Vasile Adrian CARABĂ

CAPADOCIA. PRECIZARE ETNOLOGICĂ ŞI LINGVISTICĂ ŞI DELIMITARE ISTORICO-GEOGRAFICĂ

Keywords: Cappadocia, Asia Minor, Byzantine province.

Studiul de faţă îşi propune să proiecteze lumini asupra istoriei regiunii central-estice a Asiei Mici, cunoscută sub numele de Capadocia, celebră ca patrie a Marilor Părinţi Capadocieni (sec. al IV-lea), din Antichitate până în secolul al X-lea, asupra originii limbii capadociene şi a poporului capadocian.

Cred că astăzi, atunci când se vorbeşte despre Capadocia sau despre capadocieni, prima tendinţă a fiecăruia este în mod firesc de a se gândi la Marii Părinţi Capadocieni ai Bisericii din sec. al IV-lea: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa. Pentru oricine este un lucru evident că aceştia au fost vorbitori de limbă greacă, oameni cu o cultură elenistică vastă, iar populaţia din timpul lor era în bună măsură grecofonă, rezultat de altfel târziu, din perioada romană, al procesului de elenizare început cu Alexandru cel Mare (*356-†323 î.Hr.)1. Pe de altă parte, este iarăşi un lucru evident faptul că populaţia de astăzi a provinciei istorice Capadocia vorbeşte predominant limba turcă, efect firesc al cuceririi provinciei de către selgiucizi, într-o primă instanţă, iar mai apoi de către otomani. Şi pentru că este indubitabil faptul că nici greaca şi nici turca nu au fost limbile poporului care în străvechi timpuri locuia în Capadocia, suntem nevoiţi să ne punem câteva întrebări fireşti: Ce origine aveau capadocienii? Ce limbă vorbeau ei? Care este spaţiul Capadociei istorice?

1 Friedrich HILD, Marcell RESTLE, Kappadokien (Kappadokia, Charsianon, Sebasteia und Lykandos), în: Herbert HUNGER (ed.), Tabula Imperii Byzantini (Österreichische Akademie der Wissenschaften, Philosophisch-historische Klasse, Denkschriften, 149. Band), vol. II, Viena, 1981, p. 63. O ultimă lucrare despre viaţa lui Alexandru Macedon şi despre procesul de elenizare, rezultat al campaniilor sale, este cea a renumitului savant german Alexander DEMANDT, Alexander der Große: Leben und Legende, C.H. Beck, München 2009.

Vasile Adrian CARABĂ 22

Capadocia, Capadocienii şi „Capadociana”

Originea numelui Capadocia este şi astăzi o chestiune deschisă. Părerile sunt împărţite. Cei mai mulţi sunt de acord că termenul grecesc Capadocia (Καππαδοκία), care apare consemnat pentru prima dată cu ocazia campaniei militare a regelui lidian Croisos (Κροῖσος; 556-541 î.Hr.)2 împotriva regelui persan Cyrus (Kūruš; 559-529 î.Hr.), provine de la cuvântul Katpatuka3, sau în forma puţin schimbată Katpadhuk4. Problema majoră apare cu privire la originea acestui nume. Una dintre teorii, de altfel cea mai veche, susţine că numele este de provenienţă iraniană, mai ales că zona a stat mult timp sub dominaţie persană începând cu anul 547 î.Hr. Această teorie se bazează în special pe afirmaţiile lui Herodot (*490/480-†ca. 424 î.Hr.), Polybius (*ca.200-†ca.120) şi ale împăratului bizantin din sec. al X-lea, Constantin VII Porfirogenetul (913-959)5. Pentru Theodor Benfey (*1809-†1881), Capadocia vine de la cuvântul medio-persan Hvaspadakhja, care avea să ia forma dialectală Kappadkhja, ceea ce ar însemna „ţara (provincia) cailor buni/frumoşi”, fapt confirmat de altfel de tradiţia antică pe care această provincie a avut-o în privinţa cailor6. Sf. Grigorie Teologul (*329-†390), în Cuvântul de laudă la Sf. Vasile cel Mare, aminteşte despre această tradiţie, care pare a fi o pecete a locului, atunci când vorbeşte despre «nobila Capadocie, care nu-i mai puţin bogată în tineri decât în cai buni»7. Există şi

2 F.H. WEISSBACH, „Kroisos”, în: Paulys Realencyclopädie der classischen Altertumswissenschaft Suppl. V (1931), p. 460; vezi şi F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 63; despre campania lui Kroisos la HERODOT, Istorii, I, 73. 3 Formă des întâlnită în inscripţiile cuneiforme. În câteva dintre ele, care vorbesc despre Darius, se afirmă că printre ţinuturile cucerite „prin darul lui Ahura Maz-da” se află şi Capadocia (Katpatuka); vezi: Herbert Cushing TOLMAN, Ancient Persian Lexicon and the Texts of the Achaemenidan Inscriptions Transliterated and Translated with special reference to their recent reexamination, New York, 1908, pp. 6, 38, 46; vezi şi: Franz DELITZSCH, „Beiträge zur Entzifferung und Erklärung der kappadokischen Keilschrifttafeln”, în: Abhandlungen der Philologisch-Historischen Classe der Königlich-Sächsischen Gesellschaft der Wissenschaften, XIV (1893), pp. 207-270; Karl HECKER, Die Sprache der altassyrischen Texte aus Kappadokien, Freiburg i. Br., Univ., Diss., 1961; Marie MATOUŠOVÁ-RAJMOVÁ, Kappadokische Keilschrifttafeln mit Siegeln aus den Sammlungen der Karlsuniversität in Prag, Praha, 1984. 4 Albert FORBIGER, Handbuch der alten Geographie, vol. 2, Hamburg, 1877, p. 291, n. 49. 5 A. FORBIGER, Handbuch…, p. 291, n. 49.; HERODOT, Istorii, VII, 72 („aceşti si-rieni sunt numiţi de perşi capadocieni”); POLYBIUS, Istorii, 10.; CONSTANTIN PORFIROGENETUL, De thematibus, 2. 6 Theodor BENFEY, Über die Monatsnamen einiger alter Völker insbesondere der Perser, Cappadocier, Juden und Syrer, Berlin, 1836, pp. 116-117; Walter RUGE, „Kappadokien”, în: Paulys Realencyclopädie der classischen Altertumswissen-schaft, X.2 (1919), p. 1911. 7 GREGORIUS NAZIANZENUS THEOLOGUS, In laudem Basilii (Funebris oratio in laudem Basilii Magni Caesareae in Cappadocia episcopi, Oratio 43), III. 2, 5:

Capadocia. Precizare etnologică şi lingvistică 23

opinia, bazată pe afirmaţia lui Plinius cel Bătrân (*ca. 23-†79 d.Hr.), că numele ţării vine de la afluentul Halys-ului, Cappadox (Καππάδοξ)8, râul care izvorăşte din Lykaonia. Chiar şi aşa stând lucrurile, tot nu ne este clar de ce origine este acest nume. Originea iraniană a numelui Capadocia este contestată astăzi, deoarece legătura consonantică de tip «tp» ar duce spre o familie lingvistică vechi-orientală, care nu aparţine limbilor indo-europene, apropiindu-se mai mult de limbile elamită şi acadiană, este de părere Roland G. Kent 9, ipoteză preluată şi de F. Hild în Tabula Imperii Byzantini10.

