Manual INM 2016 – formare inițială

1

Beatrice Andreșan-Grigoriu

CAPITOLUL 2: ORGANIZAREA JUDICIARĂ A UNIUNII

EUROPENE

„Instanța națională consideră „în naivitatea” ei că

motivarea cererii de trimitere ar putea reprezenta o

antepronunțare pe fondul cauzei, explicație care este în mod

clar una de neacceptat în fața Curții.”

(auditor de justiție, lucrare comună, martie 2012)

Obiective de formare recapitulare a cunoștințelor anterioare;

vor identifica instanțele Uniunii Europene, vor înțelege modul în care se

intersectează activitatea instanțelor create la nivel european și cea a instanțelor

naționale, precum și rolul lor în aplicarea dreptului UE;

Teme abordate Tipurile de instanțe din UE; compunerea și competențele CJUE; deciziile CJUE;

elemente de procedură în fața CJUE; competențele instanțelor naționale în

aplicarea dreptului UE;

Sediul materiei

(texte relevante)

Art. 19 TUE

Art. 251-281 TFUE

Statutul Curții de Justiție

Regulamentul de procedură

Hotărâri importante -

Website curia.europa.eu

1.1 DE CE?

De ce să citiți acest capitol? Bifați una sau mai multe căsuțe:

Pentru că nici despre asta nu-mi mai aduc aminte mare lucru.

Pentru că am sărit peste capitolul anterior și e jenant să nu știu măcar care sunt

instanțele UE

Pentru că vreau să devin judecător la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Pentru că fără, nu știu unde să trimit cereri preliminare.

Pentru că mă interesează.

Pentru că sunt evaluat/ă în cursul formării continue și la examenul final.

1.2 INSTANȚELE UNIUNII EUROPENE

În contextul unei discuții despre Uniunea Europeană, propun să folosim sintagma

„organizare judiciară” și nu „ierarhie judiciară”. Ultima oferă imaginea unui sistem unitar,

bazat pe instanţe aflate, unele faţă de celelalte, într-un raport caracterizat de controlul

judiciar al hotărârilor de către instanțele aflate în poziţie superioară. Această imagine ar fi

necorespunzătoare față de realitatea raportului dintre instanțele europene și instanțele

naționale ale statelor membre. Sintagma „organizare judiciară” reuşeşte să comunice

existenţa unui sistem de instanţe care funcţionează în cadrul unui sistem autonom de drept,

fără să implice în mod necesar şi existenţa vreunui raport formal ierarhic între ele.1

1 În același sens și K Lenaerts, I. Maselis, K Gutman, EU Procedural Law, Uxford University Press, 2014, partea I.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

2

Orice jurist, fiind format într-un sistem de

drept național, cunoaște bine sistemul

judiciar din propria țară. Poate, în ziua de

astăzi, prin forța lucrurilor sau din pasiune,

are idee în legătură cu cel puțin încă un

sistem din Europa (fiind expert, desigur, în

sistemul american, de la TV). Oricât de

„străine” ar fi sistemele altor state

europene, cele create la nivel internațional

se simt și mai străine. Sunt multinaționale,

ceea ce poate induce o senzație de

îndepărtare (oare cum își pot concilia

reperele de gândire juridică juriști de

naționalități diferite, școliți, formați și

rodați în locuri diferite?).

Separația mentală pe care unii dintre noi o

mențin inconștient sau chiar o cultivă între

dreptul european și dreptul intern se

manifestă și în răspunsul la întrebarea „câte

instanțe are Uniunea Europeană?”.

Trei, sare auditorul nerăbdător și începe să

recite bucuros: Curtea de Justiție,

Tribunalul (fost de Primă Instanță)2 și

Tribunalul Funcției Publice. Fiind al doilea-

al treilea seminar, formatorul, ca să nu-l

descurajeze, dă din cap aprobator, desigur,

așa este... și adaugă cu blândețe – dacă ne gândim strict din perspectivă internațională.

Ochi care se măresc, ochi care clipesc, ochi care se îngustează, frunți care se încruntă,

frunți care rămân (întotdeauna) senine. Uneori se găsește cineva care încearcă încetișor

„păi mai sunt și instanțele naționale… că și ele aplică… și tot în UE… chiar dacă sunt…”.

Bucuros, formatorul intensifică mișcările verticale din cap: așa este, întrebarea a fost câte

instanțe are Uniunea Europeană, instanțele instituite la nivelul organizației internaționale

sunt trei, într-adevăr, dar acestora li se adaugă sutele de instanțe ale statelor membre la care

vine cetățeanul să se plângă.

Să se plângă, de exemplu, că plătește taxă

pe mașina de import din Germania cât o

treime din tot prețul, când știe el că

„tratatul” zice altfel și a auzit la TV că „se

câștigă la tribunal”. Resortisantul nostru nu

se adresează direct CJUE (nu are această

cale legală deschisă, a auzit el între timp că

nu merge), ci tribunalului (județean)

competent în primă instanță potrivit legii

române, întemeindu-și însă acțiunea

exclusiv pe articolul relevant din Tratat.

Instanța română este cea care va trebui să

decidă dacă prevederile din legea română

sunt conforme cu Tratatul (pentru că îl

2 Denumirea „de primă instanță” nu mai corespundea realității: Tribunalul judecă și recursuri împotriva deciziilor Tribunalului

Funcţiei Publice, limitate la chestiuni de drept (art. 256 (2) TFUE).

Resortisant al unui stat = persoana fizică

sau juridică având cetățenia, respectiv

naționalitatea acelui stat, conform

legislației sale.

Resortisant român = persoana fizică sau

juridică având cetățenia, respectiv

naționalitatea română, potrivit legislației

române.

(art. 3 din Legea nr. 157/2005 de ratificare

a Tratatului de aderare)

Timp de trei decade de la înfiinţarea

Comunităţilor, Curtea de Justiţie a fost

singura instituţie cu atribuţii

jurisdicţionale. Ca urmare a creşterii

numărului de cauze pe rolul său,

corespunzător creşterii numărului de state

membre, prin Actul Unic European a fost

creat Tribunalul de Primă Instanţă

(TPI), în încercarea de a degreva Curtea.

Tratatul de la Nisa a iniţiat o nouă

reformă, prin care au fost extinse

competenţele TPI şi s-a prevăzut

posibilitatea creării de camere

jurisdicţionale specializate. Ca urmare, în

2005 a fost creat Tribunalul Funcţiei

Publice (TFP), specializat în litigiile

dintre UE şi funcţionarii săi.

Informații oficiale despre sistemele

judiciare ale statelor membre se găsesc pe

portalul e-Justiție, la adresa https://e-

justice.europa.eu/content_judicial_systems

-14-ro.do. Din meniul din stânga, rubrica

„Sisteme judiciare” duce la pagina despre

sistemele naționale, unde stegulețele din

partea dreaptă a ecranului asigură ușurința

navigației.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

3

obligă la acest lucru Constituția și Tratatul de aderare la UE). Pentru aceasta, va analiza

articolul de Tratat, va cerceta jurisprudența CJUE pe marginea acestuia, va compara dacă

prevederea legii române e compatibilă sau nu cu interpretarea la care a ajuns. Cu alte

cuvinte, instanța română este cea care va face aplicarea dreptului UE – în acest exemplu, a

unei prevederi de Tratat. Orice soluție va pronunța în dosar pe fond, de respingere sau de

admitere a acțiunii, se va sprijini pe interpretarea unei norme de drept UE Instanța poate

interpreta norma UE singură, pe baza propriei cercetări, sau poate să aprecieze, din diverse

motive (pe care le vom examina în detaliu mai târziu) că are nevoie de ajutorul de

interpretare al Curții de Justiție. În această situație, va suspenda judecata cauzei și va

adresa CJUE o cerere preliminară, în care va solicita interpretarea normei respective, în

contextul existenței prevederii naționale respective. Interpretarea dată de Curte normei în

hotărârea preliminară pe care o va pronunța va fi obligatorie pentru toate instanțele din

U.E, dar soluția pe fond va fi pronunțată de instanța națională. Acesta este momentul și

locul în care instanțele naționale și CJUE interacționează, colaborează pentru obținerea

unei soluții de interpretare a unei chestiuni de drept al UE necesare pentru soluționarea

unui litigiu național care nu este pur intern, adică în care, ca urmare a obligațiilor pe care ni

le-am asumat prin Tratatul de aderare, este aplicabil dreptul UE Vom relua discuția despre

litigiile cu elemente de drept UE și identificarea lor în următoarele seminare, iar despre

procedura trimiterilor preliminare spre finalul cursului.

Pentru moment, am folosit acest exemplu pentru a demonstra că instanța națională este

prima din tranșee. Instanța națională aplică

(potrivit propriei interpretări sau cu ajutorul

CJUE) dreptul Uniunii Europene. De aceea

este important să vedeți încă de la început

sistemul judiciar al UE ca fiind compus atât

din instanțele naționale, cât și din cele

europene, și nu numai din cele europene.

Neavând experiență federală, realizez că nu

este ușor, dar e un exercițiu mental extrem

de util pentru viitoarea profesie. Odată ce

veți identifica elemente de drept UE într-un

dosar aflat pe rol și veți conchide că litigiul

este situat în domeniul de aplicare al dreptului UE, antrenamentul de acest gen vă va ajuta

să vă organizați cadrul procesual corect și să accesați mult mai repede instrumentele

necesare.

Revenind, pe măsură ce veți citi hotărâri ale Curții de Justiție, veți observa că activitatea

sa concretă vă este mult mai familiară decât vă imaginați. Viziunea ei despre Comunitățile

Europene (și apoi Uniunea Europeană) nu a corespuns niciodată unei organizații

internaționale clasice; încă de la început le-a considerat „o nouă ordine juridică de drept

internaţional, în favoarea căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, chiar dacă într-un

număr limitat de domenii, şi ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi

resortisanţii acestora”.3 Mai mult, este

„bazată pe ordinea de drept, întrucât nici statele sale membre, nici instituţiile sale nu pot să

se sustragă controlului ce vizează conformitatea actelor adoptate de acestea cu carta

constituţională fundamentală, reprezentată prin tratat. În mod special prin articolele ...

[acțiuni directe], pe de o parte, şi prin articolul ... [trimiteri preliminare], pe de altă parte,

3 Hotărârea Van Gend en Loos, 26/62, Rec., EU:C:1963:1, p. 3 (s.n.).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene =

Curtea de Justiție + Tribunalul + tribunale

specializate (numai Tribunalul Funcției

Publice deocamdată)

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

4

tratatul a instituit un sistem complet de căi de atac şi de proceduri menit să încredinţeze

Curţii de Justiţie controlul legalităţii actelor adoptate de instituţii.”4

La acest moment, pentru începători, fragmentul de mai sus e pe jumătate ininteligibil. Nu

vă descurajați. La acest stadiu nu are cum să pară altfel. Rețineți deocamdată ca atare că

particularitatea organizației, din perspectiva sistemului judiciar, este că nu numai statele

membre și instituțiile europene sunt vizate de actele adoptate și au la îndemână diverse

tipuri de căi legale pentru a asigura respectarea obligațiilor pe care și le-au asumat sub

tratatele internaționale încheiate, ca în cazul unei organizații internaționale clasice. Statele

membre în clubul UE își asumă, printre altele, și consecințele faptului că individul,

persoană fizică sau juridică, are anumite căi legale la îndemână, în fața instanțelor

naționale și a celor europene, pentru a-și valorifica drepturile de origine europeană și

pentru a asigura că statele membre și instituțiile europene își respectă obligațiile asumate.

