1

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Criminalistica s-a constituit ca ştiinţă judiciară cu caracter autonom, unitar şi pluridisciplinar la

sfârşitul secolului al XlX-lea, drept fondator fiind recunoscut, de cei mai mulţi specialişti, judecătorul de

instrucţie austriac Hans Gross. Precursori ai crimi-nalisticii sunt consideraţi: E. F. Vidocq, A.

Bertillon, Sir Conan Doyle, E. Locard, fraţii Mina, Ştefan şi Nicolae Minovici, A. Lacassagne, R. A.

Reiss şi alţii. Sistemul criminalistica este structurat pe patru domenii: Fundamente, Tehnică, Tactică şi

Metodologie. Noul domeniu al criminalistica, Fundamentele, este impus de necesităţi practice şi teoretice:

criminalistica beneficiază de cuceririle celorlalte ştiinţe, astfel că este necesar să fie cercetate toate

conexiunile pentru dezvoltarea şi perfecţionarea arsenalului său tehnic specific; în acelaşi timp,

problemele fundamentale, cu aplicabilitate generală, trebuie tratate distinct şi sistematic. Istoricul

criminalistica româneşti reţine, în premieră, contribuţiile unor personalităţi marcante, condamnate pe

nedrept la uitare: Ciru Oeconomu, I. Gr. Perieţeanu, I. A. Dumitrescu, Gh. Andrei lonescu, I. T. Ulic,

Moga, Bătrânu, Eugen Bianu şi mulţi alţii. Fraţii Minovici sunt prezentaţi într-o postură care a fost, de

asemenea, uitată sau ignorată: aceea de fondatori ai criminalistica pe mapamond şi, evident, de

întemeietori ai criminalistica româneşti.

1. Precursorii Criminalisticii

1.1. Criminalistica, ştiinţă autonomă

Criminalistica s-a constituit ca ştiinţă judiciară autonomă la sfârşitul secolului al XlX-lea,

desprinzându-se din Medicina Legală.

Fondatorul Criminalisticii este considerat judecătorul de instrucţie austriac Hans Gross, care a folosit pentru

prima dată acest termen în Manualul practic de instrucţie judiciară pentru uzul procurorilor, judecătorilor de

instrucţie, ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, funcţionarilor de poliţie, jandarmilor, agenţilor

serviciului siguranţei etc, tipărit la Graz, în anul 1893. Ministerul de Justiţie şi Ministerul de Interne din Austria

l-au însărcinat pe Hans Gross, în 1894, să organizeze un curs de criminalistică la Viena. Graţie succesului de care

s-a bucurat Manualul său, la Congresul Uniunii Internaţionale de Drept penal, care a avut loc la Linz, în august

1895, s-a pus problema introducerii în programele facultăţilor de drept a unui curs „special şi complet al

Criminalisticii" (E. Gardeil, în Prefaţa ediţiei franceze din 1899, Paris, Marchal & Biliard). Merită să

menţionăm şi apariţia Revistei trimestriale de antropologie criminală şi de criminalistică, la 1 august

1898, sub direcţia lui Hans Gross (Vierteljahrschrift fur Kriminalanthropologie und Kriminalistik,

Leipzig, R C. Vogel). Noua ştiinţă a fost consolidată de alte lucrări remarcabile: La police et Venquete

judiciaire scientifique (A. Niceforo, 1907); Manuel de police scientifique (technique). I. Vols et

Homicides (R. A. Reiss, 1911); La police scientifique (E. Goddefroy, 1911).

Principalii contracandidaţi ai lui Hans Gross pentru titlul de fondator al Criminalisticii sunt francezul

Alphonse Bertillon (1853-1914) şi eroul lui Sir Arthur Conan Doyle (1859-1930), nimeni altul decât Sherlock

Holmes. Judecătorul Hans Gross se detaşează însă de pretendenţii săi prin sistematizarea cunoştinţelor epocii

sale în Manualul care a făcut înconjurul lumii, astfel că anul 1893 a devenit, practic, anul de naştere al noii ştiinţe.

Ca să avem o reprezentare a dimensiunii acestei remarcabile lucrări, e suficient să menţionăm principalele

2

subiecte abordate de Hans Gross, cu o rigoare ştiinţifică şi clarviziune care o fac actuală şi astăzi1: Judecătorul de

instrucţie (educaţie profesională, rol şi misiune, maniera de lucru; despre opinia preconcepută; calităţile

magistratului ş.a.); Interogatoriul (cu detalierea factorilor subiectivi şi obiectivi care influenţează percepţia şi

memoria, precum şi a metodelor de interogare a inculpatului); Inspectarea locurilor (cercetarea locului faptei);

Expertul şi maniera de lucru (rolul medicului legist, folosirea microscopului în examinarea urmelor biologice, a

urmelor de pământ şi a prafului, a înscrisurilor falsificate, a armelor şi muniţiilor; folosirea experţilor în chimie,

fizică, mineralogie, zoologie şi botanică, în balistică şi grafică; utilizarea fotografiei în cercetarea

locului faptei, în anchetă şi pentru identificarea persoanelor; identificarea antropometrică); Relaţia cu

mass-media; Moduri de operare ale infractorilor (la comiterea de infracţiuni, precum şi în timpul

interogatoriilor); Coduri cifrate şi argoul infractorilor) Amprentele papilare (ale degetelor, palmei şi plantei

piciorului); Urmele de sânge (descoperire, ridicare, fixare, conservare); Leziuni (produse de arme albe şi

arme de foc); Investigarea furtului, a falsului în înscrisuri, a incendiilor şi exploziilor. Autorul subliniază

calităţile pe care trebuie să le aibă magistratul: hotărâre, abnegaţie şi perseverenţă, ascuţimea spiritului,

cunoaşterea oamenilor, educaţie, energie, răbdare şi exactitate la procesele-verbale de cercetare a

scenei infracţiunii, pricepere la întocmirea schiţei locului faptei, tact şi răbdare la interogarea

făptuitorilor şi la ascultarea martorilor etc. în anul 1911, celebrul criminalist elveţian Rudolph Archibald

Reiss i-a menţionat, în Manualul său, ca precursori ai Criminalisticii, după Bertillon şi Gross, pe

românii care s-au impus în elita mondială cu sintagma Fraţii Mi-novici: Mina (1858-1933), Ştefan

(1867-1935) şi Nicolae (1868-1941). Urmează, în ordinea stabilită la acea dată de Reiss, Lacassagne,

Henry, Locard, Windt, Popp, Balthazard, Stockris şi el însuşi.

1.2. Definiţii

Hans Gross a definit Criminalistica drept o „ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal".

„Criminalistica este un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea şi studiul crimei pentru a se

ajunge la dovedirea ei2

„Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu

de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării

infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale3

„Criminalistica este o ştiinţă exactă, multidisciplinară, de sine stătătoare, bazată pe preluarea şi

adaptarea ştiinţelor pozitive la descoperirea şi analizarea macro- şi microurmelor, inclusiv identificarea

persoanei după semnalmente, produse biologice şi testul ADN (amprenta genetică)4

În 1983, secretarul general de atunci al INTERPOL-ului, Jean Nepote, definea criminalistica drept

„arta şi tehnica investigaţiilor penale".

Criminalistica, deopotrivă ştiinţă şi artă, elaborează şi foloseşte mijloace şi metode ştiinţifice pentru

descoperirea, fixarea, ridicarea şi interpretarea probelor materiale, efectuarea expertizelor şi constatărilor

tehnico-ştiinţifice, în scopul descoperirii infracţiunilor, identificării infractorilor şi probării vinovăţiei acestora.

Şi o altă definiţie: Criminalistica este o ştiinţă judiciară, pluridisciplinară, care are ca principale ţinte

descoperirea infracţiunilor, identificarea infractorilor şi probarea ştiinţifică a activităţii lor 1 Am consultat traducerea franceză a Manualului, din 1899, realizată de profesorii Bourcart şi Wintzweiller după ediţia a doua din 1894, din

biblioteca lui Mina Minovici. 2 Pierre Fernand Ceccaldi, La criminalistique, Paris, 1962.

3 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a IlI-a revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 12.

4 Lucian Ionescu, Criminalistica. Note de curs, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir", Bucureşti, 2002, p. 5.

3

delictuoase, asigurarea măsurilor de prevenţie împotriva criminalităţii.

1.3. Metode proprii de cercetare:

a. descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de

probă;

b. examinări comparative;

c. experimente;

d. organizarea cartotecilor, albumelor şi colecţiilor în scopul identificării persoanelor, cadavrelor şi

obiectelor corp delict sau produs al infracţiunii;

e. elaborarea versiunilor.

1.4. Metode împrumutate de la alte ştiinţe

a. din fizică: holografia, fonoscopia, analiza microscopică, spectrală şi atomică etc.;

b. din chimie: spectroscopia, electroforeza, cromatografia etc;

c. din medicină: anatomia comparată, histopatologia;

d. din matematică: programarea lineară, calculul probabilităţilor, teoria mulţimilor vagi etc.

1.5. Caracterele criminalisticii:

a. judiciar (studiază şi elaborează mijloace şi metode ştiinţifice, reguli tehnice, tactice şi metodologice în

legătură cu rezolvarea unui conflict de drept);

b. autonom (deosebit de cel al altor ştiinţe juridice);

c. unitar (sistem propriu);

d. pluridisciplinar: criminalistica este „o punte de legătură între ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice, prin

intermediul ei metodele celor dintâi găsindu-şi aplicare în procesul judiciar" pentru stabilirea adevărului5.

2. Sistemul Criminalisticii

Este dat de obiectul său de activitate, structurat pe patru domenii: fundamentele criminalisticii,

criminalistica tehnico-ştiinţifică, criminalistica tactică, criminalistica metodologică.

a. Fundamentele criminalisticii sunt constituite din aspecte de ordin general: obiectul criminalisticii;

metode generale şi particulare de investigare criminalistică; metode tehnice de prevenire a infracţiunilor;

conexiuni cu alte ştiinţe, de la cele juridice (drept penal, drept procesual penal, drept civil etc.) şi judiciare

(medicina legală, criminologia, psihologia judiciară), până la ştiinţele naturii (chimia, fizica, biologia,

matematica etc); istoricul criminalisticii; tehnici de laborator; capcane criminalistice; cartoteci şi colecţii de

identificare criminalistică ş.a.

Considerarea Fundamentelor Criminalisticii ca parte distinctă a criminalisticii are la bază atât considerente

de ordin teoretic, cât, mai ales, de ordin practic-aplicativ, aşa cum rezultă din experienţa altor ţări (Rusia,

Republica Moldova, Germania ş.a.), astfel că problemele generale, tratate până acum ca noţiuni introductive, trebuie

să constituie şi la noi obiectul unor cercetări sistematice.

b. Criminalistica tehnico-ştiinţifică însumează ansamblul metodelor şi mijloacelor ştiinţifice pentru

descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă,

5 Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 11.

4

efectuarea expertzelor şi a constatărilor tehnico-ştiinţifice.

c. Criminalistica tactică înmănunchează reguli şi procedee tactice care guvernează ancheta penală, cum

ar fi: investigarea locului faptei, ascultarea martorului, învinuitului sau inculpatului şi a altor participanţi

în procesul penal; percheziţia, reconstituirea s.a.

d. Criminalistica metodologică desemnează reguli particulare de cercetare a diferitelor genuri de

infracţiuni în raport cu regulile generale ale tehnicii şi tacticii criminalistice.

în practica occidentală, structura criminalisticii se prezintă astfel:

• proceduri poliţieneşti („poliţia tehnică"): strângerea probelor şi conducerea anchetei;

• proceduri ştiinţifice („poliţia ştiinţifică"): expertiza urmelor şi a altor probe materiale;

• proceduri juridice: administrarea probelor potrivit regulilor de drept,în ţările anglo-saxone, pentru

criminalistică se utilizează sintagmele Forensics, Forensic Sciences sau Criminalistics cu sensul de „studiul

probelor descoperite la locul faptei şi utilizate la proces", având şi referiri la noţiuni de medicină legală.

2.1. Legătura Criminalisticii cu alte ştiinţe

a. Dreptul penal

Dreptul penal studiază faptele care sunt considerate infracţiuni, iar criminalistica studiază mijloacele şi

metodele de descoperire, fixare, ridicare şi interpretare a probelor pentru identificarea făptuitorului şi probarea

vinovăţiei acestuia.

b. Dreptul procesual penal

Dreptul procesual penal are ca obiect „studiul normelor juridice procesual penale şi al raporturilor juridice

reglementate de acesta"6. Criminalistica oferă probe pentru pornirea procesului penal.

Codul de procedură penală cuprinde regulile după care se ghidează criminalistica, referitoare la

cercetarea locului faptei, ascultarea martorilor şi învinuiţilor, percheziţia şi confruntarea, constatările

tehnico-ştiinţifice şi expertizele etc.

c. Dreptul civil şi dreptul comercial

Criminalistica se ocupă cu studiul metodelor ştiinţifice prin care se probează existenţa sau inexistenţa

unor raporturi juridice de drept civil, prin activitatea expertală.

d. Medicina legală

Începuturile aiminalisticii au fost legate, până la identificare, de medicina legală, aceasta din urmă

propulsând-o, de fapt, ca ştiinţă autonomă. Există o întrepătrundere a celor două ştiinţe în domenii precum:

cercetarea urmelor împuşcăturii, cercetarea plăgilor împuşcate, a leziunilor produse prin agent vulnerant

(traumatologie mecanică), identificarea persoanelor şi a cadavrelor etc.

e. Criminologia

Criminalistica răspunde la întrebarea: „Cine a comis infracţiunea?", iar criminologia la întrebarea: „De ce

s-a comis?"

f. Psihologia judiciară şi psihiatria

Cele două ştiinţe oferă criminalisticii caracteristicile psiho-sociale ale participanţilor la procesul penal:

învinuit-inculpat, martor, persoană vătămată, minori, bătrâni, bolnavi psihic, persoane cu handicap etc,

6 Ion Neagu, Dreptul procesual penal român, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989.

5

pentru adoptarea unor metode şi procedee tactice adecvate.

g. Logica

Folosirea observaţiei, descrierii, experimentului, comparaţiei; elaborarea şi verificarea versiunilor pe baza

unor metode şi principii logice (analiză-sinteză, inducţie-deducţie, analogie, silogism etc).

h. Matematica

Aplicaţiile matematicii în criminalistică sunt multiple: în domeniul fotografiei judiciare (efectuarea de

măsurători directe la faţa locului, stabilirea dimensiunii subiectului cu ajutorul fotografiei judiciare; determinarea

distanţei focale a obiectivului aparatului fotografic după fotografie; determinarea înălţimii de la care s-a

fotografiat; determinarea unghiului de fotografiere al axei de fotografiere cu planul solului; stabilirea

mărimilor reale ale dimensiunilor din fotografii etc.)7; în domeniul balisticii judiciare (determinarea unghiului

de impact al glonţului cu planul ţintei, calcularea valorii unghiurilor, determinarea direcţiei de tragere,

determinarea locurilor unde s-au aflat trăgătorul şi persoana în care s-a tras8; în traseologie (stabilirea formei

obiectului purtător de urmă, determinarea poziţiei victimei pe baza stropilor de sânge9).

i. Ştiinţele naturii: biologie, chimie, fizică, mecanică, optică, informatică, genetică etc.

Criminalistica împrumută metode specifice acestor ştiinţe pentru descoperirea, ridicarea, fixarea,

examinarea şi interpretarea urmelor, de asemenea, pentru efectuarea constatărilor şi expertizelor criminalistice

etc.

2.2. Principiile fundamentale ale Criminalisticii

Sunt identice sau asemănătoare cu principiile Dreptului procesual penal:

a. Principiul legalităţii

Investigarea criminalistică a infracţiunilor se desfăşoară în strictă conformitate cu procedurile legale (art. 2

C. pen. şi art. 2 C. pr. pen.).

b. Principiul aflării adevărului

Criminalistica furnizează datele necesare pentru realizarea dezideratului prevăzut de art. 3 C. pr. pen.: „în

desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările

cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului."

c. Principiul prezumţiei de nevinovăţie

Prin investigaţiile criminalistice se administrează probe atât pentru dovedirea vinovăţiei, cât şi a

nevinovăţiei, evitându-se erori şi abuzuri judiciare.

d. Săvârşirea unei infracţiuni determină modificări materiale în mediul

înconjurător

„Nu poate exista infracţiune fără urme" (Ceccaldi). Şi tot el: „Criminalistica se întemeiază pe faptul că un

infractor, cel mai adesea fără ştirea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său,

pe hainele sale şi pe obiectele purtate alte urme şi indicii, de obicei imperceptibile, dar caracteristice pentru

prezenţa sau acţiunea sa."

7 Mircea Constantinescu, „Aducerea la scară prin supraproiecţie a unei fotografii ocazionale sau judiciare", în Tratat practic de

criminalistică, voi. al IlI-lea, 1980, pp. 362-382. 8 Mircea Constantinescu, „Determinarea direcţiei de tragere pe baza unghiurilor de impact"şi „Determinarea locurilor unde s-au aflat

trăgătorul şi persoana în care s-a tras", în Tratat practic de criminalistică, voi. al IlI-lea, 1980, pp. 228-241; Marcel Dobrilă, „Procedee

matematice ce pot fi utilizate în expertiza criminalistică", în Tratat practic de criminalistică, voi. al IlI-lea, pp. 111-115. 9 Gheorghe Păşescu, în Tratat practic de criminalistică, voi. al IlI-lea, 1980, pp. 241-246, în Antropologia judiciară, genetica judiciară etc

6

între fapta autorului şi modificarea survenită trebuie să existe un raport de cauzalitate.

e. Principiul identităţii

Prin identitate se înţelege acea „stare a unui obiect, desemnat prin două nume diferite, de a fi ceea ce este

în acelaşi moment al timpului şi în acelaşi loc din spaţiu10

f. Principiul operativităţii în efectuarea investigaţiei penale

Trebuie să se ţină cont de două deziderate:

„Timpul lucrează în favoarea infractorului" (Ion R. Constantin); „Odată cu trecerea timpului se şterg urmele

din amintirea oamenilor şi de pe obiecte, dispar oamenii şi obiectele" (S. Kahane).

g. Alte principii ale Criminalistidi izvorâte din activitatea practică11

:

Orice activitate infracţională lasă urme şi se consumă în spaţiu şi în timp.

(Confirmă teza axiomatic potrivit căreia „nu există infracţiune fără urme".)

Consumarea unui fenomen legat de infracţiune produce, în aceleaşi condiţii, aceleaşi efecte.

Ca urmare, experimentele în expertiza criminalistică şi reconstituirea trebuie să aibă loc în aceleaşi

condiţii ca şi cele existente în momentul producerii fenomenului experimentat sau reconstituit.

Principiul identităţii: orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost folosit la

săvârşirea ei poate fi asemănător cu altele, dar identic este numai cu el însuşi.

Raportul invers proporţional între timpul scurs de la data săvârşirii infracţiunii şi şansele de

descoperire a autorului.

2.3. Categorii de probe pe care le oferă Criminalistica

a. După relevanţa lor pentru probaţiune:

• probe disculpante — prin care suspectul este exclus din cercul de bănuiţi (amprentele digitale);

• probe indicative — care arată producerea unei fapte, dar nu şi autorul (explozia unei bombe);

• probe coroborative — care, împreună cu alte probe sau indicii, demonstrează o anumită stare de fapt

(urmele de picioare: demonstrează prezenţa suspectului la locul faptei, dar nu şi comiterea infracţiunii);

• probe determinante — probe relevante, care nu mai au nevoie de alte dovezi sau indicii (ADN).

b. Alte clasificări:

• probe directe stabilite prin lege (concentraţia de 0,8%o alcool în sânge);

• probe indirecte sau circumstanţiale (deţinerea unui casetofon furat dintr-un autoturism);

• probe corp-delict (cuţitul sau arma cu care s-a comis omorul);

• probe asociative (sânge, păr, amprente digitale etc), prin care se stabileşte legătura de cauzalitate dintre

faptă şi autor.

3. Scurt istoric al Criminalisticii

3.1. Perioada empirică12

10

Dicţionar enciclopedic, voi. al III-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 156. 11

Ion R. Constantin, „Unele metode şi principii ale criminalisticii", în Şcoala romanească de criminalistică, Ministerul de Interne, Institutul

de Criminalistică, 1975, pp. 69-71. 12

Edmond Locard, Trăite de criminalistique, voi. I-VTI. Joanne Desvigne et ses Files. Lyon, 1931-1939; Jurgen Thorwald, Un secol de

luptă cu delincventa, în româneşte de D. Dorobăţ şi Gh. Scripcaru, Junimea, Iaşi, 1981; Paul Ştefănescu şi Lazăr Cârjan, Ştiinţă versus

crimă, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2001.

7

• Reguli de cercetare a probelor în scris: Lex Cornelia defalsis, Roma antică; novelele 49 şi 73 ale lui

Justinian, din anul 539. „Justinian citează în novela 73 o eroare judiciară cauzată de unii experţi care au

considerat fals un document a cărui autenticitate a fost ulterior stabilită. El scrie: «Asemănarea scrisurilor ni se

pare foarte suspectă; este un argument care ne-a înşelat de mii de ori; nu ne vom putea referi la ea până când

nu vom avea probe mai bune.» El negase deja în novela 49 că s-ar putea obţine certitudine prin expertiza

grafică. Şi a luat măsuri pentru a asigura autenticitatea pieselor care servesc pentru comparaţii." (Edmond

Locard).

• Judecătorul roman Quintilianus a făcut uz de o amprentă însângerată pentru a achita un fiu acuzat că

şi-a omorât tatăl.

• în Coreea, amprentele digitale erau folosite în loc de semnătură (anul 650). Chinezii distingeau două

tipuri de desene digitale: „Io" şi „ki".

• Primul şambelan al regelui Carol al V-lea, nobilul de la Riviere, este cercetat în anul 1370 pentru fals.

• Prima expertiză criminalistică cunoscută a scrisului datează din anul 1569, „când un anumit

falsificator a contrafăcut în mod îndrăzneţ semnătura lui Carol al IX-lea şi când oameni având o competenţă

recunoscută au primit sarcina judiciară de a examina acest document apocrif care constituia dubla crimă de

fals şi lezmaiestate"(Edmond Locard).