Cele mai vechi informaţii despre capadocieni, care provin dintr-un un izvor scris, le avem de la părintele istoriei, Herodot. Acesta ne spune că grecii11, la fel şi perşii12, îi numesc pe capadocieni sirieni (Σύροι). Σύριοι, Σύροι, Ασσύριοι sunt trei nume ale aceluiaşi popor – sirian – şi apar atât în mărturiile greceşti, cât şi în cele romane. În izvoarele greceşti nu se poate vorbi despre o evoluţie a termenilor sus-menţionaţi, deoarece aceştia apar simultan în izvoare databile din aceeaşi perioadă13. Că este aşa, o dovedeşte istoricul Arrian (*ca. 85/90-†ca. 145/146 d.Hr.), care spune că odinioară capadocienii se numeau şi ei asirieni14. În secolele VIII şi VII î.Hr. grecii cunosc în două locuri ale Asiei Mici un regat numit Aššûr (אשור), pe ţărmul estic al Mării Mediterane şi pe cel sudic al Mării Negre15. În această perioadă se întâlnesc ambele nume „sirieni” şi „asirieni”, ceea ce i-a determinat pe cercetători să emită ideea că este vorba despre unul şi acelaşi lucru. S-a stabilit că forma grecească Σύροι este o prescurtare a lui Σύριοι care, la rândul său, era o prescurtare a lui Ασσύριοι16. Nu doar la Herodot întâlnim denumirea de sirieni, ci şi la autorul lucrării Lydiaká, Xanthus Lidianul (sec. V î.Hr.)17, precum şi la poeţii Pindar (*522/518-†ca. 445 î.Hr.)18 şi Sofocle

„πολλὰ δὲ τὸ ἐμὸν ἔδαφος τοῦτο, οἱ σεμνοὶ Καππαδόκαι, τὸ μηδὲν ἧττον κουροτρόφον ἢ εὔϊππον”; SF. GRIGORIE TEOLOGUL, Panegiricul (cuvânt de lau-dă) la Sfântul Vasile cel Mare, trad. de Nicolae Donos, Huşi, 1931 (EIBMO, Bu-cureşti, 2009), p. 71. 8 PLINIUS CEL BĂTRÂN (Gaius Plinius Secundus Maior), Naturalis Historia, VI. 3, 3. 9 Roland G. KENT, Old Persian: Grammar. Texts. Lexicon, New Haven, Conn2, 1953, p. 32. 10 F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, pp. 62-63 şi n. 3. 11 HERODOT, Istorii, I, 72; V, 49: „Οἱ δὲ Καππαδόκαι ὑπὸ Ἑλλήνων Σύροι ὀνομάζονται”. 12 HERODOT, Istorii, VII, 72. 13 Th. NÖLDEKE, „ΑΣΣΥΡΙΟΣ ΣΥΡΙΟΣ ΣΥΡΟΣ”, în: Hermes, V (1871), 3, p. 443. 14 Th. NÖLDEKE, „ΑΣΣΥΡΙΟΣ…”, p. 446; vezi cu precădere nota 1. 15 Th. NÖLDEKE, „ΑΣΣΥΡΙΟΣ…”, p. 444. 16 Th. NÖLDEKE, „ΑΣΣΥΡΙΟΣ…”, p. 444. 17 Despre Xanthos vezi: Otto LENDLE, Einführung in die griechische Geschichtsschreibung. Von Hekataios bis Zosimos, Darmstadt, 1992, pp. 25-28. 18 Frg. Incert.173.1: „Σύριον…στρατόν”.

Vasile Adrian CARABĂ 24

(*497/496-†406/405 î.Hr.)19, ceea ce demonstrează că aceasta era deja răspândită. Astfel, conform lui Th. Nöldeke, denumirea se referă în general la popoarele pontice20. La o generaţie imediat după Herodot, capadocienii nu mai sunt numiţi Σύριοι, ci pur şi simplu capadocieni, iar ţara lor, Capadocia. Un exemplu în acest sens este Xenofon (*ca. 426-†ca. 355 î.Hr.)21.

Strabon (*ca. 63 î.Hr.-†ca. 23 d.Hr.) precizează că în timpul său aceşti capadocieni sunt numiţi sirienii albi (Λευκόσυροι)22, probabil având o piele mai deschisă decât sirienii obişnuiţi23. Această distincţie făcută de Strabon ca o explicitare a spuselor lui Herodot se impunea, deoarece în timpul marelui geograf, prin sirieni se înţelegea doar populaţia aflată dincolo de Munţii Taurus, deosebită de cea aflată dincoace, numită sirieni albi sau capadocieni24. Numele de sirieni albi s-a păstrat la greci pentru capadocienii din Nord, din Pont, în timp ce pentru cei din Sud s-a impus din ce în ce mai mult, până la generalizare, numele de capadocieni (Καππαδόκαι)25. Plinius cel Bătrân (*23-†79 d.Hr.) era conştient de faptul că odinioară şi aceşti capadocieni se numeau sirieni albi26. Foarte interesant este faptul că Procopius din Cezareea (*ca.500-†ca.562), secretarul marelui general al lui Iustinian, Belizarie, pe care l-a însoţit în toate campaniile militare, spune că numele de sirieni albi îl purtau odinioară şi cei care, în timpul său, în sec. al VI-lea, erau numiţi „armeni mici” (Ἀρμενίους μικροὺς), adică cei din Armenia Mică, provincie separată acum, dar parte a Capadociei pentru o bună perioadă istorică27.

Acelaşi Strabon afirmă despre cei care locuiau în cele două Capadocii – în Capadocia propriu-zisă şi în Pont – că vorbeau aceeaşi limbă28. Strabon nu ne spune dacă limba lor era identică cu a celor de dincolo de Taurus, adică aramaica sau oricare formă dialectală ar fi fost ea, dar este de presupus că nu era mult diferită, fiind probabil un dialect semit.

Avem şi o ipoteză care contrazice ideea originii semite a limbii capadociene şi a poporului capadocian. Cornelius Fligier, savant din sec. al XIX-lea, spunea: „Bazându-se pe numele de Leukosyri mai de mult s-a dorit considerarea capadocienilor drept semiţi, însă nu a existat în Capadocia

19 Thesaurus Linguae Graecae: Sophokles, 008 638.1: „Κόλχος τε καὶ Χαλδαῖός τε καὶ Σύρων ἔθνος”. 20 Th. NÖLDEKE, „ΑΣΣΥΡΙΟΣ…”, p. 444. 21 XENOFON, Anabasis, I, 2. 22, 9. 7; XENOFON, Cyropaedia, I, 1. 4, 5. 3, II, 1. 5.; vezi şi Th. NÖLDEKE, „ΑΣΣΥΡΙΟΣ…”, 445. 22 STRABON, Geografia, XII. 3, 5. 23 A. FORBIGER, Handbuch…, p. 294. 24 STRABON, Geografia, XII. 3, 9. 25 HERODOT, Istorii, I, 72. 26 PLINIUS CEL BĂTRÂN, Naturalis Historia, VI. 3, 3: „[…] aici graniţa o formează râul Cappadox, de la care autohtonii şi-au primit numele şi care odinioară se nu-meau Λευκόσυροι”. 27 PROCOPIUS DIN CEZAREEA, De Bellis (Ὑπέρ τῶν πολέμων λόγοι), I. 17, 21. 28 STRABON, Geografia, XII.1.

