CAPITOLUL 1

PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE OBIECTUL FITOTEHNIEI SI LEGATURA CU ALTE STIINTE

Fitotehnia este stiinta agricola al carei obiectiv este studiul biologiei, ecologiei si tehnologiei de cultivare a plantelor de camp in scopul obtinerii unor productii ridicate s i de calitate superioara, in conditii de eficienta economica si de pastrare a echilibrului ecologic si puritatii mediului.

In sens mai larg, fitotehnia include studiul tuturor plantelor cultivate (anuale, perene, ierboase sau lemnoase), atat din cultura mare, cat si cele horticole sau furajere. Prin diversificarea mare a modurilor si scopurilor de cultura, din sfera larga a fitotehniei s-au desprins noi discipline ca: Legumicultura , Pomicultura , Viticultura s i Producerea furajelor .

Plantele de camp, aflate in prezent in sfera de activitate a Fitotehniei, sunt acele plante cultivate pe suprafete mari (cereale, leguminoase, plante tehnice), care detin circa 80% din terenul arabil al tarii noastre. Ele asigura cea mai mare parte din produsele necesare alimentatiei oamenilor si a furajarii animalelor, precum si materie prima pentru diverse ramuri industriale producatoare de bunuri de consum.

Fitotehnia este una din ramurile de baza a s tiintei agricole care stabileste tehnologiile de cultivare ale plantelor, bazate pe cele mai noi cuceriri ale stiintei. Ea nu se rezuma numai la a da retete (numarul de plante la unitatea de suprafata, lucrarile s i epocile de executat, cantitatea de samanta la hectar, doze de ingrasaminte sau pesticide etc.), ci are un caracter dinamic, prin cunoasterea profunda a relatiilor intre plante s i mediu si stabilirea masurilor de armonizare ale acestora, in vederea obtinerii unor productii mari s i de calitate superioara. Optimizarea factorilor din relatia planta-mediu include solutionarea diferentiata a tuturor problemelor privind amplasarea si rotatia culturilor, fertilizarea, lucrarile solului, folosirea semintelor valoroase si semanatul diferentiat, lucrari corespunzatoare de intretinere a culturilor si recoltarea. Toate acestea au ca scop crearea celor mai favorabile conditii pentru intensificarea procesului de fotosinteza prin care se sintetizeaza substante organice si organo-minerale din substante anorganice luate din mediul inconjurator de catre plante.

Produsele fotosintezei sunt folosite, in parte, pentru cresterea si dezvoltarea plantei; o alta parte din aceste produse reprezinta substante de rezerva (hidrati de carbon, grasimi, proteine etc.) acumulate in radacini, tuberculi, tulpini, frunze, fructe sau seminte, constituind produsul util omului , pentru care se cultiva fiecare planta in parte.

Din radiatia solara activa in fotosinteza, cu lungimea de unda cuprinsa intre 0,7 - 0,3 microni, cea mai mare parte (71%) cade pe mari s i oceane (fiind deci neutilizabila), iar circa 20% ajunge pe suprafete ocupate cu culturi, paduri, stepe etc. Din radiatia care ajunge pe plante verzi o parte este convertita in energie chimica de catre acestea (numit coeficient de utilizare sau de convertire ). Energia din partea vizibila a spectrului solar (activa in fotosinteza), ajunsa pe pamant, in zona temperata este, in medie, de 3.000 – 4.000 Kcal/zi/m , din care 225 - 50% este absorbita de vegetatie, iar 50 – 75% se intoarce in mediu sub forma de lumina reflectata (din care o parte intretine fenomenele meteorologice) (I. PUIA si V. SORAN, 1981).

Din energia luminoasa absorbita de plante, cea mai mare parte (in medie, 97%) este folosita in evapotranspiratie (hidratarea si reglarea temperaturii plantelor) sau se pierde sub forma de caldura. Prin fotosinteza plantele verzi retin abia 0,6 – 7,7% (in medie, circa 3%) din energia luminoasa ajunsa asupra lor. Insa cea mai mare parte din energia luminoasa de la soare nu ajunge pe suprafata verde. Randamentul potential (teoretic) de transformare a radiatiei solare, vizibile, in energie chimica este de 18%, iar actualele productii (considerate mari) reprezinta doar a 5-a sau a 6-a parte a recoltei potentiale (C. HERA, 1979). Dupa unele calcule teoretice (prezentate de N. ZAMFIRESCU, 1977) la plantele superioare efectul fotosintetic ar trebui sa se ridice la 28%, iar coeficientul de convertire sau randamentul fotosintetic la 20%.

Din energia solara convertita in energie chimica prin fotosinteza si fixata in biomasa (biomasa bruta), o parte este consumata in procesele de cres tere si dezvoltare, de metabolism, iar o parte se acumuleaza sub forma de substante organice de rezerva. Consumul prin respiratie este de 30 – 50% din energia acumulata, in conditii ecologice obisnuite.

Diferenta intre efectul fotosintetic (energia solara convertita in energie chimica) si consumul prin transpiratie, respiratie (excluzand energia din respiratie utilizata in sinteza altor compusi chimici) este de 50 – 70% si constituie "productia neta" a fotosintezei (randamentul bioenergetic) sau randamentul fotosintetic (productia neta a vegetatiei terestre). Suma randamentelor zilnice pe intreaga perioada de vegetatie constituie randamentul fotosintetic total (biomasa totala), din care o parte este produs agricol (recolta). Raportat la productia primara neta, recolta economica reprezinta cel mult 30%, diferenta de circa 70% constituie din punct de vedere economic productia secundara, care in unele cazuri se confunda cu des eurile. Din productia neta a vegetatiei terestre, energia folosita de om este de circa 7%.

Randamentul fotosintetic este influentat de conditiile climatice (lumina, temperatura, umiditate), cele de nutritie, de varsta plantei si durata perioadei de vegetatie. In general, plantele cu perioada de vegetatie mai lunga realizeaza randamente fotosintetice totale mai mari. In timpul vegetatiei plantele au la inceput un randament fofosintetic mai redus, care cres te pana in faza de inflorire - fecundare, dupa care scade treptat spre maturitate. Factorii de vegetatie care influenteaza fotosinteza si respiratia (temperatura, lumina etc.) pot modifica raportul intre ele, influentand randamentul fotosintetic.

Culturile de toamna isi petrec mare parte din vegetatie (6 luni) in conditii mai putin prielnice pentru fotosinteza (nopti lungi, temperaturi si lumina reduse), timp in care respiratia continua, determinand o crestere redusa a biomasei. In conditiile din tara noastra, graul de toamna isi elaboreaza circa 3% din substanta uscata totala in perioada octombrie - martie (circa 180 zile), 97% acumulandu-se in perioada aprilie - iunie (90 zile). Culturile de primavara parcurg vegetatia in conditii mai favorabile pentru fotosinteza.

Valorificarea mai intensa a energiei solare, implicit cresterea randamentului fotosintetic, se realizeaza prin folosirea unor soiuri sau hibrizi cu productivitate ridicata si prin aplicarea tehnologiei de cultura care mentine procesul fotosintetic la nivel inalt (densitate de cultura optima, fertilizare rationala si asigurarea apei, combaterea buruienilor etc.). Dupa cum s-a aratat insa, sortimentele de plante agricole actuale au o eficienta redusa a valorificarii luminii solare (in special a celei intense).

Metodele de cercetare. Obiectul de cercetare al fitotehniei este planta cultivata, indeplinind functia de producator de substante organice necesare omului. Atingerea obiectivelor urmarite de fitotehnie (productii ridicate si de calitate superioara) se realizeaza numai prin aplicarea in productie a cuceririlor stiintifice, renuntandu-se la improvizatie, amatorism si empirism.

Fitotehnia, ca s tiinta, are metode proprii de cercetare, in vederea stabilirii particularitatilor biologice, ecologice si a tehnologiei de cultura a plantelor, in functie de biotip s i conditiile pedoclimatice. Cercetarile se efectueaza prin: experiente executate in camp, in case de vegetatie, in laborator si prin minutioase cercetari in fitotroane, dupa tehnici de cercetare adecvate. Cercetarile executate in camp, in conditii obisnuite de viata a plantelor, au ca scop stabilirea: rotatiilor culturilor, fertilizarii (doze, epoci si mod de aplicare a ingrasamintelor), a celor mai adecvate lucrari ale solului, solutionarea problemelor privind insamantarea (epoca, densitatea, distanta intre randuri, adancimea de semanat s i cantitatea de samanta la ha), precum si cele referitoare la lucrarile de intretinere. In vederea fundamentarii unor probleme, la care se cere dirijarea factorilor de vegetatie, cercetarile fitotehnice se executa in case de vegetatie si laborator, precum si in fitotroane.

In ultimul timp, cercetarile din domeniul fitotehniei sunt orientate nu numai spre punerea in valoare a capacitatii productive a plantelor (soiurilor), ci realizarea acesteia cu cheltuieli cat mai mici si cu un consum minim de energie. Tehnologiile viitorului vor trebui sa se adapteze crizei mondiale de energie, prin gasirea minimului de lucrari posibile. Nu numai lucrarile mecanice consuma energie, ci si productia de ingrasaminte (mai ales cele cu azot), pesticide, irigatie etc. Cercetarile in domeniul fitotehniei in tara noastra se efectueaza in Institute de Cercetari (I.C.C.P.T. Fundulea, I.C.P.C. Brasov etc), statiuni de cercetari agricole si in cadrul institutiilor de invatamant superior agronomic din tara. Pentru principalele plante de cultura sunt programe de cercetare, cuprinzand probleme de biologie, ameliorare si tehnica de cultura. Rezultatele obtinute sunt verificate pe suprafete mai mari, pentru diferite conditii pedoclimatice, apoi sunt generalizate in productie.

Legatura fitotehniei cu alte stiinte. In vederea atingerii obiectivelor propuse, fitotehnia foloseste cuceririle stiintifice si ale altor discipline. In aspectele teoretice, fitotehnia se sprijina pe stiintele fundamentale, cum sunt: si Biologia, Fiziologia vegetala, Botanica, Ecologia, Chimia ( biochimia agrochimia ),de cunostinte din Biofizica (izotopi radioactivi) siMatematica (prelucrarea datelor experimentale) etc. In latura aplicativa, fitotehnia foloseste cuceririle din majoritatea stiintelor agronomice: Agrotehnica, Ameliorarea plantelor, Pedologia, Climatologia, Protectia plantelor, Mecanizarea agriculturii , avand legaturi stranse si cu Zootehnia, Organizarea intreprinderilor agricole, Economia agrara si alte discipline ce contribuie la sporirea productiei vegetale. Fiziologia vegetala , prin studierea proceselor biologice s i a masurilor de dirijare s i intensificare a acestora, ofera solutii concrete pentru sporirea productiei agricole. Progresele stiintifice in fiziologie (nutritia plantelor, fotosinteza etc.) sunt valorificate de fitotehnie. Dar si unele succese obtinute in fitotehnie au determinat progrese in fiziologie: cercetari privind nutritia, respiratia, studii privind vernalizarea, utilizarea stimulatorilor, a erbicidelor etc. Cunoasterea proceselor fiziologice este esentiala in stabilirea masurilor tehnologice. Botanica (morfologia, anatomia, sistematica s i geobotanica) permite o privire de ansamblu asupra regnului vegetal, deci si asupra plantelor cultivate. Fitotehnia adanceste cunos tintele de morfologie, anatomie si sistematica a plantelor cultivate s i studiaza relatiile specifice intre indivizi. Daca botanica merge cu sistematica pana la specie, uneori pana la subspecie si chiar varietate, fitotehnia lucreaza cu subdiviziuni mai mici, create experimental: soi, hibrid, clone, linii etc. De asemenea, in morfologie si anatomie, la plantele cultivate, se merge pana la detalii specifice diferitelor soiuri, la unele organe ale plantei de interes pentru om. Chimia si agrochimia au ca scop cunoasterea compozitiei plantelor cultivate, a particularitatilor de nutritie, producerea de ingrasaminte, erbicide si isectofungicide si modul de aplicare al acestora. Pedologia cerceteaza modul de formare al solurilor, categoriile si insusirile acestora (fizice, chimice, biochimice), care alcatuiesc tabloul fertilitatii din care reiese modul de folosinta si solutiile de imbunatatire ale terenurilor. Fertilitatea pamanturilor romanesti este o mostenire de valoare inestimabila, caretrebuie pastrata si imbunatatita an de an prin masuri tehnologice rationale.

Climatologia agricola ofera date asupra evolutiei factorilor cosmici care influenteaza productia vegetala. Desi acestea se pot dirija eficient doar in conditii artificiale, cunoasterea lor permite sa se faca o zonare rationala a plantelor de cultura, in functie de cerintele lor climatice. Agrotehnica , studiind factorii tehnici ai productiei vegetale permite ca, de la masurile generale indicate, sa se diferentieze masurile fitotehnice specifice fiecarei plante de cultura.

