CAP. VI AGRICULTURA ŞI CREŞTEREA ANIMALELOR Ca să putem vorbi despre lucrarea pământului, trebuie să ştim mai întâi cât teren arabil a existat în hotarul Igrişului, în decursul timpului şi de către cine a fost lucrat. Voi începe prin a reaminti că cea mai veche atestare documentară a Igrişului o avem din anul 1179, când cei 12 călugări din Ordinul cistercienilor s-au aşezat în hotarul Igrişului(1). Este cunoscut faptul, că în ţara lor de origine, Franţa, călugării din acest ordin se îndeletniceau şi cu lucrarea pământului.Este mai mult ca sigur, că venind pe meleagurile noastre, au făcut ceea ce făceau şi în ţara lor de origine. Nu ştim ce suprafaţă de teren vor fi lucrat, dar cu siguranţă atât cât le era necesar traiului. Deasemeni nu ştim câţi localnici trăiau în vecinătatea lor şi ce suprafaţă de teren cultivau aceştia. Ce ştim sigur este că în acele timpuri, hotarul actual al Igrişului era acoperit cu păduri de stejar, frasin şi ulm, iar în zona mai apropiată de Mureş creşteau plopii şi sălciile. O bună parte a hotarului era acoperită de apele care se revărsau în fiecare primăvară, formând pe alocuri bălţi şi zone mlăştinoase. Urme ale vechilor păduri au mai rămas până în zilele noastre, fiind mici suprafeţe de pădure pe care igrişenii le numesc „gai”. Astfel au fost „Gaiul lui Cionca”, „Gaiul lui Găleancu”, „Gaiul lui Miai”, ş.a. După înfrângerea trupelor otomane de către armata imperiului austriac, sub conducerea lui Eugen de Savoya, în anul 1716, teritoriul Banatului intră sub stăpânirea austriecilor. La scurt timp după ocuparea Banatului noile autorităţi încep vaste lucrări de hidroamelioraţii în zonele mlăşti-noase, precum şi construirea de diguri de apărare împotriva inundaţilor. Sub această stăpânire, în timpul împăratului Iosif al II-lea (1780-1790) se hotărăşte împroprietărirea foştilor iobagi. În zona Igrişului, suprafaţa maximă ce putea fi acordată unei familii, era de 48 jugăre. Un jugăr cadastral = 0,575465 ha (2), respectiv 0,575 ha. (3) Pentru a se putea acorda această suprafaţă, cei ce urmau să fie împroprietăriţi trebuiau să aibă numărul necesar de braţe de muncă, precum şi animale de tracţiune cu care să poată lucra această suprafaţă de teren. Suprafaţa de 48 jugăre se mai numea „ o „sesiune” sau „sesie”. Cei ce nu puteau lucra o „sesie” întreagă, puteau primi, de la 3/4 până la1/16 dintr-o sesiune. În perioada când s-a făcut această împărţire a terenurilor arabile, digul care protejează localitatea de apele Mureşului era deja ridicat parţial, astfel că terenurile arabile erau ferite de inundaţii. La Igriş, ca şi în alte localităţi din Banat, s-a folosit, mai târziu, ca unitate de măsură a suprafeţelor agricole „lanţul”, care este echivalent cu 0,58 ha., deci foarte aproape de jugăr. Pe parcursul anilor, suprafeţele de teren arabil, deţinute de un proprietar au început să se modifice, fie crescând, prin cumpărare, fie diminuându-se, dacă vindea din terenul avut. Date privind suprafaţa totală ocupată de hotarul Igrişului voi prezenta în tabelul următor:

*) Vezi menţiunea de la finele acestui capitol, cu privire la scăderea suprafeţei totale. Dacă privim cu atenţie un plan al hotarului Igrişului, realizat în culori de către regretatul economist Axente Cionca, aşa cum arăta acesta înainte de înfiinţarea G.A.S. (Gospodăriilor Agricole de Stat, devenite apoi Intreprinderi A.S.), respectiv a G.A.C. (Gospodării Agricole Colective, devenite apoi C.A.P., adică Cooperative Agricole de Producţie) observăm următoarele: La nord, nord–vest, la est şi sud–est, hotarul comunei este mărginit de digul de apărare împo-triva Mureşului. Între dig şi Mureş există următoarele zone de teren arabil: în partea de nord-vest zona colorată cu verde deschis, numită „Strajă”. Venind spre sat urmează „Capul Târşului”, apoi „Hadastoşî” cu culoare albă, urmează o zonă împădurită, după care, cu culoare galbenă zona „sub Nădlac”, până la cantonul de pe dig, iar în continuare urmează zona numită „Cot”, până la limita de vest a zonei „Zăbrani” (colorată în verde închis). De aici şi până la zona colorată maron, numită

Anul Nr. case

Total suprafaţă ha.