Deși din punct de vedere instituțional nu există vreo legătură între instanțele naționale și

Curtea de Justiție, din punct de vedere funcțional, ele acționează ca un sistem

descentralizat de instanțe europene.5

În contextul creat de art. 2 TUE, care declară solemn că „Uniunea se întemeiază pe

valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept6

(...)”, dați-mi voie să vă prezint Curtea de Justiție a Uniunii Europene:

Articolul 19 TUE

„(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale

specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.

Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională

efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

(2) Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Aceasta

este asistată de avocaţi generali.

Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru.

Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului sunt

aleşi dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc

condiţiile prevăzute la Articolele 253 şi 254 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii

Europene. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru

şase ani. Judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie mandatul pot fi numiţi din nou.

(3) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele:

(a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice

sau juridice;

(b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la

interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii;

(c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.”

Conform alin. (1) al art. 19 TUE, Curtea de Justiție a UE asigură „respectarea dreptului”,

„le respect du droit”, cum apare în versiunea în limba franceză, „that law is observed” în

versiunea engleză, cu o precizare importantă – misiunea aceasta îi revine „în interpretarea

și aplicarea tratatelor”, adică este circumscrisă domeniului de aplicare a dreptului creat

la nivelul Uniunii Europene și competențelor asupra cărora au convenit statele membre în

aceste tratate internaționale. Alin. (2) al art. 19 TUE stabilește regulile generale referitoare

la compunerea Curții și Tribunalului, care se completează cu art. 251-257 TFUE. Alin. (3)

al art. 19 TUE descrie categoriile generale de competențe conferite celor trei instanțe

reunite sub denumirea de „Curte de Justiție a Uniunii Europene”, descrise apoi în detaliu

4 Hotărârea Les Verts/Parlamentul, 294/83, EU:C:1986:166, pct. 23. 5 R. Schütze, European Constiutional Law, Cambridge University Press, 2012, p. 129. 6 „Etat de droit” (fr.), „rule of law” (en.).

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

5

de art. 258-281 TFUE, cu completări în Statutul Curții de Justiție și detalieri în

Regulamentul de procedură.

Am îngroșat în text pct.b) al alin. (3), care se referă la competența (pe care am descris-o

în exemplul de mai sus referitor la taxa auto) cea mai importantă pentru magistrați.

În fine, trebuie să recunosc că formatorul ar fi în extaz dacă, după ce cât mai mulți

auditori din grupa respectivă dau un răspuns corect și complet la întrebarea legată de

instanțele Uniunii Europene, măcar unul dintre ei ar menționa și Curtea unică pentru

brevete, recent înființată în 2013, care nu e niciuna, nici alta, dar este. În mod evident, nu

este instanță națională, dar nici nu este una dintre instanțele supranaționale ale Uniunii

Europene enumerate în tratate. Este o „instanță comună statelor membre contractante”,

instituită în vederea soluționării litigiilor referitoare la brevetele europene și la brevetele

europene cu efect unitar, prin intermediul unui acord interguvernamental între acele state

membre care o consideră utilă (nu participă Spania, Polonia și Croația).7

1.3 INSTANȚELE CREATE LA

NIVELUL UNIUNII EUROPENE

1.3.1 Compunere

Ați văzut din art. 19 de mai sus că

sintagma „Curtea de Justiție a Uniunii

Europene” acoperă în prezent Curtea de

Justiție („Curtea” sau „CJUE”),

Tribunalul și Tribunalul Funcției

Publice.

Curtea de Justiţie, asupra căreia ne vom

concentra pentru că ea este singura cu care

interacționează magistratul român, în cadrul

procedurii trimiterilor preliminare,8 este

compusă din 28 de judecători şi 9 avocaţi generali (11 avocați generali din octombrie

2015).

Pentru cei interesați – procedura de numire a judecătorilor și avocaților generali include

obţinerea prealabilă (înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizarea oficială)9

a avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese dintre foştii membri ai Curţii de

Justiţie şi ai Tribunalului, dintre membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti

reputaţi, dintre care unul este propus de Parlamentul European.10

Veți obține un prim mandat de şase ani, care poate fi reînnoit. Pentru a fi numit și apoi

aprobat de comitet, construiți-vă cariera așa încât să fiți „personalități care oferă toate

garanţiile de independenţă” şi să întruniți condiţiile cerute pentru exercitarea, în România,

7 Acordul privind Curtea unică în materie de brevete (JO C175/2013, p. 1) poate fi citit la http://eur-

lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2013:175:0001:0040:RO:PDF. Acest acord este o formă de „cooperare

consolidată”. Pe scurt, tratatele prevăd posibilitatea și o procedură ca atunci când unele state membre vor să strângă și mai tare

raporturile dintre ele, să o poată face, chiar dacă alte state membre nu sunt de acord. Formele de cooperare consolidată urmăresc

să favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii, să apere interesele acesteia și să consolideze procesul de integrare și sunt deschise

în orice moment tuturor statelor membre. Decizia care autorizează o formă de cooperare consolidată se adoptă de Consiliu în

ultimă instanță, atunci când acesta stabilește că obiectivele urmărite prin această cooperare nu pot fi atinse într-un termen

rezonabil de Uniune, în ansamblul său, și în condițiile în care participă cel puțin nouă state membre. Actele adoptate în cadrul

unei forme de cooperare consolidată sunt obligatorii numai pentru statele membre participante și nu sunt considerate ca fiind

acquis care trebuie acceptat de statele candidate la aderarea la UE (art. 20 TUE). 8 Pentru Tribunal și Tribunalul Funcției Publice, consultați situl oficial Curia http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7033/. 9 Candidații supuși evaluării comitetului sunt propuși inițial de către statele membre, potrivit procedurilor interne ale fiecăruia. 10 Art. 255 TFUE.

În prezent

Președintele Curții este prof. dr. Koen

Lenaerts, din 2015.

Vicepreședintele Curții (funcție creată prin

Tratatul de la Lisabona) este prof. dr.

Antonio Tizzano, din 2015.

Primul avocat general este prof. dr.

Melchior Wathelet.

Judecătorul desemnat de România la

CJUE este dr. Camelia Toader, profesor la

Universitatea București și judecător la

ICCJ.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

6

a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau competența voastră în materie să fie larg

recunoscută.

Considerați și potențialul pe care îl prezintă o funcție de conducere: judecătorii Curţii de

Justiție v-ar putea alege preşedinte sau vicepreședinte, pentru o perioadă de trei ani care

poate fi reînnoită.

Din punct de vedere al formării „completelor”, veți putea judeca în următoarele

formațiuni:

în camere de trei sau de cinci judecători (regula);

în Marea Cameră (formată din cincisprezece judecători),11

la cererea unui stat

membru sau a unei instituţii care este parte într-o cauză, precum şi în cauzele deosebit de

complexe sau de importante;

în Adunare plenară, extrem de rar, în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii

(printre altele, când dispune din oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat

obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă

excepţională.

Prin urmare, atunci când folosim expresia „Curtea a decis în cauza X…” sau „astfel cum

a hotărât Curtea în hotărârea Y”, să nu ne imaginăm 28 de judecători, ci complete de 3 sau

5, maxim de 15 (nimic diferit față de modul în care „Tribunalul București a decis în cauza

X” nu înseamnă că toți judecătorii de la tribunalul respectiv s-au preocupat de cauză).12

Putem lua câteva date din ultimul Raport de activitate al Curții pentru a ne face o idee

despre distribuția cauzelor între diferitele complete de judecată ale Curții: în 2013,

camerele de cinci judecători au soluționat aproximativ 59% dintre cauzele finalizate prin

hotărâre sau prin ordonanță, camerele de trei judecători – 32%, iar Marea Cameră

aproximativ 8%.13

Spre deosebire de alte instanțe internaționale, ca de exemplu CEDO, unde judecătorul

ales în numele unui stat parte la litigiu este membru de drept al camerei respective,14

prezența unui judecător național nu este o cerință. Cu alte cuvinte, o parte nu poate invoca

cetățenia unui judecător sau lipsa din componența camerei a unui judecător având aceeași

cetățenie cu a sa pentru a cere modificarea compunerii camerei.15

Ceva mai multe considerații despre avocații generali (acronim uzual – AG), pentru că au

atribuții care nu ne sunt familiare.

În sistemul judiciar al Uniunii Europene, cauzele aflate pe rolul Curții beneficiază de

două contribuții imparțiale, independente una față de cealaltă: cea a judecătorului-raportor,

care ghidează Curtea de-a lungul fazelor procedurale ale cauzei și redactează proiectul de

hotărâre,16

și cea a avocatului-general, care oferă întregii Curții (inclusiv judecătorului-

raportor) o analiză legală detaliată a problemelor cu care Curtea a fost sesizată, urmată de o

soluție motivată, de care Curtea nu este însă ținută.17

Avocatul general nu participă la

deliberări.

11 Președinte, vicepreședinte, trei președinți de cameră de cinci judecători desemnați pe baza unui mecanism de rotație și zece

judecători desemnați dintre ceilalți judecători pe baza unui mecanism de rotație. 12 În 2013, de exemplu, au fost soluționate în camere de 3 judecători 197 de cauze, în camere de 5 judecători 366 de cauze, în

Marea Cameră 52 de cauze, niciuna în ședință plenară () 13 Raportul anual al CJUE 2013, p. 90. Pentru diverse alte cifre (număr de funcționari, cauze din 1952 și până în prezent, regim

lingvistic, vizitatori, buget etc.), accesați http://curia.europa.eu/jcms/jcms/P_80908/. 14 Art. 26 alin. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. 15 Art. 18 din Statutul CJUE. 16 Mai multe despre rolul judecătorului-raportor în cadrul procedurii în secțiunea 1.3.3 Un peu de procédure. 17 De reținut că în prezent, în cadrul efortului de a soluționa cauzele cu celeritate, Regulamentul de procedură dă posibilitatea

Curții de a se dispensa de concluziile avocatului general. Potrivit art. 20 din Statutul Curții, aceasta poate judeca fără concluzii

dacă respectiva cauză nu pune o problemă de drept nouă. Cu titlu informativ, în 2013, 48% din hotărârile Curții au fost

pronunțate fără concluziile AG (Raportul anual 2013 al CJUE, p. 10, la

http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2014-06/qdag14001roc.pdf.)