Traite des inscriptions enfaux, de Raveneau, în anul 1666. „Lucrare capitală, aceea care, până în ultimii ani, şi

înainte de folosirea metodelor de laborator, era cel mai complet, cel mai bine informat, şi model, este Tratatul

înscrierilor în fals al lui Raveneau, care a apărut în 1666 şi a trebuit să fie reimprimat în 1673. Toate precauţiunile,

toată prudenţa unui spirit observator şi fin sunt expuse în această lucrare. El începe prin a da sfaturi foarte

înţelepte privitoare la ordinea în care trebuie considerate piesele în cauză şi cele de comparaţie. El recomandă

să ne asigurăm de autenticitatea pieselor de comparaţie. El cunoaşte diferite procedee de falsificare (semnalează

falsul prin decalcare [contretirement]) şi toate motivele care te determină să priveşti cu neîncredere o scriere la

prima vedere: formă prea regulată a unui scris sau a unei semnături (obţinute prin calchiere), retu-şări,

tremurături, identitate perfectă a semnăturii. El cunoaşte toate dificultăţile expertizei şi obstacolele aproape de

netrecut ridicate de unii falsificatori, atât de bine antrenaţi, încât procedeul lor de falsificare este tot atât de natural

ca scrisul lor obişnuit. El este primul care îndrăzneşte să se îndoiască: «Se poate întâmpla să fim în

imposibilitatea de a descoperi falsul.» El îndrumă expertiza spre detaliile cele mai minuţioase şi o îmbogăţeşte

cu metode care, două sute de ani mai târziu, vor fi regăsite cu strigăte de triumf: examinarea celor două

semnături alipite şi privite prin transparenţă (este, de fapt, prima idee a fotografiei compozite); examinarea

modului de ţinere a peniţei; calitatea trăsăturii; cernelurile. El cunoaşte modul de a stabili dacă o scriere este

veche sau nouă, dacă unele linii sau unele cuvinte au fost adăugate, dacă au fost adăugate, suprimate sau

schimbate file, dacă au fost alterate sau au fost substituite cifre, unele peste altele. Şi unul din pasajele esenţiale

din remarcabila sa cărticică este capitolul IX, Privitor la modul de a forma literele, în care se dă o lecţie plină de

înţelepciune caligrafilor, dar pe care aceştia, spre nefericirea expertizei, nu au respectat-o: «Nu trebuie să ne

oprim în totul (la forma unei litere) pentru a hotărî dacă o piesă este falsă sau autentică, deoarece acesta este

lucrul cel mai uşor de contrafăcut şi de imitat.»" (Edmond Locard). De altfel, şi Alphonse Bertillon era de

părere că: „Expertiza nu a făcut niciun progres de la Raveneau."

• Recunoaşterea vinovaţilor după semnalmente: Eugene Franţois Vidocq (1775-1857), fondatorul Siguranţei

franceze (La Surete) sub Napoleon I (1810). El a inventat prima fişă de identificare care stă la baza constituirii

cazierului judiciar (cuprinzând numele şi prenumele, aliasuri, date generale privind semnalmentele, semne

particulare, mod de viaţă, faptele comise, moduri de operare, condamnări cunoscute), şi a creat aşa-zisele

moutons (oiţe), informatorii şi agenţii sub acoperire de astăzi, care obţineau informaţii preţioase din rândul

8

deţinuţilor aflaţi în penitenciare.

A împânzit toate mediile sociale cu informatori şi a ridicat deghizarea şi travestirea la nivel de artă.

Cutreiera închisorile pentru a memora elementele faciale şi semnele particulare ale condamnaţilor, ca să-i poată

identifica, ulterior, când comiteau alte infracţiuni sub identităţi false. Tot el, spre sfârşitul vieţii, a creat una

dintre primele agenţii particulare de detectivi din lume.

Crescut la şcoala dură a străzii pariziene, cunoştea aproape cincizeci de meserii, fiind în măsură să

falsifice un document sau să deschidă orice încuietoare. Era, în acelaşi timp, un redutabil atlet, luptător, boxer

şi spadasin. Stăpânea la perfecţie tehnica interogatoriului şi ştia să interpreteze ca nimeni altul indiciile şi

probele, uimindu-şi contemporanii cu o fantezie debordantă şi o intuiţie genială, care, alături de aptitudini

manageriale de excepţie, i-au permis să reinstaureze ordinea de drept grav încălcată de lumea interlopă din

care provenea. El a intuit, surprinzător pentru epoca sa, necesitatea prevenirii criminalităţii luând măsuri de

supraveghere, în egală măsură, atât a infracto-victimelor, astfel că ideile sale stau la baza victimologiei de

astăzi. rîl::atea sa, enigmatică şi contradictorie, i-a influenţat şi i-a inspirat pe i scriitori francezi ai epocii:

Victor Hugo, Honore de Balzac, Alexandre Dumas-tatăl, Alphonse de Lamartine, Eugene Sue şi Frederic

Soulie, precum şi pe creatorul romanului poliţist, americanul Edgar Allan Poe.

Experienţa sa rămâne, în mod cert, irepetabilă, cel puţin într-un stat modernpentru că e greu de crezut că ar

mai fi posibilă angajarea în poliţie a unor indivizi cu un trecut infracţional ca al lui Vidocq şi al colegilor săi de

echipă, de vreme ce, la 15 noiembrie 1832, prefectul poliţiei de atunci a luat o hotărâre care, astăzi, este respectată

cu sfinţenie: „Nicio persoană care a suferit o condamnare nu poate aparţine pe viitor brigăzii Siguranţei."

Memoriile lui Vidocq, desigur cosmetizate pe măsura geniului său actoricesc, încântă şi în zilele noastre

milioane de cititori, şi nu în ultimul rând pe cineaşti, care îi menţin şi chiar îi cresc faima. Intuiţia, fantezia,

cunoaşterea mediilor infracţionale, prevenirea criminalităţii, arta interogatoriului, dar şi calităţile sale

organizatorice trebuie să-i inspire pe cei care îşi închină viaţa luptei crâncene şi necruţătoare pentru dreptate.

A murit la 11 mai 1857, în patul său, funeraliile având loc la Saint-Denis din Saint-Sacrement.

3.2. Perioada ştiinţifică

Alphonse Bertillon (1853-1914) a introdus în 1879, sistemul de identificare antropometrică, bazat pe faptul

că „măsurile omului urmează o lege naturală de repartiţie statistică, a cărei reprezentare grafică este de tipul

unei curbe de alurră constantă" (P. R Ceccaldi). Pornind de la studiile celebrului matematician şi statistician

belgian Lambert Adolphe Jacques Quetelet (1796-1874), Bertillon a demonstrat faptul că, dacă se iau în

considerare 11 măsurători, probabilitatea ca doi indivizi să fie identici este de 1 la... 4 191 304, iar la 14

măsurători probabilitatea va fi de 1 la 286 435 456. în anul 1888, Bertillon şi-a perfecţionat sistemul prin

metoda portretului vorbit, metodă care, de fapt, fusese inventată secole şi jumătate în urmă de Leonardo

da Vinci (1452-1519), şi a adaptat fotografia la nevoile criminalisticii — fotografia judiciară din faţă şi din

profil.

Sistemul de identificare antropometrică, greoi şi limitat, a fost înlocuit cu dactiloscopia, care constă în

identificarea persoanei după amprentele digitale, palmare şi plantare.

Savanţii englezi consideră că fondatorul criminalisticii este Sherlock Holms, fireşte ca un omagiu

adus lui Sir Arthur Conan Doyle. Iată ce calităţi şi deficienţe a avut acest celebru personaj (în opinia prietenului

său, dr. Watson), Sherlock Holmes primind şi astăzi corespondenţă din lumea intreagă la adresa sa din Londra,

Baker Street nr. 221B:

„ • cunoştinţe de literatură — zero;

• cunoştinţe de filozofie — zero;

9

• cunoştinţe de astronomie — zero;

• cunoştinţe de politică — slabe;

• cunoştinţe de botanică — inegale; bune în ceea ce priveşte beladona,opiul şi, în general, otrăvurile; habar n-are

de grădinăritul practic;

• cunoştinţe de geologie — cunoştinţe practice, însă limitate; îţi poate spune dintr-o privire ce diferenţă este între un

fel de pământ şi altul; după o plimbare mi-a arătat pete de noroi pe pantalonii săi şi, după culoarea şi consistenţa

petelor, mi-a spus în ce parte a Londrei fusese împroşcat cu noroi;

• cunoştinţe de chimie — profunde;

• cunoştinţe de anatomie — exacte, dar nesistematizate;

• cunoştinţe în domeniul literaturii de senzaţie — imense; pare-se că ştie toate amănuntele legate de ororile

petrecute de-a lungul secolului;

• cântă bine la vioară;

• este expert în lupta cu bastonul, în box şi în scrimă;

•are solide cunoştinţe în ceea ce priveşte latura practică a dreptului englez."13

Şi iată o profesiune de credinţă extrasă dintr-un studiu al imbatabilului criminalist, intitulat Cartea

vieţii:

„Ca toate celelalte ştiinţe, cea a deducţiei şi analizei nu poate fi însuşită decât cu preţul unor studii

îndelungate şi minuţioase; de altfel, viaţa este prea scurtă pentru a permite unui muritor să atingă perfecţiunea

pe acest tărâm, înainte de a se îndrepta spre aspectele morale şi intelectuale ale temei, care prezintă cele mai

mari dificultăţi, cercetătorul ar trebui să încerce rezolvarea problemelor elementare. Să înveţe mai întâi să

citească dintr-o privire povestea unui om, meseria sau profesiunea pe care o exercită. Oricât de pueril ar putea

să pară un asemenea exerciţiu, el ascute facultăţile de observaţie şi te învaţă ce şi unde să cauţi. Unghiile,

mâneca hainei, pantofii, genunchii pantalonilor, proeminenţele degetului gros şi ale celui arătător, expresia

feţei, manşetele cămăşii — fiecare dintre aceste elemente relevă din plin profesiunea unui om. Este aproape de

neconceput ca, adunând toate aceste date, un cercetător competent să nu se edifice asupra cazului pe care-1

studiază."

3.3. Lungul drum al impunerii dactiloscopiei14

Primele descrieri ale desenelor papilare şi ale orificiilor glandelor sudoripare au fost făcute de Grew, 1684, şi

Bidloo, în 1685, dar demnă de reţinut este contribuţia anatomistului italian Marcello Malpighi, profesor la

Universitatea din Bologna, care, în anul 1686, a evidenţiat în tratatul său desenul papilar format din creste,

spirale şi bucle.

1747: Christian Jacob Hintze descrie crestele papilare în teza de doctorat Examen anatomicum

papielarum cutis tactii inserchtium.

1823: Jan Evanghelista Purkinje (1787-1869), originar din Boemia, profesor la universităţile din Praga,

Breslau şi Wroclaw, în lucrarea Comentatio de examine physiologico organi visus et systematis cutanei,

Breslau, 1823, realizează prima clasificare,în nouă tipuri, a desenelor papilare, care va sta la baza

clasificărilor de mai târziu. Pionier al microscopiei, a descoperit glandele sudoripare ale pielii (1833)

13

„Sherlock Holmes contraatacă", în Semnul celor patru. Romane poliţiste, traducere de Lazăr Casvan şi Rodica Lackner, Editura Ploscău,

1991, p. 18. 14

Edmond Locard, Trăite de criminalistique, voi. I-II, Lyon, 1931; Thorwald, Un secol de luptă cu delincventa-, Constantin Ţurai, Enigmele

unor amprente, Editura Albatros, Bucureşti, 1984; Lidia Cotuţiu, Dermatoglifele în practica medicală şi judiciară, Editura PsihOmnia,

Iaşi, 1998; Paul Ştefănescu şi Lazăr Cârjan, Ştiinţă versus crimă.

10

şi efectele beladonei (mătrăguna), camforului şi opiului (extras obţinut din latexul unor specii de

mac) asupra corpului uman.

1858: William Herschel (1833-1917), funcţionar guvernamental în Bengal, India, a început să

folosească amprentele papilare pentru a proba că a plătit soldele indigenilor. În august 1877, după o

experienţă de 20 de ani, propune inspectorului general al închisorilor din Bengal folosirea amprentelor

pentru identificarea condamnaţilor, dar nu primeşte niciun răspuns.

1880: La 28 octombrie, revista Nature publică scrisoarea trimisă de dr.Henry Faulds, medic şi

profesor în Japonia, pentru utilizarea amprentelor la identificarea infractorilor şi a cadavrelor. „Prima

identificare i se datoreşte Doctorului Henry Faulds care a descoperit un criminal după urma degetului

lăsată pe gâtul unei sticle din care băuse" (Valentin Sava).

După o dispută înverşunată care a durat mai mulţi ani pentru paternitatea acestei descoperiri, Istoria

le-a făcut amândurora dreptate: William Herschel este considerat cel dintâi care a sesizat valoarea de

identificare a amprentelor papilare, iar Henry Faulds, cel dintâi care a identificat un infractor şi a

demonstrat nevinovăţia unui suspect prin desenul „veşnic".

1882: Prima utilizare cunoscută a unei amprente digitale în SUA: Gilbert Thompson şi-a folosit

propria amprentă cu scopul declarat de a preveni falsificarea semnăturii pe un şantier geologic din

New Mexico.

1883: Scriitorul american Mark Twain (Samuel L. Clemens) a descris în Life on the Mississippi (Viaţa pe

Mississippi) o crimă descoperită prin identificare dactiloscopică iar în cartea Pudd'n Head Wilson (Wilson

Zevzecul) prezintă o dezbatere dramatică in instanţa de judecată referitoare la valabilitatea amprentei

digitale.

1891: Sir Francis Galton (1822-1911) propune, în revista Nature, introducerea dactiloscopiei în locul

antropometriei.

In acelaşi an, H. de Varigny publică articolul „Les empreintes digitales d'apres Galton" (Revue

scientifique nr. 18), care va inspira geniul argentinianului Juan Vucetich.

1892: Sir Francis Galton publică prima carte de dactiloscopie din lume: The Finger-Prints, în care

demonstrează ştiinţific individualitatea şi stabilitatea impresiunilor papilare: impresiunile digitale nu

îşi modifică proprietăţile de-a lungul vieţii unui individ, neexistând două impresiuni identice. Galton a

realizat prima clasificare a desenelor papilare în trei tipuri: arcuri, bucle şi verticile. A făcut şi primele

observaţii referitoare la ereditatea dermatoglifelor, ajungând la concluzia că inteligenţa şi evoluţia

genetică ale omului nu rezidă în impre-siunea digitală. Galton a fost cel dintâi care a descris

caracteristicile desenului papilar (valabile şi astăzi). El a obţinut cele mai multe aprecieri din partea

specialiştilor pentru titlul onorific de „Părinte al Dactiloscopiei", titlu pe care, în opinia altora, s -ar

cuveni să-1 împartă cu Jan Evanghelista Purkinje.

În acelaşi an, argentinianca Francisca Rojas intră în istoria dactiloscopiei ca prima persoană care a

mărturisit o abominabilă crimă (uciderea celor doi copii pentru a-şi satisface amantul, şi acuzarea

soţului de omor) graţie amprentei papilare descoperite într-o pată de sânge pe partea interioară a uşii

casei sale, după metodele unui necunoscut care va deveni celebru în scurt timp, în urma unor sacrificii

inimaginabile: Juan Vucetich (1858-1925), născut în Leşina, Croaţia de astăzi, şi naturalizat în Argentina.

1893: Juan Vucetich publică prima sa lucrare, Instructiones generales para el sistema antropometrico,

în care abordează şi probleme de dactiloscopie. El a recunoscut, cu francheţea care i-a caracterizat

întreaga sa viaţă, meritele incontestabile ale englezului Sir Francis Galton.

În numărul 8 din ianuarie al ziarului La Nacion, dr. Francisco Latzina propune înlocuirea

11

termenului de iconfalangometrie cu cel de dactiloscopie.

1894: Graţie perseverenţei lui Juan Vucetich, Argentina devine prima ţară din lume care introduce

dactiloscopia în sistemul de identificare judiciară. Au urmat, pe continentul sud-american, Brazilia şi

Chile (1903), Bolivia (1906), Peru, Paraguay şi Uruguay (1908).

1896: Datorită eforturilor lui Sir Edward Richard Henry (1850-1931), succesorul lui William

Herschel în Bengal, India introduce metoda de identificare dactiloscopică pe lângă cea

antropometrică. în iulie 1897, la Calcutta a început să funcţioneze primul birou de identi ficare

dactiloscopică.

1900: Apare cartea lui Edward Henry, Classification and Use of Fingerprints, şi Anglia recunoaşte, în

sfârşit, superioritatea dactiloscopiei. în iulie 1901, Scot-land Yard şi-a creat o bază de date conţinând

evidenţa impresiunilor digitale.

1902: Wilder publică Palms and Soles, primul studiu amplu care abordează metodologia, ereditatea şi

variaţia rasială ale configuraţiilor palmare şi plantare.

1904: Apare Dactiloscopia comparată a lui Juan Vucetich.

1910: în Norvegia şi apoi, în 1913, în Brazilia, asistăm la primele cazuri de condamnare bazate doar

pe probe dactiloscopice.

1916: Juan Vucetich înfiinţează Revista de la identificacion.

1943: H. Cummins şi Ch. Midlo sistematizează cunoştinţele de până atunci, de la metodologie,

identificare, embriologie, ereditate, variaţii rasiale, până la aspecte de patologie ale dermatoglifelor, în

lucrarea Finger Prints, Palms and Soles.

3.4. Repere moderne ale Criminalisticii

Istoria criminalisticii a fost şi va rămâne pentru totdeauna o aventură halucinantă şi fără de sfârşit.

O temerară escaladare a piscurilor viitorului, dar şi o scufundare, la fel de temerară, în abisurile

trecutului. Lista marilor deschizători de drumuri se înnoieşte necontenit, şi niciodată nu vei şti ce

surprize îţi rezervă ziua de mâine. Din galeria personalităţilor cu realizări excepţionale nu pot să

lipsească:

• Mathieu Joseph Bonaventure Orfila (1787-1853), profesor şi ulterior decan al Facultăţii de

Medicină din Paris, este considerat părintele toxicologiei, publicând, în anul 1813, primul tratat

dedicat otrăvurilor şi efectelor acestora pe animale (Trăite des poisons tires des regnes mineral, vegetal et

animal, ou Toxicologie generale). Alte lucrări mai importante: Legons de medecine legale (1823) şi

Recherches sur V empoisonnement par V acide arsenieux (1841).

• Calvin Hooker Goddard (1891-1955), colonel-medic născut în Baltimore, Maryland, SUA, pionier al

Balisticii Judiciare (Forensic Balistic), căruia i se recunoaşte paternitatea acestui termen (1925), a

utilizat microscopul comparator, inventat de Philip O. Gravell, pentru a demonstra că fiecare armă de

foc produce semne particulare pe glonţ şi cartuş care permit identificarea armei.

• Albert S. Osborn (1847-1946), născut lângă Grass Lake, Michigan, SUA, a fundamentat principiile

expertizei grafice a documentelor în lucrarea Questioned Documents (1910).

• Edmond Locard (1877-1966), medic legist francez, pionier al criminalisticii, este, totodată, cel care a

impus noua ştiinţă prin înfiinţarea unui laborator de poliţie ştiinţifică la Lyon, în 1910, care va

deveni, în scurt timp, o veritabilă şcoală internaţională la care s-au format oameni de ştiinţă care au

devenit celebri: Mathyer şi Carrel (Elveţia), Zaki (Egipt), Soderman (Suedia), Nicolae Episcopescu şi

12

Mihail Cireş (România) şi alţii. El a tipărit un magistral tratat în şapte volume (1931-1939), în care a

continuat ideile lui Hans Gross şi a abordat toate subiectele criminalisticii. A sintetizat descoperirile

vremii, la care a adăugat contribuţii personale în dactiloscopie, şi mai ales în traseologie, formulând

cunoscutul principiu al schimbului sau al transferului, aplicat în scena infracţiunii (pe care i 1-a

inspirat... Sherlock Holmes, de la care a preluat pasiunea pentru microurme), potrivit căruia orice

individ lasă totdeauna urme pe obiectele şi în locurile cu care vine în contact, dar şi el primeşte, la rândul

său, milioane de urme microscopice pe piele, pe haine, pe încălţăminte etc. Prin Tratatul său, dar şi prin

Revista internaţională de criminalistică,fondată în anul 1929, din al cărei consiliu ştiinţific a făcut parte

şi profesorul Mina Minovici, Edmond Locard a dat consistenţă şi strălucire criminalisticii, modelul său

fiind urmat pe toate meridianele lumii.

• Sir Alex Jeffreys (1950-), genetician englez, profesor la Universitatea din Leicester, a demonstrat, în anul

1985, că particularităţile structurale ale moleculei ADN (acid dezoxiribonucleic) sunt unice şi irepetabile pentru

fiecare persoană, cu excepţia gemenilor monozigoţi, astfel că fiecare individ este practic unic. Identificarea

genetică este posibilă prin determinarea codului genetic pe baza ADN prezent în genele corpului uman

(sânge, ţesuturi, spermă, salivă, oase, păr, dinţi). Utilizând metoda sa, justiţia britanică 1-a condamnat pe

Collin Pitchfork, la sfârşitul anilor '80, pentru un dublu asasinat.

3.5. Apariţia şi dezvoltarea Criminalisticii în România

1596: Primele atestări certe privind semnătura prin „punere de deget" pe documente: „Adecă eu Mihnea, cu

fraţi mieu, Drăgoi, şi cu nepotul mieu, Radul, ficiorul lui Ion ot Glodeanul dat-am zapisul nostru în mâna lui

Arbănaş, nepotul Barescului, cum să se ştie că am vândut moşia den Glodeni, părţile noastre câte se va alege,

de baştină de la moşii noştri şi jar a mai vândut lui Arbănaş din funea Puii, partea lui câtă să va alege, că

ne-am fostu şi noo cumpărătură de la Puia. Această moşie vândut-am noi de bunăvoia noastră, nesilit de

nimelea, dumnealui Arbănaşului drept ughi 10 bani gata, ca să-i fie dumnealui moşia stătătoare, şi feciorilor

dumnealui, câţi Dumnezeu i va da; aceasta moşia cu ştirea megiiaşilor de în sus şi de jos; f ost-au şi aldămăşarii

care să vor iscăli mai jos, şi pentru mai adevărată credinţă pune-am degetili şi iscăliturile ca să să

crează.[Subl. noastră] Pis leat 7104. [1596, fără lună şi zi].

