Capitolul 1: Creditul bancar – conţinutul , funcţiile şi rolul acestuia în sistemul bancar 1.1. Conţinutul, trăsăturile şi clasificarea creditului Creditul sau relaţia de credit reprezintă o categorie importantă a relaţiilor economice de piaţă. Operaţiunile economice din care decurge această relaţie sunt: vînzarea de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată urmează să se efectueze la o dată anumită, numită scadenţă şi acordarea de împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice într – o perioadă fixă. Conceptul de credit se poate confunda în practica monetar – financiară cu banii şi cu finanţele. Putem spune că banii şi finanţele au însă funcţii care le asigură relativa independenţă şi de aici orice identitate între cele trei noţiuni: bani – finanţe – credit duce la concluzii incompatibile cu adevărul ştiinţific.
Transcript
Capitolul 1: Creditul bancar – conţinutul , funcţiile şi
rolul acestuia în sistemul bancar
1.1. Conţinutul, trăsăturile şi clasificarea creditului
Creditul sau relaţia de credit reprezintă o categorie importantă a relaţiilor
economice de piaţă. Operaţiunile economice din care decurge această relaţie sunt:
vînzarea de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată urmează să se efectueze
la o dată anumită, numită scadenţă şi acordarea de împrumuturi în bani unor
persoane fizice sau juridice într – o perioadă fixă.
Conceptul de credit se poate confunda în practica monetar – financiară cu
banii şi cu finanţele. Putem spune că banii şi finanţele au însă funcţii care le
asigură relativa independenţă şi de aici orice identitate între cele trei noţiuni: bani –
finanţe – credit duce la concluzii incompatibile cu adevărul ştiinţific.
Creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanţe, numai în cadrul
rotaţiei de ansamblu a mijloacelor materiale şi monetare. Trebuie reţinut faptul că,
în timp ce finanţele presupun capitaluri deja formate, care se acumulează, creditul
reprezintă un efect al proceselor economice, în urma cărora apar capitaluri
temporar disponibile.
În literatura de specialitate, română şi străină, definiţia creditului şi
accepţiunile care i se dau sunt destul de diferite.
Un prim mod de a defini creditul şi poate cel mai simplu, este acela prin
care creditul este o formă specială de mişcare a valorilor, vânzare de mărfuri cu
plata amânată sau cu transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut.
În esenţă, creditul nu eate altceva, decît schimbul unei valori monetare prezente
contra unei valori monetare viitoare .
Pe măsură ce societatea se dezvoltă, acest concept încorporează tot mai
multe trăsături şi atribute; aşa se şi explică faptul că el este considerat când capital,
când bani, când finanţe. Alţi gânditori afirmă că el (creditul) reprezintă circulaţia
capitalului de împrumut. Aceste neconcordanţe îşi au originea şi în faptul că nu
există un mod unitar de gândire în ceea ce priveşte geneza creditului şi nici a
surselor de formare. După unii, apariţia de capitaluri temporar libere s-ar datora
modului cum circulă, se uzează şi se recuperează fondurile (capitalurile) fixe; alţii
întrevăd unele nesincronizări între producţie şi circulaţie, între aprovizionare şi
producţie, chiar plata salariilor la intervale diferite colaborată cu depunerile în
conturile bancare ale disponibilităţilor pe care le deţin diferiţi agenţi economici,
populaţia formează una din sursele creditului bancar.
În concepţia prestigiului monetarist român, profesor Victor Slăvescu,
creditul şi operaţia de credit constituie acest fapt economic atunci când este vorba
de cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect
economic în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia pentru acesta din urmă
de a restitui mai târziu la un termen fixat suma primită plus o sumă de bani care se
cheamă interes sau dobândă.
Creditul sau relaţiile de credit presupun anumite relaţii băneşti de
repartiţie, prin intermediul cărora se mobilizează disponibilităţi băneşti, temporare,
urmând să fie folosite pentru acoperirea unor nevoi temporare.
Deci în definirea creditului apar trei accepţiuni:
1) existenţa unor disponibilităţi la unii agenţi economici şi acceptarea de a
fi cedate (împrumutate) altor agenţi economici (debitori);
2) pierderea temporară a unor drepturi ale celui care împrumută şi
instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;
3) obligativitatea împrumutului de a restitui împrumutul la un termen
numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă.
Trăsăturile caracteristice creditului, ca relaţie economică, sunt
următoarele:
1) creditul aduce în planul relaţiilor economice două subiecte distincte:
creditorul – cel care dă cu împrumut sau vinde pe credit şi are de primit o valoare
la scadenţă şi debitorul – cel care primeşte împrumutul sau marfa şi trebuie să
restituie suma primită sau să plătească, la scadenţă, valoarea bunului primit.