Capadocia. Precizare etnologică şi lingvistică 25

niciun semit”29. Chiar dacă s-ar accepta teoria aceasta, conform căreia capadocienii nu erau semiţi de origine, totuşi, ţinând cont de apropierea zonei Capadociei de Siria, nu se poate afirma atât de tranşant că nu a existat pe acest teritoriu niciun semit. Totuşi, renumitul savant german Albrecht Goetze, specialist în istoria şi cultura hitiţilor, populaţie care a stăpânit zona Capadociei peste mai bine de o mie de ani, consideră în a sa Istorie a culturii Asiei Mici că tăbliţele descoperite în Capadocia, în special în Kültepe, Alişar şi Boğazköy, în urma săpăturilor arheologice întreprinse începând cu anul 1948, conţin textul unei limbi foarte apropiate de asiriană, considerată a fi de fapt asiriana vorbită în acea zonă, aşadar o formă dialectală a ceea ce Goetze, preluând o ipoteză mai veche, numeşte „altassyrisch” – asiriana veche30. Având în vedere asemănarea cu asiriana veche, tăbliţele au fost datate între 2000 şi 1500 î.Hr. Dovezi suplimentare cu privire la originea comună a limbii capadocienilor cu asiriana sunt considerate numele proprii şi de zeităţi din Capadocia, care seamănă foarte mult cu cele din regatul Aššûr, precum şi denumirile lunilor calendaristice, care sunt în strânsă legătură cu cele asiriene31. Este o teorie pe care mulţi dintre cercetători tind să o accepte, deşi vocile contestatare nu sunt de ignorat. Orice am crede în acest sens, fie că este sau nu o limbă semită, capadociana de mai târziu este o limbă distinctă de greaca larg răspândită începând cu epoca elenistică.

Limba capadociană este atestată în era creştină ca limbă de sine-stătătoare la autori provenind din secolele II-IV: Xenofon de Efes (sec. II-III d.Hr.) în romanul său Ἐφεσιακά (Povestiri din Efes)32, Philostratus cel

29 Cornelius FLIGIER, Beiträge zur Ethnographie Kleinasiens und der Balkanhalbinsel. Eine ethnographische Studie, Breslau, 1875, p. 19. Din păcate, Fligier nu a cunoscut teoria lui Th. Nöldeke. O prezentare a celor mai importante teorii ale savanţilor din sec. al XIX-lea cu privire la originea limbii capadociene o face P. CAROLIDIS, în: Bemerkungen zu den alten kleinasiatischen Sprachen und Mythen, Straßburg, 1913, p. 4 şi urm. 30 Albrecht GOETZE, Kulturgeschichte Kleinasiens, C.H. Beck, München, 1957, pp. 70-71. Asiriana, împreună cu babiloniana, reprezintă unul dintre cele două di-alecte principale ale limbii acadiene. 31A. GOETZE, Kulturgeschichte Kleinasiens, p. 71: „Im Kalenderwesen besteht also zwischen Assur und Kappadokien eine sehr weitgehende Übereinstimmung, die für nahe Zusammengehörigkeit zeugt”. 32 Antonius D. PAPANIKOLAOU (ed.), Xenophontis Ephesii Ephesiacorum libri V. De amoribus Anthiae et Abrocomae, Teubner, Leipzig, 1973; James N. O’SULLIVAN (ed.), Xenophon Ephesius. De Anthia et Habrocome Ephesiacorum libri V, coll. Bibliotheca Teubneriana, Saur, München und Leipzig, 2005; în lim-ba franceză: XÉNOPHON D’ÉPHÈSE, Les Éphésiaques, ou le Roman d’Habrocomès et d’Anthia, trad. fr. De G. Dalmeyda, Paris, 1926, 1962; în limba germană de: Bernhard KYTZLER, Abrokomes und Anthia. Die Liebenden von Ephesos, Re-clam, Leipzig, 1981. James N. O’Sullivan a emis ipoteza deocamdată nezdrunci-nată că în cazul acestui autor nu avem de-a face nici cu un Xenofon şi nici cu un efesean. Este un pseudonim. De aceea, este greu de stabilit timpul în care a trăit şi mai ales de a descoperi date biografice. Singurele informaţii cunoscute, în afa-ră de ceea ce se poate înţelege din romanul său, provin din Lexiconul Suidas (III,

Vasile Adrian CARABĂ 26

Bătrân (*ca. 170-†ca. 244/249) în Viaţa lui Apollonius de Tyana, Sf. Vasile cel Mare (*ca. 330-†379) în Despre Duhul Sfânt şi Sf. Grigorie de Nyssa (*ca. 335-†ca. 394) în Contra lui Eunomiu33.

În romanul de dragoste al lui Xenofon, scris în limba greacă, doi eroi ai acestuia, personajul principal, Habrokomes, împreună cu nobila căpetenie a tâlharilor, Hippothoos din Efes, călătoresc din Cilicia spre Pont prin Capadocia. Traversarea Capadociei este ferită de probleme, deoarece «Hippothoos era experimentat în limba capadocienilor, iar toţi îl tratau ca pe unul de-al lor»34. Philostratus, cam în aceeaşi perioadă, vorbeşte în Viaţa lui Apollonius din Tyana (*ca. 40-†ca. 120) despre o carte a acestuia, care trata chestiuni magico-religioase ca divinaţia, ritualurile şi ceremoniile sacrificiale, şi care fusese scrisă foarte probabil în capadociană, fiind larg răspândită în timpul său în templele păgâne. Scrierea lui Apollonius, spune biograful său, dacă s-ar traduce, bineînţeles în greacă, „ar putea vorbi mult despre caracterul autorului”35. Chiar dacă Philostratus nu ne spune în mod expres că scrierea fusese redactată în capadociană, termenul neapărând nicăieri în această istorie, se subînţelege că este vorba despre limba capadocienilor, oraşul de provenienţă a lui Apollonius, Tyana, fiind unul dintre cele mai înfloritoare ale Capadociei, chiar din timpul lui Strabon. Din acestea reiese cert că pentru Apollonius greaca nu era limba maternă, iar el era un exponent important al intelectualităţii capadociene.

Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa fac referire la capadociană ca la o limbă distinctă faţă de limba greacă în care ei gândeau, vorbeau şi scriau, şi nu ca la un dialect al acesteia din urmă. Particularităţile lingvistice menţionate de ei ne duc cu gândul la ideea că această limbă nu le era străină şi că era vie şi suficient de răspândită.