Eu Mihnea, Eu Drăgoiu, Eu Radul, sin Ion

Eu Boldea, braţ Vuia Eu Manea

Martur of tam Eu Dobre martur"15

Rezultă fără niciun dubiu că semnatarii documentului aveau reprezentarea faptului că punerea de deget

însemna o întărire de „mai adevărata credinţă".

Semnalam existenţa şi a altor documente de proprietate semnate cu punerea degetului, între care

reţinem:

— semnăturile lui Toma, feciorul Magdei Pătraşco, prin aplicarea a şase degete pe un act de vânzare din 8

septembrie 7117 (1608), încheiat cu formula „Ai asta mărtorisim şi pentru credinţă ne-am pus degetele ca să hie

de credinţă, să se ştie"16

;

— semnătura uricarului Băseanul, la 1 septembrie 7117 (1608), în Iaşi: „Iar pentru mai mare credinţă, am

15 Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Arhive Feudale, Personale şi Colecţii, Partida Mănăstirii

Sloboziei, nr.591. în aceeaşi partidă, la nr. 1590, mai figurează un document din 1596, încheiat cu formula „Şi pentru adevărata credinţă

am pus şi noi iscăliturile mai jos ca să să crează". 16

Arhivele Naţionale ale României, Documente privind istoria României. Veacul XVII. A. Moldova, voi. al Il-lea, 1606-1610, pp. 176-177.

13

pus pe acest zapis pecetea şi mâna mea proprie"17

;

— cel mai vechi document identificat este datat 15 septembrie 7080 dai este considerat îndoielnic,

probabil a fost scris între 1591 şi 1594, pentru că data nu corespunde cu domnia lui Aron Vodă la care se face

referire în text. Formula de încheiere „Şi pentru credinţă ne-am pus şi degetele, cu mare onlintâ ca să nu se mai

întoarcă, în veci, amin" s-ar putea să însemne dovada că cei care au întocmit actul, chiar frudulos fiind,

cunoşteau că punerea degetelor întărea credibilitatea acestuia18

;

— semnăturile dvornicului Rugină şi ale altor „oameni buni megiaşi de pren pregiur şi sluji domneşti",

la 22 iunie 1620, în Rohoznea din apropierea Cernăuţilor19

;

De asemenea, în fondul Mănăstirii Trivale-Piteşti au fost descoperite nenumărate acte de proprietate

semnate prin punere de deget începând cu 9 martie 1621.20

Primii care au evidenţiat documente feudale de proprietate semnate prin punerea degetului, la

1669,1674,1685,1686,1691 şi 1692 au fost celebrul medic specialist în dactiloscopie, dr. Valentin Sava, şi

magistratul dublat de un pasionat istoric, Aurel Sava, care a făcut parte din colectivul de vechi drept condus

de academicianul Andrei Rădulescu, în excelenta lor lucrare Originea semnăturei prin „punere de deget" la

români21

Un act de proprietate senmat la 1655 semnalează şi un alt celebru criminalist, dr. Constantin Ţurai,

în studiul "Semnătură prin punere de deget..." publicat în revista „Poliţia", Anul I Nr.. 2, iulie-august 1943.

Primele reglementări scrise cu privire la identificarea recidiviştilor ne-au parvenit în timpul domnitorilor

Vasile Lupu şi Matei Basarab: Carte românească de învăţătură, tipărită la Iaşi, în 1646, şi Îndreptarea Legii, tipărită

la Târgovişte, în anul 1652.

Îndreptarea legii, care include în cuprinsul său şi Cartea românească de învăţătură este o traducere din

limba greacă, realizată din iniţiativa şi sub îndrumarea Mitropolitului Ştefan de către monahul Daniil M.

Panoneanu, şi tipărită în alfabetul chirilic, având ca principale izvoare lucrarea juristului italian Prosper

Farinaccius, precum şi surse directe şi indirecte din dreptul bizantin. [Apariţia Cărţii româneşti de învăţătură a

fost datorată Mitropolitului Varlaam. Ambele lucrări au avut binecuvântarea domnitorilor Vasile Lupu şi Matei

Basarab.]

Prima parte a îndreptării Legii, Judecata arhierească şi împărătească de toate vinile preoţeşti şi

mireneşti este dedicată judecătorului „Pentru judecătoriu. Cum i să cade să fie miloserd şi să nu crează cuvintele

nemănui fără de întrebare". Iată calităţile magistratului: „Cade-se judecătoriului, adecă arhiereului să fie

asemenea judecătoriului celui drept şi marelui arhiereu, domnului nostru Isus Hristos: să fie tuturor miloserd,

neaducătoriu aminte de rău, nemânios, nefăţarnic, neluotoriu de mită, dreptu, să nu crează lesne şi fără de

întrebare prepunerile şi pârâle şi bănuialele. Că de va asculta şi va creade adecă ceale ce stau împotriva celor

bune, nu iaste drept; pentru că mulţi de multe ori să pedepsesc fără dreptate căce nu caută judecătoriul

vina. Grăiaşte şi dumnezeiescul Zlataust: nu se cade să crezi pe nimenea fără de iscodire/' In 42 de glave

(capitole) sunt cuprinse învăţături canonice şi citate din Mathei Vlastarii, Agathon, Sirah, Epictet, Armenopul,

Vasile Velichi, Fotie Ţarigrădeanul, Simeon Soluneanul şi alţii. Urmează Pravilele împărăteşti, care, în glavele

43-417 cuprind, intercalate, dispoziţii de drept laic şi reguli de drept canonic. (A se vedea ediţia critică

îndreptarea Legii 1652, realizată de Colectivul de Drept Vechi Românesc condus de Academician Andrei

17

Ibidem, p. 174. 18

Arhivele Naţionale ale României, Documente privind Istoria României. Veacul XVI. A.Moldova vol. al IV-lea, 1591-1600, p. 307. 19

Arhivele Naţionale ale României. Originalul se află în Arhiva Tribunalului din Cernăuţi, la Successia cum tutella", p. 131. 20

A se vedea cartea lui Mihail M. Andreescu, Istoricul Mănăstirii Trivale de la fundare până la fj. Domeniul funciar şi fondul de documente,

Bucureşti, 2001, precum şi Lazăr Cârjan, Dactiloscopia ialismul romanesc. Descoperiri senzaţionale în fondurile mănăstireşti, în Analele

Universităţii „Sctra Haret", Seria Ştiinţe Juridice, An 5, 2007, pp. 111-128. 21

Extras din Revista de Medicină Legală, Anul III, nr. 1-2,1938-1939, Atelierele Grafice SOCEC . S.A., Bucureşti, 1939.

14

Rădulescu, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, pp. 5-26.)

Pentru istoricul criminalisticii sunt interesante „Seamnele cu carele să cunoaşte vinovatul" (Glava 45);

„Pentru calpuzanii, ceia ce fac bani răi, şi pentru pedeapsa lor" (Glava 87); „Pentru ucidere..."(Glava 242);

„Pentru pedeapsa ucigătorilor de oameni..." (Glava 243); „Pentru cela ce-ş va ucide pe tată-său sau pre

mumă-sa..." (Glava 244); „Pentru ceia ce vor ucide pre neştine cu înşelăciune, ce să zice cu otravă" (Glava

245); „Seamnele furtişagului" (Glava 349); circumstanţe atenuante: „greşala" (Glava 350); „mânia şi sfada"

(Glava 353); „nevârsta" (Glavele 354 — Cocon şi tânăr, mic şi bătrân; 355 — Certarea celor tineri; 356 -

Certarea coconilor; 357 — Pedepse pentru vârste cuprinse între 14 şi 25 ani); „beţia" (Glava 358); „nebunul şi

cel denafară de minte" (Glavele 359-360); „obiceiul locului" (Glava 361); „mulţimea de oameni, unde se pornesc

cu toţii să facă o răotate" (Glava 362); „ascultarea carea va face neştine spre domnul ţării, sau spre stăpânul

carele-i va sluji" (Glava 363); „neputinţa şi slăbiciunea firei" (Glava 364); „somnul" (Glava 365); „dragostea"

(Glava 366); „ruda cea aleasă, boieriia" (Glava 367); „iscusirea şi destoiniciia" (Glava 368); „surdul şi mutul"

(Glava 371) ş.a.22

1820: Condica criminalicească. Partea I [a lui Ioniţă Sandu Sturdza]. Iaşi, 1820, 61 p.

1826: Partea întâiu şi a dooa a condicii criminaliceşti. Ce s-au alcătuit în scurt ventru multa feliurime a

faptelor criminaliceşti. în Iaşi. 1826, [6] f. + 96 p. + [2] f.

Legiuire din anul 1831 pentru îndatoririle satelor la ivire de făcători de rele. Bucureşti, Tipărit în

Tipografia Statului, 4 p.

1840: Vornicul Manolache Florescu propune înfiinţarea unei evidenţe alfabetice a infractorilor,

după modelul Prefecturii de poliţie din Paris, din anul 1832.23

1841: Condica criminalicească şi Condica de procedură criminalicească, Bucuresci, martie-mai 1841,

76 p.

1843: Procedeul fotografic inventat în 1822 de Nicephore Niepce (1765-1833) şi

perfecţionat ulterior împreună cu Louis Jacques Mande Daguerre (1789-1851), dagherotipia, este folosit cu

succes şi la Bucureşti.

1847: Apare lucrarea Regule ce urmează a se păzi în prigonirea şi cercetarea vinovaţilor, Iaşi, 22 Ghenarie

1847. „Este prima tipăritură în româneşte care conţine reguli amănunţite de investigaţie judiciară şi se

datoreşte Logofătului Dreptăţii Nicolae Şuţu din Muntenia."24

O corectare: Nicolae Şuţu a fost fiul

domnitorului Alexandru Şuţu care a domnit de mai multe ori în Moldova si Ţara Românească. Nicolae

Şuţu s-a afirmat în dregătorii din Moldova ca economist şi statistician. în perioada 1846-1848 a

condus Departamentul Justiţiei sub domnia lui Mihail Sturza.25

1850: Aşezământ pentru reorganizaţia Poliţiei Capitalei. Bucuresci, pp. 31-54 Zapartamentul din

năuntru. Secţia 1-a).

Legiuire pentru reorganizaţia poliţiei capitalei şi osebit a portului Galaţi. Chibzuită de Divanul

Obşcescu şi întărită de Prea înălţatul Domn Grigore Alecsandru Chica Vvd. Domn ţărei Moldovei. Iaşii,

Tipografia Institutul Albinei, 1850,57 p.

Legiuirea Grănicerilor [sub semnătura domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei]. Bucuresci, Tipărit

22 Lazăr Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005, pp. 33-40. 23 Constant in Ţurai , Enigmele unor amprente, Editura Albatros, Bucureş ti , 1984, p . 133. 24 Eugen Dobrogeanu, „Poliţia ştiinţifică în bibliografia română", în Poliţia Modernă, AnulXIV, nr. 165-166, noiembrie-decembrie 1939, p.

16. 25 A se vedea Memoires du Prince Nicolas Soutzo Grand -Logothete de Moldavie 1798-1871 Publies par Panaiot i Rizos , Vierme, 1899, pp . 143 -166; Ion

Veverca, Niculae Şuţu , Via ţa , act iv i ta t ea ş i opera în tâ iu lu i economis t ideo log d in Român ia 1798 -1871, Editu ra Asoc iaţ i e i General e a Economişt i lo r

din România, Bucureşti , 1936. Regulele ce urmează a se păzi în prigonirea şi cercetarea vinovaţilor se găsesc în Colecţia de manuscrise a Bibliotecii

Academiei Române, nr. 1041, pp. 161-168.

15

la Pitarul Zaharia Karkaleki. [2] f.+15 p.+l tab.

1851: Condica criminalicească cu procedura ei. Tipărită prin îngrijirea Pah. Ştefan Burche. Bucureşti,

237 p.

1852: Condica criminalicească cu procedura ei. întocmită în zilele şi prin vârinteasca îngrijire a Prea

înălţatului Domn stăpânitor a toată Ţara Românească Barbu Dimitrie Ştirbei. întărită prin luminatul ofis cu

No. 1644 din 5 Decembrie 1850. Tipărită după înaltă slobozenie prin îngrijirea şi cu cheltuiala Clucer Ştefan

Burche. Ediţia a doua. Bucuresci, Tipografia lui losef Kopainig, 237 p.

1860: Apare Medicina legală Redigeată de I. N. Auerbach, doctor în Medicină şi Medic al Districtului

Ilfov, Imprimeria Anunţătorului Român. Hann Greci, 1860, 4 f. +187 p., primul manual de medicină

legală din ţara noastră. „Iosif Auerbach şi-a luat doctoratul în medicină la Paris, în 1834, şi a obţinut

libera practică în ţară, în anul 1843. în Almanah al Statului pe 1844 e trecut ca doctor al judeţului Buzău.

La fel, în 1846 şi 1848. în 1851 este doctor al jud. Vlaşca. între anii 1853 şi 1863 este doctor al Districtului

Ilfov. în 1863 a ieşit la pensie. în afară de Medicina Legală (1860) a publicat un studiu „Despre apele

minerale dela Balta Albă", în Monitorul Medical (1862). A fost membru al Societăţii Medicale Ştiinţifice

din Bucureşti ."26

Ulterior au apărut şi alte lucrări:

— Gh. Athanasovici: Expertize medico-legale, Bucureşti, 1862;

— H. Bassereau: Curs elementar de Antropologie, Bucureşti, 1863;

— N. Ciurea: Etude critique sur Vinfanticide: Teză, Geneve, 1868;

— A. Şuţu: Relaţiuni clinice şi medico-legale din Ospiciul Mărcuţa, Bucureşti, 1869;

— D. Drăghicescu: Câteva consideraţiuni asupra abortului, Bucureşti, 1869;

— C. Stanesco: Pendaison, strangulation, suffocation, 1870;

— Z. Zamfirescu: Se poate considera sinucis un om ori de câte ori se găseşte mort în camera sa cu uşa încuiată

şi cu revolverul în mână?, 1871.

Manual practic de Medicină Legală de Henry Bayard. Tradus cu mici adăugiri şi legislaţia luată din

Codicele Române de Şerb. Georgescu, Doctor în medicină, chirurgie şi mamoş, Medic la Spitalul Central

din Iassy a Sântului Spiridon şi Medicu de Regimentu ci. II, în armata Română. Partea I-a şi a Ii-a.

VIII+280 p. Iassy, Tipografia A. Bermann, Posesor I. Codreanu, 1871 („Şerban Georgescu s-a născut la 4

iulie 1843 în Târgovişte. Reuşeşte la concursul de externat în 1862. în martie 1863, a fost numit

subchirurg la Romanaţi, unde a funcţionat până la 1 oct. 1863, când a fost numit în aceeaşi calitate la

spitalul judeţului Tecuci. în 1865 a reuşit la concursul de medic de batalion ci. II. Şi-a luat doctoratul

în medicină la Torino, în 1869."27

Curs de medicină legală în acord cu legile ţării, datorat dr. A. Vianu (Adolf Weinberg), profesor de

medicină legală la Şcoala de ştiinţe politice şi administrative din Bucuresci,Tipo-Lito Eduard

Wiegand & CC. Saroi, 1891,2 f. + 133 p. + V p. („ Alexandru Vianu s-a născut în Bucureşti, la 3

decembrie 1855. Studiază medicina în Bucureşti şi Viena. Ia parte ca soldat-sanitar la războiul din

1877-1878. în 1881 îşi ia doctoratul în medicină la Universitatea din Bucureşti şi pleacă pentru a-şi

completa studiile în străinătate, lucrând în clinica lui Virchw la Berlin şi specializându-se în

oftalmologie la Paris. în 1893 se prezintă la concursul de medic primar, reuşind întâiul la

clasificaţie. Este confirmat ca medic primar al jud. Vlaşca, funcţionând până în 1901, când trece

26

Nicolae Ittu Oancea, Contribuţiuni la cunoaşterea bibliografiei medico -legale, Biblioteca Institutului MedicoLegal „Profesor Dr. Mina

Minovici" p. 193. 27

Ibidem,pp. 194-195.

16

medic primar al oraşului Giurgiu. între 1888 şi 1903 este profesor de medicină legală la Şcoala liberă de

ştiinţe politice şi administrative, de curând înfiinţată atunci. In 1891 publică rezumatul cursului său în

lucrarea intitulată Curs demedicină legală în acord cu legile ţării. În 1907 este mutat medic primar al jud.

Olt, unde funcţionează timp de trei ani, pentru a reveni apoi la Giurgiu, în vechiul său post. Ia parte la

campania din 1913, conducând un lazaret de holerici în Bulgaria. Războiul din 1916-'18 îl face ca

medic colonel, întovărăşind mai întâi pe generalul Eremia Grigorescu în luptele din Dobrogea şi

conducând apoi mai multe servicii teritoriale. Se îmbolnăveşte grav la tabăra Şipote şi este declarat

invalid de război. Moare în ziua de 26 iunie 1926 în Bucureşti".28

Primele lucrări de medicină legală ale unor autori români sunt semnalate Nicolae Ittu Oancea,

„Licenţiat în Litere şi Filosofie, Bibliotecar al Institutului Medico-Legal", în studiul Contribuţiuni la

cunoaşterea bibliografiei medico-legale. Biblioteca Institutului Medico-Legal „Profesor Dr. Mina Minovici"29

:

— U. P. Vascici: Antropologia sau scurtă cunoştinţă despre om şi despre însuşirile sale, Buda, 1830;

— G. Cuciureanu: De Infanticido. Teză, Munchen. 1837;

— Juliu Barasch: Asfixie sau leşin la oameni30

, Bucureşti, 1854.

1863: Regulament pentru serviciul vătăşeilor sătesci. Aprobat de Măria-Sa Domnitorul

Principatelor-Unite, în 22 Octomvrie, anul 1863, 8 p.

1868: Lege pentru poliţia rurală. Bucuresci, Imprimeria statului, 26 p. armată de Ministru Secretar

de Stat la Departamentul de Interne, M. Kogălniceanu şi Ministru Secretar de Stat la Departamentul

Justiţiei, B. Boerescu. Se prevăd atribuţii de poliţie judiciară pentru primari şi subprefecţi.

1877: Legele pentru înfiinţarea gardei orăşeneşti. [Promulgată în Monit. Nr.62 din 1866]. Jassii,

1877,19 p.

1879: Primul atelier fotografic, la Poliţia Capitalei.31

1882: Circulara Dlui Procurore General al Curţei de Apel din Bucuresci către toţi comisarii şi

subcomisarii de poliţie, procurorii, oficerii şi suboficerii de femdarmi, judecătorii de instrucţie, primarii şi

ajutorii lor, judecătorii de ocoale, în fine, wr, oficerii poliţiei judecătoresci din circumscripţiunea D-sale,

Bucuresci, Tipografia Satului. Curtea Şerban-Vodă [sub semnătura procurorului general Ciru

Oeconomu], 24 p. Circulara prevede instrucţiuni cu privire la flagrantul delict, examinarea cadavrelor

cu leziuni, cu suspiciuni de otrăvire ori provenite prin spânzurare, audierea martorilor, întocmirea

proceselor-verbale ş.a. „Procesele-verbale ce diferiţii ofiţeri ai poliţiei judecătoreşti sunt datori să încheie este

una din părţile cele mai însemnate ale funcţiei lor. Să se pătrundă bine de aceasta că un proces-verbal este

naraţiunea simplă şi exactă a tot ce s-a petrecut sub ochii agentului, şi să caute a reproduce într-nsele oglinda

fidelă a lucrurilor. Să expună faptele astfel precum le-au văzut, în toată goliciunea lor. Să se ferească de a le

împodobi cu propriile lor reflexiuni sau de a trece în ele lucruri pe care nu le-au văzut chiar cu ochii lor sau auzit

cu urechile lor, sub pedeapsă de a fi în urmă urmăriţi ca falsificatori. Să nu piardă asemenea din vedere că astfel

de acte nu pot fi bine redactate decât chiar în momentul constatărilor, şi să le încheie chiar atunci, în prezenţa,

pentru a zice astfel, a faptelor." Ne rezumăm la acest pasaj pentru a sublinia caracterul excepţional al Circularei.

Recomandările sunt clare, riguros ştiinţifice, cu nimic mai prejos decât cele pe care le va face Hans Gross peste

11 ani! Stilul este impecabil, fiind necesare doar câteva ajustări lexicale!

28 Ibidem, pp. 193-196. 29 Apărut în Revista de medicină legală, Anul III, Nr. 1-2,1938-1939, pp. 189-190. 30 în studiul lui N. I. Oancea titlul este redat greşit: Asfixie sau leş de oameni. Lucrarea lui Barasch este menţionată, cu titlul corect, şi de

Mihail Kernbach Medicina judiciară, Editura Medicală Bucureşti, 1958, p. 27, care o consideră „prima lucrare românească de medicină

judiciară". 31 Constantin Ţurai, Enigmele unor amprente, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 12.

17

Ciru Oeconomu (1848-1910), un nume care trebuie reconsiderat de criminalistica românească! Iată alte

argumente: lucrări ale acestui distins jurist, identificate în Biblioteca Academiei Române: Bene merentibus

(versuri!), Paris, 1871,13 p.; Despre personalităţile la români în timpul lui Matheiu Basarab şi lui Vasile Lupu.

Discurs... şi răspunsul la acest discurs de Adolf Cantacuzino. Bucuresci, 1883, 18 p. Se pare că, în acest

Discurs, Ciru Oeconomu a folosit, pentru prima dată la noi, termenul criminalişti cu înţelesul de legiuitori,

judecători, anchetatori; Despre codicele lui Mânu în raport cu originile dreptului modern. Discurs pronunţat

în audienţa solemnă de reintrare a anului judecătoresc 1886... şi respunsul la acest discurs al D-lui preşedinte

C. E. Schina, Bucureşti, 1886, 29 p. (înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).; [Consideraţiuni asupra legislaţiunei

lui Licurg] Discursul... rostit cu ocasiunea deschiderii anului judecătoresc 1888-1889 şi respunsul D-lui C.

