pasariCap. 1 Boli produse de

Escherichia coli

Radu Moga Mânzat

E. coli face parte din fam. Enterobacteriaceae. În cadrul genului Escherichia se identifică 5 specii: E.coli, E. blattae, E. fergusonii, E. hermannii şi E. vulneris, dar ultimele trei specii nu au fost încă incluse în Bergey’s Manual of Sistematic Bacteriology. Dintre acestea, de mare importanţă pentru patologie este specia tip E. coli, care cuprinde o mare diversitate antigenică de germeni, cunoscuţi sub numele de “colibacili”, comensali sau patogeni pentru animale şi om, la care produc în special boli digestive dar şi septicemii sau alte infecţii localizate extraintestinal.

Colibacilii sunt bacterii Gram negative, de formă cocobacilară sau bacilară, nesporulate, adesea capsulate şi flagelate, facultativ anaerobe, lactozopozitive, care îşi exercită patogenitatea cu ajutorul toxinelor şi a factorilor de adeziune şi invazivitate.

1.1. COLIBACILOZELE(Colibacillosis)

Sub denumirea generică de “colibaciloze” sunt reunite toate bolile care au ca etiologie infecţia primară cu E. coli. Principalele colibaciloze la mamifere sunt: enteritele nou-născuţilor şi a tineretului înţărcat, septicemiile noilor născuţi, boala edemelor şi mamita colibacilară, iar la păsări sunt colisepticemia şi coligranulomatoza. În afară de acestea, E. coli intervine adesea ca germen de infecţie secundară în alte procese infecţioase cum sunt nefritele, cistitele, metritele, artritele şi pneumoniile la mamifere sau micoplasmoza şi virozele respiratorii la păsări.

E. coli se găseşte în intestinul animalelor sănătoase, ca epifit, de unde este eliminat permanent împreună cu fecalele, în mediul ambiant.

Istoric

Colibacilozele au fost conturate ca entităţi infecţioase distincte numai după ce Theobald Escherich, în 1885, a izolat pentru prima dată germenul, din fecalele unor copii sugari cu diaree. Implicaţiile lui în patologia veterinară au fost recunoscute treptat, pe măsura acumulării cunoştinţelor dobândite în acest domeniu.

Literatura de specialitate din ţara noastră abundă de lucrări privind colibacilii şi colibacilozele la animale, dar probabil că cele mai multe contribuţii au fost aduse de Bugeac, Butură, Cernea, Conţiu, Decun, Draghici, Grecianu, Iordache, Popescu, Stoenescu şi mulţi alţii (9, 11, 14, 18, 23, 33, 39).

Importanţa economică şi sanitarăImportanţa infecţiilor colibacilare pentru

zoo-economie a crescut treptat, pe măsura creşterii şeptelului şi mai ales pe măsura extinderii sistemelor de creştere intensivă şi semiintensivă. Astăzi se admite că pretutindeni în lume colibacilozele produc pierderi extrem de însemnate la principalele specii de animale de fermă, fiind

Boli produse de Escherichia coli

considerate, neîndoielnic, printre cele mai păgubitoare boli infecţioase ale animalelor. La aceasta se adaugă şi importanţa sanitară, multe dintre serotipurile de E. coli de la animale întâlnindu-se frecvent ca agenţi ai enteritelor noilor născuţi sau a unor infecţii localizate umane. În ultimul timp, o mare atenţie se acordă serotipului 0157:H7, producător de verotoxină, care se dovedeşte a fi deosebit de patogen pentru om, dar care se izolează şi de la bovine, porci, păsări şi alte specii de animale, de la care se poate transmite la om, în special prin alimente de origine animală (18).

Aproape 60% din totalul tulpinlor VTEC izolate recent de Blanco şi col. (6) de la bovine sănătoase în Spania (36% din total tulpini E. coli izolate) aparţineau unor serogrupuri cunoscute ca implicate în etiologia sindromului uremic nehemolitic şi a colitei hemoragice la om.

EtiologieE. coli este o bacterie Gram negativă, de

formă bacilară sau cocobacilară, cu dimensiuni de 1-1,5/2-6µm. Este nesporulată, în general mobilă, cu cili peritrichi. Există tulpini capsulate şi necapsulate. Unele tulpini prezintă şi fimbrii (pili).

E. coli produce indol, reacţionează negativ la testul Voges-Proscauer şi pozitiv la testul cu roşu de metil, nu produce hidrogen sulfurat, nu descompune ureea, nu lichefiază gelatina, fermentează glucoza şi lactoza cu formare de gaze.

Creşte foarte bine pe bulion şi agar, la 37°C, în condiţii de aerobioză, dar se dezvoltă şi la alte temperaturi (14-44°C) sau în anaerobioză. Pe mediile solide creşte sub formă de colonii rotunde şi netede, opace, de mărime mijlocie. Există tulpini care dau colonii mucoide. Prin întreţinere îndelungată în laborator, formele “S” trec în forme ”R”. Unele tulpini, în special dintre cele izolate

de la porcine, sunt hemolitice. Pentru cultivare se folosesc adesea medii speciale, care conţin indicatori de pH şi lactoză, cu ajutorul cărora se recunosc coliformii pe baza faptului că, fermentând lactoza acidifică mediul şi virează culoarea în jurul coloniei (în grupul “coliformilor “ intră E. coli şi alte Enterobacteriaceae care fermentează lactoza, respectiv genurile Klebsiella, Enterobacter, Citrobacter).

În cadrul speciei E. coli există o mare heterogenitate antigenică. S-au identificat cinci categorii de antigene:

antigene somatice, notate cu “O”; antigene capsulare, notate cu “K”; antigene flagelare, notate cu “H”; antigene fimbriale, notate cu “F”; antigene comune cu alte

Enterobacteriaceae, notate cu “M”.În cadrul fiecărei categorii există mai

multe fracţiuni antigenice, pe baza cărora au fost identificate peste 173 antigene “O”, 101 antigene “K” şi 56 antigene “H”.

Identificarea numai a antigenelor somatice permite precizarea apartenenţei de grup. Pentru identificarea tipului antigenic trebuie să se determine în plus antigenele “K” şi “H”.

În practica de laborator, pentru identificarea serologică a tipurilor patogene de E. coli se execută aglutinarea “OK”. Tulpinile vii care posedă antigene “K” nu sunt aglutinate de serul omolog anti”O”. De aceea se lucrează cu tulpini tratate termic (pentru distrugerea antigenelor de înveliş “K”, care ar împiedica aglutinarea antigenelor “O”) atunci când se urmăreşte identificarea antigenelor “O”, şi cu tulpini netratate termic, atunci când se urmăreşte identificarea antigenelor “K”. În diagnosticul de rutină se poate recurge la aglutinarea “O”.

Toate tulpinile de E. coli secretă endotoxine, dar unele tulpini elaborază, atât in vivo, cât şi in vitro enterotoxine, a căror

2

Colibacilozele

natură chimică nu diferă în funcţie de tipurile antigenelor somatice, de înveliş sau flagelare ale tulpinii.

Colibacilii îşi datorează patogenitatea fie unor factori de virulenţă, fie unor factori de toxicitate, fie acţiunii sinergice a ambelor categorii de factori, combinaţi în diverse moduri (16).

Principalii factori de patogenitate la E. coli sunt consideraţi:

- Antigenele de suprafaţă K, de natură polizaharidică, au proprietatea de a proteja colibacilii faţă de complement şi fagocite şi de a favoriza aderarea lor la enterocite. Pe baza stabilităţii la temperaturi ridicate, antigenele “K” se subdivid în antigene de tip A (termostabile), considerate “capsulare adevărate”, antigene de tip L (termolabile) şi B (relativ termostabile), ultimele două fiind considerate “de înveliş”.

De regulă, la o tulpină există un singur antigen “K”. Excepţie fac antigenele (L) K88 şi K99, care pot coexista cu alte antigene “K” şi care sunt factori de adeziune la mucoasa intestinală, cu importante implicaţii în patogeneza enteritelor colibacilare la purcei, viţei şi probabil şi la alte specii.

- Adezinele fimbriale, de natură proteică, facilitează aderarea strânsă a colibacililor la enterocitele jejunale şi ileale evitând astfel evacuarea lor în intestinul gros, prin peristaltism. Adezinele fimbriale sunt notate cu F1, F2, F3, F4, F18, F41, F165 şi altele, în curs de definitivare. Primele 3 tipuri de adezine fimbriale par să fie specifice colibacililor patogeni pentru om. Antigenul F4 este sinonim cu K88, F5 sinonim cu K99, F6 sinonim cu 987P. Prezenţa adezinelor fimbriale se corelează cu proprietatea tulpinilor de a produce enterotoxine.

- Enterotoxinele, sunt exotoxine, elaborate de colibacili in vivo şi in vitro. A fost identificată o enterotoxină termolabilă şi

imunogenă (LT) şi două enterotoxine termostabile şi imunogene (ST I şi ST II). Sunt elaborate de tulpinile de E. coli care posedă K88 şi K99 şi alte antigene cu rol în colonizarea colibacililor.

Capacitatea de a produce enterotoxine se evidenţiază de obicei prin testul ansei ligaurate executat de preferinţă pe specia de animal de la care a fost izolată tulpina, dar de regulă se face pe iepure, precum şi prin alte procedee in vivo, cum este administrarea intragastrică la şoarece sau in vitro, respectiv prin teste serologice.

- Endotoxina, de natură lipo-polizaharidică, prezentă şi la alte bacterii Gram negative, favorizează diseminarea septicemică şi participă la producerea şocului endotoxic. Se identifică cu antigenele somatice “O” şi sunt determinante pentru încadrarea în serogrupe. Semnificaţia patogenică a endotoxinei este bine stabilită numai pentru infecţiile extraintestinale (septicemii, mamite, infecţii urinare).

- Verotoxinele sau toxinele Shiga-like. S-a constatat că anumite tulpini de E. coli produc o toxină analoagă cu toxina Shiga (produsă de Shigella dysenteriae tip 1 – agentul etiologic al dizenteriei umane), cu proprietăţi citolitice pentru linia de celule Vero, din care cauză a fost denumită verotoxină. Citotoxina elaborată de tulpinile de colibacili patogeni pentru om, datorită analogiei cu toxina elaborată de Shigella se numeşte tot toxină Shiga dar, până la stabilirea identităţii perfecte cu toxinele elaborate de tulpinile animale de E. coli s-a convenit ca, toxinele produse de aceasta să se numească Shiga-like (SLT) sau verotoxine (VT). Au fost identificate trei tipuri de verotoxine: VT(SLT)1, VT (SLT)2, şi VT (SLT)3. Sunt prezente în special la tulpinile din serogrupurile O157:H7, O126 şi O111. Verotoxinele au capacitatea de a inhiba

Boli produse de Escherichia coli

sinteza proteică la celulele animalelor infectate (18).

- Hemolizinele alfa şi beta au unele implicaţii în patogenitatea tulpinilor, acţionând asupra integrităţii membranelor celulare. Sunt prezente obligatoriu la tulpinile incriminate ca agenţi etiologici ai bolii edemelor, dar nu numai.

- Sideroforii influenţează acţiunea colibacililor enteroinvazivi, ca urmare a competiţiei dintre celulele somatice şi cele bacteriene, pentru utilizarea fierului biodisponibil.

- Factorii de patogenitate toxici, cu efect necrozant CNF1 ŞI CNF2 au fost descrişi la unele tulpini de E. coli izolate de la om, dar şi de la unele animale (17, 37).