În scrisoarea adresată lui Amfilohie, episcop de Iconium, cunoscută astăzi sub titlul de Despre Duhul Sfânt, Sf. Vasile cel Mare abordează într-un anumit context chestiunea folosirii prepoziţiei „cu” (σύν) în doxologie,

495) care, la rândul său, le preia de la istoricul Hesychius din Milet (V-VI d.Hr.), a cărui operă s-a păstrat fragmentar. Vezi James N. O’SULLIVAN, Xenophon of Ephesus. His Compositional Technique and The Birth of the Novel, coll. Untersuchungen zur antiken Literatur und Geschichte 44, de Gruyter, Berlin 1995, p. 1, n. 1. 33 Karl HOLL, „Das Fortleben der Volkssprachen in Kleinasien in nachchristlicher Zeit”, în: Hermes, XLIII (1908), 2, pp. 240-254, aici p. 247. Karl Holl nu cunoaş-te mărturiile lui Xenophon şi Philostratus. El vorbeşte doar despre cei doi mari părinţi ai Bisericii. Despre Xenophon, ca un argument suplimentar la cele spuse de Holl, aminteşte Otto WEINREICH, ΚΑΠΠΑΔΟΚΩΝ ΦΩΝΗ, în: Hermes, LV (1920), 3, p. 325 34 XÉNOPHON D’ÉPHÈSE, Les Éphésiaques, III, i. 2: „καὶ γὰρ ὁ Ἱππόθοος ἐμπείρως εἶχε τῆς Καππαδοκῶν φωνῆς καὶ αὐτῷ πάντες ὡς οἰκείῳ προσεφέροντο”; vezi: WEINREICH, ΚΑΠΠΑΔΟΚΩΝ ΦΩΝΗ, p. 325 şi Sophie METIVIER, La Cappadoce (IVe-Ve siècle). Une histoire provinciale de l’Émpire romain d’Orient, Paris, 2005, p. 12, n. 17. 35 PHILOSTRAT, Vita Apollonii, III, 41; IV, 19.

Capadocia. Precizare etnologică şi lingvistică 27

amintind că încă şi în limba vorbită în Mesopotamia aceasta nu poate fi ocolită, cum de altfel şi «(noi), capadocienii, la fel spunem în limba locului, pentru că Duhul a prevăzut încă de la împărţirea limbilor folosul (acestui) cuvânt»36. Aluzia la limba din Mesopotamia şi la cea autohtonă din Capadocia este, conform lui Holl, o comparaţie a limbii capadociene cu siriaca37. De vreme ce se vorbeşte despre o limbă autohtonă în Capadocia, în care se exprimă acelaşi lucru ca în greacă, este evident că avem de-a face cu două limbi distincte. Pentru Sophie Métivier, partea a doua a frazei confirmă acest lucru38. În plus, Sf. Vasile cel Mare este un foarte atent etnolog. El aminteşte într-o scrisoare adresată Sf. Epifanie de o populaţie de origine iraniană foarte răspândită pe teritoriul Capadociei şi care se deosebeşte prin moravuri de autohtoni; aceştia sunt maguseii, probabil denumire derivată de la cuvintele „mag, magi”, care au fost aduşi «în calitate de colonişti din Babilon»39. Ei trăiau în partea de Nord-vest şi vorbeau cu siguranţă o altă limbă decât greaca sau capadociana40. Este greu să credem că el s-ar fi putut înşela în cazul limbii capadociene.

Sf. Grigorie de Nyssa ne întăreşte convingerea cu privire la autonomia limbii capadociene faţă de greaca vorbită de cărturarii locului. El aminteşte de capadociană în contextul evidenţierii diversităţii de forme sub care cuvântul „cer” este redat în limbile pământului: «căci noi îl numim cer (οὐρανός), evreii îl numesc šamaim [שמים], romanii caelum, alte nume îi sunt date de sirieni, mezi, capadocieni, africani, sciţi, traci, egipteni»41. Este cel mai elocvent izvor cu privire la deosebirea reală dintre greacă şi capadociană. Pe de altă parte, reiese din acest text foarte clar că în sec. al IV-lea al Părinţilor Capadocieni există încă limba capadociană, care este diferită, poate doar la nivel dialectal, de siriacă. Capadociana avea să dispară odată cu începutul sec. al V-lea42.

36 SF. VASILE CEL MARE, De Spiritu Sancto, XXIX. 74, 50-53: „Καὶ Καππαδόκαι δὲ οὕτω λέγομεν ἐγχωρίως, ἔτι τότε ἐν τῇ τῶν γλωσσῶν διαιρέσει τὸ ἐκ τῆς λέξεως χρήσιμον προβλεψαμένου τοῦ Πνεύματος” (Despre Duhul Sfânt, în: Scri-eri III, Studiu introductiv, traducere, note şi indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornitescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 12, Bucureşti, 1988, p. 88). Am schimbat intenţionat cuvântul din traducerea ro-mânească, pe care eu, excepţie făcând acest lucru, am redat-o fidel, deoarece „popular”, aşa cum apare în ediţia românească, induce ideea unei forme populare a aceleiaşi limbi vorbite de narator, adică greacă. Aici este vorba de două limbi distincte: greaca şi capadociana. 37 K. HOLL, „Das Fortleben der Volkssprachen in Kleinasien …”, p. 247. 38 S. METIVIER, La Cappadoce (IVe-Ve siècle)…, p. 12. 39 SF. VASILE CEL MARE, „Epistola 258 (Către episcopul Epifanie)”, în: Scrieri III, p. 526. 40 K. HOLL, „Das Fortleben der Volkssprachen in Kleinasien …”, p. 249. 41 GREGORIUS NYSSENUS, Contra Eunomium, II. 1, 406. 42 K. HOLL, „Das Fortleben der Volkssprachen in Kleinasien …”, p. 250.

Vasile Adrian CARABĂ 28

Delimitare istorico-geografică

A încerca sau cel puţin a pretinde o conturare teritorială precisă pentru întreaga istorie a spaţiului estic din Asia Mică, cunoscut sub numele de Capadocia (gr. Καππαδοκία, tr. Kapadokya), care cuprinde astăzi cu precădere provinciile turceşti Nevşehir, Niğde, Aksaray, Kırşehir şi Kayseri, este o întreprindere anevoioasă şi cu extrem de puţine şanse de reuşită. În orice caz, prin Capadocia se înţelege astăzi în general acea provincie romană din perioada încreştinării ei împreună cu Armenia Minor, dar fără teritoriile Galatiei şi Pontului43.

Graniţele Capadociei au cunoscut diferite întinderi şi întotdeauna au depins de evoluţia imperiilor dominante ale timpului: persan, grec, roman, arab şi otoman. Nu doar teritoriile româneşti de astăzi au stat în calea răutăţilor, aşa cum ne place să afirmăm, extrapolând şi parafrazând spusele cronicarului Grigore Ureche, ci şi Capadocia, care este, poate, un mai bun exemplu în acest sens. Oricum, despre Capadocia, existentă sub această denumire pe tot parcursul istoric al Imperiului roman şi bizantin, se poate spune, pauşal, că este acel teritoriu care se întinde din Vest, de la Marele Lac Sărat (Tuz Gölü, Tatta Limnē), până la Eufrat, în Est. Aici au fost organizate în secolele al IX-lea, al X-lea şi al XI-lea patru teme bizantine44 numite: Capadocia, Charsianon, Sevasta şi Lykandos, încât, pentru o perioadă de trei sute de ani, Capadocia are o dublă semnificaţie, atât teritorială, cât şi administrativ-politică45. Totuşi, este necesară o prezentare geografică pe epoci a Capadociei.

