Capitolul 1. - Scurtǎ incursiune în lumea geto-dacilor. 1.1. Istoria geto- dacilor Geto-dacii de neam tracic fac parte, neîndoielnic, din marea familie indoeuropeanǎ, iar procesul de constituire etnicǎ a lor, precum si o bunǎ perioadǎ din istoria lor de început se vor desfǎşura paralel cu istoria generalǎ a tracilor, fǎrǎ sǎ fie încǎ vorba despre o diferenţiere în cadrul numerosului neam tracic. Se considerǎ cǎ aceastǎ individualizare s-a produs abia la sfîr-şitul primei epoci a fierului, şi cu siguranţǎ în secolul al VI-lea î.e.n., cînd îi avem menţionaţi ca atare în izvoarele literare. Vastul teritoriu de pe ambele maluri ale Dunǎrii cuprinse între Carpaţii Slovaciei şi Nordul Greciei, de la bazinul Tisei la Nistru, gurile Bugului şi Marea Neagrǎ, era locuit în antichitate de marele popor indoeuropean al tracilor, ce cuprindea peste o sutǎ de formaţii tribale si gentilice si despre care Herodot afirmase cǎ sunt cel mai numeros popor dupǎ indieni. Izvoarele literare de mai tîrziu vor arǎta cǎ teritoriul cuprins între Balcani, Carpaţii nordici, Dunǎrea mijlocie şi litoralul de vest al Pontului Euxin este locuit de geto-daci, iar spaţiul de le sudul Balcanilor de tracii propriu-zişi. 2
Transcript
Capitolul 1. - Scurtǎ incursiune în lumea geto-dacilor.
1.1. Istoria geto-dacilor
Geto-dacii de neam tracic fac parte, neîndoielnic, din marea familie indoeuropeanǎ,
iar procesul de constituire etnicǎ a lor, precum si o bunǎ perioadǎ din istoria lor de început se
vor desfǎşura paralel cu istoria generalǎ a tracilor, fǎrǎ sǎ fie încǎ vorba despre o diferenţiere
în cadrul numerosului neam tracic. Se considerǎ cǎ aceastǎ individualizare s-a produs abia la
sfîr-şitul primei epoci a fierului, şi cu siguranţǎ în secolul al VI-lea î.e.n., cînd îi avem
menţionaţi ca atare în izvoarele literare.
Vastul teritoriu de pe ambele maluri ale Dunǎrii cuprinse între Carpaţii Slovaciei şi
Nordul Greciei, de la bazinul Tisei la Nistru, gurile Bugului şi Marea Neagrǎ, era locuit în
antichitate de marele popor indoeuropean al tracilor, ce cuprindea peste o sutǎ de formaţii
tribale si gentilice si despre care Herodot afirmase cǎ sunt cel mai numeros popor dupǎ
indieni.
Izvoarele literare de mai tîrziu vor arǎta cǎ teritoriul cuprins între Balcani, Carpaţii
nordici, Dunǎrea mijlocie şi litoralul de vest al Pontului Euxin este locuit de geto-daci, iar
spaţiul de le sudul Balcanilor de tracii propriu-zişi.
Astfel, cei de pe pǎmînturile de la nord de Balcani au fost numiţi traci septentrionali
(de nord), iar cei de la sud de Balcani – traci meridionali (de sud). Fiecare din aceste grupuri
întrunea mai multe zeci de triburi. Tarcii septentrionali încorporau un numǎr considerabil de
triburi : geţii ( pe ambele maluri ale Dunǎrii muntene, în Dobrogea şi Moldova ), tirageţii –
geţii de pe Nistru ( în bazinul rîului Nistru ), moeşii ( la sud de Dunǎre, amestecaţi cu geţii ),
burii ( în Oltenia ), sucii ( în sudul Olteniei cu centrul la Sucidava ), carpii ( în centrul
Moldovei ), costobocii ( in nordul Moldovei ), dacii (regiunea intracarpaticǎ a
Transilvaniei), dacii mari ( in vestul Transilvaniei ), appulii ( în centrul Transilvaniei cu
reşedinţa principalǎ la Appulum ), odriştii, tribalii, crobizii, terizii ( în nord – estul Bulgariei
actuale ) etc.
————————————— I. H. Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor,Editura Albatros, Bucuresti, 1986, p. 19.
I. Ojog, I. Şarov, Istoria românilor, Editura Cartididact, Chisinǎu, 1997, p. 13.
I. H. Crişan, op.cit., p. 19.
I. Ojog, I. Şarov, op.cit., p. 14
2
Cu privire la mulţimea acestor traci, Herodot face o afirmaţie de cea mai mare
importanţǎ:
“ Neamul tracic este, dupǎ acela al indienilor, cel mai mare dintre toate. Dacǎ ar
avea un singur domnitor şi ar fi uniţi între dînşii ar fi de neînvins şi, dupǎ cum cred ei, cu
mult mai puternici decît toate popoarele…” 5
Cei mai însemnaţi însǎ din toate neamurile tracice au fost dacii sau getii. Sînt douǎ
denumiri pentru unul şi acelaşi popor, dupa cum muntenii, moldovenii şi transilvǎnenii sînt
trei denumiri pentru aceeaşi realitate etnicǎ : româniei .6 Şi cercetǎrile istorico – lingvistice
au afirmat şi au dovedit totodatǎ, cǎ daco – geţii sînt unul şi acelaşi popor.7
În ceea ce priveşte etimologia numelor geţilor şi dacilor s-au fǎcut o serie de ipoteze,
nici una însǎ pe deplin convingǎtoare. Pare puţin plauzibilǎ teoria conform cǎreia numele de
daci ar sta în legǎturǎ cu termenul daos ( “lup” în limba frigianǎ, limbǎ din familia tracicǎ ).8
S-a presupus şi cǎ numele strǎmoşilor noştri ar deriva din iranianul ( saka ) dahae, care
înseamnǎ tot lup.9 Dar acad. C. Daicoviciu crede mai degrabǎ cǎ aceste nume de popor
derivǎ din cuvîntul, presupus numai, dar neatestat în izvoare, daka, însemnînd “cuţit ,
pumnal”, în care caz am avea de-a face şi la daci cu obiceiul, destul de rǎspîndit în
antichitate, de a denumi o populaţie dupǎ arma ei caracteristicǎ.10
Situaţia nu este cu nimic mai bunǎ nici în cazul celuilalt apelativ: geţii. 11 S-a presupus
cǎ el ar deriva din indoeuropeanul guet = ”a vorbi, a grǎi “sau din guem= ”a merge”12
etimologii cu totul nesigure şi nesemnificative.
În ciuda acestor puncte de vedere deosebite, este sigur cǎ numele de daci şi geţi au fost
folosite de scriitorii greci şi romani pentru nişte triburi mai mari sau uniuni tribale înrudite,
cunoscute, în genere în izvoarele greceşti sub numele de geţi, pentru regiunea Dunǎrii
Inferioare şi în cele latine de daci, pentru spatiul intra – carpatic. Cu toate acestea, sunt şi
5 Herodot, Istorii, V, 36 Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri pînǎ astǎzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 34.7 H. Daicoviciu, Dacii, Editura Hyperion, Chişinǎu, 1991, p. 88 9 M.Eliade, De la Zamolxis la Genghis – Han, Bucureşti ,1980 (în continuare Zamolxis), p. 14.
10 H. Daicoviciu, op. cit.,p. 9.11 I. H. Crişan, op.cit., p. 43.12 I. I. Russu, Limba traco-dacilor, Ediţia a II-a, Editura Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1967, p. 108.
3
cazuri în care s-a folosit denumirea de geţi pentru daci, şi, mai rar, aceea de daci pentru
geţi.13
În ceea ce priveşte denumirea însǎşi, este preferabilǎ cea de “geto – daci”, în locul
celei de “daco – geţi”, folositǎ de unii autori moderni, deoarece prima respectǎ ordinea
cronologicǎ a apariţiei respectivelor noţiuni în sursele antice şi raportul între sferele de
înţeles ale acestora. 14
Mǎrturiile izvoarelor literare antice sunt unanime în a afirma cǎ geţii şi dacii erau de
acelaşi neam, deosebirile fiind regionale.15 Strabon ( în Geographia, VII, 3, 13 ) scria cǎ
“dacii au aceeaşi limbǎ ca şi geţii ”,16 iar arheologia îşi întǎreşte indirect spusele prin
dovedirea unitǎţii depline a culturii materiale create de dînşii. 17
Se ştie destul de puţin despre limba dacilor.Era o limbǎ indoeuropeanǎde tip satem ( ca
sanscrita, persana, balto – slava, armeana şi illira ) şi prezenta un sistem fonetic bine
determinat.18 Pentru a preciza caracterul general al limbii strǎmoşilor noştrii geto – daci,
cercetǎrile se vor întemeia pe un pasaj strabonian, care afirmǎ cǎ geţii şi tracii vorbesc
aceeaşi limbǎ. 19
Dupǎ pǎrerea lingvistului bulgar Gheorghiev, pǎrere exprimatǎ într-o publicaţie
româneascǎ de studii clasice, traca şi daco – geta sînt limbi diferite; aceastǎ opinie e
susţinutǎ de deosebiri reale între regiunea tracicǎ şi cea daco – geticǎ în ceea ce priveşte
structura numelor de localitǎţi ( multe din numele tracice de aşezǎri se terminǎ în – para, de
exemplu: Bentipara, iar multe nume dacice în – dava, de exemplu: Sucidava ) şi de
consideraţii fǎcute de învǎţǎtorul bulgar asupra sistemului fonetic, dupǎ el diferit, al celor
douǎ limbi. 20
Lingviştii sînt nevoiţi sǎ opereze cu un material extrem de redus. Lipsesc aproape cu
desǎvîrşire textele, oricît de scurte şi de modeste, în limba traco – dacicǎ.21 În afarǎ de cîteva
micro – inscripţii de pe ceramicǎ, din cea mai mare parte, de la Grǎdiştea Muncelului, are
doar trei cuvinte, dintre care douǎ nume proprii. 22
13 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, Istoria României de la începuturi pînǎ în secolul al VIII-lea, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1995, p. 125 şi urmǎt.14 15 16 Strabon, Geographia, VII, 3, 1317 H. Daicoviciu, op. cit., p. 8.18 I. I. Russu, Ce ştim despre limba traco-dacilor, în Magazin istoric, anul XI, Nr. 7 (124 ), din iulie 1977.19 H. Daicoviciu, op. cit.,p. 10.20 Ibidem, p. 11.21 Ibidem.22 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., p. 126.
4
Se mai cunosc 57 denumiri de plante medicinale, transmise în scrierea greacǎ de
medicul Dioscoride sau în cea latinǎ de Pseudo – Apuleius, dintre care numai o parte sunt
utilizabile, restul fiind corupte de copiştii de mai tîrziu sau au o altǎ origine. 23
Partea cu mult cea mai bogatǎ a resturilor limbii traco – dacice o constituie numele
proprii de persoane, triburi, divinitǎţi, aşezǎri omeneşti, ape şi munţi pǎstrate la autorii antici,
în inscripţii greceşti şi latine sau pe monede. Numǎrul lor e mare: circa 2 050, din care vreo
1 150 sînt antroponime ( nume legate de oameni sau colectivitǎţi umane ),24 iar cam 900 sînt
Strabo spune despre coralli pe care-i considerǎ ca un neam getic, cǎ erau flavi, adicǎ
blonzi şi cu ochi albaştri, iar Galenus, afirmǎ în general despre traci şi sciţi cǎ au pielea albǎ
şi curatǎ. 30 În opera sa, Tristele şi Ponticele, Publius Ovidius Naso gǎsim o descriere a
23 Ibidem.24 H. Daicoviciu, op. cit., p. 12.25 M. Bǎrbulescu, Istoria României, Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1998, p. 36.26 H. Daicoviciu, op.cit., p. 12.27 I. Ojog, I. Şarov, op.cit., p. 18.28 H. Daicoviciu, op. cit., p. 13.29 I. Ojog, I. Şarov, op.cit., p. 18.30 Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Editura Ştiinţificǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1974, p. 60.