2) rambursabilitatea lui la o dată reciproc convenită, denumită scadenţă.
Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit presupune
riscuri şi necesită angajarea unor garanţii.
3) termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare
varietate; la termene foarte scurte (24 ore – se practică între bănci pe pieţele
monetare) şi încheindu-se cu termene de la 30 la 50 ani şi chiar 100 ani (în soluţii
recente pentru împrumuturile privind construirea de locuinţe). Pentru creditele pe
termen scurt, creditele acordate întreprinderilor sau pentru creditele de consum este
caracteristică rambursarea integrală la scadenţă, iar pentru creditele de consum este
caracteristică rambursarea integrală la scadenţă, iar pentru creditele pe termen
mijlociu şi lung, rambursarea eşalonată, adică pe parcurs, la termene stabilite,
lunare, trimestriale, odată cu părţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează şi o
parte din împrumut (principal).
4) creditul purtător de dobândă, concretizată în suma de bani plătită de
debitor, pentru creditul primit. Sub aspectul stabilităţii, dobânda poate fi fixă,
atunci când nivelul ei nu se modifică pentru toată perioada de creditare şi variabilă
(sensibilă), care se modifică anual sau chiar la intervale mai scurte (de câteva luni)
ca măsură de protecţie a creditorului sau debitorului împotriva pierderilor ce ar
putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o perioadă de timp
îndelungată. Dobânda este în mod firesc comună cu conceptul de capital şi cu
elementele timp şi risc. În sens restrâns, dobânda este suma ce revine proprietarului
la rambursarea sumei împrumutate sau preţul folosirii capitalului şi totodată
remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.
5) creditul are o garanţie reală (materială) atunci când un bun existent
poate fi vândut în cazul nerambursării creditului sau garanţie personală, în cazul în
care este suficient angajamentul personal al debitorului.
6) tranzacţia – acordarea creditului; creditul poate fi consimţit în cadrul
unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligaţiuni,
angajarea unui depozit. Consimţirea tranzacţiei, respectiv acordarea creditului, este
un act de mare importanţă, în vederea căruia creditorul trebuie să-şi asigure buna
informare şi documentare pentru evitarea riscului. În acest sens băncile îşi creează
un cadru propriu de informare şi documentare sau apelează la agenţii specializaţi
care studiază capacitatea de plată şi respectiv potenţialul economic al firmelor.
7) consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale
creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin
înscrisuri, instrumente de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte
multiple şi diferenţiate, esenţial în aceste instrumente este obligaţia fermă a
debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i
se plăti suma angajată. Transferabilitatea instrumentelor de credit şi deci transferul
acordurilor de credit de la un beneficiar la altul (de la un creditor la altul) este în
primul rând o expresie a lichidităţii portofoliului de creanţe, posibilitatea fiecărui
creditor de a transforma creanţe în bani, potrivit unei necesităţi sau unei noi
opţiuni. În practica bancară transferabilitatea are un loc important, deoarece
permite asigurarea utilizării fluxurilor fireşti de constituire şi de utilizare a
capitalurilor temporar disponibile mobilizate de ele, urmând ca într-o etapă
următoare să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de
banca de emisiune şi alte bănci, prin operaţii de recreditare.
Creditul a cunoscut şi cunoaşte numeroase forme, apărute pentru a
răspunde cât mai bine necesităţilor resimţite de agenţii economici în diferite
împrejurări, deci creditul s-a dezvoltat şi s-a diversificat continuu, în prezent
manifestându-se printr-o mare varietate de forme.
Creditul poate fi grupat pe baza mai multor criterii: după forma de
proprietate a debitorului, după durata acordării, după modalitatea de garantare,
după destinaţia sa, după domicilierea creditorului, după participanţii la relaţiile de
credit, etc.
a) După forma de proprietate a debitorului (destinatarului creditorului),
creditul poate fi: privat şi public. Creditul privat se acordă persoanelor particulare,
întreprinderilor private – persoanelor fizice şi/sau juridice pe bază de efecte de
comerţ, iar creditul public se acordă statului şi societăţilor de drept public, pe bază
de bonuri de tezaur.
b) În funcţie de durata pentru care se acordă creditul, acesta poate fi:
- pe termen scurt: până la un an – se foloseşte pentru activitatea
economică curentă;
- pe termen mijlociu (de la 1 an până la 5 ani);
- pe termen lung – peste 5 ani – se utilizează îndeosebi pentru investiţii.
