CAPITOLUL IV

CAPITALUL ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI

Obiective:

- definirea conceptului de capital in optica economică, optica juridică, optica

contabilă şi optica doctrinară ;

- prezentarea dimensiunii si dinamicii capitalului de exploatare din

agricultura Romaniei

- intelegerea mecanismului investitiilor, al factorilor care le determina si a

corelatiilor pe care le antreneaza ;

- Intelegerea structurii şi particularităţilor investiţiilor în agricultură

- Prezentarea criteriilor de apreciere a unui proiect de investitii;

- Cunosterea principalelor surse de asigurare cu capital in agricultura

Continut:

4.1. Abordarea conceptuală a capitalului; rolul şi structura capitalului

în

agricultură

4.2. Capitalul de exploatare

4.2.1. Şeptelul mort şi mecanizarea agriculturii

4.2.2. Şeptelul viu

4.2.3. Plantaţiile pomiviticole

4.3. Formarea şi economia de capital

4.3.1. Investiţiile în agricultură

4.3.1.1. Mecanismele investiţiei şi jocurile progresului

tehnic

4.3.1.2.Evoluţia, structura şi particularităţile

investiţiilor în agricultură

4.3.1.3. Criterii de apreciere a proiectelor de investiţii

4.3.2. Economia de capital

4.4. Sursele de asigurare cu capital în agricultură

87

Cuvinte cheie:

- capital

- capital tehnic

- capital fix şi capital circulant

- capital de exploatare

- septel mort

- septel viu

- investitie

- progres tehnic

- rentabiltate

financiara ;

- beneficiu actualizat

- amortizare

CAPITALUL ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI

4.1. Abordarea conceptuală a capitalului; rolul şi structura

capitalului în agricultură

CAPITAL – termenul s-a impus din secolul al XII-lea cu sensul de fond

sau stoc de mărfuri, la care se adaugă masa de bani aducători de venit (sub formă

de dobândă). Din secolul XIV noţiunea de capital primeşte noi accepţiuni,

semnificând bogăţie, avere, valoare care sporeşte, patrimoniu. Sensul modern al

termenului capital este fundamentat în secolul XVIII-lea de către fiziocratul

francez A.J. Turgot, după care capitalul reprezintă un participant la producerea de

valoare şi pe profit.

În economia de piaţă capitalul se află în posesia firmelor private şi publice

şi a indivizilor cărora le revine inevitabil uzufructul şi riscul. Dreptul de

proprietate asupra capitalului conferă deţinătorilor capacitatea de a-l înstrăina,

folosi şi gestiona aşa cum găsesc de cuviinţă, fără a încălca legea şi libertatea de

acţiune a altor agenţi economici. Bunurile care alcătuiesc capitalul au valoare de

piaţă, se vând şi se cumpără la preţuri pe care agenţii cererii şi ofertei le consideră

acceptabile. De altfel, numele societăţii (orânduirii) capitaliste derivă din faptul că

acesteia îi este definitorie posibilitatea ca oricine să deţină şi să obţină profit de pe

urma capitalului.

88

În prezent există optici diferite de a privi capitalul, iar termenul este

folosit cu semnificaţii foarte diverse atât în literatura ştiinţifică cât şi în vorbirea

curentă. Pentru a realiza un minimum de rigoare ştiinţifică, de cele mai multe ori

termenului de capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant,

financiar, social etc. Alte ori este necesară sublinierea opticii din care este definit

şi analizat capitalul. În literatura şi practica statelor cu economie de piaţă se

disting: optica economică, optica juridică, optica contabilă şi optica doctrinară de

definire şi analiză a capitalului.

1. În optica economică capitalul este definit din două puncte de vedere :

al producţiei şi al repartiţiei.

a) Din punctul de vedere al producţiei, capitalul numit şi tehnic sau real

este un factor de producţie; desemnează ansamblul bunurilor produse prin

activitatea economică şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii

aducătoare de venit (explicit sau implicit). Ca factor de producţie capitalul

(tehnic) se deosebeşte de ceilalţi factori de producţie pentru că este derivat, este

rezultatul unor procese anterioare de producţie. El se deosebeşte şi de alte bunuri

finale rezultate dintr-un proces de producţie anterior (îmbrăcăminte, alimente etc.,

în general bunuri de consum sau satisfactori) pentru că bunurile care-l formează

pot servi doar indirect la satisfacerea trebuinţelor şi anume prin intermediul

bunurilor şi serviciilor la a căror producere participă împreună cu alţi factori de

producţie. Pentru că servesc activităţii economice din care se obţin alte bunuri şi

servicii, bunurile din care este alcătuit capitalul factor de producţie se mai numesc

bunuri de capital, capital tehnic, bunuri de producţie. Capitalul ca factor de

producţie se deosebeşte şi de bani (inclusiv de forma bănească a capitalului),

pentru că banii, chiar cei disponibili pentru cumpărarea de maşini, echipamente,

pământ, animale, alte facilităţi productive ca atare nu produc nimic şi, nu pot fi

consideraţi ca o resursă economică.

Ca factor de producţie, capitalul este alcătuit dintr-o gamă de bunuri

reproductibile: clădiri în care se desfăşoară activităţi agricole, industriale,

comerciale, de cercetare ştiinţifică, prestări de servicii etc. maşini, utilaje,

instalaţii şi mijloace de transport, tractoare şi maşini agricole, poduri, autostrăzi,

şeptelul viu, plantaţii, brevete şi documentaţii tehnico-ştiinţifice, tehnică

electronică de calcul (şi programele adecvate), materii prime, materiale,

89

semifabricate, seminţe, furaje, îngrăşăminte, erbicide, insecticide şi biostimulatori,

combustibil şi energie etc.

Pământul, în măsura în care încorporează lucrări care-i îmbunătăţesc

calitatea, rolul şi funcţiile, devenind un factor de producţie reproductibil se

transformă din pământ materie naturală în pământ capital, fiind considerat atât în

teorie cât şi de practicieni ca element al factorului capital.

Calitatea capitalului tehnic ca factor de producţie constă în aceea că el

favorizează creşterea eficienţei factorilor primari, favorizează uşurarea muncii şi

permite factorului muncă să se concentreze spre activităţi care solicită creativitate.

Obţinerea capitalului implică consum de timp şi alte resurse, datorită lui

economia, firma, exploatarea agricolă devin mai productive. De exemplu, dacă

fermierul lucrează terenul sau îngrijeşte animalele prin metode manuale,

productivitatea muncii şi a pământului vor fi inevitabil slabe. Dacă apelează la

mecanizare, irigaţii, foloseşte îngrăşăminte, insecticide etc., pe care le obţine el

sau pe care le cumpără, aceasta, impune folosirea unor resurse şi diminuarea

consumului curent ca sacrificiu pentru ca productivitatea muncii şi a pământului

să crească. Oamenii au învăţat că o metodă de producţie directă în producţia

vegetală sau zootehnică în care majoritatea sau toate operaţiunile se efectuează

manual este inevitabil de eficienţă redusă. În schimb, metodele indirecte de

producţie, bazate pe folosirea capitalului tehnic sunt de cele mai multe ori

incomparabil mai eficiente. Ele presupun însă sacrificarea unei părţi a consumului

şi venitului curent. Limitele până la care agentul economic (şi comunitatea) pot

accepta acest sacrificiu determină amploarea metodelor indirecte de producţie,

volumul capitalului tehnic şi eficienţa celorlalţi factori de producţie. Capitalul

sporeşte cantitativ şi se ameliorează calitativ prin investiţii nete şi brute (vezi

investiţii).

După modul în care participă la activitatea economică, după modul cum se

consumă şi se înlocuiesc, bunurile care formează capitalul tehnic se grupează în

capital fix şi capital circulant. Capitalul fix – reprezintă acea parte a capitalului

tehnic (real) format din bunuri care participă la mai multe acte (cicluri) de

producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.

Pentru analiza structurală a capitalului fix este importantă împărţirea acestuia în

capital activ (participă nemijlocit, direct, la obţinerea bunurilor economice) şi

90

capitalul fix pasiv, care este o condiţie necesară pentru obţinerea bunurilor

economice, dar care nu participă direct la acest proces (ex.: clădiri, construcţii,

unele mijloace de transport etc.). Este supus uzurii fizice şi morale şi implicit

amortizării. În practica agricolă, capitalul tehnic este grupat în: capitalul funciar

şi capitalul de exploatare.

Capitalul funciar este reprezentat de pământ. Tradiţional din capitalul

funciar fac parte şi capitalurile care-i sunt încorporate: clădiri, amelioraţii funciare

(drumuri, drenaje, instalaţii şi amenajări pentru irigaţii, desecări) şi plantaţiile

pomiviticole.

Pământul nu se uzează şi deci nu se amortizează spre deosebire de alte

elemente ale capitalului funciar, în special amelioraţiile funciare şi plantaţiile, care

se deteriorează prin folosire şi deci trebuie amortizate pentru a fi reînnoite.

Capitalul de exploatare permite punerea în valoare a pământului. Rolul

acestui capital este acela de a face pământul să producă.

Deci capitalul de exploatare din agricultură este constituit din: capital fix şi

capital circulant.

Capitalul fix este compus din: diferite mijloace materiale (tractoare,

maşini agricole etc.) menţionate în literatura de specialitate şi sub denumirea de

şeptelul mort; animalele (numite şi şeptelul viu) de tracţiune, de reproducţie şi de

rentă (care aduc venituri).

Capitalul circulant – reprezintă ansamblul bunurilor care participă la un

singur ciclu de producţie, în care sunt consumate sau profund transformate şi

trebuie înlocuite după fiecare ciclu de producţie (materii prime, materiale, energie,

carburanţi, lubrefianţi, apă tehnologică etc.). El se constituie anual şi trebuie să fie

reconstituit tot anual. El poate fi asimilat cu “consumuri intermediare” care includ

bunuri şi servicii utilizate pentru a obţine producţie agricolă totală ca: furajele

cumpărate, îngrăşămintele, produsele petroliere, pesticidele, servicii pentru

întreţinerea clădirilor, reparaţiile utilajelor, serviciile veterinare, alte servicii.

Capitalul circulant mai include: stocuri, valorile exploataţiei - aprovizionările,

producţia neterminată, animalele în creştere, produsele vegetale recoltate dar

nevândute.

Sub aspect calitativ, capitalul tehnic, în special cel fix este apreciat prin

nivelul tehnic şi eficienţa economică ce o asigură.

91

Clasificarea capitalului tehnic în fix şi circulant este foarte importantă

pentru gestiunea firmei: consumul capitalului fix se include în costuri sub forma

amortizării; cel circulant se include integral îmbrăcând forma costurilor directe

(variabile) şi indirecte. Randamentul utilizării capitalului circulant depinde

esenţial de consumul specific şi de viteza de rotaţie; randamentul capitalului fix

depinde de nivelul tehnic, structura şi rata de utilizare.

b) Din punctul de vedere al repartiţiei capitalul este un ansamblu de

resurse eterogene, a căror utilizare (folosire) permite obţinerea periodică a unui

venit. Include capitalul tehnic dar şi alte resurse apte să aducă un venit

posesorului: valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, etc.) locuinţe, depozite bancare,

capital uman etc.

2. În optica juridică, capitalul de care dispune un individ include toate

drepturile de proprietate şi de creanţă pe care le deţine şi de care beneficiază.

3. În optica contabilă, capitalul firmei exprimă în forma bănească

capitalul propriu (valoarea patrimoniului). Este format din capitalul social (sume

aduse de proprietar, asociaţi, acţionari) la care se adaugă rezervele (profituri

nedistribuite), autofinanţarea, provizioanele ş.a. În sens larg, capitalul include pe

lângă capitalul propriu şi mijloacele atrase şi aflate la dispoziţia firmei pe termen

lung (mai mare de un an): credite bancare, credite obligatare.

4. Alte accepţiuni şi forme ale capitalului: capital bănesc – suma de bani

care asigură deţinătorului un venit (dobândă sau profit) prin folosirea lui

(investiţii, împrumut etc.); capital bancar, format din fondurile băneşti proprii ale

băncilor şi din depunerile diferiţilor agenţi (persoane fizice şi morale sau juridice),

folosite pentru acordarea de credite, purtătoare de dobânzi; capital mobiliar

(fictiv): acţiuni şi obligaţiuni, titluri financiare, cambii, titluri de valoare, care

oferă posibilitatea deţinătorilor să obţină un flux de venituri pe termen lung sub

formă de dividend (pentru acţiuni) şi dobândă (cupon) pentru obligaţiuni, titluri

financiare de credit; capital de rezervă, partea din capitalul societăţii, care se

alimentează din profitul obţinut şi serveşte la completarea capitalului social (când

acesta se depreciază) şi la plata dividendelor (dacă profitul anual a fost suficient);

capitalul nominal alcătuit din elemente pozitive ale patrimoniului (bunuri, bani,

creanţe) inclusiv acţiunile şi obligaţiunile; capitalul statutar, cel care aparţine

unei societăţi, bănci, etc., şi se formează prin contribuţia membrilor societari, care

92

fac vărsăminte în acest scop, capital subscris, totalitatea subscrierilor

(angajamentelor) participanţilor la societatea comercială; capital vărsat, cotă parte

din capitalul subscris şi depus de fiecare asociat: poate fi egal cu cel subscris sau

mai mic, dacă vărsămintele se fac eşalonat, la termene prevăzute în statutul

societăţii; capital naţional, suma activelor nete obţinute de persoanele fizice şi

juridice (morale) dintr-o ţară. În terminologie marxistă: capital constant (folosit

pentru achiziţionarea bunurilor de capital) şi capital variabil (folosit pentru

angajarea forţei de muncă, singura care creează valoarea nouă şi plusvaloarea).