5
înfǎţişǎrii geţilor, acordîndu-le diverse epitete, fǎrǎ sǎ ne dea o descriere cît de cît completǎ a
lor. 31
Din aceste sumare descrieri şi mai cu seamǎ din epitetele ce le însoţesc numele, reiese
cǎ geţii purtau plete şi barbǎ.32 Tot la Ovidiu aflǎm cǎ erau blonzi. 33
Despre geţi ne vorbeşte şi un alt mare poet roman. Horaţiu, în celebrele lui Ode, de
mai multe ori îi caracterizeazǎ “aspri”. Presupusul Acro, care atrǎit în secolul al III-lea e.n.
scrie: “Geţii cei aspri. Zdraveni, aspri din cauza regiunii friguroase.” 34
Continuînd şirul autorilor antici care vorbesc despre geto – daci, de la medicul Galen
(unul dintre cei mai de seamǎ ai antichitǎţii, care a trǎit în secolul al II-lea e.n.) aflǎm cǎ:
“Celţii, germanii şi întregul neam tracic şi scitic au pielea rece şi umedǎ. De aceea ea este
moale, albǎ şi fǎrǎ pǎr.” Tot el ne spune cǎ “… precum ilirii, germanii, dalmaţii, sarmaţii
şi întregul neam scitic au un pǎr care creşte destul de repede, e subţire, drept şi roşcat.” 35
Acestea sînt unele din izvoarele antice cunoscute pînǎ acum, care ne vorbesc despre
portretul fizic al tracilor ori al geto–dacilor. Pe baza acestora se poate spune cǎ autorii antici
întrunesc unanimitatea în a-i descrie pe strǎmoşii noştri ca robuşti, blonzi ori roşcaţi, cu
pielea deschisǎ la culoare asemǎnîndu-se cu ilirii, celţii, germanii ori sciţii. 36
O altǎ posibilitate pentru reconstituirea portretului fizic al geto–dacilor ne-o oferǎ
reprezentǎrile artistice. Pînǎ nu de mult se aveau în vedere doar monumentele artistice
romane: Columna lui Traian, monumentul de la Adamaclisi, sculpturile de pe arcul lui
Constantin cel Mare sau chipurile de daci ajunse în diferite muzee ale lumii, provenite,
foarte probabil, din forul lui Traian. La acestea se adaugǎ acum numeroase reprezentǎri
artistice dacice, descoperite în spaţiul locuit de strǎmoşii noştrii. 37
Din monumentele artistice romane, cel mai valoros rǎmîne neîndoielnic, Columna lui
Traian. Cele 124 de episoade ale rǎzboaielor dintre daci şi romani, au fost studiate de
numeroşi învǎţaţi români şi strǎini, episoade ce ne reprezintǎ portretul fizic al strǎmoşilor
noştrii. 38
Cei mai mulţi dintre daci reprezentaţi pe Columnǎ sînt indivizi robuşti de talie înaltǎ
ori mijlocie, cu capul mare, faţa scurtǎ şi largǎ, orbite joase cu relief tridimensional, pomeţi
31 I. H. Crişan, op. cit., p. 63 şi urmǎt.32 N. Lascu, Pǎmîntul şi vechii locuitori ai ţǎrii noastre în opera din exil a lui Ovidiu, în vol. Publius Ovidius Naso, Bucureşti, 1957, p. 168-170.33 I. H. Crişan, op. cit., p. 64.34 Ibidem, p. 64.35 Ibidem, p. 65.36 V. Pârvan, Getica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 168.37 I. H. Crişan, op. cit., p. 72 şi urmǎt.38 Ibidem, p. 73.
6
proeminenţi, şi nasul scurt şi drept, protagonism accentuat, pǎr drept sau uşor ondulat, fǎrǎ
chelie. 39
Femeile, judecînd dupǎ Columnǎ, par sǎ fi fost înalte, zvelte şi în general, frumoase,
pǎrul îl purtau pieptǎnat cu cǎrare la mijloc şi strîns la spate, fǎcut conci sau coc. 40
Chipurile de daci sculptate pe metopele monumentului triumfal de la Adamaclisi sînt
departe de fineţea execuţiei celor de Columna de la Roma. Însǎ şi aici dacii se
caracterizeazǎ, atît bǎrbaţii cît şi femeile, prin robusteţe, faţa masivǎ, cu pomeţii
proeminenţi, nas scurt şi drept. Aceleaşi chipuri le vom întîlni şi pe diversele falere de argint
sau argint aurit, cum sînt, de exemplu, cele de la Herǎstrǎu sau Lupu. 41
În ceea ce priveşte portul tracilor de asemenea era reconstituit dupǎ aceleaşi surse.
Bǎrbaţii purtau cǎmaşǎ lungǎ peste iţari încinsǎ cu un brîu, un cojoc strîmt şi nu prea lung ori
o manta prinsǎ pe umeri cu o fibulǎ. Încǎlţau un fel de opinci de care prindeau crampoane de
fier pentru mersul pe gheaţǎ sau zǎpadǎ. Nobilii aveau pe cap o cǎciulǎ de lînǎ, în timp ce
oamenii din popor aşa numiţii comaţi ( din cauza coamei – a pǎrului lung ) erau cu capul
descoperit, doar iarna şi pe timp de ploaie acoperindu-l cu o glugǎ. Femeile purtau cǎmaşe
cu mîneci scurte, fustǎ, iar pe cap o basma. Portul geto-dacilor este mult asemǎnǎtor cu
portul ţǎranilor români din zonele de munte, fapt care deasemenea tangenţional poate fi
considerat ca un argument al continuitǎţii.42
Pentru mai multe motive, geto-dacii,civilizaţia, spiritualitatea şi ţara lor au impresionat
profund popoarele antice cu care au avut legǎturi, în primul rînd pe greci şi pe romani.43
Herodot, Platon, Strabon, mai tîrziu Iordanes şi-au mǎrturisit în scrierile lor admiraţia
pentru spiritualitatea geto – dacilor, cei netemǎtori de moarte şi încredinţaţi cǎ existǎ o viaţǎ
viitoare, credinţǎ pe care se întemeia cutezanţa lor în lupte. Marii preoţi Zamolxis şi
Deceneu sînt personaje adesea citate în cele mai vechi scrieri filozofice greceşti pentru
doctrina lor spiritualǎ, ca şi pentru perceptele lor morale sau cunoştinţele lor ştiinţifice, în
medicinǎ, astronomie, fizicǎ. 44
Neamul tracilor a avut o religie caracterizatǎ printr-o înaltǎ spiritualitate.Bineînţeles, la
început religia era simplǎ, legatǎ de fenomenele naturii, de animalele care inspirau fricǎ şi
impuneau respect. Sentimentele umane se exteriorizau sub forma simbolisticǎ a totemului cu
39 Ibidem, p. 74.40 Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., 1974, p. 60.41 I. H. Crişan, op. cit., p. 75.42 I. Ojog, I. Şarov, op.cit., p. 18.43 Virgil Cândea, Imaginea geto-dacilor în arta europeanǎ, în Magazin istoric, Anul XIV, Nr. 7(160),iulie, 1980, p. 44 Ibidem.
7
funcţie de apǎrare, comportînd jertfe de tot felul şi chiar sacrificii umane. Trecerea de la
formele religioase primordiale la cele superioare s-a fǎcut destul de lesne. Întregul proces de
umanizare a zeilor, credinţelor şi riturilor strǎvechi s-a pǎstrat şi în aceastǎ perioadǎ. 45
Cea mai veche sursǎ literarǎ, care ne dǎ informaţii despre religia geto–dacilor, o
constituie paragrafele 93-96 din cartea a IV-a a Istoriilor lui Herodot, pasaj arhicunoscut,
mult dezbǎtut şi care stǎ la baza a numeroase interpretǎri moderne. 46
Pargraful IV, 93 al Istoriilor lui Herodot este o caracterizare a geţilor “ care se cred
nemuritori “.47
Principiul de bazǎ era credinţa în nemurire ( asemǎnǎtor cu religia creştinǎ ). Geţii,
practicînd biritualismul ( înhumarea şi încinerarea defuncţilor ), credeau cǎ nu dispar dupǎ
moarte, ci îşi “ continuǎ viaţa pururi şi vor avea parte de toate bunǎtǎţile ” ( Herodot,
Istorii, IV, 95 ) alǎturi de zeul suprem Zamolxis, care se presupune cǎ trǎia într-un lǎcaş
subteran sub muntele Kogaionon. 48
Urmǎtoarele trepte în ierarhia zeitǎţilor le ocupau Gebeleizis – zeul ceresc al luminii,
Bendis – o zeiţǎ a lunii şi a pǎdurilor, zeul rǎzboiului, zeiţa fertilitǎţii, zeiţa ocrotitoare a
cǎminului familial ş.a. 49
De asemenea, tot aici trebuie menţionatǎ şi practica barbarǎ cu privire la sacrificiul
uman, constînd în trimiterea lui Zamolxis, la fiecare 5 ani, a unui sol, tras la sorţi, care este
aruncat deasupra lǎncilor, considerîndu-se, în cazul cînd moare , cǎ zeul este favorabil. 50
Religia daco-geţilor a fost politeistǎ, încadrîndu-se în politeismul tracic de tip
indoeuropean. Astfel, în fruntea pantheonului daco-getic se plaseazǎ divinitatea
supremǎ,Zamolxis,51 de caracter chtonian ( gr. “pǎmînt”, denumire datǎ diferitelor divinitǎţi
ale pǎmîntului, întruchipate la început de zeiţa Gaia. Extinsǎ apoi asupra tuturor divinitǎţilor
care locuiesc sub pǎmînt ),52 cu atribute de zeu al pǎmîntului, pe baza indicaţiilor lui Herodot
şi a etimologiei numelui sǎu, pus în legǎturǎ cu cuvîntul tracic zamol care înseamnǎ, nu
altceva decît pǎmînt. 53
45 I. C. Drǎgan, Noi, Tracii, Vol. I, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 91.46 47 48 I. Ojog, I. Şarov, op.cit., p.18 şi urmǎt.49 Ibidem, p. 19.50 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, Scurtǎ istorie a Daciei preromane, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p. 169.51 Idem, Istoria României de la începuturi pînǎ în secolul al VIII-lea, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1995, p. 213.52 D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic – sec.X ), Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, p. 161.53 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op.cit., 1995, p. 213.
8
Religia a fost un factor important, care a influenţat în mare mǎsurǎ viaţa social-politicǎ
a geto – dacilor. Credinţa în nemurire îi fǎcea sǎ înfrunte cu mare bǎrbǎţie încercǎrile sǎ
lupte cu un deosebit eroism împotriva duşmanilor. Lui Traian îi sunt atribiute cuvintele:
“ Am subjugat chiar şi pe geţi, cei mai rǎzboinici dintre toate neamurile cîte au existat
vre-o datǎ, nu numai din cauza puterii corpului lor, dar şi din aceea a învǎţǎturilor lui
Zalmoxis… Acesta le-a întipǎrit în inimǎ cǎ ei nu mor, ci numai cît îşi schimbǎ locuinţa şi de
aceea merg la moarte mai vesel decît la orice cǎlǎtorie.” 54
Religia get – dacilor a avut mai tîrziu,în secolul I î.Ch. un rol în unificarea triburilor
daco – getice. 55
Primul istoric al civilizaţiei europene, Herodot a conferit geto – dacilor un loc
priveligiat în opera sa, descriindu-le administrativ civilizaţia. El îi considera drept “ cei mai
viteji şi cei mai drepţi dintre traci ”, potrivit, desigur, reputaţiei pe care geţii şi-o cîştigaserǎ
în conştiinţa contemporanilor lor. 56
Bine sîntem informaţi asupra conflictului de lungǎ duratǎ dintre Lisimah, urmaşul lui
Alexandru cel Mare în Tracia, şi marele rege al geţilor, Dromihetes. Cǎci, de fapt,
Dromihetes este cel dintîi monarh însemnat al geţilor pe care-l cunoaşte istoria şi poate fi
pus pe acelaşi plan cu marele Burebista şi eroicul Decebal. Sînt cele trei figuri reprezentative
din istoria strǎmoşilor noştrii.57 Conflictul dintre Lisimah şi Dromihetes a izbucnit – se pare
– pe de p parte din cauza pretenţiilor celui dintîi de a se extinde asupra ţǎrmului stîng al
Dunǎrii, pe de altǎ parte fiindcǎ regele get revendica cetǎţile de pe malul dobrogean, cetǎţi
care dominau cîmpia munteanǎ. Au fost multe lupte, însǎ toate nefericite pentru regele
macedonian. 58
Epocii de glorie şi de putere a lui Dromihetes îi urmeazǎ însǎ, în istoria politicǎ a
dacilor, o epocǎ de scǎdere şi tulburare. Este epoca nǎvǎlirii celţilor care începuserǎ încǎ mai
dinainte mişcarea lor spre rǎsǎrit şi care ajung acum, dupǎ anul 300, în ţinuturile noastre.
Mai bine de douǎ secole – pînǎ la domnia lui Burebista – a durat puterea celţilor. 59
Izvoarele literare au conservat puţine nume de “ basilei ”, “ regi ” şefi ai uniunilor
tribale. Pe lîngǎ amintiţii Zalmodegikos şi Rhemaxos, ceva mai tîrziu pe la anul 200 î.d.Hr.
este pomenit Oroles, în fruntea unui “regat” situat undeva prin rǎsǎritul Transilvaniei şi în
54 I. Ojog, I. Şarov, op.cit., p. 19.55 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op.cit., 1995, p. 212.56 Virgil Cândea, op.cit., în Magazin istoric, Anul XIV, Nr. 7(160), iulie 1980, p. 8. 57 Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., 1971, p. 43.58 Ibidem.59 Ibidem, p. 45.