Teren arabil Fâneţe Păşuni Păduri Vii

1865 645 5165,6 3670 527,8 538,8 391,5 36,96 1878 613 4808,8 3377 490,2 941.3 36,96 1910 777 5786 1926 828 5765 4474 204,29 427,57 37,98 42 1948 759 5765 4567 204,23 416,33 10,93 41,43 2009 482 4753,3 * 4088 6,21 265 85,87 0,55

„Pădure”, a fost teren necultivat. Dincolo de Mureş, zona colorată cu galben este numită „sub Nădlac”, zona cu maron (situată la nord de sat), este numită „hada Pecicanilor”, iar zona colorată cu maron din dreptul zonei „Pădure”, era numită „Cămăreasca”. Cea mai mare parte a hotarului Igrişului este amplasată în vestul şi nord vestul localităţii, precum şi în sud, sud-vest şi sud-estul localităţii. După înfiinţarea G.A.S şi a G.A.C, igrişeni au pierdut terenurile de dincolo de Mureş, acestea ajungând în posesia comunelor Nădlac şi Şeitin. După revoluţie, igrişeni au primit înapoi doar terenurile din zona numită „hada Pecicanilor”(hadă = livadă). Înainte de anul 1950 , o bună parte din zona „hada Pecicanilor” era ocupată cu livezi de pruni, meri, peri, caişi şi piersici, precum şi cu viţă de vie, din soiuri nobile şi direct producătoare (nenobile). O zonă asemănătoare cu cea amintită, a fost şi zona denumită „Zăbrani”, situată în partea de nord-vest a localităţii (indicată prin culoarea verde) , pe care se aflau deasemeni numeroase livezi cu pomi fructiferi şi viţă de vie. Urmare a „indicaţiilor preţioase”, primite de la conducerea de partid şi de stat, imediat după colectivizare, aceste grădini şi livezi au fost transformate în teren arabil pentru cultivarea cerealelor. Folosindu-mă în continuare de planul hotarului Igrişului, voi prezenta principalele zone ale acestuia: în partea de nord-vest, după zona „Zăbrani”(cu culoare verde), urmează cu culoare albă zona „Morutca”, fiind mărginită la nord de către dig, la sud de drumul Sânnicolaului, la vest de către zona „Livezi”şi hotarul comunei Saravale, iar la est de către sat. În cadrul zonei „Morutca” se mai găsesc următoarele subzone (de la nord spre sud): Bălintoni, Rânioasa, Orzâşce, Planişce, Cichinabara, Paore, Corn, Gaiul lui Mihai, Vâna Mare, Joambe, Gomila Mare. La vest de zona „Morutca” se află zona „Livezi” (colorată cu galben), mărginită de dig în partea de nord şi de către hotarul comunei Saravale în partea de vest. În cadrul zonei „Livezi” există următoarele subzone: Slacina Mare, Furtae, Între Râturi şi Căsarniţa. În partea de sud a satului, între drumul spre Sânpetru Mare , drumul spre Sânnicoalu Mare şi hotarul comunei Saravale, se află zona numită „Iarc”sau „Jarc”(cum apare în harta cadastrală), colorată în verde. În cadrul zonei „Iarc” se află următoarele subzone: Strâmba, Plugarilor, Râtul Gheţî, Şanţuri şi Bucăviţa. În sudul satului, cu culoare galben deschis se află „Islazul” sau păşunea pentru animale, iar în sudul acesteia se află zona „Vaoş”, mărginită de drumul Sânpetrului spre vest, de dig spre est şi de „Pusta Mică” spre sud. În cadrul zonei „Vaoş” sânt subzonele „Râtul cu Ţâpari” şi „Bojângai”. Zona „Pusta Mică”, colorată cu roşu, este mărginită de zona „Vaoş” la nord şi est, de drumul Sânpetrului la vest şi de hotarul comunei Sânpetru Mare la sud. Zona colorată în roşu, aflată la sud de zona „Iarc”şi până la calea ferată, cuprinde următoarele subzone: Bucăviţa, Drumul al Mic, Osmac, Bambac, Canjia, Ranga (lângă canalul Aranca).Terenul arabil situat la sud de calea ferată se numeşte „Pusta mare”, sau „Pusta bătrână”. Zona colorată cu culoare verde închis se numeşte „Câmpul verde”. Din această zonă, o suprafaţă de 4 jugăre (2,3 ha.) este ocupată de Cimitirul ortodox. În extremitatea sudică a Cimitirului ortodox se află Cimitirul cultelor Penticostal şi Baptist. În privinţa potenţialului agroproductiv terenurile agricole din hotarul Igrişului intră în clasa III-a de fertilitate (între 40-60 puncte), terenurile din clasa I-a de fertilitate având între 80-100 puncte. În câmpia tabulară a Mureşului (Câmpia Torontalului), cernoziomurile se prezintă în cele mai tipice forme. Freatic-umede pe grinduri, gleizate slab pe suprafeţele plane şi gleizate moderat în zonele depresionare. Cernoziomurile din colţul nord-vestic al Banatului se regăsesc în cea mai compactă formaţie ce imprimă zonei o fertilitate ridicată. În zona Igrişului există terenuri cu cernoziomuri gleizate, dar nu pe suprafeţe foarte întinse. Între acestea sunt intercalate şi „lăcovişti” (pe care igrişenii le numesc „slacini”), acestea fiind soluri hidromorfe evoluate sub influenţa în exces a apei freatice, aflată la adâncimi care de regulă nu depăşesc 1,5 m. În sectorul inferior al luncii Mureşului avem soluri aluviale gleizate molice. (4) În hotarul Igrişului sunt cunoscute ca zone cu teren fertil următoarele: Straja, Sub Nădlac, Pădure, Pusta mare, Pusta mică, Vaoş (în apropirea „virului"). Dintr-o statistică publicată în anul 1774, aflăm că în districtul Cenad care cuprindea 36 localităţi cu 27.875 locuitori se obţinea următoarea producţie agricolă, exprimată în mierţe: grâu - 108450 (5201 tone) orz - 53410 mei - 7180 ovăz - 73100 porumb - 42370 (1823 tone) 1 mierţă = 61,487 litri. (3)