4.2. Capitalul de exploatare

4.2.1. Şeptelul mort şi mecanizarea agriculturii

Şeptelul mort este format din ansamblul utilajului agricol: de tracţiune, de

lucrat solul, de întreţinere a culturilor, de recoltat, utilaje pentru mecanizarea

diferitelor procese de muncă în creşterea animalelor etc.

Generalizarea utilizării tractoarelor şi a maşinilor în agricultură a modificat

viaţa rurală. Această generalizare a stat la originea tuturor schimbărilor

înregistrate în ultimii 30 de ani în mediul rural. Importanţa tehnică, economică şi

socială a acestui fenomen este considerabilă.

La originea dezvoltării maşinismului au stat numeroase avantaje sociale şi

economice.

Avantajele sociale. Tractorul şi maşinile permit ca munca în câmp să fie

mai puţin grea, în acelaşi timp reducându-i-se durata. Mecanizarea unei

exploataţii contribuie la scăderea timpului de lucru şi poate permite o creştere a

suprafeţei cultivate.

Avantaje economice. Maşinile agricole permit creşterea productivităţii

pământului. Pământul produce mai mult, randamentele la unitatea de suprafaţă

cresc. Maşinile agricole permit:

- efectuarea unor lucrări de calitate la momentul optim;

- reducerea numărului animalelor de tracţiune şi înlocuirea lor eventual

prin animale de rentă.

93

Maşinismul creşte productivitatea muncii. Timpul necesar pentru a executa

o lucrare scade când se trece de la tracţiunea animală la tractor.

Consecinţele mecanizării sunt numeroase. Dacă introducerea mecanizării

nu este însoţită de modificarea structurilor agrare şi de măsuri sociale, în mod

sigur poate deveni periculoasă şi chiar poate limita dezvoltarea maşinismului ca

atare, din următoarele considerente:

- creşterea productivităţii muncii este însoţită de o creştere a valorilor,

dar şi de eliberarea unei părţi importante a forţei de muncă, care

trebuie folosită în altă parte;

- scăderea numărului agricultorilor permite mărirea dimensiunii

exploataţiilor necesară pentru o utilizare raţională a tractoarelor şi

maşinilor agricole;

- gestiunea exploataţiei devine mai complexă, iar agricultorul devine din

ce în ce mai mult un adevărat manager de întreprindere;

- condiţiile de muncă şi de viaţă din mediul rural se schimbă: munca este

mai puţin grea din punct de vedere fizic; agricultorul are mai mult timp

liber.

Din punctul de vedere al şeptelului mort, agricultura României se situează

pe ultimele locuri în ierarhia ţărilor europene sub aspectul dotării tehnice. Astfel la

sfârşitul anilor ’89, agricultura dispunea de 129.230 tractoare agricole (vezi

tabelul 4.1.). Cu un număr de 17 tractoare ce revine la 1000 hectare suprafaţă

arabilă, dotarea era mai mică de 2 ori decât în Cehoslovacia şi Spania, de 4 ori

mai mică decât în Polonia şi Grecia, iar faţă de ţările dezvoltate din punct de

vedere economic nici nu se mai poate vorbi (Austria 216 tractoare la 1000 hectare

arabil, Germania 198, Olanda 184, Elveţia 257, Japonia 388 potrivit datelor

furnizate de FAO în 1989).

94

Evoluţia parcului de tractoare şi maşini agricoleTabelul 4.1.

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 2000* 2001*

TRACTOARE 129.239 105.142 124.853 139.586 155.953 162.375 161.375 162.809 164.174 160.053 164.221

Sector stat 129.239 105.142 102.832 106.661 101.019 87.722 78.426 70.597 69.240

Sector privat 22.021 32.925 54.934 74.653 83.309 92.212 99.934 146.042 154.592

COMBINE

PĂIOASE

38.453 35.385 34.561 34.739 33.875 35.021 36.189 35.927 36.074 26.783 24.716

Sector stat 38.453 35.385 34.300 34.109 32.294 30.781 28.358 26.076 25.418

Sector privat 261 630 1581 4240 7831 9851 10.656 24.866 23.571

PLUGURI 70.708 62.712 73.219 82.003 94.320 102.207 107.401 113.107 114.714 123.192 126.905

Sector stat 70.708 62.712 65.401 66.578 60.440 539.016 48.607 45.699 45.009

Sector privat 7818 15.425 33.880 49.191 58.794 67.408 69.705 114.384 120.899

GRAPE DISC 37.119 33.634 36.488 41.105 47.812 51.536 55.398 58.859 60.286 : :

Sector stat 37.119 33.634 33.483 34.300 30.792 27.249 24.788 23.477 23.224

Sector privat 2985 6805 17.020 24.287 30.610 35.382 37.062

SEMĂNĂTOR

I PĂIOASE

18.347 15.772 17.018 18.342 21.353 21.973 24.377 26.321 25.735

Sector stat 18.347 15.772 15.896 16.221 15.577 13.583 13.265 12.332 12.158

Sector privat 1122 2121 5776 8390 11.112 13.989 13.577

SEMĂNĂTORI

PRĂŞITOARE

18.111 16.656 17.341 18.918 22.424 24.066 25.980 27.291 28.180

Sector stat 18.111 16.656 16.401 17.405 16.607 14.943 14.273 13.406 13.215

Sector privat 940 1513 5817 9123 11.707 13.885 14.965

PRESE DE

BALOTAT

16.136 17.737 20.435 20.025 19.039 17.387 15.991 13.887 13.371 6753 5575

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 2000* 2001*

Sector stat 16.136 17.737 19.916 19.902 18.687 16.806 15.014 12.615 11.968

Sector privat 519 123 352 581 977 1272 1403 5310 3848

REMORCI

TRACTOR

49.990 44.549 61.732 65.794 75.070 73.588 73.111 74.933 76.451 ::

Sector stat 49.990 44.549 47.128 50.417 45.160 37.568 33.632 31.181 31.102 : :

Sector privat 14.604 15.377 29.910 36.020 39.479 43.752 45.349

Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei

(* Anuarul statistic al Romaniei 2002; Pentru acesti ani (2000, 2001) datele sunt structurate in : total tara si d.c. proprietate majoritara privata. Pana in 1998, in anuarul statistic, s-a

folosit sintagma d.c. proprietate integral privata

Parcul de tractoare şi maşini agricole din dotarea actuală a agriculturii

româneşti a crescut continuu în perioada 1990-2000; creşterea reprezintă 29% la

tractoare, 73% la pluguri şi grape cu discuri, 65% la semănători pentru. Această

tendinţă prezinta o excepţie in cazul combinelor pentru recoltat cereale şi preselor

pentru balotat, unde asistăm la o diminuare a parcului.

Numărul de tractoare ce revine pe unitatea de suprafaţă a scazut de la 74

ha pe un tractor fizic in anul 1990 la 57 ha pe un tractor fizic in anul 2001(Anuarul

statistic al Romaniei 2002). Acesta trebuie insa judecat în funcţie de puterea utilajelor

şi de nivelul de intensificare a producţiei, de dimensiunea exploataţiilor agricole şi

de gradul de utilizare raţională a acestora.

În ceea ce priveşte actualul sistem de tractoare şi maşini agricole se

constată necesitatea elaborării unor sisteme de mecanizare adecvate mărimii şi

profilului noilor exploataţii agricole.

In ceea ce priveşte structura pe tipuri de detinatori ai parcului de tractoare

si maşini agricole, constatam ca marea majoritate a utilajelor se află în proprietate

privată (tabele 4.2. şi 4.3.), sector care în anul 1998 deţinea o pondere de 82,9% la

tractoare, 85,1% la grape cu discuri, 85,5% la combine etc.

Nivelul de dotare existent în prezent în agricultură nu este în măsură să

asigure efectuarea

Sursa: M.A.A.

existent

lucrărilor mecanice în perioadele optime prevăzute de tehnologiile de

cultură (conform estimaţiilor făcute de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei,

vezi fig. 4.1.).

Datele prezentate în tabelul 4.5. demonstrează că pe ansamblul

agriculturii, 50% din tractoarele existente au o vechime în exploatare de peste 8

ani, iar în sectorul de stat parcul de tractoare de peste 8 ani atinge o cifră record,

80%. Este şi firesc că cu o asemenea structură nu vom putea niciodată să ne

încadrăm în epocile optime de efectuare a lucrărilor, rămânând mari suprafeţe

agricole nelucrate (peste 350 mii ha în 1998).

Situaţia evoluţiei parcului de tractoare şi principalele maşini agricole în anul 1998Tabelul 4.2.

Nr.crt.

Denumirea Utilajului

Existent 1.01.1998Total

agriculturăTotal sector

privatDin care: TOTAL

STATDin care:

AGROMEC Societăţi agricole

Agricultori individuali

DRASCA* Unităţi cercetare

1. Tractoare 163.765 135.914 35.252 11.357 89.305 27.851 24.836 30152. Combine păioase 34.053 29.131 17.812 2394 8925 4922 4579 3433. Combine porumb 845 358 271 32 55 487 473 144. Maşini fertilizat 7736 5398 3183 877 1338 2338 2079 2595. Pluguri 116.662 99.624 25.903 8534 65.187 17.038 15.476 15626. Grape disc 62.416 53.129 12.727 5493 34.909 9287 8308 9797. Semănători păioase 26.093 22.203 7514 2696 11.993 3890 3551 3398. Semănători prăşitoare 28.339 24.353 8435 2665 13.253 3986 3687 2999. Remorci tractor 76.507 60.786 13.180 7100 40.506 15.721 13.760 1961

Tabelul 4.3.Nr.crt.

Denumirea utilajului Existent 30. 06 1998Total

agriculturăTotal sector

privatDin care: TOTAL

STATDin care:

AGROMEC Societăţi agricole

Agricultori individuali

DRASCA* Unităţi cercetare

1. Tractoare 163.970 136.637 34.146 11.789 90.702 27.333 24.315 30182. Combine păioase 34.016 29.253 17.238 2597 9418 4763 4417 3463. Combine porumb 751 342 256 30 56 409 392 174. Maşini fertilizat 7766 5479 3106 903 1470 2287 2025 2625. Pluguri 117.520 100.857 25.302 8779 66.776 16.663 15.159 15046. Grape disc 62.395 53.092 12.327 5699 35.056 9303 8360 9437. Semănători păioase 26.645 22.724 7425 2810 12.489 3921 3580 3418. Semănători prăşitoare 29.030 25.122 8345 2800 13.977 3908 3611 2979. Remorci tractor 77.031 61.542 12.956 7258 41.328 15.489 13.528 1961

Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei* DRASCA – Departamentul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale pe acţiuni

Situaţia parcului de tractoare şi principalele maşini agricole la data de 30.06.1998Tabelul 4.4

Nr. crt.

Denumirea utilajului Existent inventar

30.03.1998

Neamortizate AmortizateExistent

30.06.1998

Din care în

funcţiune

Diferenţă Existent

30.06.1998

Din care în

funcţiune

Diferenţă

1. Tractoare TOTAL 163.970 64.768 61.994 2774 99.202 83.330 15.872

Din care: 30 CP 1101 740 723 17 361 303 58

40-45 CP 35.761 15.986 15.556 430 19.775 16.611 3164

50-60 CP 1000 498 459 39 502 422 80

65 CP 117.562 44.134 42.258 1876 73.428 61.679 11.749

100 CP 408 100 78 22 308 259 49

180 CP 658 296 147 149 362 304 58

Tractoare grele 705 191 141 50 514 432 82

Alte tractoare 6473 2658 2491 167 3815 3205 610

2. Combine păioase 34.016 13.001 10.916 2085 21.015 13.677 7338

3. Pluguri 117.520 49.691 47.929 1762 67.829 60.371 7458

4. Grape disc 62.395 24.422 22.853 1569 37.973 32.469 5504

5. Combinatoare 10.842 4104 3739 365 6738 5135 1603

6. Maşini amendamente 7766 2970 2681 289 4796 3688 1108

7. Semănători păioase 26.645 12.261 11.374 887 14.384 12.122 2262

8. Semănători prăşitoare 29.030 13.736 12.690 1046 15.294 12.517 2777

9. Cultivatoare 24.022 9408 8935 473 14.614 12.327 2287

10. Maşini combatere 8777 3404 3051 353 5373 4182 1191

11. Maşini erbicidat 10.924 4557 4318 239 6367 5347 1020

12. Combine furaje 2496 1082 814 268 1414 846 568

13. Vindrovere 2671 1079 900 179 1592 1049 543

14. Prese balotat 11.098 3896 2709 1187 7202 3538 3664

15. Remorci tractor 77.031 29.776 26.704 3072 47.255 37.327 9928

Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei

Situaţia vechimii parcului de tractoare şi a principalelor maşini agricole

Tabelul 4.5.

Specificare Vechimea, în procente

Existent

1.I.1997

.