Existe şi credite fără termen, cum sunt operaţiunile de credit în cont
curent, practicate atunci când raporturile dintre creditor şi debitor se caracterizează
prin continuitate şi mare frecvenţă.
c) Din punct de vedere a modalităţii de garantare a creditului, acesta
poate fi personal (se acordă pe bază de încredere personală) şi real (se contractează
pe baza unei garanţii). Garanţiile sunt, la rândul lor, de mai multe feluri, definind
prin ele şi felul de credit. În acest sens există:
- credit pe amanet – când garanţia constă dintr-un bun mobiliar;
- credit lombard – în care garanţia constă în hârtii de valoare, respectiv
din efecte private sau publice;
- credit ipotecar (credit pe ipotecă) – când creditul este garantat de
bunuri imobiliare (pământ, construcţii, clădiri).
Din enumerarea acestor categorii de credit se observă că existenţa multora
dintre ele vizează diminuarea sau chiar înlăturarea riscului de nerambursare a
împrumutului.
d) După destinaţia sa creditul poate fi:
- de consum, acordat gospodăriilor,
- de producţie, solicitat pentru susţinerea, modernizarea şi potenţarea
activităţii de producţie, a vieţii de producţie, a vieţii economice în
general.
Creditul de consum presupune transferuri de venituri dintr-o perioadă în
alta, venituri viitoare sunt aduse în prezent pentru sporirea consumului personal.
Scopul creditului de producţie este de a pune direct în mişcare activitatea
unei unităţi economice. În cazul creditului de producţie, împrumutul înseamnă
transmiterea de capital, suma fiind utilizată pentru sporirea capitalului propriu al
întreprinderii.
e) În funcţie de posibilitatea prevăzută de creditor de a avea sau nu
dreptul de a solicita debitorului său rambursarea anticipată a creditului pe care i
l-a acordat, creditul poate fi
denunţabil (caz în care îşi rezervă dreptul de a cere rambursare de
expirare a termenului de scadenţă, cu un aviz prealabil) Acordând
un credit denunţabil împrumutatorul se asigură pentru situaţia în
care ar apare semne vizibile ca debitorului încep să-i meargă rău
afacerile, putând în acest caz solicita rambursarea imediată a sumei
împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.
nedenunţabil (când, cel puţin pentru creditor, nu s-a prevăzut o
asemenea posibilitate).
f) O altă clasificare a creditelor se poate face după felul unde creditul este
domiciliat (în ţară sau în străinătate), putem vorbi de credit
intern
extern.
Când creditorul este un guvern, ca personificare juridică a unui stat avem de a
face cu un credit guvernamental.
În literatura de specialitate s-au conturat următoarele sfere de cuprindere
ale creditului care exprimă provenienţa, modul de garantare şi de rambursare,
destinaţia împrumutului şi agenţii economici care intervin (de obicei băncile
finanţatoare şi solicitanţii de credite, adică agenţii în funcţiune): creditul comercial,
creditul bancar, creditul obligatoriu, creditul ipotecar, creditul de consum.
* Creditul comercial este forma cea mai reprezentativă a creditului în
economia de piaţă. Această formă de credit constă în acordarea lui reciprocă de
către agenţii economici activi cu prilejul vânzării mărfurilor cu plata ulterioară,
fără intervenţia unei verigi intermediare.
* Creditul bancar reprezintă cea mai extinsă formă de credit. El poate fi
acordat atât de bănci cât şi de instituţii financiare şi de credit şi acoperă orice scop
al debitorului în condiţii stabile cu banca. Deci, putem spune că există o varietate
de credite bancare care se deosebesc între ele după obiectul creditului, după
garanţia oferită, după sezonalitate.
* Creditul obligatoriu. În cadrul acestui credit intervin relaţiile între
unităţile economice şi instituţii, în calitate de debitori care emit obligaţiuni şi
deţinătorii de obligaţiuni, în calitate de creditori, care îşi avansează capitalul în
scopul obţinerii unor venituri sigure sub formă de dobânzi.
* Creditul ipotecar intervine ca o relaţie între creditori – diferite bănci –
şi debitori – posesorii de proprietăţi imobiliare – în vederea acordării unui astfel de
credit rolul de garanţie materială îl constituie proprietatea de care dispune agentul
economic împrumutat.
* Creditul de consum este o formă a creditului pe termen scurt şi mijlociu
de care pot beneficia persoane individuale fiind destinat pentru acoperirea
costurilor, bunurilor şi serviciilor de care beneficiază prin reţeaua de
comercializare şi servicii, sau pentru recreditarea creanţelor contractate în acest
scop.
În scopul reglementării detliate a clasificării şi rezervării mijloacelor în
contul reducerii pentru pierderi la credite de către băncile comerciale, care se
reflectă în bilanţ ca activele băncii , BNM a adoptat regulamentul cu privire la
clasificarea creditelor şi la formarea fondului de risc, altfel spus pentru formarea
reducerilor pentru pierderile la credite.1
Conform prevederilor din Regulamentul în cauză, precum şi a politicii şi
procedurilor proprii băncile clasifică toate creditele cel puţin trimestrial şi sunt
obligate şă formeze şi să obţină mijloace în contul reducerii pentru pierderi la
credite la toate creditele.