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

7

Potrivit Articolului 252 TFUE, Curtea de Justiție este asistată de opt avocați generali,

care au rolul „de a prezenta în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină

independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul

Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa”.18

În conformitate cu Articolul 252 alineatul (1) TFUE, Curtea de Justiție poate solicita

majorarea numărului avocaților generali cu încă trei persoane (adică să fie unsprezece, în

loc de opt). Consiliul este cel care hotărăște (cu unanimitate) asupra solicitării. Prin

Decizia 2013/336/UE a Consiliului din 25 iunie 2013,19

Polonia a primit un post de avocat

general permanent, alături de cele cinci state de până acum (Germania, Franța, Italia,

Spania și Regatul Unit), fără să mai participe la sistemul de rotație la care participă

celelalte state membre.20

Prin urmare, în prezent numărul avocaților generali este de nouă

și va ajunge la unsprezece începând cu 7 octombrie 2015.

Rolul avocatului general, ca membru al Curții de Justiție, trebuie înțeles în contextul

sistemului de drept al UE, mai degrabă decât încercând analogii cu diverse alte funcții

judiciare la nivel național.21

Astfel, avocatul general nu este nici avocat al uneia dintre

părți, nici procuror, nici magistrat-asistent, nici avocat al poporului. Instituția avocatului

general ca membru al Curții de Justiție este unică și reprezintă rezultatul unui compromis

necesar din cauza caracterului unitar al hotărârilor Curții, pronunțate ca organ colegial, fără

opinii separate; funcția avocatului general, inspirată din dreptul administrativ francez,

compensează întrucâtva această alegere.

În cauzele în care formulează concluzii, avocatul general stabilește în detaliu cadrul de

fapt și de drept al cauzei (cu atât mai util din 1994, de când nu se mai publică raportul de

ședință), examinează toate susținerile participanților la procedură și eventual abordează

probleme care nu au fost ridicate, dar care i se par importante în cauză și procedează la o

cercetare proprie a normelor naționale în discuție, care poate include articole și lucrări de

specialitate.22

Avocații generali sunt avangardiștii sistemului – prin contribuția lor creativă, identifică

inconsecvențele din jurisprudență și semnalează momentele și situațiile în care apreciază

că se impune o nuanțare sau o schimbare a jurisprudenței. Unul dintre exemplele notabile

este cel al concluziilor puse de AG Jacobs23 în cauza UPA,24 în care a convins Tribunalul

de Primă Instanță de atunci să reconsidere jurisprudența de aproape 40 de ani a Curții și să

adopte o nouă definiție a calității procesuale active în acțiunile directe în anulare introduse

de reclamanți persoane fizice și juridice împotriva regulamentelor, definiție care până

18 Numai Curtea de Justiţie este asistată în prezent de avocaţi generali; potrivit art. 2(3) din Decizia Consiliului 88/591/CECO,

CEE, Euratom din 24 octombrie 1988 prin care a fost înfiinţat Tribunalul de Primă Instanţă, în cadrul acestuia, dacă se apreciază

că este necesară opinia unui avocat general în cauze de mare complexitate sau dificultate sau când Tribunalul este chemat să

judece în plen, unul dintre judecători va îndeplini rolul de avocat general în cauza respectivă, desigur neputând să participe şi în

completul de judecată. 19 JO L 179/2013, p. 92. 20 Declaraţia nr. 38 cu privire la Articolul 252 din TFUE referitor la numărul de avocaţi generali ai Curţii de Justiţie. 21 Pentru o analiză raportat la funcţii comparabile în diverse sisteme de drept naţionale, a se vedea K. Borgsmidt, The Advocate

General at the European Court of Justice: A Comparative Study, European Law Review, 1986, vol. 13, p. 106. 22 F.G. Jacobs, Advocates General and Judges in the European Court of Justice: Some Personal Reflections, în D. O’Keeffe şi A

Bavasso (ed.), Judicial Review in European Union Law, vol. 1, Kluwer Law International, Haga, 2000, p. 17-28. 23 AG Francis Geoffrey Jacobs a fost membru al Curţii de Justiţie pentru 17 ani, îndeplinind funcţia de avocat general din partea

Regatului Unit, ca succesor al lui Sir Gordon Slynn, între 7 octombrie 1988 şi 10 ianuarie 2006. În această perioadă, a pus

concluzii în peste 500 de cauze. Iniţial profesor de drept la King’s College (University of London), a lucrat împreună cu primul

AG britanic la Curte, Jean-Pierre Warner. Stilul său se distinge prin meticulozitatea cu care analizează susţinerile părţilor şi

jurisprudenţa anterioară şi printr-o structură, logică şi claritate a argumentelor cu totul deosebite. Pentru o selecţie comentată a

concluziilor sale, a se vedea R. Greaves, A Commentary on Selected Opinions of Advocate General Jacobs, Fordham

International Law Journal, 2006, vol. 29, p. 690. 24 Hotărârea Union de Pequeños Agricultores, C-50/00 P, EU:C:2002:462 (disponibil în limba română pe situl IER). Concluziile

AG nu sunt traduse încă oficial; fragmentul esenţial, comentat, poate fi găsit în P. Craig, G. de Búrca, EU Law. Text, Cases and

materials, ed. a IV-a, Oxford University Press, 2008, trad. la Ed. Hamangiu, 2009, p. 653-655.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

8

atunci fusese aplicată în detrimentul accesului la justiție și criticată constant în literatura de

specialitate.25

Pentru practicieni, concluziile avocatului general sunt foarte importante. După cum se

poate constata, hotărârea Curții nu abordează întotdeauna toate problemele ridicate, iar

motivarea poate fi uneori frustrant de laconică, din diverse motive (unul notabil este că

hotărârile sunt unitare, nu pot fi exprimate eventualele opinii separate). Concluziile AG,

traduse în toate limbile oficiale și publicate ca și hotărârea, dau consistență hotărârilor și

explică unele motive. O citire atentă poate chiar dezvălui opiniile divergente din interiorul

Curții sau cel puțin și celelalte puncte de vedere luate în considerare. Potrivit unui studiu,

în aproximativ 88% din cazuri, concluziile avocatului general sunt urmate de către Curte.26

În al doilea rând, concluziile conțin de multe ori un rezumat comentat și critic al

jurisprudenței Curții în materie, cu trimiteri la hotărârile de referință și cu reflecții asupra

elementelor care disting unele cauze de altele, extrem de utile pentru practicieni, unele de-a

dreptul didactice. Pentru acest motiv, nu este de mirare că opiniile juridice exprimate în

concluziile avocaților generali au început să fie discutate și citate în litigii naționale.

Nu în ultimul rând, avocații generali nu se află sub aceeași constrângere precum Curtea în

ceea ce privește stilul redactării. În fond, ei scriu o opinie legală educată, fără efecte

obligatorii, de aceea sunt liberi să manifeste un stil mai puțin constrâns de grija pe care

trebuie să o aibă Curtea în exprimare. Fiecare dintre ei juriști eminenți, avocații generali au

dezvoltat stiluri personale, marcate de cultura juridică în care s-au format profesional.

Datorită faptului că își îndeplinesc funcția în mod individual (spre deosebire de funcția

colegială a Curții) și datorită numărului lor redus, este relativ simplu de urmărit și realizat

ce gândește fiecare avocat general în legătură cu problemele majore, de principiu, ale

integrării europene. În altă ordine de idei, exercițiul intelectual pe care îl reprezintă fiecare

opinie legală reprezintă o sursă bogată pentru oricine este interesat nu numai în direcția de

dezvoltare a dreptului Uniunii Europene, dar și în cunoașterea culturilor juridice ale

celorlalte state, ghidate de un jurist de excepție, cu o perspectivă panoramică.

Influența activității avocaților generali asupra dezvoltării dreptului Uniunii Europene nu

poate fi subestimată.27

După cum remarca profesorul Tridimas, concluziile lor trebuie

văzute ca parte din acquis jurisprudentiel, a cărui evoluție depinde în mod covârșitor de

interacțiunea dintre concluzii și hotărârile Curții.28

Pe lângă aceasta, concluziile avocaților generali pot reprezenta o sursă de lectură plăcută

și de provocare intelectuală. Închei considerațiile legate de rolul avocaților generali ai

Curții de Justiție cu frazele introductive din concluziile depuse în cauza Bayerischer

Rundfunk29

de către regretatul AG Ruiz-Jarabo Colomer, care ne-a încântat cu stilul său

spiritual, elegant și erudit, aducând un plus de valoare analizelor sale incisive și profunde:

„1. A considera radiodifuziunea drept un mijloc de informare ar însemna a o reduce la

elementul său cel mai caracteristic, ignorând aspecte care au o mai mare semnificație în

lumina importanței socioculturale dobândite în cursul istoriei sale. În societățile occidentale,

asocierea mijloacelor de comunicare cu bunăstarea materială pare să reînvie maxima romană

25 Din motive complexe, în recurs Curtea de Justiție nu a menținut soluția Tribunalului, implicit respingând opinia avocatului

general. 26 T. Tridimas, The Role of the Advocate General in the Development of Community Law, Common Market Law Review, 1997,

vol. 34, p. 1362-1365. Pe de altă parte, s-a remarcat că e dificil să se determine influența reală pe care concluziile AG le au într-o

anumit cauză – chiar dacă CJUE nu le urmează, e posibil să aibă totuși influență în cadrul deliberărilor, după cum e posiil ca

CJUE să ajungă la aceeași soluție ca AG, dar pe baza unui raționament diferit. (K. Lenaerts, I. Maselis, K. Gutman, EU

Procedural Law, Oxford University Press, 2014, secț. 2.16, n.s. 69). 27 Pentru un studiu al contribuţiei avocaţilor generali la dezvoltarea dreptului UE, a se vedea N. Burrows şi R. Greaves, The

Advocate General and EC Law, Oxford University Press, 2007. 28 T. Tridimas, The Role of the Advocate General in the Development of Community Law, Common Market Law Review, 1997,

vol. 34, p. 1385-1386. 29 Hotărârea Bayerischer Rundfunk, C-337/06, EU:C:2007:786.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

9

panem et circenses, cu care poetul latin Iuvenal ironiza trândăvia complezentă a poporului

roman și dezinteresul acestuia pentru chestiunile politice. În zilele noastre, acest aforism s-ar

putea traduce înlocuind pâinea cu confortul și jocurile de circ roman cu televiziunea.

2. Nimeni nu mai contestă imensa putere a imaginilor, care sunt capabile să se infiltreze

chiar și în locurile cel mai ascunse ale vieții private; în consecință, pentru a evita ca

prevestiri precum cea a lui George Orwell în romanul său 1984 să transforme tehnica audio-

vizuală într-un mecanism aflat în serviciul propagandei, guvernele se străduiesc să traseze

măsuri care să garanteze un anumit grad de obiectivitate și de independență, cel puțin în

domeniul radioului și al televiziunii publice.