E. Schina, Bucuresci, 1888, 15 p. (Ministerul Justiţiei); Despre vechile aşezăminte judecătoreşti, Bucuresci,

1891, 35 p.; Consideraţiuni asupra apelor de domen public, Bucuresci, 1893. A fost remarcat de I.L. Caragiale

pentru povestirea „Răzbunarea lui Anastase" şi de Barbu Ştefănescu Delavrancea pentru romanul „Din Rucăr".

1884: Ia fiinţă Cazierul central alfabetic. Prima fişă a fost introdusă în cazierul judiciar în anul 1882 la

Poliţia Capitalei.

1888: Apare, la Paris, teza de doctorat a lui Mina Minovici, Etude medico-legale sur la mort subite a la suite

de coups sur VAbdomen et la Larynx. Physiologie, anatomie pathologique, medecine legale, 121 p. + 42 f. în

acelaşi an, Mina Minovici va mai publica, tot la Paris, o lucrare de 40 p., Etude medico-legale sur Ies alcaloides

cadaveriques, după care urmează alte lucrări deosebit de valoroase care îl vor propulsa în elita medicinei legale

internaţionale: Etude comparative des reformes a apporter â V enseignement & exercice de la medecine legale en

Roumanie, Paris, 1889; De V influence des ptomaines dans la recherche toxicologique des alcaloides vegetaux

(împreună cu J.Ogier), Paris, 1891; Identificarea anthropometrică, metoda Bertillon, traducţiunea

instrucţiunelor signalectice cu uă introducere, Paris, 1892; Otrăvirile cu phytolacca decandra, Bucuresci, 1894;

Antropologia criminală şi responsabilitatea, Bucuresci, 1896; Remarques statistiques relative a

Vanthropologie du criminel (Communication faite au quatrieme Congres d''antropologie criminelle

tenu ă Geneve, en aout 1896), Paris, Masson, 1896; Utilitatea înveţămăntului medianei legale în Ir

dttpt, Bucuresci, 1897; Lanthropologie criminelle et la responsabilite, Akan-Levy, 1898;

L'asphyxie, Bucarest, 1898; Un caz de nebunie instanţei, Bucureşti, Minerva, 1899; Les

Empoisonnements par la Phytolacca Decandra, Bucarest, 1899; Putrefacţia din punct de vedere

medico-legal şi hygienic Bucureşti, 1899; Quelques considerations medico-legales sur Les maladies

mentales simulees. Avec une observation et deux photographies, Bucarest, 1899; La viabilite en droit

roumain au point de vue medico-legal, Lyon, 1901; Remarques sur la criminalite en Roumanie, Lyon, A.

Rey, Paris, Masson, 1907 ş.a.

Apare Călăuza sergentului de poliţie coprinzând: Datoriile fiecărui Grad. Stradele Capitalei pe

aşlfabet. Stradele ce coprinde fiecare Secţie, Stradele unde residă Secţiele diferitele autorităţi şi institute

oficiale şi private, de Ioan Iliescu, locotenent în Administraţia Bucuresci, Tipografia Curţii Regale

propr. R Gobl Fiii, Pasagiul Român 12, 1888 (Regatul României. Prefectura Poliţiei Capitalei), 63 p.

Această carte la poziţia nr. 7 în lucrarea Poliţia ştiinţifică în bibliografia română, publicată iniţial în

revista Poliţia Modernă, noiembrie-decembrie 1939 — martie 1940 de Eugen Dobrogeanu, dar cu

numele transformat în Ion Ihescu, ca atare şi de alţi cercetători. Facem cuvenita rectificare după 69 de

ani!

În acelaşi an, remarcăm lucrarea Despre psychologia criminală de Grigore Ioan Lahorari, doctor în

drept, preşedinte la Curtea de Casaţiune, Bucureşti, IG. Librar. Editor. 1888, 74 p. în lucrarea sa el

foloseşte termenul crimi-ârbaţi care se ocupă cu afacerile criminale" (pp. 4-5), cu o conotaţie

18

criminologică şi psihologică, prefigurând însă şi semnificaţia pe care i-o va atribui Hans Gross peste

câţiva ani. Autorul se va afirma ca unul dintre marii noştri jurişti, făcându-se remarcat şi în

criminalistică, împreună cu I. N. Lungulescu, prin Călăuza ofiţerului de poliţie judiciară întocmită

conform noilor legiuiri penale, apărută la Timişoara, f.a., 203 p.

1890 Lege pentru organisarea corpurilor sergenţilor de oraş. [Bucureşti, 1890]. lip. : La data de 15

martie, se înfiinţează Serviciul antropometric la Palatul de Justiţie, sub conducerea dr. Gh. Andrei

Ionescu, format de profesorul Mina Minovici iniţiatorul „bertillonajului" în România (măsurarea unor

elemente invariabile ale scheletului şi corpului uman).

La 20 decembrie, se inaugurează Morga oraşului Bucureşti, „un adevărat : de medicină legală, unic

prin concepţia sa organizatorică în acea epocă", funcţionau „servicii anexă: serviciul antropometric,

şcoala de poliţie tehnică Mxtstre) şi un cabinet medico-legal în Palatul Justiţiei" (Mihail Kernbach).

medico-legal, care, din 1924, va purta numele iniţiatorului său, va d decisiv prin lucrări de pionierat

semnate de fraţii Minovici — Mina, Ştefan şi Nicolae — la formarea noii ştiinţe judiciare,

criminalistica. La Craiova, Tipografia Naţionale Ralian şi Ignat Samitca, apare ofiţerului de poliţie

judiciară de Nicolae I. Alexiu, judecător la Tribunalul din Romanaţi, în care sunt tratate reguli cu

privire la deplasarea în cadrul procesului de cercetare a locului faptei, ridicarea corpurilor delicte, reconsti-

tuirea, confruntarea, percheziţia, modul de întocmire a proceselor-verbale etc.

„Îndată ce primesc o denunţare sau o plângere despre comiterea unei crime sau a unui delict, ofiţerii de poliţie

judiciară sunt datori, după ce au inştiinţat pe procuror, să se transporte fără întârziere la faţa locului, spre a vedea

cu ochii lor şi a se convinge ei singuri despre existenţa crimei sau delictului ce s-a comis în ocolul lor. Cum ajung

la localitate trebue să înceapă cercetarea în linişte şi cu băgare de seamă. Să nu se ia nici după o parte nici după

alta, să asculte pe toţi, dar să caute a se convinge ei singur [sic!] de adever. Dacă de pildă este un omor, să caute

mai întaiu de tote a observa cadavrul, posiţia în care se află, rănile sau semnele ce le are pe corp şi tote lucrurile

ce se află lângă el sau împrejurul lui. Să nu schimbe nimic din tot ce a găsit şi să le lase pe tote la locul lor până

la sosirea procurorului sau a judecătorului de instrucţie. Dacă ofiţerul de poliţie judiciară are nevoe de luminele

omenilor experţi, cum de pildă de un medic, lăcătuş etc, trebue să-i cheme de îndată ca să-i dea tote lămuririle

de care are trebuinţă.

Va observa cu cea mai întinsă luare aminte corpurile de delict, adică armele sau instrumentele care au servit

la comiterea faptului, precum şi tote lucrurile care sunt în strânsă legătură cu faptul şi care aduc lumină în

descoperirea lui, va pune mâna pe ele şi le va descrie cu deamanuntul şi desluşit in procesul-verbal ce va

redacta."

Lege asupra Gendarmeriei Rurale şi Regulamentul de aplicaţiune al acestei legi. Bucureşti, Imprimeria

Statului, 1893 (Ministerul de Interne), 215 p. în Titlul V din Lege, art. 63-69 şi Titlul VI din Regulament, art.

354-382 sunt prevăzute atribuţiile de poliţie judiciară ale jandarmilor, cu elemente de criminalistică tactică.

1894: Nicolae Minovici ia primele impresiuni ale condamnaţilor, iar în 1906 îi va comunica lui J. Vucetich

rezultatul cercetărilor sale în dactiloscopie.32

Iată câteva pasaje:

„Sunt un mare admirator al sistemului Dv. de identificare şi voi fi unul dintre cei mai entuziaşti

susţinători ai săi.

Dintr-un alt punct de vedere, m-am ocupat şi eu acum 12 ani de studierea impresiunilor digitale şi anume,

în calitatea mea de medic legist, m-am gândit că s-ar putea să existe o asemănare între impresiunile membrilor

aceleiaşi familii. Această idee mi-a fost inspirată de speranţa de a trage folos în ceea ce priveşte moştenirile, 32

Dr. Valentin Sava, „O pagină din trecutul dactiloscopiei", în Poliţia Modernă, Anul VI, nr. 60-61, februarie-martie 1931, pp. 3-4 şi nr. 62, aprilie

1931, pp. 5-6.

19

pentru eventuale cazuri când o persoană ar revendica o parte la moştenire.

Din nefericire, neobţinând un rezultat satisfăcător, nu am publicat nimic în această chestiune care cere multă

răbdare pentru a fi bine aprofundată.

A doua cercetare a mea asupra impresiunilor digitale datează tot de 12 ani ; leferâ la stabilitatea

impresiunilor la aceiaş persoană. Rezultatul a fost din satisfăcătoare. De exemplu: comparând impresiunile a

40 criminali aţi la muncă silnică pe viaţă, încă de mulţi ani, cu impresiunile luate im constatat că impresiunile

sunet exact aceleaşi ca acum 12 ani. Ca rezultat, din punctul de vedere al descoperirii infractorilor, putem cita

două cazuri:

1. Acum zece ani s-a comis un furt in biuroul directorului unei tipografii. Inervând o impresiune digitală

pe o hârtie dintr-o condică, am descoperit, a comparaţie, că autorul furtului era unul dintre ucenicii din

tipografie.

2. Al doilea caz este recent. Este vorba de un individ care furase cauciucul o roată de trăsură. Graţie

impresiunilor digitale, găsite pe roata de curând vopsită s-a putut descoperi autorul furtului, care fusese un

vecin."

Introducerea dactiloscopiei însă ca metodă de identificare, la noi în ţară, se datoreşte regretatului dr.

Andrei Ionescu. Acesta, în calitatea-i de şef al Serviciului antropometric, în epoca în care această creaţie a

lui Bertillon era înlocuită treptat pretutindeni prin dactiloscopie, apreciindu-i superioritatea, şi-a reorganizat

serviciul pe această nouă bază.

Meritul cel mare — pe lângă munca enormă ce a trebuit să o depună personal pentru a realiza această

transformare — este că a ştiut să aleagă, dintre diversele metode ce-şi disputau dreptul de prioritate, pe cea mai

practică şi mai precisă, şi anume pe cea spaniolă, datorată lui Oloriz, o uşoară perfecţionare a sistemului iniţial al

lui Vucetich.33

Meritul de a fi introdus dactiloscopia în România îi revine deci d-lui Gh. Andrei Ionescu, care a ales din

peste 30 de metode varianta Vucetich, care rrespunde cel mai bine particularităţilor româneşti. Gh. Andrei

Ionescu este promotor al toxicologiei legale la noi, prin teza sa de doctorat Contribuţiuni la studiul otrăvirilor

cu sublimat corosiv. Teza pentru doctorat în medicină şi chirurgie prezentată şi susţinută la 18 februarie 1906

de Gh. Andrei Ionescu, intern al spitalelor civile, şef de lucrări anatomo-patologice la Institutul

Medico-Legal, Bucureşti, 1906, 173 p. cu ilustr. + 2 f.pl. (Institutul Medico-Legal din Bucureşti). Din

lucrările lui am mai reţinut: Două cazuri de asasinat prin strangulare. Afaceri medico-judiciare, 17 p. (Extras din

Rev. Spitalul, nr. 6 din 1909) şi 3 cazuri medico-legale de otrăvire criminală cu arsenic, Bucureşti, 1910,17 p.

(Lucrare din Institutul Medico-Legal prof. M. Minovici).

1895: Se înfiinţează Serviciul de identificare judiciară.

1896: Dr. Nicolae Minovici înfiinţează Şcoala antropologică (Bertillon), pe lângă Serviciul de

antropometrie din Palatul de Justiţie, unde se predau şi primele elemente de dactiloscopie, şi care poate fi

considerată prima şcoală de poliţie ştiinţifică din România pentru pregătirea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie.

1899: Ghidul Gendarmeriei sau Datoriile şi drepturile Oficerilor, suboficerilor şi gendarmilor din

corp, în esecutarea serviciului lor de oficeri a poliţiei administrative, judiciare şi militare, precum şi faţă

de autorităţile administrative, judiciare şi militare. Putând servi de manual Sub-prefecţilor, Primarilor,

Comisarilor şi sub-comisarilor ca oficeri de poliţie ad-tivă şi judiciară. De locotenent E. Căplescu,

Ataşat la Inspectoratul Circonscr. Gendarmi Iaşi, Doctor în ştiinţele politice şi administrative,

„Bene-Merenti cl. II". Iaşi, Tipografia „Dacia" P Iliescu & D. Grossu, 1899.174 p.+l f.tab. Din cuprins: 33

Valentin Sava, Istoric sintetic al metodelor de identificare judiciară, Bucureşti, 1934, pp. 24-25. Lvtras din numărul festiv al Revistei de Drept

Penal şi Ştiinţă Penitenciară).

20

Poliţia judiciară sau represivă, Drepturile şi .atribuţiunile oficerilor de poliţie judiciară, Procedura

criminală, Urmărirea şi descoperirea infracţiunilor, Proce-sele-verbale, Formulare de procese-verbale

ş.a.

De acelaşi autor: Manual de teorii pentru gendarmerie, Craiova, 1899. [1] f.+ VI + 52 p.; Noţiuni

generale de drept şi procedură penală cu formulare de procese penale, Giurgiu, 1903, 56 p.; Manual practic

asupra legei şi regulamentului vânătoarei, Târgovişte, 1906,15 p.; Memoriu asupra serviciului şi activităţii

gendarmeriei din judeţul Dâmboviţa pe anul 1906, cu istoricul Companiei de la înfiinţarea ei, Târgovişte, 1906,

64 p.; Colecţie practică de legi şi regulamente de poliţie administrativă, Târgovişte, Tipografia „Viitorul" Elie

Angelescu, 1907; Noţiuni generale de drept şi procedură penală cu formulare de procese verbale, Ediţia II,

Târgovişte, Tipografia, librăria şi legătoria de cărţi „Viitorul", Elie Angelescu, 1907, 54 p.; Manual de

teorii pentru sergenţii de oraş, Bucureşti, 1912,95 p.; Indicatorul oraşului Bucureşti Coprinzând autorităţile

publice, instituţiuni diverse, dicţionarul stradelor capitalei şi planul Bucureşti, Bucureşti, Tip. Leg. Z.

Tomescu, 1913. 84 p. + 1 f.h.; Manual de Teorie pentru sergenţii de oraş, Ediţia a Ii-a, Bucureşti, 1914, 62 p.

1900: Nicolae Minovici publică Şcola antropologică (Bertillon) pentru agenţii de poliţie. Resumatul

cursului, Bucuresci, 90 p. Cu ilustr. + 1 f .pi. (Palatul Justiţiei. Serviciul anthropometric).

Ştefan Minovici publică Falsurile în documente şi fotografia în serviciul justiţiei, Bucuresci, 23 p. + 6 tab.

De acelaşi autor: Lesfaux en ecritures et la photographie au service de lajustice. Communicationfaite au 4-eme

Congres internaţional de Chimie appliquee tenu a Paris le 23 juillet 1900, Bucarest, 1900,17 p. + 6 f. pi.

1903: Ministerul de Justiţie, prin Ordinul Circular nr. 16365 din 1 noiembrie, a recomandat

autorităţilor, la propunerea lui Ştefan Minovici, ca în actele publice să se folosească cerneala neagră în

locul celei albastre sau violete, întrucât „rezistă mai mult fără a se altera şi a se decolora cu trecerea

timpului; tot odată falsurile ce s-ar încerca întâmpină dificultăţi mai mari. în anul 1905 cu circulara No.

17129 ministerul de justiţie interzice cu desăvârşire autorităţilor judiciare de a se întrebuinţa în acte şi

registre cernala albastră şi violetă. în congresul internaţional de chimie aplicată ţinut în Roma la Anul

1906, se admite comunicarea făcută de către Profesorul nostru D-l Ştefan Minovici şi s-a luat o deriziune

internaţională de a se aviza toate statele" (I. T. Ulic, Expertiza grafică, Bucureşti, 1914, p. 185).

1904: Un regal pentru medicina legală şi criminalistică: Nicolae Minovici umple un gol în teoria şi

practica medico-legală din România cu un monumental Manual technic de medicină legală. Cu o

prefaţă de profesorul Brouardel, Bucuresci, XVII + 1006 p. cu ilustr. + 18f.pl. + 1 f. tab., care constituie, în

acelaşi timp, primul tratat (în adevăratul sens al cuvântului) de criminalistică tehnică din ţara noastră.

Nicolae Minovici abordează identificarea antropometrică ("Particularităţi individuale de natură

anatomică" în Cap. V) şi, în premieră naţională fotografia judiciară (Cap. IX). Pentru identificarea

cadavrelor recomandă, pentru prima dată în lume, folosirea ochilor artificiali. Spaţii largi sunt consacrate

„stabilirii identităţii absolute prin ajutorul impresiunilor digitale, examinării petelor şi a urmelor

create de părţi ale corpului" ş.a. Nicolae Minovici a debutat, in 1898, cu publicarea tezei de doctorat

Tatuajurile in România. Teză...,Bucuresci, Stab. Grafic LV. Socecu, IX + 146 p. + 58 f.pl.;

În acelaşi an, 1904, Nicolae Minovici mai publică:

— Studiu asupra spânzurării, lucrare citată de toate tratatele de medicină legală din lume, care

cuprinde rezultatul cercetărilor pe care savantul le-a făcut pe propriul său corp, cu aplicaţie în stabilirea

mecanismelor etiopatologice ale gestului suicidar prin spânzurare şi a diferenţierii sinuciderii de

omucidere;

— Afecţiuni pulmonare consecutive traumatismelor capului, Bucureşti, Atelierele grafice I.V. Socecu;

— Moartea subită la epileptici, Bucureşti, LV. Socecu.

21

Anul 1904 rămâne, prin contribuţiile de excepţie ale lui Nicolae Minovici, un an de referinţă

pentru Medicina legală şi Criminalistică. La această operă ştiinţifică contribuie şi o altă lucrare, apărută

la Stabilimentul de Arte Grafice „Universala" din Bucureşti: Manual teoretico-practic de poliţie

judiciară, semnat de I. Gr. Perieţeanu şi I. A. Dumitrescu, licenţiaţi în drept, comisari pe lângă

Prefectura Poliţiei Capitalei.

Almanahul constituie o prioritate absolută în criminalistica tactică şi criminalistică metodologică,

dar în acelaşi timp este prima lucrare din ţara noastră care abordează criminalistica în sistemul tripartit

(tehnic, tactic, metodologic) inspirat după manualul lui Hans Gross.

Prefaţată de Şt. Stătescu, procuror la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această lucrare

monumentală, însumând 778 pagini, alocă în Titlul II, Noţiuni practice, un capitol (al IlI-lea ) intitulat

Măsuri de instrucţiune. Examenul practic, în care sunt analizate probleme de importanţă crucială pentru

criminalistică, precum:

• starea locurilor [Locul faptei], cu o schiţă de plan întocmită după indicaţiile lui Hans Gross: „Nu se pot

prevedea de mai nainte toate indica-ţiunile pe cari le ocazionează un examen minuţios al stărei

locurilor, dar se poate stabili, în regulă generală, că oficerul de poliţie judiciară are datoria de a releva

situaţia şi poziţiunea tutulor obiectelor cari înconjoară, mobilează sau compun locurile; toate lucrurile

cari permit sau ar permite de ase reconstitui faptele, scena sau drama care se desfăşoară;

modificaţiunile pe cari le-au suferit obiectele; degradările în urma loviturilor, urme de sânge; schimbări

de loc şi poziţiune a obiectelor; degradări de uşi, ferestre, porţi etc, precum şi toate indiciile sau urmele

cari stabilesc culpabilitatea agentului incriminat";

• relevarea urmelor materiale lăsate pe locuri: A. Imprimarea mâinilor [cu menţiuni despre Sir Francis

Galton şi Sir William Herschel]; B. Imprimarea picioarelor şi încălţămintei [cu descrierea procedeelor

tehnice de căutare, descriere şi interpretare formulate de Hans Gross]; metodele folosite pentru

conservarea urmelor plantare găsite pe pământ, lăsate pe nisip, praf, făină, în zăpadă; urme lăsate de piciorul

desculţ pe scânduri [cu exemple din practica şi teoria medicilor francezi Causse, Briand şi Chaude]; C.

Urme de bastoane, roate, paşi de animale etc; D. Pete de sânge şi alte lichide; E. Urme lăsate de instrumente

pe lucrurile materiale; F. Urme lăsate de o escaladare; G. Urme lăsate de arme de foc;

• relevarea urmelor pe corpul crimei;

• expertize;

• ridicări de obiecte. Percheziţiuni. Căutarea obiectelor ascunse;

• ascultarea pacientului sau victimei;

• ascultarea martorilor [sunt indicate surse bibliografice de referinţă în epocă, semnate de Faustin

Helie, Bernheim din Nancy, Hans Gross, dr. Von Pannwitz, William Stern];

• măsuri contra infractorilor. Arestare. Mandat de aducere. Percheziţii. Interogator [cu referiri ample la

interpretarea şi aplicarea normelor procesual-penale, precum şi la recomandările unor reputaţi autori

străini —Mangin şi Duverger];

• confruntări;

• relevarea urmelor pe corpul autorilor prezumaţi ai unei crime sau delict.

Manualul acordă un spaţiu generos instrucţiunilor de investigare a unor infracţiuni, în mod deosebit

a omuciderilor: omuciderea voluntară; omuciderea prin asfixie; omuciderea prin suspensiune

(spânzurare), omuciderea prin strangulare, omuciderea prin sufocare sau submersiune (înecare);

omuciderea prin răniri şi loviri; omuciderea prin otrăvire, cu recomandări contra-otravei pentru

otrăvurile anorganice şi organice. Sunt analizate, de asemenea, pruncuciderea, asasinatul, omuciderea

22

involuntară ş.a. Manualul a beneficiat şi de ediţia a doua, în 1923, la Tipografia „Universala", cu textul

identic, dar fără prefaţă, şi cu indicarea noii profesii a autorilor: „Avocaţi". I. Gr. Perieţeanu

(1879-1959) va ajunge deputat şi apoi ministru în Guvernul Vaida-Voevod (1932), remarcându-se ca

jurist, avocat şi poet al mării. Placheta sa de sonete „Glasul apelor" a fost încununată cu premiul

Academiei Române (1934). A făcut parte din colectivul care a redactat, între 1937 şi 1939, cele patru

volume ale Codului penal Carol al II-lea adnotat, alături de Const. G. Rătescu, I. lonescu-Dolj, Vintilă

Dongoroz, I. Papadopolu şi N. Pavelescu. A fost şi director a l Teatrului Naţional din Bucureşti. A fost

arestat în 1950 şi a murit în închisoare, nprejurări neelucidate, în anul 1959.