9
vestul Moldovei, care luptǎ împotriva bastarnilor ( Pompeius Trogus, XXXII, 3, 16 ). Îsfîrşit
acelaşi izvor consemneazǎ un rege Rubobostes ( dupǎ mijlocul secolului al II-lea ), sub
conducerea cǎruia puterea dacilor a sporit; acesta stǎpînea undeva în Transilvania. 60
Ridicarea statului dac în secolul I î.e.n. se explicǎ printr-un complex de factori: în
primul rînd, creşterea puterii economice a masei poporului; apoi, ivirea unei personalitǎţi
politice şi militare remarcabile, regele Burebista, cel mai de seamǎ cîrmuitor pe care l-au
avut strǎmoşii noştrii. 61
Secolele I î.e.n. şi I e.n. înseamnǎ, pe plan economic, politic şi cultural, apogeul
puterii geto – dacilor. Aceastǎ perioadǎ este dominatǎ de cei doi mari regi ai Daciei,
Burebista şi Decebal. 62
Burebista, al cǎrui nume se traduce prin “ cel strǎlucit ” ( dintre bǎrbǎţi ) – sau “ primul
dintre bǎrbǎţi ” sau dupǎ alte criterii, “ cel bine cunoscut ” şi în acest sens de “cel nobil”,
nume în care ( credem cǎ ) ar trebui sǎ distingem radicalul “ Bur ”, ceea ce ar aduce luminǎ
în controversa asupra originii sale, şi-a transformat numele în renume. 63
Primul, care domneşte aproximativ între anii 80 – 44 î.e.n. este denumit într-o
inscripţie greceascǎ din Dionysopolis “ cel dintîi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au
domnit vreodata peste Tracia. ” 64
Strabo, istoricul şi geograful atît de apreciat al antichitǎţii, îl înfǎţişeazǎ astfel:
“Burebista, getul, luînd conducerea poporului sǎu, a ridicat pe oamenii aceştia înrǎiţi de
nesfîrşitele rǎzboaie şi i-a îndreptat prin abstinenţǎ şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa
încît, în cîţiva ani a întemeiat o mare stǎpînire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii; ba
era de mare primejdie şi pentru romani, pentru cǎ trecea Dunǎrea fǎrǎ sǎ-i pese de nimeni
şi prǎda Tracia pînǎ în Macedonia şi Iliria, iar pe celţii cei ce se amestecaserǎ cu tracii şi
cu ilirii i-a pustiit cu totul şi pe boii care ascultau de regele Critasiros, pǎmîntului.” 65
Este adevǎrat cǎ în urma rǎzboaielor contra celţilor, Burebista a mai fost numit
”celtoctonul”, omorîtorul de celţi. Aceasta însǎ nu a fost cauza unificǎrii, ci efectul ei;
rǎzboaiele cu celţii au avut loc în anii 60 – 50 î. e. n. cînd, în linii mari, statul lui Burebista
60 M. Bǎrbulescu, op. cit., p. 39.61 Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., 1971, p. 47.62 C. Preda, Geto – dacii, în Strǎmoşii poporului român geto-dacii şi epoca lor, Editura Politica, Bucureşti, 1980, p. 77.63 I. Şarambei, N. Şarambei, 99 Personalitǎţi ale lumii antice, Editura Albatros, Bucureşti, 1993, p. 49.64 C. Preda, op. cit., p. 77.65 Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., 1971, p. 47.
10
era creat, şi au avut ca scop fie recuperarea unor teritorii geto – dace aflate în stǎpînire celtǎ,
fie o mai temeinicǎ fixare a hotarelor. 66
Aşadar, Burebista reuşeşte sǎ uneascǎ sub conducerea sa, atît prin folosirea armelor,
dar şi pe cale paşnicǎ, a triburilor geto – dacice, formînd astfel un mare popor gata sǎ ţinǎ
piept extinderii romane, care ajunsese aproape de Dunǎre. Este regretabil cǎ documentele
ce stau la îndemîna cercetǎtorului din zilele noastre nu sunt în mǎsurǎ sǎ ne redea
dimensiunile reale, fizice şi morale ale marii personalitǎţi a lui Burebista. Înfǎptuirile lui
Burebista sunt singurele date pe care le cunoaştem şi acestea au fost, fǎrǎ îndoialǎ,
excepţionale. 67 Este regretabil cǎ documentele ce stau la îndemîna cercetǎtorului din zilele
noastre nu sunt în mǎsurǎ sǎ ne redea dimensiunile a lui Burebista. Înfǎptuirile lui Burebista
sunt singurele date pe care le cunoaştem şi acestea au fost, fǎrǎ îndoialǎ, excepţionale.68
Statul dac din vremea lui Burebista, realizat prin unificarea triburilor geto – dacice,
ocupǎ un loc de prim ordin în istoria anticǎ, atît prin marea sa întindere, cît şi prin nivelul
înalt de dezvoltare economicǎ, socialǎ, politicǎ, militarǎ şi culturalǎ. Forţa politicǎ şi militarǎ
pe care o reprezenta acest stat în frunte cu Burebista i-a permis nu numai sǎ supunǎ pe toţi
vecinii, ci sǎ joace, prin politica sa externǎ, un rol de primǎ importanţǎ în istoria relaţiilor
diplomatice ale Imperiului roman din vremea respectivǎ.69
În urma victoriilor cu celţii statul dac devenise principala forţǎ politicǎ şi militarǎ în
Europa Centralǎ.70
În cadrul politicii externe marele rege dac, Burebista, realizatorul unei vaste unitǎţi
politice a neamurilor geto – dacice, a fost interesat de stoparea înaintǎrii Imperiului Roman
în Balcani. Imaginea lui Burebista este regǎsitǎ chiar în centrul Imperiului Roman şi anume
la Roma. Acesta se implica în rǎzboiul civil dintre Caesar şi Pompeius, rǎzboi pornit pentru
preluarea puterii Imperiului Roman. El va decide sǎ dea ajutor celui mai slab cu posibile
planuri de a mǎri haosul în interiorul posesiunilor principalului sǎu rival. Urmǎrind şi scopul
recunoaşterii stǎpînirilor sale în Tracia şi a suveranitǎţii asupra oraşelor pontice greceşti, el
trimite pe solul Acornion, un sacerdot din Dionisopolis, care promite ajutor lui Pompei.
Soarta armatelor trimise nu este cunoscutǎ. Pompeius a fost înfrînt în Grecia, şi asasinat.
Pentru toţi a devenit clar, cǎ noul stǎpîn al Romei, dupǎ spusele lui Plutarh, va începe un
rǎzboi împotriva dacilor.71
66 I. Şarambei, N. Şarambei, op.cit., p. 48. 67 I. H. Crişan, Burebista şi epoca sa, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1977, p. 69.68 Ibidem, p. 77.69 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 166. 70 Ibidem, p. 167.71 I. Ojog, I. Şarov, op. cit., p. 25.
11
Timp de cîţiva ani au fost fǎcute pregǎtiri interne de ambele pǎrţi. Burebista, refuzînd
la noi campanii de cucerire, s-a preocupat din nou de activitatea internǎ, întǎrind şi ridicînd
numeroase cetǎţi. Confruntarea, însǎ, nu a avut loc, Caesar fiind asasinat la Roma la 15
martie a. 44 î. Hr. de cǎtre adversarii politici în frunte cu Brutus,72 iar apoi şi Burebista a
cǎzut victima unui complot, organizat de cǎtre cǎpeteniile de triburi, care erau nemulţumiţi
de puterea centralizatǎ a regelui.73
Caracterul de formaţiune statalǎ al stǎpînirii lui Burebista rezultǎ din organizarea ei
internǎ. Urmînd exemplul ragatelor elenistice, care aveau o autoritate centralǎ puternicǎ,
Burebista a introdus obiceiuri noi cu caracter de legi, numite “ belegines ”. Conform acestor
legi conducerea se afla în mîinele regelui. El numea demnitarii, care controlau îndeplinirea
obligaţiilor comunitǎţilor intrate în regat. Pe lîngǎ rege era un consilier de sfetnici.
Autoritatea spiritualǎ supremǎ în stat aparţinea marelui preot. Aceastǎ funcţie era deţinutǎ de
Deceneu, care l-a ajutat pe Burebista sǎ unifice statul. Marele preot deţinea şi funcţia de
vice-rege şi putea sǎ devinǎ chiar rege. Succesiunea la tron se fǎcea, dupǎ cît se pare, pe baza
principiului ereditar. Inscripţia lui Acorion din Dionysopolis ne spune într-adevǎr, cǎ înainte
de Burebista, a fost rege al dacilor tatǎl acestuia, aşadar în principiul succesiunii.74
Societatea dacicǎ nu a fost o societate de tip clasic sclavagist, ci una tributalǎ, adicǎ
bazatǎ pe relaţii tributale.75
În ceea ce priveşte structura societǎţii, pǎtura importantǎ a societǎţii o formau nobilii,
care în limba traco – dacicǎ se numesc tarabostes, iar în limba latina pileati ( pileus sau
pilleus - cǎciulǎ ţuguiatǎ, pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor ).76 Masa cea mai
mare a populaţiei o formau aşa-numiţii în limba latinǎ, capillati sau comaţi ( cei cu pǎrul în
plete, cǎzînd pe umeri ), care erau oameni liberi, neconstituind o pǎturǎ priveligiatǎ care sǎ
exploateze pe alţii.77
Cît priveşte organizarea politicǎ a societǎţii daco – getice, statul dac era o monarhie cu
un pronunţat caracter militar. Un rol important în conducerea statului l-a jucat preoţimea:
marele preot Deceneu era un fel de vicerege care îi urma lui Burebista la tron.78
Strabon ( VII, 3, 13) aprecia 200 000 de oameni numǎrul luptǎtorilor pe care-I putea
strînge Burebista în caz de mobilizare generalǎ. Chiar admiţînd cǎ cifra este exageratǎ, nu e
72 Ibidem.73 D. Berciu, De la Burebista la Decebal, Editura Politicǎ, Bucureşti, 1980, p. 33.74 Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., 1974, p. 65.75 I. H. Crişan, Statul geto – dac, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1977, p. 80.76 H. Daicoviciu, op. cit., p. 14.77 Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., 1971, p. 71.78 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 164.
12
mai puţin adevǎrat cǎ statul dac devenise foarte puternic din punct de vedere militar din
Europa Centralǎ şi de Sud-Est.79 Dacii luptau cu un avînt şi un curaj ieşit din comun, rezultat
al concepţiei lor despre nemurire care îi fǎcea sǎ atace fǎrǎ teamǎ, dispreţuind viaţa
( “paratissimi ad mortem”, adicǎ pregǎtiţi întru totul de a intra în moarte ), ceea ce
înspǎimînta duşmanul.80 Sinuciderile în rǎzboi atunci cînd înfrîngerea nu se mai poate evita,
sînt un fapt obişnuit. Dovadǎ, regele Dapyx, în lupta cu Crassus ( anul 28 î.e.n. ), dovadǎ
Decebal şi sfetnicii sǎi în rǎzboiul al doilea cu Traian.81
Se considerǎ cǎ Burebista a fost înlǎturat de pe tron în urma unei rǎscoale şi, fǎrǎ
îndoialǎ, ucis. Autorii complotului nu se cunosc, dar este plauzibilǎ ideea cǎ Burebista a
cǎzut victima unei pǎrţi a aristocraţiei, nemulţumite de întǎrirea puterii centrale în dauna
vechii autonomii a triburilor. Este posibil ca dispariţia lui Caesar, care îndepǎrta pericolul
unei expediţii romane sǎ fi constituit un îndemn pentru acei tarabostes care doreau sǎ devinǎ
la vechile stǎri de lucruri.82
Formaţiunea politico-militarǎ creatǎ de Burebista se desface, la început în patru,dupǎ
aceea în cinci. În orice caz, unul dintre cei patru sau cinci basilei este Deceneu, marele preot
a lui Burebista şi sfetnicul cel mai apropiat al acestuia.83
Moartea lui Burebista a provocat o adîncǎ tulburare în ţinuturile peste care stǎpînise.
Triburile de alt neam pe care le supusese în cursul campaniilor sale victorioase, s-au grǎbit
sǎ-şi redobîndeascǎ neatîrnarea, iar cetǎţile greceşti au încetat sǎ mai recunoascǎ autoritatea
statului dac.84
Izvoarele antice nu ne oferǎ prea multe date despre urmaşii regelui Burebista. Iordanes
în opera sa Getica, bazîndu-se pe relatǎrile lui Dio Crisostomul, consemneazǎ restabilirea
succesiunii la tronul de la Sarmizegetusa: “ … iar dupǎ ce Deceneu a murit, (geto-dacii )
l-au avut pe … Comosicus … El era socotit, datoritǎ perceperii sale, şi rege pentru dînşii şi
preot şi judecǎtor suprem. Şi dupǎ el a venit Coryllus ( Scorilo), care a condus timp de 40 de
ani neamurile din Dacia.” 85 Lista urmaşilor celor mai importanţi a lui Burebista, conform
relatǎrilor lui Iordanes: Deceneu, Comosicus, Coryllus, Dorpaneus, apoi el vorbeşte despre
Decebal cǎruia îi conferǎ titlul de “ ultimul rege al dacilor.“ 86
79 Ibidem, p. 168.80 I. Şarambei, N. Şarambei, op.cit., p. 50.81 Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., 1974, p. 66.82 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 169.83 D. Berciu, op. cit., p. 33.84 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 170.85 I. Ojog, I. Şarov, op. cit., p. 26.86 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 171.
13
Deceneu a fost, alǎturi de Burebista,una dentre cele mai de seamǎ cǎpetenii ale
poporului sǎu, care a contribuit la organizarea primului stat dac centralizat şi independent.87
Dacǎ Burebista era “ primul şi cel mai mare rege al Traciei, stǎpînind toatǎ întinderea de
dincolo şi de dincoace de fluviul Dunǎrea ” 88, Deceneu se bucura de o autoritate “aproape
regalǎ ” graţie valorii sale personale şi capacitaţi de a intui adevǎrul în problemele cele mai
complicate şi de a gǎsi soluţiile cele mai bune. Dacǎ cei doi conducǎtori s-au înţeles este
pentru cǎ se apropiau în viziunea şi înţelegerea nevoilor şi viitorului poporului lor, hǎrţuit de
celţi, ameninţat de romani şi mǎcinat de lupte interne. N-a fost niciodatǎ o teocraţie, ci o
colaborare perfectǎ între autoritatea de stat şi autoritatea religioasǎ la Sarmisegetuza lui
Burebista 89.
