CAPITOLUL 2 COMPONENTA ECONOMICA IN POLITICA GLOBALA DE MEDIU.pdf

S-a mentionat ca a existat o evolutie în relatiile dintre economie si problematica protectiei mediului.

Aceasta evolutie a plecat de la conceptul ca poluarea si degradarea mediului constituie un “rau necesar” al dezvoltarii economiei, ca astazi sa fie deja acceptat principiul dezvoltarii durabile în care economia si mediul se interconditioneaza.

2.1 Degradarea mediului înconjurator si dezvoltarea economica

Simon Kugnets a emis o teorie potrivit careia exista o relatie invers proportionala între degradarea mediului înconjurator si dezvoltarea economica. În timp ce o curba EK pentru mediu este doar o realitate empirica si o inevitabila rezultanta a schimbarilor structurale, cresterea economica nu este în mod necesar optima din cauza intrarilor în grafic , care pot fi reversibil încrucisate. În parte exagerata, relatia invers proportionala dintre degradarea mediului si crestere este datorata distorsiunilor politice cum ar fi subventiile de energie si produse agrochimice si subevaluarii resurselor naturale care sunt distructive si din punct de vedere economic dar si al mediului. Alta distorsiune este datorata esecului pietei, cum ar fi definirea gresita a dreptului de proprietate asupra resurselor naturale si

Componenta economica în politica globala

de mediu 2

ABORDARI ECONOMICE ÎN PROTECTIA MEDIULUI

necontabilizarea si neplatirea externalitatilor mediului, care rezulta într-un nivel foarte ridicat al poluarii, raportata la unitatea de externabilitate.

Tarile în curs de dezvoltare pot avea o curba EK mai dreapta prin: Ø eliminarea distorsiunilor politice; Ø internalizarea costurilor degradarii mediului celor care o produc; Ø definirea drepturilor de proprietate asupra resurselor naturale. Agentiile de asistenta în privinta dezvoltarii economice pot ajuta în

continuare la îndreptarea curbei, abordarea problemei mediului. Finantarea de catre tarile dezvoltate prin mecanisme financiare creative a tarilor în curs de dezvoltare poate asigura conservarea resurselor (biodiversitatea care genereaza beneficii globale care ar putea altfel sa fie pierdute inevitabil în fazele inferioare ale procesului de dezvoltare economica).

Simon Kugnets (1965-1966) a avansat ipoteza potrivit careia , în cursul dezvoltarii economice, diferentele cresc la început pentru ca apoi sa scada. Aceasta relatie invers proportionala între inegalitatea venitului si nivelurile venitului pe cap de locuitor , care este dovedita de date statistice considerabile , a început sa fie cunoscuta sub denumirea de curba Kugnets (curba EK).

Ideea potrivit careia lucrurile trebuiau sa se înrautateasca ca apoi sa fie mai bune se pare ca are o aplicabilitate mult mai generala. Observatiile arata ca degradarea mediului creste la început pentru ca apoi sa scada spre finalul ciclului dezvoltarii economice. De exemplu, orasele tarilor a caror industrie s-a dezvoltat recent, precum Seul, Mexico City, sunt mult mai poluate în prezent decât acum 20 - 30 de ani, nivelul poluarii crescând la fel sau chiar mai mult decât nivelul cresterii economice; pe când orasele din zonele industrializate anterior , precum cele din: Japonia, SUA sau Europa de Vest , sunt mai curate astazi decât erau acum 20 - 30 de ani.

Starea în care se afla resursele naturale si mediul într-o tara depinde de cinci mari factori:

ð nivelul activitatii economice sau marimea economiei; ð structura sectoriala a economiei; ð efectele obtinute tehnologic; ð cererea de reglementari în privinta mediului; ð deconservarea cheltuielilor pentru mediu dar si de efectivitatea

lor. Cu cât este mai dezvoltata economia unei tari, atunci când ceilalti

factori ramân constanti, cu atât mai rapida este epuizarea resurselor naturale si nivelul de poluare este mai ridicat. Tipul si nivelul epuizarii resurselor si a le poluarii depind de asemenea de structura sectoriala a economiei; economiile care depind foarte mult de agricultura si alte industrii ale sectorului primar tind sa sufere mai mult de o rapida epuizare a resurselor,

COMPONENTA ECONOMICA ÎN POLITICA GLOBALA DE MEDIU

precum defrisarile si eroziunea terenurilor si mai putin de poluare industriala. În timp, în tarile dezindustrializate, epuizarea resurselor rurale este gradual transformata în poluare urbana. Aceasta transformare tinde sa fie influentata de doi factori:

⇒ schimbarea structurala neegala a angajarii populatiei, fapt ce impune ca o mare parte a poluarii sa fie dependenta de sectoare ce nu pot fi evaluate;

⇒ umbra facuta de sectorul industrial urban asupra sectorului rural în doua directii: ü cererea de materii prime; ü poluanti (exemplu: ploi acide care distrug recoltele si

padurile). Exista o relatie relativ strânsa între nivelul de dezvoltare, cresterea

sectorului industrial si structura industriei. q În tarile cu venit mic , rata sectorului industrial este mica si acest

sector este dominat de industria alimentara si cea usoara. q În tarile cu un venit total pe cap de locuitor mijlociu, sectorul

industrial este dominat de industria grea a cimentului si cea chimica.

q În tarile cu un venit mare pe cap de locuitor procentul industriei este dominat de industria electrica si electrocasnica. Produsele fabricate variaza în functie de marimea industriei grele si a celei chimice. În urmatoarele faze ale dezvoltarii industriale , rata sectorului industrial împreuna cu industria grea si cea chimica începe sa descreasca gradual, în timp ce tehnologiile informationale si serviciile continua sa se dezvolte. Aceste schimbari structurale pot explica relatia invers proportionala între emisii si dezvoltarea economica.

Tari cu aceeasi structura industriala pot genera diferite grade (niveluri) de emisii de deseuri daca tehnologia de productie si capitalul fix sunt de diferite forme sau productivitati. Învechita fizic si/sau moral, tehnologia fabricilor vechi tinde sa fie mai putin eficienta în consumul material sau al energiei si produce, drept rezultat, niveluri mai mari de deseuri decât tehnologia din fabricile noi si bine îngrijite.

Alegerea tehnologiei este influentata de procese relative si de politica de încadrare în stipulatiile guvernamentale. O tara care da voie sa se importe fara taxe vamale (duty free) tehnologie nepoluanta se asteapta sa aiba niveluri mai scazute de poluare decât o tara care impune taxe vamale mari asupra tehnologiei de productie. Tarile care subventioneaza plata energiei, a


electricitatii, a apei si a materiilor prime ar trebui sa se astepte la o rata mai mare a poluarii decât tarile care implementeaza sistemul platii integrale.

Fortele care actioneaza sunt urmatoarele: • substituirea în favoarea materiilor prime neplatite integral; • folosirea ineficienta si în pierdere a materiilor prime

subventionate; • promovarea stimulentelor pentru utilizarea tehnologiei care

utilizarea putine resurse, în defavoarea dezvoltarii. Poluarea per unitate de produs este influentata si intensitatea si

fermitatea reglementarilor privind mediul sau de pretul la care mediul poate fi utilizat de catre industrie ca loc de depozitare a deseurilor. Atunci când ceilalti factori ramân cons tanti, în tarile cu reglementari elastice în domeniul poluarii ar trebui sa avem mai multe emisii poluante decât în tarile care au un control efectiv asupra mediului sau cer preturi mai mari pentru folosirea mediului drept depozitar al deseurilor.

Nivelul emisiilor poluante variaza nu numai în functie de tara, dar si în timp, din cauza cresterii economice, transformarilor structurale sau schimbarilor politice. Cresterea economica din tarile superdezvoltate duce la scaderea impactului emisiilor poluante. Pe de-o parte, cresterea economica înseamna mai multe produse, dar si mai multe materii prime si energie, deci si deseuri. Pe de alta parte, cresterea economica duce la introducerea unui capital cu o mai mare productivitate, tehnologii mai eficiente, valoare adaugata mai mare, care toate conduc la reducerea emisiilor poluante per unitate de produs, astfel încât învechitul capital si tehnologiile ineficiente sunt înlocuite de altele noi si nivelul poluarii absolute este micsorat. În Japonia, de exemplu, cresterea economica din ultimii 15 ani a fost acompaniata de o mare reducere de energie si, de asemenea , de poluarea aferenta. Situatia din Germania permite sistemului sa sustina cresterea economica si sa reduca emisiile poluante, prin înlocuirea vechilor fabrici cu altele noi, de acelasi fel, dar cu emisii substantial mai putine. Impactul cresterii economice asupra nivelului poluarii depinde de etapa de dezvoltare, fiind mai mare în fazele de început si mai mica ulterior.

Structura economica este dinamica, ea se schimba o data cu nivelul cresterii economice. Schimbarile în structura economica, într-o singura economie, de -a lungul timpului sunt reflectate în variatiile de structura în diferite etape de dezvoltare. Cu cât cresterea economica este mai rapida, cu atât schimbarile structurale care duc la transformarea industriei dintr-un sector minor în unul dominant sunt si ele mai rapide si de asemenea cele de la industria usoara la cea grea, apoi la cea sofisticata (electrica si electronica).


Politicile macroeconomice si industriale se pot schimba, de

asemenea, în timp. Liberalizarea economiei si a schimburilor poate elimina industriile ineficiente si duce la reforme în administratiile publice care ofera surse majore de poluare, de asemenea poate deschide portile importurilor de industrii poluante din tari cu reglementari ale mediului mai stricte. Depinzând de etapa de dezvoltare, politicile de liberalizare, cum ar fi reducerea nivelului protectiei sau devalorizarea supravalorizatelor cursuri de schimb, pot duce sau nu la o reducere a emisiilor industriale într -o perioada scurta sau medie. Însa, într-o perioada lunga, politicile care adopta competitivitatea si eficienta economica ajuta si la dezvoltarea economica si la reducerea poluarii industriale , prin reducerea deseurilor, prin reciclarea produselor secundare si cresterea calitatii capitalului fix. Cu toate acestea, poluarea industriala tinde sa creasca o data cu industrializarea si abia apoi sa scada; politicile guvernamentale pot încetini sau mari rata de crestere a procesului de transformare structurala si progres tehnologic, modificând astfel relatia dintre poluarea industriala si dezvoltarea economica.

În timp, o data cu cresterea veniturilor, poluantii se acumuleaza si oamenii îsi pot permite sa fie mai constienti de starea mediului, astfel încât reglementarile asupra mediului sunt mai strict impuse. Un alt set de forte care actioneaza în aceasta etapa pot fi mentionate:

• nivelul cheltuielilor guvernamentale pentru protectia mediului si pentru industrie în diferite etape ale dezvoltarii economice;

• cererea din partea populatie i, la diferite niveluri ale venitului, pentru reglementari în privinta mediului.

În etapele de început ale dezvoltarii economice, când saracia era înca predominanta, strângerea taxelor neproductiva si constiinta asupra problemelor mediului mica, nu erau alocate fonduri sau foarte putini bani erau alocati pentru protectia mediului. Acesta era raspunsul la o cerere foarte mica de reglementari antipoluare, la nivelurile mici ale venitului, factor care arata nivelul mic al cheltuielilor private împotriva poluarii. În ciuda nivelurilor scazute ale cheltuielilor publice facute pentru protectia mediului si a aproape inexistentelor cheltuieli facute de catre sectorul privat (cu exceptia elitelor), degradarea mediului ramâne la niveluri joase din cauza nivelului mic de deseuri nonbiodegradabile si a puterii (capacitatii) asimilative mari a mediului.

Paralel cu procesul de dezvoltare, epuizarea rezervelor se accelereaza si poluarea începe sa se asimileze cu o rata crescatoare, o data ce capacitatile asimilative ale mediului devin suprasolicitate de poluanti. În contrast, cheltuielile cu protectia mediului cresc încet, deoarece nu exista înca


constientizarea de catre oameni a problemei poluarii, în ciuda cresterii veniturilor si a cresterii miscarii antipoluare.