1905: Aparatul proiectat de profesorul Ştefan Minovici pentru fotografi microfotografierea

înscrisurilor şi pentru detectarea falsurilor era -r^i-erat unul dintre cele mai evoluate în domeniu.

1906: Descinderea la faţa locului. Instrucţia sumară a ofiţerului de poliţie. La Conferinţa ţinută la

Prefectura Poliţiei Capitalei, la 25 noiembrie 1906, de către Const. N. lonescu, Comisar-şef al Biroului

verificării actelor de la Serviciul Siguranţei (publicată în Buletinul Ministerului de Interne no.ll).

Bucureşti, Imprimeria Statului, 8 p., se citează din circulara instructivă No. 91.628 din 25 septembrie 1902 a

Prefecturii poliţiei: „Să nu uitaţi niciodată, că adevărul întreg şi nealterat se poate descoperi în cel dintâi

moment ce urmează comiterii delictului. Atunci victimele, sub impresia prejudiciului suferit, martorii

indignaţi de perversitatea delincventului, spun totul în sinceritate. Timpul scurt ce a trecut intre comiterea

faptului şi facerea instrucţiunei nu le-a permis să fie mişcaţi de sentimente umanitare rău înţelese, de interveniri

amicale, şi prin urmare de consideraţiuni, pe atât de dăunătoare societăţii, pe cât ele sunt streine interesului

de ordine publică. Însuşi vinovatul, sub imperiul tulburării cauzate, prin arestarea sa, nu are încă forţa să reziste

justiţiei, nu poate să-şi combine aşa de curând un plan de apărare, nici nu are timp să se sfătuiască cu

complicii, pentru a putea preveni contrazicerile ce s-ar naşte din diversele lor răspunsuri. O întârziere cât de

mică ar avea de rezultat dispariţia indiciilor, adesea trecătoare, pe care în urmă judele instructor s-ar sili în zadar

să le facă să apară. Deci, în momentul când sunteţi înştiinţaţi de comiterea unui delict sau a unei crime,

interesul public reclamă ca D-voastră să grăbiţi a-i constata şi determina caracterul, fixând starea locului şi

indicând obiectele suspecte, pe care culpabilii le-au lăsat acolo; de a asculta plângerile victimelor; de a

aduce înaintea d-voastră pe prevenit, dacă este cunoscut; de a-1 chestiona la moment asupra modului de

întrebuinţare a timpului său, înainte, în vremea şi după comiterea faptului şi despre circumstanţele

înconjurătoare; de a verifica toate răspunsurile sale de a face percheziţii, atât în toate locurile unde el ar avea un

domiciliu, cât şi la domiciliul concubinelor sale, sau în locurile unde se presupune vreo ascunzătoare sau vreun

depozit de obiecte suspecte; de a sechestra atât instrumentele ce au servit la comiterea crimei cât şi obiectele ce

sunt rezultatul ei." Conferentiarul citează de mai multe ori şi din Hans Gross, detaliind, cu rigoare şi talent,

activităţile pe care trebuie să le întreprindă ofiţerul de poliţie judiciară la faţa locului şi în timpul

interogatoriului, potrivit maximei juridice care se rezumă în următoarele cuvinte: „Cine, ce, unde, cu ce,

pentru ce, cum şi când".

1910: Tratat de grafologie şi expertiză în falsuri de N. S. Moldoveanu şi Les experts et les expertises en

ecritures, Paris, de Nicolas Episcopescou.

În acest an, Gh. Marinescu, cunoscut mai târziu sub numele de Gabriel Marinescu (general, prefect al

Poliţiei Capitalei şi apoi ministru al Ordinei Publice, controversat pentru averea sa şi pentru prietenia cu regele

Carol al II-lea, ucis de legionari în 1941), publică sub egida Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat lucrarea

Despre poliţia judiciară şi ofiţerii de poliţie care o execută. Teză, 45 p.34

34 De acelaşi autor: Col. Gabriel Marinescu, Ion Modreanu, Carol al II-a Regele Românilor. Cinci ani de domnie 8 Iunie 1930-8 Iunie 1935,

23

1911: R. A. Reiss (1876-1928), „titularul primei catedre de poliţie ştiinţifică înfiinţată în lume" (C.

Ţurai), în Manuel de police scientifique (technique) îi considera pe fraţii Minovici printre cei mai mari

criminalişti din lume, după Alphonse Bertillon şi Hans Gross. Mina, Ştefan şi Nicolae Minovici sunt

ctitorii de drept ai criminalisticii româneşti. în acelaşi Manual, R. A. Reiss consacră o secţiune celebrului

hoţ român George Manolescu, cel care s-a autointitulat „regele hoţilor" şi care a excelat prin metoda

cunoscută sub denumirea voi ă la cane (furt pe faţă).

1912: Metoda profesorului Nicolae Minovici, de folosire a ochilor artificiali cu ocazia fotografierii

cadavrelor, este premiată cu aur la Expoziţia Internaţională de la Viena.

În acelaşi an, Constantin Zguriadescu, licenţiat în drept, publică Poliţia tehnică şi ancheta judiciară

ştiinţifică, 252 + 3p., cu prefaţa semnată de I. Tanoviceanu, în care a sintetizat lucrări de referinţă

semnate de autori celebri în epocă: Hans Gross, Goddefroy, Alfredo Niceforo, R. A. Reiss, E.

Stockis, G. Tarde, Ch. Vibert, Perieţeanu şi Dumitrescu, R. Voinescu şi alţii. (Despre autor nu ştim,

deocamdată, prea multe lucruri. Articolul „Pungaşii de hote luri", publicat în Curierul administrativ,

anul IV, nr. 3, mai 1910, este semnat Constantin Zguriadescu, Poliţaiul oraşului Călăraşi). Anul apariţiei

nu este precizat, dar în Curierul administrativ, anul VI, nr. 12, din februarie 1913, lucrarea a beneficiat de o

recenzie elogioasă din partea lui Romulus P. Voinescu, inspector general de poliţie, din care se deduce

că a apărut de curând, iar în lucrare, ultimul an menţionat este 1912. Din cuprins: Examinarea locului

crimei (Măsurile luate la locul crimei înainte de a sosi ofiţerul de poliţie judiciară, Căutarea obiectelor

ascunse, Schiţa de plan, Fotografia judiciară, Fotografia metrică, Utilitatea fotografiei la locul crimei);

Cadavrul (Fotografia cadavrului, Examinarea rănilor, forma şi aspectul lor); Urme revelatoare (Urmele de

paşi, Amprentele picioarelor goale, Conservarea amprentelor, Metoda lui Cause); Amprentele degetelor;

Relevarea amprentelor invizibile; Alte urme revelatoare; Semne caracteristice de identitate personală (Urme

profesionale, Tatuajul); Omuciderea prin asfixie (Omuciderea prin înecare, Spânzurarea, Omuciderea

prin strangulare, Sufocarea); Omuciderea prin otrăvire; Incendiul; Ancheta proprie-zisă (Ascultarea

martorilor, Interogatoriul inculpatului). Cartea merită o atenţie deosebită, ţinând cont că a beneficiat

de încă două ediţii (ediţia a doua nedatată, 252 + 3 p.; la ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, 261 p., se

menţioneză anul 1922, pe când autorul ei îndeplinea funcţia de director în Siguranţa Generală a

Statului). O lucrare remarcabilă pentru acele timpuri, un specialist de înaltă clasă. Din păcate, autorul ei a militat

în presa de specialitate a vremii, cu o consecvenţă potrivnică pregătirii sale ştiinţifice, pentru

introducerea bătăii în Codul penal.

1913: Căpitan V. Carşinescu, Manual de fotografie pentru amatori, Bucureşti, 101 p., primul de acest

gen la noi, după cum afirmă chiar autorul, lt.-col.V.Carsinescu] din Ministerul de Răsboiu[,] Serviciul

Geografic al Armatei[,] Şeful Secţiei de Reproducere, în Curs de fotografie pentru amatorii şi fotografii de

profesiune, Institutul de Arte Grafice „Antigona", Bucureşti, f.a., 235 [-237] p.

1914: Se tipăreşte la Craiova, la Institutul de Arte Grafice „Samitca", Dactiloscopia sau

identificarea prin impresiunile digitale dela mâini. Portretul vorbit perfecţionat de D. Călinescu, avocat,

fost director de prefectură de poliţie, cu o prefaţă de dr. N. Minovici, medic legist, şef al Serviciului de

Identificare din Bucureşti. Cu figuri în text (Studii de Poliţie Ştiinţifică), 107 p.

Spicuim din Prefaţă: „Graţie diferiţilor autori ca: Galton, Henry, Pottecher, Windt, Jean Vucetich, Fere, Bucureşti, 1935, 328 [-331] p. + 6 pi.; Colonel Gabriel Marinescu, Const. Buruiană, Aspecte din vieaţa poliţiei Capitalei. Cu o prefaţă de General

de Divizie Aurel Alimănescu, Bucureşti, 1936, 344 p. + LXVIII pi.; Colonel Gabriel Marinescu, G. Păcuraru,

Manualul practic al ofiţerului de poliţie judiciară potrivit noului Cod Penal şi Procedurei Penale Carol al II-lea întocmit de..., Bucureşti, 1936, 287

p.

24

Testut, William I. Herschel, care au găsit mijlocul unor clasificări sistematice ce le poartă numele, azi

căutarea unui individ într-un cazier e foarte simplă şi expeditivă. Fiecare autor poate să înregistreze după

metoda lui, ca şi în antropometrie, însă cu condiţia de a fi în stare de a constata în mod rapid dacă

impresiunile digitale ale unui individ sunt coprinse colecţia sa.

Cu mare plăcere şi admiraţie trebue de a prenumăra printre autorii diferitelor clasificări ai

Dactiloscopiei, citaţi mai sus, şi pe Domnul D. Călinescu. Nu e locul de a face critica sau comparaţia

clasificărei Călinescu cu a celorlalte ale diferiţilor autori. E natural că o clasificare ulterioară presupune

mai totdeauna o superioritate asupra celor anterioare, cu atât mai mult cu cât trebuie a ţine socoteala că

autorul le-a studiat pe toate celelalte. Dintr-una simplă a face una mai complicată, nu se cheamă că ai

perfecţionat o clasificare. Personal studiind această clasificare am găsit-o foarte bună, sistematică şi uşor de

aplicat. Ea este aşa de uşoară pentru ori şi ce persoană care s-a familiarizat cu impresiunile digitale

încât avem speranţa că ea va căpăta cât mai curând importanţa care o merită în aplicarea scopurilor

justiţiei şi siguranţei. Nu mai puţin interesantă şi tracică e modificarea adusă portretului vorbit care prin

simplicitatea lui face repede şi uşoară comunicarea pentru urmărirea unui individ dispărut. Este

adevărat că pentru un ofiţer de poliţie, diferitele investigaţii îi ascut inteligenţa, îi permit de a face noi

cercetări şi cu ajutorul acestora de a rezolva noui probleme. D-1 Călinescu are toate însuşirile unui abil,

distins şi priceput poliţist şi nu se putea ca, cu asemenea calităţi să nu contribue la rezolvarea sau

perfecţionarea unei noi probleme, cum este aceia a clasificărei în Dactiloscopie. D-sa prezintă publicului o

lucrare cu totul nouă şi care îi aparţine personal. Din parte-mi nu pot găsi cuvinte de laudă şi încurajare

pentru aceste frumoase calităţi şi a noilor procedee ce-i aparţin, iar pe de altă parte profit de ocasiunea de

a-mi exprima şi regretul că a părăsit poliţia, când natura 1-a înzestrat cu asemenea calităţi ce cu foarte mare

greutate le găsim printre poliţişti."

Să reţinem, aşadar, tardiv dar meritat: D. Călinescu este primul autor român al unei clasificări a desenului

papilar în 13 tipuri, precum şi a clasificării fişelor dactiloscopice cu ajutorul unei formule originale. D. Călinescu

este, în acelaşi timp, şi autorul primei cărţi dedicate dactiloscopiei în ţara noastră, având merite şi în perfecţionarea

portretului vorbit.

Pe coperta a 3-a am găsit următorul anunţ: „De acelaşi autor: în curând va apare un nou studiu de poliţie

ştiinţifică, Scrierea ca element de identificare în investigaţiunile penale." Se pare că nu a mai apărut, şi mai

mult ca sigur din cauza Primului Război Mondial. I-am mai identificat un roman, Suprema dragoste, apărut tot

în anul 1914, la Craiova, o traducere, Boalele voinţei de prof. Th. Ribot, tipărit la Craiova, în 1899, şi un Tratat

practic de contabilitate în partidă dublă şi de organizare financiară pentru municipii şi comune urbane...

1914: În cadrul Serviciului de identificare, metoda antropometrică este înlocuită cu identificarea

dactiloscopică. „înlocuirea în anul 1914, în cadrul Serviciului de identificare, a metodei antropometrice cu

metoda dactiloscopică este opera comună a profesorilor Mina Minovici şi Nicolae Minovici, dr. Andrei Ionescu şi

a medicului legist dr. Sava Valentin" (Moise Terbancea, „Contribuţia medicilor legişti la dezvoltarea şcolii de

criminalistică din România", în Şcoala românească de criminalistică, 1975, p. 32).

În anul 1914, se dispune prima expertiză dactiloscopică în România, efectuată de Nicolae Episcopescu, în cazul

celui mai mare furt din istoria României, comis la data de 27 august 1914, dintr-o casă de bani situată în palatul

Elenei Kreţulescu din Bucureşti, str. Ştirbei Vodă nr. 39: 400 000 lei în bancnote şi 300 000 lei în bijuterii, o sumă

enormă cu care se puteau construi mai multe cartiere de locuinţe. Expertul a constatat „existenţa unei amprente

palmare, regiunea hipothenară dreaptă, spre colţul de sus, din stânga, al casei de bani.35

Posesorul amprentei,

35 Constantin Ţurai, Enigmele unor amprente, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 9 şi urm.

25

arhitectul Cristo Sotiriu, a fost arestat, iar ulterior pus în libertate şi achitat, după ce apărătorii săi au spulberat,

pur şi simplu, concluziile tânărului expert, exploatând unele stângăcii ale acestuia, dar şi lipsa de experienţă a

organelor judiciare. „Şeful Serviciului de fotografie şi identitate din Direcţia Generală a Poliţiei, tânărul Nicolae

Episcopescu, numit în această funcţie în anul 1912, după ce făcuse studii de specialitate la Paris şi Roma, nu avea

în anul 1914 o experienţă suficientă în domeniul cercetării urmelor papilare" (p. 90). în anul 1918 însă, desenele

papilare, care au stârnit o campanie de presă fără precedent, vor fi reabilitate, căci Cristo Sotiriu şi complicii săi

aveau să fie condamnaţi definitiv şi fără niciun dubiu, în urma descoperirii bijuteriilor furate.

În acest an apare lucrarea Expertiza grafică (Paleografia. Chimia industrială. Chimia analitică.

Grafologia. Criptografia. Procedura în expertiza grafică), Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 188

p., semnată de Căpitan I. T. Ulic.

Spicuim din scrisoarea semnată de Ştefan Minovici, publicată la loc de cinste în de prefaţă:

„Daţi-mi voe de a vă felicita călduros şi a vă ura din inimă tot succesul, rărea de faţă va umple un gol

bine simţit în literatura noastră de specialitate şi va B efectiv celor ce se ocupă cu această ştiinţă cât şi

magistraţilor şi avocaţilor cari te des sunt chemaţi a aprecia şi a orăndui expertize grafice. Ea mă va

încuraja şi pe > ca într-un viitor apropiat să pot da la lumină materialul adunat după o experienţă ăi

aproape 15 ani"

Aflăm, din coperta a 3-a, că această carte a fost precedată de alte lucrări care îl consacră pe I. T. Ulic

ca pionier în expertiza grafică românească: Din amfiteatrul Paleografiei (grafica antică şi modernă), Partea

1. Conferinţă ţinută la Atiheneul Român, Bucureşti, martie 1901; Din amfiteatrul Paleografiei (cifrele).

Conferinţă ţinută la Atheneul Român, martie 1902; Grafologia şi Expertiza Grafică. Conferinţă ţinută la

Atheneul Român, Bucureşti, ianuarie 19O8.[Iată, ied, că I. T. Ulic a făcut prima demarcaţie între cele

două discipline!]; Din mfiteatrul Paleografiei (literile). Conferinţă ţinută la Atheneul Român din Tulcea,

Ianuarie 1910; Din amfiteatrul Paleografiei (grafică antică şi modernă), Partea II. Conferinţă ţinută la

Atheneul Român, Bucureşti, Martie 1911.

De acelaşi autor, am identificat Grafogonia de lt.-colonel I. T. Ulic[,] Inginer, E\pert-grafic[,] Membru

de Onoare în Liga internaţională a Păcei Universale -ţa[;] Membru de Onoare în Academia Mondială de

Ştiinţe, Arte şi Literatură - Franţa[;] Membru de Onoare în Societatea Academică de Istorie Interna-

ţională - Franţa, Bucureşti[,] Atelierele grafice Socec & Co., Societate Anonimă, 1926, 135[- 145] p. + 4

f.pl., precum şi numeroase studii publicate în revistele mii, cele mai multe în Paza lui Vasile V.

Daşchevici.

1915: Ştefan Minovici, Aparat general macro şi micro fotografic pentru identi-ea grafică a

falsurilor în înscrisuri.

1919: „La Buzău, după cum relatează Constantin Ţurai în amintirile sale, s-a înfiinţat un serviciu

complet de identificare cu fişe mixte, care mai târziu s-au introdus în toată ţara. Aceste fişe erau foarte

bine întocmite şi cuprindeau pe o parte: fotografia faţă şi profil, numărul cazierului judiciar, numărul

clişeului fotografic, locul şi data fotografierii, numele celui care a întocmit fişa, datele de stare civilă ale

deţinutului, antecedentele lui penale, ultimul loc de detenţie, şi motivul actual al deţinerii. Pe cealaltă

parte erau impresiunile digitale de la ambele mâini (fără cele de control), denumirea organului la care

s-a întocmit fişa, formula dactiloscopică, descrierea conformaţiei anatomice, a semnelor particulare, a

particularităţilor în expresii şi mişcări, precum şi menţiuni privind organul care a întocmit formula

dactiloscopică şi la ce dată." De ce la Buzău? Pentru că invenţia i-a aparţinut şefului poliţiei din acea

vreme, nimeni altul decât Vasile V. Daşchevici, directorul revistei Paza poliţienească, administrativă,

socială (Bucureşti, 1921-1928, 1930-1932, 1935-1940), chestorul de mai târziu al sectoarelor albastru şi

26

galben din Capitală, care a fost un susţinător fervent al folosirii mijloacelor tehnico-ştiinţifice în poliţie,

cu predilecţie pentru dactilos-copie. A fost nevoit să se retragă la Mănăstirea Cernica, şi să-şi schimbe

numele în Călugărul Vladimir.

1920: Se pun bazele Şcolii de Poliţie Ştiinţifică, Bucureşti.

1921: George Bogdan: Curs de medicină-legală predat la Facultatea de Medicină din Iaşi. Volumul

I-IV. Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921-1925. Volumul I: Atentate în contra sănătăţii şi a

vieţii prin răniri şi loviri din punctul de vedere juridic şi medico-legal (1921); II: Atentatele contra

bunelor moravuri din punctul de vedere juridic şi medico-legal (1922); III: Sarcina-naşterea

avortul-pruncuciderea şi deontologia medicală din punctul de vedere juridic şi medico-legal; IV: Moartea

şi moartea subită, de dr. George Bogdan şi dr. Severin Icard (1925). Volumele III şi IV au apărut la Iaşi,

Tipografia H. Goldner, având în antetitlu: Editura Casei şcoalelor şi culturii poporului.

1924: Nicolae Minovici, M. Kernbach: Tehnica autopsiei medico-legale, Cluj, VII + 602 p. Cei doi vor

mai publica împreună: Osteologia medico-legală, Bucureşti, 1932, VIII + 189 p. cu ilustr.

1924: Căpitanul Moga Octavian şi lt. Bătrânu N. George, ambii din Şcoala de Jandarmerie, şi lt.

Botta Nicolae din Regimentul 7 jandarmi tipăresc Călăuza pentru cercetări de crime şi delicte,

Oradea-Mare, 274 p., o lucrare meritorie, bazată pe lucrări de referinţă semnate de austriacul Hans Gross,

ungurii Kârman E., Soltesz J., Endrody Geza, Grosz Lajos, Gabor G. şi românii dr. Stoinescu şi dr.

George Bogdan. Sunt remarcabile: Capitolul II, Despre infracţiuni — atentate contra bunelor moravuri,

avorturi, pruncucideri, răni cauzate prin arme de foc, omoruri, furturi comise prin efracţie, furturi din

buzunare, investigarea sinuciderilor, a asfixiilor, arsurilor ş.a., precum şi Capitolul III, dedicat cercetării

la faţa locului, urmelor de picioare, de degete, de sânge, fixării şi interpretării amprentelor, expertizelor,

interogatoriului, percheziţiei etc.

1926: Henri Stahl, expert judiciar, profesor la Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie,

Grafologia şi expertizele în scrieri. Anonimul —falşul, cu 204 autografe şi documente grafologice.

Cartea a fost deosebit de apreciată de J. Crepieux-Jamin: Cette oeuvrefait honneur a la Roumanie. Cest

la plus serieuse et la plus complete de celles qui ont păru a ce jour" („Această operă face onoare

României. Este cea mai serioasă şi mai completă dintre cele care au apărut până în prezent).