1 an 2 ani 3 ani 4 ani 5 ani 6 ani 7 ani 8 ani 9 ani 10 ani 11 ani 12 ani 13 ani 14 ani

TRACTOARE Total 162.809 - - 12 15 8 8 3 4 4 4 8 9 9 16

Sector stat 31.044 - - 1 - 5 5 9 8 13 11 12 12 12 12

Sector privat 92.212 1 - 22 25 14 13 - - - - - - - 25

COMBINE pt.

PĂIOASE

35.927 - 2 2 2 1 2 8 14 14 11 15 11 7 11

Sector stat 5776 - - - - 1 1 2 16 16 14 14 14 11 11

Sector privat 9847 20 37 4 6 1 4 - - 10 - 13 3 1 1

Agromec 20.304 - - - - - - - 19 14 13 18 12 8 16

PLUGURI total 113.107 5 5 14 16 10 8 4 4 3 5 5 6 9 6

Sector stat 17.722 - - 6 - 6 12 12 7 7 12 12 12 7 7

Sector privat 67.408 13 14 23 27 15 8 - - - - - - - -

Agromec 27.977 - - - - - 3 6 9 5 11 11 13 26 16

GRAPE DISC total 58.859 6 6 13 17 9 3 1 4 6 4 9 8 9 5

Sector stat 9943 - - 9 - 3 2 2 12 12 12 12 12 12 12

Sector privat 35.382 13 18 21 29 15 4 - - - - - - - -

Agromec 13.524 - - - - - 2 5 9 10 3 20 20 23 8

SEMĂNĂTORI

PĂIOASE

26.321 7 9 13 14 6 3 6 7 4 3 6 6 8 8

Sector stat 4192 - 3 18 2 - 7 7 9 9 9 9 9 9 9

Sector privat 13.989 21 19 19 26 11 4 - - - - - - - -

SEMĂNĂTORI

PRĂŞITOARE

27.291 5 7 14 16 6 3 2 8 7 5 7 6 9 5

Sector stat 4333 - - 13 1 13 5 5 9 9 9 9 9 9 9

Sector privat 13.885 16 19 24 30 7 4 - - - - - - - -

Agromec 9073 - - - - - - 4 16 14 10 15 14 19 8

Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei

4.2.2. Şeptelul viu

Şeptelul viu este format din totalitatea animalelor existente într-o

exploataţie agricolă la un moment dat. O parte a şeptelului viu este considerată ca

o componentă a capitalului fix de exploatare. Din capitalul fix de exploatare fac

parte:

animalele de tracţiune (cai, boi de muncă etc.);

animalele de reproducţie şi de rentă (tauri reproducători, vaci de lapte,

berbeci, scroafe etc.).

Cealaltă parte a şeptelului viu este formată din animalele în creştere

destinate vânzării (tăuraşi la îngrăşat, viţei, miei, porci la îngrăşat etc.), având

toate caracteristicile capitalurilor circulante.

Cunoaşterea încărcăturii în animale la unitatea de suprafaţă a unei

exploataţii prezintă interes atât tehnic cât şi economic. Ea permite, de exemplu,

cunoaşterea:

- importanţei relative a fiecărei specii de animale;

- suprafeţelor de furaje necesare pe unitatea de animal;

Caracteristicile capitalului animal (Şeptelul viu)

a) Animalele constituie un element de transformare, - transformă furajele

şi alte produse vegetale în carne, lapte etc. Dar această transformare

este făcută cu un randament energetic scăzut.

b) Este un “echipament” viu; nu se amortizează, se reînnoieşte el însuşi,

în detrimentul produsului final.

c) Este un ansamblu organizat: turma de bază. Turma de bază are o

structură ce corespunde fiecărei specii şi orientări de creştere.

Rolul capitalului animal

Esenţial este rolul său productiv, însă şeptelul viu reprezintă în plus o serie

de avantaje:

- contribuie la obţinerea humusului prin îngrăşămintele organice;

- asigură folosirea deplină a forţei de muncă familiale (în special iarna);

- furnizează bani lichizi pentru exploataţie prin vânzările produselor

respective;

- valorifică produsele secundare vegetale şi de asemeni subprodusele

industriale.

Pentru condiţiile concrete din ţara noastră, creşterea animalelor are o

importanţă deosebită datorită următoarelor considerente: asigură produse de primă

necesitate pentru alimentaţia umană; contribuie la asigurarea industriilor

prelucrătoare cu materii prime; asigură valorificarea superioară a producţiei

vegetale (atât principală cât şi secundară); reprezintă sursă importantă pentru

creşterea producţiei vegetale prin furnizarea îngrăşămintelor organice; valorifică

cu eficienţă economică ridicată baza naturală furajeră de pe păşuni şi fâneţe (circa

4,5 milioane hectare); determină utilizarea uniformă şi mai productivă a forţei de

muncă, asigurând realizarea, în tot cursul anului de venituri pentru exploataţiile

crescătoare de animale şi pentru producători. Creşterea animalelor, prin specificul

lor de producţie, se pretează la procese de producţie industriale, determinând

niveluri ridicate de producţie şi de productivitate a muncii, ceea ce ar putea avea

un rol important în dezvoltarea comerţului exterior al ţării. Acestea sunt numai

câteva considerente care evidenţiază rolul şi locul producţiei animale în ansamblul

agriculturii şi al economiei româneşti, care argumentează şi mai mult necesitatea

de a dezvolta şi de a intensifica acest sector al agriculturii româneşti. Din

nefericire evoluţia stării de fapt a acestui sector demonstrează tocmai contrariul.

În perioada care a urmat anului 1989 a avut loc o scadere considerabilă a

efectivelor de animale la toate speciile. În anul 2001, comparativ cu 1989,

diminuarea efectivelor (tabelul 4.6.) a fost de: peste 56% bovine; peste 68% la

porcine; 52% la ovine şi 44% la păsări. În perioada analizată sporirea efectivelor

se înregistrează numai la o singură specie (cabaline) şi anume un spor de 36 %

(tabelul 4.7.).

Evoluţia efectivelor şi a producţiei animale în perioada 1989 – 2002

Tabelul 4.6.

Specificare U.M. 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1998 2000 2002

Bovine Mii cap. 6416 6291 5381 4335 3683 3597 3481 3235 3051 2800

Mii t viu 439 633 634 499 486 488 392 371 362 357

Mii hl* 32.234 33.057 35.107 33.593 35.594 41.663 44.759 43763 42292 43233

Porcine Mii cap. 14.351 11.671 12.003 10.954 9852 9262 7758 7097 5848 4487

Mii t viu 1023 1010 1069 1011 976 994 882 825 670 613

Ovine Mii cap. 16.210 15.435 14.062 13.269 12.079 11.499 10.897 8937 8121 7657

Mii t viu 216 203 173 135 170 149 152 123 116 114

Tone lână 35.386 36.167 32.537 28.020 26.011 25.141 24.323 19967 17.997 16880

Păsări Mii cap. 127.561 113.968 121.379 106.032 87.725 76.532 70.157 66.620 69.143 71.413

Mii t

greut. vie

484 552 474 422 382 327 355 334 324 355

Ouă –

mil. buc.

7040 8077 6859 5801 5316 5091 5263 5331 5711 6001

* lapte de vacă fără consumul viţeilorSursa: Anuare Statistice 1989 – 2002

Evoluţia efectivelor de animale în perioada 1989-2002 în sectoarele de stat şi privat (*Tabelul 4.7.

- mii capete -Specificare 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 2002BOVINE 6291 5380 4280 3683 3597 3481 3496 2800 - sector privat 5147 4409 3474 3010 3050 3056 3133 2796* - sector stat 1144 971 806 673 547 425 363 4BOVINE MATCĂ 2468 2122 2266 2025 1979 1963 1983 - sector privat 2149 1848 2027 1818 1796 1804 1842 - sector stat 319 274 239 207 183 159 141OVINE 16.452 15.067 14.833 12.884 12.276 11.642 11.086 7251 - sector privat 13.722 12.801 12.909 11.319 11.033 10.561 10.177 7169 - sector stat 2730 2266 1924 1565 1243 1081 909 82OVINE MATCĂ 9989 9747 12.230 9467 9147 8591 8202 - sector privat 8711 8547 11.128 8507 8356 7940 7643 - sector stat 1278 1200 1102 960 791 651 559PORCINE 11.671 12.003 10.954 9851 9262 7758 7960 4447 - sector privat 5584 5911 5455 5381 4911 4415 4614 4259 - sector stat 6087 6092 5499 4470 4351 3343 3346 188SCROAFE MATCĂ 1023 951 772 792 678 576 591 334 - sector privat 467 440 326 395 327 290 305 315 - sector stat 556 511 446 397 351 286 286 19PĂSĂRI 113.968 121.379 106.032 87.528 76.532 70.157 80.524 71413 - sector privat 56.231 58.418 53.223 46.192 44.006 46.340 50.869 70400 - sector stat 57.737 62.961 52.809 41.336 32.526 23.817 29.655 1013PĂSĂRI OUĂTOARE 49.390 51.475 50.213 42.396 37.980 36.233 38.575 42156 - sector privat 34.920 35.225 34.304 31.122 29.130 29.192 30.378 41623 - sector stat 14.470 16.250 15.909 11.274 8850 7041 8197 533CABALINE 663 670 749 721 751 784 806 860 - sector privat 599 623 707 682 716 756 782 852 - sector stat 64 47 52 39 35 28 24 8FAMILII ALBINE – mii fam. 1201 1091 1207 753 703 683 658 745 - sector privat 1064 978 1140 695 654 645 624 735 - sector stat 137 113 67 58 49 38 34 10

Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei incepand cu 1995 sintagma folosita este de „proprietate majoritara privata” in loc de „proprietate integral privata” folosita pana in 1995.

Cauzele care au determinat reducerea drastică a efectivelor de animale

sunt generate de un complex de factori, între care amintim:

- asanarea economică a efectivelor de animale prin scoaterea din

circuitul productiv a animalelor tarate sau cu potenţial productiv scăzut;

- structura deformată a exploataţiilor / întreprinderilor, care a condus la

o capacitate de performanţă scăzută a unui număr semnificativ de producători

(vezi gigantismul unor asemenea agenţi economici, mai puţin adaptabil

exigenţelor şi cerinţelor economiei de piaţă);

- dominarea pieţei de produse animaliere de către agenţii de prelucrare

cu capital de stat (cel mai adesea cu o situaţie financiară precară) care au imprimat

cererii un caracter monopolist, ceea ce a accentuat transferurile de valoare

adăugată din agricultură spre alte sectoare, în detrimentul crescătorilor de animale;

- slaba dezvoltare a pieţelor, mediu concurenţial subdezvoltat,

dezechilibrat, ce acţionează în defavoarea tot a crescătorilor de animale;

- prelungirea controlului preţurilor la poarta fermei pentru principalele

produse animaliere;

- inexistenţa unor structuri instituţionale care să protejeze interesele

agenţilor economici din componenţa filierelor produselor animaliere.

Tendinţa de creştere a ponderii sectorului privat în ansamblul efectivelor

de animale s-a menţinut constantă pe parcursul întregii perioade (1989-2001).

4.2.3. Plantaţiile pomiviticole

Plantaţiile pomiviticole au făcut parte în mod clasic din capitalul funciar.

Dar ele au caracteristicile unui capital fix foarte specializat şi este normal să fie

incluse în capitalul de exploatare. Plantaţiile sunt considerate investiţii care

necesită capital propriu, separat de capitalul funciar. Acest capital investit trebuie

amortizat. De aceea plantaţiile, fie de viţă de vie, fie de pomi, din punct de vedere

economic sunt considerate ca făcând parte din şeptelul mort.

Pomicultura şi viticultura reprezintă în ţara noastră cele mai intensive

ramuri ale producţiei vegetale şi ocupă primele locuri sub aspectul eficienţei

economice. Ca ramuri ale agriculturii, pomicultura şi viticultura îndeplinesc

funcţiuni multiple atât în ceea ce priveşte modul de utilizare a condiţiilor naturale,

a resurselor de producţie – materiale şi umane, cât şi în privinţa utilizării

produselor principale şi secundare, obţinute în aceste ramuri. Prin particularităţile

de producţie pe care le prezintă, ca şi prin întregul conţinut al activităţii lor,

pomicultura şi viticultura ar trebui să reprezinte într-adevăr ramurile de vârf ale

agriculturii româneşti, deoarece aceste îndeletniciri se contopesc cu fiinţa

naţională a neamului nostru, tradiţiile pierzându-se în negura timpului.

După 1989 dreptul de proprietate asupra pământului a fost restabilit prin Legea

18/1991 – Legea fondului funciar astfel că în 2001 sectorul particular deţinea 96%

din totalitatea suprafeţei agricole, 96.3 % din suprafaţa arabilă, 96% din suprafaţa

de pajişti naturale, 96% din suprafaţa ocupată de vii şi 93% din suprafaţa ocupată

cu livezile pomicole (vezi tabelul 4.8.).

Modificări semnificative faţă de anul 1989 nu apar în ceea ce priveşte

structura terenului agricol, cu excepţia reducerii constante a suprafeţelor deţinute

de livezi (cu 16 %).

Dinamica terenurilor pe categorii de folosinţă şi forme de proprietate în perioada 1989 – 1997

Tabelul 4.8.

mii ha

Nr.

crt.