Atunci când o tara ajunge la statutul de economie nou-industrializata (NIE), calitatea mediului se afla în cel mai jos punct din cauza efectelor cumulative ale rapidei cresteri economice si diferentei între acumularea poluantilor si aparitia efectelor lor, în vreme ce cheltuielile cu protectia mediului sunt înca limitate si impactul lor nu este simtit. Când un nivel mai înalt al venitului si al bogatiei este consolidat economic (dar amenintat ecologic de impactul epuizarii resurselor si al poluarii asupra produc tivitatii, sanatatii, calitatilor vietii), cererea de masuri antipoluare creste, creând un dezechilibru perceptibil în raport cu scaderea acestor masuri. Ca rezultat, presiunile economice, socia le si politice doresc sa instituie unele reglementari antipoluare, sa oblige la respectarea acestora si sa creasca alocatiile bugetare pentru protectia si curatarea mediului. Acestea nu duc doar la reducerea emisiilor poluante ci si la o schimbare structurala , schimbare împotriva marilor poluatori precum industria otelului, a cimentului, chimica, dar în favoarea industriilor mai sofisticate, mai putin poluante, deci ducând la alte schimbari structurale. Aceste presiuni sunt exercitate printr-o multitudine de canale , precum alaturarea la o miscare antipoluare, votul pentru partide ecologiste, boicotarea industriilor poluante , exprimând o clara preferinta pentru produsele verzi. Astfel, în etapele mai înaintate ale dezvoltarii, calitatea mediului creste.

De vreme ce marimea economiei, schimbarile în structura economiei si industriei, productivitatea tehnologiei, cererea de masuri antipoluare si nivelul cheltuielilor sunt în functie de nivelul de dezvoltare, este rezonabil sa avansam ipoteza unei relatii între degradarea mediului (defrisari, eroziune, poluare) si elementele mentionate. Mai mult, stiind dinamica schimbarilor structurale, dezvoltarii tehnologice si cheltuielilor pentru consum explicate anterior, este posibil sa formulam ipoteza ca amintita relatie nu este lineara si are forma unui U inversat.

Experienta avuta de SUA, Europa de Vest si, mai recent, de tarile nou-industrializate (Coreea, Taiwan, Hong-Kong, Singapore) pare sa confirme o astfel de relatie între calitatea mediului si cresterea economica. Noul val de tari nou-industrializate, precum Thailanda, Indonezia, Malaezia, Brazilia si Mexic , se pare ca a atins cel mai scazut punct pe aceasta curba si spera la o schimbare.

În tarile cu densitate mica a populatiei si niveluri scazute de activitate economica, padurea este dominanta (cu exceptia deserturilor, savanelor). O data cu cresterea populatiei si activitatea economica se extinde, padurile încep sa fie taiate pentru obtinerea de materiale de constructie, teren pentru cultivat si combustibil. Cu toate acestea, nivelul exploatarii padurilor este


înca suficient de mic pentru a permite regenerarea naturala, neaparând o pierdere permanenta si nedorita. De exemplu, taierea si arderea, apoi cultivarea terenului cu lungi perioade de regenerare, nu are efectele negative ale unei defrisari permanente. Cu toate acestea, în vreme ce populatia rurala creste si economia se deschide comertului international, defrisarea poate rezulta din suprataierea pentru combustibil sau cherestea si curatarea terenului pentru agricultura , daca nu apar variante mai atractive, cum ar fi cresterea productivitatii agriculturii, combustibili alternativi si locuri de munca în alte domenii decât în agricultura. Padurile sunt deosebit de vulnerabile , îndeosebi în procesul de declansare a industrializarii, când sectorul rural este exploatat din greu pentru a realiza un surplus de crestere economica în vreme ce industria genereaza foarte putine locuri de munca pentru generatul surplus de munca , venit din mediul rural. Aceasta are ca rezultat defrisarea masiva ca în cazul Thailandei si Filipinelor. Politicile guvernamentale pot exacerba aceasta tendinta , asa cum o demonstreaza colonizarea Amazonului. O data ce începe industrializarea, creste productivitatea agriculturii, numarul locurilor de munca din alte domenii decât agricultura creste, cresc veniturile, se micsoreaza inegalitatile, dependenta de pamânt si padure scade si rata defrisarilor se micsoreaza. Thailanda a ajuns în acest stadiu la sfârsitul anilor 1980 (la un nivel al venitului de 1000$ per cap de locuitor). Pamântul cultivat anterior este abandonat si progresiv este reocupat de padure (presupunând ca pamântul nu a suferit pagube ireversibile). În acelasi timp, programe platite de stat si sponsorizari duc la reîmpadurire, iar crearea de plantatii private sau parcuri nationale inverseaza tendinta, ducând la împadurire neta, asa cum s-a întâmplat în Europa de Vest si în unele parti din America de Nord. Nivelul poluantilor mediului variaza în timp si de-a lungul mapamondului o data cu calitatea tipului/sursei de energie consumata, care ea însasi variaza în functie de:

• nivelul si felul activitatii economice; • numarul si productivitatea (calitatea) vehiculelor; • consumul domestic de energie. Tipurile de activitate industriala, numarul vehiculelor si cantitatea

consumata de electricitate sunt direct legate de nivelul dezvoltarii economice si de nivelul venitului. De aceea, consumul de energie si generarea emisiilor vor creste o data cu nivelul de dezvoltare (reprezentat aici de venit per cap de locuitor). Pe de alta parte, tipul de activitate industriala, productivitatea capitalului, vechimea si calitatea vehiculelor si calitatea carburantilor si a altor surse de energie au tendinta de a se îmbunatati o data cu nivelul dezvoltarii economice. Când exista mai multe


surse de poluare la niveluri mai înalte ale dezvoltarii, fiecare sursa genereaza mai putina poluare pe unitate de produs. Aceasta se datoreaza în parte introducerii de noi tehnologii în vreme ce capitalul fix depasit este înlocuit si în parte îmbunatatirii eficientei economice. În timp ce o tara urca pe o scara a industrializarii, cresc si oportunitatile de import , dar preturile protective o împing catre o economie bazata preponderent pe export. Aceasta cere reducerea protectiei si realinierea preturilor interne cu cele externe, factor care sporeste eficienta materiilor prime folosite si, deci, reducerea deseurilor per unitate de produs. Pe de alta parte, expansiunea unei economii orientate spre export presupune o productie mai mare si posibilitatea unei mai mari cantitati de emisii si deseuri decât într -o industrie orientata spre import.

Într-un moment ulterior al dezvoltarii economice, are loc o combinare a activitatilor care fac , ca nu numai emisiile poluante pe unitate de produs sa fie mai mici, dar si cantitatea totala de emisii sa fie mai mica. Acesti factori sunt:

• cresterea reglementarilor cu privire la emisiile poluante ca raspuns la cererea de venit;

• schimbari structurale avansate , de la industrie la servicii, trecând prin industriile energofage.

Cum tarile merg pe calea rapidei industrializari, energia folosita per cap de locuitor creste si tinde sa îsi modifice structura, de la combustibili “murdari” (carbune, lignit) la forme mai ecologice. La un nivel mult mai înalt pe scara dezvoltarii, tarile îsi stabilizeaza consumul catre combustibili mai “curati” (precum gazul natural). Analiza teoretica sugereaza o curba a relatiei între cel putin doua forme: degradarea mediului si dezvoltarea economica, în timp ce trebuie gasite si analiza te date mai relevante . Studiile facute simultan dar independent au avut aceleasi rezultate, ceea ce duce la concluzia existentei curbei EK.

Negarea sau acceptarea existente i acestei curbe are implicatii politice importante. În primul rând, implica o anumita inevitabilitate în degradarea mediului o data cu dezvoltarea economica a unei tari, în special în perioada de început a procesului de industrializare. În al doilea rând, sugereaza ca , în timp ce are loc un proces de dezvoltare, atunci când un anumit nivel al venitului per cap de locuitor este atins, cresterea economica se transforma dintr-un dusman al mediului într-un prieten al acestuia, ea ajutând la repararea relelor din anii anteriori. Cresterea economica este un mod important prin care se îmbunatateste calitatea mediului în tarile în curs de dezvoltare. Daca cresterea economica este favorabila pentru mediu, atunci


politicile care stimuleaza cresterea , precum liberalizarea comertului, restructurarea economica si reforma preturilor, ar trebui sa fie de asemenea favorabile pentru mediu. Aceasta sugereaza mai degraba ca mediul are nevoie de o atentie deosebita, fie prin termeni ai politicii interne ,fie prin ajutor sau impunere internationala. Resursele trebuie îndreptate astfel încât sa se ajunga la o crestere economica cât mai rapida , pentru a putea depasi stadiul neprietenos cu mediul.

Cu toate acestea, sunt câteva motive pentru care aceasta politica s-ar putea sa nu fie optima. În primul rând, partea curbei în care cresterea mai mult dauneaza decât face bine mediului ar putea fi traversata în zeci de ani (decade), caz în care nivelul viitoarei cresteri si cel al viitorului mediu curat pot fi mai mult decât depasite de stricaciunile actuale. De aceea, eforturile de a micsora emisiile nocive si epuizarea resurselor în stadii timpurii ale dezvoltarii economice pot fi justificate prin principii economice. În al doilea rând, poate fi mai ieftin sa previi sau sa eviti anumite forme de degradare a mediului astazi decât în viitor. De exemplu: poate fi mai ieftin sa tratezi si sa depozitezi în siguranta deseurile concomitent cu producerea lor decât sa le lasi sa se acumuleze, fiind mai greu de adunat si de tratat, o data ce ar fi crescut bogatia economica dar si cererea pentru un mediu mai curat. În al treilea rând, dar probabil cel mai important, anumite tipuri de degradare a mediului, permise în stagii timpurii ale dezvoltarii economice, ar putea fi fizic ireversibile în viitor. Despaduririle în zonele tropicale, o mai mica diversitate biologica, extinctia unor specii, distrugerea unor zone naturale sunt fie fizic ireversibile fie foarte scump de refacut. Din punct de vedere al poluarii, emisiile de plumb din arderea combustibililor ce îl contin si contaminarea radioactiva , din cauza accidentelor nucleare sau functionarii unor reactoare nesigure, ar putea avea efecte ireversibile. De exemplu, un studiu facut de USAID/EPA (1990) a demonstrat ca emisiile de plumb din arderea benzinei sunt responsabile pentru nivelurile înalte ale plumbului din sângele unui copil de vârsta scolara si, în consecinta, pentru încetinirea ritmului sau mental de dezvoltare si al performantelor scolare, echivalenta cu o pierdere de 5 puncte în cadrul Coeficientului de Inteligenta; pierderea rezultata astfel, privind capacitatea adultului de munca si potentialul de dezvoltare al tarii respective, nu este usor de contrabalansat prin înlocuirea benzinei cu benzina fara plumb, în urmatoarele etape de dezvoltare. Aceste consideratii ne sugereaza al patrulea motiv pentru care angajarea spre politici si investitii care aduc crestere economica s-ar putea sa nu fie suficienta. Unele forme de degradare a mediului precum eroziunea solului, distrugerea stratului de apa subterana, sedimentarea canalelor de irigatii si a rezervoarelor hidroelectrice, probleme la nivel uman care duc la pierderea productivitatii acestor activitati, pierderea din timpul acordat


muncii prin trafic aglomerat si probleme respiratorii, toate privesc cresterea economica. De aceea, degradarea mediului s-ar putea sa fie ataca ta direct prin politici ecologiste si investitii, pentru a înlatura obstacole aflate chiar în calea dezvoltarii economice, de la care se asteapta o noua generatie de beneficii pentru mediu.

Poate ca sursa si modelul cresterii economice sunt la fel de impor tante, daca nu chiar mai importante decât rata cresterii economice. Cresterea economica care rezulta prin folosirea energiei si a materiilor prime subventionate are un cost ecologic mai mare decât cresterea economica care deriva din folosirea eficienta a resurselor, prin industrie care foloseste intensiv munca si serviciile precum si tehnologiile informationale. Cresterea ce are loc într-o economie , în care drepturile de proprietate asupra resurselor nu sunt bine definite si asigurate si în care costurile ecologice nu sunt contabilizate, impune un cost excesiv asupra societatii, care , în ultima faza , duce la descresterea progresului economic.