Dr. Edmond Locard, directorul Laboratorului de Poliţie Tehnică din Lyon, cel care va deveni cea

mai mare figură a criminalisticii secolului XX:

„Le livre Grafologia, de M. Henri Stahl, se presente sous Ies especes d'une edition somptueuse, sur

beau papier, avec de tres nombreuses illustrations. M. Stahl a fait une excellente mise au point de

l'expertise graphologique des documente ecrits. II donne un expose â la fois complet, couit et tres net des

ca-racteres graphiques de Crepieux-Jamin et celles de faux Pierre Humbert. II donne, en outre, quelques

bonnes indications sur Ies methodes de laboratoires concer-nant Ies faux par alteration. Son expose est

tellement schematique et d'ailleurs si bellement illustre que Ies personnes memes qui n'entendent pas

le roumain pourront tres utillement consulter ce magnflique ouvrage." („Cartea Grafologia, de dl Henri

Stahl, se prezintă sub forma unei ediţii somptuoase, pe hârtie de calitate, cu foarte multe ilustraţii. Dl

Stahl a realizat o excelentă punere la punct a expertizei grafologice a documentelor scrise. El face o prezentare în

acelaşi timp completă, scurtă şi foarte clară a caracterelor grafice ale lui Crepieux-Jamin şi ale lui Pierre

Humbert. în plus, dă câteva indicaţii bune referitoare la metodele de laborator privind falsul prin alterare.

Expunerea sa este atât de schematică şi, de altfel, atât de frumos ilustrată, încât chiar şi persoanele care nu înţeleg

româna ar putea consulta foarte uşor această lucrare magnifică.")

Student şi ulterior colaborator al lui Nicolae Iorga, Henri Stahl (1877-1942) s-a afirmat ca o

27

personalitate de prim rang în expertiza grafică, grafologie, stenografie (cu o metodă care îi poartă numele),

istorie, literatură. Evidenţiem câteva dintre lucrările sale: Falsuri, fraude şi raze ultra-violete, Bucureşti, 1933;

Biletul de bancă. Cum se falsifică, cum se descoperă falsul, Bucureşti, 1935; Despre autografe, Bucureşti,

1936; Resurrection d'Ecriture, Lyon, 1936, Bibliotheque de la Revue Internationale de Criminalistique; Falsuri

amuzante şi falsuri artistice la B.N.R., C.F.R., P.T.T. şi Datoria Publică, Bucureşti, 1938; Expertiza grafică. Ce se

cere expertului. Ce s-ar cere magistratului. Ce s-ar cere ministrului. Ce nu se poate cere unor avocaţi,

Bucureşti, 1940. A tradus Bazele fundamentale ale grafologiei şi expertizei grafice. Cu 30 figuri şi planşe de J.

Crepieux-Jamin, Bucureşti, f.a. Lucrarea Evoluţia sistemelor stenografice. Istoricul stenografiei la Români.

Curs de stenografie parlamentară, Ediţia a Ii-a (adăugită), Bucureşti, 1926, a fost premiată de Academia Română. A

publicat două romane: Un Roman în lună. Roman astronomic. Ilustraţiuni de Stoica şi Murnu, Bucureşti, 1914, şi

Spion, Bucureşti, f.a.; Schiţe parlamentare, Bucureşti, f.a.; Bucureştii ce se duc, Vălenii de Munte, 1914; Manual de

Paleografie Slavo-Română, Bucureşti, 1936 etc.

• Noţiuni de poliţie tehnică. întocmite după Programul Şcoalei Superioare de Jandarmerie pentru

folosinţa tuturor ofiţerilor de poliţie judiciară şi oricărui cetăţean. (Lucrare aprobată şi recomandată de

Comandamentul Corpului de jandarmi cu ord. No. 344/1926) Autori: maiorii Mihai Ioan şi George Belloiu,

profesori la Şcoala specială de Jandarmerie Oradea. O carte remarcabilă, care sintetizează cele mai noi

cunoştinţe ale vremii, fiind suficient să amintim autorii consultaţi: dr. R. A. Reiss, dr. Edmond Locard, G.

Petisne, dr. Hans Gross, dr. Ch. Vibert, dr. N. Minovici, dr. Stoenescu, Constantin Zguriadescu. Reţinem şi

concluzia autorilor din Cuvânt înainte: „Poliţia Technică, fiind o ştiinţă nouă, desigur că va suferi transformări şi

perfecţionări. în orice caz, nu trebuie să o mai amestecăm cu Medicina legală sau cu Criminologia. Tutela

exercitată până acum de aceste două ştiinţe asupra Poliţiei Technice a încetat. Poliţia Technică formează de aci

înainte o ştiinţă aparte, auxiliară a Dreptului Penal, alături de medicina legală, criminologie, penologie,

psichologie."

1927: N. Stan Emanuel, Inspector General, Profesor la Şcoala de Poliţie Ştiinţifică, Investigaţiunea

judiciară, Bucureşti, 1927, voi. 1,235[-240] p. O carte de referinţă pentru acele timpuri, bazată pe o bibliografie

excepţională (Berti-llon, Freud, H. Gross, Ed. Locard, N. Minovici, A. Niceforo, Rădulescu Motru, Reiss,

Stockis, Tanoviceanu şi mulţi alţii). Din cuprins: Partea I Cercetări la locul crimei sau delictului (Scopul şi

mijloacele de investigaţiune judiciară; Avantagiile pe care le oferă descoperirea urmelor. Conservarea lor;

Descinderea la faţa locului. Ancheta sumară; Examinarea locului infracţiunei; Examinarea cadavru lui;

Schiţe de plan şi fotografii; Experţi; Căutarea urmelor; Ridicări de obiecte. Percheziţiuni); Partea II

Ancheta propriu-zisă (Ancheta propriu-zisă. Probele de culpabilitate; Mărturisirea; Documentul;

Martorul; Indiciul).

1928: Mihail Kernbach: Expertiza grafică, ştiinţifică şi experţii caligrafi. Tipografia Fondul Cărţilor

Funduare, Cluj. De acelaşi autor, Expertiza scrisului (Grafistica) Anonimul-Falşul, „Cartea Românească"

S. A. Bucureşti (Extras din revista Poliţia Română, Bucureşti, anul II, nr. 8-9, august-septembrie 1940);

Medicina judiciară, Editura Medicală, Bucureşti, 1958, 884 p. + erata.

• Profesorul Mina Minovici publică primul volum al celebrului Tratat complect de medicină

legală cu legislaţia şi jurisprudenţa românească şi streină (voi.al II-lea în 1930, cu 3 ani înainte de a trece la

cele veşnice).

• Un nume cu greutate în Expertiza grafică [şi el pe nedrept uitat]: Alexandru Şt. Dumitrescu, cu

Descoperirea falsurilor în acte şi documente prin ajutorul fotografiei. Cu o prefaţă de D-l H. Stahl,

Bucureşti, 54 p. + 2 pi. (Arhivele Statului. Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie). De acelaşi

autor: Fotografia şi cinematografia, două ediţii, 1926 şi 1927, lucrare distinsă cu Premiul Marelui

28

Stat-Major; Recunoaşterea Falsurilor în administraţie şi prevenirea lor. Cunoştinţe speciale folositoare

celor ce verifică şi controlează avutul Statului. Cu o prefaţă de intendent general Florescu, directorul

Intendenţei Stabilimentelor centrale. Tipografia Revista Geniului [Bucureşti, 1935], 112 [-121] p., ediţia a

Ii-a, Bucureşti, f .a.; Contribuţiuni la expertiza grafică; studiul chimic şi fizic al cernelurilor şi creioanelor.

Hârtia [Bucureşti], 1939,49 p.

1929: Ia fiinţă Şcoala de Poliţie tehnică, în Bucureşti.

În acest an, Victor Petrescu, şeful Serviciului Poliţiei Technice şi D. Panai -tescu, şeful Biroului

Poliţiei Technice şi Şcoalelor din Direcţiunea Generală a Poliţiei, publică Instrucţiuni practice pentru

cercetări la faţa locului în crime, spargeri, atentate, Cartea Românească, Bucureşti, 26 p., cu recomandări

practice pentru căutarea, ridicarea şi interpretarea amprentelor papilare.

La 20 iulie 1929 a fost promulgată Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului, prin care, în

componenţa Direcţiunii poliţiei judiciare, iau fiinţă: Serviciul poliţiei judiciare (care cuprinde Biroul

poliţiei judiciare şi al cercetărilor şi Biroul cazierului poliţienesc, al controlului recidiviştilor şi al

statisticii) şi Serviciul poliţiei tehnice (care cuprinde Biroul central al urmăririlor internaţionale; Biroul

poliţiei tehnice şi al şcolilor; Laboratorul central de poliţie tehnică).

Apare lucrarea La grande lutte du siecle. Policiers et malfaiteurs. Avec une preface de M. le Dr Edmond

Locard, Directeur du Laboratoire de Police Technique de Lyon. Lyon, Societe Anonime de L'Imprimerie â

Rey. Autor: Sebastian S. Eus-tatziu, Officier de Police Judiciaire en Roumanie, Laureat de l'Ecole de

Police Scientifique de Bucarest, Assistant au Laboratoire de Police Technique de Lyon.

1930: Dr. Valentin Sava, medic legist, Dactiloscopia în serviciul justiţiei, 24 p. + 1 pi. (Extras din

Revista de Drept Penal şi Ştiinţă Penitenciară). Valentin Sava, şef de lucrări la Facultatea de Medicină şi şef

al Serviciului Central de Identificare Judiciară, se va impune ca unul dintre cei mai importanţi specialişti

români în dactiloscopie, apreciat şi pe plan internaţional, îndeosebi pentru colecţia sa de impresiuni

digitale în care figura o raritate cu patru delte. Dintre lucrările sale, o menţiune specială se cuvine

lucrării Manual de dactiloscopie, Imprimeria şi Legătoria Penitenciarului „Văcăreşti", Bucureşti, 1943,

128 p., precum şi studiilor: Registrul internaţional de identificare la distanţă, Bucureşti, 1931, 14 p.; „O

pagină din trecutul dactiloscopiei", în Poliţia Modernă, anul VI, nr. 60-61-62, 1931; Istoric sintetic al

metodelor de identificare judiciară, Bucureşti, 1934, 26 p.; La Dactyloscopie Roumaine (în colaborare cu

Nicolae Minovici), La Plata, 1935,27 p. + 2 pi.; Identificarea dactiloscopică a cadavrelor (împreună cu

Marius Constantines-cu), Bucureşti, 1938,12 p.; Origina semnăturilor prin „punere de deget'' la români (în

colaborare cu magistratul Aurel Sava), Bucureşti, 1938,9 p.; „Desemnuri papilare rare", în „Poliţia

Română", anul II, nr. 5-6, mai-iunie 1940; O carte de identitate pentru străini, în „Poliţia Română", Anul

III, nr.1-2, ian.-febr. 1941; ş.a.

În acelaşi an, 1930, căpitan Mihail Cireş şi lt.-col. Mihai Ioan, din Jandarmerie, tipăresc Manual de

poliţie şi tehnică necesară tuturor jandarmilor şi poliţiştilor. Cu o prefaţă de d-nul general Constantin N.

Dimitrescu, 170 p., iar la Oradea, căpitanii Moga, Bătrânu şi Botta, tot din Jandarmerie, semnează un

Tratat elementar de poliţie ştiinţifică, 176 p.

1931: Ia fiinţă Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie, în Bucureşti.

1932: Se inaugurează Cazierul central, cu o cartotecă fotografică a infractorilor condamnaţi.

Constantin Ţurai a efectuat prima expertiză balistică din ţara noastră, în cazul de omor privind pe Sofia

Asan, împuşcată în dormitorul ei, la data de 27 aprilie 1932, cu un pistol calibru 6,35 mm. A fost

arestat şi condamnat spărgătorul Ion Ştefănescu, zis Tata Moşu, posesorul unui pistol de acelaşi

calibru, cu toate că expertul stabilise că gloanţele trase nu provin din pistolul său. Tata Moşu a

29

recunoscut 62 de spargeri, dar a negat mult timp omuciderea, în cele din urmă, pus în faţa unor „probe

zdrobitoare", a recunoscut şi omorul, deşi mărturisirea sa nu era coroborată cu dovezi concludente.36

1933: Lt.-colonel Vasile Zorzor şi Căpitan Octavian Moga din Jandarmerie: Manual practic pentru

dresajul câinelui din Serviciul Jandarmeriei, Armatei şi Poliţiei cu o Anexă „Câinele de vânătoare" (24 clişee),

155 [-160] p. Lucrarea este prima de acest gen din ţara noastră şi a fost întocmită ca urmare a înfiinţării, în

luna martie 1932, a Centrului de dresaj şi crescătorie a câinilor de poliţie pe lângă Şcoala de Jandarmi din

Oradea. De aceiaşi autori: colonel Vasile S. Zorzor şi maior Oct. Moga, Dresajul câinelui. Rase. întreţinere.

Boale. Reproducţie. Câinele din Serviciul Poliţiei Serviciul Armatei, De Pază, de Lux şi de Vânătoare (50 clişee).

Ediţia a Ii-a [ediţia I nu a fost identificată], Braşov, f.a. [probabil 1937, după cum rezultă din ştampila de

înregistrare la Biblioteca Academiei Române]. Vasile V. Zorzor, avansat la gradul de general, a publicat multe

studii privind dresajul câinelui în revistele Paza. Cronica poliţienească şi Poliţia modernă.

1934: Lt-col. Zorzor Şt. Vasile şi Căpitan Bătrânu Gheorghe, din Jandarmerie, publică lucrarea Trusa ofiţerului

de poliţie judiciară. Descriere şi mod de întrebuinţare (Aprobată de Inspectoratul General al Jandarmeriei cu

ordinul circular general nr. 28 din 4 sept. 1934 şi recomandată ca practică şi utilă). 64 p. Pe lângă trusa

propriu-zisă, conţine două capitole intitulate: Principii generale. Cercetarea la faţa locului şi Fotografia.

1936: Lt.-col. Panaitescu Anibal, licenţiat în Drept, Inspectoratul General al Jandarmeriei, I. D. Panaitescu,

licenţiat în Drept, Director în Ministerul de Justiţie şi căpitan Ispas Nicodim, doctor în Drept, Inspectoratul

General al Jandarmeriei...: Memoratorul ofiţerului de poliţie judiciară. Cuprinzând: Partea I. a). Infracţiunile

din Codul penal, în ordine alfabetică; b) Elementele constitutive a fiecărei infracţiuni; c) Ceea ce trebuie să

reiasă din procesul-verbal dresat de ofiţerul de poliţie judiciară pentru fiecare infracţiune în parte. Partea II.

Textul Codului penal „ Regele Carol II". Partea III. Textul procedurei penale în legătură cu activitatea ofiţerului

de poliţie judiciară. Partea IV. O parte din expunerea de motive. Ediţiunea I de..., Bucureşti, 425 p.

1937: Dr. Constantin Ţurai publică Elemente de poliţie tehnică dactiloscopia, urmată, în 1947, de o carte

de referinţă pentru criminalistica românească: Elemente de criminalistică şt tehnică criminală.

1938: Dr. Eugen Bianu, fost director general al Poliţiei şi Siguranţei Generale, care s-a bucurat de o

binemeritată reputaţie internaţională, publică, începând cu acest an, cărţi din domeniul criminalisticii tactice,

de actualitate şi astăzi: „Ordinea obştească. îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească", Bucureşti, 1938,

XXIX + 511 p.; Ştiinţa veghei şi pazei publice. îndreptar practic profesional, Bucureşti, 1941,254 p.; Ştiinţa

veghei şi pazei publice. îndreptar profesional. Ediţia a Ii-a revăzută şi întregită, Bucureşti, 1942,292 p.;

Compendiul ştiinţei veghei şi pazei publice. Chestionar auxiliar pentru studiu şi examen, Bucureşti, 1943, 197

[-204] p.; Ordinea —factorul armoniei. Supremaţia principiului de ordine. Climatul ordinei obşteşti salutare,

Cartea Românească, Bucureşti, 1945, 35 p. A tradus în limba română: Compendiu de criminologie şi de

poliţie ştiinţifică de dr. Georges Beroud şi Curs de poliţie tehnică şi tactică de poliţie criminală de F. E.

Louwage [1940]. Cartea lui, Ordinea obştească, a fost tradusă în limbile germană şi franceză.

Eugen Bianu a prezidat „Comitetul redacţional de profesionişti" al Poliţiei Române, Revistă

profesională lunară (1939-1942), în care au fost publicate studii şi cercetări valoroase ale unor criminalişti

români şi străini.

La Bucureşti, între 7 şi 12 iunie 1938, a avut loc a XlV-a Sesiune ordinară a Comisiei Internaţionale de

Poliţie Criminală.

36

Constantin Ţurai, Enigmele unor amprente, pp. 156-170: „Inspectorul Ion Frânculescu încasase de mult premiul instituit de soţul victimei

pentru descoperirea asasinului. Condamnatul ispăşise câţiva ani de pedeapsă, când, deodată, forurile superioare de justiţie dispun eliberarea

lui. Faptul ar părea ciudat, însă la luarea acestei hotărâri au contribuit scrisorile redactate de un membru al familiei Asan înainte de

moarte. Reieşea astfel că dreptatea fusese de partea criminalistului" (p. 170).

30

în acest an, 1938, semnalăm, în premieră, o altă lucrare valoroasă: Expertiza grafică. Falsificarea de

înscrisuri, timbre, coli timbrate, poliţe, bancnote etc, de locotenent lorgu LV. Popescu, Tipografia Corvin,

Lugoj, str. General Berthelot, 111 p. în Bibliografie sunt citaţi numeroşi specialişti, români şi străini, în

domeniul expertizei grafice, dar merită să redăm sublinierea autorului din Prefaţă: „Unele idei le

susţinem şi documentăm cu argumente proprii şi noi, deşi pe alocurea servind exemplele tipice. Am

încercat să prezentăm adevărurile parţial cunoscute chiar prin o altă sistematizare şi un stil propriu, în

forma simplă, uşor de înţeles pentru oricine, fără a face o operă de vulgarizare."

1940: Lt-col. Mihail Cireş şi Maior George N Bătrânu, Tehnica poliţienească în descoperirea şi

dovedirea autorilor, 251 p. cu ilustr. + erată (Tiparul Românesc, Institutul de Arte Grafice şi Editură).

1943: Iau fiinţă Serviciul tehnico-ştiinţific şi Laboratorul de Criminalistică la Prefectura Poliţiei

Capitalei.

Aurel Boia publică Exercitarea funcţiunii de expert grafic. Constatări şi propuneri şi Scrisul orbilor.

Contribuţiuni de expertiză grafică, iar în anul următor, Introducere în grafologie şi expertiza grafică.

1951: Primul curs românesc de Criminalistică, datorat profesorului Camil Suciu. Acelaşi autor

elaborează primul manual original de criminalistică în anul 1963, şi un tratat amplu, în 1972, intitulat

Criminalistică.

1956: Se înfiinţează Institutul de Criminalistică al Procuraturii Generale.

1958: Laboratorul central de expertize criminalistice (şi Laboratoare Inter-judeţene la Bucureşti şi

Cluj, iar ulterior la Timişoara şi laşi). în 1998 s-a transformat în Institutul Naţional de Expertize

Criminalistice al Ministerului Justiţiei.

1968: Se înfiinţează Institutul de Criminalistică al Inspectoratului General al Miliţiei, cu servicii de

criminalistică judeţene şi al Municipiului Bucureşti. Primul director: maior Vasile Măcelaru (1970),

autorul monografiei Balistica judiciară (1972).

Evocăm personalitatea de excepţie a generalului post-mortem, dr. Ion Anghelescu (1934-1985),

un titan al criminalisticii româneşti, care a condus institutul timp de 10 ani (1976-1985), realizând

numeroase invenţii:

• Metoda de identificare a persoanelor după voce şi vorbire în limba română (1972);

• Metoda de identificare a armelor de foc după reprezentarea sonoră a împuşcăturii (1973);

• Metoda de căutare şi identificare criminalistică a vocii şi vorbirii (1977);

• Metoda de expertiză fonocriminalistică a încălţămintei (1977);

• Metoda de expertiză fonocriminalistică a maşinilor de scris (1977);

• Metoda de expertiză fonocriminalistică a urmelor (1977);

• Metoda de căutare şi identificare balistică (1977);

• Metoda de identificare criminalistică a obiectelor din cristal şi de stabilire a falsului de cristal (1979);

• Metoda de expertiză fonocriminalistică a monedelor (1979);

• Metoda de expertiză fonobalistică a râsului (1980);

• Metoda de expertiză fonocriminalistică pentru identificarea staţiilor de radio-emisie-recepţie (1980);

• Metoda pentru determinarea modificărilor produse în patologia glandelor endocrine.

Sub coordonarea dr. Ion Anghelescu a fost publicată monumentala lucrare Tratat practic de

criminalistică în 5 volume (1976-1985). Alte lucrări: Filmul judiciar (1974); Şcoala românească de

criminalistică (1975); Expertiza fonobalistică judiciară; Expertiza criminalistică a vocii şi vorbirii

(1978); Dicţionarul de criminalistică (1984); Deontologia profesională a expertului criminalist.

La şcoala Institutului de Criminalistică s-au format experimentaţii criminalişti: Vasile Lăpăduşi,

31

lon-Eugen Sandu, Constantin Aioniţoaie, Vasile Bercheşan, Gheorghe Asanache, Constantin Bara, Cătălin

Bălteau, Tudorel Butoi, Gheorghe Buzatu, Nicolae Coca, Lupu Coman, Eugen Costoiu, Ion R. Constantin,

Mircea Constantinescu, loan Cora, Ionuţ Crac, Dumitru Culcea, Mina Dragomir, Petru Dume, Mihail

Dumitru, Ion Enache, Ilie Fleacă, Ion Sorin Florescu, Eugeniu Mimii Gacea, loan Grecu, Ion Grigorescu,

Alexandra Hasnaş, Ion Hurdubaie, Florin Ionescu, Ilarian Ionescu, Teodor Manolescu, Gheorghe

Marinache, Vasile Măcelaru, Vasile Micu, Marin Mircea, Ştefan Nedelcescu, Mihai Novac, Corneliu

Panghe, Gheorghe Păşescu, Valeriu Răvoiu, Ion Sandu, loan Sântea, Vicenţiu Stanciu, Jac Stanică,

Corneliu Şer-botei, Mihăiţă Teşan, Octavean Toma, loan Vicol, Ion Vochescu, Ion Voinescu şi mulţi alţii.