3. Cele trei întrebări pe care Oberlandesgericht (Curtea de apel) Düsseldorf le-a adresat

Curții de Justiție se înscriu în acest context, al efortului de a avea un serviciu public de

radiodifuziune corespunzător și conform cu cerințele statului de drept, în special cu

neutralitatea sa, respectând pluralitatea opțiunilor politice. Astfel cum rezultă din decizia de

trimitere, în Germania această garanție este susținută, în mare măsură, prin atribuirea către

organismele publice de radiodifuziune a sarcinii de a colecta și de a-și gestiona fondurile ce

rezultă din obligația de a plăti o anumită redevență pentru simplul fapt de a poseda un radio

sau un televizor.

4. Acest model de finanțare, ce rezultă dintr-o obligație incontestabilă de a presta un serviciu

public, suscită întrebarea dacă aceste organisme de radiodifuziune trebuie să fie considerate

„autorități contractante” în sensul directivelor comunitare în domeniul achizițiilor publice

sau dacă, dimpotrivă, nu se încadrează în această categorie, fiind scutite de procedurile de

cerere de ofertă.”30

Acestea fiind spuse, am o singură întrebare: cine dintre voi își propune să devină

judecător la instanțele europene sau avocat general?

1.3.2 Competențe

Pentru scopurile noastre este suficient să pornim de la premiza că în tipurile de

competențe ale instanțelor create la nivel european și descrise la alin. (3) al art. 19 TUE se

regăsesc trăsăturile de organism cu atribuții jurisdicționale ale unei organizații

internaționale, dar și cele de curte supremă federală și curte constituțională federală, totul

în scopul punerii în aplicare a dreptului Uniunii Europene. CJUE rezolvă diferende, emite

avize cu privire la anumite probleme, controlează validitatea actelor adoptate de instituțiile

UE și acțiunile lor, repară prejudicii cauzate de agenții UE, interpretează dreptul creat la

nivel „federal”.

Din punct de vedere procesual, aceste competențe se exercită pe calea unor proceduri

introduse pe cale directă de către state membre contra altor state membre, state contra

instituțiilor UE, instituții UE contra instituții UE, persoane fizice sau juridice contra celor

anteriori (mai ales în privința actelor administrative individuale), acțiuni asupra cărora nu

ne oprim pentru că magistrații naționali nu au vreun rol în acest context. Aceasta nu

înseamnă, însă, că jurisprudența creată în acest cadru procesual nu trebuie cunoscută.

Problema de drept este aceeași, indiferent dacă ajunge să fie rezolvată pe o cale

procedurală sau alta. Alta, în povestea noastră, ar fi calea indirectă a procedurii trimiterilor

preliminare, care presupune un litigiu pe rolul unei instanțe naționale și asupra căreia ne

vom concentra de-a lungul anului. Toate aceste căi procesuale alcătuiesc un sistem de căi

legale sui generis, propriu Uniunii Europene.

În tabelul de mai jos am trecut în revistă competențele în primă instanță ale Tribunalului

și Curții de Justiție și am menționat cu titlu pur informativ și generic anumite tipuri de

acțiuni directe. Pentru sportul minții, comparați cu competențele Curții Europene a

Drepturilor Omului (a se vedea p. 6-8 din Manualul CEDO pentru formare inițială 2014).

30 Concluziile AG Ruiz-Jarabo Colomer în Bayerischer Rundfunk, C-337/06, EU:C:2007:487.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

10

Tabelul 1: Competențele în primă instanță ale Curții d Justiție și ale Tribunalului UE31

CURTEA TRIBUNALUL P

E C

AL

E P

RIN

CIP

AL

Ă

acțiunea în anularea actelor UE, introduse

de state membre și instituții UE (în

principal cf. art. 263 TFUE);

alte tipuri de acțiuni în anulare.

acțiunea în anularea actelor UE, introdusă de persoane

fizice și juridice (art. 263 alin. (4) TFUE);

alte tipuri de acțiuni în anulare, care nu sunt date expres

în competența Curții prin Statutul Curții.

acţiunea în constatarea abţinerii instituţiilor

UE de a hotărî, introdusă de state și

instituții UE împotriva altor instituții (art.

265 alin. (1) TFUE)

acţiunea în constatarea abţinerii instituţiilor UE de a

hotărî, introduse de persoane fizice sau juridice împotriva

instituțiilor (art. 265 alin. (3) TFUE), precum și în alte

circumstanțe expres prevăzute

-

acţiunea în despăgubiri împotriva UE, pentru repararea

prejudiciilor cauzate de instituţiile UE sau agenţii săi în

exerciţiul funcţiunilor lor (art. 268 corob. cu art. 340

TFUE)

-

acțiunea introdusă în temeiul unei clauze compromisorii

cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept

privat, încheiat de Uniune sau în numele acesteia (art.

272 TFUE)

acțiunea în constatarea neîndeplinirii

obligațiilor de către un stat membru,

introdusă de Comisie sau alt stat membru

(art. 258-260 TFUE)32

-

acțiunea întemeiată pe art. 271 TFUE33

-

acțiuni întemeiate pe art. 273 TFUE prin

care se pronunță asupra oricărui diferend

dintre statele membre în legătură cu

obiectul tratatelor, în cazul în care este

sesizată în temeiul unui compromis.

-

acțiunea în constatarea legalității unui act

adoptat de Consiliul European sau de

Consiliu în temeiul art. 7 TUE34

-

solicitarea de obținere a unui aviz cu privire

la încheierea de către UE a unui acord

internațional cu una sau mai multe țări terțe

sau organizații internaționale (art. 218(11)

TFUE).

PE

C

AL

E

INC

IDE

NT

AL

Ă

cererile preliminare în interpretarea

dreptului UE sau în stabilirea validității

unui act adoptat de UE, adresate de către

instanțele naționale (art. 267 TFUE) -

Instanțele create la nivelul Uniunii Europene formează un sistem ierarhizat, așa cum sunt

organizate și instanțele la nivel național.

31 Potrivit descrierii de pe situl oficial, la http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/#procedures. 32 Prezentată sintetic în I. Gâlea, Tratatele Uniunii Europene – Comentarii și explicații, CH Beck, 2012, p. 437-439. 33 Prea multe detalii pentru a fi rezumat. Citiți direct articolul de tratat, dacă vă interesează. 34 Art. 7 TUE prevede o procedură pentru constatarea existenței unui „risc clar de încălcare gravă a valorilor” Uniunii Europene

de către un stat membru.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

11

În afară de recurs și reexaminare, Statutul CJUE reglementează și situația excepțională în

care poate fi cerută revizuirea unei hotărâri, și anume în urma descoperirii unui fapt de

natură să aibă o influență decisivă și care, înainte de pronunțarea hotărârii, era necunoscut

Curții și părții care solicită revizuirea. Cererile de revizuire pot fi formulate într-un termen

de cel mult zece ani de la data hotărârii.35

1.3.3 Un peu de procédure

… cât să creeze context pentru ceea ce va urma, este inevitabilă. Identificați diversele

etape și observați succesiunea lor, ținând cont de faptul că etapele facultative ale procedurii

sunt indicate între paranteze.

35 Art. 44 din Statutul CJUE:

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

12

Tabelul 2: Procedura în fața Curții de Justiție36

ACŢIUNI DIRECTE ŞI

RECURSURI CERERI DE PRONUNŢARE A

UNEI DECIZII PRELIMINARE

Faza scrisă

Cererea introductivă

Comunicarea cererii introductive

pârâtului, de către grefă

Publicarea acţiunii în Jurnalul

Oficial al UE (seria C)

(Măsurile provizorii)

(Intervenţia)

Memoriul în apărare/în răspuns

(Excepţia de inadmisibilitate)

(Replica și duplica)

(Cererea de asistenţă judiciară)

Desemnarea judecătorului raportor

şi a avocatului general

Actul de trimitere al instanţei

naţionale

Traducerea actului de trimitere în

celelalte limbi oficiale ale UE

Publicarea întrebărilor preliminare

în Jurnalul Oficial al UE (seria C)

Notificarea către părţile în litigiu,

statele membre, instituţiile Uniunii,

statele membre ale SEE şi

Autoritatea de Supraveghere a

AELS.

Observaţiile scrise ale părţilor, ale

statelor şi ale instituţiilor

Judecătorul raportor întocmeşte raportul preliminar

Reuniunea generală a judecătorilor şi a avocaţilor generali

Trimiterea cauzei spre examinare unei camere

(Activități de cercetare judecătorească)

(Faza orală)

(Ședința de audiere a pledoariilor)

(Concluziile avocatului general)

Deliberarea judecătorilor

HOTĂRÂREA

Statutul CJUE și mai ales Regulamentul de procedură al CJUE prevăd în detaliu modul în

care se desfășoară fiecare fază a procedurii. Primele etape ale fazei scrise sunt familiare din

procedura internă, mai puțin poate considerațiile legate de regimul lingvistic și publicarea

în Jurnalul Oficial al UE a cererii introductive (în cazul acțiunilor directe), respectiv a

întrebărilor preliminare (în cazul trimiterilor preliminare). Statele membre și instituțiile

Uniunii sunt reprezentate în fața Curții de Justiție de un „agent” numit pentru fiecare

cauză, care poate fi asistat de un consilier sau de un avocat.37

Atunci când vom studia și analiza împreună unele dintre deciziile pronunțate de Curte în

dosare provenite din România, vom recunoaște și instituția conexării cauzelor: dacă mai

multe cauze sunt de aceeași natură și au același obiect, pot fi conexate pentru buna

desfășurare a fazei scrise sau orale a procedurii sau în vederea pronunțării hotărârii prin

care se finalizează judecata.38

Raportul preliminar redactat de judecătorul raportor cuprinde propuneri cu privire la

necesitatea luării în cauză a unor măsuri speciale de organizare a procedurii sau a unor

măsuri de cercetare judecătorească (înfățișarea personală a părților; solicitarea de

informații și de prezentare de înscrisuri; proba testimonială; expertiza; cercetarea la fața

locului) ori, dacă este cazul, cu privire la necesitatea adresării unor cereri de lămuriri

instanței de trimitere, precum și cu privire la camera căreia ar trebui să îi fie trimisă cauza.

Raportul cuprinde de asemenea propunerea judecătorului raportor cu privire la eventuala

36 Bazată pe prezentarea de pe situl oficial, la http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/#procedures și actualizată în raport de

ultimele modificări ale Regulamentului de procedură al CJUE, 18.06.2013. 37 Art. 19 din Statutul CJUE. 38 Art. 54 din Regulamentul de procedură al CJUE.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

13

omitere a ședinței de audiere a pledoariilor,

precum și cu privire la eventuala omitere a

concluziilor avocatului general.39

Într-adevăr, după cum puteți observa în

tabelul de mai sus, faza orală este

facultativă, în scopul de a reduce cât mai

mult durata procedurilor. La propunerea

judecătorului raportor și după ascultarea

avocatului general, Curtea poate decide să

nu organizeze o ședință de audiere a

pledoariilor în cazul în care consideră, după

lectura memoriilor sau a observațiilor

depuse în cursul fazei scrise a procedurii, că

este suficient informată pentru a se

pronunța.40

Dacă totuși faza orală are loc, în

cursul ședinței, membrii completului de

judecată, precum și avocatul general pot să

pună întrebări agenților, consilierilor sau

avocaților părților și uneori părților din litigiul principal sau reprezentanților acestora.