Specificare A n u l

1989 % 1990 % 1991 % 1992 % 1993 % 1994 % 1995 % 1996 % 2001

I AGRICOL TOTAL 14759 100 14769 100 14798 100 14790 100 14793 100 14798 100 14797 100 14789 100 14852 100

1. - domeniul public privat al statului 4134 28 2309 16 4474 30 4458 30 4426 30 4103 28 4193 28 4095 28

2. - sector cooperatist 8602 58 8266 56 - - - -- - - - - - - - -

3. - sector particular 2023 14 4194 28 10124 70 10396 70 10335 70 10372 70 10694 72 10694 72 14310 96

II. ARABIL TOTAL 9458 100 9450 100 9423 100 9357 100 9142 100 9339 100 9337 100 9339 100 9401,5 100

1. - domeniul public privat al statului 1966 21 417 4 1976 21 1901 20 1888 20 1834 20 1530 16 1530 16

2. - sector cooperatist 6576 70 6331 67 - - - - -- - - -- - - - -

3. - sector particular 934 9 2702 29 2447 79 7456 80 7454 80 7504 80 7807 84 7809 84 9050.5 96.3

III. VII TOTAL 278 100 277 100 286 100 299 100 304 100 299 100 292 100 289 100 267.4 100

1. - domeniul public privat al statului 87 31 43 15 89 31 84 28 91 27 79 26 72 25 71 25

2. - sector cooperatist 154 55 152 55 - - - - - - - - - - - -

3. - sector particular 17 14 82 30 197 69 215 72 223 73 220 74 220 75 218 75 257.4 96

IV. LIVEZI TOTAL 318 100 314 100 311 100 304 100 295 100 289 100 278 100 271 100 252 100

1. - domeniul public privat al statului 108 34 71 23 105 34 100 33 98 33 96 33 89 32 86 32

2. - sector cooperatist 140 44 137 44 - - - - - - - - - - - -

3. - sector particular 70 22 104 33 206 66 294 67 197 67 193 67 189 67 185 68 235.5 93

V. PĂŞUNI ŞI FÂNEŢE TOTAL 4705 100 4728 100 4778 100 4830 100 4852 100 4872 100 4890 100 4890 100 4931.4 100

1. - domeniul public privat al statului 1973 42 1776 38 2304 48 2329 48 2391 49 2417 50 2412 49 2408 50

2. - sector cooperatist 1730 37 1846 35 - - - - - - - - - - - -

3. - sector particular 1002 21 1306 27 2474 52 2501 52 2461 51 2455 50 2478 51 2482 50 4766.6 96.6

Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei

În privinţa viilor au apărut modificări calitative în sensul că după 1989 s-

au plantat suprafeţe mari cu vii hibride, de calitate inferioară. Astfel în anul 2001

din suprafaţa de 244.400 hectare vii pe rod, cele hibride deţineau 122.300 hectare,

deci o pondere de 50% (vezi Anuarul Statistic al României, 2002).

4.3. Formarea şi economia de capital

4.3.1. Investiţiile în agricultură

Doi factori de producţie – capitalul şi munca – trebuie combinaţi pentru

obţinerea producţiei. În continuare se va examina legătura dintre prezent şi viitor

prin investiţii şi de asemeni, modul cum progresul tehnic este una din cheile

viitorului nostru.

Suntem astăzi în medie de trei ori mai productivi decât părinţii noştri.

Ceea ce înseamnă că în medie, la acelaşi număr de ore de muncă, producem de

trei ori mai mult decât acum treizeci de ani, graţie unei mai bune formări, a unei

mai bune organizări a muncii, a unei automatizări mai pregnante a producţiei, a

unor utilaje mai bune graţie unui efort de utilizare fără precedent.

Actualmente, omenirea în sens general investeşte în fiecare an de trei până

la patru ori mai mult ca acum treizeci de ani şi de cinci până la nouă ori mai mult

decât la începutul secolului.

4.3.1.1. Mecanismele investiţiei şi jocurile progresului tehnic

Investiţiile în general au două reprezentări. Întreprinderea care investeşte

are o acţiune de stimulare a altor întreprinderi (le dă acestora de lucru), de

stimulare a cererii, de stimulare a activităţii economice în general. În acelaşi timp,

ea îşi dezvoltă capacităţile de producţie instalate şi oferă bunuri posibile

(stimulează oferta).

Consumul intern şi exportul fac parte din cerere. Dacă ele cresc, ele

antrenează producţia. Dar aceasta este limitată de întreprinderile şi maşinile

disponibile. În revanşă, dacă investiţia creşte, nu numai că antrenează creşterea

producţiei, ea adaugă de asemeni noi întreprinderi, noi maşini celor deja

disponibile . Investiţia joacă astfel rolul unic şi central în creşterea economică,

deoarece ea acţionează simultan asupra cererii şi ofertei de bunuri.

Acţiunea asupra cererii

Ce se întâmplă atunci când şefii de întreprinderi, încrezători în ameliorarea

climatului de afaceri deci creşterea proiectelor lor de investiţii propunând să-şi

dubleze producţia? Întreprinderile care investesc se adresează fabricanţilor de

maşini.

Două situaţii apar:

a. Aceşti fabricanţi sunt în străinătate. Deci în acest caz producătorii străini

îşi măresc vânzările, dar balanţa noastră comercială se deteriorează şi efectele

investiţiei se opresc aici.

b. Dacă fabricanţii de echipamente sunt fabricanţi naţionali, decizia de a

investi va declanşa o serie de mişcări favorabile.

Cifra de afaceri a furnizorilor de echipamente creşte şi în consecinţă

salariile şi impozitele pe care ei le plătesc, profiturile pe care le realizează cresc în

aceeaşi măsură. Salariaţii lor, eventual în număr mai mare, consumă mai mult.

Distribuitorii şi producătorii de alimente, de îmbrăcăminte, de televizoare, de

automobile văd cum vânzările şi încasările lor cresc. Pentru a face faţă unei cereri

mai mari, aceştia îşi măresc producţia, fac noi angajări, măresc salariile şi

comenzile către furnizorii lor. Per total, rezultă că investiţia naţională are un efect

multiplicator asupra activităţii economice. Acesta este celebrul multiplicator al

investiţiilor al lui Keynes.

Descoperirea acestei explicaţii, care ne pare evidentă astăzi, a constituit

acum o jumătate de secol un avans capital în exercitarea politicii economice. După

multiplicator, când afacerile merg prost, acestea se pot relansa stimulând

programe de investiţii.

Dar trebuie să vedem de asemeni şi limitele acestui raţionament: dacă

furnizorii de echipamente sunt în străinătate va avea loc o fugă a comenzilor şi a

efectelor multiplicatoare spre străinătate. Această fugă deteriorează echilibrul

financiar al întreprinderilor şi pe cel al naţiunii, fără a determina relansarea

activităţii sperate. Astfel, în mod precis, cu deschiderea frontierelor se cunoaşte

astăzi că toată relansarea într-o ţară izolată se direcţionează în cea mai mare parte

pentru profitul producătorilor străini. Relansarea economică atât de dorită se

sufocă ea însăşi în mod rapid: efectul multiplicator nu mai este ceea ce era.

Acţiunea asupra ofertei

Investiţiile aduc o mărire a capacităţilor de producţie:

- Dacă maşina se substituie unei maşini vechi, scoasă din uz, aceasta este

o investiţie de reînnoire.

- Maşina nouă poate, de asemenea, să fie adăugată vechilor maşini

existente: aceasta este o investiţie de extensie. De exemplu se poate construi o a

doua linie de montaj sau de asamblare pentru a face faţă cererii.

- Maşina nouă poate de asemenea să se substituie muncii umane. Aceasta

este o investiţie de raţionalizare sau de productivitate. Dacă costul mâinii de lucru

pare prea ridicat şefilor de întreprinderi, aceştia preferă să instaleze mai multe

maşini decât să angajeze personal suplimentar.

În practică, distincţia este departe de a fi totdeauna clară. Întreprinderea a

investit în acelaşi timp pentru a răspunde cererii, pentru conservarea sau pentru

creşterea segmentului său de piaţă, pentru reducerea defectelor de fabricare,

pentru ameliorarea calităţii producţiilor şi livrarea de noutăţi şi pentru reducerea

costurilor sale unitare utilizând, pentru aceeaşi producţie, mai puţini factori de

producţie: mai puţini salariaţi, mai puţine materii prime sau mai puţină energie.

Toate aceste trei raţiuni de a investi sunt totdeauna prezente, dar ele se combină

rezultând procedee diverse, după raţionamentele respective.

Problema care se pune este mai puţin legată de a şti pentru ce se investeşte

în general, ci aceea de a selecţiona (a alege) dintre toate proiectele posibile,

proiectul cel mai bun pentru investiţie. Pentru aceasta, trebuie folosiţi mai bine

banii de care se dispune la un moment dat. Cheltuielile de investiţii sunt imediate,

profiturile vor veni întotdeauna puţin mai târziu. Creditul permite să investeşti,

dar el este scump: trebuie să plăteşti dobânda şi bineînţeles, să rambursezi

capitalul împrumutat. Înainte de a decide o investiţie trebuie să se compare

diferitele proiecte, să se aleagă aceea cu cea mai bună rentabilitate şi în toate

ipotezele, trebuie eliminate acelea unde rata rentabilităţii va fi inferioară ratei

dobânzii, pentru că ele vor aduce mai puţin decât costă.

Cunoscând că investiţiile au atâtea virtuţi se înţelege mai greu de ce se

stagnează din acest punct de vedere de foarte mulţi ani în foarte multe ţări. Cum

se face că având atâţia muncitori neocupaţi, ele nu încep relansarea investiţiilor,

stimulând astfel ansamblul activităţilor economice ?

Dintre toate variabilele economice, investiţia este una dintre cele mai greu

de explicat. Într-o economie descentralizată, investiţia totală depinde de deciziile

numeroşilor şefi de întreprinderi. A investi nu este altceva decât a face un pariu cu

viitorul. Dar eşti din ce în ce mai puţin înclinat să pariezi când perspectivele de

viitor sunt ameninţate de mari greutăţi.

Decizia de a investi este o decizie ireversibilă, cel puţin pentru câţiva ani.

Dacă conjunctura economică va fi mai puţin favorabilă decât previziunile,

veniturile sperate nu se vor realiza, cu toate că cheltuielile legate de dobânzile

bancare şi de rambursarea creditelor vor continua să curgă. Întreprinderea se va

găsi în dificultate cu bancherul său, cu furnizorii săi şi foarte probabil va fi

îndrumată spre lichidare. Pentru a evita de a fi prea îndatorate şi de a risca astfel

să-şi piardă independenţa, societăţile preferă să se autofinanţeze în cea mai mare

parte. Ele nu distribuie acţionarilor decât o parte din beneficiile lor şi reinvestesc

restul. Autofinanţarea reprezenta prin anii ’60, 80 % din investiţiile totale, chiar

100 % în Statele Unite. Profiturile ridicate contribuie astfel uşor la demararea

investiţiilor. Făcând greşeala unei rentabilităţi suficiente, întreprinderile nu pot

apuca ocazia de a investi, de a participa la cercetarea tehnologică şi la dezvoltarea

ocupării forţei de muncă.

Un obstacol în calea investiţiilor îl constituie existenţa unor maşini

subexploatate. Întreprinderile care nu folosesc la întreaga capacitate tehnica şi

echipamentele de care dispun, sunt obligate să răspundă la toate comenzile

suplimentare ale clienţilor lor fără maşini suplimentare, deci fără să investească. Ele

dispun de o marjă de capacitate neutilizată. Atâta timp cât această marjă nu va fi

resorbită, întreprinderile nu vor putea să investească.

Întrucât cheia investiţiei este încrederea în viitor, “starea de încredere”

cum spun oamenii de afaceri este un lucru de la care ei pretind întotdeauna atenţia

cea mai strictă şi vigilenţa cea mai mare. Faptul marcant în materie este extrema

precaritate a datelor cu ajutorul cărora suntem obligaţi a efectua evaluările în

privinţa randamentelor scontate. Cunoştinţele despre factorii care guvernează

randamentul unei investiţii câţiva ani mai târziu sunt în general foarte limitate şi

adesea neglijabile: “ Dacă natura umană nu avea gustul pentru risc, dacă ea

nu găsea nici o satisfacţie (alta decât cea pecuniară) de a construi o uzină sau o

cale ferată, de a exploata o mină sau o fermă, singure investiţiile suscitate printr-

un calcul stabilit la rece nu puteau lua fără îndoială o mare extensie” scria J.M.

Keynes. Nici încrederea, nici gustul pentru risc nu se comandă prin decrete, ele

depind de numeroşi factori economic, financiari, sociali, vederile politice

naţionale şi internaţionale. Este mult mai uşor să dispară încrederea decât să fie

restaurată.

În rezumat, în ciuda tuturor virtuţilor sale, investiţia poate să se găsească

în mod durabil blocată. Mai multe rotiţe contribuie la mecanismele investiţiei:

volumul economiilor, costul creditului, demararea crescândă a cererii,

rentabilitatea profiturilor şi natural încrederea în viitor. Este suficient ca una din

rotiţe să fie gripată pentru ca motorul investiţiei să se caleze şi să se sufoce.

Aceasta se întâmplă când ansamblul economiei este în pană. Şi dacă durează de

mult timp în faţa concurenţei neiertătoare a străinătăţii începe riscul declinului, al

intrării pe toboganul căderii. Progresul tehnic nu poate fi încorporat din plin decât

în echipamente noi şi ţările care nu investesc vor pierde teren în privinţa tehnicii.