Luându-se în considerare factorul de patogenitate dominant, tulpinile de E. coli care produc infecţii intestinale la om, au fost clasificate în patru grupe. Constatându-se similitudinile cu observaţiile făcute asupra tulpinilor de origine animală, această clasificare a fost adoptată în ultimii ani şi în medicina veterinară (16, 40). Ceea ce diferă mai mult este ponderea pe care o are fiecare din aceste grupe în etiologia enteritelor infecţioase la om şi animale:

1. E. coli enterotoxigen (ETEC), este grupa cu cea mai mare importantă pondere în patologia enteritelor infecţioase la animale. Cuprinde tulpinile de E. coli care posedă factori de adeziune fimbriali sau de altă natură, a căror prezentare se corelează cu capacitatea de a elabora enterotoxine LT sau ST. Ei acţionează prin inhibarea absorbţiei apei şi electroliţilor, fără lezionarea mucoasei intestinale, în condiţiile menţinerii sau exacerbării exsorbţiei, ceea ce se soldează cu deficit în balanţa hidroelectrolitică, respectiv cu deshidratare şi acidoză.

2. E. coli enteropatogen (EPEC, AEEC) include tulpinile de E. coli care nu produc enterotoxine, majoritatea nu produc

nici verotoxine şi nu posedă nici caracterul de invazivitate descris la Shigella sau tulpinile enteroinvazive de E. coli (EIEC), dar posedă adezine, posibil fimbriale, cu ajutorul cărora aderă la enterocitele vilozitare, pe care pot chiar să le penetreze, producând enterite. Ele îşi exercită patogenitatea prin ataşarea la marginea în perie a enterocitelor vilozitare, urmată de distrugerea acestora şi implicit a capacităţii lor de absorbţie (attaching and effacing), datorită cărui fapt grupa se mai numeşte AEEC (40).

Există două clase de tulpini AEEC:- care posedă gene numai pentru

attaching-effacing;- care posedă gene atât pentru

attaching-effacing, cât şi pentru producerea de toxine Shiga, ultimul caracter permiţând încadrarea lor şi în grupa EHEC (41).

3. E. coli enterohemoragic (EHEC) include tulpinile care, la fel cu EPEC aderă la mucoasa intestinală şi produc distrugerea microvililor, dar nu sunt invazive şi au efect inflamator, mai ales la nivelul intestinului gros. Principala lor caracteristică este că elaborează verotoxine. Sunt incriminate în etiologia sindromului hemolitic-ureic şi al colitelor hemoragice la om dar sunt tot mai numeroase lucrările care atestă rolul lor şi în patologia animală, precum şi rolul animalelor ca sursă de infecţie pentru om (25). O atenţie crescândă se acordă tipului O157:H7 şi implicaţiilor lui, atât în patologia umană cât şi în cea animală (25, 29, 35, 38).

4. E. coli enteroinvaziv (EIEC) cuprinde tuplinile capabile să invadeze celulele mucoasei colonului, de unde difuzează în suprafaţă spre mucoasa ileonului şi limfonodurile mezenterice, tinzând spre diseminarea septicemică şi enterotoxiemie. Capacitatea de a produce septicemie a EIEC este favorizată de prezenţa factorilor de virulenţă, respectiv a

4

Colibacilozele

capsulei, adezinelor, a hemolizinelor şi a sideroforilor. Sunt implicate mai mult şi studiate mai bine în patologia umană.

O altă mare grupă de colibacili cuprinde tulpinile care nu produc infecţii intestinale, dar produc septicemii sau diverse infecţii extraintestinale: urocistite, pielonefrite, meningite, peritonite, artrite, salpingite, pneumonii, aerosaculite. Acestea pot să posede sau nu unii din factorii de virulenţă menţionaţi mai sus.

Dependent de specia, vârsta şi starea imunologică a animalului infectat, pe de o parte, şi de însuşirile tulpinii de colibacili infectanţi, pe de altă parte, colibaciloza poate să îmbrace una din următoarele forme de exprimare anatomo-clinică:

- enterita colibacilară (diareea colibacilară, colibaciloza enterică, colibaciloza enterotoxică);

- enterotoxiemia colibacilară (boala edemelor, colienterotoxiemia);

- septicemia colibacilară;- mamita colibacilară;- coligranulomatoza (granulomul

lui Hyärre).Colibacilii rezistă timp de 20 min. la

60C dar sunt distruşi după 30 min., au o rezistenţă remarcabilă în mediul ambiant, la

temperatura ordinară: 110-330 zile în apa de fântână, 70-270 zile în apa de canal, 45-140 zile în sol (19). În maternităţile pentru scroafe, cu pardoseală curată şi încălzită (31-22C), colibacilii mor în mai puţin de o oră, o dată cu uscarea suprafeţelor contaminate, dar în fecale şi în gunoiul de grajd, menţinute într-un mediu umed, pot să supravieţuiască 45 zile.

Colibacilii sunt în general sensibili faţă de antibiotice (tertaciclină, gentamicină, polimixină, neomicină, amoxicilină, cloramfenicol, colimicină) sau chimioterapice (sulfatiazol, sulfametazină, nitrofuran, furazolidon), dar pot să dobândească cu uşurinţă rezistenţa faţă de acestea, datorită existenţei unor plasmide (factor R) care se pot răspândi repede în populaţia de bacterii (19), ducând la selectarea unor tulpini rezistente faţă de antibioticul sau chimioterapicul cu care se lucrează, inclusiv faţă de cele folosite ca aditivi furajeri, cum sunt tetraciclinele (19, 26).

E. coli este repede distrus de antisepticele şi dezinfectantele obişnuite (sodă caustică 1-2%, aldehidă formică 1%, clorură de var cu 1-2% clor activ etc.).

1.1.1. COLIBACILOZELE VIŢEILOR

Colibaciloza apare în primele zile de viaţă a viţeilor, aproape exclusiv în marile efective, unde se practică creşterea intensivă.

La viţei, colibaciloza poate să evolueze ca enterită colibacilară (diaree colibacilară) sau ca septicemie colibacilară.

EtiologieTulpinile de E. coli care produc enterita

colibacilară aparţin de cele mai multe ori serogrupurilor O8, O9, O101, O15, O115 (5, 7), dau pe medii glucozate colonii mucoide,

produc enterotoxine, posedă antigenul A şi antigene L (ca factori de adeziune) K99 sau F41. Nu toate tulpinile au atât factori de adeziune cât şi capacitatea de a produce enterotoxină. Tulpinile de E. coli care produc enterită colibacilară aparţin cel mai frecvent patotipului ETEC, mai rar celorlalte patotipuri.

Din totalul tulpinilor de E. coli izolate din intestinul vacilor şi viţeilor sănătoşi, 24% erau producătoare de verotoxine în investigaţiile făcute de Miyao şi col. (29) în Japonia şi aproximativ 36% în investigaţiile

Boli produse de Escherichia coli

făcute de Blanco şi col. (6) în Spania, aparţinând la 33 serogrupuri O în primul caz şi la 27 serogrupuri în al doilea caz.

Tot în Japonia, Takasue şi col. (40) au izolat tulpini VTEC, în 5 din 6 ferme testate, de la viţei morţi sau bolnavi de diaree. La rezultate similare au ajuns Cobbald şi Desmarchelier (17) în Australia, care au găsit că 11,2% din tulpini aparţineau la tipul O157:H7 şi 10,2% la tipul O26:H11, ambele VTEC şi patogene pentru om. Tulpini producătoare de toxină Shiga (numite STEC sau VTEC) au fost izolate din fecalele bovinelor sănătoase şi în India, în proporţie de 10,5% din probele testate (30) şi în alte colţuri ale lumii, din care cauză se conturează chiar opinia că bovinele ar putea fi considerate ca rezervor de infecţie cu anumite serogrupuri de E. coli producătoare de toxină Shiga. Totuşi, din cercetările făcute de Sanderson şi col. (38) a rezultat că viţeii infectaţi experimental cu E. coli O157:H7 au rămas purtători şi eliminatori ai acestei tulpini, prin fecale, pentru cel mult 43 de zile.

Se afirmă că infecţiile prealabile cu virusuri Rota sau Corona pot acţiona ca factori iniţiatori ai enteritei colibacilare.

În etiologia septicemiei colibacilare au fost incriminate tulpini de E. coli aparţinând la peste 40 grupuri serologice “O”, dintre care O78 este cel mai frecvent raportat în toate ţările, urmat de O15, O111, O115 şi altele. Patogenitatea acestor tulpini nu este condiţionată de existenţa unor anumite antigene de înveliş sau de producerea de enterotoxine.

În cadrul unui studiu amplu, făcut pe parcursul a 7 ani în 27 de ferme de taurine din Transilvania, în cursul căruia au fost izolate şi examinate 2.057 tulpini de E. coli, cu ajutorul a 151 seruri de referinţă, Conţiu şi col. (18) au reuşit să identifice 723 tulpini (35%) ca aparţinând la 96 grupuri serologice, între care cele mai frecvente au

fost: O8, O17, O21, O25, O101, O4, O7, O77, O93 în cazul viţeilor cu diaree neonatală (cea mai frecventă), O78 şi O115 în cazul viţeilor cu colisepticemie şi O101 în cazul viţeilor cu enterotoxiemie, ultimele două forme fiind considerate de autori cu mult mai rare decât diareea neonatală

Caractere epidemiologiceCel mai adesea colibaciloza apare la viţei

în primele 5-7 zile de viaţă, dar poate să apară şi din prima zi sau după 10-14 zile şi chiar mai târziu.

Sursele de infecţie sunt reprezentate de alţi viţei bolnavi, de viţei mai mari trecuţi prin boală sau de vacile care elimină cantităţi mari de germeni prin fecale. Aşternutul, padocurile, apa şi toate obiectele din adăposturi, contaminate cu dejecţii, constituie tot atâtea surse secundare de infecţie.

Calea de infecţie obişnuită este cea digestivă, dar în colibaciloza septicemică infecţia se poate realiza şi pe la nivelul altor mucoase, în special a celei respiratorii.

Colibaciloza evoluează ca o endemie de grajd, cu caracter trenant sau staţionar, morbiditatea şi mortalitatea variind în limite foarte largi, în funcţie de intensitatea cu care acţionează factorii favorizanţi: furajarea vacilor gestante, igiena alăptării şi a creşterii etc.(1)

Patogeneză În tubul digestiv al animalelor sănătoase

se găsesc colibacili, încă din primele 6 ore de viaţă, dar prezenţa lor se limitează de regulă la colon, iar dacă ajung uneori în intestinul subţire, nu vin în contact direct cu enterocitele, care sunt protejate de un strat de mucus.

Boala apare numai în condiţii în care în afară de factorul determinant, reprezentat de colibacili, intervin şi o serie de factori favorizanţi, care concură la apariţia stării de

6

Colibacilozele

boală. Asemenea factori îşi fac resimţită prezenţa numai în sistemele de creştere intensivă sau semi-intensivă, în condiţii de aglomerare şi de neasigurare a cerinţelor igienice şi a normelor tehnologice.

La viţei se înregistrează două tipuri patogenezice de evoluţie:

-enteritele colibacilare, ca rezultat al infecţiilor intestinale, în care multiplicarea colibacililor este iniţiată şi limitată la nivelul intestinului;

-septicemiile colibacilare, la care se adaugă infecţiile colibacilare localizate la nivelul anumitor aparate şi ţesuturi;

În enterita colibacilară, germenii patogeni fimbriaţi depăşesc stratul de mucus şi se fixează pe enterocite cu ajutorul factorilor de adeziune, respectiv de colonizare. O dată fixaţi, colibacilii se multiplică intens, ajungând să tapiseze suprafaţa mucoasei intestinale. Această aderare şi multiplicare nu este posibilă dacă în intestin se găsesc anticorpi omologi (conţinuţi în colostru sau laptele imun ingerat) dar este posibilă dacă anticorpii lipsesc din intestin, chiar dacă s-ar găsi în sânge (obţinuţi, de exemplu, prin administrare parenterală de ser imun). În timpul multiplicării, unii colibacili (cei ETEC) elaborează şi enterotoxine (LT şi/sau ST).