După ascultarea pledoariilor, președintele camerei pronunță închiderea ședinței de audiere

a pledoariilor. Dacă respectiva cauză este una dintre acele cauze în care se apreciază ca

necesară contribuția avocatului general, atunci prezentarea concluziilor acestuia va avea

loc după închiderea ședinței de audiere a pledoariilor, după care președintele camerei

pronunță închiderea fazei orale a procedurii. Aceasta poate fi redeschisă în special în

situația în care Curtea apreciază că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a

invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă

asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care

nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute în Statutul Curții.41

În ceea ce privește deliberările, les juges délibèrent, sans interprètes, dans une langue

commune qui, traditionnellement, est le

français.

1.3.4 Deciziile CJUE

1.3.4.1 Categorii, structură, frumusețe

Prin „decizii” CJUE înțelegem hotărâri,

ordonanțe motivate și ordonanțe.

Nu întotdeauna o procedură în fața Curții

se finalizează cu o hotărâre. Atunci când

Curtea este în mod vădit necompetentă să

judece o cauză sau atunci când o cerere sau

o cerere introductivă este în mod vădit

inadmisibilă, Curtea poate să decidă, după

ascultarea avocatului general și fără

continuarea procedurii, să se pronunțe prin

39 Art. 59(2) Regulamentul de procedură al CJUE. 40 Art. 76(2) din Regulamentul de procedur al CJUE. 41 Art. 81-83 din Regulamentul de procedură al CJUE.

Agentul guvernamental al României

pentru CJUE

Funcționează în cadrul Ministerului pentru

Afaceri Externe și asigură reprezentarea

României în procedurile care se derulează

în fața CJUE. În acest context,

coordonează procesul de stabilire a

pozițiilor naționale și întocmește actele

necesare. Este sprijinit în scopul

desfășurării acestor activități de Serviciul

Contencios UE din cadrul MAE.

În prezent, agentul guvernamental este dr.

Răzvan-Horațiu Radu, procuror și fost

agent guvernamental al României pentru

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Participati la o sedinta de audiere a pledoariilor in fata CJUE!

În luna mai 2016, catedra de drept al UE

din cadrul INM va organiza cea de-a

cincea ediţie a concursului de eseuri Jus

Europaeum, pe teme de aplicare a

dreptului UE, inaugurat în anul 2011 cu

sprijinul doamnei Camelia Toader,

judecător la CJUE.

Autorii celor mai bune șapte eseuri (tema

este procedura trimiterilor preliminare)

vor fi premiați cu o vizită de 3 zile la

CJUE.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

14

ordonanță motivată.42

Un alt caz, pe care îl veți putea observa deseori, este cel din

contextul trimiterilor preliminare, în care o întrebare preliminară este identică cu o

întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja sau răspunsul la o astfel de întrebare

poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.43

Aceste trei tipuri de situații în care Curtea se pronunță prin ordonanță motivată sunt

singurele pe care trebuie să le rețineți, ca să puteți participa cu un aer cool la conversații în

care colegii își dau cu părerea dacă într-una din trimiterile noastre preliminare, Curtea „o

să dea o ordonanță de inadmisibilitate”. Restul cazurilor în care se poate pronunța o

ordonanță motivată, ca și cazurile în care Curtea hotărăște prin ordonanță, sunt pentru a

decide asupra unor chestiuni de procedură (de exemplu pentru redeschiderea fazei orale a

procedurii sau pentru a decide asupra cererii de asistență judiciară), iar situațiile sunt

expres prevăzute în Regulamentul de procedură.

Potrivit art. 91 din Regulamentul de procedură, deciziile CJUE sunt obligatorii,

hotărârile în general de la data pronunțării, iar ordonanțele de la data notificării. După cum

ați auzit deja că circulă zvonul, jurisprudența CJUE constituie izvor de drept.

A sosit aici momentul să admit că nu toate hotărârile Curții sunt frumoase, unele, cele

mai vechi, par greoaie și foarte principiale. Altele sunt la fel de tehnice precum cele interne

în domeniul respectiv. Singura cale să le pătrundeți și să vă familiarizați cu stilul e să citiți

cât mai multe. Cu o hotărâre CJUE nu se face primăvară. Nici cu zece. După douăzeci

începe dezghețul, moment periculos în care cititorul are impresia că s-a făcut primăvară și

începe să tragă concluzii generale, dar de fapt e o iluzie și probabilitatea de a face greșeli e

mare. Pe la vreo cincizeci dă firul ierbii. Fragil, dar cu creștere viguroasă. Peste șaizeci au

răsărit ghioceii. Putem să-i culegem cu încredere.

În această întreprindere, structura hotărârilor CJUE nu o să reprezinte o problemă

pentru voi, nu una reală. O să recunoașteți cu siguranță în cele ce urmează elementele care

o compun, logice și firești, cu diferențele care reies din tipicul etapelor și al participanților

la procedură: (a) mențiunea că este dată de Curte; (b) indicarea completului de judecată; (c)

data pronunțării; (d) numele președintelui și cele ale judecătorilor care au luat parte la

deliberări, cu indicarea judecătorului raportor; (e) numele avocatului general; (f) numele

grefierului; (g) indicarea părților sau a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din

Statut care au participat la procedură; (h) numele reprezentanților lor; (i) în cazul acțiunilor

directe și al recursurilor, concluziile părților; (j) dacă este cazul, data ședinței de audiere a

pledoariilor; (k) mențiunea că avocatul general a fost ascultat și, dacă este cazul, data

concluziilor sale; (l) expunerea sumară a faptelor; (m) motivele; (n) dispozitivul, inclusiv,

dacă este cazul, soluția privitoare la cheltuielile de judecată.44

Prin comparație cu hotărârile pronunțate de instanțele noastre atunci când judecă în

complete colegiale, hotărârile CJUE nu cuprind opinii separate sau concurente. După

deliberări, care sunt secrete, fiecare judecător își exprimă părerea și o motivează, iar

decizia Curții este determinată de concluziile adoptate în urma discuției finale de

majoritatea judecătorilor.45

Pe de o parte, lipsa exprimării opiniilor divergente le afectează

coerența uneori (veți întâlni hotărâri în care se vede compromisul, prin omiterea

răspunsului la unele aspecte ridicate, contradicții sau sincope în secvența logică). Pe de altă

parte, opiniile separate ar putea fi folosite ulterior de către statul membru de origine al

judecătorului respectiv în scopul subminării autorității hotărârii.46

42 Art. 53(2) din Regulamentul de procedură al CJUE. 43 Art. 99 din Regulamentul de procedură. Vom studia îndeaproape aceste situații în modulul dedicat trimiterilor preliminare. 44 Art. 87 din Regulamentul de procedură al CJUE. 45 Art. 32 din Regulamentul de procedură al CJUE. 46 D. Chalmers, G. Davies, G. Monti, European Union Law, ed. a III-a, Cambridge University Press, 2014, kindle edition,

location 13039.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

15

1.3.4.2 Standardul de citare

Când veți motiva părți din diversele acte pe care le redactați cu trimiteri la jurisprudența

CJUE (adică o veți folosi ca temei de drept), e important să utilizați modul standard de

citare. Este o convenție care, respectată de toată lumea, va ajuta nu numai la estetica și

profesionalismul actului respectiv, ci în primul rând va servi la identificarea rapidă a

cauzei.

În mod uzual (și oral) ne referim la hotărârile CJUE folosind numele uneia dintre părți de

exemplu: „Curtea a decis în Tatu asupra taxei auto prin raportare la articolul 110 TFUE”.

Într-un act oficial (în scris), însă, modul de citare este următorul:

la prima mențiune a hotărârii, referința completă, care conține numele uzual al

cauzei, numărul de înregistrare al cauzei și ECLI (European case law identifier –

identificatorul european de jurisprudență);47

la următoarele referiri, numele uzual al cauzei și ECLI.

În exemplul de mai jos, am reprodus un printscreen după o căutare de jurisprudență CJUE

pe care am efectuat-o pe situl oficial al CJUE, curia, folosind InfoCuria, interfața de

căutare. Deocamdată sărim peste tehnicile de căutare a jurisprudenței, care vor fi

învățate/exersate practic la seminare.

Pe banda albastră de sus observați numărul de înregistrare al cauzei, C-331/13 (C este

simbolul pentru Curte, așa cum T este pentru Tribunal și F pentru Tribunalul Funcției

Publice), urmat de numele uzual al cauzei, care este numele uneia dintre părți – al

reclamantului din dosarul aflat pe rolul instanței naționale (aceasta este o trimitere

47 Pentru a facilita accesul la jurisprudența națională, străină și europeană și citarea acesteia, Consiliul Uniunii Europene a invitat

statele membre și instituțiile UE să introducă identificatorul european de jurisprudență (ECLI) și un set minim de metadate

uniforme pentru jurisprudență. În ceea ce privește instanțele Uniunii Europene, noul mod de citare a fost introdus progresiv în

cursul primului semestru al anului 2014. Explicații detaliate în legătură cu modul în care se formează ECLI la

http://curia.europa.eu/jcms/jcms/P_125997/.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

16

preliminară din România). Desigur că mai jos, în titlul complet, aveți numele întreg al

părților: cu prenume, pentru reclamant, precum și numele pârâților, separate de

„împotriva”. Se vede cu ochiul liber de ce s-a optat pentru alegerea unui nume uzual pentru

fiecare cauză, în loc de numele întreg. Măcar aici înțelegem despre cine este vorba, dar

presupunând că am avea nevoie să cităm cauza C-521/11, Amazon.com International Sales

Inc. și alții împotriva Austro-Mechana Gesellschaft zur Wahrnehmung mechanisch-

musikalischer Urheberrechte Gesellschaft mbH., ne bucurăm cu toții că a fost ales numele

uzual „Amazon.com International Sales Inc. și alții”.