În statistica prezentată mai sus observăm că porumbul ocupa locul patru între cerealele cultivate. Ponderea scăzută a porumbului în producţia agricolă din acea vreme se datorează faptului că această cereală a început să fie cultivată în ţara noastră în jurul anului 1700. Cu timpul, porumbul a ajuns a doua cereală după grâu, iar meiul, care până la apariţia porumbului era înlocuitorul acestuia, a ajuns să fie cultivat mai rar. Pentru comparaţie voi prezenta câteva date statistice din anul 1967, din judeţul Timiş: Nr. locuitori (rural) Grâu (tone) Porumb (tone) 336000 372100 351200 În anul 1774, în cele 36 localităţi din districtul Cenad, reveneau 186 kg. grâu şi respectiv 65 kg. porumb unui locuitor, iar în anul 1967, câte 1107 kg. grâu şi respectiv 1045 kg. porumb unui locuitor din mediul rural. Cantitatea de grâu ce revine unui locuitor din mediul rural a crescut de 5,95 ori, iar la porumb de 16 ori. La aceste sporuri au contribuit desigur creşterea suprafeţelor cultivate, folosirea mijloacelor mecanizate, precum şi folosirea îngrăşămintelor chimice. La Igriş, în afară de cerealele amintite s-a mai cultivat şi secara, sfecla de zahăr, floarea soarelui, tutunul, cânepa, sorgul, lucerna şi trifoiul. Secara se cultiva mai mult pentru tulpina sa înaltă, care se folosea la legarea snopilor de grâu, când grâul era tăiat cu coasa. Sfecla de zahăr era predată fabricilor de zahăr, floarea soarelui era cultivată la început pe suprafeţe mai mici, fiind folosită pentru obţinerea uleiului necesar în gospodărie, mai târziu suprafeţele cultivate cu floarea soarelui au crescut, iar producţia era livrată fabricilor de ulei; tutunul era livrat fabricilor de tutun. La început cânepa era prelucrată în gospodării, după ce era pusă la topit (igrişenii spuneau „la murat”) în albia râului Mureş, în locurile unde acesta avea adâncimea de cel mult un metru. Un astfel de loc era braţul Mureşului de lângă „prundul lui Sârba”. (Vezi foto nr.3 din Cap.I) Sorgul se planta pe suprafeţe mici şi era folosit pentru confecţionarea măturilor. Lucerna şi trifoiul se foloseau pentru hrana animalelor mari, atât ca masă verde, cât şi ca fân prin uscare. După colectivizare a început să se cultive soia şi rapiţa şi s-a încercat câţiva ani şi cultivarea orezului, dar rezultatele nefiind mulţumitoare s-a renunţat. Pentru cultivarea orezului a fost aleasă o zonă din „Morutca”, situată în imediata apropiere a digului, apa find adusă prin pompare din Mureş. Orezăria a fost realizată de către ţăranii colectivişti doar prin forţa braţelor, fără a avea utilaje pentru escavarea pământului din canalele de irigaţie. Dacă la începutul secolului XX se mai folosea încă asolamentul trienal (la trei ani o parte a terenului arabil rămânea necultivată, adică „pârloagă”), treptat se trece la sistemul de alternare a culturilor. Până la apariţia colectivizării fertilizarea terenurilor agricole se făcea cu gunoi de grajd, dar igrişenii mai recurgeau şi la fertilizarea prin staţionarea unei stâne de oi, timp de 1-2 ani pe o anumită suprafaţă de teren, sistemul purtând denumirea de „torină”, precum şi prin însămânţarea, pe terenurile secătuite, a lucernei sau trifoiului, timp de 2-3 ani. Că ţăranii din zona noastră erau pricepuţi în lucrarea pământului, stau ca dovadă impresiile academicianului Gheorghe Ionescu-Siseşti culese în anul 1921, cu ocazia vizitei la staţiunea „Sămânţa” din Cenad, după care scria următoarele: „ În Banat am văzut tipul exploatărilor intensive, moderne, aşa cum le găsim şi în Occidentul Europei. Investiţiile însemnate de capital au ridicat exploatările agricole la un înalt grad de intensitate. Asolamentul e cel puţin trienal. Fiecare moşie îşi valorifică produsele şi printr-o industrie-anexă, în special prin lăptării şi mori. Mai presus de orice, o strânsă legătură este stabilită între cultura pământului şi creşterea vitelor. Ţăranul din Câmpia Banatului e înstărit şi bine utilat. Case mari, cu numeroase camere, grajduri sistematice, magazii, pătul, remize, vite de rasă, secerătoare-legătoare, prăşitoare, semănătoare. Utilaţi ca fermierii din America de Nord, ei cultivă cu uşurinţă 30 de jugăre şi mai mult.”(5) O imagine asemănătoare ne prezintă şi prof. I. Simionescu din Bucureşti, în anul 1927: „Fie că, colinzi Torontalul în colţul N. V. spre Sânnicolul Mare, fie că apuci de la Deta spre apus, aceeaşi impresie de vigoare etnică şi economică te urmăreşte, de ţi se umple sufletul de bucurie.... Vizitarea acestui ţinut, cu bogate gospodării româneşti, deşteaptă unele cugetări, care ar putea contribui la îndreptarea gospodăriilor şi acolo unde condiţiile istorice n-au fost prielnice dezvoltării lor.” (5) Dacă aceasta era situaţia între anii 1920 – 1930, în perioada următoare, până la declanşarea celui de al doilea război mondial, agricultura bănăţeană a progresat