Enterotoxinele acţionează la nivelul unor receptori specifici, existenţi numai la enterocitele intestinului subţire, inducând hipersecreţia hidroelectrolitică. Se produce o creştere masivă a exsudaţiei de electroliţi, apă şi glucoză în jejun şi ileon, care depăşeşte capacitatea de absorbţie a mucoasei colonului, cu acumularea consecutivă de lichide la acest nivel, ceea ce face ca, pe cale neuro-reflexă să se declanşeze diareea, care duce la exsicoză şi moarte. De remarcat că nici germenii şi nici enterotoxina colibacililor ETEC şi EPEC nu părăsesc intestinul.

Enteritele colibacilare sunt rezultatul acţiunii colibacililor aparţinând fie la patotipul ETEC (cel mai frecvent), fie la patotipurile EPEC, EHEC sau EIEC.

Atât în cazul ETEC cât şi al EPEC sunt prezente fie adezinele fimbriale F5 (cel mai frecvent), fie adezinele F6, F41 sau F17 (mai rar). Prezenţa acestora intervine în schimburile membranale de ioni, cu favorizarea exsorbţiei de apă şi electroliţi, paralel cu reducerea sau blocarea absorbţiei, având ca rezultat o diaree severă cu fecale apoase de culoare alb-gălbuie (de unde şi denumirea de diareea albă a viţeilor), cu bule de gaz, care se poate termina în câteva zile prin moarte, într-o stare avansată de deshidratare şi acidoză.

În cazul colibacilozei septicemice principalul factor de patogenitate (dar nu singurul) îl reprezintă endotoxinele care, printr-un mecanism numai parţial cunoscut, după ce multiplicarea intravasculară atinge un anumit prag, generează şocul endotoxic, a cărui manifestare clinică diferă numai puţin de la o specie la alta de animale cu colisepticemie şi chiar faţă de manifestările întâlnite în septicemiile produse de alte bacterii producătoare de endotoxine similare: scăderea bruscă a tensiunii arteriale, urmată de hipoxie tisulară, creşterea vâscozităţii sângelui şi coagulare intravasculară diseminată. Virulenţa colibacililor izolaţi din cazuri cu septicemie sau alte infecţii extraintestinale localizate nu pare să fie legată de nici unul din principalii factori de patogenitate cunoscuţi (fimbrii, adezine, verotoxine, etc.).

Tabloul clinicPerioada de incubaţie variază de la

câteva ore, în cazul viţeilor ce se îmbolnăvesc în primele 1-2 zile de viaţă, până la 4-5 zile, în cazul viţeilor ce se îmbolnăvesc după vârsta de 5-6 zile.

Boli produse de Escherichia coli

Atât în forma enterică de colibaciloză, cât şi în cea septicemică, boala poate să evolueze supraacut, acut sau subacut, evoluţia fiind de obicei mai scurtă la viţeii mai mici şi în formele septicemice şi ceva mai lungă la viţeii mai mari (8-10 zile) sau în formele enterice de boală.

În enterita colibacilară, tabloul clinic este dominat de diareea gravă, cu fecale apoase, care determină deshidratarea rapidă şi brutală a animalelor. Din această cauză aspectul viţeilor este caracteristic: părul este zbârlit (horipilaţie), pielea este lipsită de elasticitate, globii oculari sunt retractaţi (enoftalmie), perineul este murdărit cu fecale. Tot din cauza exsicozei şi a hemoconcentraţiei consecutive, apare tahicardia şi respiraţia superficială, tahipneică.

Temperatura se menţine în limite normale sau este uşor crescută până în momentul colapsului, când scade sub normal, sfârşitul bolii fiind de regulă moartea, mai ales la viţeii de 1-3 zile.

În colibaciloza septicemică, de la poarta de intrare colibacilii pot să ajungă, în timp de 8 ore, în sânge. După 15 ore pot să apară primele simptome, pentru ca după 18 ore de la infecţie să survină moartea. Viţeii prezintă hipertermie accentuată (40,5-41,5C), abatere pronunţată, adinamie, anorexie, puls accelerat şi moartea poate să survină după numai câteva ore. Dacă durează mai mult, într-o fază mai avansată a bolii poate să apară şi diareea, cu toate consecinţele descrise la forma enterică. În acest caz, uneori apar şi tulburări nervoase. În majoritatea cazurilor boala se termină prin moarte, precedată de o perioadă de hipotermie.

Tabloul morfopatologic În general, leziunile sunt discrete şi puţin

caracteristice.

În forma enterică se constată aspectul deshidratat al cadavrului, cu tegumentul perineal murdărit de fecale diareice. Se pot găsi congestii şi hemoragii intestinale, inflamaţia formaţiunilor limfoide din peretele intestinal şi a limfonodurilor mezenterice. Conţinutul intestinal, inclusiv din colon, este fluid, iar în stomac se găseşte lapte coagulat. În cazurile mai rare, când infecţia s-a produs cu EHEC, leziunea dominantă este de colită hemoragică sau fibrinohemoragică.

În forma septicemică se pot găsi hemoragii subepicardice sau sub seroasa altor organe. Splina este uşor mărită şi indurată. Se mai pot găsi distrofii hepatice, renale sau cardiace, mai rar artrite sau meningite.

DiagnosticManifestările clinice corelate cu

caracterele epidemiologice şi tabloul morfo-patologic permit suspicionarea, cu destul de mare probabilitate, a diagnosticului de colibaciloză.

Confirmarea certă a diagnosticului prin metode de laborator se face cu uşurinţă în forma septicemică, izolarea germenului pe medii uzuale de cultură, din măduva osoasă şi din organele interne (ficat, splină etc.) fiind edificatoare. Dacă nu există certitudinea prospeţimii cadavrului este obligatorie izolarea din măduva osoasă.

În cazul colibacilozei enterice confirmarea diagnosticului este mai problematică, fiind posibilă numai în condiţiile unui laborator bine dotat. Este necesar să se dovedească existenţa unui număr mare de colibacili în intestinul subţire al cadavrelor foarte proaspete. De oarecare valoare în acest scop poate fi un simplu frotiu de pe mucoasa intestinului subţire, colorat Gram, dar de mai mare valoare este

8

Colibacilozele

izolarea din intestinul subţire, în cultură aproape pură a colibacililor care, prin tipizare serologică, se dovedesc a aparţine serogrupurilor “O” şi serotipurilor “OK”, cunoscute ca aparţinând patotipurilor ETEC, EPEC, EHEC sau EIEC. În majoritatea cazurilor de enterită colibacilară a viţeilor se izolează tulpini de E. coli care elaborează enterotoxină ce poate fi evidenţiată prin testul ansei ligaturate.

Diagnosticul diferenţial trebuie să aibă în vedere unele infecţii virale, cum sunt cele cu virusuri Rota sau Corona. Acestea au o evoluţie mai puţin severă, iar confirmarea se face prin izolarea virusurilor pe culturi celulare sau prin examene serologice.

Infecţia cu Clostridium perfringens are o simptomatologie destul de asemănătoare şi trebuie exclusă prin examen bacteriologic şi determinarea toxicităţii conţinutului intestinal. De asemenea, trebuie excluse criptosporidioza şi coccidioza, prin examen microscopic.

PrognosticPrognosticul este grav, deoarece

mortalitatea poate să atingă 70-100% din cazurile de boală.

Profilaxie şi combatereAtât în profilaxia cât şi în combaterea

colibacilozei viţeilor accentul trebuie pus pe măsurile generale.

Profilaxia colibacilozei începe din viaţa intrauterină a viţelului, prin administrarea unor raţii furajere echilibrate şi de bună calitate, vacilor gestante şi prin respectarea repausului mamar, pe durata căruia se scot din raţie furajele acide şi se înlocuiesc cu fânuri şi concentrate. Respectarea riguroasă a regulilor de igienă a fătării, alăptării şi a

creşterii în general, este esenţială. Maternităţile în care nu se întreţine o curăţenie corespunzătoare, care nu sunt dezinfectate după fiecare serie de fătări şi nu funcţionează după principiul populării şi depopulării totale, contribuie mai mult la difuzarea infecţiilor colibacilare decât la prevenirea lor. În profilactorii trebuie, de asemenea, respectate cu rigurozitate toate normele tehnologice şi sanitare veterinare privind curăţenia şi dezinfecţia după fiecare depopulare, asigurarea microclimatului corespunzător, constituirea de loturi omogene ca vârstă, evitarea supraaglomerării, respectarea normelor de igienă a alăptării etc. O menţiune specială trebuie acordată necesităţii colostrării corespunzătoare în primele ore de viaţă.

În afară de măsurile menţionate mai sus, care sunt obligatorii în toate efectivele, indiferent de situaţia epizootologică, în focarele de boală se mai face tratamentul viţeilor bolnavi şi se administrează unele medicamente sau produse biologice cu rol preventiv, la vacile gestante sau la viţeii sănătoşi.

Tratamentul viţeilor bolnavi este complex şi urmăreşte mai multe obiective: distrugerea agentului etiologic, restabilirea homeostaziei, creşterea rezistenţei generale, susţinerea energetică şi combaterea diareei.

Primul obiectiv se realizează prin administrarea de antibiotice, sulfamide sau chimioterapice (vezi etiologia), preferabil pe bază de antibiogramă. Până la aflarea rezultatului antibiogramei se poate începe cu un antibiotic cu spectru larg, cunoscut ca activ faţă de Gram negativi în general şi faţă de colibacili în special, cum sunt aminoglicozidele. În enterita colibacilară se preferă medicamentele care se administrează pe cale parenterală sau cele care se administrează pe cale orală dar se absorb în circulaţia generală. Mai folosite în practică sunt: tetraciclina, neomicina, gentamicina, ampicilina, sulfametazina, sulfatiazolul,

Boli produse de Escherichia coli

combinaţiile de sulfonamide cu trimethoprim, ftalilsulfatiazolul, dar şi apramicina, enrofloxacina şi alte antibiotice, mai noi. Durata administrării unui antibiotic sau chimioterapic este de 3-4 zile până la cel mult 5 zile, pentru evitarea instalării rezistenţei, atât la colibacili cât şi la alte bacterii intestinale, cât şi pentru evitarea apariţiei enteritelor micotice. Unii autori contraindică administrarea orală de antibiotice sau sulfamide în formele enterice de colibaciloză, recomandându-le numai pentru formele septicemice, insistând în schimb pe importanţa administraării de fluide bicarbonatate.

Tot ca tratament antiinfecţios, în formele septicemice se poate încerca administrarea serului anticolibacilar, a sângelui de la vaci din unitate (recoltat pe citrat de sodiu şi aseptizat cu antibiotice, 80-100 ml subcutan) sau a gamaglobulinelor preparate din sângele acestora (14). Eficacitatea acestora este ceva mai bună când se administrează preventiv decât curativ, dar în general rezultatele nu justifică cheltuielile, fiind necesare cantităţi mari de imunoglobuline. Institutul Pasteur prepară un ser hiperimun (Coliser B) care conţine imunoglobuline anti K99.

Pentru restabilirea homeostaziei, viţeii cu diaree se supun la dietă: 2-4 tainuri consecutiv li se administrează numai ceai sau ser fiziologic, încălzite. Dacă apar semnele unei exsicoze moderate li se administrează ser fiziologic sau soluţii de electroliţi (ionoser, rehidrasol, rehidravit), i.v., i.p., sau s.c. La exsicoză avansată se impune tratamentul, prin perfuzie, 2-3 zile la rând. În plus se mai administrează 2-4 l de ceai, ser fiziologic, ape minerale călduţe, sau chiar apă de robinet per os. Revenirea la alimentaţia cu lapte se face treptat, crescând proporţia de lapte din amestecul de ceai (sau ser fiziologic)-lapte.

Pentru combaterea diareei se poate administra antidiareic, salicilat de bismut, decoct de orez, mucilagii de in, cărbune mineral sau vegetal.