1 Regulamentul cu privire la clasificarea creditelor şi formarea reducerilor pentru pierderi la credite (fondul de risc), aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie a Băncii Naţionale a Moldovei №164 din 22.02.1998 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova №87-89/176 din 24.09.1998).
Tabel 1 : Clasificarea creditelor în funcţie de gradul riscului creditar.
№ Tipul de
credit
Fondul
de
risc(%)
Caracteristicele
1 Standart 2 este credit la termen;
se respectă toate condiţiile contractului de credit;
2 Supravegheat 5 creditul, la care există probleme potenţiale, legate de
starea financiară a împrumutatului, sau de asigurarea
creditului;
3 Substandart 30 există riscul pierderilor mai înalt decât cel obişnuit,
provocat de unul de factorii: situaţia financiară a
împrumutatului este nefavorabilă sau se înrăutăţeşte,
asigurarea creditului (dacă există) este insuficientă sau
se înrăutăţeşte, alţi factori, care trezesc îngrijorarea
privind posibilitatea împrumutatului de a rambursa
creditul în conformitate cu condiţiile existente de
rambursare;
4 Dubios 75 există probleme, care pun la îndoială şi scad probabilitatea
rambursării creditului în volum deplin în baza
circumstanţelor, condiţiilor şi a valorii de piaţă a asigurării.
Probabilitatea pierderilor este extrem de mare, dar există
anumiţi factori importanţi, concreţi şi bine argumentaţi, care
în curând se vor realiza şi care pot contribui la ameliorarea
situaţiei de rambursare a creditului;
5 Compromis 100 la momentul clasificării creditul nu poate fi rambursat.
Sursa: Regulamentul cu privire la clasificarea creditelor şi formarea reducerilor pentru pierderi la credite (fondul
de risc), aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie a Băncii Naţionale a Moldovei №164 din 22.02.1998
Rezervele date se acumulează în scopul acoperirii creditelor compromise, însă în
acelaşi timp aceast fond nu anulează obligaţia debitorului de a – şi onora
obligaţiunile şi deasemenea , nu denotă faptul că banca nu poate să – şi exercite şi
în continuare dreptul legal deplin pentru a obţine rambursarea creditului.
1.2 Formele şi funcţiile creditului bancar.
1.2.1. Caracteristicile şi formele creditului bancar
La baza formării creditului bancar stau disponibilităţile devenite temporar libere
în urma rotaţiei de ansamblu a fondurilor participante la procesele economice
(producţie, circulaţie, repartiţie, consum), cît şi depunerile la instituţiile comerciale
ale diferiţilor agenţi economici, instituţii şi populaţie.Creditul bancar poate fi
acordat atît de băncile comerciale, cît şi de instituţiile financiare şi de credit, şi
acoperă orice scop al debitorului în condiţiile stabilite cu banca. Deci, există o
varietate de credite bancare care se deosebesc între ele după obiectul creditului,
după garanţia oferită, după sezonalitate. Astfel, băncile şi alte organizaţii de credit
transmit împrumutaţilor, în baza contractului de credit, mijloacele băneşti, care nu
aparţin lor, ci persoanelor fizice şi juridice, care au depus mijloacele băneşti în
bancă sau organizaţia de credit2.
Participanţii la angajarea creditului sunt pe de o parte băncile comercilae care
apar în calitate de creditori, iar pe de altă parte, diferiţi agenţi economice care
solicită credit, în calitate de debitori.
În raporturile de credit cu banca se pot angaja şi persoane care nu au
calitatea de agenţi economici.
Contractul de credit întră în vigoare din momentul semnării lui de către
părţi. Procentele, însă, pentru folosirea mijloacelor de credit, se calculează din
momentul transferării mijloacelor băneşti pe contul împrumutatului (de unde,
respectiv, reiese, că întreprinzătorul individual trebuie să-şi deschidă un cont
bancar), ci nu din momentul încheierii contractului sau datei, când creditorul
trebuia să ofere mijloacele băneşti. Regula în cauză se explică prin faptul, că
procentele se calculează pentru perioada folosirii reale a sumelor de credit.
Procentele, de obicei, includ rata de refinanţare a Băncii Naţionale a
Moldovei (costul resursei de credit şi remunerarea însăşi creditorului (marja 2 Тосунян Г.А. и др. Банковское право Российской Федерации. Общая часть. – Москва: Юристъ, 1999. – С. 172
bancară). Contractele de credit în practica bancară a băncilor comerciale ale
Republicii Moldova, deseori, prevăd posibilitatea modificării ratei dobînzii în
cazul modificării ratei de refinanţare de către Banca Naţională. Ordinea de plată a
procentelor nu se stabileşte în mod legislativ şi se referă totalmente la competenţa
părţilor.