Pericolul opus este de asemenea posibil (atunci când tarile în curs de dezvoltare adopta prematur standarde stricte cu privire la mediu imitând tarile dezvoltate si încercând sa le ajunga din urma în privinta standardelor emisiilor si obligativitatii instalarii unor facilitati de tratare a deseurilor). Aceasta ambitie poate duce la încetinirea ritmului de crestere economica, fara a duce în mod necesar la îmbunatatirea calitatii mediului. O alternativa care ar putea îndrepta curba fara a scadea rata dezvoltarii economice este adoptarea unor standarde ecologice potrivite cu nivelul de dezvoltare al tarii respective sau o trecere gradata la standardele internationale. Instrumentele (pârghiile) economice, precum taxele ecologice, amenzile pentru poluare, ar duce economia de la cea preponderent energofaga (foarte poluanta) catre industrii nepoluante si servicii. Unele forme de degradare a mediului precum distrugerea padurilor, cultivarea pâna la erodarea solului, deteriorari ale mediului în zonele urbane sunt legate de marimea fenomenelor, de somaj, analfabetism si lipsa de pamânt pentru cultivat. Ideal ar trebui sa existe forta de munca ieftina , pentru a fi absorbita de sectoarele industriale si de servicii în plina ascensiune. Aceasta nu se întâmpla în general, deoarece exista o combinatie de factori precum: salarii minimale, lipsa cunostintelor esentiale. Principalul factor care împiedica aceasta este folosirea unei tehnologii care nu corespunde cu stadiul general de dezvoltare al tarii sau cu factorul relativ al preturilor; de exemplu, promovarea investitiilor prin relaxare fiscala si credite ieftine are ca rezultat formarea unor industrii energo-intensive . O tara cu resurse de munca abundente , la un cost mic , are avantaj în activitatile care presupun consum mare de munca, ajutând la evitarea saraciei si limitând distrugerile asupra mediului. Schimbarile structurale în cererea de


munca duc si la schimbari structurale la nivelul produselor finite. Aceste situatii duc la lungirea partii ascendente a curbei etc. si la marirea probabilitatii ca valorile ecologice sa fie distruse. O solutie eficienta din punct de vedere al costului cere anularea subventiilor directe sau indirecte, reducerea protectivitatii asupra industriilor energofage care angajeaza putina forta de munca si promovarea activitatilor care necesita cantitati mari de munca, aceste masuri fiind asociate cu cresterea investitiilor în domeniul învatamântului si pregatirii profesionale. Vânzarea pamântului pentru agricultura si alocarea dreptului de a folosi apa pentru fermieri le -ar da acestora posibilitatea de a avea acces la pietele de capital, deci cresterea investitiilor în fermele lor ar duce la îmbunatatirea productivitatii agricole si ar ajuta la oprirea eroziunii solurilor.

Multe au fost spuse despre nevoia de transfer, de tehnologie, pentru a putea ca si tarile în curs de dezvoltare sa se bucure de o sustinuta dezvoltare economica. Ideea deriva din observatia potrivit careia tehnologiile de productie în tarile dezvoltate sunt mai ecologice decât cele din tarile în curs de dezvoltare si o gama larga de tehnologii antipoluare sunt de asemenea disponibile în tarile dezvoltate.

De vreme ce majoritatea tarilor în curs de dezvoltare nu au resurse financiare de a importa aceste tehnologii la preturi comerciale, s-a argumentat ca tarile dezvoltate ar trebui sa transfere aceste tehnologii în termeni obisnuiti. Chiar si la preturi mici, transferul unor astfel de tehnologii catre tarile în curs de dezvoltare s-ar putea sa aiba “doua taisuri”. Pe de o parte, tehnologii mai putin poluante pot reduce emisiile masive per unitate de rezultat.

Pe de alta parte, astfel de tehnologii, proiectate a fi profitabile în conditiile unei forte de munca platite putin si unui capital mic, pot fi foarte putin potrivite tarilor în curs de dezvoltare , cu reversibilitatea preturilor relative. Daca aceasta nepotrivire este ignorata, transferul unei tehnologii neadecvate, chiar si la un pret mic, poate duce la scaderea cererii de munca si intensificarea epuizarii resurselor precum si la degradarea mediului.

Impactul net al transferului de tehnologie poate depinde de industria careia îi este atasat. În sectoarele energetice si de transport, tehnologiile mai eficiente sigur duc la beneficii nete asupra mediului. Ar putea sa nu fie astfel în sectoare cum sunt constructiile, textilele, agricultura si serviciile. Din aceasta cauza, nu de tehnologii au nevoie tarile în curs de dezvoltare, ci de transferul de informatie, know -haw si îndemânarea care sa le permita sa-si proiecteze propriile tehnologii sau sa le modifice pe cele existente.

Tarile în curs de dezvoltare nu au numai o lipsa tehnologica , ci si una financiara. Un numar de tari industrializate experimenteaza o scurgere de resurse financiare pentru a-si micsora datoria externa. Astfel, se vorbeste


de reesalonarea platii datoriilor externe si, în unele cazuri, de anularea acestora fapt ce a fost implementat în multe tari.

Motivul pentru care se doreste finantarea dezvoltarii este accelerarea cresterii economice, care ofera calea unui cerc vicios nedorit de saracie si degradare a mediului. Sursele traditionale de obtinere a fondurilor externe sunt reprezentate de asociatii donatoare. Desi acestea au un succes recunoscut, finantarea dezvoltarii nu a fost total adecvata din punct de vedere al mediului. De exemplu, un studiu privind impactul asupra mediului al programului Bancii Mondiale de ajustare structur ala pentru Thailanda (1991) a descoperit ca programul ajuta la reducerea poluarii pe unitatea de rezultat prin îmbunatatirea eficientei economice, dar efectul sau expansiv ducea la cresterea poluarii agregate, deoarece nu tinea seama de costurile economice.

În mod similar, împrumutarea unor proiecte externe precum proiectele de irigatii si stabilirea preturilor resurselor naturale, cum ar fi apa, la întreaga lor valoare, stabilirea de asemenea a preturilor pentru folosirea mediului, care includ costurile minimalizarii impactului negativ dar si costul reasezarii populatiei afectate trebuie facuta doar dupa internalizarea impacturilor asupra mediului din tara respectiva. De exemplu, sistemul surselor de apa din Nam Pong (Thailanda), la care nu s-a implementat un sistem de protectie a sursei de apa, un sistem al reasezarii populatiei afectate, dar si pentru forarea pâna la apa, toate acestea ducând la o curba E t mai înalta fata de cea a sistemului de irigatii Dumonga Bone din Parcul National Sulawesi (Indonesia) la care curba E t este mai turtita pentru ca s-au avut în vedere cele mentionate mai sus.

Cresterea finantarii costurilor pentru proiecte ecologice care nu pot fi justificate prin date economice conventionale sau care nu genereaza beneficii interne suficie nte pentru a acoperi costurile are doua justificari:

• ocolirea pierderilor ecologice ireversibile; • posibilitatea realizarii beneficiilor globale ale masurilor

ecologiste care nu ar putea fi realizate altfel (conservarea biodiversitatii, protejarea stratului de ozon, reducerea efectului de sera). De vreme ce problemele mediului sunt în primul rând constientizate de catre tarile dezvoltate, care au venituri mari, se asigura o cerere mare de protectie a mediului.

În concluzie , se poate retine ca degradarea mediului tinde sa se accentueze înainte de a se diminua de-a lungul dezvoltarii economice a unei tari. Unele forme ale deteriorarii sunt inevitabile , ca parte a schimbarilor structurale ce acompaniaza cresterea economica. Anumite distorsiuni politice, precum subventionarea energiei si a produselor agrochimice,


protejarea industriei si subevaluarea resurselor naturale, au efecte distructive atât pe plan economic cât si ecologic. Guvernele tarilor în curs de dezvoltare pot preveni astfel de situatii prin:

ü eliminarea distorsiunilor politice; ü internalizarea costurilor ecologice; ü definirea si respectarea drepturilor de proprietate asupra

resurselor naturale. Societatile (agentiile) de ajutor în probleme de dezvoltare pot

contribui la îndreptarea situatiei prin finantarea politicilor de protectie a mediului înconjurator. În final, tarile dezvoltate pot ajuta tarile în curs de dezvoltare prin mecanisme financiare creative, cum ar fi facilitatile pentru Mediul Global, prin conservarea resurselor naturale (biodiversit atea care genereaza beneficii globale) care ar putea fi pierdute ireversibil în fazele de început ale dezvoltarii economice.

2.2 Componentele politicii de mediu

Recente aprecieri asupra dezvoltarii durabile scot în evidenta faptul

ca, fara o componenta economica, protectia mediului ramâne doar o declaratie de bune intentii si o inserare de actiuni fara posibilitate de concretizare.

„Eco - Economia” , concept recent promovat, indica pozitia importanta pe care o ocupa latura economica într-o strategie de ansamblu de protectia mediului.

Acest fapt rezulta si din prezentarea sintetica a politicii de mediu din tabelul 2.1.

Prezentarea sintetica a politicii de mediu

pe componente Tabelul 2.1

Componenta Actiunea Competenta Legislativa Legi cadru si legi specifice Parlament

Hotarâri de guvern si ordonante Guvern Ordine, decizii, normative Ministere Instructiuni si standarde Institute de

specialitate Administrativ -institutionala

Înfiintarea unei autoritati centrale de mediu cu structuri administrative si în teritoriu

Parlament


Componenta Actiunea Competenta Înfiintarea unei inspectii de mediu la

nivel central si local Guvern

Organizarea de directii sau servicii de mediu la fiecare minister

Guvern

Organizarea de institute de specialitate

Minister

Organizarea Retelei Nationale de Monitoring

Ministerul Mediului

Înfiintarea si organizarea zonelor si ariilor protejate

Guvern

Educativ -informativa

Înfiintarea de scoli de specialitate (operatori de mediu) si sectii sau facultati de specialitate

Minister

Introducerea în programa scolara si universitara, la toate specialitatile, a unor discipline referitoare la ecologie si protectia mediului

Minister

Organizarea de muzee, expozitii, gradini botanice, parcuri zoologice, comunicari cu tematica orientata pe protectia mediului

Administratia locala

Organizarea de sesiuni stiintifice, simpozioane, conferinte, congrese cu tematica specifica de protectia mediului

Institute de specialitate

Derularea unui program de informare, sensibilizare, si antrenare a populatiei la actiuni de protectia mediului prin mass-media

Presa Radioul Televiziunea

Economico -tehnologica

Promovarea unor mecanisme pentru asigurarea de fonduri pentru mediu

Parlament Guvern

Elaborarea si introducerea de tehnologii “curate” – cele mai bune ale momentului

Agenti economici

Forme de încurajare pentru dezvoltarea unor activitati de tip industrial de protectia mediului

Agenti economici

Promovarea actiunilor de reconstruc -tie ecologica a zonelor deteriorate

Minister


Componenta Actiunea Competenta Promovarea de domenii intersectori-

ale, cum ar fi: energia si mediul, transporturile si mediul

Ministere

Sociala Anchete sociale Asociatii neguvernamentale

Initiative locale de genul: luna padurii, saptamâna curateniei, ziua mondiala fara tutun, ziua mondiala a mediului etc

Administratia locala

Antrenarea populatiei la analiza unor proiecte cu impact important asupra mediului

Minister

Cooperarea internationala

Semnare si ratificare de tratate, conventii, întelegeri si protocoale, organizarea si participarea la activitati comune si comisii mixte de monitoring-cercetare

Parlament Guvern

Participare la congrese, sesiuni, simpozioane internationale pentru a avea acces la informatia de ultima ora

Experti specialisti

2.3 Politica de mediu – Concepte si instrumente Politica de mediu, din punct de vedere al instrumentelor utilizate, are

urmatoarele componente: a. Politica reglementarilor globale Aceasta se refera la ansamblul agentilor economici, la toate

categoriile de cetateni. Ca instrumente, pot fi citate printre altele: - legi cadru, generale , ale mediului si componentelor sale; - standarde, norme, limite; - studii si analize de impact asupra mediului. b. Politica reglementarilor specifice În acest gen de politica se apeleaza la instrumente de tipul: - responsabilitati pentru produse periculoase; - responsabilitatea riscului; - dreptul la informare corecta si în timp real.


c. Politica prin convingere Este categoria cea mai eficienta, deci este posibil ca efectele ei sa

aiba ponderea cea mai mare. Dintre instrumentele specifice, se mentioneaza: - promovarea tehnologiei ecologice si a cercetarii; - utilizarea mecanismelor de piata; - promovarea constientizarii si educatiei. d. Politica transferului de informatie Se utilizeaza instrumente de comunicare sociala precum: - educatie; - mass-media si relatii cu publicul; - sisteme informationale cu acces la public. e. Politica de stimulare economico-financiara Instrumentele folosite pentru aplicarea acestei politici constau în: - taxe si penalitati; - subsidii si impozite; - scutiri de impozite pentru investitii si activitati de protectia

mediului; - drepturi negociabile de poluare. Drept criterii de apreciere a alegerii corecte a instrumentelor se pot

cita: • siguranta atingerii scopului propus; • corespunde specificului poluarii si situatiei asupra carora

urmeaza sa se actioneze; • permite o întelegere si explicatie usoara; • permite o implementare usoara în situatiile în care se actioneaza; • permite evaluarea corecta si suficient de exacta a costurilor si

decelarea responsabilitatilor; • permite prognoza destul de exacta a rezultatelor; • ajuta la finantarea politicii de protectia mediului; • stimuleaza initiativa grupurilor tinta si asumarea de catre acestea

a unor responsabilitati; • obtine sprijinul societatii civile; • coincide cu interesele individuale pe termen scurt; • este flexibil; • stimuleaza dezvoltarea si integrarea unor tehnologii de proces

“curate”.