Ca mare preot şi ca vicerege, apoi regele el însuşi, Deceneu a dispus de o dublǎ
autoritate moralǎ şi politicǎ.Va prelua puterea laicǎ dupǎ dupǎ moartea lui Burebista, astfel
lui Deceneu i se mai adǎuga şi titlul de rege, judecǎtor suprem, probabil comandant al
armatei, titlurilor pe care le aveau şi pe vremea lui Burebista: mare preot, instructor în
Comosicus este menţionat numai de Iordanes ca urmaş apropiat a lui Deceneu, rege şi
mare preot totodatǎ. Coryllus, despre care Iordanes spune cǎ a dominit 40 de ani peste
neamurile sale din Dacia cea veche încinsǎ cu cununǎ munţilor, prin care exista doar douǎ
intrǎri, pe la Tapae şi pe la Boutae ( de aici concluzia cǎ este vorba de statul dac intra-
carpatic ), ridicǎ o problemǎ, deoarece numele lui pare a se regǎsi, sub o formǎ puţin
schimbatǎ, Scorilo, la Frontinus. Pe acest Scorilo izvorul îl plaseazǎ cronologic într-o vreme
cînd la Roma se desfǎşura un rǎzboi civil ( arma civilia ). Întrucît nu poate fi vorba de
rǎzboiul civil izbucnit la moartea lui Caesar ( în acest caz nu ar mai rǎmîne, practic, loc
pentru domniile lui Deceneu şi Comosicus ) reiese cǎ Frontinus se referǎ la rǎzboiul civil
(68-69), care a însoţit moartea lui Nero.91
Dorpaneos, pomenit de scriitorul got, este una şi aceeaşi persoanǎ cu Diurpaneus, de la
Orosius ( VII, 10, 4 ), un scriitor latin de mai tîrziu. Este drept cǎ la Dio Cassius, ca
predecesor imediat a lui Decebal este amintit regele Duras, dar e posibil şi chiar foarte
probabil sǎ avem de-a face cu un monarh cunoscut sub douǎ nume; împrejurǎrile în care Dio
87 Ioan G. Coman, Marele preot Deceneu, colaboratorul lui Burebista, în Biserica Ortodoxǎ Românǎ, XCVIII, 1980, Nr. 7 - 8, p. 781.88 Cum îl caracterizeazǎ inscripţia în cinstea lui Acornion de la Dionysopolis.89 Ioan G. Coman, op. cit., p. 780 .90 D. M. Pippidi, op. cit., p. 225 şi urmǎt.91 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 172.
14
Cassius îl menţioneazǎ pe Duras sunt identice cu cele amintite de Iordanes în legǎturǎ cu
Dorpaneus.92
Aşadar, Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo, Duras – Diurpaneus, şi mai apoi
Decebal, apar fǎrǎ îndoialǎ, ca succesori ai lui Burebista. Este grea de stabilit cînd a domnit
fiecare. Totuşi s-a propus un tabel cronologic, susceptibil, eventual de unele rectificǎri:
Conflictele dintre romani şi geto – daci continuǎ în toatǎ perioada dintre Burebista şi
Decebal, expansiunea romanilor în Balcani reprezentînd un pericol pentru lumea geto-
dacilor. Timp de un secol şi jumǎtate, dupǎ moartea lui Burebista, daco – geţii au luptat
împotriva expansiunii romane, dar n-au putut împiedica cucerirea Dobrogei ( 28 î. Chr.) şi în
secolul I d. Chr.,pustiirea în mai multe rînduri a sudului Munteniei.94
Divizaţi din punct de vedere politic, dacii nu mai reprezentau un pericol atît de mare,
ca formidabila forţǎ ridicatǎ de Burebista, şi Strabon spune cǎ nu mai puteau trimite la luptǎ
mai mult de 40 000 de oameni.95
Perioada 44 î. Chr.- 85 d. Chr. se caracterizeazǎ, din punct de vedere politic, prin lupta
consecventǎ şi tenace a poporului daco-get împotriva expansiunii romane. Aceastǎ luptǎ a
fost numai parţial încununatǎ de succes. Este drept cǎ nici o mare şi decisivǎ expediţie nu
fusese organizatǎ de Roma pentru supunerea Daciei; dar este tot atît de adevǎrat cǎ
neîndurǎtorul cleşte al dominaţiei romane se strîngea din ce în ce mai mult în jurul neamului
daco-get. Dobrogea cuceritǎ, aşezǎrile de le Zimnicea, Popeşti şi Piscu Crǎsani pǎrǎsite
temporar la anumite date, creşterea pericolului roman prin vecinǎtatea cu Imperiul, Dunǎrea
strǎbǎtutǎ de vase de rǎzboi romane – iatǎ care era încheierea acestei lupte de peste un secol.
Dacia era încǎ în picioare, dar pornea în luptele viitoare de pe poziţii mai slabe decît cele din
vremea lui Burebista. În condiţiile care au urmat întreruperii unitǎţii statului lui Burebista şi
pînǎ la reunificarea acestuia sub Decebal, societatea dacicǎ şi-a continuat evoluţia social-
ecenomicǎ, care, în ciuda unor particularitǎţi determinate de condiţiile locale, existente de
altfel şi în vremea statului dac, se poate considera cǎ a fost unitarǎ, cum o atestǎ şi
descoperirile arheologice.
Din punct de vedere politic, creşterea pericolului roman a adus din nou pe primul plan
imperativul unirii tuturor geto-dacilor liberi într-un singur stat. Procesul de reunificare
92 Ibidem.93 Ibidem, p. 173 .94 M. Bǎrbulescu, op. cit., p. 42.95 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 175.
15
politicǎ a daco-geţilor se va desǎvîrşi sub Decebal, cînd statul dac atinge cel mai înalt nivel
de dezvoltare şi redevine o mare putere militarǎ.96
La fel ca şi Burebista, şi Decbal a reuşit sǎ uneascǎ sub conducerea sa toate pǎrţile
desprinse din regatul lui Burebista, devenind încǎ o datǎ o forţǎ de temut atît pentru vecini,
dar în special pentru Imperiul Roman.97
Statul dac, astfel reconstituit, avea însǎ hotare mai restrînse, cǎci destule regiuni
locuite de daco-geţi se aflau acum sub stǎpînire strǎinǎ. Dobrogea şi zona dintre Dunǎre şi
Haemus fǎceau parte din provincia romanǎ a Moesiei, ţinuturile din nord-vest smulse
odinioarǎ celţilor, erau acum stǎpînite de cvazii şi marcomanii de neam germanic, iar în
Cîmpia Tisei se aşezaserǎ sarmaţii iazygi. Statul dac cuprindea, cǎtre sfştul primului veac,
Transilvania, Oltenia, Muntenia şi Moldova, la care se adaugǎ, probabil, o parte din ţinutul
dintre Prut şi Nistru şi avea ca centru regiunea Munţilor Orǎştiei.98
Cîteva scene ale Columnei lui Traian îl înfǎţişeazǎ ca pe un bǎrbat în puterea vîrstei,
viguros, cu o figurǎ ce trǎdeazǎ dîrzenie şi energie.99 Dio Cassius îl prezintǎ ca “ un rege
priceput în ale rǎzboiului şi iscusit la faptǎ; ştiind cînd sǎ nǎvǎleascǎ şi cînd sǎ se retragǎ
la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptǎ, ştiind a profita cu dibǎcie o victorie şi a
scǎpa cu bine dintr-o înfrîngere; pentru care lucruri a fost mult timp pentru romani un
potrivnic de temut ”( Istoria romanǎ, LXVII, 6, 1 ). Decebal s-a dovedit un mare conducǎtor,
priceput şi abil în arta rǎzboiului şi în politicǎ rǎmînînd un exemplu mǎreţ de dǎruire totalǎ
pentru binele şi libertatea neamului sǎu.100
Dispunem de prea puţine date despre organizarea statului dac sub Decebal; totuşi
existǎ indicii ale unei centralizǎri mari avansate decît în perioada lui Burebista. Dio Cassius
(LXVII, 10) vorbeşte despre un fruntaş dac, Vezina, fost, poate, şi mare preot care ocupa
locul al doilea dupǎ Decebal, şi despre alt personaj, Diegis, care-l reprezintǎ pe rege la
tratativele cu Domiţian şi care, dupǎ Martial (V, 3, 1-6 ), era fratele lui Decebal. Dacǎ
situaţia lui Vezina o aminteşte pe cea a lui Deceneu, Diegis îndeplineşte o misiune
asemǎnǎtoare celei a lui Acornoin; Decebal nu mai utilizeazǎ însǎ serviciile unui strǎin, ceea
ce ar putea sugera cǎ aparatul de stat al regelui dac era mai dezvoltat decît cu un secol şi
96 Ibidem, p. 178.97 L. Marghitan, Decebal, Editura Militara, Bucureşti, 1987, p. 1198 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 179.99 Ibidem.100 C. Preda, op.cit., p. 77.
16
jumǎtate în urmǎ. În acelaşi sens pledeazǎ informaţia lui Criton ( Genticele, 5 ), cǎ Decebal a
pus prefecţi în fruntea agriculturii şi cetǎţilor.101
Însǎ, numeroase ştiri din izvoarele antice se referǎ la politica externǎ a lui Decebal, şi
anume a celor mai importante conflicte pe care le-a avut Decebal cu Imperiul Roman prin
rǎzboaiele dintre anii 101 - 102 şi 105 - 106, ambele lupte fiind date la Tapae.102 Un alt
conflict important dintre regatul dac şi Roma este cel din 85 – 89, campania trimisǎ de
Domiţian sub comanda lui Cornelius Fucus se terminǎ printr-un dezastru, generalul roman
cǎzînd pe cîmpul de luptǎ. În anul urmǎtor însǎ romanii învingeau pe daci la Tapae şi
Decebal devenea rege clientelar al statului roman, în schimbul unei sume anuale de bani,
meşteri, instructori militari, arme şi maşini de rǎzboi. Dacii se obligau sǎ nu nǎvǎleascǎ
asupra imperiului şi sǎ nu permitǎ altor barbari sǎ treacǎ prin teritoriile lor spre Dunǎre.103
Tratatul de pace din 89 e. n. avea sǎ aducǎ rǎgaz de pace pentru Decebal, care va fi
folosit pentru pregǎtirea armatei şi întǎrirea cetǎţilor, cît şi pentru organizarea internǎ mai
potrivitǎ vremurilor grele ce erau de aşteptat, şi care au şi venit, în timpul celor douǎ
rǎzboaie din 101 – 102 şi 105 – 106 e. n., cînd au opus o rezistenţǎ eroicǎ romanilor.104
Traian, curînd, dupǎ, urcarea pe tron, nemaifiind de acord cu plata subsidiilor cǎtre
daci, le suprimǎ; prin pregǎtirile de rǎzboi – concentrǎrile de trupe în Moesia Superior ( o
armatǎ de 100 000 de oameni ) – deveneau tot mai evidente planurile sale de cucerire a
Daciei, motivate politic – militar şi economic; pe de altǎ parte, “puterea şi îngîmfarea
dacilor sporiserǎ neîncetat ” ( Dio Cassius, LXVIII, 6, 1).
La 25 martie 101 Traian pleacǎ de la Roma spre Dacia. Începe confruntarea decisivǎ
între Imperiul Roman şi regatul dac; evenimentele se pot constitui mai ales din istoriile lui
Dio Cassius ( LXVIII, 6-14 ). Trupele romane trec Dunǎrea pe un pod de vase, traverseazǎ
Banatul şi îi înfrîng pe dacii ce încercau sǎ le opreascǎ ( din nou ) la Tapae. În 102 înaintarea
romanǎ spre Sarmizegetusa continuǎ din mai multe direcţii, sub comanda lui Traian şi a altor
generali încercaţi, inclusiv a guvernatorului Moesiei Inferior, Laberius Maximus, care în una
din cetǎţile ocupate o captureazǎ pe sora lui Decebal. Decebal cere pace şi o obţine: ambii
beligeranţi o înţelegeau doar ca pe un rǎgaz. Prin pacea din 102 Decebal trebuia sǎ înapoieze
armele şi maşinile de rǎzboi primite de la romani, sǎ predea dezertorii romani şi, ceea ce era
101 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 179.102 D. Tudor, Decebal şi Traian, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1977, p. 56.103 I. Ojog, I. Şarov, op. cit., p. 30.104 D. Berciu, op. cit., p. 50.
17
mai grav, sǎ renunţe la teritoriile dacice cucerite deja de romani şi sǎ-şi dǎrîme fortificaţiile.