De obicei raporturile de credit ale agenţilor economici cu băncile sunt
reciproce. Pe de o parte agenţii economici avînd conturi deschise la bănci formează
depozite care pot fi folosite de aceştia ca resurse, iar pe de altă parte, băncile
acordă credite agenţilor economici pentru nevoile de producţie curente sau cu
recuperare ulterioară pentru investiţii.
Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul dintre parteneri este banca,
iar relaţiile dintre bancă şi partener se desfăşoară pe temeiul valorificării
capitalurilor disponibile şi realizarea de profituri, în principal sub forma de
dobînzi.
Astfel, în calitate de o parte a contractului de credit participă o instituţie
bancară (creditor), care dispune de licenţa Băncii Naţionale a Moldovei pentru
efectuarea tuturor sau unor operaţiuni bancare, şi împrumutat, care obţine
mijloacele financiare pentru scopuri antreprenoriale sau de consum. Instituţiile de
credit, identificându-se pe sine în contract, în afară de denumire, indică, de regulă,
numărul licenţei, (de exemplu, “…licenţa BNM №50…” – “FinComBanc”) sau
numărul şi data înregistrării în Registrul Băncii Naţionale a Moldovei (“…
înregistrat în Registrul Băncii Naţionale a Moldovei la 15.08.1996 sub №8… –
“Moldova-AgroIndBank”). Împrumutatul, de asemenea, se identifică pe sine. El
poate fi orice persoana fizică sau juridică. Caz în care vorba este de o persoană
fizică, instituţia de credit efectuează controlul respectiv şi indică datele buletinului
de identitate ale ei. Aceasta este necesar pentru determinarea posibilităţii juridice a
persoanei de a participa în operaţiunea financiară dată.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, în acordul se indică denumirea lor
completă, precum şi numărul şi data înregistrării de stat. Din partea persoanei
juridice contractul poate fi semnat numai de către persoanele împuternicite, care
sunt în drept să efectueze operaţiunea în cauză în baza procurii sau a statutului. În
practica bancară se folosesc contracte-tip, unde se indică câteva variante de
indicare a datelor, care identifică părţile contractului, ceea ce permite lor de a alege
cea mai potrivită variantă pentru fiecare caz aparte.
În calitate de obiect al contractului de credit servesc mijloacele financiare
(valuta naţională sau străină), ci nu lucrurile, determinate de caracteristicile de gen.
Despre faptul dat ne vorbesc toate contractele de credit, examinate în procesul
cercetării .
Unul din elementele esenţiale ale contractului de credit este scopul folosirii
creditului (el poate fi reconstrucţia, construcţia capitală, constituirea mijloacelor
întreprinderii, acoperirea neajunsului activelor circulante, legat de greutăţile
financiare; întreprinzătorilor individuali creditul poate fi oferit în scopul procurării
sau construcţiei locuinţei, procurării cotelor de pământ etc.). Însă, destinaţia
specială a creditului astăzi şi-a pierdut importanţa anterioară. Împrumutaţii pot
obţine creditele pur şi simplu în scopurile întreprinzătoare fără indicarea lor
concretă. Evident, încheierea unor astfel de acorduri, precum şi încheierea
contractelor neasigurate este legată de un grad înalt al riscului şi poartă un caracter
excepţional3 Totodată, existenţa unor astfel de cazuri în practica bancară ne dă
posibilitatea să afirmăm, că destinaţia specială a creditului a devenit un element
auxiliar al contractului de credit.
În acelaşi timp, în cazul în care scopul tranzacţiei este indicat în contract,
banca sau altă instituţie creditară este în drept să efectueze funcţiile de control
pentru verificarea corespunderii realizării contractului scopului indicat. În cazul în
care sumele obţinute se folosesc în scopul, ce contravine destinaţiei indicate,
creditorul are dreptul să refuze îndeplinirea obligaţiunilor sale de creditare. El, de
asemenea, este în drept să ceară rambursarea creditului înainte de termen şi
achitarea procentelor. Mai mult ca atît, legislaţia în vigoare a Republicii Moldova
prevede răspunderea penală pentru folosirea mijloacelor de credit, care nu
3 Levente K. Kredite fără garanţii mobiliare sau imobiliare pentru întreprinderi mici şi mijlocii // Finanţe. Bănci. Asigurări. – 2000. №9. – P. 17
corespunde destinaţiei, indicate în contractul de credit, în cazul în care prin
acţiunile date instituţiei financiare i-a fost cauzată paguba materială considerabilă
(art.155/3 al Codului Penal al Republicii Moldova). Am dori să atragem atenţia la
momentul, că în conformitate cu formularea articolului în cauză, pentru o astfel de
infracţiune nu poate purta răspundere împrumutatul, care a încălcat condiţiile
creditului de marfă sau a creditului comercial.