Înainte ca Persia să fie o mare putere politică, Capadocia se mărginea, în linii mari, la Sud cu masivul montan Antitaurus (astăzi Aladağ sau Aladağlar) şi la Sud-Vest cu Lycaonia, la Vest cu Frigia Mare şi Paflagonia, în Nord cu Marea Neagră, de la râul Halys, până la promontoriul Jasonium, iar la Est cu Armenia Minor46. În perioada persană, Capadocia apare împărţită în două provincii, satrapii, cu doi guvernatori, satrapi, partea nordică întinzându-se de-a lungul Pontului, iar cea sudică de-a lungul

43 E. KIRSTEN, „Kappadokien”, în: Reallexikon für Antike und Christentum, vol. II, 1954, col. 861. 44 Tema (Thēma) este în perioada bizantină o unitate militară aflată sub conduce-rea unui strateg, care deţine în mâna sa atât puterea militară, cât şi pe cea civilă. Începând cu împăratul Heraclius (610-641), administraţia imperiului se află în mâinile militarilor, încât o armată staţionată într-un anumit teritoriu dă nume provinciei respective; vezi mai mult despre aceasta în: Oxford Dictionary of Byzantium, vol. III; pp. 2034-2035 (şi bibliografia). 45 F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 41. 46 STRABON, Geografia, XII. 1. Strabon se referă la zona vorbitorilor de limbă „capadociană”, dar şi la teritoriile care depindeau de aceşti capadocieni, chiar da-că populaţia vorbea o altă limbă. Vezi şi: A. FORBIGER, Handbuch…, p. 291; de neînţeles este faptul că acest manual de geografie antică a scăpat din vedere auto-rilor TIB 2.

Capadocia. Precizare etnologică şi lingvistică 29

Antitaurus-ului. Această împărţire persană a fost găsită de Alexandru Macedon (*356-†323 î.Hr.) şi a fost păstrată şi în timpul urmaşilor lui, când cele două Capadocii devin două regate independente47. Partea nordică poartă numele de Capadocia Pontică sau de lângă Pont (Καππαδοκία πρὸς τῷ Πόντῳ), şi anume Pontul Euxin (Marea Neagră)48, numită mai târziu, sub Mithridate I (302-266 î.Hr.), pur şi simplu Pontul, care avea să devină unul dintre cele mai de temut regate ale timpului, iar la sud, Capadocia de lângă Taurus (Καππαδοκία πρὸς τῷ Ταύρῳ), formată din teritoriul austral al Capadociei, până în Munţii Taurus şi de-a lungul graniţei Ciliciei, până în provincia siriană Commagene49, de care depindeau acum şi Melitēnē împreună cu teritoriul de lângă Eufrat, în partea de est, între Antitaurus şi Amanus, precum şi Cataonia50. Aceasta este Capadocia propriu-zisă (ἰδίως Καππαδοκία) sau Marea Capadocie (μεγάλη Καππαδοκία) şi era divizată în timpul lui Arhelaus IV Philopatris (*ca.63 î.Hr. - †17 d.Hr.) şi a regilor predecesori lui51 în zece strategii sau prefecturi, ale căror teritorii se regăsesc integrate într-o mai mare sau mai mică măsură în spaţiul administrativ de mai târziu al Capadociei romano-bizantine: a) cinci strategii în apropierea Munţilor Taurus (Melitēnē, Cataonia, Cilicia, Tyanitis, Garsauritis)52; b) cinci strategii la nord de Taurus (Laouiansēnē, Sargarausēnē, Sarauēnē, Chamanēnē şi Morimēnē)53.

1) Melitēnē (Μελιτηνή) corespunde actualei Malatya Ovası. Această strategie a primit numele după cel al capitalei Melitēnē, aflată la 9 km nord-est de actuala Malatya. 2) Cataonia (Καταονία) era zona muntoasă la vest de Melitēnē. Centrul acestei regiuni era Comana54, situată pe marginea estică a râului Saros (Göksu), la nord de Cilicia. Tot de Cataonia aparţinea şi zona de unde izvora râul navigabil Pyramos (Ceyhan), căci Strabon spune că acesta curge prin Cataonia55. 3) Prefectura Cilicia (Κιλικία), care trebuie diferenţiată de provincia omonimă din sud, este cea mai internă zonă a Capadociei şi avea drept capitală Mazaca (Cezareea)56. Numele ne poate duce cu gândul că odinioară Cilicia se întindea până în mijlocul

47 STRABON, Geografia, XII. 1, 4; A. FORBIGER, Handbuch…, p. 291. 48 STRABON, Geografia, XI. 8, 4. aceşti capadocieni erau numiţi pontici. 49 DIO CASSIUS, Historia Romana, XXXVI. 2, 5: „Commagene [este formată] dintr-o parte a Siriei aflată în apropierea Eufratului şi a Taurus-ului”. 50 STRABON, Geografia, XII.2; FORBIGER, Handbuch…, pp. 291-292. 51 Strabon nu ne spune care anume regi şi câţi vor fi fost la număr. Cf. STRABON, Geografia, XII. 1, 4. 52 F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 41. 53 F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 42. 54 DIO CASSIUS, Historia Romana, XXXVI.11.1: „Comana aparţine de actuala [prefectură] a Capadociei”. 55 STRABON, Geografia, XII. 2, 3; TIB 2, p. 43. 56 Strabon este de părere că locul peste care se ridică Mazaca nu este potrivit pen-tru un oraş, deoarece nu are surse de apă şi nici nu este protejat de natură; STRA-BON, Geografia, XII. 2, 7.

Vasile Adrian CARABĂ 30

Capadociei57. La sud de Cezareea se afla vulcanul de peste 3916 m, numit pe atunci Argaios (Erciyes Dağı). 4) Tyanitis (Τυανῖτις) este cea mai sudică prefectură, aflată la graniţa cu Cilicia Aspera. Numele său provine de la principala localitate Tyana (Kemerhisar), care în timpul lui Strabon era foarte bine şi frumos fortificată58. 5) La nord de Tyana, la sud de Morimēnē, la graniţa cu Lycaonia, se află cea mai sud-vestică prefectură, numită Garsauritis (Γαρσαυρῖτις)59. Capitala acesteia era Garsaura (Γαρσάουρα). Prin această provincie trecea ruta comercială principală dinspre Ancira spre Cilicia. 6) În ceea ce priveşte Lavianesinē/Lavinianesinē (Λαουιανσηνή), poziţionarea este foarte dificilă. Strabon spune că se afla în Nord-Estul Capadociei60. Se întindea probabil de la munţii Akdağlar, până la Tephrikē (Τεφρικῆ/Divriği)61. O altă localizare porneşte dinspre partea nordică a versantului Amanus (Nur Dağlari/muntele luminii”) spre Eufrat62. Lavianesinē avea ca centru Tonosa (Tonus Ovas). 7) Sargarausēnē (Σαργαραυσηνή) era străbătută de râul Carmalas (Καρμάλας), despre care Strabon spune că se varsă în „Marea Ciliciei”63. Aceste date, deşi par suficiente, au creat probleme cu privire la identificarea acestuia. O ipoteză mult mai acceptată este aceea că râul Carmalas este râul Zamantı de astăzi. Ruge îl identifică cu Hurma Çayı, deşi acesta izvorăşte din Cataonia64. Multe dintre localităţile acestei prefecturi sunt încă neidentificate. Dintre cele identificate, mai importante sunt: Ariaratheia (Pınarbaşı), Gauraina (Gürün) şi Sabalassos (Ebesili)65. 8) Sarauēnē/Saravene (Σαραουηνή) se găsea în partea de Nord-Vest a Capadociei, învecinându-se la Est cu Lavianesinē, la Sud-Est cu Sargarausēnē, iar la Sud-Vest cu Chamanēnē66. Prefectura Saravene coincide probabil ca spaţiu cu Aquae Saravenae, astăzi Kırşehir. 9) Graniţa dintre Chamanēnē (Χαμανηνή) şi Saravene este la Kırşehir şi este delimitată cu aproximaţie de linia montană vestică. La Nord se învecinează, ca şi Saravene, cu zona sudică a Pontului, iar în Sud, graniţa este demarcată de râul Halys67. 10) Morimēnē (Μοριμηνή) sau Moramēnē (Μοραμενή)68 este provincie în partea vestică a Capadociei, la Sud de Halys, învecinându-se la nord cu Chamanēnē, la Est cu Sargarausēnē, la Sud cu Garsauritis. În