şi mai mult şi avea toate şansele să intre în rândul ţărilor cu agricultură dezvoltată. Din nefericire acest progres este oprit brutal de război, iar apoi de instalarea orânduirii comuniste. Răsfoind un anuar statistic pe anul 1966, publicat în anul 1967, constatăm că în fosta regiune Banat, situaţia suprafeţelor agricole era următoarea (mii hectare): Supraf. agr. Arabil Păşuni Fâneţe Vii Livezi Reg. Banat 1369,9 895,3 297,1 127,1 11,8 32,6 100% 100 100 100 100 100 Unit. agr. de stat 574,7 282,1 269,1 13,6 5,4 4,5 42,1% 31,5 90 10,7 45,5 13,9 din care G.A.S. 307,1 258,2 30,5 9,0 5,2 4,2 22,5% 28,8 10,3 7,1 44,0 12,9 C.A.P. 635,8 548,3 20,3 44,5 5,7 17,0 46,6% 61,2 6,8 35,0 48,4 51,9 Din care în folosinţa 48,1 46,1 - 1,1 0,7 0,2 membrilor C.A.P. 3,5% 5,2 - 0,8 5,9 0,5 Gospodării agricole 153,4 64,9 7,7 69,0 0,7 11 individuale 11,3% 7,3 2,6 54,5 6,1 34,0 Voi face următoarea precizare: majoritatea gospodăriilor agricole individuale se aflau în zona montană, unde nu a putut fi făcută colectivizarea. În folosinţa membrilor C.A.P se aflau doar 3,5% din suprafaţa agricolă, respectiv 5,2% din terenul arabil, adică cei 15 ari daţi fiecărei familii înscrise în C.A.P., suprafaţă de pe care îşi agoniseau cu greu cele necesare traiului, din care cauză marea majoritate a membrilor C.A.P. şi-au transformat curţile în grădini. Voi prezenta în continuare situaţia terenurilor agricole din comuna Igriş, din anul 1948, înainte de începerea colectivizării. Igrişul deţinea la acea dată o suprafaţă totală de 5765 ha., din care 4728,68 ha. erau în în proprietatea familiilor, iar 1036,32 ha. aveau următorii proprietari: Nr. crt. Proprietarul Nr.