După caz, viţeilor bolnavi li se mai pot administra tonice generale şi cardiace (cofeină, pentetrazol), vitamine (A, D3, E, C, K), glucoză precum şi diferite medicamente preparate după formule magistrale sau produse comerciale (bacterisin, sinenter, enterosin, aprasin).

Pentru profilaxia specifică a colibacilozei viţeilor se utilizează în unele ţări vaccinuri inactivate, preparate din tipurile de E. coli cunoscute ca cel mai frecvent izolate din colibaciloza viţeilor. Administrate de necesitate, la vacile gestante, acestea dau rezultate bune dacă tipul de E. coli ce evoluează în focar coincide cu unul din tipurile conţinute în vaccin. Rezultatele pot fi bune şi dacă se folosesc autovaccinuri inactivate (bacterine), preparate cu tulpini izolate chiar din unitatea unde urmează să fie folosite. Trebuie însă avut în vedere că imunoprofilaxia nu poate să substituie complexul de măsuri igienico-sanitare şi respectarea normelor tehnologice de creştere şi exploatare, ci numai să le completeze, ca o măsură de necesitate menită să contribuie la creşterea şi uniformizarea nivelului imunităţii specifice (4).

În diverse ţări au fost elaborate şi comercializate foarte numeroase vaccinuri pentru prevenirea colibacilozei viţeilor. Aproape fără excepţie sunt vaccinuri inactivate, care conţin cel puţin antigenul K99 şi se administrează la juninci sau vaci gestante, nu mai târziu decât cu 3-4 săptămâni înainte de fătare. Aceste vaccinuri induc formarea de anticorpi în sângele vacilor, anticorpi care se concentrează în colostru şi protejează viţeii faţă de colonizarea intestinului subţire cu colibacili în primele zile de viaţă, dar această protecţie

10

Colibacilozele

vizează numai infecţia cu tulpini ETEC, care sunt cele mai frecvente, însă nu şi singurele capabile să producă infecţia colibacilară la viţei. De aceea, aceste vaccinuri nu dau rezultate în toate efectivele. Au fost create şi

vaccinuri mixte, în care la antigenul colibacilar K99 se asociază şi alte antigene colibacilare, precum şi antigene virale Rota şi Corona..

1.1.2. COLIBACILOZELE PURCEILOR

La porcine, colibaciloza se manifestă sub mai multe forme:

-diareea colibacilară (D.C.) cunoscută şi sub denumirea de enterita colibacilară (E.C.) sau colibaciloza enterotoxică, întâlnită la purceii din marile crescătorii, în primele zile de viaţă, este cea mai frecventă şi păgubitoare formă de manifestare a colibacilozei porcine;

-diareea de înţărcare (D.I.) apare, în special în creşterea intensivă, în primele zile după constituirea loturilor de tineret;

-septicemia colibacilară (S.C.) apare la purceii sugari, dar în proporţie mult mai redusă decât D.C.;

-enterotoxiemia colibacilară, numită şi boala edemelor, este considerară o boală de sine stătătoare şi va fi tratată separat;

-infecţii cu localizare extraintestinală, primare sau secundare.

EtiologieEnterita colibacilară (E.C.) a purceilor

este, de cele mai multe ori, rezultatul acţiunii conjugate a doi factori de patogenitate: adezinele fimbriale şi enterotoxina. Tulpinile de E. coli care posedă ambele categorii de factori de patogenitate fac parte din patotipul ETEC şi se numesc “enterotoxigene”. Din cercetările lui Osek (31) rezultă că peste 77% din tulpini de E. coli izolate de la purcei cu diaree erau producătoare de enterotoxine. Van den Broeck (39) constată, în Belgia, că 30-79% din scrofiţele nevaccinate posedă anticorpi antiF4, incidenţa acestora fiind

corelată cu densitatea animalelor (fermele) din zonă.

Cele mai multe tulpini enterotoxigene izolate de la porci posedă adezinele fimbriale F4 (K88) şi mult mai rar F5(K99), F6(987) sau F41 şi produc enterotoxine ST sau LT. Ele aparţin cel mai frecvent serogrupurilor somatice O141, O147, O149, O157, O8, O9, O138, O64, O10, O15 ş.a. O parte dintre acestea (O138, O139, O141, O147 şi O157) elaborează frecvent, în afară de enterotoxinele ST sau LT, şi alte toxine cu acţiune diferită, numite verotoxine dar, tulpinile care secretă verotoxine de obicei nu posedă adezine fimbriale.

În testările făcute în ţara noastră s-a constatat o diversitate destul de mare a serogrupurilor de E. coli izolate de la purcei sugari. Astfel, Bugeac şi Iordache (10) identifică 27 grupuri somatice pentru cele 47 tulpini testate şi încadrate serologic, dintre care O147 şi O8 au foste cele mai frecvente, urmate de O101, O2, O45 şi O144.

Din diareea de înţărcare a purceilor, Osek (31) izolează 46 tulpini aparţinătoare serogrupurilor O138, O139 şi O141, dintre care 34 tulpini posedau germeni pentru toxina Shiga-like, 32 posedau gene pentru entetoxinele ST I şi ST II, iar 10 posedau adezine F18.

În cadrul fiecărui tip fimbrial de adezine există mai multe variante. Astfel, în cadrul tipului F4, cel mai frecvent la porcine, au fost identificate variantele: K88ab, K88ac,

K88ad fiecăruia dintre aceste variante îi corespunde un anumit tip de receptor pe

Boli produse de Escherichia coli

enterocitele intestinului subţire a purceilor, cu care se leagă specific.

Din enteritele colibacilare ale purceilor se izolează şi tulpini de E. coli care posedă adezine fimbriale sau, posibil nefimbriale, dar care nu elaborează exotoxine ST sau LT. Acestea aparţin patotipului EPEC, care în cazul tulpinilor izolate de la animale se mai cunosc şi sub denumirea de patotip AEEC (attaching and effacing E. coli). Tulpinile AEEC produc leziuni caracteristice: aderarea strânsă a bacteriilor AEEC la porţiunea apicală a enterocitelor vilozitare se produce concomitent cu ştergerea microvililor şi distrugerea părţii luminale a membranei celulare. Tulpinile de E. coli care produc septicemie pot fi lipsite atât de fimbrii cât şi de enterotoxicitate.

Caractere epidemiologiceCei mai sensibili sunt purceii, în primele

5-7 zile de viaţă dar, se pot îmbolnăvi şi purceii mai mari, în vârstă de până la câteva săptămâni.

Sursa de infecţie primară este reprezentată fie de scroafele mame fie de alţi purcei bolnavi sau sănătoşi. Infecţia se poate realiza şi dacă boxele de fătare nu au fost corect curăţate şi dezinfectate după seria anterioară. Germenii pot ajunge în intestin per os sau prin cordonul ombilical.

Nu în toate cazurile când ajung colibacili enteropatogeni în intestin se produce diareea colibacilară. Acest fapt este dovedit, pe de o parte de observaţia că, pentru a reproduce experimental boala, este necesar uneori să se administreze oral doze imense de germeni, care nu pot fi ingeraţi în condiţii naturale, iar pe de altă parte, de observaţia că şi în intestinul purceilor sănătoşi se găsesc colibacili enteropatogeni, dar aceştia sunt prezenţi numai în colon. Cele prezentate demonstrează că pentru apariţia bolii, pe lângă prezenţa factorului determinant - microbul patogen - este necesară şi

intervenţia unor factori favorizanţi, cum sunt: deficitul imunologic al purceilor (întârzierea primului supt de colostru), furajarea deficitară a scroafelor gestante, condiţiile necorespunzătoare de zooigienă din maternitate precum şi unii factori individuali, mai puţin cunoscuţi.

Dependent de amploarea devierii de la normal a acestor condiţii favorizante, ca şi de patogenitatea tulpinii infectante, morbiditatea poate să fie mai redusă (5-10%) sau mai ridicată (80-90%). Chiar dacă morbiditatea e mică, este destul de caracteristic faptul că la aceeaşi scroafă se îmbolnăvesc de obicei toţi purceii, în timp ce în alte boxe, alăturate, rămân sănătoşi toţi purceii aceleeaşi scroafe.

Diareea colibacilară a purceilor evoluează enzootic, cu caracter staţionar.

PatogenezăÎn enterita colibacilară a purceilor, ca şi

în enterita colibacilară a viţeilor, este caracteristic faptul că germenii nu părăsesc tubul digestiv, multiplicându-se la nivelul mucoasei intestinale unde, cei mai mulţi (tulpinile ETEC), elaborează enterotoxine. Acestea acţionează asupra enterocitelor având drept consecinţă enterosorbţia şi diareea. Întrucât nici germenii nici enterotoxina nu părăsesc intestinul, această formă de enterită colibacilară se mai numeşte şi colibaciloză enterotoxică, fiind caracteristică purceilor sugari.

Pentru ca să se producă boala este necesară aderarea colibacililor de celulele mucoasei intestinului subţire, prin intermediul receptorilor celulari, care însă nu se găsesc la toţi indivizii şi care se reduc o dată cu vârsta. Aderarea nu este posibilă decât dacă în prealabil epiteliul intestinal s-a acoperit de o peliculă fină de colostru sau lapte care conţine IgA specifice, peliculă ce se întreţine prin ingerarea zilnică de colostru sau lapte imun. Aderarea colibacililor la

12

Colibacilozele

enterocite se produce cu ajutorul adezinelor fimbriale, cele mai frecvente şi mai bine studiate, dintre cele peste 30 identificate, fiind adezinele F4, F5, F6 şi F41.

În diareea colibacilară a purceilor colibacilii proliferează aşa de mult, încât ajung uneori să tapiseze în întregime mucoasa intestinului subţire. De regulă, la un purcel proliferează şi se izolează un singur tip antigenic de E. coli. În continuare, ca urmare a acţiunii enterotoxinelor, ca şi a prezenţei stratului de colibacili care tapisează mucoasa intestinală, se ajunge la diaree şi exsicoză. Enterotoxinele acţionează la nivelul unor receptori specifici, existenţi numai la enterocitele intestinului subţire, inducând hipersecreţia hidroelectrolitică. Urmare a creşterii masive a exsudaţiei de electroliţi, apă şi glucoză, în jejun şi ileon, care depăşeşte capacitatea de absorbţie a mucoasei colonului, se acumulează lichidele la acest nivel şi, pe cale neuro-reflexă, se declanşează diareea. Aceasta poate să apară uneori şi imediat după înţărcare, atât ca urmare a schimbării regimului alimentar, cât şi ca urmare a faptului că în această perioadă intestinul subţire al purceilor încetează să mai fie protejat de IgA din lapte. Din asemenea cazuri au fost izolate tulpini de E. coli posesoare de adezine fimbriale F18, F107, şi 2134P (20).

Există şi tulpini de E. coli enteropatogene neproducătoare de enterotoxine, care acţionează prin mecanisme mai puţin cunoscute, precum şi tulpini lipsite de fimbrii şi neproducătoare de enterotoxine, care produc totuşi diaree sau chiar dizenterie datorită unui factor de virulenţă ce le permite afectarea integrităţii mucoasei intestinale. Acestea din urmă produc aşa-numita colibaciloză enteroinvazivă, precum şi forme septicemice de colibaciloză-foarte rare la purcei.

Tabloul clinicEvoluţia clinică a D.C. este cu atât mai

rapidă şi mai gravă cu cât purceii sunt mai mici. La purceii de 1-4 zile durata bolii poate fi sub 24 ore (supraacut), fără semne clinice particulare.

La purceii ceva mai mari, primul simptom care apare este diareea. Fecalele sunt fluide, de culoare albicioasă, gălbuie, galben-cenuşie sau galben-maronie, urât mirositoare, eliminate în jet, dar, spre deosebire de viţei, fără să murdărească evident regiunea perineală. La început apetitul şi starea generală nu sunt modificate dar, din cauza diareei şi exsicozei starea generală se alterează, purceii devin apatici, cu semne evidente de deshidratare (abdomenul supt, ochii înfundaţi, pielea lipsită de elasticitate). În majoritatea cazurilor cu evoluţie acută moartea survine după 2-3 zile, în hipotermie.