Pentru naţiuni, jocurile tehnologice sunt jocuri vitale.

Progres tehnic înseamnă o nouă organizare a factorilor de producţie care

permite fie să se producă mai mult cu aceleaşi cantităţi de factori, fie că se

produce tot atât dar economisind unul dintre factori: mai puţin efort, mai puţin

ulei, mai puţine minereuri sau mai puţină uzură la maşini.

Progresul tehnic se manifestă în general o dată cu schimbarea utilajelor: de

exemplu atunci când un editor înlocuieşte o rotativă cu alta mai rapidă. Aceste

progrese ale tehnicii au efecte difuzate extrem de larg pe ansamblul economiei.

Astfel toate întreprinderile beneficiază de progresele informaticii. Înlocuind

tehnica din prima generaţie cu tehnica din a doua generaţie, din a treia generaţie,

şi chiar a patra generaţie, sau prin microordinatoare, s-a putut creşte masiv puterea

de conversie pentru fiecare ban cheltuit în informatică.

Manifestarea cea mai radicală a progresului tehnic este înlocuirea unei

tehnologii prin alta mai automatizată: mai puţini oameni şi mai multe maşini. De o

manieră generală muncitorii, mai puţin numeroşi, sunt îndepărtaţi de unelte şi de

produs, ei intervin sau supraveghează prin intermediul a numeroase mecanisme.

În muncă au apărut noi constrângeri: monotonia, sedentarismul, solicitarea

ridicată a muncii, zgomot, reducerea efectivelor etc.

Aspectul cel mai spectaculos şi cel mai controversat al progresului tehnic

este înlocuirea omului de către maşini. De la invenţia troliului şi a scripetelui până

la automatizarea completă a liniilor de montaj a automobilelor oamenii nu au

încetat să inventeze mijloace de a uşura efortul lor, totodată obţinând o cantitate

crescută de bogăţii materiale. Atunci când înlocuim un atelier clasic printr-unul

automatizat, supravegheat de către ordinator, nu se contribuie oare la creşterea

şomajului ?!

Progresul tehnic a dat naştere întotdeauna la frică. Sismondi, unul dintre

primii economişti socialişti scria, de exemplu, acum mai puţin de un secol: “Dacă

astăzi o descoperire nouă poate să facă cu un singur meseriaş ceea ce se făcea

acum 10 ani cu o sută, această descoperire va deveni un rău naţional”. Acest

pronostic s-a dovedit totalmente fals, ca şi celelalte pronosticuri asupra

consecinţelor progresului tehnic.

Karl Marx a fost foarte favorabil progresului tehnic permis de către

maşini. Critica sa nu se referea la maşinism ci la sistemul capitalist, care permite

acumularea capitalului productiv în mâinile proprietarilor capitalişti, şi

exploatarea astfel a muncii proletarilor. Progresul tehnic era în ochii săi pervertit

prin ordinea socială capitalistă. În loc de a fi un progres pentru om, maşina nu

făcea, în accepţiunea sa, decât să progreseze bogăţia capitaliştilor.

Economiştii liberali sunt în general optimişti faţă de progresul tehnic. Eu

au încredere în mecanismele pieţei, amintind că şi în acest domeniu funcţionarea

pieţei a absorbit toate şocurile. Ei nu contestă de loc că la început maşina ia locul

muncitorilor pentru că ea este făcută în mod precis pentru aceasta. Dar pentru ei

trebuie să vedem mult mai departe:

În primul rând, maşinile trebuie fabricate. Industria de bunuri de

echipare are un puternic caracter manufacturier. Pentru a pune la punct şi a

produce maşinile este nevoie de bărbaţi şi femei: ingineri, birouri de studiu şi de

design, muncitori calificaţi. Când se au în vedere efectele automatizării asupra

locurilor de muncă, suprimate în sectoarele care se automatizează, trebuie să se ia

în considerare şi locurile de muncă create pentru conceperea şi construirea

automatelor şi roboţilor.

În al doilea rând, mecanizarea mai accentuată permite fabricarea în

serii mari. Studiile de produs, cheltuiala de lansare, echipamentele sunt astfel

amortizate de o cantitate mai mare de produse. Calităţile produsului pot fi tratate

cu mai mare grijă, preţurile de cost mai strânse. Pe scurt, producţia de masă

permite scăderea preţurilor şi generalizarea consumurilor la toate categoriile

populaţiei. Cea mai mare parte a produselor industriale au cunoscut această

evoluţie: preţuri ridicate la debut, apoi scăderea preţurilor graţie progresului tehnic

şi dezvoltării consumului. Creşterea totală a vânzărilor compensează uşor efectul

mecanizării: trebuie mai puţine ore de muncă pentru fabricarea unui obiect, dar se

fabrică mai multe obiecte. Locurile de muncă sunt salvate şi dezvoltarea asigurată.

În sfârşit ca un ultim argument, progresul tehnic dă naştere întotdeauna

(ca o performanţă) la produse noi. Noi activităţi apar pentru a răspunde la noi

trebuinţe. Locurile de muncă se dezvoltă astfel graţie progresului tehnic.

Conştienţi că nu este posibil de a departaja de o manieră definitivă opiniile

pesimiştilor sau optimiştilor, respectându-le dreptul propriilor opinii propunem

câteva concluzii generale, dorind a fi luate mai mult ca puncte de reper:

- nu se poate demonstra că în viitor progresul tehnic va continua să crească

numărul locurilor de muncă; această constatare verificată de-a lungul secolelor în

toate ţările este totuşi o prezumţie favorabilă pentru viitor;

- refuzul progresului tehnic a condus la declinul economic; atitudinea în

legătură cu investiţiile şi progresul tehnic rămâne ambiguă; nimeni nu se declară

deschis împotriva progresului, dar opunându-se fie succeselor sau pervertirilor

(cazul lui Marx) nu poate fi interpretat ca fiind refuzul progresului;

- progresul tehnic produce o busculare a echilibrului social.

Progresul tehnic redesenează în permanenţă harta activităţilor economice.

Schimbarea tehnică antrenează deci reconversia activităţilor, care deplasează

locurile de muncă şi oamenii înşişi. Aceste crize de adaptare sunt acompaniate de

recalificări, de şomaj. Iată pentru ce solidaritatea în legătură cu victimele

reconversiilor nu este numai o datorie de caritate. Este de asemenea o necesitate

economică dacă se vrea într-adevăr evitarea blocării progresului. În termeni pur

economici, munca este un bun din ce în ce mai puţin rar. Durata şomajului oficial

şi a şomajului deghizat sub forma prepensionării şi a plecărilor anticipative

demonstrează că milioane de ore de muncă sunt în diferite feluri refulate de

economie. Pe de altă parte, munca rămâne o valoare centrală a societăţii noastre,

care structurează activitatea noastră personală şi cimentează coeziunea noastră

socială. Noi muncim pentru a produce bunuri şi servicii care fac existenţa noastră

mai agreabilă, dar existenţa noastră nu este făcută numai pentru a crea bunuri şi

servicii pentru consum.

4.3.1.2. Evoluţia, structura şi particularităţile investiţiilor în agricultură

În ansamblul factorilor care asigură creşterea economică generală a ţării

noastre o însemnătate deosebită o au investiţiile – forma principală prin care se

realizează acumularea. Experienţa ţării noastre, cât mai ales a statelor cu o

agricultură dezvoltată, demonstrează cu prisosinţă că ritmul şi proporţiile creşterii

şi dezvoltării producţiei agricole depind în mare măsură de nivelul fondurilor

investite, de orientarea lor spre direcţiile progresului tehnic contemporan.

România se află în plin proces de tranziţie spre economia de piaţă.

Caracteristica esenţială a actualei etape este foamea de capital necesar pentru

retehnologizare, pentru schimbarea structurii economiei naţionale moştenite de la

vechiul regim. Economia românească este încă victima unui sistem în care

separarea artificială a unităţii dintre investiţie şi interes a generat mari pierderi. Ne

găsim oarecum într-o situaţie paradoxală: deşi printr-o politică aberantă a unei

cote înalte de acumulare s-au investit mii de milioane de lei în preocupările de

dezvoltare economică, nivelul înzestrării şi dotării tehnice este extrem de precar,

chiar rudimentar în raport cu performanţele progresului tehnic contemporan.

Dezastrul investiţiilor româneşti este reflectat de evoluţia indicatorilor de

eficienţă propriu-zişi a investiţiilor, indicatori care au suferit scăderi considerabile

şi continui (vezi tabelul 4.9.).

Evoluţia unor indicatori 1 ai eficienţei

investiţiilor şi fondurilor fixe

Tabelul 4.9.

Nr.

crt.

Indicatorii UM 1971/

1975

1976/

1980

1981/

1985

1. Ritmul mediu anual de creştere a % 11,3 7,2 4,9

1 S-a folosit terminologia uzuală din perioadele respective

venitului naţional

2. Rata acumulării % 32,7 35,2 27,9

3. Sporul venitului naţional la 1000 lei

investiţii productive

Lei 313 174 124

4. Sporul venitului naţional la 1000 lei

fonduri fixe productive

Lei 419 215 270

Sursa: Margareta Marian, Elena Merce – Economie agrară, partea I, Cluj-

Napoca, 1991

La degradarea continuă a eficienţei efortului investiţional al economiei

româneşti au contribuit nefavorabil în proporţie diferite următorii factori: gradul

de utilizare a capacităţilor de producţie, structura pe ramuri a economiei, proporţia

fondurilor fixe active, durata de serviciu şi sistemul de amortizare practicat, starea

fizică şi gradul reînnoirii fondurilor fixe etc.

În agricultură, ca de altfel în întreaga economie planificată centralizat,

investiţiile au constituit monopol de stat. În acest fel, lipsa de competenţă,

conjugată cu lipsa de interes a generat distrugerea spiritului întreprinzător,

aducând individul într-o stare de dezinteres total faţă de procesul de producţie.

Din această cauză considerăm că pentru trezirea şi resuscitarea interesului pentru

politica de investiţii în general, dar mai ales pentru investiţiile din agricultură,

trecerea în revistă a particularităţilor investiţiilor din agricultură este binevenită.

Dar ce reprezintă în fond investiţiile ?

Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor băneşti efectuate în scopul

de a crea noi capacităţi de producţie, de a înlocui pe cele uzate, de a reconstrui,

lărgi sau moderniza pe cele existente, de a dezvolta obiective cu destinaţie

social-culturală.

În funcţie de această definiţie, orice investiţie reprezintă un capital fix

potenţial, aşa cum fiecare categorie de capital fix constituie o investiţie realizată,

materializată.

Investiţiile ca mijloc de dezvoltare şi modernizare a agriculturii nu trebuie

confundate cu cheltuielile de producţie care se includ integral, cu întreaga lor

valoare, în costul producţiei realizate pe perioada unui ciclu de producţie.

Investiţiile sunt destinate în exclusivitate pentru realizarea de noi mijloace

fixe care prin natura lor participă la mai multe cicluri de producţie.

În alocarea fondurilor de investiţii pentru agricultură, ca şi în asigurarea

utilizării raţionale a acestora, trebuie avute în vedere particularităţile pe care

investiţiile din această ramură a economiei naţionale le prezintă comparativ cu

cele alocate în alte sectoare de activitate productivă.

Dintre acestea menţionăm:

a) În agricultură o unitate de produs se obţine, de regulă, cu un volum mai

mare de fonduri fixe decât în industrie, iar sporul de producţie nu urmează

întotdeauna o linie continuu ascendentă şi proporţională cu volumul fondurilor

utilizate în producţie;

b) O serie de fonduri fixe, îndeosebi mijloacele de mecanizare, au o durată

redusă de utilizare în cursul anului şi o capacitate diferită de lucru de la o zonă la

alta;

c) În multe sectoare de producţie, recuperarea fondurilor de investiţii

alocate se face după o perioadă mai îndelungată de timp din momentul efectuării

lor şi se eşalonează pe un număr mai mare de ani (de ex., investiţiile în plantaţii,

în creşterea animalelor etc.);

d) Fondurile fixe neproductive au în agricultură o pondere mai mare în

totalul fondurilor fixe ale întreprinderilor, comparativ cu industria, ceea ce

influenţează direct nivelul eficienţei economice a producţiei realizate.

Toate aceste particularităţi pledează nu numai pentru o creştere absolută a

volumului de investiţii alocate agriculturii, dar şi pentru un ritm superior de

creştere, comparativ cu cel realizat pe ansamblul economiei naţionale şi mai ales

pentru o utilizare cât mai intensivă a acestor fonduri.

O problemă capitală a dezvoltării investiţiilor ca factor al modernizării

agriculturii o constituie orientarea judicioasă a acestora şi restructurarea lor

continuă în conformitate cu cerinţele progresului tehnic.

În privinţa orientării investiţiilor trebuie avute în vedere realizarea cu

prioritate a obiectivelor productive şi sporirea continuă a ponderii acestora în

totalul investiţiilor efectuate. În acest cadru însă accentul trebuie pus pe creşterea

cantitativă şi îmbunătăţirea calitativă a obiectivelor cu o eficienţă economică

ridicată şi imediată, cum sunt animalele de producţie, lucrările de îmbunătăţiri

funciare, plantaţiile intensive de vii şi pomi ş.a. Realizarea unui număr cât mai

mare de asemenea obiective crează posibilităţi tot mai mari pentru sporirea rapidă

a producţiei agricole şi crearea pe această cale a unor noi surse de acumulări

proprii, din care să fie alocate sume noi pentru investiţii.