57 A. FORBIGER, Handbuch…, p. 293. 58 STRABON, Geografia, XII. 1, 4; XII. 2, 6; XII. 2, 10. 59 STRABON, Geografia, XII. 2, 10. 60 STRABON, Geografia, XII. 1, 4; XII. 2, 10; F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 43. 61 F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 43. 62 A. FORBIGER, Handbuch…, p. 294. 63 STRABON, Geografia, XII. 2, 6. 64 W. RUGE, „Kappadokien”, în: Paulys Realencyclopädie der classischen Altertumswissenschaft, X.2, p. 1955. 65 F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 43. 66 STRABON, Geografia, XII. 1, 4; TIB 2, p. 43. 67 F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 43. 68 STRABON, Geografia, XII. 1, 4; XII. 2, 6.; XII. 2, 10; XII. 2, 15.

Capadocia. Precizare etnologică şi lingvistică 31

această prefectură se găseau oraşele Nyssa, Zoropassos şi Venasa/Uēnasa, „unde”, spune Strabon, „se află templul lui Zeus Venasian”, în slujba căruia erau în jur de 3000 de slujitori69. Probabil Venasa era capitala acestei regiuni. În partea de Sud-vest întâlnim un teritoriu cu numele de Bagadaonia, care era o regiune independentă de cele zece enumerate mai sus70. Ca o a unsprezecea strategie era considerat teritoriul cuprinzând o parte din Cilicia, împreună cu oraşele Kastabala şi Kybistra71.

După ce Mithridate VI, numit şi Eupator Dionysos (119-63 î.Hr.), regele Capadociei din Pont, este înfrânt de Pompei (*106-†48 î.Hr.) în anul 66 î.Hr., Pontul devine provincie dependentă de Roma, dar una dintre cele mai importante ale sale72, în timp ce Capadocia din Taurus îşi continuă existenţa pentru încă o perioadă de timp, sub conducerea acceptată de romani a unor regi proprii.

Împăratul Tiberius (14-37 d.Hr.), prin reunirea celor două Capadocii (Pontul şi Capadocia propriu-zisă) şi prin adăugarea Armeniei Mici (Minor) în anul 770 a.u.c. (ca. 17 d.Hr.), creează una dintre cele mai mari provincii ale Imperiului roman şi cea mai mare din Asia Mică, reprezentând a treia parte din Peninsulă73, numită pur şi simplu Capadocia74. Întinderea ei era impresionantă şi era împărţită în cinci subgrupe: 1) Capadocia de odinioară, care se întindea de-a lungul Antitaurus-ului; 2) Armenia Minor împreună cu Melitēnē şi Cataonia; 3) Pontus Galaticus; 4) Pontus Polemoniacus; 5) Pontus Cappadocicus. Teritoriul Capadociei, căruia i se anexase Armenia Mică împreună cu Melitēnē şi Cataonia, se învecina la Sud cu Cilicia, de

69 STRABON, Geografia, XII. 2, 6. 70 W. RUGE, „Kappadokien”, în: Paulys Realencyclopädie der classischen Altertumswissenschaft, X.2, p. 1911. 71 Joachim MARQUARDT, Römische Staatsverwaltung, Leipzig, 1873, p. 208. 72 Pompei ataşează Bithinia părţii vestice a teritoriilor lui Mithridates VI, for-mând noua provincie romană amintită. Restul teritoriilor au fost împărţite de acesta regilor clientelari. Abia peste aproximativ un secol şi jumătate părţile Pon-tului rămase în afara dominaţiei romane aveau să intre total sub controlul Romei. Despre reconfigurarea teritorială a Pontului după înfrângerea lui Mithridates VI, vezi: Jakob Munk HØJTE, „From Kingdom to Province: Reshaping Pontos after the Fall of Mithridates VI”, în: Tonnes BEKKER-NIELSEN (ed.), Rome And the Black Sea Region. Domination, Romanisation, Resistance, coll. Black Sea Studi-es 5, Aarhus University Press, 2006, pp. 15-30. O lucrare clasică despre Mithridates VI este cea a lui Théodore REINACH, Mithridate Eupator, Roi de Pont, Paris, 1890. Pentru ultimele date cu privire la stadiul cercetărilor, vezi: Ja-kob Munk HØJTE, „The Administrative Organisation of the Pontic Kingdom”, în: Jakob Munk HØJTE (ed.), Mithridates VI and the Pontic Kingdom, coll. Black Sea Studies 9, Aarhus University Press, 2009, pp. 95-107. 73 A. FORBIGER, Handbuch…, p. 292. 74 TACITUS, Annales, II, 42, 56; DIO CASSIUS, Historia Romana, LVII. 17. Aceas-tă reunire are loc după moartea ultimului rege capadocian, Arhelaus IV Philopatris. Se poate spune că acum Capadocia devine provincie romană propriu-zisă, dar romanizarea ei va cunoaşte un proces mult mai îndelungat decât în cazul Galatiei vecine. Vezi: J. MARQUARDT, Römische Staatsverwaltung, p. 208.

Vasile Adrian CARABĂ 32

care o despărţea Taurus-ul şi Siria, la Vest cu Lykaonia şi Galatia, de care o despărţeau lanţul muntos şi râul Cappadox, în Nord cu Galatia şi Pontul, graniţa fiind formată de Munţii Antitaurus, iar la Est cu Armenia, de care o despărţeau râurile Eufrat şi Lykos75.

Deşi au existat modificări teritoriale ale Capadociei între secolele I-III, acestea nu sunt foarte bine cunoscute, chestiune care încă rămâne în domeniul supoziţiilor76. În urma noilor reforme politico-administrative introduse de Diocleţian (286-305), continuate şi dezvoltate de Constantin cel Mare (306-337)77, Capadocia suferă o nouă modificare a teritoriului. Astfel, Armenia Mică devine în 314 provincie separată în cadrul Imperiului roman cu capitala la Melitēnē78 şi determină o micşorare considerabilă a teritoriului Capadociei în partea de Răsărit, dinspre Munţii Taurus79. Capadocia, împreună cu Bitinia, Galatia, Paflagonia, Diospont-ul, Pontus Polemoniacus şi Armenia Minor sunt înglobate în dioceza pontică, fapt confirmat şi de lista participării episcopilor de la sinodul I ecumenic de la Niceea, din 32580.