Politica de mediu poate fi reprezentata în raport cu nivelul de atentie

publica în patru faze:

Nivelul de atentie publica

I II III IV Timp

Fig. 2.1 Ciclul unei politici de mediu

Faza I : recunoasterea Faza II : formularea politicii Faza III : implementarea Faza IV : managementul politicii

Acest tip de evolutie apreciem ca se aplica în cazul unei actiuni

specifice în cadrul politicii de mediu. Având în vedere ca politica de mediu nu are un caracter limitat în

timp, ca ea trebuie sa fie o componenta permanenta a unei societati ce evolueaza în conceptul dezvoltarii durabile , se impune ca programarea actiunilor pe termen scurt, mediu sau lung sa fie astfel conceputa încât nivelul de atentie publica sa ramâna relativ constant, conform schemei unui ciclu multiplicat prezentat în figura 2.2.

O astfel de abordare presupune o combinatie optima între actiunile

pe termen scurt, mediu si lung sau acelasi obiectiv sa fie programat sa se realizeze prin actiuni imediate, actiuni pe termen mediu si actiuni pe termen lung.


De la început trebuie precizat ca strategia de protectie a mediului

adoptata, conceptele si instrumentele însusite îsi dovedesc eficienta în masura în care se reuseste: - mentinerea calitatii sanatatii umane;

- mentinerea calitatii tuturor valorilor specifice naturii.

Fig. 2.2. Ciclul politicii integrate de mediu

Sunt mai multe considerente care au impus elaborarea unor strategii de protectia mediului. Amintim câteva dintre acestea:

§ înlocuirea sistemului de actiuni întâmplatoare, ocazionale cu actiuni programatice si coerente de protectia mediului;

§ eliminarea unor contradictii interne care indicau necesitatea luarii unor masuri de protejare a mediului sau reducerea eficienta a acestor masuri;

§ elaborarea, implementarea si evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel încât sa fie posibila reevaluarea acesteia;

§ adaptarea planurilor de actiune si de implementare la scara de timp (pe termene scurte, medii si lungi);

§ alegerea si formarea unui personal adecvat în functie de etapa si actiune;

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Ac1 Ac2

Ac3 Ac4

Timp

Nivelul de atentie publica


§ controlul aplicarii riguroase a masurilor stabilite conform

acordurilor, autorizatiilor, normelor sau altor cerinte legale. La elaborarea strategiei de mediu, având în vedere dinamismul elementelor în discutie, precum si caracterul relativ nou al problemelor, trebuie aplicat principiul activitatii interactive. Strategia trebuie supusa unui proces periodic de reconsiderare de tipul:

• adaptare continua; • recurgere la propuneri flexibile. Aceasta reconsiderare presupune doua elemente de baza: q adaptare la ideile în schimbare sau la circumstantele vietii socio-

economice; q adaptare pe baza evaluarii rezultatelor etapei anterioare.

Este de semnalat ca esential în elaborarea unei strategii eficiente de protectia mediului este factorul uman. Adoptarea problemelor complexe ale mediului cere o cooperare între persoane cu grade variate de pregatire si întelegere, de profesii diferite, din diferite structuri si segmente ale societatii. În aceste conditii un stil de lucru interactiv este esential. În stabilirea strategiei, a planurilor de actiune si a planurilor de implementare, abordarea integrata este unul din conceptele larg promovate. Putem mentiona câteva argumente pentru abordarea integrata:

Ø evitarea transferului problemei poluarii: de exemplu de la aer la apa, de la un bazin la altul sau de la un nivel la altul de decizie;

Ø stabilirea prioritatilor pentru a selecta cele mai importante aspecte si a evita deciziile punctiforme sau elaborate instantaneu;

Ø obtinerea unei înalte eficiente prin combinarea masurilor pentru a avea cele mai bune rezultate cu cele mai mici cheltuieli si eforturi.

În elaborarea strategiei trebuie sa se aiba în vedere, legat de metoda abordarii integrate a procesului, urmatoarele:

ü concentrarea atentiei numai asupra celor mai importante puncte si obiective;

ü stabilirea punctelor si obiectivelor trebuie însotita de planuri de actiune si planuri de implementare;

ü manifestarea abordarii integrate trebuie sa se reflecte atât din punct de vedere geografic (integrare locala sau zonala) cât si din punct de vedere al atitudinilor societatii implicate (baza juridica, infrastructura administrativa, diverse domenii economice etc.).


În etapele de elaborare si finalizare a strategiei de protectia mediului, trebuie apelat si la discutii sau dialog cu grupurile-tinta. Grupurile tinta reprezinta un colectiv restrâns de persoane cu puncte comune din punct de vedere al domeniului în care îsi desfasoara activitatea, din punct de vedere al preocuparilor sau al pozitiei pe care o pot avea fata de problematica de mediu. Sunt doua categorii de mare interes de grupuri-tinta.

q Unul dintre aceste grupuri-tinta este format din reprezentanti ai “poluantilor directi”. Relatia administratiei cu acesti reprezentanti se face pe cale tehnica, urmarindu-se încadrarea activitatilor respective în limitele tehnice ale unor norme si reglementari ce asigura protectia mediului. Exemple de poluatori directi pot fi gasite în sectoare ca: agricultura, transport, industrie, energetica, materiale de constructii etc.

q Un al doilea grup tinta deosebit de important este cel de “interpreti” în sensul ca servesc ca produc atori si distribuitori de informatii. Mesajele acestui grup se vor concentra spre informarea societatii fie într-o directie fie în alta. Acest grup este format din cercetatori si educatori, reprezentanti ai organizatiilor guvernamentale si neguvernamentale , mass media etc.

2.4 Politici de mediu la nivelul UE Din prezentarile anterioare s-a retinut necesitatea elaborarii unei

Strategii de Protectia Mediului, ca o componenta a “Dezvoltarii Durabile”. Initial, notiunea de strategie a fost utilizata în domeniul militar. Prin strategie se întelegea arta de a coordona actiunile fortelor militare, politice, economice, morale implicate în conducerea unui razboi sau în pregatirea de aparare a unei natiuni. În timp notiunea s-a extins, fiind utilizata în prezent si în alte domenii: economie, sport, finante si, mai recent , în protectia mediului. Este deja acceptat faptul ca prin protectia mediului se întelege totalitatea actiunilor menite sa asigure conservarea resurselor naturale si protejarea calitatii componentelor mediului înconjurator. Corelând cele doua notiuni, rezulta ca prin strategii de protectia mediului putem întelege arta de a coordona ansamblul actiunilor, la nivel national si la nivel local, menite sa asigure conservarea resurselor naturale si protejarea calitatii tuturor componentelor mediului înconjurator, precum si a mediului, în ansamblu.


Serviciul Comisiei Uniunii Europene responsabil de mediu, de securitate nucleara si de protectie civila se numeste DG 11 si îsi are sediul în Belgia, cu principala sucursala la Luxembourg.

Modul de abordare a problematicii strategiilor de mediu poate fi bine perceput prin prezentarea experientei Comunitatii Europene pe aceasta directie. Cu ocazia primei Conferinte a Natiunilor Unite privind mediul înconjurator, de la Stockholm, din iunie 1972, Comunitatea Europeana a adoptat primul sau Program de Actiuni pentru Protectia Mediului pe o perioada de 5 ani (1973 -1977). Atât primul cât si al doilea Program de Actiune (1978-1982) au stabilit liste detaliate de masuri ce trebuie întreprinse pentru controlul poluarii.

S-au stabilit câteva principii generale care au ramas valabile si în programele ulterioare si care se regasesc în legislatia adoptata:

Al treilea Program de Actiune (adoptat în 1983) a încercat sa

realizeze o strategie mai ampla pentru protectia mediului si a resurselor naturale în cadrul Comunitatii.

1. A preveni este mai eficient decât a vindeca (remedia). Acest principiu a devenit dominant în cadrul celui de-al patrulea Program de protectia mediului.

2. Impactul asupra mediului trebuie luat în considerare în cea dintâi faza de conceptie a unui obiectiv sau a unei actiuni.

3. Exploatarea naturii care produce dezechilibre ecologice trebuie abandonata.

4. Adoptarea de masuri trebuie sa se faca pe baza unei bune cunoasteri stiintifice.

5. Principiul “poluator-platitor” se traduce prin suportarea costurilor de catre poluator pentru prevenirea poluarii si remedierea pagubelor produse.

6. Activitatile dintr-un stat membru nu trebuie sa produca daune mediului din alt stat.

7. Politica de protectie a mediului din statele membre trebuie sa ia în considerare si interesele tarilor în curs de dezvoltare.

8. CEE si statele membre trebuie sa promoveze o politica de protectie a mediului prin organizatii internationale.

9. Protectia mediului constituie o responsabilitate a tuturor, fiind necesare, în acest scop, actiuni educationale.

10. Masurile de protectie a mediului trebuie luate la “nivel adecvat” tinând seama de tipul de poluare, actiunile necesare si zona geografica ce trebuie protejata. Acest principiu este cunoscut sub denumirea de “principiu de subsidiaritate”.

11. Programele nationale de protectia mediului trebuie sa se bazeze pe o conceptie unitara pe termen lung, iar politicile nationale trebuie sa se armonizeze în cadrul Comunitatii.


Accentul a trecut de la control la prevenire a poluarii si a largit conceptul de protectie si asupra modului de folosire a pamântului si de integrare a problemelor de mediu în celelalte politici ale CEE.

S-au alocat fonduri pentru activitati agricole, dezvoltare regionala si

sprijinire a statelor din Africa, Caraibe si Pacific, conform Conventiei de la Lomé.

Cel de-al patrulea Program de actiune (1987-1992) a cautat sa raspunda obligatiilor de integrare a problemelor de mediu în alte politici ale Comunitatii, axându-se pe patru domenii de activitate:

Ø implementarea legislatiei existente a Comunitatii; Ø reglementarea problemelor de impac t asupra mediului cu referire

la “substante” si “surse” de poluare; Ø accesul neîngradit al publicului la informatii; Ø crearea de noi locuri de munca. Din punct de vedere legislativ, Actul European Unic care

amendeaza Tratatul CEE, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, confirma competenta comunitatii în elaborarea legislatiei pentru protectia mediului si stabileste scopul si procedurile necesare prin adaugarea Fascicolului VII care contine articolele 130 r, 130 s si 130 t la Partea a III-a a Tratatului referitoa re la Bazele si Politica Comunitatii. În plus , se clarifica în art. 100 a, relatia dintre realizarea pietei unice si protectia mediului si a sanatatii umane.