Ameliorarea plantelor are un rol foarte important in etapa actuala, cand se pot satisface din ce in ce mai bine cerintele plantelor fata de factorii productiei (ingrasaminte, lucrarile solului etc), plafonarea productiei fiind legata de capacitatea productiva a biotipului. Sporirea productiilor este legata de crearea unor soiuri si hibrizi mai productivi, care sa poata valorifica la cote mai inalte, posibilitatile tehnicii de cultura din ce in ce mai ridicate. La randul ei, fitotehnia trebuie sa stabileasca masurile tehnologice cele mai adecvate pentru a pune in valoare capacitatea productiva a noilor soiuri (hibrizi) introdusi in cultura. Mecanizarea agriculturii trebuie sa dea solutii constructive s i de exploatare a masinilor care se folosesc in productia vegetala. Fitotehnia trebuie sa stabileasca masuri tehnologice usor mecanizabile, astfel incat, pentru cit mai multe plante sa se ajunga la mecanizarea integrala sau in procent cat mai ridicat a lucrarilor de pregatire a terenului, semanat (plantat), lucrari de intretinere si recoltare. Protectia plantelor (fitopatologie si entomologie), prin cunostintele de biologie, ecologie si elaborarea masurilor de combatere integrata a bolilor si daunatorilor, contribuie la realizarea obiectivelor fitotehniei. Zootehnia este in interdependenta cu fitotehnia, in sensul ca aceasta din urma asigura o insemnata parte a bazei furajere, iar cresterea animalelor pune la dispozitia culturii plantelor ingrasaminte organice cu utilitate in foarte variate conditii pedoclimatice. Stiintele economice si Organizarea exploatatiilor agricole stabilesc interdependenta intre ramurile productiei si ofera solutii economice pentru masurile intreprinse de fitotehnie. Fitotehnia este in permanenta corelatie cu productia agricola. Rezultatele stiintifice din fitotehnie servesc productiei vegetale, iar cerintele productiei sunt obiective in cercetarile fitotehnice. FACTORI PRINCIPALII CARE CONTRIBUIE LA CRESTEREA PRODUCTIEI PLANTELOR DE CAMP. In cursul ontogenezei organismul Angiospermelor este sediul unor procese si fenomene extrem de complexe ce urmeaza o anumita succesiune : o cordonanta indreptata spre atingerea ma rimii si arhitectonicii (configuratiei morfoanatomice) specifice fiecarei plante, iar cealalta, spre asigurarea reproducerii si perpetuarii speciei. In primul caz totul se insumeaza in fenomenul cresterii masei vegetale, cu diferentierea organelor vegetative (ra dacina, tulpina , lastari, frunze, etc.) care se pot masura ca volum, lungime, grosime sau masa (greutate), iar in al doilea caz se inscriu procesele ce duc la inflorire si fructificare. Toate aceste procese se afla sub control genetic, fiind influentate insa si de mediul ambiant. In ontogeneza deosebim o perioada de crestere mai lenta, apoi o perioada de expansiune si in final, din nou, o perioada de diminuare a cresterii. Capacitatea organelor vegetative de a inmagazina plusul de substante, ce depaseste posibilitatile de receptie a fructificatiilor in fazele incipiente este o insusire deosebit de importanta , deoarece, substantele de rezerva pot fi reutilizate.

Productia vegetala totala (biomasa totala ) la o planta de cultura reprezinta intreaga masa vegetala realizata la unitatea de suprafata, cuprinzand organele aeriene si subterane ale plantelor si se exprima, de regula , in substanta uscata. O parte din biomasa se pierde in timpul vegetatiei. Din productia vegetala totala , numai o parte se foloseste direct de catre om si aceasta este productia agricola sau recolta (produs agricol global). In functie de specie, circa 24-70 % din biomasa totala o reprezinta produsul agricol. Produsul agricol global (util) este format din produs principal si produs secundar , in raport diferit de la o planta la alta, determinand indicele de recolta (Indice Harwest). De exemplu, la grau, produsul principal il formeaza boabele, iar produsul secundar paiele si plevile, la porumb boabele, iar produsul secundar tulpinile, frunzele, panusile, rahisul stiuletilor. La cartof produsul principal util este format din tuberculi, iar cel secundar din tulpini (vreji) si frunze ; la sfecla pentru zaha r produsul principal util in primul an de vegetatie este format din corpul sfeclei, iar cel secundar din colete si frunze, in timp ce in anul al doilea de vegetatie, produsul principal (util) este format din fructe (seminte) iar cel secundar din ramuri tulpinale si frunze ; la menta produsul principal coincide cu biomasa agricola atunci cand se recolteaza herba si cu frunzele cand se recolteaza folia. Atat amelioratorii, cat si tehnologii militeaza pentru cresterea produsului principal in ponderea produsului agricol, indicele de recolta sa fie cat mai mare. Fiecare specie sau cultivar poseda un potential biologic si productiv. Potentialul biologic este capacitatea plantei agricole de a elabora o anumita masa organica (biomasa). Potentialul productiv sau productivitatea potentiala este o notiune care include numai produsul agricol, adica produsul cu valoare economica. Structura biomasei oglindeste modul cum organismul vegetal valorifica energia solara captata si arata cum se poate spori capacitatea productiva . Fitotehnia se ocupa de porductivitatea asociatiilor vegetale sau fitosistemelor si nu de plantele izolate. Tehnologia culturilor plantelor isi propune realizarea ansamblului de conditii care sa duca la cresterea nivelului productiei vegetale, imbunatatirea indicelui de recolta, cresterea calitatii productiei si protejarea mediului inconjura tor. Realizarea acestor deziderate este conditionata de urmatorii factori : ¦ factorii ecologici (climatici, edafici, orografici) si zonarea

ecologica a plantelor ;¦ factori biologici : soiul sau hibridul cultivat si valoarea

materialului de semanat si plantat ;¦ factorii tehnologici : rotatia, fertilizarea, lucrarile solului, sa manta

si semanatul, lucra rile de ingrijire, recoltarea si pastrareaproductiei ;

¦ factorii social-economici – forma de exploatatie, dotarea,modul de valorificare a productiei.

Din conlucrarea factorilor amintiti se realizeaza capacitatea de productie a plantelor sau productivitatea lor, aceasta fiind maxima atunci cand factorii sunt optimi. Fiecare specie sau grup de specii dispune de elemente specifice de productivitate : la cerealele paioase elementele de productivitate sunt infratirea productiva , numa rul de spiculete in spic, numa rul de flori fertile in spiculet ; numarul de boabe in spic si masa a 1000 de boabe ; la leguminoase elementele de productivitate sunt numarul de pasta i pe planta, numarul de boabe in pastaie, masa boabelor din pastaie si pe o planta, numarul de plante la unitatea de suprafata , etc. La floarea soarelui distingem o productie brutto si una netto. In primul caz productia principala este reprezentata prin totalitatea fructelor aflate pe calatidiu, in celalalt caz se iau in calcule numai semintele (miezul), fiind produsul agricol principal, economic. La cartof, la produsul principal se iau in considerare tuberculii ce depasesc 20-25 g, exprimandu-se in numar de tuberculi pe planta si numar de plante la ha. Cunoasterea si dirijarea rationala a mijloacelor de sporire cantitativa si calitativa a productiei agricole vegetale constituie preocupa ri de baza ale Fitotehniei, care trebuie sa aplice diferentiat solutiile de crestere a productiei in functie de conditiile climatice de sol si de soi sau hibrid. Factorii ecologici. Fiecare specie de plante are cerinte deosebite fata de clima (lumina , caldura, apa, aer), tipul de sol si fertilitatea naturala a acestuia, de care trebuie sa se tina seama in repartizarea ei pe teritoriul ta rii (zonare) si tehnologiile de cultura aplicate. Factorii de vegetatie sunt studiati pe larg la fiziologie vegetala , climatologie, pedologie si agrotehnica .Noi ne vom referi la cateva aspecte generale privind influenta lor asupra cresterii si dezvoltarii plantelor de camp, urmand ca la fiecare specie de plante sa prezenta m cerintele ecologice foarte aprofundat. Lumina . Energia luminii naturale sau artificiale este folosita in sinteza substantelor organice din plante, prin intermediul clorofilei, in procesul de fotosinteza . Intensitatea procesului fotosintetic este dependenta de suprafata foliara , numarul si distribuirea cloroplastelor, activitatea enzimatica etc., concentratia bioxidului de carbon, lumina, temperatura, apa, elementele nutritive din sol, etc. Asupra procesului fotosintetic actioneaza intensitatea luminoasa, calitatea luminii si durata iluminarii (fotoperioada). Intensitatea luminii conditioneaza parcurgerea fazelor de vegetatie a plantelor (cresterea, inflorirea, fructificarea, rezistenta la ca dere, continutul in zaha r, in amidon, sau alte componente.

De intensitatea luminii in anumite limite depinde productivitatea plantelor. Sunt plante adaptate la intensitati luminoase mai ridicate („de lumina”) cum ar fi sfecla pentru zahar, floarea soarelui, cartoful, bumbacul, porumbul si altele la intensitate mai mica („de umbra”) cum este fasolea, inul pentru fibre, etc. Calitatea luminii exprimata prin componentele spectrului influenteaza cantitatea si calitatea productiei. S-a constatat ca sub actiunea razelor rosii si galbene se sintetizeaza in special hidrati de carbon, iar in cazul celor albastre, mai multe substante proteice. Razele rosii stimuleaza si germinatia semintelor (Zamfirescu N., si colab., 1965). Durata iluminarii, lungimea zilei sau fotoperioada este specifica fieca rei plante, ca rezultat al adaptarii in timpul forma rii lor. Astfel, sunt plante de zi scurta (si noapte lunga ), plante de zi lunga (si noapte scurta) si chiar plante indiferente, fenomen numit fotoperiodism. Plantele de zi scurta, soia, tutunul, bumbacul, orezul, porumbul, sorgul, meiul, canepa, etc. originare din latitudini sudice, fructifica la inceputul toamnei (zile mai scurte) pe cand plantele de zi lunga ca orzul, graul, secara, ovazul, maza rea, sfecla, inul, mustarul etc., fructifica vara in conditii de zile lungi (Staicu Ir., 1969). Plantele indiferente sunt hrisca, floarea-soarelui, bumbacul, etc. sau apar biotipuri (soiuri) in cazul aceleiasi specii cu preferinta pentru zile scurte sau zile lungi. La porumb hibrizii tarzii sunt tipici de zi scurta, dar s-au creat si hibrizi precoci care fructifica mai devreme. La cartof pentru formarea tuberculilor sunt necesare zile scurte, iar pentru formarea semintelor de zile lungi. Cunoasterea cerintelor plantelor fata de fotoperioada are consecinte practice in zonarea si tehnica de cultura a acestora. Dirijarea factorului lumina (ca durata si intensitate) se poate face in sere, case de vegetatie, fitotron. In camp dirijarea acestui factor natural se realizeaza prin zonarea rationala a plantelor, amplasarea culturii pe pante cu expozitie sudica , semanatul la distante corespunza toare, in epoca optima, cu orientarea randurilor nord-sud, combaterea buruienilor, respectarea desimilor optime. Procesul de fotosinteza se amplifica prin suplimentarea bioxidului de carbon folosind ingrasa minte organice sau generatoare de bioxid de carbon. Caldura . Cerintele plantelor pentru caldura sunt in stransa legatura cu specia, soiul sau hibridul si cu fazele de vegetatie. Se iau in consideratie temperatura aerului si solului. Caldura influenteaza ritmul absorbtiei apei si elementelor nutritive, viteza de deplasare a acestora, reactiile chimice si procesele fiziologice care au loc in planta, deci cresterea si dezvoltarea. Cunoasterea temperaturii minime de germinatie este importanta pentru stabilirea datei optime a semanatului. Astfel, graul, orzul, mazarea, inul se pot semana la temperaturi de 1-3 C in sol ; bobul, lupinul, macul la 3-5 C, soia, floarea-soarelui la 6-8 C ; porumbul la 8-10 C ; fasolea, bumbacul la 10-11 C ; orezul, meiul la 11-12 C ; tutunul la 13-14 C etc.

Semanatul mai devreme determina ca multe semi nte sa nu germineze, se instaleaza agenti patogeni sidauna tori, iar semanatul mai tarziu determina goluri in lan si prelungirea perioadeide vegetatie.

In fazele urmatoare de crestere, plantele au o temperatura minima decrestere, denumita „zero biologic”. La plantele originare din climatul temperat(grau, secara , triticale, orz, ovaz, etc.) zero biologic este considerat temperatura de0 5 C, iar cele originare din climatul cald (porumb, bumbac, tutun, etc. temperatura

0 de 8-10 C (Velican V., 1972). Un indice de evaluare a necesarului de caldura estesuma gradelor pentru intreaga perioada de vegetatie (insumarea temperaturilormedii zilnice (active) sau insumarea unitatilor termice.Reglarea regimului termic se face prin zonarea corespunzatoare aplantelor, orientarea randurilor nord-sud, combaterea buruienilor, efectuarealucra rilor de ingrijire la timp, etc.