Trupe romane de ocupaţie sînt lǎsate chiar în capitala regatului dac.105
Cei doi ani de pace sunt destinaţi, în realitate, de ambele tabere, pregǎtirile de rǎzboi:
Traian construieşte podul peste Dunǎre de la Drobeta, Decebal nu respectǎ prevederile
referitoare la fortificaţii ( decît probabil, într-o primǎ etapǎ, cînd era supravegheat ) şi
încercǎ organizarea unui vast front antiroman ( prin soli trimişi la vecini, dar şi mai departe,
la regele parţilor Pacorus al II-lea ).106
Nerespectarea pǎcii, realǎ, declanşeazǎ al doilea rǎzboi. Traian pǎrǎseşte Roma la
4 iunie 105. De data aceasta o parte din daci trec de partea romanilor, iar apelurile cǎtre
aliaţi rǎmîn fǎrǎ rezultat. Lui Decebal nu-i reuşiserǎ nici încercarea de a-l asasina pe Traian
în Moesia, nici eventualul şantaj prin capturarea generalului Longinus. Dupǎ o eroicǎ
rezistenţǎ, ilustratǎ de Columna lui Traian la Roma, Sarmizegetusa cade în mîinele
romanilor. Decebal reuşeşte sǎ fugǎ – poate cu gîndul de a organiza o nouǎ campanie
militarǎ – dar, pe punctul de a fi capturat de romani, se sinucide.107
Sfîrşitul regelui este redat într-o scenǎ a Columnei lui Train. Regele apare aşezat lîngǎ
trunchiul unui copac, sprijinit în genunchiul şi braţul stîng, iar piciorul lui drept întins, cu
scutul cǎzut alǎturi; în mîna stîngǎ ţine un pumnal uşor curbat, pa care îl duce spre gît. Cîţiva
cǎlǎreţi, cu braţele ridicate în care ţineau probabil lǎncile, sunt încǎ în avînt, ceea ce
înseamnǎ cǎ se aflau la oarecare distanţǎ de rege; în fruntea lor se vede alt cǎlǎreţ, probabil
comandantul, cǎci are braţul drept întins, cu degetele apucǎtoare, semn cǎ ţinea o sabie.108
Gestul lui Decebal se explicǎ, înainte de toate, nu ca un act religios – magic, ci ca un
deznodǎmînt firesc – şi poate necesar – pentru starea sa de învins, gest menit sǎ punǎ capǎt
încordǎrii chinuitoare, momentele tragice ale prǎbuşirii militar – politice şi morale.109
Prin sfîrşitul sǎu dramatic – considerat în general ca simbol intern al eroismului daco –
geţilor – Decebal alegea singura cale onorabilǎ pentru încheierea unei lupte care, sub
loviturile romane, s-a încheiat cu lichidarea statului geto – dacic din zona carpaticǎ, urmatǎ
de asimilarea populaţiei indigene în romanitatea imperiului. Curmîndu-şi firul zilelor cu
paloşul curb, înainte de a fi capturat, fanaticul rege erou, dupǎ ce şi-a pierdut ţara şi poporul,
comorile şi apoi viaţa, a putut sǎ salveze, în faţa puhoiului roman, o singurǎ comoarǎ:
libertatea de a-şi alege moartea, libertatea de a nu fi prins şi tîrît în alaiul triumfal, de a nu
105 M. Bǎrbulescu, op. cit., p. 44 şi urmǎt.106 Ibidem, p. 43.107 Ibidem, p. 44108 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, Istoria Românilor, vol. I, Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 2001, p. 714.109 I. I. Russu, Eroica moarte a lui Decebal, în Magazin istoric, Anul V, Nr. 6 (51), iunie, 1971, p. 8.
18
sfîrşi ( asemenea lui Iugurtha, regle Numidei şi lui Vercingetorix, şeful rǎsculaţilor gali în
anul 52 î. e. n., şi ucis la Roma, dupǎ şase ani de captivitate ) sugrumat în temniţele Romei,
ci în pǎmîntul poporului sǎu.110
Moartea lui Decebal a însemnat şi dispariţia ultimului apǎrǎtor al libertǎţii dacilor.111
Pînǎ în momentul cuceririi romane, societatea dacicǎ a parcurs un drum lung de
acumulǎri şi evoluţie, prin care s-a impus definitiv în rîndul popoarelor şi civilizaţiilor lumii
antice. Pornind de la o societate agrarǎ, cu un început de structurare pe categorii sociale
( secolele VI – V î. Chr.), geto – dacii şi-au organizat treptat formaţiuni social-politice ( cu
germenii ai statalitǎţii ), pentru a putea face faţǎ atacurilor şi expediţiilor de jaf ale unor
populaţii migratoare ( sciţi, celţi, bastarni ) sau tendinţelor de cucerire teritorialǎ din partea
unor state recent constituite, care abia depǎşiserǎ stadiul democraţiei militare şi aveau o mare
forţǎ de expansiune (regatul odrid, regatul macedonian şi urmaşii acestuia). Aceste
formaţiuni geto – dacice, la început din punct de vedere teritorial şi al structurilor interne, s-
au consolidat treptat. Drept urmare, în perioada clasicǎ, a statului unificat, au cǎpǎtat contur
principalele instituţii statale: de la sfatul tribal sau unional – tribal la un adevǎrat concilium
regis; de la funcţia de comandant militar al unei uniuni tribale la monarhia de drept divin; de
la luare în comun a hotǎrîrilor de cǎtre adunarea poporului înarmat la ascultare de porunci şi
legi; de la împǎrţirea egalǎ a produselor muncii la perceperea silitǎ a impozitelor (tribut); de
la armata poporului înarmat la armata permanentǎ; de la construcţii de apǎrare cu caracter
tribal la sisteme de fortificaţii, concepute pentru apǎrarea unui teritoriu vast şi unitar; de la
reprezentǎri religioase la un sistem de religios – sacerdotal unic.112
Astfel, dacii au reuşit sǎ atingǎ o treaptǎ de organizare statalǎ pe care alte neamuri de
110 Ibidem.111 I. Şarambei, N. Şarambei, op. cit., p. 120.112 N. Ursulescu, Dacia în cadrul lumii antice, Editura Unirea, Iaşi, 1992.113 Ibidem, p. 55.114 N. Gostar, V. Licǎ, Societatea geto-dacicǎ de la Burebista la Decebal, Editura Junimea, Iaşi, 1984, p. 161.115 N. Ursulescu, op. cit., p. 55.
19
1.2 Elemente de civilizaţie
Nenumǎratele definiţii date conceptelor de “culturǎ” şi “civilizaţie” (numai C.
Kluckhohn şi A. L. Kroeber înregistreazǎ peste 180 ! ) se pare cǎ au reuşit pînǎ la urmǎ sǎ
creeze o realǎ confuzie. Se folosesc adeseori expresiile “civilizaţie spiritualǎ” şi “culturǎ
materialǎ”, chiar se ajunge la o identificare a termenilor.116
Termenul de civilizaţie este necunoscut aproape pe tot parcursul secolului al XVIII-
lea, iar dacǎ se foloseşte, se întrebuinţeazǎ singularul.117
Cultura şi civilizaţie, aceşti doi termeni implicǎ în egalǎ mǎsurǎ spaţiul, teritoriul unde
au loc transformǎri legate de grupurile umane care le produc, la fel ca şi în artǎ, gîndire,
economie, în ansamblu “ experienţelor sociale care fac din aceste reguli, cunoştinţe, metode”
care le conferǎ propria lor identitate.118
Civilizaţie înseamnǎ totalitate mijloacelor cu ajutorul cǎrora omul se adapteazǎ
mediului ( fizic şi social ), reuşind sǎ-l supunǎ şi sǎ-l transforme, sǎ-l organizeze şi sǎ i se
integreze. Tot ceea ce aparţine orizontului satisfacerii nevoilor materiale, confortului şi
securitǎţii, înseamnǎ “civilizaţie”. În sfera ei, prin execelenţǎ de naturǎ utilitarǎ, intrǎ
capitolele: alimentaţia, locuinţa, îmbrǎcǎmintea, construcţiile publice şi mijloacele de
comunicaţie, tehnologia în general, activitǎţile economice şi administrative, organizarea
socialǎ, politicǎ, militarǎ şi juridicǎ.119
Socitatea daco – geticǎ, în mersul ei ascendent spre civilizaţie a intrat într-un ritm
rapid de dezvoltare, încǎ din secolul al IV-lea î.e.n. datoritǎ trecerii în cea de a doua epocǎ a
fierului, denumitǎ de arheologi epoca Laténe (dupǎ numele unei localitǎţi din Elveţia). O
importanţǎ deosebitǎ a avut-o generalizarea civilizaţiei Laténe pe întreg spaţiul locuit de
geto–daci, premisǎ fundamentalǎ a trecerii acestora la o formǎ de organizare politicǎ
superioarǎ.
116 O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Vestala – Saeculum I. O.,Bucureşti, 1998, p. 6.117 F. Braunstein, Istoria civilizaţiilor, Editura Lider, Bucureşti, p. 7.118 Ibidem, p. 5.119 O. Drîmba, op. cit., p. 6.
20
Cea de a doua epocǎ a fierului se caracterizeazǎ prin mari progrese faţǎ de perioada
anterioarǎ, numitǎ de arheologi Hallstatt (dupǎ o localitate din Austria), cînd metalurgia
fierului nu era încǎ dezvoltatǎ şi cînd evoluţia uneltelor, armelor, aşezǎrilor etc. se petrecea
într-un ritm lent.120
Metalurgia fierului.
În intervalul epocii Burebista – Decebal ( secolele I î.e.n.- I e.n. ), cultura daco-geticǎ
atinge maximum de dezvoltare, remarcînd-se prin originalitate şi unitatea sa în toatǎ aria de
rǎspîndire a populaţiilor daco-getice. În aceastǎ privinţǎ, se remarcǎ, în primul rînd, marea
dezvoltare a metalurgiei fierului, ilustratǎ prin bogǎţia şi varietatea uneltelor de fier
(Planşa I, fig. 1-12), produse înateleiere locale dupǎ modelel indigene, celtice sud-tracice şi
greco-romane sau importate.121
Pe mǎsurǎ ce s-au îmbogǎţit cunoştinţele tehnologice s-au diversificat uneltele, s-au
rǎspîndit brǎzdarul de fier ( Planşa II, fig.3 ) şi cuţitul de tǎiat brazda ( Planşa II, fig.1 ), cele
douǎ unelte principale ale plugului, care au mǎrit randamentul muncii în cultivarea
pǎmîntului. Dacii au folosit un singur tip de brǎzdar de plug ( Planşa II, fig.3 ), format dintr-
o barǎ de fier, lǎţit la un capǎt şi cu un cîrlig la cel superior, ce urma sǎ fie fixat în lemn.
Asemenea brǎzdare, de tip dacic au fost descoperite în multe aşezǎri şi cetǎţi geto-dace:
Poiana, Bîtca Doamnei, Brad, Rǎcǎtǎu, Ocniţa-Buridava, Grǎdiştea Muncelului, Cetǎţeni etc.
La nord de Dunǎre acest tip de plug se rǎspîndeşte încǎ de la începutul secolului II î. e.n.,
apoi se generalizeazǎ pînǎ la în epoca lui Decebal şi persistǎ în perioada stǎpînirii otomane şi
chiar în epoca post-romanǎ. Uneltele folosite în agriculturǎ de cǎtre daci sînt foarte
numeroase ( Planşa I, fig. 1-2, 4-5, 8 )şi ele fac dovada unei dezvoltate metalurgii a fierului
şi a unui nivel superior de cunoştinţe. Amintim, în aceastǎ privinţǎ, uneltele: grebla (Planşa
I, fig. 1), cunoscutǎ, deocamdatǎ, numai din atelierele incendiate de romani la Grǎdiştea
Muncelului; sapele ( Planşa I, fig. 5 ), descoperite în mai multe aşezǎri şi cetǎţi; secerile, în
numǎr mare, gǎsite atît în aşezǎri şi cetǎţi ( Planşa I, fig. 2 ); coasele, mai puţin frecvente
decît secerile; cosoarele, nelipsite din aşzǎrile dacice, folosite la curǎţatul viţei de vie, a
frunzelor, la altoitul şi, uneori, ca armǎ. Marele numǎr al unletelor agricole şi generala lor
rǎspîndire aratǎ preocuparea dacilor în dezvoltarea agriculturii, ca formǎ principalǎ a
economiei.122
120 I. H. Crişan, Statul geto – dac, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti 1977, p. 10.121 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, Scurtǎ istorie a Daciei preromane, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p. 144.122 Idem, op. cit., 1995, p. 192 şi urmǎt.
21
Dezvoltarea metalurgiei fierului la daci este elocvent ilustratǎ prin numǎrul de unelte
numeroase şi deiverse: unelte meştesugǎreşti pentru prelucrarea fierului de lemnari,123
întrucît lemnul fiind la daci meterialul de construcţie de bazǎ, ciît şi la obţinerea unor unelte
de întrebuinţare gospodǎreascǎ obişnuitǎ,124 unelte de dulgheri ( Planşa I, fig. 3, 6,12), unelte
de fierǎrie ( Planşa I, fig. 7, 9 – 11), unelte de fauri ( cleşti, atingînd uneori 1, 20 m lungime,
nicovale, baroase, dǎlţi, pile ) şi alte unelte diverse.125
Din fier se confecţionau nu numai unelte,126 ci şi alte obiecte diverse din fier, de uz
practic; în numǎr mai mic s-au gǎsit şi arme de fier: vîrfuri de lǎnci şi suliţe, vîrfuri de sǎgeţi,
sǎbii drepte şi curbe ( falces ), cǎmǎşi de zale, pumnale curbe ( sicae ) şi drepte;127 vase ( de
exemplu: la venirea romanilor, meşteşugarii din atelierul de fierǎrie de la Sarmizegetusa
şi-au ascuns uneltele într-o oalǎ de fier pe care au îngropat-o în pǎmînt ), cuţite, pinteni,
“mîţe” (crampoane) pentru înlesnirea mersului pe gheaţǎ şi zǎpadǎ, chei, cercuri de fier
pentru gǎleţi butoaie sau lǎzi, piese de la car,128 la aceastea se adaugǎ şi unltele pentru
prelucrarea pieilor ( sule şi ace), a pietrii ( ciocane cu douǎ beţe) şi pescuit ( cîrlige de
undiţǎ), precum şi diferite ustensile de uz gospodǎresc ( cuţite, foarfece, lame de brici, frigǎri
şi lanţuri pentru susţinerea vaselor de metal deasupra focului).129
Metalurgia bronzului şi argintului.