O altă direcţie a orientării investiţiilor în agricultură trebuie s-o constituie

realizarea de obiective care să permită introducerea şi aplicarea largă în producţie

a tehnologiilor moderne de tip industrial, precum şi a metodelor şi procedeelor

înaintate de organizare a producţiei şi a muncii.

În orientarea investiţiilor din agricultură este de asemenea necesar să se

aibă în vedere în permanenţă sporirea mijloacelor fixe care, utilizate raţional, să

asigure o reducere continuă a necesarului de forţă de muncă şi o diminuare a

ponderii acesteia din totalul populaţiei active ocupate pe economie.

Extinderea mijloacelor de mecanizare complexă a producţiei agricole, ca şi

dezvoltarea puternică a electrificării şi automatizării în toate sectoarele activităţii

productive, reprezintă în această privinţă obiectivele principale care trebuie avute

în vedere la orientarea investiţiilor.

În practica de producţie agricolă există mai multe criterii de clasificare a

investiţiilor.

a) Un prim criteriu este cel al destinaţiei lor economice. În funcţie de

acest criteriu se disting:

- investiţii productive, care participă la obţinerea şi creşterea producţiei

cum sunt, de pildă, investiţiile alocate cumpărărilor de animale de producţie,

înfiinţării sau extinderii plantaţiilor viti-pomicole;

- investiţii neproductive, care nu contribuie la obţinerea producţiei, dar care

ajută la desfăşurarea în bune condiţii a procesului de producţie, cum sunt, de

exemplu, investiţiile pentru căile de comunicaţii şi mijloacele de transport.

b) Un al doilea criteriu de clasificare după sfera de acţiune. Din acest

punct de vedere deosebim:

- investiţie specifică, prin care se înţelege investiţia pe unitatea de

producţie (suprafaţă, animal) sau pe unitatea de produs;

- investiţie comună, care se referă la realizarea unui obiectiv ce poate fi

utilizat în mai multe scopuri, de exemplu, investiţia destinată construirii unui

depozit, unei magazii, unei remize etc.;

- investiţie generală, care priveşte un obiectiv de interes general, cum ar fi

realizarea unui sediu administrativ;

c) Un al treilea criteriu este modul de participare la introducerea

progresului tehnic, în funcţie de care deosebim:

- investiţiile de refacere, care sunt investiţii ce participă la înlocuirea,

lărgirea sau reconstrucţia fondurilor fixe fără a aduce modificări în nivelul tehnic

al fondurilor respective;

- investiţiile de modernizare, sunt investiţii prin care înlocuirea, lărgirea şi

reconstrucţia fondurilor fixe se face în condiţiile ridicării nivelului tehnic, a

parametrilor mijloacelor de producţie respective;

d) Un al patrulea criteriu este structura cheltuielilor reclamate de un

obiectiv sau altul de investiţii. Din acest punct de vedere se disting;

- investiţii cu consum specific mare de forţă de muncă, cum sunt de pildă

investiţiile făcute în hidroamelioraţii;

- investiţiile cu consum specific mare de mijloace materiale, cum sunt cele

destinate complexelor zootehnice de tip industrial, din industria agroalimentară

sau cele alocate pentru procurări de maşini şi instalaţii agricole.

e) Un al cincilea criteriu de clasificare este sursa de finanţare,

deosebindu-se:

- investiţii finanţate din bugetul statului;

- investiţii finanţate din fondurile proprii;

- investiţii asigurate prin atragerea de capital.

4.3.1.3. Criterii de apreciere a proiectelor de investiţii

Toate proiectele de investiţii au incidenţe economice, însă este foarte rar

cazul când printr-o singură formulă pot fi exprimat toate efectele economice ale

unui proiect, dar în ceea ce priveşte modul în care trebuie să fundamentăm

alegerile şi deciziile – există o largă gamă de criterii sau coeficienţi de evaluare

parţială.

a) Criteriile rentabilităţii financiare

În calculul rentabilităţii financiare se pleacă de la contul rezultatului

financiar al operaţiunii. Rentabilitatea financiară a unui proiect poate fi definită ca

beneficiul contabil ce va rezulta din execuţia sa.

Pentru evaluarea ei putem utiliza diferite metode:

a1. Putem face comparaţie între beneficiul rezultat ca urmare a investiţiei şi

suma investiţiei, ca o medie simplă a coeficientului de productivitate al capitalului

fie plecând de la beneficiul global pentru toată durata de viaţă a investiţiei, fie

plecând de la beneficiile brute sau nete anuale aflate în plin regim de funcţionare.

a2. Putem proceda încă la o comparaţie între situaţia dinainte şi după

investiţie putând lua în considerare:

- cheltuielile totale, ceea ce se traduce prin costurile totale anuale medii;

- costurile unitare de producţie.

Dacă F1 şi F2 sunt cheltuielile anuale medii de exploatare înainte şi după

investiţie, A1 şi A2 cheltuielile anuale de capital înainte şi după investiţie, I1 şi I2

cheltuielile anuale legate de dobândă şi P1 şi P2 numărul de unităţi produse,

condiţiile de rentabilitate sunt:

şi

F1 + A1 + I1 > F2 + A2 + I2

a3. Calcularea beneficiului total actualizat şi a ratei rentabilităţii

Această metodă constă în evaluarea operaţiunilor financiare (cheltuieli şi

venituri) legate de o investiţie ţinând cont de suma lor (nu în sens adiţional) şi de

data la care ele sunt efectuate.

a3.1. Actualizarea

Această noţiune traduce avantajul care se poate ataşa veniturilor viitoare în

raport cu veniturile prezente.

Astfel, dacă admitem că un leu disponibil într-un an este echivalent

Utilizarea procedeului de actualizare permite eliminarea efectului

întârzierilor şi al timpului. De exemplu, o cheltuială C plătibilă în t ani este

echivalentul unei cheltuieli C0 plătibilă imediat, majorată cu o anumită sumă

legată de actualizare.

Ct = C0 (1 + a)t

La fel, 100 lei plătiţi cu o dobândă de 8 % fac 100 (1 + 0,08)10 în 10 ani;

dar egală unui beneficiu de 100 lei în anul 10, la aceeaşi rată de actualizare 8 % nu

reprezintă în anul 0 (iniţial) decât:

Proiectele de investiţie ridică 2 probleme esenţiale:

- durata de utilizare a echipamentului nou, ceea ce înseamnă intervalul de

timp asupra căruia se eşalonează pe de o parte cheltuielile angajate, iar pe de altă

parte încasările sau reducerile de cheltuială scontate;

- rata de actualizare care este cel mai adesea dobânda fixată de

planificator, dar care poate fi de asemenea rata medie la care investitorul poate

găsi să împrumute (cazul unei întreprinderi).

a3.2 Beneficiul actualizat (Ba)

Dacă avem cheltuielile C0, C1 …………Ct ,

care se succed în ani 0, 1 …………..t ,

atunci cheltuielile totale actualizate sunt:

În aceeaşi succesiune, veniturile dau venitul total actualizat:

Beneficiul actualizat Ba = Va – Ca, trebuie să fie pozitiv pentru ca întreaga

investiţie să fie rentabilă. (pentru calcule există tabele de actualizare uzuale).

a3.3 Rata rentabilităţii

Aceasta este rata fictivă de actualizare, care anulează beneficiul

actualizat:

Beneficiul

actualizat

= 0

Rata de actualizare

= 0 ; O operaţiune este rentabilă când rata sa de rentabilizare este superioară ratei de actualizare, în caz contrar

ea fiind nerentabilă .

Plecând de la o rată “a” fixată în avans, se caută “a” pentru care:

Comparaţia acestei rate de rentabilitate cu rata fixată de planificator sau cu rata dobânzii

permite de a judeca mai mult sau mai puţin rentabilitatea proiectului.

a4 Analiza financiară a unui proiect trebuie să fie însoţită de:

- seria conturilor anuale de încasări (venituri) şi cheltuieli;

- de un plan de finanţare indicând pe ani resursele şi utilizarea capitalurilor permanente,

diversele surse de finanţare şi de scadenţă a împrumuturilor;

- de un plan de trezorerie.

b. Criteriile rentabilităţii economice

Pentru calculul rentabilităţii economice se caută a sesiza nu numai rezultatul financiar al

investiţiei, ci în mod absolut egal şi efectele sale asupra economiei ţării sau ale unei regiuni.

Criteriile utilizate pentru evaluare decurg din criteriile financiare, dar investiţia, costul şi

beneficiul sunt tratate într-un sens mai larg.

Pentru exprimarea beneficiului se consideră în general creşterea produsului intern brut sau

valoarea adăugată suplimentară determinată de investiţie. Această valoare adăugată brută este

egală cu valoarea adăugată suplimentară brută diminuată de consumurile intermediare; ea se

numeşte brută deoarece nu se ţine cont de amortizări.

Astfel, o amelioraţie funciară poate permite obţinerea unei producţii P mai mari decât cea

anterioară P0, cu consumuri intermediare C (seminţe, îngrăşăminte etc.) în general mai ridicate

decât înainte. Suplimentul de valoare adăugată este:

(Va) = (P-C) – (P0-C0)

Criteriile de rentabilitate economică cele mai frecvent utilizate sunt următoarele:

b1. Coeficientul de capital ( capital output ratio)

Este raportul:

În care intervin:

- totalul investiţiei I (în sensul ansamblului factorilor de producţie);

- -valoarea adăugată suplimentară, ceea ce înseamnă valoarea brută a producţiei

suplimentare la costurile pieţei, ţinând cont de costurile de funcţionare, de întreţinere şi

de prestările de muncă furnizată.

b2. Coeficientul marginal al capitalului :

Aceasta este investiţia suplimentară necesară pentru a creşte cu o unitate valoarea

adăugată.

b3. Coeficientul de eficacitate

Acesta este invers coeficientului de capital; indică ce valoare adăugată suplimentară se

poate obţine cu o unitate de capital; cu cât acest raport este mai ridicat, cu atât mai bună va fi

rentabilitatea proiectului

B – beneficiul economic = venitul net anual aşteptat de la proiect

C = costul economic: remuneraţia capitalului investit + costul de

funcţionare şi de întreţinere

Ba- beneficiul anual; Ca – costurile anuale (ambii termeni sunt

Relativ la acelaşi interval de timp)

b4. Beneficiul economic actualizat

Este de fapt o lărgire a criteriului beneficiu actualizat. Pentru un proiect de

modernizare agricolă beneficiul economic actualizat sau surplusul economic poate să se

prezinte sub forma:

S =

în care:

- a = rata de actualizare;

- Vt şi V0 – venitul agricol de ansamblu al exploataţiei în anul t şi 0;

- It şi I0 – cheltuieli de investiţie în anul t şi 0;

- Ct şi C0 –cheltuielile de funcţionare în anul t şi 0.

Pentru un proiect de şosele sau de drumuri rurale calculul beneficiului anual poate fi efectuat

plecând de la formula (B):

- B = Tt + Ec + Epp– D

în care:

- Tt – economii realizate în privinţa transporturilor de mărfuri;

- Ec – economii realizate în ceea ce priveşte transportul călătorilor;

- Epp - economii de întreţinere periodice;

- D - costul total al drumului.

Beneficiul actualizat se poate calcula după formula enunţată:

- Rata rentabilităţii economice este cota dobânzii care anulează

beneficiul economic, În calculul beneficiului economic poate intra ca linie de cont:

- fie singure beneficiile directe rezultate ale investiţiei propriu-zise;

- fie beneficiile directe şi indirecte, ultimele cuprinzând: valoarea adăugată brută

suplimentară ale altor sectoare unde investiţia a fost de realizat: transport,

comercializare, transformare, artizanat;

- suma tuturor impozitelor şi drepturilor percepute asupra producţiei suplimentare;

- efectele induse atunci când ele sunt cuantificabile (efectul multiplicator).

Astfel se pot calcula toate beneficiile cuantificabile reţinute de execuţia proiectelor pentru

economia naţională sau regională.

B5. Criteriul de minimizare a timpului de recuperare

Utilizat cu sau fără rata de actualizare, el are ca scop de a indica perioada de plecare de

unde suma algebrică a cheltuielilor şi încasărilor succesive devin pozitive. Acest criteriu trebuie

utilizat cu prudenţă, deoarece el are tendinţa de a favoriza investiţiile mici şi de scurtă durată în

detrimentul investiţiilor mai importante şi de lungă durată.

În sfârşit, aprecierea rentabilităţii este făcută la modul general prin coroborarea mai multor

criterii. Astfel pentru un proiect de modernizare agricolă, se poate face apel:

- la bugetul economic actualizat şi de eficienţă:

- la coeficientul Venitul net agricol / Populaţia pentru determinarea efectelor

proiectelor la nivelul exploataţiilor agricole.

- la coeficientul Resurse fiscale / Investiţii sau Exporturi / Importuri pentru a

aprecia efectele proiectului la nivelul unui stat.

Trebuie de asemeni păstrată o anumită prudenţă în utilizarea unor anumite criterii cifrice,

acolo unde lipsesc în mod curent date sigure şi precise. Pe de altă parte, aceste criterii sunt

valabile pentru compararea între ele a mai multor proiecte, propunând alegeri între mai multe

investiţii decât pentru studiul şi justificarea unui proiect izolat (singular).