După conţinut contractul de credit presupune că atît creditorul cît şi
împrumutatul au dreptul la refuz unilateral de a executa contractul. Creditorul este
în drept să nu ofere creditul în cazul, în care el dispune de temeiuri suficiente
pentru a presupune, că mijloacele financiare nu vor fi restituite (în calitate de temei
poate servi informaţia privind insolvabilitatea presupusă a debitorului, privind
înaintarea faţă de el a pretenţiilor patrimoniale esenţiale etc.). În cazul dat, banca
nu aplică nici o sancţiune faţă de împrumutat. În cazul, în care este vorba de
întreprinzătorii individuali, banca comercială, de obicei, îşi rezervă dreptul de a
cere restituirea anticipată a creditului în cazul unor atare modificări în activitatea
întreprinzătorului, care împiedică lui de a practica activitatea de antreprenoriat (în
particular, privarea de licenţă, lipsirea patentei etc.)
Împrumutatul de asemenea, este în drept să refuze totalmente sau parţial de a
primi suma creditului, în cazul dispariţiei necesităţii. El nu este obligat să
întemeieze refuzul dat. El este obligat, numai, să-l preîntîmpine anticipat pe
creditor. Termenul de preîntîmpinare, posibilitatea refuzului unilateral al
împrumutatului, precum şi răspunderea pentru el se stipulează în contract.
Creditorul, însă, nu poate fi lipsit prin contract de dreptul la refuz unilateral în
cazurile indicate mai sus. Aceasta nu ar avea forţa juridică după analogia cu art. 12
al Codului Civil al Republicii Moldova, deoarece ar reprezenta încercarea de a
limita capacitatea de drept a unei părţi a contractului. O aceeaşi încercare
reprezintă următoarele condiţii ale contractului: obligaţiunea împrumutatului de a
nu încheia anumite contracte fără acordul băncii, de a nu fi garant, de a nu încheia
contractele de credit cu alte bănci, de a nu modifica structura întreprinderii fără
acordul băncii (schimbarea conducătorilor, sau a contabililor-şefi, a structurii
acţionarilor, modificarea formei juridice de organizare etc.)4. În afară de aceasta,
împrumutatul are dreptul să restituie în orice moment suma creditului băncii,
înştiinţând-o din timp.
Contractul de credit este un contract oneros. Caracterul oneros al lui se
explică prin faptul, că instituţia de credit reprezintă o organizaţie comercială, şi are
ca scop principal obţinerea beneficiului din efectuarea operaţiunilor de credit. Rata
dobânzii se stabileşte în conformitate cu acordul părţilor şi, practic, depinde de
astfel de indicatori, cum ar fi: starea financiară a împrumutatului, termenul
creditului, periodicitatea plăţii procentelor, costul resurselor, atrase de către
creditor, conjunctura la piaţa financiară, modificările cursului valutei, în care este
oferit creditul etc.
După cum am menţionat, plata pentru folosirea resurselor bancare include
procentul bancar şi remunerarea băncii, şi obligaţiunea dată se începe din
momentul transferului sumei respective pe contul clientului. Astfel, împrumutatul
are obligaţiunea de a plăti procentul chiar în cazul în care el nu se foloseşte de
sumele obţinute, precum şi în cazul în care le foloseşte parţial. Plata procentelor,
de obicei, se efectuează prin intermediul retragerii de pe contul împrumutatului
anumitei sume. Pentru aceasta poate fi încheiat un contract separat de mandat
dintre bancă şi client, care permite băncii să efectueze astfel de operaţiune, sau
suma se percepe în mod necondiţionat prin notele de contabilitate.
Luând în consideraţie regula generală de imposibilitate a modificării
unilaterale a condiţiilor contractuale, precum şi condiţiile de instabilitate financiară
a ţării, într-un contract de credit trebuie să fie strict stipulate temeiurile modificării
ratelor dobânzii pe parcursul executării contractului. De obicei, modificarea
unilaterală a ratei dobânzii se admite în cazul majorării ratelor dobânzii de către
Banca Naţională pentru resursele de credit centralizate. Unele bănci în contractele
de credit stabilesc coordonarea obligatorie a modificării ratei dobânzii de către
ambele părţi, refuzându-şi, astfel, de dreptul de majorarea ei unilaterală. Altele,
4 Dosar civil №4-129/2001 din 14.03.2001 BC «Moldova-Agroindbanc» SA – ÎI «Nicolae Sârbu», Judecătoria Economică de circumscripţie mun. Chişinău. – P. 7.
invers, indică posibilitatea modificării unilaterale (neindicând – în partea majorării
sau a sau micşorării) a ratei dobânzii în cazul modificărilor de piaţă sau a situaţiei
financiare a împrumutatului. În cazul, în care împrumutatul într-un termen oarecare
nu a răspuns la propunerea de modificare a ratei dobânzii, de către creditor, se
consideră că ea a fost acceptată de el.