La purceii mai mari de 10 zile şi în special la cei recent înţărcaţi, diareea şi deshidratarea sunt mai puţin brutale şi, din această cauză, mortalitatea este scăzută, chiar dacă morbiditatea este mare.

Tabloul morfopatologicLeziunile sunt puţin caracteristice.

Stomacul este plin cu colostru sau lapte coagulat, nedigerat, respectiv furaje nedigerate, în cazul diareiei de înţărcare, iar mucoasa stomacală este hiperemiată, în special pe marea curbură. Intestinul subţire şi mai ales intestinul gros sunt pline cu fecale fluide sau păstoase. Uneori peretele intestinal şi stomacal prezintă congestie şi hemoragii discrete pe mucoasa digestivă. Vasele mezenterice sunt ectaziate, iar limfonodurile mezenterice sunt tumefiate şi congestionate.

Examinate la lupa stereoscopică, vilozităţile intestinale din jejun şi ileon apar

Boli produse de Escherichia coli

de regulă nemodificate. În rare cazuri apar plaje restrânse cu atrofia vilozităţilor.

Histologic, leziunile depind de patotipul infectant. În cazul infecţiei cu ETEC leziunile sunt discrete, fiind prezente cel mult unele leziuni congestiv-hemoragice în lamina propria, cu infiltraţii celulare (neutrofile, macrofage) dar se poate remarca şi prezenţa masivă a celulelor bacteriene care aderă strâns la enterocite, mai ales la nivelul vilozităţilor, interpunându-se ca un strat între enterocite şi chimul intestinal.

În cazul infecţiei cu tulpini AEEC germenii, aranjaţi în palisadă, aderă în special la nivelul marginii în perie a celulelor vilozitare, producând distrugerea microvililor şi afectarea zonei apicale a membranelor celulare.

DiagnosticEnterita colibacilară a purceilor trebuie

diferenţiată de o serie de alte entităţi mai

mult sau mai puţin asemănătoare, dintre care cele mai importante sunt cuprinse în tabelul alăturat.

Există unele elemente de diferenţiere, cu valoare cel puţin orientativă, cum ar fi: evidenţierea atrofiei vilozităţilor ileo-jejunale şi a pH-ului acid al fecalelor în enteritele cu virusuri Corona sau Rota, în timp ce în diareea colibacilară vilozităţile sunt de cele mai multe ori intacte (dependent de patotip), iar pH-ul fecalelor este alcalin.

Pentru o confirmare certă a diagnosticului de enterită colibacilară este necesar să se demonstreze că:

a). în intestinul subţire al purcelului se găsesc colibacili, în cultură aproape pură, care

b). sunt enterotoxigeni sau aparţin unui patotip cunoscut ca enteropatogen pentru porc.

Diagnosticul diferenţial al enteritei colibacilare a purceilor sugari

Agentul Vârsta Tip epidemiologic Manifestări E. coli primele zile şi

imediat după înţărcare

endemic diaree cu fecale fluidedeshidratare

Cl. perfringens primele zile endemic diaree,adesea dizenteriformă

Virus Rota peste 5-7 ziledar nu peste 7-8 săpt

endemic “diaree albă” culapte nedigerat

Virus Corona (TGE)

în special 1-10 zile epidemic,cu mortalitate 70-100%

diaree gravădeshidratare

Virus Corona tip II (D.E.)

5-20 zile endemic-epidemic diaree

Virus VWD a EVH

10-20 zile morbiditate maremortalitate mică

vomitărislăbiresemne nervoase

Eimeria, Isospora 5-15 zile sporadic-endemic enteritediaree

Cryptosporidii 5-15 zile sporadic-endemic diaree

Capacitatea de a produce enterotoxine se poate determina prin testul ansei ligaturate, de preferinţă pe purcel sau, mai expeditiv dar mai puţin precis, prin inoculare

intragastrică la şoricei. Identificarea tipului antigenic se poate face prin testul clasic de aglutinare în tuburi sau, mai expeditiv dar cu

14

Colibacilozele

valoare practică numai în cazurile pozitive, prin aglutinare pe lamă cu un ser anti K.

Cum aceste teste nu sunt întotdeauna la îndemâna oricărui laborator teritorial, în colibaciloza purceilor diagnosticul se sprijină de cele mai multe ori, în principal, pe priceperea medicului veterinar în coroborarea datelor epidemiologice, clinice şi morfopatologice.

Diagnosticul diferenţial trebuie să aibă în vedere dizenteria anaerobă a purceilor, virozele digestive (Corona, Rota, ECSO), coccidioza, salmoneloza dar şi diverse boli medicale sau intoxicaţii.

PrognosticEste grav din cauza pierderilor mari prin

morbiditate şi mortalitate, chiar în cazul unor măsuri de combatere bine conduse.

Profilaxie şi combatereÎn profilaxia enteritei colibacilare se

urmăreşte, pe de o parte, reducerea la minimum a contaminării mediului ambiant al purceilor cu germeni patogeni, iar pe de altă parte, ridicarea gradului de rezistenţă generală şi specifică faţă de infecţia cu E. coli.

Primul obiectiv se realizează prim măsuri de igienă şi tehnologice: curăţenie, dezinfecţie, organizarea fătărilor şi a boxelor de fătare astfel încât să se reducă la minimum contactul purceilor nou-născuţi cu fecalele scroafelor, asigurarea unui microclimat corespunzător. Rezistenţa generală a purceilor se asigură printr-o furajare corespunzătoare, în ceea ce priveşte necesarul de principii nutritivi şi aportul mineralo-vitaminic, ca şi prin asigurarea în maternităţi a unor condiţii corespunzătoare, în special în ceea ce priveşte temperatura şi ventilaţia.

Introducerea unor noi tipuri patogene de E. coli în efectiv se previne prin carantina

profilactică şi chimioterapia animalelor de reproducţie nou achiziţionate.

Imunoprotecţia se asigură prin ingestia zilnică a unei cantităţi suficiente de colostru şi apoi lapte, care să conţină IgA cu acţiune specifică asupra tipului (tipurilor) de E. coli la care sunt expuşi purceii. Protecţia se asigură local, prin limitarea multiplicării şi aderării colibacililor la suprafaţa mucoasei intestinului subţire şi prin neutralizarea toxinelor elaborate (anticorpii din serul purcelului, dobândiţi prin absorbţie intestinală din colostru, nu conferă rezistenţă faţă de enterita colibacilară, dar, se pare, sunt eficienţi în protecţia faţă de septicemia colibacilară care, la purcei, este rară).

Pentru profilaxia specifică a D.C. a prceilor sugari, în lume se folosesc mai multe feluri de vaccinuri inactivate şi adjuvantate, care se administrează la scroafele gestante pe cale s.c. sau i.m. Prima inoculare se face de regulă cu 4-6 săptămâni înainte de fătare, iar a doua cu 10-15 zile înainte de fătare. Rezultate bune s-au obţinut cu autovaccinuri, preparate din mai multe tipuri de E. coli izolate din ferma în care urmează să fie aplicate. Astfel de vaccinuri se folosesc şi la noi în ţară. În unele ţări se prepară şi vaccinuri care conţin numai K88 sau numai enterotoxina LT sau ambele, deoarece acestea nu diferă antigenic în funcţie de grupul “O” de care aparţine o tulpină de E. coli şi deci se pot prepara pe plan central şi folosi în orice fermă. Neajunsul acestora este însă faptul că nu previn şi infecţiile cu ETEC sau EPEC sau alţi colibacili neposesori de antigene K88 sau neproducători de enterotoxină LT, care de fapt însumează aproape 50% din totalul tulpinilor de E. coli izolate din focare de diaree colibacilară.

Bertschinger şi col. (4) au demonstrat recent că este posibilă şi imunoprofilaxia diareei de înţărcare şi a bolii edemelor, vaccinând purceii per os, cu 10 zile înainte

Boli produse de Escherichia coli

de înţărcare. Pentru imunizare s-a folosit o tulpină vie de E. coli posesoare de F18ac. Purceii vaccinaţi s-au dovedit protejaţi faţă de infecţia de control cu o tulpină omoloagă fimbriată, administrată tot per os, după 10 zile de la înţărcare (în sensul că s-a prevenit colonizarea intestinului) dar nu şi faţă de infecţia cu tulpina heteroloagă F18ab.

În focarele de boală, în afară de măsurile generale igienico-sanitare, de respectare a normelor tehnologice şi de vaccinare a scroafelor gestante, enunţate la profilaxie, se aplică tratamentul curativ al purceilor bolnavi şi tratamentul preventiv al purceilor încă sănătoşi.

Petru tratamentul purceilor bolnavi există o gamă extrem de largă de medicaţii, dintre care în continuare vor fi menţionate numai câteva. Obiectivele urmărite sunt identice cu cele amintite la enterita colibacilară a viţeilor.

Petru combaterea infecţiei digestive se recomandă administrarea pe cale orală de antibiotice (gentamicină, amplicilină, polimixină, tetraciclină, neomicină, kanamicină), preferabil pe bază de antibiogramă (3), sau sulfamide (ftalilsulfatiazol, sulfaguanidină, diverse

sulfamide cu rezorbţie lentă potenţate cu trimethoprim) precum şi diverse chimioterapice pe bază de furazolidon şi nitrofuran, dacă legislaţia în vigoare permite utilizarea acestora.

Restabilirea homeostaziei se face cu soluţii rehidratante: ser fiziologic, ser fiziologic glucozat, ionoser, ser Ringer etc.

Petru combaterea diareei se pot administra substanţe absorbante, astringente şi mucilagii.

Se mai pot administra per os BCA şi vitamine, în special A, C şi E.

Serul hiperimun anticoli nu este eficient la purcei, deoarece imunoglobulinele G şi M prezente în serul sanguin nu se pot administra per os, deoarece nu sunt rezistente la enzimele digestive, iar administrarea parenterală nu are sens, deoarece nu protejează contra formelor enterice de colibaciloză.

Se recomandă ca, atunci când a apărut boala la 1-2 purcei dintr-o boxă, aceştia să fie trataţi curativ, iar restul purceilor, încă sănătoşi, să fie trataţi concomitent, dar cu doze preventive.

1.1.3. BOALA EDEMELOR

Boala edemelor (B.E.), numită şi enterotoxiemia colibacilară a porcului, este o formă particulară de colibaciloză, şi de aceea este tratată separat. Este produsă de tulpini hemolitice de E. coli, caracterizată clinic în principal prin simptome nervoase şi edem palpebral, iar morfopatologic prin edemul gelatinos al peretelui stomacal şi al mezenterului colonului spiralat.

A fost descrisă pentru prima dată în anul 1938 în Irlanda de Nord şi apoi în numeroase ţări din Europa, America şi Asia, inclusiv în ţara noastră, atât în creşterea

intensivă, cât şi în efectivele mici, crescute tradiţional.

Este de obicei mortală dar pierderile sunt limitate de morbiditatea relativ scăzută.

EtiologieDe la purceii cu B.E. se izolează de

regulă, pretutindeni în lume, tuplini de E. coli hemolitice, aparţinătoare la serogrupurile O138K81, O139K82 şi O141K85, care posedă adezine şi care au capacitatea de a produce verotoxine. Datorită similarităţii (dar nu identităţii) cu toxina produsă de Shigella dysenteriae la

16

Colibacilozele

om, verotoxina produsă de tulpinile de E. coli izolate din B.E. se mai numeşte şi Shiga-like. Enterocitele nu sunt afectate de prezenţa colibacililor, colonizaţi la suprafaţa mucoasei, dat toxinele elaborate de aceştia în intestin sunt absorbite în patul vascular, unde îşi exercită acţiunea toxică.