În josul imaginii observați codul ECLI pentru hotărârea Curții, respectiv pentru

concluziile AG. Când îl preluați, eliminați însă mențiunea „ECLI”, care ar fi supărător să

apară de fiecare dată. Prin urmare, referința la hotărârea Curții se compune astfel:

Hotărârea Nicula, C-331/13, EU:C:2014:2285

Trimiterea la concluziile AG este următoarea:

Concluziile în cauza Nicula, C-331/13, EU:C:2014:332

Acesta este modul în care faceți trimitere la jurisprudența Curții prima dată când este

nevoie într-un act de procedură. Referirile ulterioare omit numărul de înregistrare al

cauzei:

Hotărârea Nicula (EU:C:2014:2285)

Concluziile în cauza Nicula (EU:C:2014:332)

Un fragment din hotărâre este ilustrativ:

„30. În speță, este necesar să se arate, cu titlu introductiv, că nu reiese cu claritate din decizia

de trimitere care este versiunea OUG în temeiul căreia a fost impusă domnului Nicula taxa

pe poluare la data înmatriculării autovehiculului său în România. Cu toate acestea, Curtea a

statuat deja că articolul 110 TFUE se opune unei taxe precum taxa pe poluare instituită de

OUG nr. 50/2008 atât în versiunea originală, cât și în versiunile modificate ale acesteia (a se

vedea în acest sens Hotărârea Tatu, EU:C:2011:219, punctele 58 și 61, precum și Hotărârea

Nisipeanu, C-263/10, EU:C:2011:466, punctele 27 și 29). […]

32. România a adoptat, în urma Hotărârilor Tatu (EU:C:2011:219) și Nisipeanu

(EU:C:2011:466), OUG nr. 9/2013, care introduce un nou impozit pe autovehicule, și anume

timbrul de mediu. […]”

Observați că se indică „punctele 58 și 61” din Tatu – aceasta este convenția lingvistică

pentru trimiterea la un anumit paragraf dintr-o hotărâre.

1.4 INSTANȚELE NAȚIONALE ȘI APLICAREA DREPTULUI UNIUNII

EUROPENE

După trecerea în revistă a unor aspecte esențiale despre instanțele create la nivelul

Uniunii Europene, ne îndreptăm acum către instanțele naționale și rolul lor în procesul de

aplicare a dreptului UE.48

Să comparăm atribuțiile ierarhiei judecătorești naționale în ceea ce privește – să spunem

în sens larg – asigurarea respectării dreptului, cu cele ale ierarhiei la nivel „federal”. Mai

înainte, un disclaimer: în cele ce urmează renunț la ghilimele (care, în exces, pot fi

supărătoare), dar cu convenția că de câte ori folosim termenul „federație” sau „lege

federală” îl înțelegem cu nuanțele caracteristice Uniunii Europene, și nu cele aferente unui

48 AG Tesauro a afirmat că „instanţa naţională reprezintă forul natural pentru dreptul comunitar” (The effectiveness of judicial

protection and co-operation between the Court of Justice and national courts, în „Festskrift til Ole Due: Liber Amicorum”,

1994, p. 373).

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

17

stat federal clasic. Iată cum propun să ilustrăm mecanismul de asigurare a respectării

dreptului pur intern (adică adoptat nu ca urmare a unor obligații internaționale):

De la 1 ianuarie 2007, s-a mai adăugat un nivel, cel federal, așa încât sistemul de

asigurare a respectării dreptului federal arată după cum urmează:

Din punct de vedere strict formal, ceea ce caracterizează raporturile dintre instanțele

statale și cele federale este cooperarea, și nu controlul ierarhic. Singura modalitate de

interacțiune între Curtea de Justiție și instanțele naționale este prin procedura trimiterilor

preliminare, potrivit căreia instanța națională, deși este obligată să rezolve problema de

drept al Uniunii în sensul indicat de Curte în hotărârea preliminară, este totuși cea care

interpretare și aplicare drept

intern

mecanisme de unificare a practicii:

RIL + decizii preliminare cf. art.

519 NCPC; efect obligatoriu

control validitate drept intern

față de Constituția statului

mecanism: decizii obligatorii de

declarare a neconstituționalității

Ierarhia instanțelor

judecătorești

(judecătorii, tribunale,

curți de apel, ICCJ)

CCR

interpretare și aplicare drept federal

control validitate drept secundar

federal față de tratate constitutive UE

diferende între

statele membre,

între state și

instituțiile UE,

între instituțiile

UE

Ierarhia instanțelor

judecătorești

naționale

(judecătorii,

tribunale, curți de

apel, ICCJ)

+

Tribunal UE și

CJUE

(rol de curte supremă

federală)

CJUE

(rol de CC federală)

CJUE

(rol de instanță

internațională de

drept public)

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

18

soluționează litigiul. Hotărârea pronunțată în litigiul respectiv de către instanța națională de

ultim grad este definitivă. La stadiul actual de dezvoltare a dreptului Uniunii Europene, nu

există un drept de apel la Curtea de Justiție (sau la celelalte instanțe europene) împotriva

hotărârilor instanțelor naționale.

Nu vom discuta în continuare despre competențele instanțelor naționale acolo unde numai

legea statală se aplică, adică în sfere în care nu se aplică dreptul UE, le cunoașteți prea bine

și la INM sunteți în procesul de a le vedea în acțiune, datorită lucrului pe dosare. Discutăm

despre competențele instanțelor europene și naționale acolo unde se aplică într-o formă sau

alta, direct sau indirect, legea federală. Încă o precizare: nu mi se pare necesară abordarea

istorică aici. Prezentul manual se concentrează pe ceea ce este, și din ce este, pe ceea ce

este util magistratului în aplicarea dreptului Uniunii Europene.

Ca urmare a dezvoltărilor jurisprudențiale ale Curții de Justiție, întemeiate pe o

interpretare teleologică a câtorva norme cu caracter general din tratate, în litigii aflate în

domeniul de aplicare al dreptului UE instanţele naţionale au următoarele competenţe şi/sau

obligaţii:

competența și obligația de a face aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii în

anumite condiții, înlăturând de la aplicare (ignorând existenţa) dreptul intern contrar, fără a

recurge la sesizarea propriei Curţi Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, în

statele membre în care funcţionează o asemenea curte („principiul supremației dreptului

UE”);

competența și obligația de a interpreta pe cât posibil dreptul intern în conformitate

cu directivele („obligaţia de interpretare conformă sau armonioasă” sau „efectul indirect al

directivelor”);

competența și, în anumite condiții, obligația de a trimite Curții cereri pentru

pronunţarea unei decizii preliminare atunci când o decizie le este necesară în vederea

dezlegării pricinii deduse judecăţii;

competența de a soluţiona acţiuni în despăgubiri introduse de persoane fizice şi

juridice împotriva statului pentru repararea prejudiciilor care le-au fost cauzate prin

încălcarea de către stat a dreptului de origine UE („principiul răspunderii statului”);

competența de a aplica regulile procedurale naţionale şi în litigii în care sunt

incidente dispoziţii de drept comunitar (cu excepţia câtorva domenii în care există acte

europene de armonizare a regulilor procedurale, precum cooperarea în materie civilă sau

achiziţiile publice), cu două condiţii: regulile procedurale disponibile pentru punerea în

aplicare a dreptului comunitar trebuie să nu fie mai puţin favorabile decât cele disponibile

pentru punerea în aplicare a dreptului intern; regulile procedurale disponibile pentru

punerea în aplicare a dreptului comunitar trebuie să nu facă imposibilă în practică

exercitarea drepturilor conferite de legea comunitară („principiul autonomiei procedurale

naţionale”);

competența de a constata că un act UE este valid (legal adoptat); în schimb,

instanţele naţionale nu au competenţa de a constata că un act adoptat de instituţiile

comunitare este invalid (nelegal adoptat).

1.4.1 Trimiterile preliminare – preview

Tot ceea ce vom discuta de aici înainte reiese, în mare parte, din modul în care

interpretăm ceea ce a interpretat CJUE ca urmare a cererilor noastre preliminare prin care îi

cerem să interpreteze ce nu știm să interpretăm (în pronumele atât de posesiv includ aici

toți magistrații din UE, nu numai pe cei români).

Este motivul pentru care apreciez că aici își găsește utilitatea mai înainte o sinteză a

procedurii prevăzute de TFUE în baza căreia trimitem Curții cereri pentru pronunţarea unei

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

19

decizii preliminare (a treia enumerată în lista competențelor de mai sus). Veți avea plăcerea

să aprofundați tema spre sfârșitul cursului, când vom fi parcurs și anumite aspecte de drept

substanțial.

Procedura trimiterilor preliminare, prevăzută la art. 267 TFUE, este o procedură prin

care, în cursul unui litigiu aflat pe rolul unui organ cu atribuţii jurisdicţionale al unui stat

membru al UE (nu numai instanță în sensul strict al cuvântului), ca urmare a sesizării

formulate (la cererea participanţilor la proces sau din oficiu) de către organul jurisdicţional,

Curtea de Justiție pronunţă o decizie preliminară, obligatorie pentru organul jurisdicţional

de trimitere (dar și pentru toate autoritățile, din toate statele membre), prin care dezleagă o

problemă de interpretare a dreptului Uniunii sau de validitate a actelor adoptate de

instituţiile Uniunii, dezlegare necesară organului jurisdicțional pentru soluționarea

litigiului.

De-a lungul anilor, la cererea instanțelor și a altor organe cu atribuții jurisdicționale din

statele membre, Curtea a parcurs neobosit tratatele din scoarţă în scoarţă, extrăgând

semnificații care nu s-au dovedit întotdeauna populare, dar care corespundeau cu „une

certaine idée de l’Europe” cu care primii judecători numiţi au pornit la drum.49

Pe de altă

parte, și instanţele naţionale au fost dispuse să colaboreze și să folosească procedura pusă

la dispoziție de către Tratat. Fostul judecător la Tribunal și Curte David Edward observa:

„dacă vine cauza pe rol, judecătorul trebuie să judece, indiferent cât de dezagreabil sau

nepopular este rezultatul. Odată ce a pronunţat soluţia, nu se poate retrage, scuza sau da

explicații. Pe de altă parte, indiferent cât de nerăbdător ar fi să creeze drept, judecătorul

este neputincios dacă nu îi intră nicio cauză potrivită pe rol.”50

Într-adevăr, aşa cum vom vedea mai târziu, din analiza punctuală a condiţiilor legale care

circumscriu folosirea acestei proceduri, ea se află în întregime la îndemâna instanţelor

judecătoreşti, libere să aprecieze pertinenţa şi utilitatea răspunsului pe care l-ar da Curtea

pentru soluţionarea litigiului.

Natura sa este cea a unui incident procedural, prin urmare poate interveni numai în

condițiile în care instanța națională este sesizată cu o pricină. Părțile din litigiul pe care

instanța este chemată să-l soluționeze nu au un drept de trimite întrebări preliminare la

Curtea de Justiție, ci au numai dreptul de a solicita instanței investite cu soluționarea

litigiului dintre ele, dacă aceasta apreciază că îi este ei necesar pentru dezlegarea pricinii,

să trimită întrebări preliminare. Instanţa de trimitere este deci singura suverană să decidă

dacă trimite sau nu o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare. În schimb, iniţiativa

poate aparţine, ca şi în cazul excepţiei de neconstituţionalitate din dreptul intern,51

uneia

dintre părţile la proces, procurorului (în cauzele în care participă la proces) sau instanţei

din oficiu.