Termenul contractului reprezintă un element esenţial al tranzacţiei.
Contractul poate fi executat înainte de termen numai cu acordul creditorului (un
astfel de acord băncile îşi exprimă la momentul încheierii tranzacţiei). Odată cu
semnarea contractului se determinp începutul termenului. Data semnării are o
semnificaţie radicală, deoarece indică începutul obligaţiunii creditorului de a
transfera sumele necesare pe contul debitorului viitor. A doua dată importantă va fi
data executării de facto a obligaţiunii de transferare a banilor de către creditor.
Anume ea dă naştere relaţiei economice de mişcare opusă a mijloacelor
împrumutate pe baza de plată a lor.
Răspunderea în conformitate cu contractul de credit este deosebită. Atât
creditorul cât şi debitorul pot fi traşi la ea. Răspunderea împrumutatului constă în
povara bănească adăugătoare 5, legată de plata procentelor mai mari pentru creditul
nerambursat la timp. În cazul datoriei, neachitate la timp, împrumutatul, în medie,
achită suma procentuală cu o treime mai mare decât în cazul datoriei obişnuite. În
cazul întârzierii achitării la timp a procentelor, instituţia de credit stabileşte o
penalitate în mărime medie de 0,15% din suma procentelor neachitate la timp
pentru fiecare zi calendaristică. În afară de aceasta, contractul poate prevedea
răspunderea pentru folosirea creditului destinaţiei, sau pentru reducerea (pierderea)
costului mijloacelor de asigurare a creditului, pentru prezentarea documentelor
necalitative pe parcursul folosirii creditului etc.
Deoarece obligaţiunea creditorului se consideră executată numai din
momentul transferării sumelor respective pe contul împrumutatului, creditorul
poate fi tras la răspundere pentru refuzul neîntemeiat de a transfera sumele de
5 Гражданское право. Учебник/ПOp. cit. – C. 432.од ред. Сергеева А. П., Толстого Ю.К.
credit, pentru oferirea creditului în mărimea mai mică, decât a fost stipulat la
momentul încheierii contractului, oferirea ei cu încălcarea termenelor (de exemplu,
100 de lei pentru fiecare zi de întârziere). În unele cazuri banca comercială include
în contract următoarea clauză: banca oferă creditul pe măsura dispunerii de resurse
financiare. Clauza dată poate lichida obligaţiunea creditorului de a transfera la timp
mijloacele financiare pe contul împrumutatului. Împrumutaţii trebuie să atragă
atenţia la prezenţa punctului dat în contract, deoarece prin introducerea lui, banca
se autoeliberează de la răspunderea, posibilă în baza contractului de credit. Uneori,
de asemenea, în contract se stabileşte că în cazul apariţiei unui litigiu, înscrisele
bancare se vor lua în consideraţie ca dovada prioritară. Clauza dată nu are forţă
juridică, deoarece contravine al. 2 al art. 61 al Codului de Procedură Civilă al
Republicii Moldova, în conformitate cu care nici un fel de dovezi nu au pentru
instanţa de judecată o forţă probantă de mai înainte stabilită.
De regulă, în afară de plata penalităţii, partea vinovată mai restituie
pierderile, care au survenit în urma neexecutării sau executării necorespunzătoare a
obligaţiunilor
La momentul de faţă în Republica Moldova nu este elaborat un sistem de
culegere a informaţiei privind solvabilitatea clienţilor, precum şi a datelor privind
creditele obţinute şi nerestituite de către ei. Aceasta duce la abuzurile numeroase
din partea împrumutaţilor. Uneori se întâmplă situaţii, când împrumutatul îşi ia
creditul pentru acoperirea datoriei pentru un alt credit, prin ce creează o aşa numită
«piramida creditară». De aceea, fiecare încheiere a contractului de credit se
efectuează de rând cu un şir de verificări. În particular, consultantul juridic prezintă
încheierea privind raţionalitatea şi legitatea creării organizaţiei-împrumutatului,
capacitatea juridică a conducătorilor de a încheia contractele de credit, calitatea
contractelor încheiate; şeful serviciului de securitate internă prezintă încheierea
privind locul situării clientului, patrimoniul lui, reputaţia, sinceritatea intenţiilor; se
face o încheiere de aplicare a standardelor speciale de rata dobânzii precum şi
existenţa resurselor de credit; specialistul de credit pregăteşte concluzia finală la
demersul privind oferirea creditului, iar şeful secţiei de creditare prezintă concluzia
privind categoria creditului, precum şi privind corespunderea lui politicii de
creditare a instituţiei financiare
Totuşi, sfera creditelor oferite de structurile bancare s-a lărgit foarte mult,
pe măsura dezvoltării societăţii, ajungînd să reprezinte una dintre cele mai uzuale
modalităţi şi forme de creditare, între altele şi prin faptul că băncile dispun de
active deosebit de mari pe care urmăresc să le valorifice pe calea dobînzilor în
urma împrumuturilor ce le contactează într-un volum tot mai sporit agenţii
economici activi.