Aerul . Viata plantelor este dependenta de componentele aerului din sol siatmosfera. Aerul din sol influenteaza cresterea sistemului radicular al plantelor siviata microorganismelor. Rada cinile plantelor se dezvolta bine in sol aerat.Cerintele mari au orzul, bumbacul, ova zul maza rea, floarea-soarelui, cartoful,porumbul, sfecla pentru zahar, iar cerinte mai mici au hrisca si orezul. Crestereaprocentului de bioxid de carbon la peste 1 % in sol devine va ta mator pentruradacini. Primenirea aerului din sol se face prin difuziune si schimbarea in masa .Schimbarea in masa are loc prin intermediul unor factori fizici (oscilatii detemperatura, vant, ploaie, etc.) si biologici (galerii de cartite, rame, insecte, etc.).Reglarea regimului de aer in sol se poate realiza prin lucrarile solului, prin prasilemecanice si manuale sau chiar prin folosirea de substante generatoare de oxigen.Peroxidul de calciu (CaO ) in prezenta apei elibereaza treptat oxigenul. Apa este deosebit de importanta pentru viata plantelor. Ea mentine stareade hidratare a citoplasmei, starea de turgescenta, contribuie la sinteza substanteiuscate (1-5 %), este eliminata prin transpiratie. Apa dizolva si disociaza sa ruriminerale, punand la dispozitia plantelor elementele necesare. Apa este necesara intoate fazele de vegetatie, de la imbibarea si germinarea semintelor si pana lamaturitate in cantitati diferite, in functie de faza de crestere si dezvoltare. Fazelein care lipsa apei influenteaza mai mult evolutia plantelor ssunt numite fazecritice.Raportul intre cantitatea de apa consumata si substanta uscata sintetizatareprezinta coeficientul de transpiratie sau consumul specific de apa . Consumulspecific este influentat de natura si potentialul de fertilitate a solului, conditiileclimatice, varsta plantei. Creste cand continutul apei in sol este mai mare, candscad rezervele nutritive din sol, cand scade umiditatea relativa a aerului si pemasura avansarii in vegetatie. Cerintele fata de apa impart plantele in xerofite, higrofite si mezofite (intermediare). Plantele xerofite sau sistemul radicular puternic dezvoltat si suprafata de transpiratie redusa, suportand perioade de seceta, iar cele higrofite necesita umiditate ridicata .

Sursa de apa pentru plante o constituie precipitatiile atmosferice, apa de irigare, roua, intr-o oarecare masura . Reglarea regimului de apa se realizeaza prin ma suri agrotehnice, acumularea si pastrarea apei in sol, prin irigare. Elementele chimice nutrive. Plantele absorb din sol azotul, fosforul,potasiul, calciul si alte elemente conform cu cerintele lor in functie de specie, soi, hibrid si faza de vegetatie. Compozitia chimica a plantelor variaza in raport cu varsta si cu diferitele parti analizate. Din frunze si tulpini, dupa fecundare, o parte din elementele nutritive migreaza spre fructe si seminte ; o alta parte din elemente se elimina in sol prin ra dacini si prin spalarea plantelor de catre precipitatii. Reglarea elementelor chimice se face prin lucrarile solului,fertilizare si activitatea microorganismelor din sol. Solul . Prin insusirile fizico-chimice si biologice solul influenteaza plantele de cultura . Textura solului prezinta importanta pentru diferite plante. Astfel solurile lutoase sunt favorabile pentru majoritatea plantele de cultura: porumb, grau, orz, ovaz, trifoi, lucerna , fasole, mazare, soia, rapita, sfecla , in, canepa etc. Solurile usoare sunt valorificate mai bine de ca tre lupin, cartof, secara , triticale, sfecla . Solurile cu textura mai fina sunt favorabile graului, ova zului, bobului, orezului. Fertilizarea si lucra rile solului se fac tinand cont de textura solului. Structura solului . In solurile cu structura buna ( agregatelor 1 - 10 mm) aerul, apa si elementele nutritive se gasesc in proportii favorabile, favorizand activitatea microbiana si cresterea rada cinilor. Structura poate fi influentata la randul ei de ca tre plantele de cultura . Plantele prasitoare distrug structura, gramineele perene, graul si ovazul o mentin in stare buna. Reactia solului . Majoritatea plantelor realizeaza cele mai bune rezultate pe solurile neutre, slab acide sau slab alcaline. Solurile acide sunt valorificate de lupin, secara , cartof, ovaz, iar cele alcaline de orz, sorg, rapita , bumbac, sfecla pentru zahar, musetel

Factorii biologici Samanta ca factor biologic de productie La plantele superioare din Ingrangatura Angiospermelor, samanta este rezultatul unirii celor doi gameti – mascul si femel – prin procesul dublei fecundari. Dupa fecundare ovulul se dezvolta rezultand samanta si componentele sale de baza, embrionul, endospermul si tegumentul seminal sau embrionul, cotiledoanele si tegumentul seminal. Ca urmare a procesului complex al fecundatiei rezulta atat sa manta cat si fructul, intalnindu-se seminte propriu-zise cat si diferite fructe (achene, cariopse, nucule, etc.).

Pentru plantele cultivate notiunea de sa manta are un sens mai larg, ea reprezentand in mod conventional orice organ al plantei care serveste la reproducerea acesteia in conditii de productie. Ca atare, in sens fitotehnic, notiunea de sa manta include seminte propiu-zise (la leguminoase, crucifere, solanaceae etc.), fructe (cariopse, achene, nucule etc.) sau diferite organe vegetative utilizate pentru reproducere (tuberculi, bulbi, butasi, stoloni, etc.). Materialul de sema nat sau plantat trebuie sa indeplineasca urma toarele conditii :

¦ sa apartina unui soi sau hibrid cu potential ridicat de productie (sa fie autentic, omogen si stabil, inscris in catalogul oficial al soiurilor si hibrizilor) ; ¦ sa aiba productivitate ridicata si insusiri de calitate superioare ; ¦ sa posede insusiri fiziologice superioare (rezistenta la boli, da unatori, seceta, ca dere, frangere, iernare, etc.) ; ¦ sa aiba puritate biologica si fizica ridicate si capacitate germinativa corespunzatoare S.R-ului ; ¦ sa fie sanatos.

In domeniul producerii si inmultirii materialului de semanat si plantat este folosita notiunea de sa manta certificata , care provine dintr-un sistem organizat de producere, aprobata conform S.R-lui. Sa manta este temelia pe care se construieste orice strategie a dezvolta rii productiei vegetale (FAO). Intr-o prima etapa are loc crearea de cultivare (soiuri si hibrizi) de mare productivitate si stabilitate, cu rezistenta, la conditii nefavorabile, boli si dauna tori, calitate superioara, pretabilitate la recoltare mecanizata , iar in etapa a doua se produce si inmulteste materialul semincer. In standardele de stat prinicipalii indici de calitate se refera la puritatea biologica a semintelor, la insusiri fizice si fiziologice ale acestora, starea lor sanitara . Prin valoarea biologica se intelege apartenenta semintelor la un soi, linie, hibrid cu insusiri superioare, cat si puritatea genetica sau biologica . Aceste caracteristici se stabilesc prin actiunea de certificare a semintelor in camp, determinandu-se autenticitatea, provenienta, categoria biologica, puritatea biologica si starea sanitara . Controlul calitatii si eliberarea certificatelor de calitate a semintelor si materialului de plantare in fazele de producere, conditionare, tratare, ambalare, etichetare, depozitare, pastrare, transport si comercializare, se face de ca tre Inspectia de stat pentru calitatea semintelor si materialului saditor din cadrul Ministerului Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii rurale in conformitate cu normele tehnice interne si cu reglementarile internationale (Legea nr.75/1995).

Categoriile biologice din procesul de producere a semintelor sunt definite astfel : - samanta amelioratorului (SA) este produsa de ca tre sau sub

indrumarea directa a amelioratorului sau mentinatorului, folosind selectia conservativa sau alte metode stiintifice specifice, fiind destinata producerii semintelor de prebaza ;

- samanta prebaza (PB) este samanta din toate verigile biologice din sa manta amelioratorului care a fost produsa de, sau, sub responsabilitatea directa a mentinatorului, care satisface cerintele impuse de reglementarile in vigoare privind puritatea varietala , germinatia, etc., specificate pentru semintele de prebaza.

In terminologia actuala , samanta de prebaza poate fi echivalentul categoriilor biologice de baza superelita si superelita, linii consagvinizate, linii consagvinizate (camp de mentinere), iar in cazul cartofului clonele (A B C D E) ; - samanta de baza (B) este sa manta produsa de catre sau sub directa

responsabilitate a mentina torului, fiind obtinuta din samanta de prebaza , destinata producerii de sa manta certificata . Aceste seminte trebuie sa satisfaca cerintele impuse de reglementa rile in vigoare privind puritatea varietata, germinatia, etc., specificate pentru semintele de baza .

In terminologia actuala samanta de baza corespunde categoriei biologice de elita, linii consagvinizate androsterile si restauratoare de fertilitate, hibrizi simpli, forme parentale folosite pentru loturile de hibridare in vederea producerii semintei comerciale (F-1) ; - samanta certificata (C) este samanta produsa direct din baza in cazul

soiurilor, pentru reinmultiri sau consum, iar in cazul hibrizilor este sa manta produsa in loturi de hibridare din samanta de baza , fiind destinata producerii de recolta pentru consum (F ).

In cazul speciilor autogame este admisa si producerea semintelor certificate din generatia a I si a II-a. (C si C ). In terminologia curenta sa manta certificata corespunde categoriilor biologice inmultirea I (I ), inmultirea a II-a (I ), hibrizi comerciali (F ), HS, HT, HD, hibrizi Top Cross, hibrizi intre soiuri, soiuri sintetice, soiuri multiliniale, material saditor viticol – selectionat si autentic, material sa ditor de dud, hamei. - samanta standard (ST ) este folosita pentru culturi destinate consumului. Materialul biologic care in urma controalelor in camp corespunde indicilor stabiliti de standardele de stat, primeste un act de certificare cu care sa manta produsa poate fi valorificata. In actul de certificare se inscrie categoria biologica, procentul puritatii biologice, procentul plantelor cu seminte greu separabile, a celor atacate de boli si da una tori.

Dintre caracteristicile fizice ale semintelor, cu importanta deosebita se prezinta puritatea, componenta botanica a semintelor stra ine, masa a 1000 de boabe, iar dintre insusirile fiziologice, capacitatea si energia germinativa, puterea de stra batere, cold-testul. Deasemenea, se mai analizeaza la cerere umiditatea semintelor, starea sanitara , masa (greutatea) specifica , uniformitatea, masa hectolitrica (volumetrica ), puterea de strabatere, cold-testul, etc. Toti acesti indici se studiaza la lucrarile practice de Fitotehnie. In etapa a treia urmeaza conditionarea semintelor in statii speciale si controlul calitatii in laboratoarele inspectoratelor teritoriale pentru controlul calitati semintelor si materialului sa ditor. In toate tarile cu agricultura moderna folosirea semintelor certificate detine pondere mai mare decat a semintelor retinute din productii proprii, cand se realizeaza productii net inferioare. In tara noastra in ultimii 8-10 ani, pe suprafete destul de intinse, in agricultura privatizata, s-au folosit seminte de calitate inferioara (din productie proprie) cu consecinte negative asupra productiei si calitatii, cu toate ca s-au luat unele ma suri de subventionare de catre stat.

Controlul calitatii materialului de semanat . In producerea materialului de semanat in unitati specializate, se efectueaza controale sistematice in perioada de vegetatie privind respectarea parametrilor de calitate inscrisi in S.R, iar dupa recoltare si conditionare se analizeaza din punct de vedere al puritatii, energiei si capacitatii germinative, viabilitatii, etc. Se efectueaza urmatoarele analize : 1. Analize genetice. Prin analize genetice se determina puritatea biologica a materialului semincer, eliminarea indivizilor straini netipici din lan. Pentru fiecare suprafata de cultura se elibereaza un certificat de recunoastere. Dupa recoltare, puritatea biologica se poate determina prin metode de laborator, vase de vegetatie, etc. 2. Analize fizice . Materialul de semanat este supus unor determina ri privind anumite caracteristici fizice cum ar fi : puritatea fizica (P), masa a 1000 de boabe, (MMB), masa hectolitrica (MH), marimea semintelor (dimensiunile), umiditatea, caracteristicile organoleptice. O parte din indicatori intra in formula de calcul a normei de sa manta la hectar. Puritatea fizica (P). – este procentul de samanta pura din specia analizata , raportat la masa probei de analizat. Se determina din urmatoarele considerente :

¦ puritatea face parte din formula de calcul a normei de samanta la ha ; ¦ indica cuantumul pierderilor ce pot rezulta prin conditionarea produsului ; ¦ in functie de componenta numerica si diversitatea impuritatilor se

stabileste metoda de conditionare si pa strare a semintei ; ¦ oglindeste nivelul masurilor agrofitotehnice ca si conditiile pedoclimatice

in care s-a obtinut sa manta.