Anumite efecte ale unui proiect, chiar şi nemăsurabile, trebuie luate în considerare la

estimarea rentabilităţii unui proiect. Menţionăm numai câteva utilităţi economice şi sociale, după

cum urmează:

Cele sociale:

- ameliorarea utilizării forţei de muncă;

- creşterea venitului familiei;

- inserţia proiectului în planurile de dezvoltare ale statului interesat.

Cele economice:

– punerea în valoare a unei regiuni;

– dezvoltarea unui sector preponderent;

– stimularea acţiunilor economice şi creşterea schimburilor sau diminuarea

importurilor;

– contribuţia la resorbţia dezechilibrelor fundamentale;

- efectul multiplicator al veniturilor create prin proiect, efectul multiplicator fiind definit ca

măsură a creşterilor pe linia cererii şi a producţiei provocate prin crearea de noi venituri.

4.3.2. Economia de capital

Din capital se suportă un anumit număr de cheltuieli pe care putem să le clasificăm în

patru grupe: dobânda capitalului, amortismentul, cheltuielile de întreţinere şi reparaţii, cheltuielile

diverse (asigurări, impozite, taxe etc.).

În agricultură prezintă importanţă capitalul disponibil la unitatea de suprafaţă, în corelaţie

cu suprafaţa şi producţia brută. Importanţa capitalurilor necesare la unitatea de suprafaţă este

invers proporţională cu suprafaţa cultivată. Într-adevăr, dacă agricultorul dispune de puţin teren el

trebuie atunci:

- să intensifice producţia prin creşterea producţiei brute, cumpărând o cantitate mai mare

de îngrăşăminte etc.

- să dispună proporţional de o mai bună dotare tehnică, ceea ce poate determina pe de altă

parte o subexploatare a acestor tehnici.

În legătură cu producţia brută, corelaţia sa cu capitalul de exploatare se poate face prin

raportul:

Acest raport este cu atât mai ridicat cu cât dimensiunea exploataţiei este mai redusă, cele

două serii de date variind în acelaşi sens. Din analiza datelor furnizate de evidenţa contabilă

agricolă reiese că, creşterea capitalului şi cea a producţiei brute sunt în mod sensibil echivalente.

a. Dobânda capitalului

Aceasta nu este altceva decât “remuneraţia capitalului”, sau ceea ce trebuie plătit pentru a-l

putea utiliza. Remuneraţia capitalului de exploatare este o cheltuială relativ importantă, ea

începând să fie calculată şi în agricultura românească.

În literatura de specialitate din Vestul Europei dobânda la capitalul imobilizat este egală cu

5 %. Pentru terenurile agricole, dobânda capitalului funciar închiriat (arendat) ia forma valorii

locative (de închiriere) sau mai simplu este egală cu arenda. Arenda reprezintă raportul dintre

funciar (proprietarul de teren) şi capitalul de exploatare (fermierul). Raportul respectiv trebuie să

fie echitabil, tocmai de aceea prezentăm în tabelul 4.10. valoarea cheltuielilor uzuale de arendare

în ţările din U.E. în perioada 1993 – 1996.

b. Amortismentul

Amortismentul este valoarea de înlocuire a capitalului care se uzează treptat, iar partea

uzată se include valoric, pe măsura obţinerii producţiei în costul acesteia (clădiri, maşini,

tractoare, amelioraţii funciare, plantaţii).

Necesitatea amortizării echipamentului este determinată de următoarele

considerente:

- de a se crea în mod treptat, pa parcursul utilizării tehnicii din dotare,

sumele necesare pentru procurarea de noi echipamente atunci când cele mai vechi

nu mai pot fi folosite;

- de a include în costurile de producţie sumele care reprezintă consumul,

respectiv aportul echipamentelor respective la obţinerea unui produs.

Valoarea arendei pentru terenurile agricole

Tabelul 4.10.

  ECU-EUR/ha (1)

  1999 2000 2001 2002

1 2 3 4 5

Belgia        

Arabil 184.83 188.25 189.00 :

Pajisti 171.77 175.26 175.00 :

         

Danemarca        

Agricol 275.59 277.00 266.01 260.85

         

Germania        

Total teren 221.39 : 225 :

    : : :

Grecia (3)        

Arabil 435.71 446.55 455.01 477.44

         

Spania : : : :

         

Franta        

Arabil 132.00 131.60 130.84 131.49

       

Luxemburg        

Teren agricol 158.78 163.11 166.21 170.35

         

Olanda        

Teren arabil 343.00 358.00 379.00 :

Pajisti 245.00 279.00 334.00 :

         

Austria        

Teren agricol : : : :

Tren arabil 244.18 241.98 244.13 266.57

Pajisti   131.72 130.95 140.31

         

Portugalia : : : :

         

Finlanda        

Teren agricol 146.32 149.52 150.86 :

         

Suedia        

Teren agricol 100.26 106.57 103.94 107.85

         

Marea Britanie (4)        

- Anglia 188.27 201.68 201.18 197.54

- Tara Galilor 120.17 135.80 : :

- Scotia 159.38 179.22 174.86 172.56

- Irlanda de Nord 303.61 298.62 295.88 294.20

         

Ungaria        

Teren agricol : : : 45.48

Teren arabil : : : 48.48

Pajisti : : : 18.46

         

Malta        

Teren agricol 528.45 989.76 992.54 978.15

Teren arabil 528.45 989.76 992.54 978.15

         

Slovenia        

Teren agricol : : : 13.33

1) (1) Conversia la ratele curente de schimb ;

2) (2) In moneda nationala, deflatata).

3) (3) Majoritatea terenului este irigat

4) (4) Preturi pentru toate tipurile de teren agricol

Source: European Commission, Eurostat

În mod ideal, cotele de amortizare calculate ar trebui să corespundă cu

uzura pe care o înregistrează echipamentele în procesul de producţie.

Şeptelul mort este afectat atât de uzura fizică, cât şi de uzura morală.

Uzura fizică reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de

exploatare a şeptelului mort datorită întrebuinţării, neîntrebuinţării şi acţiunii

factorilor naturali.

Uzura morală este deprecierea valorică sau productivă a şeptelului mort,

înaintea uzării lui fizice complete, datorită ieftinirii echipamentelor de acelaşi gen

(uzura morală I) sau ca urmare a apariţiei altora mai perfecţionate, cu performanţe

tehnice şi economice superioare (uzura morală II).

Uzura morală nu modifică mărimea fondului de amortizare, ci scurtează

durata de exploatare a bunurilor durabile.

La stabilirea amortismentului anual trebuie să se ţină seama de starea

bunurilor şi anume:

- bunuri aflate în cadrul duratei normate de serviciu;

- bunuri menţinute în funcţiune şi după expirarea duratelor normate de

serviciu;

- bunuri scoase din funcţiune înainte de expirarea duratelor normate.

Din cele trei categorii de bunuri durabile, numai prima se supune

amortizării. Este important, deci, de stabilit sfera bunurilor durabile fixe supuse

amortizărilor.

Prin normă de amortizare se înţelege mărimea procentului cu care se

amortizează un bun durabil în timp de un an. Această normă de amortizare este

fixată prin lege, în funcţie de durata normată de funcţionare a bunului respectiv.

, în care Dn – este durata normată de funcţionare

Mărimea normată de amortizare este invers proporţională cu durata de

funcţionare a echipamentelor şi direct proporţională cu intensitatea uzurii.

În calcularea amortismentului se urmăreşte asigurarea concordanţei între

ritmul uzurii (atât fizice cât şi morale) a bunurilor durabile şi valoarea ce se

recuperează în procesul amortizării.

Se cunosc mai multe metode de calculare a amortismentului şi anume:

Metoda normelor progresive este recomandată de economişti pentru

calcularea amortismentului bunurilor durabile care au o durată lungă de serviciu;

aceasta se bazează pe ipoteza că obiectul supus amortizării suferă o mai slabă

depreciere în primii ani de funcţionare.

Metoda normelor regresive se recomandă pentru determinarea

amortismentului la bunurile durabile asupra cărora acţionează într-o măsură mai

mare uzura morală (tractoare, maşini agricole, instalaţii etc.). În acest caz, la

început normele de amortizare sunt mai mari, iar apoi descresc continuu, pe

măsura epuizării duratei normate de funcţionare a bunului respectiv.

Metoda normelor variabile, egale cu deprecierea reală suferită de bunul

durabil. Se apreciază că această metodă este ideală, dar estimarea este foarte

dificilă.

Metoda normelor proporţionale în timp (a ratelor egale sau lineare) este

o metodă simplă, cel mai frecvent folosită. Potrivit acestei metode se aplică

aceeaşi normă de amortizare pe toată durata de funcţionare normată a bunului

respectiv.

în care:

Aa – amortisment anual; Vt – valoarea de facturare; Cpt – cheltuieli de

punere în funcţiune; Csu –cheltuieli de scoatere din uz; Vr – valoarea reziduală.

Amortizarea fondurilor fixe se calculează de la data punerii în funcţiune şi

până la recuperarea integrală a valorii de inventar.

În ţările dezvoltate economic şi înzestrate cu un înalt potenţial tehnic şi

tehnologic creşte ponderea fondului de amortizare în totalul investiţiilor (peste 60

% faţă de circa o treime în ţara noastră). Această situaţie este legată şi de sistemul

de amortizare practicat (în cote descrescânde), sistem care asigură recuperarea

rapidă a valorii bunurilor durabile şi înlocuirea celor uzate fizic şi moral,

asigurând condiţiile introducerii progresului tehnic.

Aşa cum s-a precizat pentru unele bunuri durabile a căror durată de

serviciu este exprimată şi în ore de funcţionare, exploataţiile agricole calculează

amortismentul lunar având în vedere durata de serviciu normată în ani.

Dacă la expirarea anului, se constată că respectivele bunuri durabile au

fost folosite un număr de ore mai mare decât cel normat anual, unităţile au

obligaţia să calculeze amortismentul datorat în plus.

Stabilirea amortismentului în funcţie de numărul de ore efectiv lucrate cu

aceste bunuri durabile permite recuperarea valorii de inventar într-o perioadă mai

redusă decât durata normată de funcţionare. Utilizarea acestuia, în continuare, se

face fără a se încărca nivelul costurilor cu amortizarea.

Pentru bunurile durabile scoase din funcţionare înainte de expirarea duratei

normate de serviciu, valoarea rămasă neamortizată se va recupera din rezultatele

financiare ale exploataţiei.

Rolul amortizării este evidenţiat de faptul că ea reprezintă un element al

costurilor de producţie. În acest context, noile capitaluri fixe trebuie să

funcţioneze la parametri proiectaţi, pentru ca amortizarea să determine încărcarea

normală a costurilor. Dacă noile capitaluri fixe nu sunt utilizate la potenţialul lor

tehnic, atunci se va înregistra o “încărcare” excesivă a costurilor, iar eficienţa

economică va scădea. Totodată trebuie menţionat faptul că noile bunuri durabile,

oricât de perfecţionate ar fi, eficienţa lor depinde, în cele din urmă, atât de

materiile prime şi materialele utilizate, cât şi de calitatea forţei de muncă ce le pun

în funcţiune.

Pornind de la faptul că în ţara noastră, ca şi în celelalte ţări est europene,

eficienţa folosirii şeptelului mort înregistrează în ultimii ani descreşteri, se pune

problema stopării acestei tendinţe. Examinarea situaţiei trebuie să pornească de la

urmărirea structurii capitalurilor productive în funcţie de durata de serviciu

efectivă, în raport cu durata normată. Efectuarea unor asemenea analize are

implicaţii nemijlocite asupra eficienţei acestora şi a forţei de muncă utilizată.

Comparativ cu ţările dezvoltate economic, în România există diferenţieri

mari în privinţa înnoirii şeptelului mort.

Rata foarte scăzută a scoaterilor din funcţiune a bunurilor durabile, ca şi

durata normată de funcţionare a acestora, de 2-3 mai mare decât în ţările

dezvoltate, au condus la învechirea şi diminuarea continuă a potenţialului tehnic al

economiei noastre, cu influenţe negative asupra dimensiunii consumurilor de

materii prime, materiale, energie etc., şi a calităţii produselor obţinute.

În această goană după profit s-a mers până acolo încât în societăţile

comerciale de creştere a puilor pentru carne nu s-a mai calculat amortismentul

pentru a nu încărca costul de producţie. Rezultatul pozitiv dar efemer pe termen

extrem de scurt, dar cu consecinţe dezastruoase pe termen lung a avut consecinţe

deja vizibile: unele dintre aceste societăţi comerciale au intrat în faliment.

4.4. Surse de asigurare cu capital în agricultură

Formarea capitalului se realizează prin investiţii.

În general se investeşte pentru menţinerea capitalului existent prin

reînnoirea părţii care se deteriorează sau pentru crearea de noi capitaluri.

Agricultorul, ca de altfel toţi antreprenorii, este nevoit să investească. Pentru

reînnoirea capitalului productiv, pentru creşterea capitalului utilizat pentru

transformarea şeptelului şi a echipamentului cât şi pentru reluarea procesului de

producţie, agricultorul are nevoie de capital. Este cazul agricultorului român în

etapa actuală, al cărui capital agricol este constituit numai din capitalul funciar,

capitalul de exploatare propriu-zis fiind nevoit să şi-l procure din diferite surse

pentru a putea investi.