La momentul de faţă se denotă o extindere a creditului pe termen lung,
ceea ce a devenit deja o caracteristică a creditului bancar. O amploare fără
precedent o înregistrează creditele acordate pentru prestări de servicii.
În mod incontestabil contarctul de credit dintre părţi este în forma scrisă,
indiferent de suma lui (nerespectarea formei simple scrise duce la nevalabilitatea
tranzacţiei de credit), prevăzînd, de obicei, folosirea mijloacelor obţinute pentru
scopurile anumite.
Principalele credite acordate de bănci sunt
avansurile în cont curent,
linia de credit (cele două tipuri de credit sunt considerate drept
credite implicite)
creditele pentru stocuri (considerate credite explicite).
Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie) reprezintă
raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii,
fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. Aceste credite de
fapt nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesităţile curente
privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter imprevizibil şi greu de
localizat, în obiecte care să reprezinte o garanţie veridică. Aceste credite nu au
stabilite termene de rambursare.
De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite
compensatorii. Funcţia acestor depozite decurge, într-un sens, prin faptul că
întreprinderile îşi păstrează toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce
permite băncii să acopere necesităţile unor întreprinderi prin însăşi redistribuirea
depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte,
existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru o bancă o
reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprindere un mijloc de păstrare a
solvabilităţii.
O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că acestea neavând la
bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele
resurse ale băncii. De aici şi nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regulă, în
mod obişnuit de utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii, a unui
comision.
Sistemul general de acordare care a căpătat o largă circulaţie este linia de
credit, în condiţiile căreia se stabileşte limita maximă a creditului acordat în acest
cadru.
Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit
provizoriu, întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului.
O formă mai favorabilă întreprinderii este linia de credit confirmată, pe
baza unui acord scris sau un contract în care posibilitatea de acordare a creditului
se menţine pentru o perioadă stabilită în contract.
Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de
obţinere de fonduri de către întreprinderi, întrucât rambursările efectuate, reducând
nivelul creditului, permit în etapele ulterioare, obţinerea unor noi credite, în
limitele stabilite, deoarece, potrivit condiţiilor acestui acord, posibilitatea de
creditare se reînnoieşte.
Creditele de până aici, strâns legate de necesitatea activităţii de producţie,
asigură întreprinderii un aflux de capital circulant care este folosit de aceasta
potrivit necesităţilor sale şi liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea lui,
putând fi caracterizată prin aspectul său general, implicit.
O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile
necesită, vis – a – vis de bănci o motivare clară şi o condiţionare a utilizării lor şi
adesea garantare. Astfel, după modul de angajare şi folosinţă, ele pot fi
caracterizate ca explicite.
Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru
stocuri. Între aceste credite de producţie sezonieră cunoscute sub denumirea de
credite de companie, ce sunt menite să asigure resursele necesare în cazul
irebularităţii ciclului de aprovizionare – producţie – vânzări, de exemplu: producţia
de conserve, blănuri, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în
procesul de producţie sau de circulaţie.
Însă, trebuie de menţionat faptul că calităţile ale contractului de credit
propriu zis presupune că unele bănci, pentru ca să – şi minimalizeze răspunderea
proprie,astfel mximînd răspunderii împrumutatului, întocmesc contractul de credit
într-un astfel de mod, că în capitolul «Drepturi şi obligaţiuni» banca are numai
drepturi, iar împrumutatul – numai obligaţiuni. Desigur o astfel de stipulare a
clauzelor contractuale nu duce la nevalabilitatea contractului. Însă, nu întotdeauna
împrumutaţii (şi în deosebi întreprinzătorii individuali) sunt reprezentaţi de jurişti
calificaţi, care sunt capabili să se descurce în amănuntele acordului de credit.
Respectiv, un astfel de contract creează la un cetăţean de rând impresia de
“impunere a condiţiilor”. Aceasta nicidecum nu corespunde conţinutului broşurilor
publicitare, răspândite de aceleaşi bănci. Desigur, o astfel de formă lipseşte