hectare Nr. crt. Proprietarul Nr.

hectare 1 Comuna politică 335,72 8 Biserica ortodoxă română 5,81 2 Islazul comunal 464,77 9 Biserica romano-catolică 0,14 3 Sindic. Torontalul de Sus *) 141,5 10 Şcoala primară 5,8 4 Sesiunea preot Grigore Vancu 22,97 11 Sesiunea cantorală 4,6 5 Sesiunea vacantă 21,29 12 Sesiunea notarială 4,6 6 Sesiunea redusă 17,26 13 Lotul agricol 2,5 7 Biserica unită 8,24 14 Sindicatul Aranca 1,12 Notă: *) Suprafaţa cuprindea păşuni şi islazuri. Cele 4728,68 ha. erau deţinute de 759 proprietari, din care: 469 proprietari 1 – 5 ha. 17 proprietari 20 – 30 170 proprietari 5 – 10 1 proprietar 30 – 40 68 proprietari 10 – 15 3 proprietari 40 – 50 30 proprietari 15 – 20 1 proprietar peste 50 ha.; 50 fam. fără teren agricol În anul 1910 erau 777 case, iar situaţia deţinătorilor de terenuri agricole era următoarea: 241 propr. 1 – 10 jugăre; 175 prop.10 – 100 jugăre; 1 prop. peste 100 jugăre; 360 fam. fără ter. agr.