Determinarea puritatii fizice se efectueaza dupa ce semintele au fost supuse operatiunilor de conditionare, prin care au fost eliminate impuritatile aproape in totalitate , sau direct materialului adus din camp. Concomitent cu puritatea fizica se determina componenta botanica a impuritatilor, notiune ce defineste numarul de seminte de buruieni sau alte plante de cultura din proba si se exprima numeric la proba de 500 g sau 1000 g seminte. O atentie deosebita se acorda speciilor de buruieni de carantina (neghina, cuscuta, etc.). In functie de rezultatul acestor determinari, semintele pot fi respinse de la semanat, formulandu-se si recomanda ri privind operatiunile de conditionare ulterioara . Masa a 1000 de boabe (MMB) este un indice fitotehnic ce se refera la masa a o mie de seminte (din sa manta pura) cu umiditatea existenta in momentul determinarii, exprimata in grame. Aceasta insusire fizica trebuie cunoscuta din urmatoarele considerente :

¦ face parte din elementele formulei de calculare a normei de samanta la hectar ;

¦ constituie un indicator important in aprecierea modului de comportare a soiurilor si hibrizilor in aceleasi conditii agrotehnice si climatice ;

¦ ajuta la estimarea productiei la unitatea de suprafata , fiind un element al productivitatii. Masa a 1000 de boabe se determina la samanta pura. Este de dorit ca valorile acestui indicator sa fie cat mai mari posibile.

Masa absoluta a 1000 de boabe este masa semintelor raportata la substanta uscata . 100 – U Ma – masa absoluta Ma = Mr x -------------- Mr – masa relativa a 1000 de seminte (MMB) 100 Masa specifica este raportul intre masa a 1000 de boabe si volumul acestora. MMB (g ) Ms = ----------------- ; MMB = masa relativa a 1000 boabe (g) V (cm ) V = volumul a 1000 boabe (cm ) Masa hectolitrica (MH ) este o notiune care defineste densitatea masei de seminte si reprezinta masa unui volum de 100 l seminte exprimata in kg. Masa hectolitrica este influentata de umiditate, puritate, marimea si forma semintelor, masa specifica a semintelor, etc. Se determina la produsele destinate consumului alimentar si prelucrarilor industriale, pentru estimarea operativa a cantitatilor de produse prin cubaje, precum si la calcularea volumului necesar de depozitare a produselor respective.

Masa hectolitrica este corelata in mare masura cu productia de faina de cereale, fiind un indice calitativ in relatiile comerciale ale intreprinderilor de morarit si panificatie, indicand in anumite limite randamentul de extractie al fainii si calitatea acesteia. La orez s-a constatat ca MH in functie de puritate se coreleaza pozitiv cu randamentul in boabe decorticate, servind la intocmirea baremului minim de decorticare. In functie de marimea masei hectolitrice, produsele agricole sub forma de boabe se grupeaza in grele (maza re, fasole, grau, porumb) care au masa hectolitrica mai mare de 75 kg si usoare (floarea soarelui, ovaz, etc.), cu masa hectolitrica, in mod obisnuit, sub 40 kg si mijlocii intre 75-40 kg. Marimea semintelor se exprima prin dimensiunile boabelor (lungimea, latimea, grosimea, diametru). Dimensiunile semintelor oscileaza in anumite limite, in functie de unii factori de mediu si tehnologici, in functie de pozitia acestora in inflorescenta (mijloc, varf, baza), formarea lor pe tulpina principala , pe frati, pe ramificatii. Conditionarea semintelor, cu triorul se face in functie de dimensiuni. Calibrarea semintelor este separarea lor pe categorii in functie de dimensiuni si forma , oferind avantaje la semanatul de precizie. Umiditatea semintelor - este determinata in mod repetat, la predarea produselor la bazele de receptie, pe timpul depozitarii si la livrare. Umiditatea semintelor reprezinta continutul de apa exprimat in procente, care exista la un moment dat intr-o proba de seminte si care se poate elimina prin uscare la etuva la o anumita temperatura pana la greutatea constanta sau care poate fi pusa in evidenta prin alte metode (electrometrice). Este necesara determinarea umiditatii din urma toarele motive : - are un rol in stabilirea momentului recolta rii ; - are importanta in procesul de prelucrare ; - ajuta la stabilirea scazamintelor ce au loc in masa de seminte, prin reducerea continutului in apa . Umiditatile recomandate sunt de 14-15 % la cereale,12 % la leguminoase, sub 10 % la oleaginoase, etc.

In mod obisnuit umiditatea se determina cu umidometre electronice. Examenul organoleptic se refera la culoarea, luciul si mirosul semintelor. Rezultatele se exprima prin comparatie cu caracteristicile normale. Cu aceasta ocazie pot fi sesizate unele modificari care se produc in masa de seminte datorate unor procese nedorite, cum ar fi : mucega irea, incingerea, umezirea, rancezirea, alte procese de alterare. Semintele lucioase reflecta o pastrare buna, cele care si-au pierdut luciul o pastrare proasta . Examenul organoleptic poate stabili daca sa manta nu a fost falsificata.

Analize fiziologice . In cadrul analizelor fiziologice intra determinarile : energia germinativa ; capacitatea germinativa ; cold-testul ; viabilitatea ; puterea de stra batere. Analizele fiziologice au rolul de a evidentia capacitatea semintelor de a germina si de a produce plante normale si viguroase. Germinatia semintelor este exprimata prin doua notiuni : energia germinativa si capacitatea germinativa. Capacitatea germinativa (G) este data de numa rul de seminte, exprimat procentual, care, in conditii optime de temperatura, umiditate si aeratie, produc germeni (colti) normali, intr-un anumit timp, stabilit prin STAS fiecarei specii de plante (7 – 8 zile). Energia germinativa reprezinta numarul de seminte, exprimat procentual, care in conditii optime de temperatura, umiditate si oxigen, produc germeni normali intr-un timp mai scurt, adica 1/2 - 1/3 din timpul stabilit pentru determinarea capacitatii germinative. Vigoarea germenilor exprimata prin energia germinativa , se masoara dupa formula propusa de Piper pentru viteza de germinare. Energia germinativa este corelata de timpul mediu de germinatie (TMG). Semintele cu energie germinativa mare in laborator, au in camp capacitate de germinare apropiata sau de multe ori egala cu aceia obtinuta in laborator. Energia germinativa variaza in functie de specie, modul de pastrare a semintei, conditiile de mediu si agrofitotehnia folosita . Ritmul in care semintele germineaza se exprima prin indicele TMG (timpul mediu de germinare). (n.d) TMG = -------------- in care : n n = numarul de seminte germinate zilnic cu germeni normali ; d = numarul de ordine al zilelor considerate si cu valorile prezentate. Daca avem doua probe cu germinatia de 96 % si una are TMG 5,2, iar a doua 6,5, prima proba este mai valoroasa. Germinatia se determina din urma toarele considerente :

- face parte din formula de calcul a normei de sa manta la hectar ; - ajuta la stabilirea gradului de dezvoltare a embrionului si maturitatii

semintelor ; - da indicatii asupra vechimii si conditiilor de pastrare a semintelor. - ajuta la stabilirea valorii orzului destinat pentru fabricarea berii.

Factorii care influenteaza procesul germinatiei sunt de ordin intern, faza de maturitate, repausul germinal, vechimea semintelor (longevitatea) si de ordin extern (apa, temperatura, aerul, lumina). Faza de maturitate este importanta la materialul de semanat, recoltarea facandu-se la maturitate deplina, atunci cand embrionul este complet dezvoltat. Repausul seminal este perioada ce urmeaza recolta rii cand semintele nu germineaza chiar daca se intrunesc factorii germinatiei (apa, ca ldura, oxigen).

Cauzele repausului germinal sunt multiple : impermeabilitatea pentru apa a tegumentului seminal ; restrictii in schimbul de gaze ; prezenta in tegument a unor substante inhibitoare ale germinatiei (amoniac, acizi, etc.) ; repausul embrionului care se afla sub influenta anumitor substante chimice. Prezenta sau absenta repausului seminal sunt controlate genetic, dar pot fi influentate si de factorii ecologici si tehnologici. Perioada de trecere treptata a semintelor de la starea de repaus la starea in care pot germina este cunoscuta sub denumirea de postmaturare , cand se produc modificari de natura fizica , chimica , ce creeaza conditii pentru germinare. Longevitatea semintelor este durata de timp cat ele isi pastreaza germinatia si depinde de factorii ereditari, conditiile de vegetatie, tehnologia de cultivare, pa strarea. Semintele isi pot pastra germinatia de la 2-3 ani pana la 15-100 ani. Lonvegitatea economica se refera la perioada de timp in care procentul de seminte germinabile nu scade sub minimum cerut de S.R. Rezulta ca in productie trebuie folosita samanta cat mai proaspa ta . Dintre factorii externi, lumina este un factor indiferent la majoritatea semintelor puse la germinat. Speciile de plante cu seminte mai mici necesita lumina in procesul de germinatie, majoritatea speciilor germinand la intuneric. Viabilitatea semintelor este o analiza fiziologica rapida, prin care se stabileste daca embrionul este viu, considerandu-se o corelatie pozitiva intre viabilitate si germinatie. Rezultatele au valoare estimativa . Cold-test – testul presupune germinarea semintelor in conditii de temperatura minima. Metoda este folosita pe scara larga la porumb si floarea-soarelui, oferind informatii importante asupra comporta rii materialului de semanat in conditiile in care dupa semanat survin temperaturi scazute. Puterea de strabatere este capacitatea coltilor (germenilor = de a strabate un strat de nisip de la 1 la 6 cm in perioada de timp stabilita pentru germinatie plus 2 zile – se exprima in procente (1 cm – semin mici ; 3 cm seminte mijlocii, 6 cm – seminte mari). Analiza starii sanitare a semintelor este uzuala in prezent, necesitand personal specializat. Samanta utila si cantitatea de samanta la ha . Toate determina rile care se fac la materialul de semanat au drept scop stabilirea calitatii semintelor si a normei de semanat. Samanta utila se calculeaza cu formula : P * G SU = ------- in care: 100 Su – samanta utila % P – puritatea % G – germinatia % Cunoscand samanta utila se calculeaza cantitatea de sa manta la hectar :

D. MMB C = = ----------- P X G

GRAU. Importanta, biologie, ecologie .

ImportantaGraul este cea mai importanta planta cultivata, cu mare pondere alimentara. Suprafetele intinse pe care este sema nat, precum si atentia de care se bucura se datoresc: continutului ridicat al boabelor in hidrati de carbon si proteine si raportului dintre aceste substante, corespunza tor cerintelor organismului uman; conservabilitatii indelungate a boabelor si faptului ca pot fi transportate fa ra dificultate; faptului ca planta are plasticitate ecologica mare, fiind cultivata in zone cu climate si soluri foarte diferite; posibilitatilor de mecanizare integrala a culturii (dupa GH.BILTEANU, 1991). Graul este cultivat in peste 100 de tari si reprezinta o importanta sursa de schimburi comerciale. Boabele de grau sunt utilizate indeosebi pentru producerea fainei, destinata fabricarii painii - aliment de baza pentru un numar mare de oameni (dupa unele statistici, 35 - 40% din populatia globului) si furnizeaza circa 20% din totalul caloriilor consumate de om. De asemenea, boabele de grau sunt folosite pentru fabricarea pastelor fainoase, precum si ca materie prima pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioethanol utilizat drept carburant). Tulpinile (paiele) ramase dupa recoltat au utilizari multiple: materie prima pentru fabricarea celulozei; asternut pentru animale; nutret grosier; ingrasamant organic, incorporate ca atare in sol, imediat dupa recoltare, sau dupa ce au fost supuse unui proces de compostare. Taratele - reziduuri de la industria de morarit - sunt un furaj concentrat deosebit de valoros, bogat in proteine, lipide si saruri minerale. Boabele de grau pot reprezenta si un furaj concentrat foarte apreciat, superior porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al pretului si chiar ca productivitate. Folosirea boabelor de grau ca furaj este mai putin ra spandita la noi, dar este mult extinsa in majoritatea tarilor mari produca toare de grau. Sub aspect agronomic, cultura graului ofera avantajul ca este integral mecanizata. Totodata , graul este o foarte buna premergatoare pentru majoritatea culturile, deoarece para seste terenul devreme si permite efectuarea araturilor inca din vara . Ca urmare, dupa grau poate fi semanata, in principiu, orice cultura agricola; dupa recoltarea soiurilor timpurii de grau pot fi amplasate unele culturi succesive.