Caractere epidemiologiceCel mai frecvent B.E. apare în primele

10-20 zile după înţărcare dar poate să apară şi mai devreme sau mai târziu, în intervalul de vârstă 4-14 săptămâni, afectând mai ales purceii în stare bună de întreţinere.

Boala edemelor este o boală de purtător, incidenţa purtătorilor asimptomatici fiind ridicată. În apariţia bolii, un rol esenţial pare să îl aibă modificarea florei microbiene intestinale, ca rezultat al schimbării regimului alimentar. Sursa de infecţie primară poate fi deci reprezentată atât de purceii bolnavi, cât şi de cei sănătoşi, dar purtători de colibacili hemolitici, din serogrupurile menţionate, rar din alte serogrpuri.

Poate să se manifeste sub formă de cazuri sporadice sau endemic, în funcţie şi de măsura în care intervin unii factori favorizanţi sau predispozanţi. Mortalitatea este întotdeauna mare, în peste 80% din cazurile exprimate clinic sfârşitul fiind mortal. De regulă enzootia nu se întinde pe o durată mai lungă de două săptămâni, în unul şi acelaşi efectiv, dar are tendinţa de a apare consecutiv la mai multe serii de purcei, după înţărcare.

PatogenezăPatogeneza bolii edemelor nu este pe

deplin elucidată. Se admite că în etiologia bolii intervin numai tulpini hemolitice de E. coli, aparţinând de regulă serogrupurilor O138, O139, O141 şi mai rar O149. Aceştia îşi exercită patogenitatea prin factori de virulenţă şi factori de toxicitate. Ca factori

de virulenţă se citează adezinele, cu ajutorul cărora se realizează colonizarea masivă a suprafeţei lumenale a enterocitelor, în mod deosebit la nivelul marginii în perie a celulelor vilozitare de pe tot traiectul intestinului subţire. Colonizarea nu este posibilă cât timp purcelul este alăptat zilnic la discreţie cu lapte de la mamă, care conţine anticorpi (IgA) contra acestor serotipuri, dar devine posibilă imediat ce se întrerupe alăptarea.

Unii autori au pus B.E. pe seama dezechilibrelor care apar la nivelul florei intestinale în anumite circumstanţe, a schimbării raporturilor dintre diverse specii bacteriene dar, şi în aceste investigaţii s-a remarcat că E. coli era principala bacterie care prolifera, tapiţând mucoasa intestinală. Alţi autori au considerat că schimbarea pH-ului intestinal în sensul alcalinizării ar fi factorul cel mai important care favorizează aderarea colibacililor la enterocite în B.E.

Pare definitiv demonstrat că o raţie foarte bogată în proteine predispune la B.E., în timp ce o raţie săracă în proteine sau cu un conţinut ridicat de fibre vegetale sau pur şi simplu restricţionată cantitativ reduce la minimum colonizarea intestinului cu colibacili şi incidenţa îmbolnăvirilor de B.E.

Multă vreme s-a crezut că principalul factor de patogenitate responsabil de producerea leziunilor de B.E. este endotoxina care, resorbită în circulaţia generală, produce alterarea integrităţii morfofuncţionale a pereţilor vasculari în sensul creşterii permeabilităţii şi fragilităţii acestora, având ca rezultat apariţia edemelor şi hemoragiilor. Alţi autori au considerat B.E. rezultatul unei reacţii anafilactice de tip imediat a unor indivizi sensibilizaţi faţă de endotoxina colibacilară încă din primele zile de viaţă.

Cercetările mai recente au adus date noi care par să contribuie hotărâtor la elucidarea patogenezei B.E. S-a demonstrat astfel că

Boli produse de Escherichia coli

tulpinile de E. coli izolate din B.E., pe lângă apartenenţa lor la un grup foarte restrâns de serogrupuri şi chiar de serotipuri, mai au cel puţin încă un element esenţial în comun: toate produc un principiu toxic numit iniţial verotoxină (VT) şi mai târziu toxina Shiga-like (SLT) datorită asemănării cu toxina produsă de agentul etiologic al dizenteriei umane. B.E. şi diareea de înţărcare pot să fie produse de aceleaşi tulpini de E. coli, dar patogeneza celor două entităţi este diferită şi depinde de predominanţa factorilor de patogenitate şi de condiţiile în care se manifestă. Cert este că, cu exotoxină purificată Shiga-like, complet debarasată de endotoxine, hemolizine şi alţi factori toxici, prin inoculare i.v. la purcei se poate reproduce o stare de boală cu semne şi leziuni identice cu cele întâlnite în B.E. naturală. Inocularea i.v. de SLT induce o creştere a tensiunii arteriale şi leziuni degenerative, mai ales la nivelul arteriolelor. Tulburările nervoase ar putea fi rezultatul hipoxiei consecutivă tulburărilor circulatorii sau a acţiunii unei componente toxice, numită neurotoxină. Leziunile hemoragice de la nivelul tubului digestiv par să survină atunci când leziunile alterative ale arterelor şi arteriolelor sunt deosebit de grave, survenind chiar necroze ale endoteliului vascular, ceea ce explică fragilitatea vasculară şi hemoragiile. Că rezultatele cercetărilor din ultima vreme, privind etiologia şi patogeneza B.E., care indică toxina Shiga-like (SLT-II V) ca principal factor de patogenitate responsabil de patogeneza B.E. sunt corecte stau ca dovadă succesele obţinute în imunizarea purceilor cu toxoid (vaccin) preparat din SLT-II V inactivat, contra unei infecţii orale severe cu tulpini producătoare de SLT-II V, capabilă să inducă B.E. la purcei nevaccinaţi.

Rolul endotoxinelor şi al hemolizinelor, nu a fost încă suficient elucidat.

Tabloul clinicPrimele cazuri care apar evoluează de

regulă supraacut, purceii fiind găsiţi morţi fără să fie remarcate semne clinice de boală.Chiar dacă în faza preclinică există o uşoară subfebrilitate, o dată cu primele semne clinice temperatura corpului este normală şi, înainte de moarte, chiar sub cea normală.

Forma obişnuită de evoluţie este însă acută. Primele simptome sunt anorexia şi incoordonările în mers, care evoluează spre ataxie, paralizie şi decubit. Alte tulburări nervoase, frecvent observate, sunt hiperexcitabilitatea, hiperestezia cutanată, tremurături musculare, mişcări de pedalare, nistagmus şi scrâşniri din dinţi, care se accentuează uneori sub formă de crize epileptiforme.

Un semn foarte caracteristic, dar nu întotdeauna prezent, este edemul pleoapelor, care se poate extinde uneori şi la regiunile învecinate, putând să apară chiar înaintea semnelor nervoase. Nu rareori se produce şi congestie sau chiar cianoză şi peteşii în regiunile cu piele fină.

Unele animale mai pot să prezinte vomizări, diaree uneori hemoragică şi tulburări respiratorii generate de edemul căilor respiratorii anterioare (în special glotic). Moartea survine de cele mai multe ori în primele 24-36 ore, prin asfixie.

Tabloul morfopatologicLeziunile sunt foarte caracteristice, dar

nu sunt evidente în toate cazurile. Cadavrele cu B.E. pot să prezinte eritem cutanat, mai ales în partea ventrală a corpului.

Cele mai frecvente şi semnificative leziuni sunt cele edematoase. În submucoasa stomacului, în special pe marea curbură spre cardia, se găseşte un edem serogelatinos care determină o îngroşare a peretelui cu 1-2 mm până la 1-2 cm. Uneori, un astfel de

18

Colibacilozele

edem se găseşte şi în pereţii vezicii biliare. Cea mai comună leziune este edemul gelatinos al mezenterului colonului spiralat, care poate să cuprindă şi peretele colonului. Limfonodurile mezenterice pot fi normale, edemaţiate sau congestionate. Printre ansele intestinale se pot găsi fire de fibrină rezultate prin coagularea exsudatului peritoneal.

Lichide exsudative se mai pot găsi în cavitatea pleurală şi pericardică, iar edemele pot să cuprindă uneori şi pulmonul, meningele, encefalul. Stomancul apare supraîncărcat, în contrast cu intestinele aproape lipsite de conţinut.

Dacă tulpinile implicate într-un episod de B.E. au şi capaciatea de a produce enterotoxine, tabloul lezional are mai puţn caracter edematos şi prezintă în plus leziuni caracteristice diareiei de înţărcare.

Examenul microscopic al ţesuturilor edemaţiate relevă că nu este vorba de leziuni inflamatorii, deoarece lipsesc infiltraţiile leucocitare, ci de leziuni degenerative ale peretelui arterelor mici şi arteriolelor (angiopatie degenerativă), cu necroza celulelor musculare din tunica medie.

DiagnosticDatele epidemiologice, simptomele şi

leziunile sunt de obicei suficient de caracteristice, pentru a permite diagnosticul, fără alte examene complementare. Asocierea simptomelor nervoase cu leziunile edematoase pledează invariabil pentru boala edemelor.

Confirmarea diagnosticului se poate face prin izolarea, din intestinul subţire şi gros, a unor culturi aproape pure de E. coli hemolitice, aparţinând serogrupurilor O138, O139, O141, O149.

Profilaxie şi combatere

De cea mai mare importanţă este alimentaţia purceilor care precede şi urmează înţărcării.

Pentru evitarea înţărcării bruşte, după vârsta de 2 săptămâni se pune la dispoziţia purceilor furajul combinat, reţeta O-1, preferabil cu lapte praf şi glucoză. Imediat după înţărcare trebuie evitată furajarea la discreţie cu furaje combinate. Se începe cu aproximativ 300g/zi şi se creşte raţia până la normal, în termen de 2-3 săptămâni după înţărcare (4).

După Bertschinger şi col. (4), la aceleaşi rezultate se poate ajunge şi dacă se reduce valoarea nutritivă a furajului prin scăderea conţinutului proteic şi a energiei digestibile la jumătate, cu creşterea conţinutului în fibre vegetale.

Există şi alte scheme de restricţionare a furajării purceilor înţărcaţi, aplicate la noi în ţară, ca de exemplu:

-ziua I după înţărcare numai apă şi încălzire suplimentară;

-ziua II 50 g furaj combinat reţeta O-I îmbunătăţită;

-ziua III 150 g din acelaşi furaj;-ziua IV 250 g furaj combinat;-ziua V dietă hidrică (se administrează

doar apă);-ziua VI se reîncepe furajarea cu 50 g/zi

şi apoi se creşte cu câte 50 g /zi până se ajunge la furajare la discreţie, în zilele XIII-XIV.

Aceasta este o schemă de furajare restricţionată ce poate fi socotită ca foarte severă şi care se poate aplica numai la loturile cu stare fiziologică bună. A fost utilizată cu rezultate satisfăcătoare o lungă perioadă de timp în COMTIM.

În caz de apariţie a bolii se recomandă instituirea dietei hidrice, 24 de ore la întregul lot şi reintroducerea furajelor în cantităţi crescânde, recomandabil cu un conţinut mai scăzut de proteine dar care să conţină lapte praf, furaje verzi, vitamine şi

Boli produse de Escherichia coli

eventual sulfamide sau antibiotice. Administrarea per os de sulfat de magneziu (200-400 ml din sol.7%) timp de 3 zile consecutiv, este de asemenea recomandabilă în episoadele grave.

Tratamentul purceilor cu semne clinice deja exprimate dă rezultate foarte slabe sau chiar nule, dar tratamentul colectiv, a întregului grup susceptibil, cu antibiotice sau chimioterapice poate avea ca efect reducerea incidenţei cazurilor nou-apărute. Accentul

trebuie însă pus întotdeauna pe măsurile generale.

Cu toate că a fost dovedită eficacitatea unor vaccinuri constituite din germeni vii, administrate pe cale orală, ca şi a unor vaccinuri inactivate, administrate pe cale parenterală, acestea nu s-au extins şi imunoprofilaxia deocamdată nu pare să ia locul măsurilor generale în profilaxia B.E. (21).

