic; Aninei; Dognecei;

Almăjului; Locvei ;

Culoarul Reşiţei (3 compartimente –

Ezeriş, Reşiţa, Lupac) ;

Depr. Almăjului / Bozovici (Depr. Almăjului

şi Dealurile Bozoviciului) ;

Culoarul Timiş-Cerna Culoarul

Timişului (Depr. Caransebeş şi Culoarul

Bistrei) şi Culoarul Mehadia-Cerna (cu

depresiunile Mehadica şi Orşova);

Culoarul (Defileul) Dunării cu o serie de

bazinete depresionare (Pojejena,

Moldova Veche, Sicheviţa-Liubcova,

Dubova).