Fierul era metalul cel mai important în economia dacicǎ, dar nu era singurul metal
folosit. Foarte rǎspîndite erau bronzul şi argintul.130
Din bronz, care îşi pierduse orice însemnǎtate în producţie, se fǎureau anumite obiecte
de uz practic ( vase, torţi de vase ), dar mai ales podoabe, coliere, fibule, brǎţǎri, inele. În
marea aşezare de la Poiana, pe cursul inferior al Siretului, s-au gǎsit şi cîrlige de undiţǎ de
bronz, alǎturi de cele de fier.131
Dacii au dezvoltat o artǎ a argintului, cu deosebire în secolele I î.e.n. şi în secolul
urmǎtor. Pe întregul teritoriu al Daciei au fost descoperite importante tezaure de argint, care
cuprindeau podoabe de tot felul sau vase: brǎţǎri, terminate cu protome de sarpe, inele,
coliere, cercei, cingǎtori, paftale, lanţuri împletite etc. Numǎrul podoabelor a început sǎ
sporeascǎ în secolul I î.e.n., cînd argintul, ca materie primǎ, era procurat din topirea
123 Ibidem, p. 193.124 Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., 1971, p. 66.125 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 193.126 H. Daicoviciu, op.cit., p. 112.127 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 196.128 H. Daicoviciu, op.cit., p. 112. 129 M. Petrescu – Dîmboviţǎ, op. cit., 1978, p.144.130 H. Daicoviciu, op.cit., p. 112. 131 Ibidem, p. 113.
22
monedelor de argint geto – dace. Acestea s-au rǎspîndit pe întregul teritoriu locuit de geto -
daci şi formeazǎ una dintre caracteristicele esenţiale ale civilizaţiei lor ( PlanşaVI
fig.1 - 6 ).132
Podoaba caracteristicǎ la geto – daci o constituie fibula, care servea la prinderea
veşmintelor, întîlnitǎ, în diferitele ei variante, în aproape toate tezaurile cunoscute. Cea mai
des întîlnitǎ şi care se întîlneşte numai pe teritoriul locuit de geto – daci este fibula cu noduri
pe arc sau pe picior. Nodurile diferǎ ca numǎr şi ca mǎrime de la o fibulǎ la alta.133
Se cunosc diferite tipuri de fibule: în formǎ de arc de vioarǎ ( sec. XIII - XII î.e.n. ),
fibulǎ cu fireturi ( posamenterie) ( sec. XII - IX î.e.n. ), fibule cu douǎ spirale în formǎ de
ochelari ( sec. X – VI î.e.n.), fibulǎ cu arc simplu şi cu unul sau douǎ resorturi ( sec.X – IV
î.e.n.). Îsecolele VII – V î. e.n. apar noi tipuri de fibule: fibulǎ cu arcul în forma unei bǎrci,
fibulǎ de tip Certosa, fibulǎ tracicǎ. Începînd din secolul III î.e.n. s-au rǎspîndit mai ales
fibule celtice în diverse forme. Fibula cu şarnierǎ pare a fi o invenţie romanǎ ( cc. 50 î.e.n. )
rǎspîndindu-se ( împreunǎ cu fibula de resort ) în secolele I – IV e.n într-o gamǎ foarte
mare de forme.134
O altǎ categorie de podoabe o formeazǎ brǎţǎrile, monospiralice şi plurispiralice.
Lanţurile ornamentale de argint sînt şi ele numeroase în tezaure, unele dintre ele constituind
adevǎrate opere de artǎ şi de mǎiestrie tehnicǎ.135
Lanţurile erau purtate atît de femei cît şi de bǎrbǎţi, fie ca lanţuri de piept, fie ca
cingǎtori. Lanţurile erau obţinute din împletirea unor inele sau fire de argint. De obicei, de
ele erau prinse mici pandative, tot de argint, în formǎ de cui, de triunghi sau şnur, ca la
Topliţa, Oradea, Poiana – Gorj. 136
Şi inelele şi cerceii apar frecvent în tezaurile dacice de argint. Dintre podoabe, cele
mai numeroase sînt mǎrgelele. În afarǎ de mǎrgelele lucrate din argint se cunosc numeroase
alte fǎcute din sticlǎ ori pastǎ sticloasǎ. Ele sînt de diverse forme: sferice, bitronconice,
ovale, tubulare, în formǎ de pepene, cu coaste etc. Coloritul este şi el variat: verde, alb,
albastru ori cafeniu.137
Podoabele de aur sînt puţine. Se cunosc astǎzi: brǎţǎrile unispiralice cu capete de şerpi
de la Toteşti, fibula de la Remetea Mare, inelul de la Pecica şi alte podoabe mǎrunte.138
132 D. Berciu, Arta traco-geticǎ, Editura A.R.S.R., Bucureşti,1969, p. 15.133 G. Trohani, Podoabe de argint geto-dacice, în Magazin istoric, Anul II, Nr. 9 (18), septembrie, 1968, p.4.134 D. M. Pippidi, op. cit., p. 267.135 I. H. Crişan, op. cit.,1986, p. 254.136 G. Trohani, op. cit., p. 6.137 I. H. Crişan, op. cit.,1986, p. 257.138 A. Popescu, Cultura geto-dacicǎ, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1982, p. 102.
23
Geto–dacii au ajuns în perioada cuprinsǎ între secolele I î.e.n.- I e.n. la o excepţionalǎ
mǎiestrie în tehnica şi în concepţia artisticǎ a prelucrǎrii argintului: au creat o valoroasǎ şi
interesantǎ culturǎ proprie, care a atins un înalt nivel înainte de cucerirea romanǎ..139
Podoabele de argint demonstreazǎ nu numai gustul pentru frumos al strǎmoşilor noştri, ci
contureazǎ mai exact un aspect al spiritualitǎţii civilizaţiei lor.140
Monetǎria geto – dacilor.
Geto – dacii, alǎturi de celţi, se numǎrǎ printre puţinele populaţii antice din afara
graniţelor lumii greceşti şi romane care s-au remarcat şi printr-o bogatǎ activitate monetarǎ
proprie.141
Primele monede care au fost emise pe teritoriul ţǎrii noastre sînt cele ale Histriei din
secolul V î.e.n. Acestea n-au avut însǎ decît o arie restrînsǎ de circulaţie. În schimb, de o
largǎ circulaţie s-au bucurat, în a doua jumǎtate a secolului IV î.e.n., monedele de argint ale
lui Filip II, Alexandrul cel Mare şi Filip III. Pe lîngǎ monedele de argint, în Dacia au circulat
şi monedele de aur emise de regii macedonieni, cum sînt cele a lui Filip II ori Alexandrul cel
Mare, la care se adaugǎ cele ale lui Lisimah regele Traciei.142
În a doua jumǎtate a secolului al IV-lea î.e.n. şi la începutul veacului urmǎtor, volumul
mǎrfurilor geto – dacice sporeşte considerabil, iar moneda strǎinǎ nu mai este îndestulǎtoare.
Iatǎ de ce se trece la emiterea unei monede proprii, imitatǎ dupǎ cea greceascǎ. La acea datǎ,
cea mai largǎ circulaţie în întreaga Peninsulǎ Balcanicǎ o avea moneda greco –
macedonianǎ, în special tetradrahmele de argint ale lui Filip II, ce vor constitui medelul pe
care îl vor imita strǎmoşii noştri. Ele aveau reprezentat pe avers capul lui Zeus cu barbǎ şi
cununǎ de lauri, iar pe revers un cǎlǎreţ, fie nud avînd în jurul capului o diademǎ, în mîna
dreaptǎ o ramurǎ de palmier, iar cu stînga ţinînd frîul ( cǎlǎreţul olimpic), fie îmbrǎcat, cu
capul acoperit şi cu mantie fluturîndǎ (cǎlǎreţul regal).143
Începînd, în special, din a doua jumǎtate a secolului al II-lea î.e.n. şi în primele decenii
ale secolului urmǎtor se constatǎ o intensificare deosebitǎ a circulaţiei monetare, atît în ce
priveşte moneda proprie cît şi cea strǎinǎ. În ce priveşte moneda proprie, în cea de a doua ei
fazǎ ce se dateazǎ aproximativ între 150 şi 70 î.e.n., se constatǎ o reducere a tipurilor
139 G. Trohani, op. cit., p. 6. 140 I. H. Crişan, op. cit.,1986, p. 261.141 C. Preda, Semnificative mǎrturii ale monedelor geto-dacice, în Magazin istoric, Anul X, Nr. 5 (110), mai, 1978, p. 38.142 I. H. Crişan, op. cit.,1986, p. 273.143 C. Preda, Monedele geto-dacilor, Editura A.R.S.R., Bucureşti, 1973, p.18.
24
monetare şi o creştere substanţialǎ a numǎrului de monede, circumscriindu-se zone mai clare
de circulaţie.144
Analiza tuturor descoperirilor de monede daco – getice dovedeşte cǎ, în a doua
jumǎtate a secolului al II-lea î.e.n. şi în primele douǎ-trei decenii din secolul I î.e.n. se
contureazǎ patru zone monetare distincte, fiecare cu particularitǎţile sale. Acestea reprezintǎ
emisiuni ale unor puternice uniuni de triburi, ştiut fiind faptul cǎ monedele geto – dacice
serveau ca mijloc de schimb pe teritoriul unui trib ori a unei uniuni de triburi.145
Aria primului centru monetar se situeazǎ în partea de mijloc a Munteniei, înscriindu-se
pe direcţia est-vest, aproximativ între rîurile Ialomiţa şi Vedea, iar pe direcţia nord-sud între
Dunǎre şi Carpaţi. Cel de al doilea centru ocupǎ sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei,
limitat de valea inferioarǎ a Siretului şi cea a rîului Buzǎu. Un al treilea centru monetar
important se situeazǎ între Olt, Dunǎre şi Carpaţi cu circulaţia cea mai intensǎ pe valea
Jiului, extinzîndu-se şi în Banat. În cadrul ultimului centru s-au pututdistinge patru tipuri
monetare între care existǎ o înrudire stilisticǎ şi o unitate tehnicǎ şi de circulaţie care le
asigurǎ apartenenţa la acelaşi centru de emitere.146
Cele patru mari uniuni de triburi geto– dace, identificate şi localizate pe bazǎ de
monede, apar ca unitǎţi politice bine închegate, cu o viaţǎ economicǎ avansatǎ. Aceste
formaţiuni unional-tribale get – dace au stat la temelia regatului lui Burebista şi cǎ pe
unitatea lor s-a sprijinit vestitul rege geto – dac în opera de fǎurire a unei Dacii mari şi
puternice.147
Ceramica.
Mare dezvoltare a cunoscut în aceastǎ vreme şi producţia ceramicii dacice, care este de
o extraordinarǎ varietate şi, uneori, de o mare frumuseţe (Planşa III, fig. 1-11). La
Sarmizegetusa, Feţele Albe, Deva, Poiana, Bîtca Doamnei s-au gǎsit chiar vestigiile unor
ateliere de olǎrit (cuptoare sau magazii), dar mǎrcile de olari imprimate pe vase dovedesc cǎ
numǎrul atelierelor de acest fel era mult mai mare decît al celor identificate prin sǎpǎturi.148
Dupǎ tehnica de lucru, ceramica geto – dacicǎ poate fi împǎrţitǎ în douǎ în douǎ mari
categorii: fǎcutǎ cu mîna ( Planşa III, fig. 1, 4-6, 8-10 ), în geral din pastǎ grosierǎ, slab sau,
144 I. H. Crişan, op. cit., 1977, p. 25.145 Ibidem.146 Ibidem.147 C. Preda, Semnificative mǎrturii ale monedelor geto-dacice, în Magazin istoric, Anul X, Nr. 5 (110), mai, 1978, p. 39.