Proprietarii care aveau peste 15 ha. teren agricol în anul 1948

Lucrarea pământului a început în ţara noastră pe la anul 5500 î.e.n. pentru cultivarea grâului, iar în jurul anului 5000 î.e.n. şi pentru cultura meiului. În multe regiuni geografice meiul a constituit alimentul principal al populaţiei până la aducerea porumbului (la 1631 – 1648 sau 1740 – 1760 în Transilvania, 1678 – 1688 în Muntenia şi 1693 – 1695 în Moldova). Dacă în antichitate lucrarea pământului se făcea cu plugul de lemn tras de oameni, iar mai târziu de boi şi de cai, cu trecerea timpului plugul de lemn se perfecţionează, astfel că după anul 1771, când intră în funcţie atelierele de prelucrare a fierului din Reşiţa, plugurilor de lemn li se montează brăzdarul din fier. În anul 1840, ing. Petru Rajka înfiinţează la Cluj, iar dr. Zucker şi maistrul T. Gotlieb, la Bucureşti primele fabrici de maşini agricole şi realizează plugul de fier pentru tracţiune animală. Fabrica din Bucureşti a realizat tot în anul 1840 şi prima maşină de treierat. Prima maşină de treierat a fost brevetată în anul 1636 de către olandezul Jahn Cristopher van Berg; aceasta desprindea mecanic boabele din spice, din păstăi, sau capsule. Scoţianul Andrew Meikle (1719-1811) perfecţionează batoza în 1788, realizând desprinderea boabelor între două piese, dintre care una era mobilă. În anul 1840, america-nul Cyrus McCormick (1809-1884), constructor de maşini agricole, realizează prima secerătoare pentru cereale, pe care o prezintă, în anul 1851, la expoziţia de la Londra. Din 1860 această maşină se răspândeşte în toate ţările Europei. În anul 1841 a luat fiinţă şi la Iaşi, fabrica de unelte agricole „Sachetti”, cu sprijinul tehnic al lui Ion Ionescu de la Brad. În anul 1900, americanul Benjamin Holt construieşte primul tractor, cu motor cu ardere internă, livrat în serie abia în anul 1912. La noi, intră în producţia de serie, la Uzinele „Tractorul” din Braşov, în anul 1947, tractorul IAR-22, în anul 1951 tractorul KD-35 pe şenile, iar din anul 1954, tractorul UTOS. (6) La Igriş, primele batoze sunt cumpărate de familiile Avram şi Ioan Drilea şi Arcadie Marcoane, fiind acţionate cu ajutorul locomobilelor cu cazane cu abur, anterior anului 1940, iar primele tractoare cu putere peste 20 C.P. sunt cumpărate de familia Marcoane, în anul 1940-41. Marea

Nr. crt. Numele proprietarului Nr.

casă Nr. ha.

Nr. crt. Numele proprietarului Nr.

casă Nr. ha.

1 Cionca Gavril 459 59,94 26 Utfineanţ Ioan 144 19,16 2 Jicu Chiril 813 48,09 27 Casapu Floria 465 19,05 3 Jebelean Ioan 470 46,73 28 Matei Ignea 451 18,45 4 Nicolescu Cuzman 272 43,44 29 Micşa Ioan (Băineşti) 202 18,43 5 Jebelean Ioan (Ţăpuş) 568 35,86 30 Ţerigari Mihai 145 18,11 6 Cionca Elena 467 29,85 31 Micşa Mihai 821 17,98 7 Jebelean Gavril (Ceică) 579 27,34 32 Găleancu Partenie 527 17,84 8 Crista Petru (Ofăru) 333 27,05 33 Scăunaş Valeriu 498 17,69 9 Crista Efta 801 26,19 34 Jiva Simion 300 17,4 10 Minda Vichente 336 23,97 35 Crista Ioan 380 17,34 11 Ţerigari Petru 74 23,45 36 Jebelean Dimitrie 279 17,24 12 Galu Dionisie 319 22,97 37 Ţerigar Petru senior 138 17,1 13 Ionescu Gavrilă 312 22,94 38 Ionescu Petru 214 17 14 Muntean Eremia 525 22,75 39 Crista Constantin 576 16,83 15 Dr.Galu Vasile 812 22,54 40 Dimitrie 139 16,65 16 Cionca Mihai senior 278 21,69 41 Radu Fanu 70 16,56 17 Găleancu Simion 423 21,68 42 Scăunaş Ioan 316 16,18 18 Cionca Mihai junior 277 21,29 43 Ionescu Adrian 332 16,11 19 Murar Simion 198 20,9 44 Gheţa Ioan 712 16,11 20 Cionca Petru 265 20,72 45 Micşa Ştefan 5 15,83 21 Matei Zamfira 345 20,2 46 Nicolescu Partenie 190 15,83 22 Nicolescu Mihai 271 20,04 47 Mioc Ioan 599 15,54 23 Ghilezan Petru 60 19,93 48 Miu Teodor 598 15,28 24 Păcurar Eva 622 19,5 49 Ţăran Dimitrie 295 15,1 25 Crista Ghenadie 134 19,49 50 Cionca Dimitrie 234 15