De aceea, dintre variantele posibile, sintagma „procedura hotărârilor preliminare” sau

„procedura trimiterilor preliminare” reflectă cel mai bine în limba română natura acestei

proceduri. Este greu de justificat folosirea sintagmei „acțiune preliminară”, întâlnită uneori

în literatura de specialitate în limba română și chiar în traducerile oficiale timpurii, care nu

reflectă atât raporturile dintre instanțele naționale și Curte, cât și rolul părților din litigiul

principal în cadrul procedurii. Instanța națională nu poate fi titularul unui drept la acțiune

în fața Curții de Justiție, după cum nu este titularul unui drept la acțiune nici atunci când

sesizează Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate sau Înalta Curte cu o

întrebare preliminară în temeiul art. 519 NCPC. La fel, părțile din litigiul principal nu sunt

49 P. Pescatore, „The Doctrine of “Direct Effect”: An Infant Disease of Community Law”, ELRev, 1983, vol. 8, p. 157. 50 D. Edward, “National Courts – The Powerhouse of Community Law”, CYELS, 2002-2003, vol. 5, p. 3. 51 Art. 29 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 priv. organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în temeiul disp. art.III

din Legea nr.232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.47/1992.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

20

titulari ai unui drept la acțiune preliminară, așa cum nu sunt titularii unui drept la acțiune

atunci când propun controlul constituționalității legilor interne.52

O să întâlniți în hotărâri – și o să vă debusoleze – diverse numere ca temei al acestei

proceduri. Acest lucru se datorează, răspunde auditorul care a citit capitolul pregătitor,

celor 2 renumerotări ale tratatelor constitutive care au avut loc pe parcurs. Astfel, pentru o

vreme îndelungată prevederea din Tratat care reglementa procedura preliminară figura la

Articolul 177 CEE. Aceasta este dispoziția care a făcut istorie, numerotarea fiind valabilă

până în anul 1999. Pentru mai multă precizie, au existat 4 etape:

„Articolul 177 CEE” a fost folosit până la înființarea UE, când printre altele s-a

schimbat denumirea Comunității Economice Europene (CEE) în Comunitatea

Europeană (CE);

astfel, de la 1 noiembrie 1993, același text a devenit „Articolul 177 CE”, până

la renumerotarea operată de Tratatul de la Amsterdam;53

de la 1 mai 1999, a devenit „Articolul 234 CE”, până la renumerotarea

introdusă de Tratatul de la Lisabona;

de la 1 decembrie 2009, a devenit „Articolul 267 TFUE”.

Citiți voi înșivă prevederea actuală:

Articolul 267 TFUE (fost 234 CE, fost 177 CEE)

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu

privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agențiile

Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru,

această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este

necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această

chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe

naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această

instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe

judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea

hotărăşte în cel mai scurt termen.54

Procesul de obţinere a unei hotărâri preliminare de la Curtea de Justiţie cuprinde

invariabil trei etape distincte:

etapa întâi, derulată în faţa instanţei naţionale învestită cu soluționarea unui

litigiu, în care aceasta decide să formuleze o cerere pentru pronunţarea unei

hotărâri preliminare şi o trimite la Curte;

52 Nici folosirea, prin traducere literală din franceză, a sintagmei „recurs prejudicial” nu este recomandată, pentru că poate

induce în eroare, ca orice preluare literală dintr-o altă limbă. Pentru juristul român, termenul „recurs” invocă în primul rând

noțiunea de cale de atac, așa încât orice expresie de genul „recurs prejudicial” sau „recurs prealabil” duce cu gândul la existența

unui sistem ierarhic, bazat pe controlul judiciar al hotărârilor instanțelor naționale de către Curtea de Justiție. Or, procedura

hotărârilor preliminare nu este o cale de atac, așa cum nici trimiterea unei excepții de neconstituționalitate la Curtea

Constituțională nu este. Ar fi impropriu să numim această din urmă procedură „recursul prealabil de neconstituționalitate”.

Acum, că am depășit vârsta pionieratului, în care traducerile oficiale erau contradictorii sau lipseau cu desăvârșire, putem urma

standardul stabilit de Curte și folosi termenii adecvați naturii procedurii. 53 JO C 340, 1997, p. 1, intrat în vigoare la 1 mai 1999. 54 Articolul 267 TFUE trebuie citit în coroborare cu dispozițiile TUE privind politica externă și de securitate comună (PESC),

fostul pilon al II-lea. Potrivit noului Articol 24 UE, politica externă şi de securitate comună face în continuare obiectul aplicării

unor norme şi proceduri speciale. Adoptarea de acte legislative (regulamente, directive și decizii) este exclusă, menținându-se

necesitatea adoptării unor măsuri specifice acestui domeniu sensibil. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu are competențe cu

privire la dispozițiile din TUE referitoare la PESC, cu mici excepții.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

21

etapa a doua, derulată în faţa Curții, de soluţionare a cererii de către Curte prin

hotărâre preliminară sau ordonanță motivată;

etapa a treia, derulată din nou în faţa instanţei naţionale, de soluţionare a

litigiului de către instanţa naţională, după primirea răspunsului Curţii.

Modul în care se desfășoară aceste etape este reglementat în Statutul Curţii şi în

Regulamentul său de procedură. De asemenea, o serie de documente elaborate în timp de

către Curte, fără forță obligatorie, pot fi folosite cu titlu de orientări cu privire la

oportunitatea efectuării unei trimiteri preliminare, precum și la modul de redactare a cererii

preliminare. „Ghidul de bune practici” al Curții în materie de trimiteri preliminare poartă

denumirea de Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea

trimiterilor preliminare.55

Acest document fără forță obligatorie a fost elaborat de CJUE

pentru a îndruma instanțele de trimitere cu privire la modul de redactare a cererii

preliminare, pentru a facilita înțelegerea corectă și completă de către Curte a problemei de

drept european cu care se confruntă instanța națională, astfel încât Curtea să își poată

îndeplini rolul atribuit prin art. 267 TFUE de a da un răspuns util și instanței de trimitere.

După obiectul cererii, art. 267 alin. (1) TFUE, ca și variantele sale anterioare, prevede

competența pentru Curtea de Justiție de a se pronunța în legătură cu două tipuri de cereri:

cererile având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare în interpretarea

tratatelor sau a legislației secundare („cereri în interpretare”);

cererile având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare în stabilirea

validității legislației secundare („cereri în stabilirea validității”).

Pașii pe care îi are de parcurs o instanță pentru a trimite o cerere preliminară, respectiv

aspectele pe care trebuie să le aibă în vedere justițiabilul atunci când solicită trimiterea unei

asemenea cereri, sunt în mare parte aceleași pentru ambele tipuri de trimiteri. Cu toate

acestea, există suficiente elemente specifice fiecărui tip, care au reieșit pe parcurs din

jurisprudența CJUE.

Cel mai des vă veți întâlni cu hotărâri de ale Curții pronunțate în legătură cu interpretarea

unei norme europene – din 83 de trimiteri preliminare din România de la 1 ianuarie 2007

până la 1 octombrie 2014, niciuna nu ridică problema validității unui act european.

După stadiul procesual în care se află cauza în care se ridică problema unei trimiteri

preliminare, art. 267 TFUE face o altă distincție importantă, la alin. (2), respectiv (3):

cereri (în interpretare sau stabilirea validității) a căror trimitere este solicitată în

cauză atunci când aceasta este pendinte în fața unei instanțe a cărei hotărâre în

cauza respectivă mai poate fi supusă unei căi de atac în dreptul intern;

cereri (în interpretare sau stabilirea validității) a căror trimitere este solicitată în

cauză atunci când aceasta este pendinte în fața unei instanțe a cărei hotărâre în

cauza respectivă nu mai poate fi supusă unei căi de atac în dreptul intern.

Diferențierea este importantă deoarece, în ultima ipoteză, textul alin. (3) instituie o

obligație de a trimite cererea preliminară în sarcina instanței care judecă în ultim grad, pe

când instanțele care nu judecă în ultim grad au facultatea de a trimite sau nu cererea.

Motivul pentru care a fost stabilită obligația de trimitere în sarcina instanțelor de la alin. (3)

este ca justițiabilul să aibă măcar o oportunitate, pe parcursul procesului, de a pune în

discuție o chestiune de drept al Uniunii potențial pertinentă pentru soluționarea litigiului.

Cu toate acestea, vom vedea mai târziu că, prin jurisprudența sa de interpretare a acestor

alineate, Curtea de Justiție:

55 JO C 338 din 6.11.2012, p. 1.

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

22

a atenuat forța obligației instituite la alin. (3) al art. 267 TFUE, în sensul că

obligația instituită în sarcina instanțelor care judecă în ultim grad cauza nu este

absolută (pot uneori să nu trimită)

a restrâns facultatea conferită la alin. (2) al art. 267 TFUE, în sensul că

facultatea conferită instanțelor care nu judecă în ultim grad cauza nu este

absolută (sunt uneori obligate să trimită)

Trimiterea cererii determină suspendarea judecății cauzei, temei expres pentru aceasta

existând numai în Noul Cod de procedură civilă, la art. 412 alin. (1) pct. 7, pentru „cazul în

care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii

de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază

Uniunea Europeană”. Încheierea de suspendare va fi supusă regulilor procedurale generale

prevăzute la art. 414, iar reluarea judecării procesului se va face în mod expres în temeiul

art. 415 pct. 3, după pronunțarea hotărârii de către CJUE.

Potrivit art. 100 din Regulamentul de procedură al CJUE, Curtea rămâne sesizată cu o

cerere de decizie preliminară atât timp cât instanța care a sesizat Curtea cu acea cerere nu a

retras-o. Retragerea unei cereri preliminare poate fi luată în considerare până la notificarea

către persoanele interesate (participanți la procedură) a datei pronunțării hotărârii. Cu toate

acestea, Curtea poate oricând să constate că nu mai sunt îndeplinite condițiile care atrag

competența sa.

În ceea ce privește efectele deciziilor sale preliminare, Curtea de Justiție a dezvoltat în

timp următoarele reguli:

Curtea nu se consideră ținută de hotărârile sale anterioare, dar în practică nu

schimbă soluția cu privire la o anumită problemă decât destul de rar; foarte rar

recunoaște în mod explicit că se îndepărtează de jurisprudența anterioară;

hotărârile preliminare (în interpretare și în stabilirea validității) sunt obligatorii

pentru toate instanțele din UE, nu numai pentru instanța de trimitere; forța

obligatorie a hotărârii pentru instanța de trimitere nu a fost niciodată pusă la

îndoială – instanța națională nu ar supune cauza întregii proceduri dacă nu ar fi

dispusă și să aplice răspunsul primit; au fost cazuri, însă, în care instanței de

trimitere nu i-a plăcut răspunsul Curții și l-a interpretat creativ. În schimb,

efectele față de celelalte instanțe din Uniune au fost obiect de dezbateri vreme

îndelungată.

prin hotărârile preliminare pronunțate în cererile având ca obiect stabilirea

validității unui act al Uniunii, Curtea nu anulează actul, ci pronunță o

„declarație de invaliditate” a uneia sau mai multor prevederi actului respectiv

sau a întregului act, care are efecte față de instanța de trimitere; de asemenea,

declarația are efecte și față de celelalte instanțe din UE, care însă sunt libere să

trimită cereri preliminare ulterioare, dacă au nevoie de lămuriri cu privire la

întinderea concretă a efectelor declarației de invaliditate în cauzele deduse

judecății lor;56

That’s All Folks, pentru moment. Distracția adevărată, spre vară.