Conform celor trei articole (130 r, 130 s, 130 t), scopurile si actiunile principale ale Comunitatii în domeniul protectiei mediului sunt:

ð conservarea, protejarea si ameliorarea mediului; ð sanatatea umana; ð utilizarea prudenta si rationala a resurselor naturale.

Actiunile CEE de protectie a mediului se integreaza în alte politici ale Consiliului, vizând, în mod special, agricultura, dezvoltarea regionala si energia pe baza a trei principii generale:

ð masuri de prevenire; ð remedieri la sursa ale pagubelor produse mediului; ð poluatorul plateste pagubele.


Cea mai importanta prevedere a “Actului European Unic” este

principiul integrarii. Protectia mediului este singurul domeniu al politicii care necesita o astfel de cerinta, iar Comunitatea trebuie sa adopte procedurile de aplicare.

“Actul European Unic” recunoaste relatia complexa dintre mediul ambiant si comert si în Articolul 100a se stabileste ca o propunere legislativa a Comisiei privind sanatatea, securitatea, protectia mediului si a consumatorului care afecteaza Piata Comuna trebuie “sa se bazeze pe un nivel ridicat de protectie”.

În plus, se ofera prilejul, pentru statele membre, de a adopta standarde si reglementari mai severe daca acestea le sunt necesare. Ca o sinteza, este de mentionat ca:

În ultimii 30 de ani în Comunitatea Europeana s-au elaborat pentru

mediu cca. 300 acte de regle mentari (directive, decizii, recomandari). Cel de-al cincilea program de actiune pentru mediu, este document

al lui DG11 si a constituit “Agenda de mediu” pentru deceniul trecut, având urmatoarele principii de baza:

ü integrarea politicilor de mediu ca domeniu prioritar în politica economico-sociala;

ü împartirea responsabilitatilor între administratie, industrie si consumatori pentru a se ajunge la un consens în ceea ce priveste masurile convenite.

Aprobarea generala si strategia acestui program de actiune pe ntru mediu au fost date de Consiliu si de reprezentantii guvernelor statelor membre la 1 februarie 1993 si difera de programele anterioare. Dupa cum spune si numele sau, “program catre sustinere”, programul a definit obiective pe termen lung si s-a concentrat pe o abordare globala a problemelor de mediu.

Punctele sustinute de catre acest program au fost: • mentinerea calitatii vietii; • mentinerea continua a accesului la resursele naturale; • evitarea pagubelor de mediu cu efect pe termen lung; • considerarea dezvoltarii durabile care armonizeaza nevoile

prezente cu cele viitoare fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare, de a-si satisface nevoile.

Succesul pe termen lung al politicii Uniunii Europene depinde de sustinerea politicilor în industrie, transporturi, agricultura si dezvoltare regionala.


Al cincilea Program a alcatuit o agenda de lucru pentru mediu,

pentru deceniul trecut, agenda care a avut la baza doua principii majore: ⇒ Integrarea dimensiunii privitoare la mediu, ca un factor cheie, în

toate politicile majore, protectia vizata a mediului putând fi atinsa prin înglobarea acelor arii politice ce cauzeaza deteriorarea mediului.

⇒ Înlocuirea activitatilor de comanda si control cu responsabilitati împartite între diferiti factori (guverne, industrie si public), situatie ce poate conduce, cu usurinta, la unanimitate în aplicarea masurilor propuse.

Strategia acestui program a impus o larga arie de instrumente: ü legislatie pentru stabilirea standardelor de mediu; ü instrumente economice pentru încurajarea productiei si a

proceselor desfasurate în concordanta cu nevoile de mediu; ü masuri orizontale de suport: informatie, educatie, cercetare; ü masuri de suport financiar.

Strategia a acoperit în esenta urmatoarele arii: 4 cinci sectoare principale: industrie, energie, transporturi,

agricultura, turism; 4 sapte teme luate în vizor:

• schimbarea climatului; • acidifierea si calitatea aerului; • mediul urban; • zonele de coasta; • managementul deseurilor; • managementul resurselor de apa; • protectia naturii si a biodiversitatii.

Din punct de vedere al managementului de risc, trei arii prezinta o atentie deosebita:

• riscuri legate de industrie; • securitatea nucleara si protectia împotriva radiatiilor; • protectia civila si urgentele de mediu.

Instrumentele politice promovate au fost urmatoarele: ü îmbunatatirea datelor despre mediu; ü cercetarea stiintifica si dezvoltarea tehnologica; ü planificarea sectoriala si spatiala; ü stabilirea corecta a preturilor din punct de vedere economic; ü informarea publica si educatia; ü educatia profesionala si pregatirea persoanelor implicate în acest

domeniu; ü mecanismele de sprijin financiar.


Sesizând ca Protectia Mediului devine o problema, s-a facut

propunerea (ianuarie 2001) privind al VI-lea Program de Actiune de Mediu pentru Comunitatea Europeana, propus de comisia de specialitate spre dezbatere si aprobare catre:

• Consiliul European; • Parlamentul European; • Comitetul Economic si Social; • Comitetul Regiunilor. Conceput ca un document programatic pe probleme de mediu pentru

perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2010, având chemarea simbol “Viitorul nostru, sansa noastra”, programul, în cele 11 articole, dupa adoptarea lui a devenit un document politic, care sa orienteze si sa armonizeze, din punct de vedere strategic , tarile europene în actiunile de conservare si protectie a mediului în urmatorul deceniu.

Câteva din directiile de actiune, precum si obiectivele ce sunt propuse în acest al VI –lea Program de Actiune de Mediu se apreciaza ca este util a fi mentionate pentru a sesiza amploarea, ambitiile, necesitatile, complexitatea problemelor puse în discutie.

Astfel se propun: Ø îmbunatatirea implementarii legislatiei de mediu existente; Ø integrarea preocuparilor de mediu în ansamblul celorlalte

politici; Ø implicarea mecanismelor de piata pentru a atrage interesul pentru

mediu al agentilor economici si al consumatorilor; Ø implicarea directa sau indirecta a cetatenilor individuali în

problematica protectiei mediului; Ø planificarea teritoriului, precum si deciziile manageriale trebuie

sa tina cont de impactul asupra mediului al acestora, pentru promovarea celor mai bune practici de mediu.

Este interesant de semnalat ca , în mod suplimentar, programul propune abordarea si a patru domenii prioritare de actiune, acestea fiind:

ð studierea schimbarilor climatice, în vederea stabilizarii concentratiei “gazelor de sera” la un nivel care sa nu cauzeze variatii anormale ale climei pamântului;

ð protejarea acestei unice resurse: natura si biodiversitatea, cu directionare spre protejarea si restaurarea functiilor sistemelor naturale si stoparea pierderilor în biodiversitate în Uniunea Europeana si, desigur , la nivel global; se include aici si protejarea solului împotriva eroziunii si poluarii;


ð mediu si sanatate – pentru a atinge o calitate a mediului, astfel

ca acei poluanti, incluzând s i diferitele tipuri de radiatii, generati de activitatea umana sa nu induca un impact semnificativ cu risc asupra sanatatii umane;

ð utilizarea durabila a resurselor naturale si managementul deseurilor, pentru a avea siguranta ca prin consum al resurselor regenerabile sau neregenerabile nu se va depasi capacitatea de suport a mediului. Se doreste atingerea unui nivel de decuplare a utilizarii resurselor de dezvoltare economica printr-o îmbunatatire semnificativa a eficientei utilizarii resurselor, precum si prin evitarea orientarii stricte a economiei spre partea materiala, inclusiv evitarea generarii de deseuri.

Obiectivele mentionate, se precizeaza, vor deveni repere de orientare si pentru tarile candidate (România fiind una dintre ele).

Pentru a realiza aceste obiective ambitioase, au fost realizate si structuri specializate dintre care amintim:

q Agentia Europeana pentru Mediu (AEE) si reteaua din care face parte (EIONET) au fost create în 1994, pentru a furniza date de înalta calitate asupra mediului statelor membre ale Comunitatii si consumatorilor. Principalele functii pe care le îndeplineste acest program sunt: descrierea starii actuale si previziunile pentru mediu si furnizarea de informatii care contribuie la punerea în practica a politicii de mediu a UE.

q Forumul European Consultativ asupra Mediului si Dezvoltarii Durabile a luat fiinta în 1993 si este unul dintre cele trei organisme neoficiale de consultanta în cadrul celui de-al V-lea proiect de actiune în favoarea mediului.

În 1997, Forumul a fost extins pentru a include tarile din spatiul economic european si tarile asociate din Europa Centrala si Orientala. Comisia i-a acordat o autonomie maxima, Forumul a publicat în curând concluziile sale asupra urmatoarelor subiecte:

§ agricultura si dezvoltarea durabila; § mediul, piata de munca si largirea Uniunii Europene. Este interesant a prezenta detalii privind acest ultim aspect: mediul si

piata muncii. De remarcat e faptul ca, în cadrul Uniunii Europene , aproximativ

3,5 milioane persoane ocupa un loc de munca legat de mediu. Astfel, 1,5 milioane din 3,5 milioane de muncitori ecologi sunt angajati în industriile ecologice si produc tehnologii, produse si servicii care masoara, împiedica, limiteaza sau corecteaza incidente si dezastre ecologice. Doua milioane de muncitori lucreaza în sectoare care se ocupa cu tehnologii


nepoluante, energie refolosibila, reciclarea deseurilor si protectia peisajelor si a mediului. Se cunosc 2100 de întreprinderi de acest tip.

O lista a verificatorilor de mediu alipiti la sistemul comunitar de management si audit de mediu este destinata ameliorarii rezultatelor în materie de mediu a activitatii industriilor. Pentru a fi înregistrate în acest sistem, întreprinderile trebuie sa faca proba unor politici valide, program si sistem de gestionare, procedura de analiza sau audit si declaratii de protectie a mediului unanim acceptate. Verificarea si validarea acestor criterii se face de un verificator de mediu, independent , dar aprobat de Comisia Europeana.

Cu un volum de afaceri de 50 miliarde EURO în 1994, industriile de baza, ecologice , ale UE reprezentau jumatate din piata mondiala, care ar fi trebuit sa atinga , în anul 2000, 300 miliarde EURO si 570 în 2010.

Economiile comunitare sunt toate caracterizate de o "subexploatare" a fortei de munca si de o "supraexploatare" a resurselor de mediu. Pentru a rezolva aceasta dubla problema, Comisia Europeana propune actiuni cheie cum ar fi dezvoltarea tehnologiilor nepoluante.

Printre altele , o restructurare progresiva a sistemelor fiscale se poate realiza reducând costurile salariale indirecte si încorporând costurile de mediu si de resurse în pretul pietei de bunuri si servicii.

Prin masurile energice ce se întreprind, UE doreste sa tina sub control si la un nivel problematica poluarii.

⇒ Un exemplu în acest sens îl constituie Acordul UE cu industria de automobile.

Datorita unui nou sistem de masuri adoptate de Comunitatea Europeana , va trebui ca pâna în anul 2005 emisia de poluanti sa se diminueze cu 70%/vehicul. Una dintre masurile comunitare pentru a îndeplini acest obiectiv este acordul Comisiei Europene cu Asociatia de Constructori Europeni de Automobile. Acestia din urma se angajeaza la o emisie de 140g/Km de CO2 în mediu pentru noile vehicule vândute în cadrul Uniunii Europene , esalonat pâna în 2008, o reducere de aproximativ 25% în raport cu 1995. Angajamentele asociatiei constructorilor se bazeaza pe ipoteze în materie de disponibilitate de carburanti de calitate suficienta pentru a permite punerea la punct a anumitor tehnologii .

În 2003 Asociatia Constructorilor Europeni de Automobile va reevalua posibilitatea de reducere suplimentara pentru a tinde catre obiectivul general comunitar de 120g/Km CO2 pentru noile vehicule , esalonat pâna în 2010. Comisia spera, în egala masura, sa ajunga la acorduri asupra emisiei de CO2 a masinilor construite de japonezi si coreeni, care vor fi vândute prin piata UE.