majoritate a tractoarelor şi batozelor deţinute de gospodarii igrişeni erau de provenienţă germană, austriacă, sau americană. În tabelele de mai jos sunt prezentaţi deţinătorii de utilaje agricole mecanizate. În adresa către Camera de Agricultură din Timişoara, din anul 1928, se arată că în Igriş erau 4 tractoare Ford de 10 C.P., proprietarii fiind: Ţerigar Petru, Cionca Simion, Scăunaş Ioan şi Drilea I. Deţinătorii de utilaje agricole înainte de anul 1950

Notă: * Familiile Drilea şi Marcoane au deţinut şi 1 locomobilă ; Marca tractoarelor: D = Deutz; F = Ford; H = Hannomag; I = International; LB = Lanz Buldog Deţinătorii de utilaje agricole din anul 2004 Numele proprietarului

Nr. de tractoare

Nr. de combine

Numele proprietarului

Nr. de tractoare

Nr. de combine

Vasile Ţăranu 4 1 C* Simion Cionca (Dolea) 1 - Cornel Cristea 3 * Dimitrie Jebelean 1 - Doru Jicu 2 1 I Florea Micşa (Ceaşmă) 1 - Florea Micşa 2 1 S Partenie Crista (Puioni) 1 - Mihai Cionca (Călaiu) 2 1 C Petru Crista + Şt. Micşa 1 - Florea Roşu 2 1 S Peter Kuhn 1 - Constantin Matei 2 1 M Acad. Ioan Munteanu 1 - Ioan Funar 2 - Petru Mărcucean (Popăţ) 1 - Vasile Ionescu 2 - Florea Jebelean 1 - Constantin Molcuţ 2 1 C Vasile (Lie) Nicolescu 1 - Dionisie Crâsta 1 1 M Florea Miloş 1 - Dorel Micşa 1 1 S Mircea Faur 1 - Carmen Nicolescu 1 1 S Dimitrie (Tia) Nicolescu 1 - Ioan Micşa (Bălică) 1 1 S Ioan Străulea 1 - Ioan Cionca 1 1 S Ioan Marcovici 1 - Răzvan Merce 1 1 S Mircea Simion 1 - Florea Munteanu 1 - Cuzman Micşa 1 - Sever Scăunaş 1 - Ioan Jebelean 1 - Nicolae Munteanu 1 - Lucian Găleancu 1 - Viorel Casapu 1 - Zamfira Jicu 1 - Dan Popa 1 - Cantemir Nicolescu 1 - Mircea Jebelean 1 - Ioan Ţăranu 1 - Aqvilius Galu 1 - Ioan Găleancu 1 - Gavril Jebelean (Ceică) 1 - Efta Matei 1 - Ionel Popovici 1 - Petru Ursu 1 - Dorin Vichente Minda 1 - Florea Crista (Ciorcu) 1 - Notă: Din totalul de 65 tractoare, 1 tractor are 180 C.P., 61 au 65 C.P., iar 3 au 45 C.P. La combine: C = Class; I = Internaţional; S = Semănătorea; M = combină mică *) Vasile Ţăranu şi Cornel Cristea au cumpărat combina împreună. Toţi proprietarii de tractoare, mai au minimum un plug şi un disc, precum şi alte utilaje.

Numele proprietarului

Nr. de tractoare

Nr. de batoze

Numele proprietarului

Nr. de tractoare

Nr. de batoze

Efta Cionca (Simici) 1 I 1 Simion Marcoane 1H - Ioan Cionca (Guşcer) 1 F - Vasile Marcoane 1 H 1 Mihai Cionca (Guşcer) 1 I - Petru Moaşă 1 LB 1 Avram şi Ioan Drilea 1 F * 1 Irimie Munteanu 1 H - Petru Galu 1 D 1 Ioan Scăunaş 1 LB - Ioan Găleancu 1 LB - Ioan Stoicănescu 2 I 2 Florea Ionescu 1 F 1 Petru Ţerigar 1 LB - Ioan Jebelean (Ţăpuş) 1 D - Arcadie Marcoane 2 I, 1F, 1H * 2 T O T A L: 21 10