75 A. FORBIGER, Handbuch…, p. 292; S. METIVIER, La Cappadoce (IVe-Ve siècle)…, pp. 37-38. După Caludius Ptolemeu, de nou creata provincie aparţinea şi Lykaonia, cu capitala la Iconium. PTOLEMEU (Claudius Ptolemaeus), Geographia (Explicatio geographica), V. 6.; de asemenea: J. MARQUARDT, Römische Staatsverwaltung, p. 210. 76 Despre aceste modificări repetate de graniţă între secolele I-III şi despre ipote-zele lansate de savanţi cu privire la această chestiune, vezi: S. METIVIER, La Cappadoce (IVe-Ve siècle)…, pp. 38-39. 77 Sub Diocleţian apar diocezele, care, în mare, păstrează teritoriile vechilor pro-vincii. Constantin cel Mare grupează mai multe dioceze într-o prefectură, fiind cunoscute patru mari astfel de prefecturi: 1) Galia (cu Britania, Galia, Spania şi colţul nord-vestic al Africii); 2) Italia (cu Italia, Africa, provinciile dintre Alpi şi Dunăre şi partea Nord-vestică a Peninsulei Balcanice); 3) Illyricum (Dacia, Ma-cedonia şi Grecia); 4) Orientul (toată Asia Mică, inclusiv Capadocia, Tracia din Europa şi Egiptul din Africa). Izvorul principal cu privire la această împărţire administrativ-teritorială este Notitia dignitatum (vezi ediţia lui Otto SEECK: Notitia dignitatum. Accedunt notitia urbis Constantinopolitanae et laterculi provinciarum, Berlin 1876; una dintre ultimele traduceri moderne este cea a lui: Concepción Neira FALEIRA: La Notitia dignitatum. Nueva edición crítica y comentario histórico, Madrid 2005). Tot în ediţia lui Seeck a Notitia dignitatum apare pubblicata pentru prima dată şi Lista de la Veron (Laterculus Veronensis) care conţine noile dioceze create, în număr de 12, împreună cu cele 100 de provincii existente pe timpul lui Constantin. Vezi: R. KLEIN, „Laterculus Veronensis”, în: Lexikon des Mittelalters, V (1999) pp. 1745-1746. 78 Despre Melitēnē, capitala Armeniei Mici, vorbeşte Procopius din Cezareea în lucrarea sa Despre războaiele cu goţii (PROCOPIUS DIN CEZAREEA, De Bellis, I. 17, 21). Despre perioada bizantină târzie a oraşului Melitene, vezi: Franz TINNEFELD, „Die Stadt Melitene in ihrer späteren byzantinischen Epoche (934-1101)”, în: Actes du XIVe Congrès Innternational des Études Byzantines (Bucarest, 6-12 septembre 1971), M. BERZA et E. STĂNESCU (eds.), vol. II, Bucu-reşti, 1975, pp. 435-443. 79 S. METIVIER, La Cappadoce (IVe-Ve siècle)…, pp. 36 şi 40. 80 S. METIVIER, La Cappadoce (IVe-Ve siècle)…, pp. 39-40.

Capadocia. Precizare etnologică şi lingvistică 33

Transformarea teritorială nu se opreşte aici, ci continuă şi în timpul lui Valens (364-378), când apar în 371/7281 două provincii cu acelaşi nume pe locul celei de odinioară, rămasă fără Armenia Mică: Cappadocia Prima şi Cappadocia Secunda, cea dintâi având drept capitală Cezareea, iar cea de-a doua Podandos, înlocuită la scurt timp de Tyana82. Nu la mult timp, Teodosie cel Mare (379-395) va reunifica cele două Capadocii într-o singură provincie. Această stare de fapt nu va dura mult, deoarece, la puţin timp după reunificare, a avut loc separarea lor, păstrându-se în mare teritoriile celor două provincii omonime de dinainte. La sfârşitul sec. al IV-lea, cu aproximaţie începând cu anul 386, întâlnim două provincii Armenia, I şi II, vecine ale Capadociei, prima cu capitala la Sevasta, iar a doua la Melitēnē83. Partea vestică a Armeniei I formează în sec. al V-lea teritoriul răsăritean al Capadociei. Armenia şi Capadocia vor suferi în sec. al VI-lea o nouă împărţire, încât în timpul lui Iustinian (527-565), mai exact după anul 536, găsim chiar trei Armenii şi trei Capadocii84. În 608, în timpul împăratului Focas (602-610), Cezareea este capturată de perşi, care o spoliază şi aproape o depopulează, transplantând forţa de muncă în teritoriul lor85. În 609, este recucerită de către bizantini, iar în 610/611 Cezareea cade din nou în mâinile perşilor, ca în 623 să fie recucerită de bizantini86. Soarta ei nu se va îmbunătăţi după înfrângerea definitivă a Imperiului persan de către armata lui Heraclius, deoarece o nouă ameninţarea se profila: arabii. Aceştia o vor ataca în 642, dar vor fi respinşi, iar în 647, generalul Muawija, după un atac susţinut timp de zece zile, va reuşi să o cucerească87.

O nouă împărţire teritorială a Imperiului bizantin începe cu sfârşitul sec. al VI-lea şi începutul celui de-al VII-lea, când are loc implementarea sistemului temelor88. În prima parte a acestui proces de reorganizare politico-

81 Datarea a fost făcută pe baza mărturiei Sf. Vasile cel Mare şi a Sf. Grigorie Teologul (S. METIVIER, La Cappadoce (IVe-Ve siècle)…, p. 42). 82 Vezi: SF. VASILE CEL MARE, Ep. 74; F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 44; Despre aceste trei localităţi din Capadocia, vezi F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, pp. 193-196; 261-262; 299-300. 83 F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 44. 84 E. KIRSTEN, „Kappadokien”, col. 868. 85 SEBEOS, Istoria armeană (The Armenian History, trad. şi note de R.W. Thom-son, comentariu istoric de J. Howard-Johnston, vol. I, Liverpool 1999, XXXIII, 111. 86 TEOFAN MĂRTURISITORUL, Cronica, 6103. 87 MICHAEL SYRUS, Chron., II, 441 (éditée pour la première fois et traduite en francais par Jean-Baptiste Chabot, Chronique de Michel le Syrien, Patriarche Jacobite d’Antioche (1166-1199), vol. I-V, Paris, Ernest Leroux, 1899-1924 (repr. 1963). 88 Tema (θέμα) era o unitate militară încartiruită într-un anumit teritoriu, pe care îl şi administra şi în fruntea căreia se afla un strateg. Strategul îngloba atât puteri militare, cât şi civile. Originea termenului temă este încă o chestiune disputată de cercetători. Mai mult, vezi: Oxford Dictionary of Byzantium, vol. III, pp. 2034-2035, inclusiv bibliografia orientativă.

Vasile Adrian CARABĂ 34

teritorială, Capadocia face parte din temele Armeniakōn şi Anatolikōn. În jurul anului 820, Capadocia devine temă de sine stătătoare, cuprinzând partea vestică a vechii provincii89. La sfârşitul sec. al IX-lea şi începutul celui de-al X-lea are loc o nouă organizare când, pe teritoriul de odinioară al Capadociei, apar patru teme: Capadocia, Charsianon, Sebasteia/Sevasta şi Lykandros. Odată cu recucerirea de către bizantini din mâinile arabilor a unor teritorii aparţinătoare odinioară Capadociei, acestor patru teme li se vor mai adăuga încă opt mici teme armene: Amara, Hexakōmia, Klaudia, Koptos, Larissa, Melitēnē, Taranta şi Thephrikē90.