Banii ca atare fac parte din activele financiare. Prin intermediul activelor

financiare, resursele economice, activele reale temporar disponibile la proprietarii

lor ajung la întreprinzători, agenţi economici care pot utiliza mai multe resurse

decât cele pe care le-au economisit, evident în scopul obţinerii de profit.

În economiile democratice circulă o mare diversitate de active financiare.

Apar noi şi noi instrumente financiare, care răspund cât mai exact şi cât mai rapid

nevoilor specifice ale diverselor categorii de debitori şi creditori. Activele

financiare sunt comercializate de către instituţiile financiare pe pieţele financiare

în conformitate cu regulile financiare impuse de organele legiuitoare ale ţării.

Finanţarea activităţii economice este asigurată prin utilizarea contra plată de către

întreprinzători (debitori) a resurselor economisite de proprietari (creditori).

În procesul de tranziţie către economia de piaţă va trebui ca pe baza

modelului instituţiilor financiare (bănci, burse, asigurări etc.) specifice acestui tip

de economie, să se creeze propriul nostru sistem financiar, constituit din noi

instrumente financiare, noi instituţii financiare, noi pieţe financiare, noi

reglementări juridice, ca o componentă distinctă şi esenţială a sistemului

economic.

Indiferent de forma de proprietate care stă la baza exploataţiei agricole,

formarea de capital necesar în agricultură pentru diverse utilităţi se bazează pe

următoarele categorii de resurse:

a) resurse proprii;

b) resurse bugetare (provenite de la bugetul statului);

c) resurse atrase (de pe pieţele financiare interne sau externe)

a) Resurse proprii

Întreprinzătorul agricol pentru reluarea procesului de producţie propriu-zis

dar şi pentru achiziţionarea de noi tractoare, maşini agricole, mijloace de

transport, animale pentru turma de bază etc., are nevoie de capital bănesc. El se

asigură din resurse-proprii – autofinanţare prin prelevarea unei părţi din venitul

agricol.

În cazul exploataţiilor agricole de dimensiuni reduse (gospodăriile

ţărăneşti de subzistenţă, asociaţiile de familie simple) partea din venitul agricol

destinată prelevării pentru relansarea producţiei sau achiziţionarea de noi mijloace

intră în mod evident în contradicţie cu trebuinţele esenţiale ale familiei.

Pentru societăţile agricole şi pentru cele cu caracter comercial resursele

proprii pot fi constituite din: prelevările directe din venitul agricol; amortismentul;

încasări din vânzarea unor mijloace fixe sau din valorificarea materialelor

rezultate din mijloacele fixe scoase din funcţiune; o parte din profit.

Exploataţiile agricole care întocmesc bilanţ anual de venituri şi cheltuieli

sunt obligate ca 20 % din profitul net realizat să fie utilizat pentru crearea fondului

de dezvoltare.

Potrivit Legii privind impozitul pe profit, impozitul aferent profitului

utilizat pentru lărgirea şi modernizarea bazei tehnico-materiale precum şi pentru

investiţii destinate protejării mediului înconjurător, se reduce cu 50 %, urmând

ca sumele echivalente să fie folosite în scopul amintit, în mod obligatoriu.

b) Resurse bugetare

Acestea se refera la sprijinul acordat de Stat producatorilor agricoli, sprijin

materializat prin: alocaţii, subvenţii la dobânzile pentru creditele de producţie şi

de investiţii, primele de producţie, compensaţii, avantaje fiscale, garanţii pentru

obţinerea de credite; preţuri minime garantate. Prima lege care a permis accesul

producatorilor agricoli romanila aceste parghii de sustinere in perioada de tranzitie

la economia de piata a fost Legea 83/1993 – Legea privind sprijinul acordat de

stat producătorilor agricoli,

Alocaţiile pentru producţie şi investiţii s-au acordat producătorilor agricoli

pentru ameliorarea fertilităţii terenurilor agricole, procurarea şi menţinerea în

exploataţie de efective matcă, procurarea de reproducători şi material seminal,

producerea de seminţe şi material săditor.

Alocaţiile destinate ameliorării fertilităţii terenurilor agricole s-au acordat

producătorilor agricoli sub formă de amendamente şi îngrăşăminte chimice.

Cantitatea de îngrăşăminte chimice, acordată sub formă de alocaţie a reprezentat

cel puţin 60 kg s.a. azot şi fosfor pe hectarul cultivat cu grâu în 1994 şi 100 kg s.a.

în 1995.

Alocaţiile destinate procurării de efective matcă şi reproducători s-au

acordat producătorilor agricoli pentru animalele valoroase atestate de către oficiile

de selecţie şi reproducţie, cuantumul acestor alocaţii fiind de până la 50 % din

preţul de vânzare echivalent în viu.

Alocaţiile destinate menţinerii în exploatare a efectivelor matcă de vaci şi

bivoliţe s-au acordat tuturor producătorilor agricoli şi reprezentau 25 % din

cheltuielile anuale de întreţinere, pe animal şi specie.

Acordarea de credite cu dobândă preferenţială sau după caz, acordarea de

garanţii în vederea obţinerii acestora pentru producătorii agricoli s-au acordat prin

intermediul instituţiilor financiare sau bancare:

- credite pe termen scurt, cu dobândă anuală subvenţionată în proporţie

de 60 %, pentru aprovizionarea materială şi realizarea producţiei

agricole;

- credite pe termen mijlociu, cu dobândă anuală subvenţionată în

proporţie de 70 %, destinate procurării de echipamente, tractoare,

maşini şi utilaje agricole, animale de producţie şi reproducţie;

- credite pe termen lung, cu dobândă anuală subvenţionată în proporţie

de 75% şi o perioadă de graţie timp de un an, în vederea realizării de

investiţii pentru construcţia de adăposturi în zootehnie, spaţii de

producţie şi depozitare, sere, plantaţii pomiviticole, introducerea şi

extinderea pe suprafeţele agricole în proprietate privată a irigaţiilor.

Primele acordate de stat producătorilor pentru produsele agricole vegetale

şi animale de importanţă naţională s-au referit la:

- produsele vegetale şi zootehnice livrate agenţilor economici mandataţi de

stat, la preţurile de contractare şi de achiziţie garantate de;

- viţeii obţinuţi de la vacile şi junincile însămânţate artificial sau prin

montă de la reproducătorii atestaţi;

- lucrările speciale ale solului – afânarea adâncă, scarificarea, nivelarea.

Preţuri minime garantate au fost stabilite pentru cereale, plante

oleaginoase, leguminoase boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, tomate pentru

industrializare, seminţe, material săditor şi lapte proaspăt.

Sumele necesare acoperirii contravalorii alocaţiilor, primelor, subvenţiilor,

compensaţiilor şi pentru activităţile de asistenţă tehnică şi de specializare se

aprobă anual prin Legea bugetului de stat.

Acest sistem a funcţionat până în toamna anului 1996. O dată cu

schimbările politice majore din viaţa politică românească, s-a schimbat şi schema

de finanţare a sectorului agricol, care debutează cu abrogarea legii 83/1993. În

acest sens, începând cu 1997 în structura bugetului Ministerului Agriculturii şi

Alimentaţiei a fost introdus un nou capitol de cheltuieli care să vină în sprijinul

producătorului agricol, “credite din resurse bugetare”. S-a urmărit ca susţinerea

financiară a producătorilor să fie făcută transparent şi subvenţiile acordate de

puterea publică să ajungă nemijlocit la producătorul agricol sub forma unor plăţi

directe.

Pentru susţinerea financiară a producătorilor agricoli s-au promovat mai

multe acte normative, dintre care amintim Legea 62/1997 pentru aprobarea

Ordonanţei de urgenţă nr. 6/1997 prin care s-a acordat agricultorilor prin

implementarea sistemului de cupoane – suma de peste 1300 miliarde lei (în anul

1997).

Implementarea sistemului de cupoane a constat în următoarele: cupoanele

au fost acordate tuturor proprietarilor de terenuri agricole, proporţional cu

suprafeţele lor, dar limitat inferior (0,5 hectare) şi superior (5 hectare); deci se

primeau maxim 6 cupoane. Cu aceste cupoane, distribuite de Poşta Română, se

pot cumpăra următoarele categorii de materiale şi servicii: seminţe şi material

săditor, îngrăşăminte, pesticide, motorină, lucrări mecanice, manuale. Valoarea

cuponului în 1997 a fost de 127.360 lei (cel din toamna anului 1997).

Asemenea acţiuni au fost întreprinse şi pentru anii 1998-1999 ponderea

cupoanelor în cheltuielile gospodăriilor individuale ajungând la circa 1/3 (din

surse M.A.A.).

Introducerea noului sistem de creditare a agriculturii a dus la implicarea

mai multor bănci comerciale în această activitate, care era apanajul unei singure

instituţii bancare: Banca Agricolă. Acest fapt poate fi de natură să încurajeze

băncile să-şi dezvolte capacitatea de a face o analiză de risc pertinentă şi pentru

creditele destinate unei activităţi dependente în mod fundamental de condiţiile

naturale.

Principalele tipuri de suport financiar oferite începând cu anul 2000 au fost

reprezentate de de plăti suplimentare pentru susţinerea preţului, politici de

creditare, susţinerea input –urilor si a investiţiilor in ferme.

Plăţile suplimentare pentru susţinerea preţului au fost oferite ca prime la

vânzările de grâu pentru consumul intern de pâine si la vânzările de lapte.

Politicile de creditare includeau credite pe termen scurt cu o rata a

dobânzii subvenţionata pentru susţinerea cheltuielilor curente de producţie si

credite pe termen mediu cu o rata a dobânzii subvenţionata pentru investiţii in

ferme.

Sprijinirea input-urilor a fost reprezentata prin preturi reduse la seminţele

atestate

In termeni reali, nivelul suportului acordat agriculturii de la bugetul de stat

a rămas constant – aprox. 332 milioane E in 2001, in comparaţie cu 330 milioane

E in 2000. Ajutorul de stat către producătorii agricoli nu a depasit 10% din totalul

valorii producţiei agricole, fiind in concordanta cu prevederile OMC privind tarile

in curs de dezvoltare.

c) Resurse atrase

Exploatanţii agricoli (individuali, asociaţi sau societari) pot recurge pentru

modernizarea activităţii agricole la capitalurile de care au nevoie, prin două

modalităţi:

- apelarea la credite bancare de pe pieţele financiare interne cât şi de pe

pieţele financiare externe;

- atragerea capitalului propriu-zis, autohton sau străin.

Acordarea de către bancă a creditelor se face pe baza verificării temeinice

a investiţiilor ce urmează a fi întreprinse cu sumele împrumutate. Băncile solicită

garanţii materiale (sub formă de gaj sau ipotecă) şi angajamente ferme de

restituire a creditului la termenul stabilit (scadenţă). Angajamentele celor care

primesc creditul (debitorii) faţă de bănci (creditorii) se face în scris.

Băncile abilitate în România să acorde credite producătorilor agricoli sunt:

Banca Agricolă (B.A.), Banca Română pentru Dezvoltare (B.R.D.) şi Banca

Comercială Română (B.C.R.). În principiu orice bancă poate acorda credite

producătorilor agricoli, însă numai băncile nominalizate mai sus au fost abilitate

să opereze cu fondurile speciale de creditare, subvenţionate de stat în ceea ce

priveşte dobânda.

Exploataţiile agricole pot obţine capitalul străin necesar de la bănci de stat

sau particulare, de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

(B.I.R.D.) sau Banca Europeană. Utilizarea creditului străin pentru investiţii

implică anumite obligaţii contractuale care au drept clauză principală efectuarea

unor plăţi periodice ca urmare a utilizării acestor fonduri, cât şi restituirea

capitalului la anumite termene şi în anumite condiţii. Preţul creditul străin diferă

în funcţie de situaţia de pe piaţa financiară la un moment dat.

Atragerea capitalului autohton, dar mai ales străin se deosebeşte faţă de

obţinerea de credite prin aceea că restituirea capitalului nu este obligatorie, acesta

putând să participe pe o durată nederminată la realizarea producţiilor şi

investiţiilor. Participarea capitalului străin şi autohton la investiţiile exploataţiilor

agricole are loc prin emiterea şi cumpărarea de acţiuni, iar pe baza acestora

proprietarii capitalului primesc dividende. Dacă aceste dividende nu sunt

stimulatorii, proprietarii capitalului pot vinde acţiunile în orice moment.

Intrebari :

- Prezentati clasificarea si definirea capitalului in functie de optica

economica

- Comentati interdependenta dintre introducerea mecanizarii si mdificarea

structurilor agrare;

- Analizati comparativ trasaturile septelului mort si viu precum si

potentialul si impactul acestora in agricultura Romaniei

- Descrietiiinfluenta investiţiei asupra cererii şi ofertei de bunuri

- Comentati implicatiile sociale ale investitiilor si ale progresului tehnic ;

- Analizati comparativ trasaturile investitiilor din agricultura cu cele din alte

sectoare de activitate. Incidenta asupra strategiei de urmat.

- Descrieti metodele de calculare a amortismentului ;

- Analizati contradictiile aparute in urma utilizarii capitalului din surse

proprii de catre exploatatiile agricole de dimensiuni reduse ;