În afara de aceasta, Comisia propune fiecarui stat membru al UE punerea la punct a unui sistem de monitorizare si supraveghere a emisiei de


CO2 a vehiculelor particulare noi. Acest sistem ar trebui sa permita evaluarea corecta a eficacitatii strategiei comunitare în ceea ce priveste o noua piata de automobile, sa furnizeze informatii asupra schimbarilor în parcul de masini particulare, susceptibile de a afecta alte obiective ale politicii comunitare cum ar fi:

• calitatea aerului; • ozonul troposferic; • urmarirea aciditatii si implicit a frecventei ploilor acide; • securitatea rutiera. O alta masura care vizeaza limitarea la maxim a CO2 este întarirea

limitelor de emisie a vehiculelor cu motoare noi si a vehiculelor utilitare usoare în cadrul UE. Vehiculele cu tonaj mai mic de 3,5 t ar trebui sa produca cantitati mai mici de monoxid de carbon (40%), hidrocarburi (40%), oxid de azot (20%) si particule (50%). O întarire a acestor reguli este prevazuta pentru 2005.

Concentratia în benzen si hidrocarburi aromatice a benzinei si motorinei va suferi de asemenea o diminuare serioasa. În urma a diferite întruniri, care au avut loc în perioada 1995-1998, s-au stabilit mai multe pozitii comune asupra unor probleme cum ar fi:

Ø o noua directiva asupra limitei maxime de poluare a combustibililor grei (1% esalonat pâna în 2003) si asupra motorinei (0,2% esalonat pâna în 2008 );

Ø întarirea valorilor limitei pentru anhidrida sulfuroasa, oxizii de azot si particule de plumb;

Ø propunerea de reducere a poluarii de catre tractoarele folosite în exploatarea forestiera;

Ø aducerea la zi a dosarului anual asupra calitatii aerului; Ø date de baza asupra calitatii aerului în orasele europene

importante; Ø pozitia Comisiei în vederea reducerii emisiei de componenti

organici volatili datorita utilizarii solventilor organici în anumite activitati si instalatii;

Ø crearea Nomenclatorului de surse de emisie în cadrul EUROSTAT.

⇒ Un alt exemplu poate sa îl constituie politica deseurilor. S-au împlinit 20 de ani de când U.E. si-a propus pentru prima data

crearea depozitelor de deseuri si ameliorarea gestiunii lor. Politica de mediu europeana consta în încurajarea gestiunii durabile prin minimizarea, reciclarea si refolosirea deseurilor, prin ameliorarea conditiilor de eliminare si prin reglementarea transportului acestora.


În 1989, U.E. a aderat la Conventia de la Bale, care se ocupa cu

gestionarea deseurilor toxice. Directiva CE nr. 235 din 1993 a stabilit definitiile si Nomenclatorul Comunitatii asupra transferului de deseuri si le -a împartit pe acestea în trei categorii, în scopul supravegherii transferului la intrarea în si la iesirea din UE. Comisia îsi propune sa analizeze aplicarea acestui regulament pe baza datelor furnizate de catre tarile membre într-un chestionar redactat de catre Secretariatul Conventiei de la Bale .

În primul raport, care acopera perioada 1994 - 1996, informatiile referitoare la masurile luate conform regulamentului au fost de ficitare, tarile membre furnizând date incomplete sau deloc (Austria). În 1996, numai rapoartele din Luxembourg si Portugalia au ajuns la secretariat.

Astfel, Comisia a concluzionat ca nu este posibil sa ia vreo masura corecta asupra posibilitatii de gestionare a deseurilor în UE si a decis sa ceara informatii complementare. Noile liste de control al deseurilor contin anumite coduri (OCDE) care permit identificarea deseurilor. Aceste coduri sunt formate din doua litere:

• prima litera, pentru lista din care face parte (G-lista verde, A-lista galbena, R-lista rosie; aceasta din urma reprezentând deseurile cele mai periculoase)

• a doua litera, pentru categoria deseurilor, urmata de un numar. În urma acestor constatari, Comisia adopta anumite masuri pentru

gestionarea deseurilor, cum ar fi: q Întarirea industriilor de reciclare Reciclarea este un element principal în gestionarea deseurilor în

cadrul UE. În plus, aceasta s-a dezvoltat si pentru a deveni un sector industrial important, care sa contribuie la crearea de locuri de munca. Imperfectiunile pietelor si ale structurilor stabile au drept consecinta dezvoltarea industriei de reciclare prin impunerea de constrângeri carora trebuie sa le faca fata printr -o multime de actiuni asa cum s-a propus într-un comunicat al Comisiei Europene si anume:

• ameliorarea pozitiei materiilor prime secundare prin nomenclaturizare;

• cresterea transparentei pietei; • încurajarea inovarii în sectorul de reciclare prin al VI-lea program

cadru; • simplificarea legislatiei privind deseurile.


q Gestiunea deseurilor ramase în urma exploatarilor si

reziduurilor de transport Aceste deseuri ating un nivel maxim inacceptabil în apa marii;

deversarile ilegale pot fi explicate în parte prin insuficienta cunoastere a reglementarilor internationale de catre echipajele marine; de asemenea, este foarte frecvent faptul ca navele nu pot sa-si depoziteze deseurile pentru ca porturile nu dispun de instalatiile necesare.

Comisia propune deci, impunerea ca porturile Comunitatii Europene sa se doteze cu instalatii de receptie adecvate, care sa raspunda nevoilor navelor fara sa le cauzeze întârzieri anormale. Pentru a tine sub observatie utilizarea de catre nave a instalatiilor respective, echipajele care nu îsi depun deseurile în porturi vor fi obligate sa demons treze legitimitatea lipsei de descarcare.

q Tratarea si eliminarea "petelor" Se estimeaza ca , pâna în anul 2005, 10,7 mil. t pete de petrol vor fi

curatate. Eliminarea lor finala constituie o problema delicata si deseori costisitoare. Un nou raport al Comisiei Europene descrie diferite metode de tratare si eliminare a petelor reziduale. Acest raport analizeaza caracteristicile petelor pe baza parametrilor fizici, chimici si biologici, transportului si stocarii, tehnicilor de secare, asanare si incinerare, acumularii si debordarii petelor.

Si totusi, numeroase documente scot în evidenta ca majoritatea statelor membre nu respecta legislatia de mediu.

Aplicarea legislatiei de mediu a Uniunii Europene întâmpina probleme serioase. Eludarea de la normele stricte fixate de legislatia europeana ocupa un loc prioritar în rapoartele anuale ale Comisiei. Majoritatea statelor membre sunt astfel confruntate cu atentionari motivate ale Comisiei sau actiuni în fata Curtii de Justitie Europene.

De exemplu, Comisia ia masuri în întâmpinarea actiunii Frantei în ceea ce priveste poluarea rezervelor de apa potabila în Bretania, în ceea ce priveste Germania pentru infractiunea de interzicere a accesului liber la informatiile de mediu în provincia Schleswing-Holstein. Atentionari serioase au fost trimise Marii Britanii, Portugaliei, Finlandei si o actiune a fost depusa la Curtea de Justitie împotriva Spaniei pentru nerespectarea directivei comunitare în ceea ce priveste protectia apelor împotriva poluarilor cu nitrati de origine agricola. Tarile de Jos si Austria au primit un avertisment serios si motivat pentru nerespectarea directivei 76/160 /CEE în ceea ce priveste calitatea apelor de agrement .

Sub observatie sunt, de asemenea, Belgia, Italia, Luxembourg, Irlanda si Grecia pentru ca nu au respectat planurile comunitatii în ceea ce


priveste gestionarea deseurilor conform cu directiva cadru a comunitatii asupra deseurilor periculoase si ambalajelor.

Conform cu Directiva 90/313/CEE, statele membre sunt obligate sa dea informatii despre mediu tuturor persoanelor fizice si juridice care cer aceasta, fara ca acestea sa fie obligate sa plateasca acest lucru.

Un test în acest sens îl constituie si modul de actiune în cazul prevederilor Protocolului de la Kyoto.

Comisia Europeana a realizat o prima analiza asupra metodei ce va fi adoptata în scopul definirii unei politici de mediu care sa satisfaca angajamentele protocolului de la Kyoto din decembrie 1997. Acest protocol a marcat un pas decisiv în abordarea problemei schimbarii climatului, în ideea ca tarile industrializate se angajeaza juridic sa reduca cu 8% emisiile de gaz cu efect de sera, esalonat pâna în 2008 - 2012, gaze care stau la originea încalzirii planetei.

UE si statele membre trebuie sa înceapa neîntârziat un proces interactiv având ca scop final stabilirea unui cadru pentru coordonarea actiunilor, schimburilor de date si progres si identificarea domeniilor în care angajamentele trebuie sa fie satisfacute conform tratatului UE. Unul dintre modurile de a atinge aceste obiective consta în dezvoltarea de politici si masuri rentabile în toate sectoarele. Sistemul de control al UE trebuie întarit în asa fel încât sa permita o evaluare periodica .

q O alta problema globala este distrugerea stratului de ozon. Nivelul distrugerii din stratosfera a scazut cu 6-10 % fata de 1980. În

cursul ultimului deceniu, nivelurile spectrale ale razelor UV-B au continuat sa creasca cu pâna la 2%/an. S-a constatat cresterea numarului de cancer de piele, efecte asupra ecosistemelor terestre, alterarea în timpul dezvoltarii faunei si pagube mari în ecosistemele acvatice.

Pentru a contracara aceste tendinte, Comisia a propus interzicerea pâna în 2001 a utilizarii si producerii pesticidului “Bromura de metil” si a hidroclorofluoro-carburilor în urmatorii ani, pentru a se ajunge la o eliminare progresiva a substantelor care saracesc stratul de ozon. Aceasta propunere, care înlocuieste directiva 9093/1994, merge mai departe decât obligatiile impuse tarilor industrializate prin Protocolul de la Montreal din 1989, în cadrul caruia eliminarea progresiva la nivel mondial a substantelor care distrug stratul de ozon facuse deja obiectul unui acord.

În acest fel au fost atentionate întreprinderile interesate în obtinerea contingentelor de import pentru substantele care distrug stratul de ozon. Chiar daca emisiile de la avioane sunt relativ putine, ele ar putea avea totusi un efect semnificativ asupra chimiei atmosferice si paturii de nori, cu consecinte posibile asupra stratului de ozon si a climatului.


q O alta problema de mediu se refera la marile instalatii de

carburant. Instalatiile de carburant din centralele termice emit anhidrida

sulfuroasa, oxizi de azot si prafuri. Pentru a reduce aciditatea si ozonul troposferic rezultat din aceste substante, Comisia a propus impunerea de noi valori, limitate pentru aceste emisii, de doua ori mai stricte ca cele fixate prin directiva 88/609.

Aceste noi valori limita trebuie aplicate si tuturor instalatiilor noi care îsi vor începe activitatea dupa 1 ianuarie 2000. În U.E. se gasesc în prezent 2000 de astfel de instalatii, toate construite înainte de 1985 si care vor fi înlocuite în urmatorii 25 de ani. Pentru a nu le bloca din start statelor candidate accesul la U.E., acestea vor trebui sa-si puna în practica directivele si regulamentele de mai sus. Fiecare potential candidat trebuie sa înteleaga ca mediul ocupa un rol cheie în procesul de extindere a U.E. Întrucât armonizarea legislatiei de mediu a celor 10 tari membre necesita 120 mld. EURO, mediul este domeniul cel mai costisitor implicat în procesul de extindere al U.E. O mare parte din ajutorul acordat tarilor candidate va fi consacrat mediului, acest lucru dovedindu-se mai rentabil decât investirea în Europa Occidentala. U.E. va beneficia de aceste îmbunatatiri, în principal în domeniile poluarii apelor si atmosferei. Mentionând doar câteva exemple, se observa cu usurinta activitatea intensa la nivel comunitar în ceea ce priveste mediul. Numai numarul organizatiilor înfiintate si al fondurilor alocate pentru mediu sunt suficiente pentru a demonstra deosebita importanta care se acorda la ora actuala tuturor problemelor care apar în acest domeniu, respectiv: poluare, schimbarea climatului, gestionarea deseurilor si asa mai departe. Dar si asa Comunitatea Europeana întâmpina înca dificultati din partea unor tari care, desi aliniate teoretic la legislatia de mediu, totusi prezinta abateri grave de la ea.