Astfel, o privire generală asupra graniţelor istorice ale Capadociei din

perioada romano-bizantină, pentru care vom folosi şi corespondentul onomastic actual, ar fi următoarea: graniţa de Vest este marcată de oraşele Aspona (Şedithüyük) şi Parnassos (Parlasan), continuând până pe ţărmul Lacului Tuz, care delimitează prin întinderea sa graniţa de Vest-Sud. Înspre Sud, de la Lacul Tuz spre Koropassos (Akhan) şi Kolōneia (Aksaray) porneşte graniţa de Sud a Capadociei, care, la Est, ajunge până la Lacul Alb (Akgöl). Valea Divle (oficial Üçharman) se presupune că forma graniţa înspre Lykaonia91. Graniţa sudică a Capadociei, care o desparte de Cilicia, este în general delimitată de crestele principale ale Taurus-ului. Punctele principale de delimitare sunt: Porţile Ciliciei (Gülek Boğazı) şi Pasul Mazgaç, la sud de Kukusos (Göksum)92. Apoi, graniţa merge spre est, prin Munţii Engizek Dağı, prin Malatya Dağlari (Melitēnē, Μαλάτεια), până la Eufrat. Braţul nordic al Eufratului, Karasu, până la confluenţa cu Çaltı Suyu (la sud de Pingan) formează graniţa de Est. Valea râului Çaltı Suyu (Nahr Abrīq), care izvorăşte din Tecer Dağları, la sud de Sivas (Sevasta), formează o parte din graniţa de Nord a Capadociei. Cealaltă parte este reprezentată de începutul masivului muntos al Anatoliei. Spre Vest, graniţa porneşte dinspre Sevasta direct spre valea râului Halys, coteşte spre Nord, ca apoi să se îndrepte spre Vest printre Akdağlar şi Çamlıbel Dağları. Graniţa corespundea oarecum cu actuala şosea de la Sivas la Yozgat. De la Yozgat se îndrepta în direcţie sud-vestică spre Galatia (Thema Bukellariōn), prin Yerköy şi pasul Çiçekdağı, terminându-se la graniţa de Vest dintre Aspona şi Parnassos93.

89 E. KIRSTEN, „Kappadokien”, col. 869. 90 (μικρὰ) ἀρμενιακὰ θέματα; Vezi: F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 45. 91 F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 41. 92 F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 41. 93 F. HILD, M. RESTLE, Kappadokien…, p. 42; F. Hild, Straßensystem, p. 107.

Capadocia. Precizare etnologică şi lingvistică 35

Summary: Cappadocia. Ethnological and linguistic presentation, historical-geographical circumscription

The present study aims to shed light on the history of the central-eastern region of Asia Minor, known as Cappadocia – and famous as the homeland of the Great Cappadocian Fathers (4th century) – from the Antiquity to the 10th century, on the origins of the Cappadocian language, and on the Cappadocian people.

The origin of the name Cappadocia is still controversial. Most scholars agree that the Greek term of Kapadokia derives from Katpatuka, or the slightly variant form Katpadhuk. Its origin, however, is debatable. The hypothesis of an Iranian origin of the term Kappadokia, deriving from the Medio-Persian Hvaspadakhja, in dialectal form Kappadkhja, translated as “the land (province) of good/beautiful horses” was long accepted by reputed researchers. However, the Iranian origin of the name Cappadocia is nowadays questioned by Roland Kent; the “tp” consonantic group would point to an ancient Oriental linguistic family that does not belong to the Indo-European languages, but is closer to the Elamite and Akkadian languages. The most valuable written information on the Cappadocians is provided by Herodotus and Strabo. Both record that these Cappadocians are called “Syrians” (syroi, syrioi, assyrioi), respectively “white Syrians” (leukosyroi), an ethnonym which, according to Th. Noldeke, generally designates the Pontic peoples. One generation after Herodotus, the Cappadocians were designated by this ethnonym, and their land was called Cappadocia. Although rejected by certain scholars (Cornelius Fligier), the hypothesis of a Semitic origin of the Cappadocian language and people becomes increasingly widespread. The German scholar Albrecht Goetze considered that the tablets discovered in Cappadocia contain the transcription of a language very close to the Assyrian, and deemed to actually be the Assyrian spoken in the area, thus a dialectal form of the “altassyrisch” – ancient Assyrian. Further evidence regarding the common origin of the Cappadocian and Assyrian languages are the similarities between the Cappadocian anthroponymy and that of Assur kingdom.

Whether or not we accept that the Cappadocian was a Semitic language, it is certainly distinct from the Greek widely spoken beginning with the Hellenistic period. A great amount of evidence demonstrates the autonomy of Cappadocian language from Greek (Xenophon of Ephesus, Philostrates the Elder). St. Basil the Great (ca. 330-379) and St. Gregory of Nyssa (ca. 335 – ca. 394) refer to Cappadocian as a distinct language from Greek (in which they were proficient) and not merely one of its dialects. The Cappadocian language, possibly different from Syrian only at dialectal level, was still alive during the 4th century, but disappeared in early 5th century.

Cappadocia’s borders were extremely fluid and always depended on the evolution of the dominant empires (Persian, Greek, Roman, Arabian and Ottoman). During the Persian period, Cappadocia was divided into two, relatively autonomous satrapies. Following the conquest of Cappadocia by the Macedonians, the two Cappadocias became two indepen-dent kingdoms: the northern part, or the Pontic Cappadocia, was integrated into the King-dom of Pontus (3rd century); while Cappadocia proper/ Great Cappadocia emancipated from the authority of the Seleucid kingdom. After Mithridates VI Eupator, king of Pontus, was defeated by Pompey the Great in the year 66 B.C., Pontus became a Roman province,

Vasile Adrian CARABĂ 36

while Taurus Cappadocia became a client kingdom (63 B.C.). Emperor Tiberius (14-37 A.D.) reunites the two Cappadocias (Pontus and Cappadocia proper) and adds to them Armenia Minor, creating the Cappadocian province (ca. 17), one of the vastest provinces of the Roman Empire. Following the new political-administrative reforms introduced by Diocletian (286-305) and continued by Constantine the Great (306-337), Cappadocia un-derwent a new alteration of its territory. In the year 314, Armenia Minor became a distinct province. Cappadocia, as well as Bithynia, Galatia, Paflagonia, Diospont, Pontus Polemo-niacus and Armenia Minor were included in the Pontic Diocese. In 371-372, Cappadocia Prima and Cappadocia Secunda were established on the territory of the former province. Soon afterwards, Theodosius the Great (379-395) reunited the two Cappadocians into a single province. The unification of the two provinces, however, was short-lived. In the 6th century, Cappadocia underwent a new division, so that under emperor Justinian (527-565) three Cappadocias existed. New administrative divisions of the Byzantine Empire were established in late 6th - early 7th century, with the themes (themata) system. During the first part of this process of political-territorial reorganization, Cappadocia is part of Ar-meniakon and Anatolikon themata. Around 820, Cappadocia becomes an independent theme, covering the western part of the old province. Late 9th –early 10th century witness a new administrative structure; four themata appear on the former territory of old Cappado-cia: Cappadocia, Charsianon, Sebasteia and Lykandros.