Compozitia chimica Glucidele. In compozitia bobului de grau predomina glucidele - 62-75% din masa proaspata a bobului, formate in proportie de peste 90% din amidon iar restul fiind dextrine si alte glucide mai simple. Glucidele sunt acumulate, in principal in endosperm.Proteinele. Substantele proteice reprezinta in mod obistuit 10-16% din masa bobului (cu limitele intre 8 si 24%) si sunt situate in cea mai mare parte spre partile periferice ale bobului (invelisuri, stratul cu aleurona), in embrion si scutellum .

Cantitatea si compozitia proteinelor dau calitatea nutritiva a bobului. Acumularea proteinelor in bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de grau, soiul, conditiile climatice, fertilitatea naturala a solului si dozele de ingrasaminte cu azot folosite. Dintre acesti factori, conditiile climatice au un rol deosebit de important. In climatele secetoase si calde, acumularea proteinelor in bob este favorizata; pe de alta parte, perioada de formare si umplere a boabelor este mai scurta, coacerea este gra bita si ca urmare, procentual, proteinele reprezinta mai mult din compozitia bobului. Din contra , in climatele umede si racoroase este favorizata acumularea hidratilor de carbon; totodata, perioada de formare a boabelor este mai lunga, ceea ce conduce la acumularea unor cantitati mai mari de amidon. De asemenea, in conditii de irigare, continutul boabelor de grau in substante proteice este mai scazut. Proteinele din bobul de grau sunt constituite, in primul rand, din prolamine (4 - 5 g/100 g boabe, predominand gliadina) si gluteline (3 - 4 g/100 g, predominand glutelina) si mai putin din albumine (0,3 - 0,5 g/100 g, in principal leucosina) si globuline (0,6 - 1,0 g/100 g, mai ales edestina). Proteinele din bobul de grau formeaza , in principal, glutenul, un amestec de substante proteice care ocupa spatiul dintre graunciorii de amidon din endosperm si care, dupa macinat, in fa ina, inglobeaza gra unciorii de amidon. Prin ada ugare de apa , glutenul formeaza filamente si membrane coloidale care vor retine bulele de dioxid de carbon inprocesul de crestere a aluatului si dau aluatul pufos. Boabele de grau "durum", destinate fabricarii pastelor fainoase, contin o cantitate mai mare de proteine si gluten, dar glutenul are o calitate inferioara panificatie; in schimb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor fa inoase, avand stabilitate mare la fiert, datorita filamentelor de proteina foarte rezistente. Lipidele. Reprezinta 1,8 - 2,6% in compozitia bobului si sunt acumulate, in special, in embrion si in stratul cu alurona . Uleiul din germeni de grau apartine grasimilor vegetale nesaturate, este bogat in vitamina E si constituie obiect de comert. Celuloza. Se afla in cantitate de 2,0 - 3,5%, prezenta in primul rand in invelisurile bobului (pericarp). Substant ele minerale. Reprezentate de un numa r mare de elemente chimice (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb. Mn) au o pondere de 1,5 - 2,3%, aflandu-se spre pa rtile periferice ale bobului. In sfarsit, bobul de grau contine si vitamine din complexul B (B , B , B , B ) si vitamina PP.

Valoarea biologica a proteinelor din boabele de grau este ridicata , deoarece acestea contin toti cei 10 aminoacizi esentiali, pe care organismul uman nu-i poate sintetiza. Totusi, un impediment il constituie continutul redus al boabelor de grau in lizina si triptofan. In domeniul producerii, comercializa rii si industrializa rii granelor acestea sunt clasificate in functie de culoarea si compozitia boabelor. In acest sens, notiunea de “ grane tari “, (“hard red“) defineste granele de foarte buna calitate sub aspectul continutului in proteine (14 - 16%), produse indeosebi in Canada si SUA, ca grane de primavara; aceste grane "de forta ", nu sunt folosite ca atare in panificatie, ci sunt amestecate cu “grane mai slabe“, pentru a le imbunatati calitatea. “ Granele semitari “ contin 12 - 13% proteine si sunt produse, de regula , in Argentina, ta rile fostei URSS, Ungaria; de asemenea, granele romanesti, produse pe cernoziom si cu o tehnologie de cultivare corecta apartin acestei categorii; acestea sunt denumite si "grane pentru panificatie". In sfarsit, “ granele moi “ (“soft red“) cu sub 11% proteine (si chiar 8% proteine), sunt produse in climatele umede, oceanice, din Europa de Vest si de pe coasta Pacificului, in SUA si sunt destinate, in principal, pentru furaj; din aceste grane se poate obtine faina pentru prepararea prajiturilor sau in patiserie (fig.3.15, dupa M. SEIFFERT, 1981).

Raspandire Planta de grau se caracterizeaza printr-o mare plasticitate ecologica , ceea ce ii permite sa fie cultivata pe toate continentele, intre 66° latitudine nordica si 45° latitudine sudica , de la nivelul marii si pana la 3.000 - 3.500 m altitudine (inzona Ecuatorului) (fig.3.16, dupa R.PETERSON, citat de GH.BALTEANU, 1974).In deceniul trecut, pe glob au fost cultivate cu grau circa 230 mil.ha, iar in ultimii ani suprafata a cunoscut o oarecare sca dere (pana la 207 - 216 mil.ha in 2003 - 2005, tab. 3.7, dupa FAOSTAT Database, 2005). Productia globala de grau a atins 590 mil.tone in 2001 si 627 mil.tone in 2004. Productia medie mondiala in ultimii ani a fost de 2.705 - 2.919 kg boabe/ha. Din productia mondiala, 107 - 120 mil.tone au reprezentat obiect de comert. Tarile mari producatoare si, in acelasi timp, exportatoare de grau sunt: SUA (20,0 mil. ha semanate si 31,5 mil. tone de grau exportate), Canada (9,8 mil. ha si 15,1 mil. tone export), Australia (11,3 mil. ha si 18,4 mil. tone export) si Argentina (6,0 mil.ha si 9,9 mil. tone export). Mari importatoare de grau sunt, in prezent, Brazilia, Egipt, Algeria, China, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Mexic. Tarile Uniunii Europene se inscriu printre marii producatori si exportatori de grau (22,9 mil.ha si 26,4 mil. tone exportate).

Sistematica. Origine. Soiuri Graul apartine genului Triticum , clasa Monocotyledonopsida , ordinul Graminalis , familia Gramineae . Genul Triticum cuprinde un mare numar de forme salbatice (primitive) sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor criterii. In prezent, este acceptata si utilizata mai frecvent clasificarea genetica (dupa numarul de cromozomi), conceputa de N. VAVILOV (in 1935) si modificata de J. MAC. KEY (in 1963) (tab.3.8, dupa GH.

BALTEANU, 1989). Formele evoluate au rezultat prin incrucisarea intre diferite specii, cultivate si spontane. (2n = 14 cromozomi). Cuprinde forma salbatica Triticum Grupa diploidamonococcum ssp. boeoticum si forma cultivata Triticum monococcum ssp. monococcum (“alacul“). Alacul este una dintre cele mai vechi plante cultivate ale omenirii, semnalata inca din neolitic in Europa Centrala; in prezent este pe cale de disparitie. Se caracterizeaza prin boabe care raman “imbracate“ dupa treierat si care dau o faina alba bogata in gluten. (2n = 28 cromozomi). Se apreciaza ca a rezultat prin Grupa tetraploidaincrucisarea spontana a granelor diploide cu specia spontana Aegilops speltoides . Forma salbatica din aceasta grupa este Triticum turgidum ssp. dicoccoides , iar formele cultivate sunt numerose. Triticum turgidum ssp. dicoccum (“tenchi“ cultivat) a fost principala cereala a vremurilor vechi (Egipt, Mesopotamia); din cauza pretentiilor sale fata de caldura a fost inlocuit, treptat, incepand inca din epoca bronzului, de speciile hexaploide. In prezent este cultivat sporadic in tari din Asia Mica, in India si in Etiopia. Bobul ramane imbracat dupa treierat si este sticlos, bogat in proteine.Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum (graul "durum") a provenit din tenchi, prin mutatii. Era cultivat inca de pe vremea Imperiului Roman, alaturi de tenchi. Se caracterizeaza prin cerinte mari fata de caldura si rezistenta la seceta, dar este sensibil la ger. Are forme de toamna si de prima vara . In prezent este cultivat pe circa 9% din suprafata mondiala cu grau, cu preca dere in zonele ceva mai calde. Bobul este mare, mai lung decat bobul de grau comun, sticlos, cu continut ridicat in substante proteice si gluten, dar de calitate inferioara pentru panificatie; este excelent pentru producerea pastelor fainoase. Spicul este dens, aproape intotdeauna aristat, cu ariste mai lungi decat spicul. Rahisul spicului este flexibil. Graul "durum" cuprinde mai multe varietati, diferentiate dupa culoarea spicelor si a aristelor, pubescenta glumelor, culoarea boabelor. Soiurile mai mult cultivate apartin varietatilor: melanopus (spic alb, ariste negre, glume pubescente, bob alb); apulicum (spic rosu, ariste negre, glume pubescente, bob alb), coerulescens (spic negru, ariste negre, glume pubescente, bob alb) si hordeiforme (spic rosu, ariste albe, glume glabre, bob alb). In perioada 1989-1998, productia mondiala de grau "durum" a fost de circa 27 mil. tone (cu oscilatii intre 22,3 si 34,4 mil. tone), din care 6,8 mil. tone produse in tarile Uniunii Europene (indeosebi in Italia, Franta, Grecia, Spania), 3,5 mil. tone in Turcia, 3,5 mil. tone in tarile fostei URSS, precum si in Canada (4,7 mil. tone), SUA (2,8 mil. tone) si tarile de pe litoralul mediteranean al Africii (Algeria, Tunisia, Maroc). Nivelul record al productiei de grau "durum" a fost atins in Europa in anul 1991, cu 3,45 mil. ha si 11,2 mil. tone produse. Importatorii importanti de grau "durum" sunt Algeria (1,6 - 1,8 mil. tone), Uniunea Europeana (in jur de 1 mil. tone anual), Tunisia, Maroc, Libia (0,3 - 04, mil. tone).Grupa tetraploida mai cuprinde o serie de alte specii, cultivate pe suprafete restranse.

Dintre acestea, Triticum turgidum ssp. turgidum conv. turgidum (grau "englezesc") este destul de asemanator cu graul durum; se caracterizeaza prin rezistenta mare la ca dere, spic foarte ramificat, bob mic si de calitate inferioara . Este cultivat pe suprafete restranse in zona Mediteranei. Triticum turgidum ssp. turgidum conv. polonicum (grau "polonez)" are boabe inguste, sticloase si este cultivat sporadic in Africa de Nord si Etiopia. Triticum timopheevi ssp. timopheevi ("graul lui Timofeev") este considerat tenchi sa lbatic de Caucaz. (2n = 42 cromozomi). A provenit prin incrucisarea Grupa hexaploidaspontana a granelor tetraploide cu specia sa lbatica Aegilops squarrosa . Forma sa lbatica nu este cunoscuta. In schimb, in aceasta grupa sunt cuprinse mai multe specii cultivate, unele deosebit de importante.Triticum aestivum ssp. vulgare (graul “comun“ sau “graul pentru paine“) este semanat pe circa 90% din suprafata mondiala cultivata cu grau. In prezent, se apreciaza ca exista in cultura peste 10.000 varietati si soiuri (dupa unele pa reri ar exista circa 20.000 soiuri), de toamna si de prima vara . Pe plan mondial, cea mai mare parte din suprafata semanata cu grau (circa 70%) este ocupata cu grau de toamna, iar restul cu grau de prima vara . In unele regiuni ale globului, graul de toamna nu suporta temperaturile scazute din timpul iernii si degera , sau planta nu rezista in cazul in care stratul de zapada acopera solul o perioada indelungata (chiar peste 6 luni). In asemenea conditii, se seama na grau de primavara, care poate ajunge la maturitate in perioada scurta a verii; in ta rile fostei URSS, graul de primavara se seama na pe circa 74% din suprafata totala cultivata cu grau, iar in Canada pe 94% din suprafata cu grau (dupa GH. BALTEANU, 1991). In tara noastra, graul de toamna ocupa 99% din suprafata totala ocupata cu aceasta planta; graul de prima vara se cultiva pe suprafete restranse, in zone submontane si unele depresiuni intramontane. Bobul graului comun este scurt, oval-alungit si fainos, foarte potrivit pentru panificatie. Graul comun se caracterizeaza prin spice aristate sau nearistate, cu 3 - 5 flori in spiculet, care formeaza 1 - 4 boabe golase. Rahisul este flexibil (nu se rupe la maturitate sau la treierat). Aceasta specie cuprinde numeroase varietati, care se diferentiaza intre ele dupa prezenta sau absenta aristelor, culoarea glumelor si a aristelor, pubescenta glumelor, culoarea boabelor. Soiurile de grau cultivate, in prezent, in tara noastra , apartin varietatilor: erythrospermum (spic alb, aristat, glume netede, bob rosu); lutescens (spic alb, nearistat, glume netede, bob rosu); ferrugineum (spic rosu, aristat, glume netede, bob rosu); milturum (spic rosu, nearistat, glume netede, bob rosu). Triticum aestivum ssp.spelta (graul “spelta“) este o specie cultivata inca din epoca bronzului, mult extinsa in zona popoarelor germanice. Bobul este sticlos si da o faina foarte bogata in gluten. Este rezistent la ger si boli. In prezent, s-a restrans mult in cultura , fiind sema nat pe suprafete limitate in unele ta ri din Europa, cum ar fi Elvetia, Suedia, Germania, Belgia ("graul Ardenilor") si izolat in Turcia si Spania. Poate asigura recolte de 2.800 - 7.450 kg/ha (dupa L. COUVREUR, G. CLAMOT si A. CROHAIN, 1987). Dupa treierat, bobul ra mane imbracat in pleve, acestea reprezentand 21 - 24% din recolta . La macinat si separarea fainii se pierde o mare parte din substantele proteice, diminuandu-se valoarea alimentara si furajera.