148 M. Petrescu –Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 196.25
în orice, inegal arsǎ, ori la roatǎ ( Planşa III, fig. 2-3, 7, 11), din pastǎ aleasǎ cu grijǎ, bine
frǎmîntatǎ şi bine arsǎ.149
Formele vaselor geto – dacice, dimensiunile şi ornamentarea lor sînt extraordinar de
variate. Printre vasele lucrate cu mîna se numǎrǎ oale înalte şi zvelte, alǎturi de ulcele
minuscule destinate pǎstrǎrii alifiilor sau chiar folosite de copii în jocurile lor, strǎchini mai
mult sau mai puţin adînci, vase-borcan de diferite tipuri şi mǎrimi etc. Dar vasul cal mai
caracteristic pentru întreaga categorie şi, paote, pentru toatǎ ceramica daco – getǎ e aşa-zisa
ceaşca dacicǎ ( Planşa IV, fig. 4). Numele de ceaşcǎ i se trage de la forma ei: simplǎ
tronconicǎ, avînd gura mai largǎ şi fundul mai strîmt; ceaşca e prevǎzutǎ cu una sau douǎ
torţi. De fapt însǎ, nu e vorba de o ceaşcǎ, ci de un vas folosit ca opaiţ: o atestǎ clar urmele
de arsurǎ bine vizibile pe pereţii interiori ai majoritǎţii exemplarelor cunoscute. Ea avea,
probabil, şi un anumit rost ritual, legat de ceremoniile funebre; numai aşa s-ar putea explica,
pe de o parte, prezenţa ei obişnuitǎ în mormintele dacice, şi, pe de altǎ parte, persistenţa cu
care ea continuǎ sǎ fie lucratǎ cu mîna. Se pare, într-un cuvînt, cǎ ea servea drept afumǎtoare
ritualǎ.150
Fǎrǎ îndoialǎ cǎ ceramica grosolanǎ nu era lucratǎ de meşteri specializaţi, ci era
confecţionatǎ în gospodǎriile oamenilor de rînd, poate de cǎtre femei. Aşa se explicǎ marea
ei diversitate de forme şi ornamentaţie. Unele vase din aceastǎ categorie au buza dreaptǎ, la
altele buza se subţiazǎ; cîteodatǎ buza se rǎsfrînge în afarǎ, drept, iar alteori e întoarsǎ în jos
pînǎ ce se lipeşte iarǎşi de peretele vasului. Fundul acestor vase e aproape întotdeauna plat.
O fireascǎ sete de frumos îi fǎcea pe gospodari sǎ-şi împodobeascǎ vesela, exemplarele
lipsite de orice ornament fiind relativ rare. Mǎcar o linie dreaptǎ sub buzǎ e incizatǎ pe un
astfel de vas; de cele mai multe ori însǎ, ornamentele se complicǎ. Pe pereţii vasului se
incizeazǎ linii vǎlurite sau motive în formǎ de creangǎ de brad sau simple crestǎturi oblice;
alteori vasul e împodobit trǎgîndu-se dungi cu o mǎturicǎ în pastǎ încǎ moale. Ornamentelor
incizate li se adaugǎ cele în relief: proeminenţe ( butoni ) discoidale, conice, emisferice.
Ovale uneori împodobite ele însele cu una, douǎ, trei sau patru alveole sau o cruce zgîriatǎ în
pastǎ. Deosebit de decorative sînt brîurile în relief modelate orizontal sub buza vasului sau,
dimpotrivǎ, vertical, de la gurǎ spre fund; adesea brîurile pornesc ca nişte ghirlande de la
butonii aplicaţi pe pereţii vasului. Întotdeauna brîurile sînt alveolate sau crestate cu linii
oblice; acest ornament se întîlneşte şi la ceaşca dacicǎ.
149 I. H. Crişan, op. cit.,1986, p. 261.150 H. Daicoviciu, op. cit., p. 115 şi urmǎt.
26
Ceramicǎ lucratǎ cu mîna (Planşa IV fig. 1, 6) nu era arsǎ în cuptoare speciale, ci în
simple gropi deschise. Rezultatul e o ardere inegalǎ, o mare friabilitate a pastei şi o gamǎ
întreagǎ de culori de la roşiatic la negru şi de la cenuşiu le gǎlbui şi brun. Cum multe din
aceste vase au fost folosite fiind puse pe foc sau au ars împreunǎ cu locuinţele în care au fost
gǎsite, culorile se combinǎ în cele mai neaşteptate chipuri; nu sînt de loc rare cazurile în care
pǎrţi din acelaşi vas sînt diferit colorate.151
A doua categorie, de ceramicǎ lucratǎ la roatǎ ( Planşa IV, fig.2-5), lucratǎ în ateliere
specializate, cuprinde tipuri mult mai numeroase. Formele principale sînt: strǎchinile pe
picior scurt, fructierele, oale de diverse dimensiuni, ulcioarele, capacele şi chiupurile (dolia)
cu buza evazatǎ sau în “trepte”, unele de-a dreptul uriaşe ( 1,70 – 1,80 m înǎlţime ), servind
la pǎstrarea grînelor şi a apei.152
Ornamentarea vaselor lucrate la roatǎ e, parcǎ, mai puţin variatǎ. Poadoabǎ cea mai
obişnuitǎ e linia în val încizatǎ, alternînd sau nu cu linii drepte executate tot prin incizie.
Uneori se întîlneşte şi ornamentul “în brad” sau chiar o finǎ reţea de linii încrucişate. Un
fragment ceramic aflat în cetatea de la Capîlna poartǎ, incizat, un ornament geometric destul
de complex, constînd din patrate de diferite dimensiuni. Se gǎsesc şi ornamente ştampilate
de olari pe pereţii acestor vase: rozete sau cruci înscrise într-un cerc. Ca podoabe trebuie
considerate şi torţile aplicate (lipite), pre puţin proeminente pentru a putea sluji cu adevǎrat
ca apucǎtori.153
Se ştiu şi vase pictate, imitate dupǎ ceramica elenisticǎ şi celticǎ. Numai în Munţii
Orǎştiei a apǎrut însǎ ceramica dacicǎ finǎ, pictatǎ în stil original, cu motive geometrice,
vegetale şi zoomorfe, de obicei asociate ( Planşa V ).154
Marea surprizǎ în domeniul ceramicii a constituit-o descoperirea, la Sarmizegetusa, a
vaselor dacice executate dintr-o pastǎ extrem de finǎ, acoperite cu o pojghiţǎ subţire de
angobǎ şi pictate într-un stil original care nu-şi gǎseşte pînǎ acum analogii contemporane.
Apǎrutǎ, probabil, în a doua jumǎtate a secolului I e.n., aceastǎ ceramicǎ reprezintǎ o ultimǎ
şi superioarǎ etapǎ a olǎriei dacice. Pe fondul gǎlbui sau negru al vaselor se împletesc
motivele geometrice, vegetale sau animale ale picturilor cu culoare albǎ sau brunǎ – roşcatǎ
( Planşa V, fig. 1-3, 6 ). Afarǎ de Sarmizegetusa astfel de vase s-au mai gǎsit la Meleia
( Planşa V, fig. 4-5, 7 ).155
151 Ibidem, p. 116 şi urmǎt. 152 M. Petrescu –Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 196. 153 H. Daicoviciu, op. cit., p. 118.154 M. Petrescu –Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 197.
155 H. Daicoviciu, op. cit., p. 119.27
Ceramica geto-dacicǎ, în ansamblu ei, reprezintǎ o creaţie profund originalǎ, nǎscutǎ şi
dezvoltatǎ pe baza fondului local hallstattian, mergînd înapoi pînǎ în epoca bronzului. Ea s-a
format în faza veche, s-a consolidat în cea mijlocie, a ajuns la apogeu a fazei a III-a şi se va
menţine în faza tîrzie. Marea varietate de forme şi decoraţii constituie dovezi nu numai cu
privire la nivelul de dezvoltare atins în diverse perioade, ci şi despre alesele însuşiri artistice
cu care au fost înzestraţi olarii geto – daci.156
Sarmizegetusa a fost, fǎrǎ îndoialǎ, cel mai mare şi mai important centru
meşteşugǎresc din Dacia, iar calitatea sa de capitalǎ politicǎ şi culturalǎ-religioasǎ a statului
dac nu putea sǎ-I influenţeze decît favorabil prosperitatea economicǎ, altminteri susţinutǎ de
o solidǎ bazǎ de materii prime, aflatǎ în imediata apropiere.157 Acolo locuiau regii, înalţii
demnitari, funcţionarii cancelariei regale, o parte a aristocraţiei, dar şi artizani iscusiţi în
felurite meşteşuguri, negustori, meşteri constructori, împreunǎ cu lucrǎtorii prin ale cǎror
eforturi se înǎlţase şi trǎia însǎşi capitala. Prin toate caracteristicele şi calitǎţile sale,
Sarmizegetusa a fost cea mai importantǎ şi impunǎtoare aşezare de pe parcursul Daciei, în
ultimele decenii ale existenţei statului dac.158
Din punct de vedere structural, capitala dacilor s-a dovedit a fi avut trei pǎrţi
componente: aşezarea civilǎ propriu-zisǎ, cu cartierele ei de la vest de cetate şi de la est de
zona sacrǎ, cetatea şi zona monumentelor de cult. Mai mult, s-a constatat cǎ cele mai
preţioase locuinţe se aflau grupate în apropierea Tǎului şi a cetǎţii, constituind un fel de
cartier aristocratic al Sarmizegetusei. Şi tot acolo, nu este exclus ca vasta terasǎ de la est de
pîrîiaşul cu obîrşia în Tǎu, fǎrǎ nici o construcţie pe ea, sǎ fi fost piaţa (agora) oraşului
antic.159
Fortificatiile
Interesele politice şi militare ale statului dac şi, nu în ultimul rînd, pericolul roman îl
vor fi îndemnat pe Burebista sǎ-şi înzestreze cu fortificaţii teritoriile. Iar aceastǎ acţiune, în
cursul cǎreia s-au fondat zeci de noi fortificaţii şi multe altele mai vachi au fost reamenajate,
a cuprins, în mod firesc, şi zona capitalei sale.160
Geto – dacii au demonstrat nivelul civilizaţiei lor nu numai în domeniul spiritual, ci şi
în cel al culturii materiale. Dincolo de nenumǎratele dovezi ale antichitǎţii cotidiene (Planş I,
156 I. H. Crişan, op. cit.,1986, p. 272.157 Ş. Ferenczi, Sarmizegetusa Regia-puternic centru al metalurgiei dace, în Revista istoricǎ, Anul XIII, Nr. 6 (147), iunie, 1979, p. 24 – 25.158 I. Glodariu - E. Iaroslavschi, Cetǎţi şi aşezǎri dacice în munţii Oraştiei, Editura Sport -Turism, Bucureşti, 1988, p. 134.159 Ibidem.160 Ibidem, p. 30.
28
II, III, IV), deosebit de elocvente sînt construcţiile militare, civile şi religioase în care gǎsim
un sistem constructiv propriu, inspirat îndeosebi de hallstattiene locale, ca şi structurii
sociale şi concepţiilor daco – getice.161
În ce priveşte fortificaţiile, ele erau de douǎ feluri dupǎ natura locului. La şes apǎrarea
se facea prin valuri de pǎmînt, prin palisade de lemn şi prin şanţuri. În regiunea muntoasǎ
însǎ, fortificaţiile erau din piatrǎ şi aveau proporţii impunǎtoare. Se pot vedea şi astǎzi
ruinele unor asemenea întǎrituri la Grǎdiştea Muncelului, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie,
Bǎniţa, Cǎpîlna, Tilişca, toate în zona Sarmizegetusei ( jud. Hunedoara ), apoi la Cîmpuri-
Surduc ( jud. Hunedoara), Piatra Craivii ( nu departe de Alba-Iulia ) sau la Ocniţa (lîngǎ
Ocnele Mari, jud. Vîlcea ) şi Bîtca Doamnei (din preajma oraşului Piatra Neamţ). Ziduri
puternice, din blocuri mari de piatrǎ-blocuri asamblate şi întǎrite cu bîrne de lemn într-un
sistem propriu de construcţie, denumit de specislişti, “murus dacicus” (zid dacic) sau “opus
dacicum” (construcţie dacicǎ) – platforme de observare succesive, turnuri de apǎrare
acoperǎ cîte un munte întreg şi ne aratǎ în mod elocvent nivelul la cre ajunsese arta miliatarǎ
a dacilor.162
Zidul turnurilor şi al altor construcţii, numit murus Dacicus, în realitate fiind însǎ o
construcţie ce imita zidurile elenistice. Blocurile de calcar, fasonate, în general, în carierǎ şi
retuşate la faţa locului erau îngrijit netezite pe cinci laturi, ce-a de a şasea, ce se aşeza spre
inferior, fiind doar sumar cioplitǎ. Erau aşezate unul lîngǎ altul, perfect lipite, în douǎ şiruri
paralele şi pe atîtea asize, cît dorea constructorul sǎ înalţe edificiul. Spaţiul dintre cele douǎ
şiruri de blocuri se umplea cu sfǎrmǎturi de piatrǎ şi cu pǎmînt foarte bine bǎtut ( Planşa VII,
fig. 2 ).163
Fortificaţiile din munţi nu sînt cu nimic mai prejos decît fortificaţiile greceşti, din
epoca veche, sau decît cele romane; ele aratǎ o concepţie militarǎ superioarǎ şi mijlocie de
execuţie remarcabile.164
Numǎrul aşezǎrilor fortificate şi a cetǎţilor dacice ce se dateazǎ în sec. II î.e.n.- I e.n.
este foarte mare, întîlnite fiind pe întregul teritoriul locuit de geto – daci.165
Vom aminti din Moldova pe cele de la: Brad, Poiana, Rǎcǎtǎu, Barboşi, Mǎnǎstioara,
Piatra Neamţ. Numǎrul lor este mare şi în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunǎre, de unde le vom
161 I. Glodariu, Arhitectura dacilor. Civilǎ şi militarǎ – sec. II î.Chr.- I d.Chr.,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 20.162 Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., 1971, p. 74.163 I. Glodariu - E. Iaroslavschi, op. cit., p. 39.164 Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., 1971, p. 74.165 I. Glodariu, op. cit., 1983, p. 22.