1.4.2 Motivez, deci exist

„Beneficiarii principiului nediscriminării sunt atât lucrătorii

de sex feminin sau masculin, cât și femeile și bărbații, în

contextul relațiilor lor la locul de muncă.”

56 Hot. din 13 mai 1981, ICC, 66/80, Rec., p. 1191 (tradusă pe situl IER).

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

23

(lucrare de an, 2010)

Alegerea titlului acestei secțiuni dorește să exprime starea voastră naturală, de aici înainte

și până la pensie (sau schimbarea ocupației).

Veți vedea la Institut, încă din primele săptămâni, când începeți lucrul pe dosare, diverse

stiluri de motivare. Unele laconice, unele extrem de tehnice (în baza art. și art. și art.

instanța reține…), desigur refreshing intelectual, îți verifică memoria ca să vezi dacă mai

ești sharp cu corespondența text – număr de articol, pe vechi, pe nou, ce contează

justițiabilul care nu pricepe nimic și care (cel puțin cel care a pierdut) își întărește

convingerea că „justiția din țara asta…!!!”

Altele excesive, de la Adam și Eva, să nu pierdem nicio ocazie pentru o recapitulare a

întregului drept contractual, să facem show-off de cunoștințe, ne facem mâna pentru un

articol într-o revistă de drept, la un moment dat o să includem și un paragraf care are

legătură cu speța respectivă. Apoi, dacă tot am studiat, să băgăm și CEDO și UE, chiar

dacă nu e nevoie.

Textele de lege spun altă poveste. La analiza calității redactării hotărârilor judecătorești,

ca indicator de evaluare a performanței profesionale, sunt enumerați ca subindicatori

capacitatea de analiză și sinteză, coerența în exprimare și argumentația clară și logică.

Pentru soluțiile procurorului în cursul activității de urmărire penală și supraveghere,

subindicatorii sunt calitatea redactării și motivării soluțiilor, calitatea exprimării, spiritul de

sinteză; iar calitatea activității desfășurate în faza de cercetare judecătorească se măsoară,

printre altele, după calitatea redactării și motivării căilor de atac, acuratețea raționamentului juridic și rigoarea expunerii faptelor.

57

Toate acestea se traduc de fapt în ceea ce am putea numi motivare echilibrată, care,

dincolo de reperele cuantificabile, este o chestiune de stare (mentală, desigur) și nu se

atinge din start. Unii, e drept, au chemare către expunerea unui raționament în scris, alții

mai puțin. Vestea bună este că motivarea echilibrată este o chestiune lucrată, exersată, care

poate fi obținută de oricare dintre voi. Pe de altă parte, chiar și cei care au talent din

tastatură trebuie să și-l educe pentru stilul juridic specific activității de magistrat.

Partea bună este că, pentru că sunteți la început, nu v-ați format încă obiceiuri greșite.

Dacă vă formați de acum o disciplină a motivării, o să vă intre în reflex.

Dacă examinați cu atenție acele hotărâri pe care le-ați avut de studiat și care v-au plăcut

(v-au convins), veți observa că secretul se află în structură. Nu mă refer aici la structura

hotărârii, prevăzută ca atare de lege, ci la faptul că expunerea acelei părți din considerente

care este motivarea soluției este făcută după un plan.

Pentru aceia dintre voi care nu au avut ocazia să exerseze elaborarea și redactarea unui

raționament juridic, vă propun să începem cu un exercițiu scurt, de motivare a răspunsului

la o chestiune de drept al Uniunii Europene. Veți avea numeroase ocazii în cursul anului de

formare să exersați motivări în dosare de drept civil, penal, contravențional, comercial, de

dreptul familiei. În unele dosare, participanții la proces sau instanța din oficiu vor ridica

57 Hotărârea Plenului CSM nr. 676/04.10.2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru aprobarea Regulamentului

privind evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor – Secţiunea 1 (Indicatori de evaluare a performanţelor

profesionale pentru judecători) – litera B (Calitatea activităţii) - art. 5 alin. 1 lit. a şi art. 5 alin. 2 şi Secţiunea 2 (Indicatori de

evaluare a performanţelor profesionale pentru procurori) – litera B (Calitatea activităţii) – art. 12 lit. d şi e, art. 14 lit. b şi art. 15

lit. a. Studiați Anexa la Hotărârea Plenului CSM nr. 10/17.01.2008, cu modificările şi completările ulterioare, pentru aprobarea

Ghidului de evaluare a activităţii profesionale a magistraţilor, disponibilă la http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/29_01_2008__13835_ro.pdf , p. 10-11 și

http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/29_01_2008__13833_ro.pdf, p. 72-86 (despre calitatea redactării hotărârilor judecătorești)

și la http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/22_10_2010__35410_ro.pdf, p. 8-10 (despre calitatea ativității desfășurate de

procurori).

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

24

probleme de neconstituționalitate a legii aplicabile sau de aplicare a CEDO sau de aplicare

a unei norme de drept UE. Bucățica de drept constituțional sau de CEDO sau de drept UE

poate fi mai mare sau mai mică, depinde de obiectul dosarului.

În general, „chestiunea de drept al Uniunii Europene” de rezolvat presupune luarea și

motivarea deciziei de a întemeia soluția în drept pe norme UE, uneori cu înlăturarea unei

norme interne contrare, sau pe o normă internă de transpunere a unei norme UE, care

trebuie interpretată potrivit jurisprudenței CJUE. Uneori trebuie să explicați diferența,

inclusiv prin referire la situația de fapt din cauza voastră, față de cauza în care CJUE a

interpretat norma UE respectivă. În întreg ansamblul actului pe care îl aveți de redactat,

aceasta reprezintă doar o bucățică de motivare, care este însă determinantă pentru soluție.

Iată un prim exercițiu, cu rol de preview, limitat ca utilitate pentru că nu am parcurs încă

nimic substanțial împreună, deci este pur teoretic (pe de altă parte, explicarea motivelor de

drept este, de fapt, „teorie”). Așadar, scoateți de la naftalină cunoștințele din facultate

despre efectul direct vertical al directivelor (alternativ citiți mai înainte capitolul 3 din

Manual referitor la legiferare) și încercați să motivați răspunsul la următoarea

întrebare, în maxim 2 pagini scrise de mână/1 pagină la calculator:

„Dezvoltarea de către CJUE a teoriei efectului direct vertical al directivelor reprezintă o

adăugare la textul at. 288 TFUE?”

Dacă împărțiți fraza conceptual, veți identifica centrul de greutate al întrebării și veți

obține un plan al răspunsului.

Schema întrebării

Dezvoltarea de către CJUE /

a teoriei efectului direct vertical al directivelor/

reprezintă /

o adăugare la textul/

art. 288 TFUE?

Teoria jurisprudențială X

= ?

adăugare la textul

Y

Capitolul 2: Organizarea judiciară a Uniunii Europene

25

Tabelul 3: Exemplu de motivare a unui auditor, 201258

Textul lucrării Comentarii

Pentru analiza afirmației de mai sus trebuie în primul rând pornit de la art.

288 TFUE, care, în ceea ce privește directivele, statuează că acestea sunt

obligatorii în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins, lăsând la

aprecierea autorităților naționale modalitatea și forma prin care se atinge

respectivul rezultat. A adăuga la acest text de lege presupune a aduce

precizări referitoare la acestea, care nu au fost avute în vedere de către

legiuitor și care extind în mod nejustificat efectele sale.

Astfel, trebuie analizat dacă jurisprudența CJUE a depășit cadrul vizat de

către art. 288 atât prin prisma scopului său, cât și prin cea a întregului

TFUE, ori din contră, Curtea a realizat o interpretare a normei, adică o

armonizare menită a-i da aplicabilitate concretă și efectivă.

Introducere concisă. Plecare de la

textul de tratat menționat.

Stabilirea sensului sintagmei

„adăugare la text”, în contextul

TFUE, față de care se va raporta

analiza.

Efectul direct vertical al directivelor constă în posibilitatea resortisanților din

statele membre UE de a invoca în interesul propriu un drept prevăzut de o

directivă care nu a fost transpusă sau a fost transpusă greșit, împotriva unui

stat membru. Această teorie a fost dezvoltată pentru prima dată în cauza Van

Duyn, în care Curtea aduce ca argumente faptul că directivele sunt

obligatorii și vor căpăta eficiență numai dacă persoanele se pot prevala de

ele, faptul că statele nu se pot prevala de propria culpă în ceea ce privește

netranspunerea directivelor, precum și faptul că art. 234 permite instanțelor

naționale să formuleze întrebări preliminare referitoare inclusiv la directive,

ceea ce implică faptul că acestea pot fi invocate de persoanele private în fața

lor.

„al normelor de directivă”, nu

se poate afirma că o directivă

întreagă are efect direct.

cauza nu este citată potrivit

standardului.

art. 267 TFUE în prezent

Sinteza teoriei efectului direct

vertical al directivelor

Se observă astfel că CJUE dezvoltă din art. 288 TFUE noțiunea

obligativității directivelor, atribuindu-i o valoare ce inițial pare a depăși

cadrul și scopul cu care a fost instituită. Într-adevăr, prin recunoașterea

posibilității resortisanților de a se prevala de drepturile prevăzute de o

directivă netranspusă, pare că se erodează orice distincție între directive și

regulamente ori decizii, care au efect direct necondiționat. Cu toate acestea,

Curtea nu face altceva decât să continue pe linia implementării unei ordini

juridice europene, începută prin statuarea principiului supremației dreptului

european. Astfel, Curtea nu adaugă la art. 288 completări de natură a deturna

acest text de la finalitatea sa, ci, din contră, se asigură că directivele vor avea

o aplicabilitate concretă și efectivă. Iar cel mai bun instrument în acest sens

este recunoașterea dreptului cetățenilor statelor membre UE de a invoca în

mod direct normele directivelor, chiar și netranspuse, și obligația corelativă

a instanțelor naționale de a da prioritate acestora în dauna normelor

naționale contrare.

Analiză

pot exista și norme de

regulament care au nevoie de măsuri

de aplicare.

Prin urmare, Curtea, în jurisprudența sa, prin dezvoltarea teoriei efectului

direct vertical al directivelor, nu face o adăugare la textul art. 288 TFUE, ci

realizează o interpretare menită a da eficiență și substanță normei juridice.

Concluzie clară față de întrebare

58 „Exemplu” nu în sensul modelului de urmat, perfecțiune întruchipată. Este răspunsul unui auditor, în aceeași fază de formare

ca și voi acum, aflat la primul exercițiu de acest fel ever, pe care l-a redactat într-o oră, în cadrul unui seminar.