Este potrivit pentru furajarea porcilor, a pasarilor si, in general, a reproducatorilor. Poate furniza o fa ina de foarte buna calitate pentru brutarii, care nu necesita adaos de substante ameliorante. Se apreciaza ca aceasta forma de grau poate prezenta interes si pentru anumite zone agricole din Romania, cu climat mai aspru, umed si rece, unde s-ar putea comporta mai bine decat alte cereale. Luarea in cultura a graului ("domesticirea“ graului) a inceput cu formele sa lbatice diploide Triticum monococcum ssp. boeoticum si tertraploide Triticum turgidum ssp. dicoccoides , iar acestea, prin selectie empirica au condus la formelecultivate, corespondente (dupa G. FRANKE si colab., 1977). Tenchi (Triticumturgidum ssp.dicoccum ) este prima forma de grau cultivata si una dintre primeleplante luate in cultura (in jurul anului 7.000 i.H.); i.Ch.); au urmat alacul(Triticum monococcum ssp. monococcum ) ceva mai tarziu (pe la anul 6.500 i.Ch.)si graul comun ( Triticum aestivum ssp. vulgare ), luat in cultura in jurul anului5.500 i.Ch. Pe teritoriul romanesc, descoperirile arheologice si unele informatiiistorice arata ca in perioada 3.000-1.000 i.Ch., graul era cultivat pe suprafeteimportante, la inceput fiind luat in cultura alacul, apoi tenchiul, graul spelta si,mai tarziu, graul comun.

Originea graului.In urma expeditiilor stiintifice si studiilor sale, N.VAVILOV a identificat pentru grau patru centre de origine (dupa GH. BALTEANU, 1991): centrul asiatic central (India de Nord-Vest, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum aestivum , cu subspeciile vulgare , compactum si sphaerococcum ; centrul din Orientul Apropiat (interiorul Asiei Mici, Iran, Transkaukazia, muntii din Turkmenia), din care provin T. aestivum, ssp. vulgare si ssp. macha , T. monococcum , T. turgidum ssp. turgidum conv. durum si conv. turgidum , T. carthlicum si T. timopheevi ; centrul abisinian (Etiopia si o parte din Somalia), din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum si conv. turgidum , T. turgidum ssp. polonicum ; centrul mediteranean (teritoriile din bazinul mediteranean) din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum , T. turgidum ssp. dicoccum si ssp. polonicum , T. aestivum ssp. spelta .

Particularitati biologice Perioada de vegetatie a graului de toamna dureaza , in conditiile din tara noastra, circa 9 luni (270 - 290 zile). In acest interval, de la germinare si pana la maturitate, plantele de grau trec prin anumite faze ( stadii ) fenologice , care se recunosc prin schimbarile in aspectul exterior al plantelor si care sunt insotite de modifica ri interne in biologia plantei. De regula este dificil de a delimita strict aceste faze, deoarece, partial, ele se suprapun, sau se desfasoara in paralel. In general, este acceptata impartirea perioadei de vegetatie a plantelor de grau in urma toarele faze fenologice: germinare (rasa rire), inradacinare , infratire , formarea (alungirea) paiului , inspicare-inflorire-fecundare , formarea si coacerea (maturarea) boabelor . La randul lor, fazele prezentate se grupeaza in etapa (perioada) vegetativa , caracterizata prin dezvoltarea organelor vegetative ale plantelor (de la germinare la infratire) si etapa generativa (reproductiva ) caracterizata prin dezvoltarea inflorescentei, a florilor si formarea boabelor (de la

inceputul alungirii paiului si pana la coacerea deplina). In perioada actuala , atat specialistii in biologia cerealelor, cat si

tehnologii apreciaza ca aceasta ” divizare ” a vegetatiei graului nu este suficient de precisa si au propus ” subdivizari ” mai fine, de detaliere a stadiilor fiziologice cele mai importante din punctul de vedere al tehnologiei de cultivare a graului si al formarii recoltei.

Ca urmare, a fost realizata “ codificarea vegetatiei “, prin intocmirea unor sca ri de coduri, care marcheaza stadiile de vegetatie. Prima scara de coduri (fig.3.18, dupa D. SOLTNER, 1990) a fost realizata de JONARD. Scara cea mai des citata in literatura de specialitate este cea realizata de FEEKES, care se bazeaza pe observarea la exterior a schimbarilor morfologice ale plantei de grau. In continuare, scara lui FEEKES a suferit mai multe modifica ri, efectuate de ca tre unii biologi si fitotehnisti (E.G. LARGE, 1964; K.-U. HEYLAND, 1975). Ulterior au fost intocmite codifica ri mai ama nuntite, de ca tre KELLER si BAGGIOLINI, precum si ZADOCKS, CHANG, KONZAK, dupa un sistem decimal. Mai nou, TOTTMAN (1987) a completat aceasta scara si a adaptat-o pentru alte cereale paioase, cum sunt orzul sau ovazul.

Cunoasterea stadiilor cresterii este utila pentru a decide momentul potrivit pentru diferite interventii tehnologice. Totodata , observarea acestora este utila pentru identificarea stadiilor critice din ciclul vegetativ al plantelor, care sunt mai sensibile la factorii de mediu.

Trecerea plantelor de grau de la etapa vegetativa la etapa generativa este marcata prin codurile 4 - 5 pe scara Feekes , A - B pe scara Jonard , G - H pe scara Keller - Baggiolini si 29 - 30 pe scara Zadocks . Acest stadiu este denumit in lucrarile de biologia graului "spic la 1 cm" (masurat de la nivelul nodului de infratire si pana la partea superioara a conului de crestere - fig.3.19, dupa D. SOLTNER, 1990). Este stadiul denumit de Prof. EMIL SPALDON (Nitra-Slovacia) "punct de viraj", momentul in care planta de grau trece de la etapa de a forma organe vegetative la aceea de a forma organe generative.

Etapa vegetativa. Vegetatia plantelor de grau in toamna cuprinde germinarea semintelor, cresterea si dezvoltarea vegetativa pana la venirea frigului. Germinarea . Pentru ca sa manta de grau pusa in pamant sa germineze trebuie indeplinite doua conditii esentiale: pe de o parte, samanta sa fie capabila de a germina, deci sa posede o facultate germinativa ridicata, sa fie matura, iesita din repausul seminal si cat mai noua, de preferat din recolta anului precedent si nu mai veche de 3 - 4 ani; pe de alta parte, in sol sa fie intrunite conditiile optime de umiditate, ca ldura si oxigen. Germinarea semintelor de grau introduse in sol se declanseaza numai daca acestea au parcurs perioada de repaus seminal. In anii normali sub Germinarea semintelor de grau introduse in sol se declanseaza numai daca acestea au parcurs perioada de repaus seminal. In anii normali sub aspect meteorologic si in zonele de campie, acest aspect nu constituie o problema pentru practica agricola .

Din contra , in unii ani, in zonele de cultura a graului, mai umede si ra coroase, pot sa apara unele dificultati, deoarece de la recoltarea loturilor semincere si pana la sema nat nu ramane un interval de 40 - 45 zile (cat dureaza , de regula, repausul seminal); in asemenea situatii, pentru ca ra sa ritul sa nu fie intarziat si neuniform, se recomanda procurarea materialului semincer din zonele unde graul de samanta s-a maturat si a fost recoltat mai devreme.

Puse in conditii de a germina, boabele de grau absorb apa . Dupa absorbtia apei, enzimele aflate indeosebi spre periferia bobului si in preajma embrionului trec in solutie si devin active. Enzimele transforma substantele de rezerva din endosperm, cu molecula complexa, in substante cu molecula mai simpla , usor de transportat si de asimilat de catre embrion, si anume: proteinele trec in aminoacizi; amidonul trece in dextrine-maltoza -glucoza ; gra simile trec in acizi grasi si glicerina (fig.3.20, dupa G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND, N. KNAUER, 1975). Rezulta un suc la ptos, bogat in substante organice cu molecula mica , usor asimilabile, cu care embrionul se hra neste. Transferul acestor substante spre embrion se face prin intermediul scutellumului.

Incepe diviziunea celulara la nivelul celor doua varfuri de crestere, mugurasul si radicula. Radicula, protejata de coleoriza , strabate invelisurile bobului in dreptul embrionului, marcand momentul incoltitului. Curand apar si celelalte rada cini embrionare (3 - 5 radacini), pe suprafata carora se formeaza perisorii radiculari; ra dacinile se adancesc in sol, fixeaza viitoarea planta si absorb apa cu sa rurile minerale necesare nutritiei.

In acelasi timp, mugurasul, protejat de coleoptil, stra bate invelisurile bobului, se alungeste spre suprafata, isi inceteaza cresterea si este straba tut de varful primei frunze, acesta fiind momentul rasaritului . Coleoptilul, foarte rezistent, asigura protectia tesuturilor fragile ale mugurasului, pana la rasarire, apoi se ofileste. In conditii favorabile de temperatura si umiditate, perioada germinare- rasarire dureaza , de regula, 8 - 10 zile; in mod frecvent sunt necesare pentru rasarire 15 - 20 zile, indeosebi din cauza insuficientei apei. Comportarea semintelor de grau in perioada de germinare-rasarire depinde de o serie de factori: facultatea germinativa si energia germinativa (vigoarea semintelor); puterea de strabatere ; starea de sanatate si tratamentele la samanta ; marimea bobului si cantitatea de substante de rezerva ; atacul de boli si daunatori ; compactarea solului si formarea crustei ; asigurarea umiditatii , temperaturii si aeratiei in sol . La semanat se cere ca solul sa fie suficient de tasat in profunzime pentru a facilita ascensiunea apei; totodata , stratul superficial de sol trebuie sa fie afanat si relativ bine maruntit pentru a asigura incalzirea solului, accesul oxigenului si strabaterea coleoptilului spre suprafata. Excesul de umiditate si distrugerea structurii superficiale pot conduce la formarea crustei si, in situatii extreme, la asfixierea germenilor in curs de rasarire sau a tinerelor pla ntute.

Inradacinarea si formarea primelor frunze . Imediat dupa ra sa rire, planta formeaza prima frunza si incepe asimilatia clorofiliana pe baza energiei pe care si-o asigura prin activitatea proprie, transformand energia luminoasa in energie chimica. In stadiul de "o frunza ", o sectiune prin plantuta in dreptul bobului, arata deja individualizate doua internoduri scurte, cel de-al doilea purtand mugurele vegetativ de unde vor porni primordiile altor frunze Rada cinile embrionare sunt foarte active si absorb apa si substante nutritive din sol. Aceste ra dacini vor ramane active pana la sfarsitul perioadei de vegetatie, dar importanta lor se reduce treptat, odata cu dezvoltarea rada cinilor adventive . Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunza. Odata cu a doua frunza, incep sa se formeze primele ra dacini adventive. Infratirea . Curand dupa ra sarire si dupa formarea celei de-a treia frunze, cresterea plantei de grau aparent stagneaza si aceasta se pregateste pentru o noua faza de vegetatie. Are loc un proces care se numeste " preinfratire ": al doilea internod, care poarta mugurele terminal, se alungeste in interiorul coleoptilului si se opreste din ascensiune la circa 2 cm de suprafata solului. La acest nivel apare o ingrosare - viitorul nod de infratire. Sub acesta, al doilea internod serveste catva timp pentru transportarea sevei venind de la radacinile embrionare. Infratirea incepe, in conditii normale, la 12 - 15 zile dupa rasarire. Tulpina principala provine din conul (mugurele) vegetativ al embrionului; la baza frunzisoarelor din con se gasesc, de regula, 2 muguri care vor dezvolta frati de ordinul I . Primul frate se formeaza la baza primei frunze, al doilea frate la baza frunzei a doua si asa mai departe. Fratii secundari dau spice mici, slab productive sau nu formeaza deloc spice. Chiar daca in stadiul de 3 frunze, fratii nu sunt vizibili la suprafata , o sectiune facut la nivelul nodului de infratire permite sa se constate ca fratii sunt deja formati In momentul cand incepe desfacerea frunzei a patra si primul frate devine vizibil, se formeaza noi radacini de la nodul de infratire. Acestea intra in activitate si participa la absorbtia apei si sa rurilor minerale, alaturi de rada cinile embrionare, pe care, treptat, le depasesc in importanta. Ele sunt ra dacini adventive si se dezvolta intens inca din primele saptamani de viata a plantei. Cea mai mare masa a ra dacinilor adventive se situeaza in stratul arabil. Acestea cresc continuu pana la inflorit, cand se atinge dezvoltarea lor maxima Adancimea de formare a nodului este superficiala, aceasta depinzand, intr-o oarecare masura, de conditiile de mediu de la inceputul vegetatiei si de adancimea de semanat.