29
aminti doar pe cele de le Crǎsani, Mǎrgǎriteşti, Popeşti, Sprincenatǎ, Cetǎţeni, Tinosul şi
Polovragi.
Numeroase sînt aşezǎrile fortificate şi în spaţiul intracarpatic: Arpaşul de Sus,
Pecica (Ziridava), Piatra Craivii (Apulum) şi încǎ multe altele. În toate cazurile însǎ,
identificǎrile rǎmînde naturǎ ipoteticǎ şi nu vor fi sigure decît numai atunci cînd numele lor
va fa probat de un document scris.169
În a doua jumǎtate a mileniului I î.e.n., pe mǎsura apropierii de epoca de maximǎ
înflorire a geto – dacilor din timpul lui Burebista, numǎrul acestor centre a fost în continuǎ
creştere, iar evoluţia lor economicǎ şi culturalǎ a devenit tot mai intensǎ. Unele din davele
existente în sec. I î.e.n. şi-au avut obîrşia încǎ din sec. IV î.e.n. (ca Zimnicea). Altele au
dispǎrut pe parcurs.170
166 I. H. Crişan, op. cit.,1986, p. 149.167 Ibidem.168 I. H. Crişan, op. cit., 1977, p. 18 şi urmǎt.169 Ibidem, p. 20.170 A. Vulpe, Dave şi satǎpînii lor, în Strǎmoşii poporului român: geto-dacii şi epoca lor, Editura Politicǎ, Bucureşti 1980, p. 213.
30
Cele mai multe aşezǎri de tip dava, depistate pe cale arheologicǎ, au fost datate în
sec.II şi prima jumǎtate a sec. I î.e.n. În vremea lui Burebista, numǎrul lor (e vorba de
centrele întǎrite, nu de aşezǎrile civile) s-a redus, oglindind tendinţa de centralizare, ceea ce
constituie o mǎrturie a progresului politic înfǎptuit de societatea geto – dacicǎ în perioada ei
de maximǎ dezvoltare. O parte din dave şi-au continuat existenţa şi dupǎ domnia marelui
conducǎtor al geto – dacilor, pînǎ în epoca altui mare rege geto- dac, Decebal. Cercetarea
complexǎ a evoluţiei acestor curente este una din contribuţiile cele mai de seamǎ la
reconstituirea istoriei geto – dacilor.171
Centre economice, politice, militare şi culturale, davele reflectǎ, prin marele lor numǎr
şi prin rǎspîndirea lor pe întreg teritoriul locuit de geto – daci, nivelul ridicat al civilizaţiei
dezvoltate de strǎmoşii noştri, unitatea de structurǎ a acestei civilizaţii.172
Cetǎţile dacice îşi vor înceta existenţa la începutul secolului al II-lea, cînd Imperiul
roman îşi va extinde graniţele şi la nord de Dunǎre. Dacii rǎmaşi în afara graniatelor şi mai
apoi daco – romanii îşi vor duce traiul în aşezǎri deschise.173
Cetǎţile din Munţii Orǎştiei demonstreazǎ însǎ, pe lîngǎ înalta mǎiestrie atinsǎ de daci
în meşteşugul şi arta construcţiilor militare, şi traiul lor de fiecare zi, mai bine surprins prin
diferenţierea socialǎ care-I despǎrţea pe nobili de oamenii de rînd, pe bogaţi de sǎraci. Se
cunosc numeroase aşezǎri civile în Munţii Orǎştiei. Unele se dezvoltaserǎ în apropierea
cetǎţilor, altele erau cu totul neîntǎrite. La Costeşti, cetǎţuia era o acropolǎ a marii aşezǎri de
pe teritoriul satului actual; la Sarmizegetusa, fortificaţia servea drept loc de refugiu, în
primul rînd pentru populaţia marii aşezǎri civile de aici, care se întindea pe o lungime de
peste 3 km pe terasele dealului Grǎdiştii. În alte pǎrţi ale ţǎrii, aşezǎrile întǎrite sunt centre
ale uniunilor de triburi. La Popeşti, incintele delimitate de valori de pǎmînt cu palisadǎ
cuprind, în interiorul lor, zeci dacǎ nu sute de mici gospodǎrii, iar la Poiana, marea aşezare
fortificǎ de pe malul înalt al Siretului este înconjuratǎ de numeroase sate neîntǎrite. În
Munţii Orǎştiei, şi anume la Costeşti, s-au descoperit cele mai importante clǎdiri de locuit.
Este vorba de douǎ turnuri-locuinţǎ. Turnurile-locuinţe aveau cîte un etaj, la care se putea
ajunge pe o scarǎ exterioarǎ din lemn aşezatǎ pe baze de lespezi. Tocmai etajul servea ca o
locuinţǎ propriu-zisǎ, încǎperea de la parter fiind cǎmarǎ cu provizii. Turnurile-locuinţǎ din
cetatea de la Costeşti serveau, probabil, drept reşedinţǎ însuşi regelui, în timp ce construcţiile
171 Ibidem.172 Ibidem.173 I. H. Crişan, op. cit.,1986, p. 156.
31
asemǎnǎtoare descoperite la Cǎpîlna, Tilişca şi Blidaru erau locuinţele nobililor, care
comandau cetǎţile respective.174
Locuinţele
Locuinţele geto-dacilor (Planşa VII, fig. 3) pot fi grupate in trei categorii distinctive:
cu o singurǎ încǎpere, cu douǎ sau mai multe încǎperi şi poligonale. Locuinţele cu o singyrǎ
încǎpere sînt toate construcţii de suprafaţǎ, chiar dacǎ aimensiunile lor le apropie, uneori, de
acele adîncite, din alte pǎrţi ale Daciei.
Locuinţele avea încǎperea de 4,30 x 2,75 m, pereţii din lemn sprijiniţi pe blocuri de
calcar, podina din lut bǎtut, vatra de foc lîngǎ peretele vestic şi acoperiş din cindrilǎ. În
podina locuinţei se deschidea o groapǎ (unde fusese depozitat grîu), probabil acoperitǎ, în
antichitate, cu un chepeng din lemn. Alte douǎ gropi ovale, tot cu grîu carbonizat, erau în
apropierea peretelui de sud al locuinţei dar în exteriorul ei.
Locuinţele cu mai multe încǎperi s-au construit dupǎ cele douǎ sisteme tradiţionale: fie
cu pari înfipţi în pǎmînt, fie cu bazǎ de piatrǎ. Majoritatea o constituie acelea din a doua
categorie.175
În apropierea locuinţelor se aflau amenajeri gospodǎreşti cu destinaţii diferite. Rareori
s-au gǎsit gropi de provizii. Rolul gropilor a fost suplinit de hambarele construite la
suprafaţa solului. Cele mai multe trebuie sǎ fi fost modeste ca dimensiuni, potrivite
nevoilorunei singure gospodǎrii şi construite din lemn sumar fasonat.
S-au descoperit hambare ce conţinea: vase de provizii, ceramicǎ picatatǎ, grǎunţe
carbonizate (douǎ specii de grîu, secarǎ şi foarte mult mei).176
Din complexele gospodǎreşti nu lipseau construcţiile menajere, toaletele şi gropi de
gunoi. Dacii s-au dovedit buni şi ingenioşi meşteri în construirea fîntînilor şi a cisternelor.
Nu departe de Costeşti, pe Valea Chiştioarei, s-a descoperit o fîntînǎ cǎptuşitǎ cu blǎni
groase de gorun, pe care umezeala le ferise de contactul cu aerul şi le împiedicǎ sǎ
putrezeascǎ. La Sarmizegetusa, apa unui izvor, captatǎ de o conductǎ, era adusǎ într-un butoi
de lemn pentru decantare; de aici ieşea printr-o ţeavǎ de plumb cu strecurǎtoare şi ajungea în
conducta de lut care ducea spre locuinţele din aşezare. Cetatea de la Blindaru avea o uriaşǎ
cisternǎ construitǎ, poate sub îndrumarea unui meşter grec sau roman, dupǎ cea mai bunǎ
174 M. Petrescu –Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 202 şi urmǎt.175 I. Glodariu - E. Iaroslavschi, op. cit., p. 90.176 Ibidem, p. 96.
32
tehnicǎ elenisticǎ: fundul şi pereţii erau acoperiţi cu mai multe straturi de ciment
impermiabil, iar acoperişul boltit era fǎcut din blocuri de piatrǎ .177
Ar mai fi de amintit aici unele clǎdiri cu destinaţie specialǎ – diverse ateliere .178
Atelierele au fost construite aproape în întregime din lemn. La Sarmizegetusa au funcţionat,
sigur, trei mari ateliere (unul de reducere a menereului de fier şi de producere a bronzului şi
douǎ de fǎurǎrie ) şi alte cîteva mai mici. Nu s-a gǎsit încǎ nici un atelier de olǎrie, nici un
cuptor de ars ceramicǎ, dar astfel de instalaţii au funcţionat, dupǎ cum demonstreazǎ unele
descoperiri.179
Talentul, priceperea şi ingeniozitatea constructorilor geto-daci se evidenţiaǎ mai bine
în cadrul construcţiilor cu caracter de cult .180 Este vorba de seria sanctuarelor care, dupǎ
planul lor, se împart în douǎ categorii: temple patluratere şi temple rotunde .181
Cel mai vechi sanctuar cunoscut astǎzi de pe teritoriul ţǎrii noastre , care este în acelaşi
timp şi cel mai vechi din Europa, a fost recent descoperit la Parţa (com. Şag ,jud. Timiş ). El
este de formǎ patrulaterǎ, mǎsurînd 14x7,50 m , compus fiind din douǎ încǎperi . Acest
deosebit sanctuar se dateazǎ între 3000 şi 2850 î.e.n. aparţinînd grupului Bucovǎţ, de la
sfîrşitul neoliticului mijlociu.182 Sanctuarele sunt prezente în diferite faze ale epocii neolitice
şi în epoca bronzului. Nu se cunosc, însǎ, pînǎ acum edificii de cult din prima epocǎ a
fierului, în schimb se cunosc astǎzi un mare numǎr de edificii databile în cea de a doua vîrstǎ
a fierului, ce pot fi considerate drept locuri de cult: sanctuare. 183
Sanctuarul patrulater avea coloseul de piatrǎ sau de lemn, care formau în general
aliniate. Asemenea sanctuare aveau acoperiş, cum au dovedit-o cercetǎrile mai recente,
infirmîdu-se pǎrerea celor care socoteau cǎ nu aveau, ceea ce ar fi o aberaţie, dacǎ ţinem
seama şi de faptul cǎ ele se aflau în regiuni muntoase la mari altitudini. Cele douǎ tipuri de
sanctuare nu erau ridicate unor divinitǎţi şi au fost din aceeaşi vreme. Meritǎ sǎ amintima
aici marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa (Planşa VIII) cu diametrul de 29,40 m şi
prevǎzut cu douǎ cercuri de blocuri de andezit şi un cerc de stîlpi (coloane) groşi, de lemn.
În interior se aflǎ o încǎpere absidalǎ. Unii cercetǎtǎtori au pus acest templu rotund în
legǎturǎ cu existenţa unui calendar al dacilor. Problema rǎmîne încǎ deschisǎ.184
177 H. Daicoviciu, op. cit., p. 106.178 M. Petrescu –Dîmboviţǎ, op. cit., 1995, p. 204. 179 I. Glodariu - E. Iaroslavschi, op. cit., p. 98.180 I. H. Crişan, op. cit.,1986, p. 170.181 D. Berciu, op. cit., 1969, p. 20.182 I. H. Crişan, op. cit.,1986, p. 170.183 Ibidem, p. 172.184 D. Berciu, op. cit., 1969, p. 20.
33
La Sarmizegetusa se întîlnesc douǎ feluri de sanctuare, de tipul aliamentelor:
rectangulare şi circulare (Planşa IX), în total în numǎr de 11, dintre case 9 sînt rectangulare,
ridicate în perioade de timp diferite, delimitate de domnia lui Burebista şi de rǎzboaile de la
începutul secolului al II-lea e.n. Construcţiile din piatrǎ de calcar se dateazǎ pe durata
domniei lui Burebista şi a urmaşilor sǎi, pînǎ la Decebal, iar acele de andezit, se pare, numai
pe timpul ultimului rege.185
Cele mai numeroase sanctuare s-au descoperit în aşa-numita incintǎ sacrǎ de la
Grǎdiştea de Munte şi în preajma ori chiar în interiorul cetǎţilor din apropiere, care intrǎ în
alcǎtuirea sistemului de apǎrare al Sarmizegetusei (Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie). Mai sunt
apoi de adǎugat sanctuarele de la Piatra Craivii, Piatra Neamţ (Bîtca Doamnei), Barboşi,
Brad, Pecica, Dolineanu, Popeşti, Cetǎţeni şi Cîrlomǎneşti.186
Fiind construite din materiale perisabile, dar chiar şi atunci cînd a fost vorba de piatrǎ,
ca la Grǎdiştea de Munte, ele au fost complet distruse de romani, reconstituirile sînt foarte
greu de fǎcut. Multe dintre clǎdirile de cult au fost adevǎrate opere artistice.187
185 I. Glodariu - E. Iaroslavschi, op. cit., p. 105.186 I. H. Crişan, op. cit.,1986, p. 172.187 Ibidem, p. 214.