1.1.4. MAMITA COLIBACILARĂ

Mamita colibacilară este relativ rar întâlnită, atât la vaci cât şi la scroafe, în ţara noastră, dar în alte ţări este mai frecventă, ocupând ca frecvenţă locul trei, la mică diferenţă faţă de mamitele streptococice şi stafilococice.

Etiologie Din mamita colibacilară au fost izolate

tulpini de E. coli care aparţin la o diversitate destul de mare de tipuri antigenice, posesoare a diverşi factori de patogenitate, inclusiv tulpini producătoare de verotoxine (24).

În multe lucrări de specialitate, mamita colibacilară nu este tratată separat, ca o entitate distinctă, fiind inclusă în cadrul sindromului “mamitele cauzate de coliformi” respectiv de E. coli, Klebsiella pneumoniae, Enterobacter aerogenes.

Caractere epidemiologice Apare sub formă de cazuri sporadice

sau, mai rar, sub formă de mici enzooti, afectând numai femele în lactaţie. Infecţia se realizează prin canalul papilar cu germeni proveniţi din mediul ambiant, contaminat cu fecale de la animale sănătoase sau cu fecale şi secreţii mamare de la vaci cu mamită

colibacilară. Este posibilă şi infecţia endogenă, pe cale limfo-hematogenă. Sunt receptive mai ales vacile care au un număr redus de leucocite /ml de lapte, în timp ce vacile cu peste 500.000 celule somatice/ml sunt considerate nereceptive.

Patogeneză Indiferent de provenienţa germenilor,

după ajungerea în mamelă aceştia se multiplică şi elaborează endotoxine, care determină inflamaţia exsudativă a ţesutului mamar şi necroze tisulare, rezorbţia acestora ducând la fenomene generale grave.

S-a observat că în efectivele în care incidenţa mamitelor streptococice este mai mică, numărul de celule /ml de lapte la animalele sănătoase este mai mic şi tocmai din această cauză, asemenea animale sunt mai sensibile la infecţia cu coliformi. Neutrofilele din lapte par să fie cel mai important factor de apărare faţă de invazia ţesutului glandular mamar cu coliformi.

S-a afirmat că în patogeneza mamitei colibacilare ar interveni şi un mecanism de tip anafilactic (fenomen Arthus) manifestările supraacute sau acute locale nefiind altceva decât reacţia anafilactică la animalele sensibilizate anterior cu endotoxină. După unele aprecieri, principalele manifestări ale bolii sunt de fapt

20

Colibacilozele

manifestări de alergie faţă de endotoxina colibacilară.

Tabloul clinicBoala debutează brusc şi evoluează acut

sau supraacut, cu hipertermie (41-42C) şi tulburări generale grave: prostraţie, anorexie, irumigaţie, tahicardie, frisoane şi, foarte curând, decubit.

Aproape concomitent, unul din compartimentele mamare (rar două sau mai multe), de obicei posterior, se inflamează, devenind tumefiat, cald, roşu şi dureros. Secreţia mamară devine seroasă sau serosangvinolentă, cu flocoane de fibrină. În cazurile supraacute moartea poate să survină în primele 8-12 ore de boală. În formele acute, în continuare apare o diaree gravă şi animalele pot muri după numai 1-2 zile de la debut sau, în alte cazuri, fenomenele generale se ameliorează, persistând inflamaţia mamelei.

Au fost descrise şi cazuri cu simptome nervoase de pareză sau paralizie, sau cazuri cu evoluţie foarte uşoară, chiar asimptomatică.

Tabloul morfopatologicTegumentul mamar este congestionat sau

cianotic.Ţesutul conjunctiv subcutanat şi

interstiţial glandular este infiltrat şi îngroşat. Pe suprafaţa de secţiune a glandei mamare se găsesc zone de inflamaţie hemoragică sau focare de necroză de diverse întinderi. După trecerea fazei acute, aceste zone apar încapsulate cu ţesut conjunctiv. Uneori se evidenţiază leziuni de enterită catarală sau hemoragică şi distrofii în viscere.

DiagnosticSe poate suspiciona diagnosticul de

mamită colibacilară pe baza diversităţii şi gravităţii simptomelor, dar examenul

bacteriologic al secreţiei mamare este absolut necesar pentru confirmare. Diagnosticul diferenţial, pe lângă celelalte mamite infecţioase acute, trebuie să aibă în vedere şi hipocalcemia postpartum, în cazul apariţiei bolii imediat după parturiţie, de care se deosebeşte clinic, în principal, prin modificarea secreţiei lactate şi a aspectului mamelei, uneori şi prin prezenţa diareei.

Profilaxie şi combatereProfilaxia mamitei colibacilare, ca şi

combaterea, se face prin măsurile generale care vizează şi celelalte mamite infecţioase, concretizate prin respectarea normelor de igienă în general şi de igienă a mulsului, în special. Este esenţială reducerea microbismului din adăposturi, de pe tegumentul animalelor, a ustensilelor de muls etc.

Dacă boala a fost diagnosticată în unitate, se instituie cât mai promt tratamentul al tuturor cazurilor de mamită (indiferent de etiologie), depistate prin examene clinice atente ale întregului efectiv.

Vacile cu semne clinice se izolează şi se tratează local şi general cu antibiotice sau chimioterapice, de preferinţă pe bază de antibiogramă. Se poate începe cu injecţii i.v. şi apoi i.m. cu gentamicină, polimixină, acid nalidixic, polimixină, amoxicilin, cefalosporine, oxitetraciclină sau sufamide.

Local, antibioticele se pot administra în infuzii intramamare sau sub formă de pomezi, după prealabila mulgere completă a secreţiei din compartimentul afectat.

La vacile cu enterită se administrează şi o medicaţie simptomatică (antidiareice, absorbante, sulfamide greu rezorbabile).

Încercările de prevenire prin mijloace imunoprofilactice nu s-au soldat cu rezultate satisfăcătoare în practică. O metodă de perspectivă pare a fi vaccinarea în perioada de repaus mamar, prin infuzii intramamare cu bacterine (34).

Boli produse de Escherichia coli

1.1.5. INFECŢIILE CU E. COLI LA ALTE SPECII DE MAMIFERE

La ovine, colibaciloza nu este prea frecventă, dar când apare îmbracă forme clinice grave. Ca agenţi etiologici au fost izolate cam aceleaşi tipuri de E. coli ca şi în colisepticemia viţeilor. Cel mai frecvent a fost izolat de la miei serogrupul O78 . Din fecalele de la 45 oi din 101 de state, Bettlhein şi col. (23) au izolat tulpini de E. coli producătoare de toxină Shiga, din grupele O5, O91 şi O163, cunoscute ca patogene pentru om la care produce, printre altele, sindromul uremic hemolitic.

La mieii în vârstă de 1-4 zile boala evoluează acut, septicemic, cu alterarea stării generale, diaree adesea sangvinolentă, deshidratare şi moarte în aproape toate cazurile.

La mieii mai mari evoluează tot acut, cu diaree dizenteriformă, deshidratare gravă, adesea cu manifestări nervoase şi artrite.

În unele ţări au fost semnalate avorturi cu E. coli la ovine, cu pierderi importante.

Pentru evitarea confuziilor de diagnostic cu dizenteria anaerobă, salmoneloza, infecţiile streptococice sau abortigene, se impune diagnosticul bacteriologic.

Profilaxia şi combaterea se bazează pe aceleaşi principii, ca la viţei.

La iepurii de casă au fost semnalate infecţii colibacilare manifestate ca septicemii sau enterite, în special la tineret, uneori asociate cu coccidioza. Se pare că în patogeneza bolii, la iepuri, rolul determinant revine endotoxinei, care determină apariţia tiflitei, cu îngroşarea peretelui cecal, leziuni hepatorenale şi enterită.

La animalele de blană au fost semnalate cazuri sporadice sau mici enzootii colibacilare. La vulpi şi nurci au fost semnalate colisepticemii ca urmare a condiţiilor proaste de zooigienă, iar la nutrii şi chinchile au fost descrise infecţii colibacilare în care se produc focare de necroză în diverse organe interne.

La câini infecţiile colibacilare au fost rareori semnalate, la diverse vârste, însă aproape întotdeauna cu evoluţie gravă, mortală. Încercând să îşi explice cauza frecventelor cazuri de diaree sangvinolentă la căţei dintr-o anumită regiune din SUA, Holand şi col. (26) găsesc că peste 54% din tulpinile de E. coli izolate de la câini sănătoşi din zonă, examinate prin PCR, prezentau gene pentru AEEC şi/sau STEC (Shiga). Dintre acestea, peste 75% produceau şi enterotoxine ST, majoritatea aparţinând serogrupurilor O42 şi O170.

La om se înregistrează infecţii colibacilare mai ales la sugari, cu evoluţie foarte gravă, dar tipurile infectante sunt în mare parte altele decât cele care produc colibaciloza la animale. Acestea din urmă pot să se întâlnească şi la om, dar ca germeni comensali ai tubului digestiv.

La toate speciile de mamifere, inclusiv la om, se întâlnesc destul de frecvent infecţii sporadice extraintestinale, localizate în diverse organe. Astfel, E. coli poate fi izolat uneori din afecţiuni ale aparatului urinar, genital, respirator, precum şi din avortoni sau diverse afecţiuni chirurgicale, însă rolul său în astfel de situaţii pare să fie întotdeauna secundar.

1.1.6. COLIBACILOZELE AVIARE

22

Colibacilozele

La păsări se cunosc două entităţi morbide cu etiologie colibacilară primară: colisepticema (CS) şi coligranulomatoza (CG). În afară de aceasta, colibacilii mai pot fi izolaţi ca germeni de infecţie secundară din alte afecţiuni ca: micoplasmoza

respiratorie aviară, aerosaculite, peritonite viteline, artrite, reacţii după vaccinarea prin aerosoli cu virusuri atenuate etc. În cele ce urmează vor fi prezentate numai infecţiile colibacilare primare.

1.1.6.1. COLISEPTICEMIA AVIARĂ

Colisepticemia aviară este întâlnită în special la găini şi curci. Prezintă o importanţă economică deosebită pentru creşterea intensivă a păsărilor, în fermele cu rulaj mare, în special în cele de pui de carne, la care poate să producă pierderi foarte mari prin mortalitate şi întâziere în creştere (9).

EtiologieExistă câteva serogrupuri de colibacili,

cum sunt O2, O1, O8 şi O15, care par să cunoască o răspândire universală, fiind izolate în diverse ţări din colisepticemia aviară (18, 19, 34) inclusiv în România (14, 15).

În afară de acestea, cu o distribuţie aleatorie, în diverse ţări, ca şi la noi, au mai fost izolate şi identificate, din colisepticemia aviară, cel puţin alte 60 de serogrupuri, dintre care se pot enumera ca mai frecvente: O3, O18, O22, O23, O73, O109, O17, O119, O139, O141, O165 (14, 15, 18, 19, 34).

Au fost recunoscuţi ca factori de virulenţă, la tulpinile de E. coli patogene pentru păsări: adezinele fimbriale F1 (active în tractusul respirator) şi P (active în viscere), antigenul capsular K1 şi indirect, sistemul Fe-dependent (25).

Caractere epidemiologiceC.S. a fost descrisă la muneroase specii

de păsări, dar pierderi însemnate pare să producă numai la găini, curci şi prepeliţe, probabil pentru că aceste sunt speciile la

care se practică mai mult creşterea intensivă, în condiţii improprii (umezeală şi curenţi de aer).

C.S. poate să apară la orice vârstă, începând din primele zile de viaţă, dar este cel mai frecventă între 20-80 zile, când mortalitatea poate să atingă sau să depăşească 40% (15). După Cernea şi col. (14) 55% din totalul mortalităţilor datorate colisepticemiei se înregistrează între 40-80 zile.