Graul se caracterizeaza printr-o buna capacitate de infratire. In lan incheiat este de dorit ca, la intrarea in iarna, plantele de grau sa aiba 2 - 3 frati si 3 - 5 frunze. Un infratit exagerat este pagubitor, deoarece, prin comparatie cu fratele principal, fratii laterali consuma o cantitate mare de asimilate, dar produc putin. De aceea, se discuta adesea daca este de dorit ca soiurile ameliorate sa se caracterizeze printr-o capacitate de infratire mai mare sau, dimpotriva , este bine sa infrateasca mai putin. Situatia este foarte diferita, in functie de conditiile concrete de cultivare. Este cert ca, prin infratit, plantele de grau au capacitatea de a compensa, intre anumite limite, pierderile de densitate datorate unor cauze diferite (iernare, temperaturi scazute).

In mod obisnuit, procesul de infratire a plantelor de grau se petrece toamna. Procesul poate continua pe timpul iernii, daca vremea este favorabila (in ferestrele iernii); o parte dintre frati se formeaza primavara, dar acestia ra man neproductivi (deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare ).

In climatele umede din Europa de Vest, cu ierni mai blande, infratitul plantelor de grau este favorizat de vremea umeda si racoroasa , procesul continuand pe tot timpul iernii; prin comparatie, in climatele cu nuanta continentala (chiar excesiv continentala , cum sunt unele zone importante de cultura a graului in Romania) vegetatia plantelor, in general, si infratitul sunt intrerupte pe timpul iernii.

Semanatul in epoca optima favorizeaza infratirea. Se apreciaza ca o cultura bine incheiata si cu perspective de a da recolte bune, trebuie sa formeze un covor vegetal cuprinzand 900 - 1.200 frati/m , din care sa rezulte, in final, 450 - 2600 frati fertili. Calirea . In paralel cu inrada cinarea si infratirea, plantele de grau trec printr-un proces lent de adaptare la temperaturi sca zute, denumit proces de “calire“. Procesul poate sa dureze peste 46 zile si consta in concentrarea treptata a sucului celular prin acumularea de glucide in toate partile plantei, dar indeosebi la nivelul nodului de infratire. Glucidele protejeaza coloizii din protoplasma in timpul gerurilor din iarna . In mod conventional, perioada este impa rtita in doua faze, tinand cont de evolutia vremii si, indeosebi, de evolutia temperaturilor, pe masura ce se apropie iarna. Prima faza dureaza 15 - 20 zile si are loc in perioada cu temperaturi ridicate ziua (10 - 15°C), cand fotosinteza este activa si temperaturi scazute noaptea (0 - 6°C), cand consumul de glucide prin respiratie este scazut; totodata , din cauza temperaturilor destul de sca zute, cresterea organelor plantei este mult incetinita. Ca urmare, de la o zi la alta bilantul acumula rii glucidelor in tesuturile plantei este pozitiv. A doua faza a procesului de calire dureaza 15 - 25 zile si se petrece cand temperaturile au scazut in jur de 0°C (chiar pana la -10°C, dupa unele pareri); fotosinteza nu mai are un rol in acumularea glucidelor, in aceasta faza, sau procesul se desfasoare cu intensitate redusa; continua insa , concentrarea sucului celular, prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului de transpiratie. Continutul in glucide in nodul de infratire depaseste, de regula , 25% si poate ajunge pana la 30% din s.u.; aceasta valoare depinde de foarte multi factori, printre care mersul vremii in toamna , soiul, data semanatului (tab.3.10, dupa GH. BALTEANU, 1974). Ca urmare a unui proces de calire desfasurat normal, plantele de grau pot rezista pana la -15°...-18°C la nivelul nodului de infratire (chiar -20°C). Sub aspectul rezistentei la ger, pericolul de degerare a plantelor de grau apare numai daca plantele, necalite, sunt surprinse de ger; acelasi pericol poate sa apara in situatiile in care plantele s-au “decalit“ in ferestrele iernii sau la desprima varare (datorita cresterii temperaturii, plantele absorb apa si tesuturile redevin turgescente) si survin geruri bruste.

Culturile bine inradacinate, infratite si calite nu sunt distruse de ger; la nivelul nodului de infratire protejat de 1-2 cm de pamant si, eventual, de un strat de zapada, temperatura nu scade, de regula, sub -20°C. Trecerea spre starea de "repaus de iarna " a culturilor de grau, are loc in anii normali, in jur de 5 - 10 decembrie in Transilvania si jumatatea de nord a Moldovei, intre 10 si 20 decembrie in sudul si vestul ta rii, chiar dupa 20 decembrie in sud-estul Dobrogei (dupa O. BERBECEL, 1970). Repausul . Pe timpul iernii procesele vitale din plante sunt mult incetinite, din cauza conditiilor de temperatura putin favorabile. Continua o serie de procese biologice, este adeva rat cu o intensitate foarte redusa: absorbtia azotului (chiar la temperaturi de 0°C, dupa EMIL SPALDON), precum si procesul de fotosinteza . Aparenta stagnare a vegetatiei plantelor de grau pe timpul iernii a facut ca cerceta torii italieni sa foloseasca termenul de "criptovegetatie" (vegetatie “ascunsa “) (dupa GH. BILTEANU, 1974). Perioada de regenerare a plantelor de grau de toamna in primavara incepe o data cu dezghetul solului. Data este foarte diferita, de la un an la altul, in functie de evolutia vremii la desprimavarare. Pentru conditiile din Romania, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai tarzie la 27 martie (dupa O. BERBECEL, 1970). Plantele isi reiau treptat procesele vitale, incepe absorbtia apei si a elementelor nutritive din sol. In acest moment, foarte importante sunt cantitatile de azot aflate la dispozitia plantelor, din rezervele de azot acumulate in plante si azotul existent in solutia solului. Curand incepe perioada cresterii intense, care dureaza circa 90 zile, perioada cand se acumuleaza 90 - 95% din biomasa totala a plantelor de grau (comparativ cu numai 3 - 5% din biomasa acumulate in perioada de toamna).

Etapa generativa.In dezvoltarea plantelor de grau aceasta etapa incepe cu formarea sau alungirea paiului . Pentru a trece de la etapa vegetativa la etapa generativa si pentru a incepe alungirea paiului, plantele de grau trebuie sa fi parcurs procesul de vernalizare; procesul se petrece, separat, la nivelul fiecarui frate format; inclusiv boabele germinare si plantutele in curs de rasarire parcurg, in conditii favorabile, procesul de vernalizare. Faza de alungire a paiului se considera inceputa atunci cand paiul are inaltimea de 5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat in faza de infratire, incep sa se indeparteze prin formarea internodurilor. Cresterile au loc pe baza tesuturilor meristematice aflate la baza fiecarui internod. Cresterea unui internod incepe cand s-a incetinit cresterea internodului anterior. Paiul de grau este format din 5 - 6 internoduri, a caror lungime sporeste de la internodul bazal spre cel superior, care poarta inflorescenta. Internodurile bazale (1 - 2) au diametrul cel mai mare si peretele cel mai gros, imprimand rezistenta la ca dere. In aceasta perioada, sistemul radicular al graului se dezvolta puternic pana la inflorire, prin cresterea radacinilor adventive (fig.3.24, “ Techniques agricoles “, 1993). Conditiile care favorizeaza dezvoltarea rada cinilor adventive, influenteaza indirect si formarea componentelor de productie. In acest sens, datele ilustreaza corelatia dintre numarul de radacini adventive si numa rul de spice formate pe o planta de grau.

In aceasta faza se formeaza majoritatea frunzelor si se ajunge la dezvoltarea maxima a aparatul fotosintetic, care, prin asimilatia clorofiliana, va asigura substantele necesare forma rii elementelor componente ale inflorescentei si boabelor. Absorbtia apei si a elementelor nutritive din sol, precum si procesul de fotosinteza sunt foarte intense. Sub aspect fiziologic, in faza de formare a paiului are loc diferentierea organelor generative. Suprafata de asimilatie ajunge la 30.000 - 34.000 m la hectar (indicele suprafetei foliare = 3 - 4, valoari 2 considerate optime pentru zonele de cultura a graului din Romania). Diferentierea spicului intervine inainte de sfarsitul infratitului. In stadiul de 4 frunze, mugurele terminal al fratelui principal prezinta un apex scurt care are la baza, diferentiate, doar primordiile frunzelor. Putin mai tarziu, daca se face o sectiune la acest nivel si este analizata la microscop se poate observa ca , la fratele principal, exista 5-6 frunze deja formate, precum si o serie de striuri cu nuanta mai deschisa sau mai intunecata , bine vizibile cu ochiul liber, indicand inceputul alungirii internodiilor. Mugurele terminal (sau apexul) inceteaza de a forma primordii foliare; el se alungeste si incepe sa se segmenteze in “riduri“ paralele, care reprezinta primordiile viitoarelor spiculete. Aceste detalii sunt vizibile doar cu o lupa foarte puternica sau la microscop (stadiul de "dublu rid") (fig.3.25, dupa D. SOLTNER, 1990). Faza marcheaza transformarea mugurelui vegetativ in mugure floral, deci momentul initierii florale. Odata cu alungirea paiului, conul de crestere se dezvolta si se diferentiaza spiculetele, florile, organele mascule si femele; concomitent cu diferentierea elementelor componente, inflorescenta creste in dimensiuni, se deplaseaza , treptat, in sus prin pai si ajunge in teaca ultimei frunze, marcand faza de “burduf“. In acest interval, primordiile spicului continua sa se diferentieze; “ridurile“ se transforma in primordiile spiculetelor, la baza ca rora se observa , deja, primordiile glumelor. Cresterea fratilor se opreste in momentul in care, la nivelul tanarului spic, incepe formarea glumelor. La nivelul nodului de infratire, o sectiune permite sa se observe internodurile bine individualizate care incep sa se alungeasca in ritm rapid. Inspicatul. Infloritul . Incheierea fazei de alungire a paiului este marcata prin aparitia spicului din teaca ultimei frunze. Dupa cateva zile are loc infloritul, marcat prin deschiderea florilor (paleelor) si aparitia la exterior a staminelor. La grau, deschiderea florilor incepe de la mijlocul spicului spre extremitati, decalajul de inflorire in cadrul aceluiasi spic ajungand pana la 3 - 6 zile. Totodata , la grau, eliberarea polenului din antere are loc inainte de deschiderea florilor, astfel incat polenizarea este obligatoriu autogama (polenizarea alogama este, practic, exclusa). In plus, polenizarea nu este dependenta de mersul vremii. Totusi, poate apa rea sterilitate la spiculetele de la varful si mai ales la baza spicului; procesul este amplificat de conditiile nefavorabile, de clima si tehnologice (seceta , insuficienta elementelor nutritive). Formarea bobului incepe, practic, imediat dupa fecundare. In primele 3 sa ptamani, bobul creste mai ales in lungime, apoi domina cresterea in grosime.

Durata acestei faze influenteaza cantitatea de asimilate depozitate in bob si marimea boabelor. Formarea boabelor si acumularea substantelor de rezerva in bob se realizeaza, in principal, pe baza substantelor asimilate de catre plante in aceasta perioada, deci dupa inflorire. La fotosinteza participa toate partile verzi ale plantei; pe masura ce se avanseaza spre maturitate, creste rolul tulpinii si al inflorescentei in asigurarea asimilatelor destinate umplerii boabelor (fig. 3.27). Dupa unele determinari efectuate in Germania (M. SEIFFERT, 1981), din totalul asimilatelor depuse in bobul de grau, aportul diferitelor parti ale plantei este urma toarea: spicul - 30%; internodul care poarta spicul - 10%; limbul ultimei frunze (frunza “stindard“) - 12%;limbul frunzei imediat inferioare - 8%;paiul cu tecile frunzelor - 36%.