1971: Constantin Ţurai şi C. Leonida loan: Dermatoglifologia — amprente palmo-plantare, Bucureşti,

Editura Medicală. De aceiaşi autor, în 1979, la Editura Medicală — Amprentele papilare. Palmoscopia şi

plantoscopia în medicină. Ambele constituie lucrări de pionierat în România, care introduc şi la noi, pentru

amprente papilare, termenii dermatoglife, de la grecescul derma — piele şi glyphe — relief. Aceste

studii vor fi completate de Lidia Cotuţiu, o colaboratoare a lui Constantin Ţurai, prin publicarea unei

alte lucrări de excepţie, în anul 1998: Dermatoglifele în practica medicală şi judiciară, Editura

PsihOmnia, Iaşi.

„Toată lumea cunoaşte astăzi marea importanţă ştiinţifică pe care o reprezintă dermatoglifele în

domeniul identificării persoanei, dar nu toată lumea cunoaşte importanţa lor în domeniul geneticii, al

eredobiologiei, al patologiei şi al comportamentului uman.

Dermatoglifologia, noua denumire dată acestei discipline, care la ora actuală înglobează nu numai

dermatoglifele digitale, dar şi pe cele palmare şi plantare, si propune să elaboreze legile conform cărora

se transmit de la părinţi la copiii "JQT tipurile şi particularităţile acestor structuri normale şi patologice"

(Constantin Ţurai, C. Leonida Ioan).

„La noi în ţară, Ţurai realizează o sistematizare minuţioasă a modelului întregului tablou

dermatoglific" [de împărţire a tabloului în 54 modele, nota noastră]. în ce priveşte configuraţiile

falangelor distale, „Ţurai, după o îndelungată practică şi vastă experienţă, propune o clasificare

aproape exhaustivă cu 118 subtipuri" (Lidia Cotuţiu).

1973: Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973, 318 p.

1981: Dumitru Sandu, Falsul în acte. Descoperire şi combatere prin mijloace tehnico-mminalistice, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1977, 228 p.

1981: Emilian Stancu, Criminalistica, voi. I, Tehnica criminalistică. Tipografia iversităţii Bucureşti, 299

p.; voi. al II-lea, Elemente de tactică şi de metodologie criminalistică, Tipografia Universităţii Bucureşti,

1983,344 p. De acelaşi autor: Jn-vestigarea ştiinţifică a infracţiunilor. Curs de criminalistică pentru

învăţământul juridic universitar şi postuniversitar, Partea I, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1986, 344

p.; Partea a Ii-a şi a IlI-a, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1988,349 p.; Criminalistica, ştiinţa investigaţiei

infracţiunilor, voi. I, Editura Tempus, Bucureşti, 1992, 290 p. + 60 pi. foto; voi. ai II-lea, Editura Proarcadia,

Bucureşti, 1993,282 p. + 30 pi. şi schiţe; Tratat de criminalistică, ediţia a IlI-a revăzută şi adăugită,

Universul Juridic, Bucureşti, 2004,735 p. (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept).

1990: Lucian Ionescu şi Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, 247 p.

1995: Apare, sub coordonarea prof. univ. dr. Vladimir Beliş, Tratat de medi-cină legală în 2 volume.

Editura Medicală, Bucureşti, voi. 1,832 p., voi. al II-lea, 976 p.

1996: Gheorghe Păşescu, Ion R. Constantin, Secretele amprentelor papilare, Editura Naţională, 1996^

355[-360] p.

1999: Apare Criminalistica. Revistă de informare, documentare şi opinii, prima publicaţie exclusivistă

32

de criminalistică din România (redactor-şef Vasile Lăpăduşi), care la 16 aprilie 2008 a împlinit 10 ani.

La iniţiativa lui Vasile Lăpăduşi, un adevărat mecena al criminalisticii româneşti , la data de 25

octombrie 2001 a luat fiinţă Asociaţia Criminaliştilor din România, care, prin revistă şi simpozioane

internaţionale de înaltă ţinută ştiinţifică, promovează tinere talente şi cele mai noi cercetări şi

descoperiri în criminalistică.

4. Fraţii Minovici - fondatori ai Criminalisticii româneşti

În prima jumătate a secolului XX, sintagma „Fraţii Minovici" s-a impus atât în România, cât şi pe alte

meridiane ale lumii ca o emblemă a cutezanţei unor deschizători de drumuri care şi-au dedicat întreaga

viaţă desţelenirii unor terenuri aride ale ştiinţei. Puţini ştiu însă că ei sunt consideraţi printre ctitorii noii

ştiinţe care s-a desprins din Medicina Legală la sfârşitul secolului al XlX-lea — criminalistica.Acum

câţiva ani această afirmaţie a fost catalogată chiar o exagerare, dar lucrurile au intrat în făgaşul lor firesc după

ce s-au adus argumente purtând semnătura unor corifei de talia lui R. A. Reiss, care a înfiinţat prima catedră de

poliţie ştiinţifică din lume, la Lausanne, Elveţia, sau a lui Edmond Locard, care a creat, la laboratoarele de

criminalistică din Lyon, Franţa, o veritabilă şcoală internaţională la care s-au format nenumărate celebrităţi

europene, şi a dat consistenţă şi strălucire noii ştiinţe printr-un magistral tratat în 7 volume, precum şi prin

Revista internaţională de criminalistică pe care a fondat-o în anul 1929.

Iată ce a scris profesorul Reiss în prefaţa celebrului său Manual de poliţie ştiinţifică (tehnică) din anul 1911:

„Această ştiinţă practic este de dată recentă. Ea este rodul eforturilor criminaliştilor dublaţi de practicieni cum

sunt Bertillon, Gross, fraţii Minovici, Lacassagne, Henry, Windt, Balthazard, Stockis, autorul acestor rânduri

etc." Mina Minovici a făcut parte din consiliul director al revistei conduse de Locard, de la data înfiinţării până la

decesul său, în 1933, când s-a scris: „Cu moartea lui a dispărut unul dintre cei mai mari criminalişti ai lumii."

Asociaţia Criminaliştilor din România militează pentru reevaluarea trecutului urgisit de vitregiile

vremurilor, fraţii Minovici fiind repuşi în drepturile lor fireşti, de fondatori ai Criminalistieii, iar Facultatea de

Drept, din cadrul Universităţii „Spiru Haret" este prima din ţară unde se predau studenţilor şi masteranzilor

contribuţiile de pionierat ale acestora.

Fraţii Minovici n-au creat lucrări comune, cum s-ar putea crede, fiecare dintre ei împlinindu-se în realizări

originale distincte, şi chiar în domenii diferite, dar împreună au închegat o operă unică în felul ei în lume.

Viaţa lor este săracă în evenimente mondene şi nu conţine acele picanterii care fac deliciul vieţii cotidiene,

pentru simplul motiv că şi-au identificat trăirile cu o muncă asiduă, nu întotdeauna apreciată la adevărata ei

măreţie. Despre ei s-a scris foarte puţin, chiar nepermis de puţin, poate şi pentru că şi-au impus, ca principii

de viaţă, discreţia şi modestia, chiar dincolo de moarte.

Bunicul lor, Ştefan Mina, descindea din oraşul Tetovo din Macedonia sârbească. A devenit Minovici la

eliberarea paşaportului, când autorităţile sârbeşti i-au schimbat numele, şi s-a stabilit, pentru o scurtă perioadă,

în Craiova, unde s-a căsătorit cu o olteancă şi a avut patru copii, între care al doilea, Ştefan, va deveni tatăl

celor trei fraţi de care ne ocupăm. Se va îndeletnici cu negoţul de animale, dar se va dedica mai mult

comerţului cu cereale, astfel că se va muta la Brăila, unde, precum se ştie, era bursa de cereale a Europei. Copiii

lui vor îmbrăţişa meseria negoţului, cu excepţia lui Ştefan, care se va căsători cu Sofia Haliu, o brăileancă de

origine grecească, văduvă cu un copil, cu care se va muta, după moartea tatălui, în oraşul Râmnicu Sărat. Aici va

fi ales primar şi va avea 13 copii, din care au supravieţuit nouă, şase băieţi şi trei fete. Se va stinge şi el prematur,

în anul 1876. Primul dintre fraţi, Mina Minovici, s-a născut la Brăila, la 30 aprilie 1858. După terminarea

cursului inferior al gimnaziului, în 1873, a fost nevoit să se înscrie ca bursier intern la Şcoala Superioară de

33

Farmacie a doctorului Carol Davila, care 1-a remarcat şi i-a îndrumat primii paşi. După obţinerea certificatului

de asistent în farmacie (1878), se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, va lua licenţa în Farmacie în

(1881), iar apoi îşi va lua licenţa în Medicină (1885). La recomandarea doctorului Davila, va ajunge şef de

lucrări 1883) la laboratorul lui Alfred Nicolaus Bernad-Lendwai, promotor al chimiei experimentale în ţara

noastră, membru de onoare al Academiei Române. în acelaşi an, 1883, îşi va aduce mama, fraţii şi surorile la

Bucureşti, deoarece, după moartea tatălui, devenise capul familiei.

În toamna anului 1885, Bernad-Lendway, care i-a insuflat pasiunea pentru cercetarea ştiinţifică, 1-a ajutat

să-şi împlinească studiile oferindu-i o bursă şi un concediu de trei ani pentru a se înscrie la Facultatea de

Medicină din Paris, unde, potrivit obiceiului său, va urma în paralel şi Şcoala de farmacie pentru a se

specializa în toxicologie. Tânărul Minovici va opta pentru medicina legală, fiind atras de cursurile marilor

personalităţi ale timpului: Paul Brouardel, Ch. T. Brown-Sequard, A. Dastre, Legrand du Salle, A.

Lacassagne. De trei ori pe săptămână va lucra în laboratorul Prefecturii de poliţie condus de J. Ogier şi va audia

şi cursurile lui Louis Pasteur. Va trimite un raport Ministerului de Interne, intitulat Tratamentul profilactic

al turbării şi metoda lui Pasteur. în ciuda greutăţilor financiare, reuşeşte să-şi impresioneze profesorii, şi în

mod deosebit pe Paul Brouardel, care şi 1-a dorit asistent. Rămas fără mijloace de subzistenţă, va primi bani de la

guvernul român graţie unei strategii a profesorului Brouardel, care a ameninţat că, dacă nu i se vor trimite banii

necesari, va face demersuri pentru a-1 naturaliza.

La data de 7 iunie 1888, îşi va susţine teza de doctorat în medicină cu titlul Studiu medico-legal al morţii

subite ca urmare a loviturilor pe abdomen şi laringe, care a suscitat un deosebit interes în lumea ştiinţifică,

întrucât a explicat mecanismul morţii subite ca urmare a lovirilor pe abdomen şi laringe (teoria inhibiţiei, de

actualitate şi astăzi). Tot în 1888, va începe o lucrare despre rezistenţa spermatozoizilor în organele genitale

femeieşti, după moarte, pe care o va definitiva abia peste 11 ani, în 1899.

Va mai rămâne un an pentru a publica Studiu medico-legal asupra alcaloizilor cadaverici. în domeniul

toxicologiei, pe lângă această lucrare, a aprofundat cercetările împreună cu J. Ogier, prezentând, în 1891,

Academiei de Medicină Legală din Paris, studiul Influenţa ptomainelor în cercetarea toxicologică a alcaloi-

zilor vegetali, subliniind posibilitatea producerii unor erori ca urmare a reacţiilor asemănătoare ale ptomainelor şi

alcaloizilor vegetali.

Reîntors în ţară, va obţine, în scurt timp, postul de medic legist al Tribunalului Ilfov (1 septembrie 1890),

devenind, de drept, membru al ConsiliuluL Sanitar Superior şi profesor de medicină legală la Şcoala Naţională

de Medicină. Va înfiinţa Serviciul de Antropometrie pe lângă Prefectura de Poliţie Bucureşti, iar din 1896 va

preda medicina legală la Facultatea de Drept Bucureşti.

Crezul lui: Medicina legală este o ştiinţă teoretică şi experimentală în acelaşi timp. Teoria

completează experienţa, iar experienţa demonstrează teoria.

După o muncă epuizantă (500 de autopsii în doi ani şi numeroase lucrări ştiinţifice), la 20 decembrie

1892 inaugurează, într-o concepţie proprie, Morga oraşului Bucureşti, care va primi şi titlul de

Institut medico-legal, devenind un model şi pentru alte ţări, între care Franţa şi Italia. Iată preceptele

sale pe care le-a săpat în apropierea marelui amfiteatru al institutului:

1. Tota medicina prudentia est.

2. Învaţă, prin îndoială, să cumpăneşti toate elementele adevărului ştiinţific.

3. Priveşte cu atenţie şi cercetează cu deamănuntul ceea ce vezi.

4. Un caz, în aparenţă foarte simplu, e, în realitate, adesea dintre cele mai complicate.

5. Evită teoriile pripite şi fereşte-te de îndemnurile imaginaţiei.

6. Să nu faci niciodată ipoteze complicate.

34

7. Fii totdeauna obiectiv, pentru că n-ai de exprimat o convingere, ci de făcut o demonstraţie. Da

mihi factum, et dabo tibi jusl

8. Astupă-ţi urechile, închide gura şi deschide mari ochii pentru ca, la adăpostul oricărei sugestii

străine, să nu te pronunţi decât după ce te-ai pătruns de temeinicia celor constatate.

9. Procedează cu ordine şi metodă, după un plan în prealabil abil croit. Nu uita că o autopsie odată

greşită nu mai poate fi îndreptată.

10. Medicul legist trebuie să posede trei lucruri: meşteşugul, ştiinţa, arta. Meşteşugul îl înveţi, ştiinţa

o dobândeşti prin muncă trudnică. Arta, însă, e un dar firesc, instinctiv, de care numai cei aleşi au

parte.

În anul 1896, Mina Minovici a reprezentat România la Congresul de Antropologie care a avut loc la

Geneva, unde a prezentat studiul Remarci statistici cu privire la antropologia criminală, unde a combătut

teoria lui Lombroso privitoare la criminalul înnăscut, bazat pe o cazuistică proprie de 7 217 delincvenţi

asupra cărora efectuase măsurători craniene, subliniind rolul factorilor sociali, îndeosebi ai

alcoolismului şi prostituţiei.

La al Vl-lea Congres Internaţional de Antropologie Criminală, care a avut loc în 1906, la Torino, a

expus rezultatul cercetărilor sale despre criminalitatea feminină în România. De asemenea, ca delegat al

Ministerului de Justiţie la congresele de antropologie criminală de la Bruxelles (1892) şi Geneva (1896),

a prezentat rapoarte cu propuneri de reforme judiciare pentru reducerea criminalităţii.

Pe lângă aceste importante contribuţii în antropologie şi criminologie, se cuvine să subliniem

lucrarea Diagnosticul medico-legal al rănirilor prin examenul hainelor, publicată în anul 1899, prima de

acest gen în lume, în care a făcut remarci cu privire la diferenţierea omorului de sinucidere, prin

examinarea hainelor victimei, în cazurile de răniri cu arme de foc sau cu instrumente înţepătoare. De

asemenea, în studiul Medicina legală aplicată la arta dentară, Mina Minovici tratează stabilirea identităţii

unei persoane, cadavru sau schelet după particularităţile dentiţiei.

În monumentala sa lucrare de anvergură internaţională cuprinzând 2 072 pagini, Tratat complet de

medicină legală, cu legislaţia şi jurisprudenţa românească şi străină, publicat între anii 1928 şi 1930, cu

doar trei ani înainte de a trece la cele veşnice, Mina Minovici a abordat şi alte tehnici criminalistice: examinarea

cadavrului la locul faptei; importanţa fotografierii cadavrului; toaletarea şi reconstituirea feţei cadavrului,

subliniind importanţa introducerii ochilor artificiali în orbitele craniului; cercetarea petelor; examinarea părului;

dactilos-copia şi portretul vorbit; diferenţierea sinuciderii de omor în cazuri de spânzurare şi strangulare ş.a.

Tratatul a fost elogiat de Edmond Locard în Revista internaţională de criminalistică, subliniind că, prin această

vastă şi originală lucrare, Mina Minovici i-a depăşit chiar şi pe marii săi profesori P. Brouardel şi A. Lacassagne.

Mina Minovici are meritul de a fi tradus lucrarea lui Alphonse Bertillon, Identificarea Antropometrică

(1892), şi de a-1 fi ales şi instruit pe dr. Gh. Andrei Ionescu, pentru a înfiinţa, în acelaşi an, serviciul

antropometric, care a funcţionat la Palatul de Justiţie şi a devenit, în 1895, serviciul de identificare judiciară.

Gh. Andrei Ionescu este cel care a introdus dactiloscopia în România, alegând o combinaţie între metodele

spaniolului Oloriz şi danezului Daae cu sistemul creat de argentinianul Juan Vucetich.

La îndemnul lui Mina, Nicolae Minovici va înfiinţa, pe lângă acest serviciu, prima şcoală de antropologie

pentru pregătirea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie. Şi tot Mina a fost cel care a avut un rol decisiv, alături de fratele

său Nicolae, Gh. Andrei Ionescu şi Valentin Sava, la înlocuirea metodei antropometrice cu cea dactiloscopică.

În calitatea sa de profesor şi director al Institutului de Medicină Legală, Mina Minovici a format şi sprijinit

specialişti care şi-au înscris numele pe firmamentul de aur al criminalisticii româneşti: Gh. Andrei Ionescu,

35

Valentin Sava, Henri Stahl, Mihail Kernbach, Constantin Ţurai, Mihail Cireş şi alţii.

Ca membru în Comitetul director al Revistei internaţionale de criminalistică, Mina Minovici a

contribuit la promovarea realizărilor româneşti în lume. Geniul său organizatoric, dublat de o putere de muncă

extraordinară, a propulsat numele României pe cele mai înalte culmi, iar geniul său ştiinţific şi-a pus pecetea

originalităţii şi rigorii ştiinţifice pe o operă inegalabilă care trebuie să fie redată tineretului studios.

Mina Minovici a fost răsplătit cu multe onoruri: membru corespondent al Academiei de Medicină şi

Legiunea de onoare în grad de comandor conferite de Franţa; de trei ori laureat al Academiei Române; o

stradă din Brăila şi institutul pe care 1-a creat îi poartă numele din timpul vieţii, iar printr-o lege specială, din

1930, a fost declarat director pe viaţă al institutului. Cu toate acestea, profesorul Mina Minovici şi-a purtat

măreţia cu o modestie greu de imaginat, şi nu putea să moară altfel: în seara zilei de 25 aprilie 1933, cu cinci

zile înainte de a împlini vârsta de 75 ani, a închis ochii pentru totdeauna, nu înainte de a cere să i se respecte

Ultima Dorinţă, aşternută pe hârtie cu un an în urmă, de ziua sa de naştere: Oriunde voi muri, corpul meu să fie

adus la Institutul Medico-Legal şi depus în capelă. Nici un doliu, nici un discurs, nici o floare, nici o podoabă.

Serviciul religios se va face de un singur preot, după care voi fi transportat la Cimitirul Bellu cu dricul

automobil. Soţia mea, care dispune de corpul meu, este rugată să nu-mi calce ultima dorinţă. Mina

Minovici, 30 aprilie 1932.

Al şaselea copil născut viu al soţilor Ştefan şi Sofia, Ştefan Minovici, s-a născut la 18 iulie 1867 în oraşul

Râmnicu Sărat. Şcoala primară o va începe însă la Brăila, deoarece s-a mutat la unchii săi, pentru că părinţii nu

mai puteau face faţă grijilor tot mai numeroase. Va rămâne de timpuriu fără tată (1876) şi va cunoaşte de mic

lipsurile şi nimicniciile vieţii.

În 1882 se va muta la Bucureşti, la fratele mai mare, Mina, care i-a cerut, şi pe care îl va asculta, să urmeze

cursurile liceului Sfântul Sava. După absolvirea cu succes a liceului, în 1887, se va înscrie, la îndemnul aceluiaşi

frate, la Facultatea de Ştiinţe, secţia fizică-chimie. Student strălucit, şef de promoţie, el va fi recomandat, încă

din facultate, de remarcabilul profesor CI. Istrati, să ocupe postul de preparator la cursurile de fizică şi chimie ale

liceului în care se remarcase.

Obţine licenţa în februarie 1893, iar în toamna aceluiaşi an va fi numit asistent la laboratorul condus de CI.

Istrati la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii, unde va publica prima sa lucrare ştiinţifică, Obţinerea eterilor

fenilsulfonici ai fenolului trihalogenal, în Buletinul Societăţii de Ştiinţe Fizice.

În anul 1894 va pleca la Berlin, unde va fi remarcat de celebrul profesor Emil Hermann Fischer, cel care, în

1902, va fi distins cu Premiul Nobel pentru chimie, iar în anul 1911 cu Medalia Berzelius. Va ocupa timp de doi

ani postul de asistent la Institutul Kaiser Wilhelm şi îşi va susţine, în primăvara anului 1897, teza de doctorat pe

care o va publica la Berlin cu titlul Despre unii oxazoli şi imidazoli aromatici.

Se specializează şi în chimie judiciară (toxicologie aplicată), sub îndrumarea profesorilor L. Lewin, A.

Langagard, şi M. E. Lichbreich. Până la susţinerea tezei (31 iulie 1897), va reveni în ţară pentru a ocupa, prin

concurs, postul de profesor agregat la Şcoala Superioară de Farmacie, catedra de chimie analitică. Aici va înfiinţa

laboratorul, iar în paralel va reorganiza învăţământul farmaceutic, unde va preda şi noţiuni de toxicologie.

În 1899, Ştefan Minovici înfiinţează Asociaţia Generală a Corpului Farmaceutic din România, cu o revistă

de specialitate care a purtat nume succesive: Buletinul Asociaţiei Farmaceutice din România (1899),

Buletinul de farmacie şi chimie din România (1905) şi, în cele din urmă, Buletinul de chimie care a apărut până în

1919. Va înfiinţa Societatea de Chimie, în 1919, fiind ales, în 1925, vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale de

Chimie. în anul 1924 va ocupa funcţia de şef al catedrei de chimie organică a Facultăţii de Ştiinţe din

Bucureşti, urmându-1 pe marele său predecesor, profesorul dr. C. I: Istrati. La 8 iunie 1925 este ales

membru corespondent al Academiei Române.