Aceste activitati ar trebui sa duca la redimensionarea politicii de mediu a României, care trebuie sa acorde o si mai mare atentie activitatilor poluante si deteriorarilor mediului, decât pâna acum, deoarece, daca o tara dezvoltata din punct de vedere economic îsi permite sa “repare anumite greseli” , prin puterea sa financiara, România însa nu-si poate permite nici un fel de “neglijente”.

Asocierea României la UE este, fara îndoiala, o sansa oferita tarii noastre pentru integrarea sa în structurile europene si adaptarea economiei la standardele internationale. La nivel guvernamental, ar trebui lansate programe de promovare a ecolabellingului, de încurajare a industriei nationale de protectie a mediului, de valorificare a produselor uzate etc ., astfel încât decalajul existent între performantele calitativ-ecologice ale


produselor si tehnicilor industriale (si nu numai), românesti si cele similare din UE sa fie minime. În detalierea planurilor de masuri trebuie avute în vedere recentele propuneri ale Conferintei Mondiale asupra Mediului din septembrie 2002 de la Johannesburg (Africa de Sud). La Conferinta s-au adoptat urmatoarele obiective strategice:

4 cresterea echitatii globale si a unui parteneriat efectiv în procesul dezvoltarii durabile;

4 o mai buna integrare si coerenta la nivel international; 4 adoptarea de “tinte” de mediu si dezvoltare pentru a revitaliza si

preciza deciziile politice ; 4 actiuni si mecanisme mai eficiente la nivel national pentru a

monitoriza progresul international. În scopul atingerii obiectivelor mentionate, s-au supus dezbaterii

patru seturi de masuri, care se vor regasi în politicile si strategiile nationale: ð protectia resurselor naturale ca baza a dezvoltarii economice,

prin promovarea ecoeficientei si utilizarea durabila a apelor, solului si energiei;

ð integrarea protectiei mediului cu eradicarea saraciei. Va trebui întrerupt cercul saracie – degradare a mediului, prin implementarea agendei de dezvoltare a ONU, cu obiective mult mai precise si coerente;

ð realizarea unei globalizari durabile. În parteneriat cu oamenii de afaceri, trebuie asigurat faptul ca investitiile si comertul contribuie la dezvoltarea durabila;

ð promovarea unor guvernari bune si participative, la nivel national si international. Întarirea rolului legii si al societatii civile.

2.5 Uniunea Europeana si Conferinta de la Johannesburg

Se apreciaza ca semnificativ pentru politica UE în domeniul mediului este prezentarea unor comentarii la nivel international privind relatia dintre UE si Conferinta de la Johannesburg.

La zece ani dupa Conferinta ONU asupra pamântului de la Rio din 1992, multi experti s-au gândit sa faca comparatii între acel eveniment si cel de Johannesburg, criticând rezultatul întâlnirii din septembrie 2002. La începuturile anilor ’90 multi au considerat Rio ca un esec. Acum este vazut ca un moment definitoriu în lupta pentru dezvoltarea durabila.


Dar au existat multe diferente între cele doua evenimente: Ø în primul rând, nu au existat conventii legale obligatorii în

discutie la Johannesburg, în timp ce la Rio s-a lansat Conventia asupra Biodiversitatii si Convetia Cadru asupra Schimbarilor Climatice;

Ø în al doilea rând, Johannesburg a fost directionat mai mult catre actiune practica;

Rio a aparut la viata într-o epoca de optimism. Zidul Berlinului cazuse si Razboiul Rece era pe drumul catre cartile de istorie. URSS se destramase, tarile est-europene se bucurau de libertate, economia USA îsi revenea dupa recesiune si “tigrii asiatici” mergeau înainte. În Europa, guvernele de orientare stânga-ecologista au pus oamenii si mediul în centrul politicilor lor si au câstigat alegerile. Acestea au creat o buna atmosfera pentru asteptari ridic ate la Rio. A fost speranta pentru adevarata schimbare.

Zece ani mai târziu, scenariul, imaginea sunt complet diferite. Din ce în ce mai multi oameni se simt nesiguri, amenintati de forte dincolo de controlul lor, exclusi de la prosperitatea pe care globalizarea se presupune ca o aduce, înstrainati de politicienii lor si de la procesul politic.

Ca urmare a evenimentului din 11 septembrie 2001, comunitatea globala încearca înca sa se acomodeze cu ideea de a trai cu teama terorismului. Întelegând ca saracia se întinde, iar solutiile sunt foarte complicate, multi blameaza globalizarea pentru problemele lumii si vad lumea chiar mai puternic divizata între cei care câstiga si cei care pierd decât cu zece ani în urma.

Globalizarea ar putea fi o puternica forta pentru schimbare pozitiva, dar potentialul ei de a promova dezvoltarea durabila pentru toti ramâne sa se realizeze. Pe scurt, asteptarile au fost foarte modeste la Johannesburg, iar mizele foarte ridicate.

Împotriva acestei “aruncari înapoi” politice, a cazut pe umerii UE sa apere cauza dezvoltarii durabile la Johannesburg. Sarcina careia trebuiau sa -i faca fata liderii lumii la Johannesburg a fost întelegerea asupra modului de a atinge tintele dezvoltarii mileniului:

• eradicarea saraciei; • îmbunatatirea standardelor de viata bazate pe modelele

dezvoltarii durabile de consum si productie; • asigurarea ca beneficiile globalizarii vor fi cunoscute de toti. Pentru a atinge aceste trei obiective (în principal înjumatatirea

numarului oamenilor care traiesc în condit ii de saracie extrema pâna în 2015) , UE s-a zbatut pentru tinte cuantificabile, cu programe si mecanisme de monitorizare, în implementarea planului. Declaratia politica si


implementarea planului adoptate la Johannesburg, împreuna cu rezultatele întâlnirii Organizatiei Mondiale de Comert de la Doha din 2001 si Conferintei ONU asupra finantarii si dezvoltarii din Monterey din 2002, au asezat fundamentul pentru un parteneriat global a l dezvoltarii durabile , angajat sa mareasca asistenta pentru dezvoltare si accesul la piata al tarilor în curs de dezvoltare, buna guvernare si un mediu mai bun.

Este posibil sa se identifice un numar de câstiguri cheie la Johannesburg. De exemplu, implementarea planului a inclus un set de noi obiective. Acestea se refera la:

ð înjumatatirea pâna în 2015 a numarului celor care nu au acces la conditii sanitare de baza (3 miliarde în prezent sau jumatate din totalul populatiei). Aceasta noua tinta completeaza tinta dezvoltarii mileniului de acces la apa curata;

ð minimizarea efectelor daunatoare asupra sanatatii umane si mediului ale productiei si utilizarii tuturor chimicalelor pâna în 2020;

ð oprirea declinului “stocurilor de peste” si restabilirea lor la niveluri durabile cel târziu pâna în 2015;

ð începerea implementarii strategiilor nationale asupra dezvoltarii durabile pâna în 2005;

ð oprirea pierderii biodiversitatii pâna în 2010, în formula agreata înainte de catre partile semnatare ale Conventiei Biodiversitatii.

Semnarea de catre toti sefii de stat si guvern este un câstig major. Dar, din pacate , tinta redresarii tendintei curente de pierdere a resurselor naturale pâna în 2015 nu a fost acceptabila pentru alti parteneri.

Întelegerea cu privire la stabilirea unui cadru de zece ani pentru programele asupra consumului si productiei durabile, cu tarile industrializate preluând conducerea în efortul global, este un alt rezultat important. Într-un timp de 50 ani, 9 miliarde de oameni vor trai pe planeta si productia globala va fi de patru ori mai mare. Daca nu se “taie” legatura între cresterea economica si degradarea mediului, nu vom fi în masura sa ne sustinem pe noi însine.

Asupra globalizarii , întâlnirea de la Johannesburg a agreat actiuni concrete în intensificarea rolului comertului pentru dezvoltarea durabila, de exemplu prin încurajarea comertului în produse organice verzi din tarile în curs de dezvoltare si prin întarirea actiunii internationale pentru responsabilitatea comuna.

Utilizarea energiei durabile este cruciala pentru dezvoltarea durabila. Experientele trecute au indicat ca energia ar trebui sa fie pe un loc de frunte al agendei negocierilor de la Johannesburg, deoarece unul din asa numitele „esecuri” de acum 10 ani s-a referit la energie. Natiunile producatoare de


titei (conduse de OPEC) au fost severe la Rio în rezistenta lor de a include prevederi care ar putea constrânge folosirea combustibililor fosili în Agenda 21.

Marile companii energetice sunt mai interesate decât înainte în utilizarea energiei regenerabile, presedintele Shell a spus în 1998 ca:“în 50 de ani, Shell ar putea fi 50% titei si 50% energie reînnoibila”.

Dar aceasta schimbare – ca multe altele – întâlneste inevitabil rezistenta din partea monopolurilor. Obstacolele se întind de la marile subventii publice pentru energia nucleara si fosila pâna la ideile învechite , înca înradacinate. Asa cum Maurice Strong – principalul organizator al întâlnirii de la Rio – a spus “nu toate fosilele sunt în titei”.

Johannesburg a confirmat din nou ca dezvoltarea energetica durabila este în centrul competitiei pentru dezvoltarea durabila. Desi planul de actiune nu a inclus ca tinta specifica folosirea resurselor energetice reînnoibile, întâlnirea a realizat întelegeri asupra cresterii urgente si substantiale a participarii globale a acestor surse de energetica si asupra actiunilor comune pentru îmbunatatirea accesului oamenilor la energie. Aceste întelegeri vor fi evaluate regulat si revazute.

În final, întâlnirea a lansat o ‘Coalitie de dorinte’ construita din tari si regiuni dornice sa impuna ele însele tinte si termene pentru cresterea regenerarii în energiile lor mixte. Aceasta coalitie – numita “OPEC-ul reînnoirilor” de catre un NGO – va asigura o presiune asupra ezitarii si va acorda o mai mare atentie dezvoltarii energiei alternative în toata lumea. Important, coalitia va stabili o tinta a energiei reînnoibile reprezentând un prag de jos. Un lucru este clar: dezbaterea asupra energiei nu va disparea.

Legat de aceasta, au existat schimbari pozitive asupra problemei modificarii climei. Tarile care au ratificat deja protocolul de la Kyoto au reconfirmat angajarea lor, iar altele sunt încurajate sa se alature cât mai repede posibil. Desi aceasta nu garanteaza ca SUA vor ratifica protocolul de la Kyoto, decla ratiile pozitive facute de prim-ministrii Rusiei si Canadei dau nastere sperantei ca protocolul urmeaza sa fie aplicat în curând.

Fara discutie, cel mai important aspect al rezultatului de la Johannesburg este implementarea. Este important ca legaturile între Întâlnirea Mileniului, Doha, Monterey si Johannesburg au fost confirmate, creând un cadru mai coerent pentru implementarea acordurilor din toate conferintele majore ale ONU. Parteneriatele între guverne, societatile civile si de afaceri ar putea fi un instrument cheie pentru promovarea angajamentelor luate la Johannesburg. Mai mult de 200 parteneriate au fost lansate la aceasta întâlnire, aducând cu ele resurse suplimentare si expertiza si ajutând la mobilizarea actiunii la toate nivelurile.


UE a subliniat consistent nevoia pentru o legatura apropiata între

planul de implementare si noile parteneriate pentru dezvoltare durabila si acest lucru a fost recunoscut. Desi UE i-ar fi placut chiar mecanisme de urmarire si principii de ghidare mai clare pentru parteneriate, Comisia ONU asupra dezvoltarii durabile trebuie sa serveasca ca punct focal pentru discutia viitoare a parteneriatelor, incluzând si împartirea lectiilor învatate, a progresului facut si a celor mai bune practici.

UE a lansat doua parteneriate asupra apei si energiei la Johannesburg si este nevoie de o actiune rapida pentru implementarea lor. Implementarea efectiva a rezultatului de la Johannesburg va depinde în mod crucial de ceea ce se realizeaza pe plan regional, national si local. UE trebuie sa continue sa preia conducerea în traducerea angajamentului politic în actiune concreta.