C.S. este o boală condiţionată, în etiologia căreia sunt incriminaţi, în afară de factorii determinanţi (colibacilii) şi o serie de factori favorizanţi infecţioşi (infecţii primare micoplasmice, virusul bronşitei infecţioase, virusul bolii de Newcastle, virusuri vaccinale) sau neinfecţioşi (suprapopularea, deficienţele de ventilaţie, umiditatea şi, în general, microclimatul necorespunzător).

În fermele de păsări colibacilii sunt omniprezenţi, putând să contamineze toate suprafeţele din adăposturi, furajele, aşternutul şi apa. Colibacilii ajunşi pe coaja ouălor pot să pătrundă prin pori, infectând embrionii, cee ce are ca rezultat moartea embrionară sau în primele zile de viaţă. După ecloziune, infecţia se realizează atât pe cale aerogenă, prin praf, cât şi pe cale orală, o dată cu apa şi furajele contaminate.

C.S. este o boală tipic endemică, fără tendinţă de difuzare la distanţă şi cu morbiditate şi mortalitate foarte variabile, de la 40-50%.

Boli produse de Escherichia coli

PatogenezăDependent de poarta de intrare,

colibacilii se multiplică iniţial în sacii aerieni şi pericard sau în tubul digestiv şi peritoneu, producând septicemii cu evoluţie rapidă, mortală, sau infecţii cronice localizate, cu întârziere în creştere.

Mecanismele intime prin care se realizează patogeneza bolii încă nu sunt complet elucidate (18).

Tabloul clinicManifestările clinice sunt puţin

caracteristice. La lotul îmbolnăvit se remarcă reducerea consumului zilnic de furaje şi a sporului în greutate, iar în cazul găinilor ouătoare, reducerea ouatului. Pe durata septicemiei păsările bolnave sunt febrile, (42-44C), prezintă polidipsie, adinamie, inapetenţă, diaree şi dispnee. Spre deosebire de alte boli respiratorii, nu apar edeme ale capului. Moartea poate să survină după 12-48 ore.

Tabloul morfopatologicLeziunile sunt evidente şi caracteristice

în majoritatea cazurilor.Pledează pentru C.S. perihepatita,

pericardita şi aerosaculita fibrinoasă. În special prezenţa unei pelicule fine de fibrină, la suprafaţa ficatului, neaderentă la capsula Glisson, pledează pentru colisepticemie, în timp ce inflamaţia celorlalte seroase se poate întâlni şi în alte bol infecţioase. Mai pot apare pneumonii, salpingite şi artrite. În cazurile cu evoluţie mai rapidă, în locul acestor modificări se pot găsi hemoragii la baza cordului şi hipertrofia splinei şi ficatului.

DiagnosticTabloul morfopatologic este în general

edificator pentru diagnostic, confirmarea putând fi făcută cu uşurinţă prin izolarea

germenului din organele interne şi mai ales din măduva osoasă, de la cadavre proaspete. Trebuie însă ca examenele epidemiologice, clinice şi morfopatologice să fie făcute cu atenţie, pentru ca nu cumva tabloul morfopatologic, mai frapant, al colisepticemiei, să mascheze nişte leziuni mai puţin evidente, datorate altor infecţii primare (micoplasmoză, bronşită infecţioasă etc), care ar putea astfel să rămână nesesizate.

Profilaxie şi combatereAtât pentru profilaxie cât şi pentru

combatere este necesar să se respecte cu stricteţe toate normele tehnologice şi igienico-sanitare, dar în mod deosebit cele care ţin de microclimat, densitate la populare şi dezinfecţii. De asemenea, este necesar să fie combătute infecţiile primare, când acestea există.

În efectivele îmbolnăvite se elimină păsările bolnave clinic şi se tratează restul efectivului. Din păcate cloramfenicolul şi furazilodonul, care au fost considerate cele mai eficace în tratamentul colisepticemiei (13) nu mai pot fi utilizate în acest scop, fiind necesară substituirea lor cu alte produse medicamentoase, chiar dacă nu la fel de eficace, pe bază de atibiogramă. Eritromicina, oxitetraciclina şi streptomicina nu sunt de loc indicate (15) Prescott şi Baggot recomandă, ca preferabile fluoroquinolonele, gentamicina, linco-micina, spectinomicina şi tetraciclina. Oricum, baza profilaxiei şi combaterii colisepticemiei aviare o constituie asigurarea condiţiilor de igienă, fără de care nici o medicaţie nu se dovedeşte suficient de eficace.

După depopularea totală se face curăţenie şi dezinfecţie riguroasă.

Imunoprofilaxia ar fi posibilă cu vaccinuri care să conţină patotipurile existente în focar, cum sunt autovaccinurile,

24

Colibacilozele

dar este mai convenabilă prevenirea apariţiei bolii prin măsuri generale (18).

1.1.6.2. COLIGRANULOMATOZA

Se mai numeşte şi “granulomul lui Hyärre” pentru că a fost descrisă pentru prima dată de Hyärre şi Wrambly (1945) în Suedia. Este produsă de tulpini mucoide de E. coli, cu care poate fi şi reprodusă experimental. Patogeneza coligranulomatozei este mai puţin cunoscută. Organismul reacţionează la diseminarea septicemică a acestor colibacili, printr-o inflamaţie granulomatoasă, foarte semănătoare cu cea întâlnită în tuberculoză.

Se manifestă de obicei sporadic, rar endemic, la găini şi curci.

Evoluţia clinică e cronică, necaracteristică. La autopsie, în peretele

cecului, intestinului subţire, stomacului glandular, în pulmoni şi rinichi, se găsesc granuloame cu aspect de nodului mari, uscaţi pe secţiune. În ficat se pot găsi granuloame miliare. Aspectul histologic este, de asemenea, mult asemănător celui din tuberculoză.

Agentul etiologic poate fi izolat pe medii de cultură prin însămânţări făcute direct din noduli.

Profilaxia şi combaterea se realizează numai prin măsuri generale.

Bibliografie 1. Arenas, A., Vicente, S., Luque, I., Gomez-

Villamandos, J.C., Astorga, R., Maldonado, A., Tarrdas, C. (1999), Zentralbl Veterinarmed, , 46 (6), 399

2. Badiu, A., Nedelcu, I. (1989), Prod. Anim. - Zoot. şi Med. Vet., 10, 39

3. Bărzoi, D., Meica, S., Neguţ, M. (1999), Toxiinfecţiile alimentare, Ed.Diacon Coresi Bucureşti

4. Bertschinger, H.U., Nief, V., Tscape, H. (2000), Vet. Microbial, 71 (3-4), 225

5. Bettelheim, K.A., Bensink, J.C., Tambunan, H.S. (2000), Comp. Imunol. Microbiol. Infect. Dis., 23 (1), 1

6. Blanco, J.E., Blanco, M., Mora, A., Jansen, W.H., Garcia, V., Vazquez, M.L., Blanco, J. (1998), Vet. Microbiol., 61 (3), 229

7. Blanco, M., Blanco, J.E., Blanco, J., Mora, A., Prado, C., Alonso, M.P., Mourino, M., Madrid, C., Balsalobre, C., Juarez, A. (1997), Vet. Microbiol., 54 (3-4), 309

8. Blanco, M., Blanco, J.E., Mora, A., Prado, C., Alonso, M.P., Mourino, M., Madrid, C., Balsalobre, C., Juarez, A. (1997), Vet. Microbiol., 54 (3-4), 309

9. Bugeac, T. (1968), Rev. de Zoot şi Med. Vet., 5, 63

10. Bugeac, T., Iordache, Alexandrina (1967), Lucr. I.C.V.B. Pasteur, VI, 137

11. Butură, I., Cernea, I. (1967), Lucr. I.C.V.B. Pasteur, VI, 115

12. Butură, I., Cernea, I., Săhleanu, C.M. (1971/1972), Lucr. I.C.V.B. Pasteur, IX, 155

13. Butură, I., Săhleanu, C.M. (1970), Lucr. I.C.V.B. Pasteur, VIII, 223

14. Cernea, I., Butură, I., Drăghici, C., Bangău, S. (1961), Lucr. şt. I.P.I.A., XI, 89

15. Cernea, I., Butură, I., Rusu, M., Man, C. (1966), Lucr. I.C.V.B. Pasteur, V, 327

16. Cernea, I., Drăghici, C., Bangău, S., Butură, I. (1963), Lucr. şt. I.P.I.A., XII, 97

17. Cobbold, M., Desmarchelier, P. (2000), Vet. Microbiol., 71, 1-2, 125

18. Conţiu, I., Săhleanu, C.M., Gorgan, L.A. (1978), Lucr. I.C.V.B. Pasteur, XIV, 103

19. Conţiu, I., Săhleanu, C.M., Gorgan, L.A., Porumb, I. (1979), Lucr. I.C.V.B. Pasteur, XV, 59

20. De Rycke, J., Oswald, E., Tabouret, M., Boivin, R. (1990), Colibacilloses. Choc endotoxinique chez les bovins, 43

21. Decludt Benedicte (1996), Epidemiologie et Sante Animale, 29, 51

22. Decun, M. (1986), Infecţiile colibacilare la animale, Ed. Ceres Bucureşti

23. Decun, M. (1974), Teză de doctorat I A Timişoara

24. Dho-Moulin, M., Fairbrother, J.M. (1999), Vet.

Boli produse de Escherichia coli

Res., 30 (2-3), 29925. Donţa, C.D., Moldovan, Şt., Bojidar, D.,

Mihalache, A., Dragu, D. (1977), Lucr. I.C.V.B. Pasteur, XIII, 43

26. Holand, R.E., Walker, R.D., Sriranganathan, N., Wilson, R.A., Ruhl,D.C. (1999), Veterinary Microbiology, 70, 261

27. Holand, R.E., Wilson, R.A., Holand, S.M., Gurcan, V.Y. et all. (1999), Veterinary Microbiol., 66, 251

28. Mainil, J.G., Jacquemin, E., Pohl, P., Fairbrother, J.M., Ansuini, A., et. all. (1999), Veterinary Microbiology, 70, 123

29. Miyao, Y., Kataoka, T., Nomoto, T., Kai, A., Itoh, T., Itoh, K. (1998), Vet. Microbial., 15 (1-2), 137

30. Osek, J. (1998), Acta Microbiol. Pol., 47 (4), 409

31. Osek, J. (2000), Vet. Microbial, 71 (3-4), 21132. Pal, A., Ghosh, S., Ramamurthy, T.,

Yamasaki, S., Tsukamoto, T., Battacharya, S.K., Nair, G.B., Takeda, Y. (1999), Indian J Med. Res., sep, 110

33. Popescu, Ar., Bem, St. (1970), Lucr. I.C.V.B. Pasteur, VIII, 129

34. Popescu, Ar., Constantinescu, C., Bem, St, Mironescu, D., Popa, C., Popeţ, Aurelia, Popa, Cornelia (1971/1972), Lucr. I.C.V.B. Pasteur, IX, 39

35. Sanderson, M.W., Besser, T.E., Gay, J.M., Gay, C.C., Hancock, D.D. (1999), Veterinary Microbiology, 69, 199

36. Sansonetti, P.J. (1990), Colibacilloses. Choc endotoxinique chez les bovins, 21

37. Smith, J.l., Hogan, J.S., Smith, K.L. (1999), J. Dairy. Sci., 82 (12), 2582

38. Stephan, R., Kuhn, K. (1999), Zentralbl Veterinarmed, 46 (6), 423

39. Stoenescu, A., Grecianu, A, (1973), Archiva Veterinaria, 9, 159

40. Takesue, K., Nakanishi, K., Nakazawa, S., Lin, Z., Yamasaki, S., Takeda, Y. (1997), Kansenshogaku Zasshi, 71 (2), 162

41. Van den Broek, W., Cox, E., Goddeeris, B.M. (1999), Veterinary Microbiology, 69, 207

26