Structura recoltei la griuAnaliza morfologica a recoltei presupune analiza componentelor de productie (elementele productivitatii) care, in cazul graului sunt urma toarele: numarul de plante/m ; numarul de spice/planta ; 2numarul de boabe/spic ; MMB (g) . Recolta unei culturi de grau este elaborata pe intreaga durata a vegetatiei. Fiecare soi de grau se caracterizeaza printr-o structura optima a recoltei (are o maniera specifica de “a-si construi recolta“) (fig. 3.29, dupa D. SOLTNER, 1990). Numarul de plante pe m rezulta din densitatea de semanat, facultatea 2germinativa a semintelor si conditiile de germinat. La graul de toamna, numa rul de plante se reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumita reducere a densitatii se datoreaza si concurentei dintre plantele din lan sau atacului de boli si da una tori. Aceste pierderi de densitate sunt compensate prin infratit; la sfarsitul infratitului rezulta numarul de frati pe m , dintre care numai o 2parte vor contribui la recolta . Numarul de frati fertili (sau numarul de spice pe m) rezulta in urma 2diferentierii inflorescentelor, in timpul fazelor de infratit si alungirea paiului. Numarul de spiculete formate in spic depinde de conditiile de vegetatie din perioada de infratit si la inceputul formarii paiului. In timpul infloritului, conditiile de vegetatie pot contribui la reducerea numarului de spiculete fertile dintr-o inflorescenta si a numa rului de flori fertile dintr-un spiculet, ambele conducand, in final, la stabilirea numarului de boabe formate intr-o inflorescenta. In sfarsit, conditiile din perioada de formare a boabelor si de maturare influenteaza marimea boabelor (exprimata prin MMB ).

Cerintele graului fata de calduraPentru germinat, semintele de grau necesita temperaturi de minimum de 1 - 3°C; aceste valori au semnificatie practica numai pentru semana turile tarzii sau daca s-a semanat in sol uscat si germinarea intarzie din lipsa apei (precum si pentru graul de primavara). In mod obisnuit, in perioada de semanat a graului in Romania, temperaturile aerului se situeaza in jur de 14 - 15°C, deci mai aproape de optim. La aceste temperaturi, rasarirea graului are loc dupa 7 - 10 zile (cu conditia asigura rii umiditatii); o durata de peste 15 zile incepe sa fie da una toare, deoarece intarzie vegetatia. Procesul de infratire a plantelor de grau este favorizat de zilele insorite, luminoase, cu temperaturi de 8 - 10°C; procesul se continua pana candtemperaturile scad sub 5°C.

Plantele de grau de toamna, bine infratite si ca lite, se caracterizeaza printr-o mare rezistenta la temperaturi sca zute (pana la -15°C, chiar -20°C la nivelul nodului de infratire), mai ales daca solul este acoperit cu strat de za pada . Efectele temperaturilor scazute asupra plantelor de grau sunt diferite, ca forma de manifestare si ca grad de daunare, in functie de faza de vegetatie in care acestea surprind graul (fig. 3.30 si 3.31, dupa D. SOLTNER, 1990). Rezistenta cea mai mare se manifesta la culturile bine inra dacinate si infratite; cele mai mari pagube se inregistreaza in cazul culturilor de grau surprinse de ger in curs de rasarire (faza de coleoptil). Primavara, o data cu reluarea vegetatiei cresc cerintele plantelor fata de temperatura; temperaturile favorabile plantelor de grau aflate in faza de alungire a paiului sunt de 14 - 18°C, iar la inspicat 16 - 18°C. In fazele urmatoare ,temperaturile pot creste pana la 20°C, valori care asigura, in cele mai bune conditii, fecundarea si formarea si umplerea boabelor.

Cerintele graului fata de umiditate.Fata de apa din sol, cerintele sunt moderate, dar echilibrate pe intreaga perioada de vegetatie. Se considera ca in zonele de cultura a graului, trebuie sa cada cel putin 225 mm precipitatii pe perioada de vegetatie (optimum 600 mm precipitatii). Coeficientul de transpiratie al graului este de 350 - 400, ceea ce reflecta o buna valorificare a apei de ca tre planta de grau. Pentru germinare, boabele de grau absorb 40 - 50% apa , raportat la masa uscata a boabelor; pentru a asigura aceasta cantitate de apa, este necesar ca umiditatea solului sa se situeze la nivel de 70 - 80% din capacitatea capilara pentru apa a solului. Trebuie mentionat ca toamnele, la noi, sunt, frecvent, secetoase, astfel incat germinarea si ra sa ritul culturilor de grau sunt intarziate si destul de neuniforme. Din acest motiv, precipitatiile din toamna sunt hota ratoare pentru dezvoltarea plantelor de grau si pentru reusita culturii. Pierderile de recolta din cauza secetelor din toamna , de regula, sunt ireversibile. Ca urmare, este necesar ca prin toate lucra rile solului sa se urmareasca conservarea apei din sol si sa fie favorizata acumularea apei din precipitatii.

In primavara, cerintele plantelor de grau fata de umiditate cresc treptat, fiind maxime in fazele de inspicat, fecundare si formarea boabelor. In anii normal de umezi, apa acumulata in sol pe timpul iernii este suficienta pentru a acoperi nevoile plantei, cel putin in prima parte a vegetatiei in prima vara . In cursul lunilor mai si iunie, in tara noastra, intervin adesea perioade secetoase, in care apar semne evidente ale suferintei plantelor din cauza insuficientei umiditatii. Daca seceta este asociata cu temperaturi mai ridicate, vegetatia este grabita, plantele raman scunde si slab productive, plantele se ofilesc, indeosebi in orele de amiaza .

Vremea uscata si calduroasa in timpul umplerii bobului poate determina un dezechilibru intre pierderea apei prin transpiratie si absorbtia acesteia din sol. Ca urmare, in anumiti ani se poate produce sistavirea boabelor. Temperaturile mai mari de 30°C si vanturile uscate favorizeaza acest proces. Perioada critica pentru sistavire dureaza circa 10 zile, si se suprapune cu perioada de migrare a substantelor de rezerva din frunze si tulpina , catre bob (intervalul “palierului hidric“). Pagubele (reducerea recoltei si a calitatii acesteia) sunt cu atat mai mari (scaderea recoltei si a calitatii acesteia) cu cat conditiile care favorizeaza sistavirea

survin mai spre inceputul perioadei critice. Cerintele fata de sol Graul prefera solurile mijlocii, lutoase si luto- argiloase, cu capacitate mare de retinere a apei, permeabile, cu reactie neutra sau slab acida (pH = 6 - 7,5). Cele mai favorabile pentru grau sunt solurile balane, cernoziomurile, cernoziomurile cambice, cernoziomurile argilo-iluviale, solurile brun-roscate. Nu sunt potrivite pentru grau solurile pe care stagneaza apa, fiind expuse la asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatica se ridica , in anumite perioade, pana in zona ra dacinilor (tab. 3.12, dupa D. SOLTNER, 1990). De asemenea, nu sunt potrivite solurile usoare, cu permeabilitate prea ridicata, pe care plantele pot suferi de seceta , precum si solurile prea acide sau prea alcaline. In Romania graul este cultivat in primul rand pe cernoziomuri si pe soluri brun-roscate. Avand in vedere importanta culturii graului, aceasta se extinde si pe soluri mai putin favorabile, cum ar fi solurile brune-argiloiluviale, luvisolurile albice. Pe asemenea soluri este obligatorie aplicarea unor ma suri ameliorative (amendare, ingrasare organica, afanare adanca). Tehnologia de cultivare a graului Rotatia Graul este pretentios fata de planta premergatoare deoarece trebuie semanat toamna, destul de devreme, astfel incat pana la venirea frigului sa rasara , sa infrateasca si sa se caleasca pentru a rezista peste iarna. In plus, planta de grau are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mica de strabatere in profunzimea solului si de absorbtie a substantelor nutritive din sol. Din aceste motive, graul de toamna prefera premergatoarele cu recoltare timpurie, care lasa solul structurat, bogat in substante nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel incat, pana in toamna acesta sa acumuleze apa, nitrati, sa se aseze, sa fie distruse buruienile, sa fie ma runtite si incorporate resturile vegetale.

Plante foarte bune premergatoare pentru grau.Dintre acestea fac parte: mazarea, fasolea, borceagul, rapita de toamna , inul pentru ulei, inul pentru fibra, cartoful timpuriu si de vara, trifoiul, canepa pentru fibra, la care se adauga alte plante, cultivate pe suprafete restranse: mustarul, nautul, bobul, sfecla pentru sa manta , porumbul pentru masa verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul. Mazarea . Leguminoasa specifica zonei cernoziomurilor si deci a zonelor foarte favorabile pentru grau, este o premergatoare exceptionala deoarece, dupa recoltare, solul ra mane bogat in azot si cu umiditate suficienta pentru a rezulta o aratura de calitate. Dupa mazare, nu raman pe teren buruieni sau resturi vegetale care sa ingreuneze lucrarea solului. Fasolea. Este o premerga toare aproape la fel de buna ca si mazarea. Lasa solul ceva mai uscat din cauza recoltarii mai tarzii, astfel incat acesta se lucreaza mai greu si ara tura poate iesi mai bulga roasa. Daca lucra rile de intretinere au fost corect efectuate in cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile. Borceagul (de toamna sau de primavara). Este o premergatoare exceptionala pentru graul de toamna.

Este adevarat, in ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafete restranse; in ultimul deceniu, dezvoltarea cresterii animalelor in exploatatiile agricole mici si mijlocii a condus la extinderea fireasca a culturii borceagului, care furnizeaza un furaj foarte valoros. Dupa recoltare, terenul ra mane foarte curat de resturi vegetale, imbogatit in azot si cu umiditate suficienta , astfel incat se lucreaza in conditii foarte bune. Cartoful, timpuriu si de vara. Este o premerga toare excelenta pentru grau, lasand terenul afanat, curat de buruieni, intr-o stare buna de fertilitate. In mod frecvent insa, dupa recoltarea cartofului, suprafetele respective sunt destinate pentru culturi succesive. Plantele bune premergatoare pentru graul de toamnaDintre acestea, mentionam: soia, sfecla pentru zahar, sfecla pentru furaj, cartoful de toamna , floarea-soarelui, porumbul pentru boabe si pentru siloz, canepa pentru sa manta . Toate aceste culturi trebuie recoltate pana la 10 - 15 septembrie, pentru a ramane un interval de cel putin 2 - 3 sa ptamani pana la sema natul graului. Soia . Este o premergatoare buna pentru graul de toamna, cu conditia sa fie semanate soiuri cu perioada mijlocie de vegetatie, recoltate in prima juma tate a lunii septembrie, terenul sa ra mana curat de buruieni, resturile vegetale sa fie adunate sau tocate si bine incorporate in sol. Daca sunt respectate aceste conditii, soia poate deveni o foarte buna premergatoare pentrugrau. De asemenea, pe terenurile cultivate cu soia si foarte bine intretinute, aratura poate fi inlocuita printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea. Porumbul pentru boabe este o premerga toare mediocra pentru grau, pe de o parte din cauza recoltarii tarzii, iar pe de alta parte, solul ra mane uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale si uneori cu multe buruieni. In conditiile din Romania, este inevitabila amplasarea graului dupa porumb din cauza suprafetelor mari care se cultiva cu aceste plante, precum si datorita faptului ca zonele importante de cultura coincid. Este, insa, obligatorie respectarea anumitor conditii care pot transforma porumbul intr-o buna premergatoare pentru grau: cultivarea unor hibrizi cu perioada ceva mai scurta de vegetatie, prin comparatie cu potentialul termic al zonei; semanarea porumbului in epoca optima , in aratura adanca de toamna ; administrarea la porumb, in optim, a ingrasa mintelor, organice si minerale; combaterea foarte buna a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat si bine de resturile vegetale. O serie de restrictii limiteaza amplasarea graului dupa porumb. In primul rand, graul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe baza de Atrazin; ca atare, in succesiunea porumb-grau, se recomanda sa nu fie depasita doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodata, trebuie evitata amplasarea culturilor de grau pe terenurile infestate cu Fusarium , boala fiind comuna si deosebit de pagubitoare ambelor culturi. Nu se recomanda sa fie amplasat graul dupa culturi care lasa solul sarac in apa si elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltandu-se si destul de tarziu). Totodata , este contraindicat semanatul graului dupa orz, din cauza bolilor si daunatorilor comuni, nici dupa lucerna sau pajisti sema nate, culturi care lastaresc puternic dupa desfiintare si care lasa solul uscat. La randul sa u, graul este o buna premerga toare pentru majoritatea culturilor, deoarece se recolteaza timpuriu si lasa solul curat de resturi vegetale si de buruieni

si intr-o stare buna de fertilitate.