36

Pentru opera sa laborioasă i s-au conferit înalte titluri şi distincţii: doctor în Farmacie Honoris Causa

şi o Medalie Comemorativă (1932); Medalia Pasteur a Societăţii de Chimie Biologică din Paris pentru

cercetările în domeniul colesterolului (1935); Legiunea de Onoare în gradul de Cavaler din partea

Franţei (1936); membru de onoare al Societăţii de Grafologie din Londra, al Societăţii de Chimie din

Polonia, al Societăţilor de Chimie din Germania, Londra, Statele Unite, al Societăţii de Chimie

Industrială din Franţa, al Societăţii de Grafologie din Franţa, al Societăţii de Fotografie din Florenţa.

Spiritul novator al profesorului Ştefan Minovici s-a afirmat în mai multe domenii: chimia legală,

chimia analitică, chimia organică, chimia biologică, iar în criminalistică şi-a adus importante contribuţii

în expertiza grafică, grafologie, fotografie judiciară, traseologie.

Între anii 1896 şi 1900, din însărcinarea guvernului, s-a perfecţionat în laboratorul profesorului

Jeserich, în domeniul chimiei legale şi îndeosebi în cercetarea otrăvurilor şi a petelor de sânge, iar în paralel

a studiat cercetarea falsurilor în acte.

Ştefan Minovici a introdus, pentru prima dată în România, examinări ştiinţifice realizate cu un aparat

fotografic de concepţie proprie pentru identificarea actelor şi bancnotelor falsificate ori pentru dovedirea

caracterului apocrif al unor testamente. Prin examinări ştiinţifice multilaterale, bazate pe tehnici

microscopice şi fotografice riguroase, el a demascat falsificarea unor bancnote româneşti şi englezeşti

care au invadat Bucureştiul, şi a demonstrat câteva falsuri senzaţionale ale celebrului plastograf Botez,

care a imitat scrisul şi semnătura unor celebrităţi ale epocii: Gr. M. Sturdza, Take Anastasiu, Gr. Eliad,

Cârciumărescu, Cosmovici şi alţii. El a întocmit peste o mie de expertize grafice care se remarcă prin

rigoare şi claritate.

În anul 1899, Ştefan Minovici a înaintat guvernului un memoriu intitulat Serviciul nostru

chimico-legal. Expertizele chimico-legale în Germania, conţinând rezultatul cercetărilor pentru care a fost

însărcinat, făcând totodată propuneri care au fost însuşite în totalitate de către Ministerul de Justiţie. De

asemenea, în anul 1900 va publica un studiu intitulat Falsurile în scrieri şi fotografia în serviciul justiţiei,

care a făcut şi obiectul unei comunicări la cel de-al IV-lea Congres internaţional de chimie aplicată, ţinut

în acelaşi an la Paris.

În lucrarea publicată în limba germană, Aparat de fotografiat universal pentru identificarea şi cercetarea

falsurilor în înscrisuri, va expune rezultatul cercetărilor sale privind îmbătrânirea cernelurilor şi

comportarea acestora faţă de anumiţi reactivi chimici, precum şi diferenţierea cernelurilor suprapuse,

cu aparatul fotografic construit de el, care era considerat unul dintre cele mai performante din lume. Ca

urmare a propunerilor sale, Ministerul de Justiţie, printr-un ordin circular din 1903, a recomandat

autorităţilor folosirea cernelii negre în locul celei albastre sau violet, iar în anul 1905 a interzis folosirea

altor cerneluri decât cea de culoare neagră, care era mai rezistentă şi mai greu de falsificat. De asemenea,

instanţelor judecătoreşti li se atrăgea atenţia asupra modului de recoltare a probelor grafice pentru

comparaţii, pe hârtie de aceeaşi calitate, cu utilizarea aceluiaşi tip de cerneală şi cu acelaşi tip de instrument

scriptural.

La Congresul Internaţional de Chimie ţinut în anul 1906 la Roma, recomandările profesorului Ştefan

Minovici privind folosirea cernelii de culoare neagră în documentele oficiale au fost avizate, luându-se decizia

de a fi informate toate statele.

În anul 1915 va publica, în limba franceză, studiul Aparat general macro şi microfotografic pentru

identificarea grafică şi examinarea falsului în înscrisuri. în anul 1907 va ţine o conferinţă cu titlul Grafologia

judiciară, iar în anul 1934 va constitui Societatea română de grafologie, cu două secţiuni: psihologie grafică şi

expertiză grafică. Vicepreşedinte a fost desemnat dr. C. I. Parhon, care va prelua conducerea societăţii după

37

moartea lui Ştefan Minovici.

În domeniul toxicologiei, Ştefan Minovici a studiat locul de fixare a unor otrăvuri în organism (arseniu,

bariu, mercur, cianură de potasiu) şi a pus la punct o reacţie sensibilă pentru caracterizarea picrotoxinei în

cazul otrăvirilor cu mercur. De asemenea, a dezvoltat teoriile specialistului german Paul Uhlenhuth cu

privire la rolul examinării petelor de sânge în investigaţiile me-dico-legale şi criminalistice. La cel de-al V-lea

Congres Internaţional de Chimie care a avut loc la Berlin, în anul 1903, a prezentat rezultatul studiilor sale privind

influenţa prezenţei sângelui asupra reacţiei Florence în cercetarea spermei.

A ţinut nenumărate conferinţe, dintre care exemplificăm: Otrăvirile alimentare şi poliţia sanitară; Sângele

din punct de vedere medico-legal; Alcoolul şi alcoolismul, iar în anul 1914 a publicat, împreună cu Emil

Grozea, studiul Cercetări asupra aerului oraşului Bucureşti, care a fost apreciat de profesorul Emil Fischer.

Profesorul Ştefan Minovici şi-a dedicat întreaga viaţă cercetării originii, rolului şi metabolismului

colesterolului în organism. între anii 1907 şi 1915 va publica un amplu tratat de chimie analitică, în patru

volume, Manual teoretic şi practic de chimie analitică.

Va fi răpit, fulgerător, de o hemoragie cerebrală, la 29 decembrie 1935, şi trupul său va fi înhumat, după un

periplu de doi ani, la Bucureşti, în ctitoria sa din Morăşti, Argeş, conform ultimelor sale dorinţe: Nici un discurs,

nici o floare, nici un doliu. Morăşti, 26 iulie 1933.

Nicolae Minovici, al şaptelea copil al soţilor Ştefan şi Sofia Minovici, s-a născut la 23 octombrie 1868 la

Râmnicu Sărat. Va urma cursurile şcolii primare din Brăila, iar apoi la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti,

adus de fratele său Mina. în anul 1891 s-a înscris la Şcoala de belle arte, dar destinul, prin mâna fratelui său

Mina, avea să-1 îndrume spre Facultatea de Medicină şi să îmbrăţişeze o carieră care îl va duce pe cele mai

înalte culmi ale cunoaşterii, fiind hărăzit să fie deschizător de drumuri.

Obţine titlul de doctor în medicină în anul 1898, cu lucrarea Tatuajele în România, care reprezenta rodul

unor cercetări întreprinse pe aproape 15 000 de cazuri.

Dornic de a-şi perfecţiona studiile, a plecat pentru câţiva ani în străinătate, mai întâi la Berlin, unde

a audiat cursurile unor profesori celebri: Virchow (anatomie patologică), Strassman (medicină legală) şi

Legmann (alienaţi), după care a plecat la Paris, unde i-a avut ca dascăli pe Paul Garnier (pshiatrie

medico-legală) şi Manoeuvrier (antropologie).

Reîntors în ţară, a fost numit medic legist pe lângă Parchetul Tribunalului Ilfov şi profesor de

medicină legală la Şcoala de Ştiinţe de Stat. începe o activitate ştiinţifică ale căror dimensiuni uimesc

contemporanii, geniul său creator dezlănţuindu-se atât în medicină legală, cât şi în criminologie şi

criminalistică.

În perioada 1896-1900 a înfiinţat, pe lângă Serviciul Antropometric creat la Palatul de Justiţie

(1892), Şcoala antropologică (Bertillon) pentru instruirea agenţilor şi comisarilor din divizia de

cercetări şi urmăriri a Prefecturii de Poliţie Bucureşti. Pe lângă lucrarea lui Bertillon, Identificarea

antropometrică, publicată la Paris în anul 1882, se vor preda şi primele noţiuni de dactiloscopie, ca

urmare a preocupărilor profesorului Nicolae Minovici în acest domeniu.

În anul 1902, fiind însărcinat de primărie să studieze două racile care puneau probleme deosebite

Bucureştiului, cerşetoria şi vagabondajul, a înfiinţat Biroul de Asistenţă Socială cu o fermă la Băneasa,

ateliere şi crescătorii de păsări, şi câini care asigurau venituri pentru întreţinerea vagabonzilor, cărora

le-a găsit locuri de muncă, dotând Azilul de Noapte cu o sală specială cu zece paturi şi o ospătărie

comunală. în anul 1906 a înfiinţat Societatea de Salvare, cu două ateliere: Spitalul de Urgenţă şi Şcoala

Samariteană, care iniţial a avut sediul în curtea Prefecturii de Poliţie, iar ulterior, în 1909, s-a mutat într-o

clădire de pe Splaiul Independenţei.

38

Anul 1904 a însemnat un an de referinţă atât pentru medicina legală, cât şi pentru criminalistică,

prin patru lucrări de excepţie care poartă semnătura lui Nicolae Minovici, sub-director al Institutului

Medico-Legal şi al Serviciului Anthropometric: Moartea subită la epileptici (60 pagini), Afecţiuni

pulmonare consecutive traumatismelor capului (160 pagini), Studiu asupra spânzurării (239 pagini cu

ilustraţii) şi Manual tehnic de medicină legală, prefaţat de profesorul Paul Brouardel (1 006 pagini cu

ilustraţii, 18 foi planşe şi o filă tabel).

Studiul asupra spânzurării reprezintă atât rezultatul unor cercetări întreprinse timp de 12 ani, după

cum precizează autorul, asupra a 172 cazuri de spânzuraţi, cât şi al unor experienţe făcute pe propriul

său corp, contrazicând observaţiile făcute de predecesorii săi (Tardieu, Fleischmann, Hammond,

Hornshaw, Scott): „Din 12 încercări de spânzurare ce le-am făcut în mai multe şedinţe, ne-a fost

imposibil, cu toată bunăvoinţa ce aveam de a servi ştiinţa, fără pericolul pierderii vieţii, de a suporta mai

mult de 26 secunde."

Nicolae Minovici a consultat o impresionantă bibliografie, de la lucrări de medicină legală semnate de

reputaţi profesori ca Tardieu, Tourdes, Lesse, Strasmann, Coutagne, Lacassagne, Brouardel, până la celebrul

criminalist Hans Gross cu al său impozant Manual practic de instrucţie judiciară, în două volume, tipărit la

Graz în 1893, pe care 1-a studiat cu un interes justificat doar de pasiunea lui devoratoare pentru noua

ştiinţă, criminalistica, aflată, ca şi Medicina Legală, în slujba vieţii şi a adevărului, după formula inspirată a

regretatului Paul Ştefănescu.

Manualul tehnic de medicină legală, impozant prin cele 1 006 pagini cu 294 figuri, prefaţat de profesorul care

1-a lansat pe fratele său Mina în elita ştiinţifică a Europei, este primul tratat de medicină legală apărut în România.

Tipărirea lui a umplut un gol care se resimţea în pregătirea medicilor, magistraţilor şi poliţiştilor, deoarece

încercările anterioare erau modeste, departe de a satisface pretenţiile sistemului judiciar.

Manualul constituie, în acelaşi timp, şi primul tratat de criminalistică tehnică din România, fiind rodul

cercetărilor teoretice şi practice făcute de Nicolae Minovici la Şcoala Antropologică Bertillon din perioada

1896-1900, precum şi al aprofundării operelor fundamentale ale celebrităţilor afirmate într-un domeniu nou de

identificare criminalistică, dactiloscopia: Galton, Fere, Varigny, Vucetich. Pe drept cuvânt, A. Lacassagne îl

consideră ca fiind unic în literatura de specialitate, pentru că el reprezenta, în acelaşi timp, şi noua ştiinţă care

se năştea din medina legală, criminalistica. Iată câteva argumente:

Capitolul V, Particularităţi individuale de natură anatomică, este consacrat identificării antropometrice.

Nicolae Minovici se dovedeşte un fin cunoscător al lucrărilor publicate de Quetelet şi Bertillon, descriind

detaliat tehnicile de măsurare pentru talie, bust, cap, ureche, picioare, care alcătuiesc semnele de identitate

prevăzute în buletinul judiciar de identitate întocmit de Serviciul Antropometric al Tribunalului Ilfov (pp.

69-89). Ca anexe la Antropometrie sunt considerate: semnalmentul descriptiv sau portretul vorbit (pp. 89-103);

reconstituirea semnalmentului antropometric prin ajutorul hainelor, citând studiul medico-legal al doctorului

Georges Bertillon, fratele lui Alphonse Bertillon, De la reconstitution de signalment anthropometrique au

moyen des vetements.

Capitolul IX este consacrat fotografiei judiciare, (pp.163-210). Nicolae Minovici prezintă tehnici de

fotografiere a cadavrelor cu identitate necunoscută, din faţă şi din profil, în picioare sau în poziţie şezând,

utilizând o aparatură specială, construită la Institutul Medico-Legal din Bucureşti. El propune fotografierea

cadavrelor cu ochii deschişi, prin folosirea ochilor artificiali în locul metodei de reînviere a ochilor recomandată

de H. I. Goss în La photographie apres deces, publicată în anul 1896, la Geneva: „în ceea ce priveşte mai întâi

globii ochilor, atunci când ei sunt înfundaţi în orbite, când sunt zbârciţi şi aproape uscaţi, în loc de a

injecta în ei apă cu glicerina, pentru a-i readuce la forma normală, în loc de a aştepta o oră cu comprese umede

39

pe ei, după cum recomandă toţi autorii (Strasmann, Reiss, Schulz etc), operaţiuni ce ne ia timp, nu avem decât a

recurge la ochi artificiali." Este prezentat şi un aparat conceput şi realizat de Nicolae Minovici, precum şi

tehnici de toaletare a feţei cadavrului. Noul procedeu de fotografiere post-mortem va fi premiat cu Medalia de

Aur, în anul 1912, la Expoziţia Internaţională de Igienă Socială care a avut loc la Roma.

Autorul evidenţiază avantajele fotografiei judiciare şi pentru depistarea falsurilor în înscrisuri ori pentru

identificarea tipurilor de cerneluri folosite, recurgând la lucrarea fratelui său, Ştefan Minovici, Falsurile în

documente şi fotografia în serviciul justiţiei.

Capitolul VI tratează, pe parcursul a 34 de pagini (112-146), „particularităţi de natură patologică:

cicatricele şi tatuajul", reluând concluziile formulate în teza de doctorat: tatuajele au fost importate de

la greci şi au o deosebită importanţă pentru identificarea persoanelor şi cadavrelor.

Capitolul I din Partea a doua a Manualului este dedicat sistemului dactilos-copic, subliniind stabilirea

identităţii absolute prin ajutorul impresiunilor digitale în baza cercetărilor făcute de Purkinje, Herschel,

Galton, Vucetich şi Bertillon, precum şi regulile şi procedeele pentru relevarea impresiunilor digitale.

Capitolul al doilea este rezervat impresiunilor plantare (pp. 262-292) create de piciorul desculţ (în

poziţie staţionară, în mers şi în fugă), precum şi de piciorul încălţat, cu descrierea procedeelor de

relevare, prelevare şi conservare, subliniind şi cu acest prilej rolul fotografiei judiciare (pp. 286-287).

Spaţii importante sunt dedicate altor impresiuni: urme create de părţi ale corpului, urme de dinţi, urme

create prin strangulare şi spânzurare, urme formate prin loviri şi răniri, urme lăsate de alte obiecte folosite la

comiterea crimelor şi delictelor (ciomag, baston), urme lăsate de roţile căruţei.

Partea a treia este destinată examinării petelor (pp. 327-472), de la cele de sânge la cele de spermă,

sau alte pete formate de fragmente ale unor ţesuturi umane, descriind tehnicile de relevare-prelevare,

precum şi concluziile examenelor de laborator.

Un întreg capitol, cel de-al V-lea, este rezervat examinării părului, fiind abordată o varietate de

aspecte de natură criminalistică şi medico-legală.

Credem că am prezentat suficiente argumente care pledează în vedererea considerării Manualului

tehnic de medicină legală ca primul manual (tratat) de criminalistică tehnică.

Nicolae Minovici a fost şi un pionier al dactiloscopiei în ţara noastră. în perioada 1894-1906 a luat

impresiunile unor criminali condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, constatând, după 12 ani, că au rămas

neschimbate. De asemenea, este primul care a descoperit, în România, autorii unor furturi — din biroul

unei tipografii şi o roată de la o trăsură — pe baza impresiunilor digitale găsite pe o hârtie în primul caz şi

pe roata recent vopsită în al doilea. Concluziile cercetărilor sale le-a comunicat, printr-o scrisoare, lui

Juan Vucetich din Argentina, care a publicat-o în numărul din 15 aprilie 1906 al Revistei de Policia din

Montevideo (Uruguay). împreună cu Valentin Sava a publicat în Revista de Identificare şi Ştiinţe Penale

din La Plata, Argentina, Dactiloscopia Română, în 1935. A contribuit, alături de fratele său Mina, dr. Gh.

Andrei Ionescu şi Valentin Sava, la introducerea identificării dactiloscopice în România (1914), princi-

palul merit revenindu-i însă dr. Gh. Andrei Ionescu.

În anul 1905, Nicolae Minovici va construi, după planurile arhitectului Cristofi Cerchez, o vilă pe

Şoseaua Kiseleff, care îi poartă numele, fiind cunoscută şi ca „Vila cu clopoţei", în care se va dezlănţui

spiritul său artistic şi de colecţionar pentru etnografia românească, pe care ova dărui municipalităţii

Bucureşti în anul 1935.

După unirea Transilvaniei cu patria mamă, în 1919 va fi desemnat profesor de medicină legală la Facultatea

de Medicină din Cluj, unde va organiza învăţământul medico-legal şi, împreună cu Mihail Kembach, un alt

pionier al criminalisticii româneşti, va publica, în anul 1924, Tehnica autopsiei medico-legale, un volum de 602

40

pagini cu reţete originale de îmbălsămare, care umplea un gol resimţit în pregătirea medicilor legişti.

Guvernul îi va solicita, în 1926, să accepte funcţia de primar al Sectorului III Albastru, care cuprindea

cartierele Grozăveşti, Cotroceni, Dealul Spirii, Rahova, Şerban Vodă şi altele, precum şi trei comune

suburbane. Va fi poreclit de locuitori „primarul albastru", pentru că era văzut dis-de-dimineaţă până seara târziu

colindând străzile mahalalelor. Va pava străzi, va construi trotuare şi primele WC-uri subterane, precum şi un

cămin pentru măturători şi gunoieri, şi va înfiinţa 13 atenee populare.

În anul 1928 demisionează şi se întoarce la Cluj, pentru că legea învăţământului îi obliga pe profesori

să-şi stabilească domiciliul în localitatea în care predau. Se va întoarce în Bucureşti în 1932, când se va

pensiona fratele său Mina, pentru a ocupa funcţiile acestuia la institut şi la catedră. Va fi ales, în anul 1934,

primar al satului Băneasa, slujbă pe care o va accepta cu plăcere, dovedin-du-şi şi aici calităţile de organizator,

dar va refuza funcţii importante: prefect al Poliţiei Capitalei şi chiar ministru de interne. Va fi ales, în 1936,

preşedintele Colegiului Medical Ilfov, iar în 1938 preşedintele Asociaţiei Generale a Medicilor.

În data de 5 mai 1934 va înfiinţa Spitalul de Urgenţă în clădirea în care funcţiona „Salvarea", după

modelul celor care existau în Moscova, Buenos Aires şi alte mari capitale.

Va fonda Revista de medicină legală, în anul 1936, care va apărea trimestrial până în anul 1940, în care vor fi

publicate studii şi articole originale, multe din ele şi din domeniul noii ştiinţe, criminalistica.

Între 1 şi 8 septembrie 1937 a organizat cel de-al XVII-lea Congres Internaţional de Antropologie şi

Arheologie Istorică, precum şi cea de a Vil-a Adunare Generală a Institutului Internaţional de Arheologie.

La Congresul Internaţional de Medicină Legală şi Socială din Lille (27-31 mai 1934) va prezenta lucrarea

Expertiza psihiatrică contradictorie. A mai avut timp să scrie lucrări importante: Paranoizii (1937),

Procedee de înfrumuseţare (chirurgia estetică, ondulaţia permanentă, colorarea părului şi manichiură în faţa

medicinii legale (1937), Pericolul social al practicării ocultismului (1938), precum şi câteva lucrări împreună

cu vechiul său prieten şi colaborator, I. Stănescu: Vagabondajul (1937), Secretul profesional (1938), Etica

responsabilităţii medicale. Şarlatanismul (1941).

La sfârşitul anului 1939, un cancer necruţător avea să i se instaleze pe laringe, care îl va răpune, cu toate

eforturile medicilor din Viena, la 26 iunie 1941, în dureri insuportabile — tributul pe care Nicolae Minovici

1-a plătit ştiinţei, acelor experienţe pe propriul corp cu valoare de unicat în lume.

Rolul fraţilor Minovici în promovarea şi consolidarea noii ştiinţe — criminalistica — a fost subliniat de

nenumăraţi savanţi de renume mondial: R.A. Reiss, Edmond Locard, A. Lacassagne, Paul Brouardel şi mulţi alţii.

Credem că a sosit timpul să ştergem colbul depus pe aceste ilustre briliante, pentru a le recunoaşte meritul

incontestabil de a fi creat postamentul pe care s-a clădit, de-a lungul unui secol măcinat de vicisitudini, Şcoala

românească de criminalistică.

ÎNTREBĂRI:

1. Cum a definit Hans Gross criminalistica?

2. Care sunt metodele proprii de cercetare ale criminalisticii?

3. Ce probleme tratează Fundamentele criminalisticii?

4. Ce cuprinde criminalistica tehnică?

5. Ce reguli şi procedee însumează criminalistica tactică?

6. Ce reguli tratează criminalistica metodologică?

7. Care sunt principiile fundamentale ale criminalisticii?

8. Care sunt principalii precursori ai criminalisticii, români şi străini?