Consiliul Europei a agreat deja sa revizuiasca strategia UE pentru dezvoltare durabila la întâlnirea ei din primavara anului 2003 si sa se concentreze asupra punerii în practica a angajamentelor luate la Johannesburg. Pentru a pregati aceasta revizuire, Comisia intentioneaza sa înainteze propuneri asupra comunicarii “Catre un Parteneriat Global pentru Dezvoltare Durabila” întocmita la începutul anului 2002. Pe plan intern, unul dintre punctele principale care trebuie aduse în discutie în raportul sinteza pentru Consiliul European de primavara ar fi: modelul de productie si consum mai durabil în cadrul EU?

La Johannesburg au existat negocieri dificile asupra agriculturii si pescuitului, legate de problema subventiilor. Aceasta a subliniat înca o data importanta continuarii reformei politicilor agricole si asupra pescuitului ale UE pe baza propunerilor care au fost recent prezentate de comisie.

UE este deja cel mai mare furnizor de ajutor de dezvoltare de pe glob si trebuie sa onoreze angajamentul, facut la Monterey, de a atinge 0.39% din PIB în asistenta pentru dezvoltare. În ciuda statutului sau, Uniunea nu a fost capabila sa convinga grupul G77 al tarilor în curs de dezvoltare sa i se alature în numeroasele din provocarile cheie ale durabilitatii. Asupra multor aspecte, aceste tari au preferat sa stea de partea SUA.

Aceasta sugereaza ca dezvoltarea durabila trebuie sa fie mult mai bine integrata în agenda de dezvoltare si comert a UE si ca Uniunea ar trebui sa lucreze mai strâns cu partenerii sai din tarile în curs de dezvoltare, pentru a-i convinge sa împartaseasca acelasi interes în dezvoltarea durabila.

Pe toate planurile, UE poate fi mândra de performanta sa la Johannesburg. Din pacate, asupra multor probleme de substanta Uniunea a fost singurul propulsor pentru un rezultat ambitios si durabil. Toata lumea, inclusiv cei care critica rezultatele de la Johannesburg, recunosc ca UE a adus o contributie decisiva la pastrarea spiritului de la Rio.


Importanta punerii în practica a întelegerilor si deciziilor întâlnirii nu

poate fi supraestimata. Premierul danez Anders Fogh Rasmussen a subliniat acest lucru, mentionând ca anii ‘90 au fost decada mega - întâlnirilor, în timp ce urmatorii 10 ani trebuie sa fie decada actiunii.

Într-adevar, câtiva au pus sub semnul întrebarii valoarea întâlnirilor la scara mondiala si au cerut, în schimb, întâlniri la scara redusa, care sa se concentreze asupra problemelor specifice teritoriale. Împartirea problemelor în interese locale specifice ar însemna îndepartarea de scopul central al dezvoltarii durabile.

A fost important ca toate tarile au reafirmat importanta solutiilor multilaterale asupra problemelor globale. Declaratia politica exprima un angajament luat de conducatorii lumii de a actiona împreuna pentru salvarea planetei, de a promova dezvoltarea umana si de a obtine prosperitatea universala si pacea.

Dincolo de angajamentele reflectate în documentele oficiale ale întâlnirii, Johannesburg a ajutat la cresterea constientizarii si la mobilizarea unui numar extins de participanti, incluzând ONG-urile, autoritatile, oamenii de afaceri, consumatorii si administratiile locale. Provocarea consta acum în transpunerea tuturor ideilor pozitive generate de întâlnirea de la Johannesburg în vointa politica si actiune concreta, astfel încât sa se realizeze o mutare reala catre dezvoltarea durabila. 2.6 Politici de mediu în România

Dupa 1990, în România, politica de mediu a devenit o componenta a

politicii de ansamblu, recunoscându-se importanta acesteia pentru dezvoltarea armonioasa a societatii.

Evolutia acestei politici, chiar daca a cunoscut perioade de cautari, de incoerenta, s-a îndreptat spre coordonatele imprimate de UE si astazi putem afirma ca, cel putin din punct de vedere legislativ, suntem aproape de atingerea acestui obiectiv. Desigur problemele de implementare a prevederilor legislative si de îmbunatatire continua a lor ramâne înca un deziderat pentru care trebuie facute eforturi deosebite.

Se poate exemplifica efortul pe linie legislativa prin prezentarea unui extras din Planul Strategic de Actiune pentru Protectia Mediului, preluat din Hotarârea de Guvern 32/2002 privind aprobarea Planului de Actiune pe anii 2002 – 2003 al Programului de Guvernare.


Un astfel de plan la nivel national se detaliaza într-o urmatoare etapa în planuri regionale si planuri locale ce includ si responsabili, fonduri necesare si surse financiare.

Domeniul Obiectivul Actiunea Termen Observatii Îmbunatatirea conditiilor de transport si a starii drumurilor si utilizarea generalizata a combustibililor cu aditivi, a benzinei fara plumb si a motorinei cu continut scazut de sulf. Sistematizarea zonelor urbane cu accent pe extinderea spatiilor verzi si a zonelor de agrement.

2002-2003 Preluata din Planul de actiune al Programului de guvernare 2001-2004.

Îmbunatatirea calitatii mediului

Îmbunatatirea calitatii mediului în zonele dens populate Conservarea diversitatii biologice

Conservarea în situ si ex situ a speciilor amenintate, endemice si/sau rare, precum si a celor cu valoare economica ridicata: • proiect LIFE Natura Conservarea „în situ” a viperei de stepa (Vipera ursinii) din România. Organizarea Retelei Nationale de arii protejate si asigurarea managementului necesar ocrotirii habitatelor naturale si conservarea diversitatii biologice; • elaborarea planurilor de management pentru Parcul National Retezat, Parcul National Piatra Craiului si Parcul Forestier Vânatori-Neamt; • constituirea administratiilor parcurilor nationale si naturale din

Ianuarie 2002

Iunie 2002

Iunie 2002

Preluata din Planul de actiune al

Programului de guvernare 2001-2004.


Domeniul Obiectivul Actiunea Termen Observatii

România în subordinea MAPM • constituirea cadastrului ariilor naturale protejate;

Trim. IV - 2003

• zonarea interioara a Parcurilor nationale s i naturale din punct de vedere forestier, cinegetic, salmonicol, al pasunatului etc.; • conservarea si managementul ecosistemelor de stepa s i balcanice din Muntii Hercinici ai Macinului si promovarea legislatiei privind zonele naturale protejate; • conservarea si dezvoltarea habitatelor naturale si reconstructia pe baza de cercetari stiintifice a unor sisteme ecologice deteriorate; • proiecte LIFE - Natura: conservarea habitatelor din Parcul National Bucegi; • managementul Parcului National Piatra Craiului; • conservarea speciei Romanichthys valsanicola; • conservarea padurilor eurosiberiene cu stejar;

Dec. 2002

Mai 2001

Dec. 2002

Aprilie 2002

Iunie 2002

Trim. IV – 2003

Dec. 2002



Ecologizarea agriculturii si folosirea rationala apotentialului agricol

Extinderea folosirii îngra-samintelor naturale si a substantelor chimice biodegradabile (îngrasa-minte, pesticide, ierbicide etc.), cu respectarea normelor de protectie a mediului. Diminuarea factorilor limitativi (compactarea, saracirea în substante nutritive, evolutie nefavorabila a compozitiei mineralogice si chimice etc.). Încurajarea asocierii producatorilor agricoli în scopul aplicarii de tehnologii moderne. Combaterea excesului de umiditate, a inundatiilor si a alunecarilor de teren.

2002 - 2003

2002-2003

2002-2003

2002-2003

Preluata din Pl. de actiune al Prog. de guv. 2001-2004. Preluata din Pl. de actiune al Prog. de guv. 2001-2004. Preluata din Pl. de actiune al Prog. de guv. 2001-2004. Preluata din Pl. de actiune al Prog. de guv. 2001-2004.

Protectia, conservarea si refacerea diversitatii biologice specifice. Ecologizarea terenurilor agricole degradate de industrii.

2002-2003

2002-2003

Preluata din Pl. de actiune al Prog. de guv. 2001-2004. Preluata din Pl. de actiune al Prog. de guv. 2001-2004.

Gospodarirea deseurilor indus triale si menajere

Redare în circuitul economic a terenurilor cu deseuri.

2002-2003

Preluata din Pl. de actiune al Prog. de Guv. 2001-2004.



Organizarea retelei de colectare selectiva si transport ale ambalajelor, uleiurilor uzate, bateriilor, PCB si a altor produse iesite din uz: • gestionarea ambalajelor si deseurilor de ambalaje. Finalizarea studiilor de fezabilitate pentru depozite ecologice în principalele zone de aglomerare urbana. Realizarea unor planuri de gestionare a deseurilor si a unor norme coerente si executabile pentru activitatea de autorizare si control al spatiilor de depozitare. Valorificarea prin recuperare, reciclare si reutilizare a deseurilor industriale, inclusiv a deseurilor solide si lichide rezultate din activitatile de transporturi; depozitarea în conditii de siguranta si ecologice. Colectarea, sortarea, valorificarea si depozitarea ecologica controlata, în cadrul unei retele integrate, a deseurilor orasenesti menajere. Incinerarea deseurilor în conditiile optimizarii nivelului de emisii. Masuri speciale pentru deseurile periculoase (notificare si identificare).

Trim. IV - 2002

Dec. 2002

Trim. III - 2003

2002-2003

2002 - 2003

Preluata din Pl. de actiune al Prog. de guv. 2001-2004.






• conservarea si refacerea pe baze stiintifice, a zonelor umede, cu protejarea speciilor endemice;

Dec. 2002

• evaluarea capitalului natural al României în acord cu diversitatea si vulnerabilitatea actuala a acestuia; • proiecte LIFE Natura: planul de management integrat al "Insulei Mici a Brailei"; • conservarea zonei umede naturale "Mlastinile de la Satchinez"; • constientizare publica referitor la conservarea naturii; • constituirea într-o prima faza a sistemului informational privind biodiversitatea. Implementarea de noi sisteme de management si tehnologii alternative pentru utilizarea durabila a componentelor diversitatii biologice.

Dec. 2002

Ian. 2002

Iulie 2002

Trim. IV - 2003

Trim. IV - 2003

Trim. IV – 2003




Organizarea turismului durabil fara afectarea diversitatii biologice:

• elaborarea si promovarea unor linii directoare pentru dezvoltarea unui turism durabil în ariile protejate, precum si la nivelul întregii tari;

• proiect LIFE - Mediu: actiuni combinate pentru protejarea si dezvoltarea patrimoniului natural din Muntii Apuseni.

Programe de conformare la nivel local pentru diminuarea impactului negativ al unor constructii si amenajari asupra faunei si florei, asupra ecosistemelor.

Dec. 2002


Reducerea poluarii pâna la limitele de suportabilitate ale mediului, respectiv ale ecosistemelor si ale omului.

Retehnologizarea activitatii industriale. Introducerea de tehnologii nepoluante, cu poluare minima si cu randamente sporite.

Trim. IV - 2003

Trim. IV - 2003

Preluata din Pl. de actiune al Prog. de guv. 2001-2004. Preluata din Pl. de actiune al Prog. de guv. 2001-2004.

Realizarea proiectului "Implementarea Tehnologiilor Curate în Industria Textila din România, în Programul Danez de Cooperare pentru Protectia Mediului în Europa de Est.

Dec. 2002 Prima etapa

Actiune noua



Introducerea de tehnologii si de instalatii moderne de filtrare a gazelor, de epurare a apelor uzate si de eliminare a deseurilor. Sustinerea pentru obtinerea unor cofinantari (Fondul pentru Mediu, cooperari internationale) ale proiectelor din sectorul industrial incluse în PNA pen tru Protectia Mediului.

Trim. IV - 2003

Sept. 2002

Preluata din Pl. de actiune al Prog. de guv. 2001-2004. Actiune noua

Date post:	23-Apr-2017
Category:	Documents
Upload:	cosmin-burcea-blendea
View:	215 times
Download:	2 times

CAPITOLUL 2 COMPONENTA ECONOMICA IN POLITICA GLOBALA DE MEDIU.pdf

Documents