În privinţa plugului din fier cu un brăzdar, în perioada interbelică, majoritatea gospodarilor igrişeni deţineau asemenea pluguri, precum şi câte două grape din fier. Cei mai înstăriţi aveau maşini de semănat porumb pe două rânduri, tractate cu cai, grapă cu lanţuri, tăvălug (tăvălic, cilindru din lemn cu diametrul de 35-40 centimetri), iar în gospodărie mai aveau maşină manuală de tocat porumb sau lucernă (numită „secică”), maşină manuală de vânturat (numită „şiur”), meliţă pentru ruperea tulpinelor cânepei uscate după topire şi „drâglu” ( o perie cu dinţi lungi şi ascuţiţi din fier, prin care se treceau firele din cânepă, după meliţare, pentru a elimina bucăţile de tulpină frânte). Câţiva gospodari din cei mai înstăriţi mai deţineau şi „selectoare” cu motor, cu ajutorul cărora se făcea selectarea grâului pentru eliminarea corpurilor străine (seminţe de buruieni), precum şi a boabelor sparte sau cu potenţial germinativ redus. Cu ocazia dislocărilor din iunie 1951, toate utilajele agricole mecanizate au trecut în proprietatea statului, iar la cei nedislocaţi, au trecut în pro-prietatea G.A.C., cu ocazia înscrierii lor în aceste unităţi ale agriculturii socialiste. Notă: Scăderea suprafeţei agricole totale se datorează atât schimbărilor în structura hotarului comunei Igriş, cu ocazia reînfiinţării judeţelor în anul 1968, dar cel mai mult, prin cedarea de către Primăria Sânpetru Mare, către comuna Saravale, a sute de hectare din fostul teritoriu al comunei Igriş, zeci de familii de igrişeni plătind acum impozit la Saravale. CREŞTEREA ANIMALELOR Într-o convorbire pe care autorul acestei lucrări a avut-o în anul 1990 , cu unul dintre cei mai înstăriţi igrişeni, care a deţinut şi funcţia de subprimar între anii 1934-37, Adrian Ionescu (22.09.1899 – 18.04.1994), cunoscut de igrişeni cu numele de „Taica Ian”, mi-a relatat următoarele: „Nici un gospodar nu poate să înainteze, dacă se ocupă doar cu cultivarea cerealelor şi cu vinde-rea acestora. Numai aceia vor face avere, care se vor ocupa şi cu creşterea animalelor.” Tatăl lui Taica Ian, Petru Ionescu deţinea câteva zeci de lanţe de teren arabil, dar mai avea şi un „sălaş” (adică o gospodărie situată la cca. 3 km. de sat, unde avea împrejur câteva hectare de teren arabil, dar şi clădire pentru locuit, precum şi grajduri pentru vite, saivane pentru oi şi coteţe pentru porci). La fel ca şi Petru Ionescu, asemenea sălaşe mai aveau şi Gavril Cionca, Petru Cionca (a lui Guşcer), Zanfir Jebelean, cum găsim consemnat într-o monografie editată în anul 1911. (7) Din memoria colectivă mai ştim că au fost gospodari igrişeni care se ocupau cu creşterea cailor, deţinând de la 10 cai în sus, care creşteau liberi, în câmp, adică o mică herghelie (sau „arghelă” cum îi spuneau igrişenii). Tot asemenea erau crescute şi vite în sistem de stabulaţie liberă. O parte din aceste animale erau ţinute pentru folosinţa proprie, iar cele mai multe erau vândute la târguri. Oile erau crescute doar pentru carnea, brânza şi lână necesare pentru folosinţa proprie. Pe timpul iernii acestea erau îngrijite şi hrănite în gospodărie, iar în restul timpului erau predate la ciobani ( pe care igrişenii îi numesc „păcurari”), contra unei plăţi anuale în cereale şi brânză. Vitele erau scoase la păscut zilnic (cu excepţia iernii) pe izlaz (păşunea comunală), iar porcii erau scoşi la păscut în lunca Mureşului, în imediata vecinătate a satului. Paznicii care duceau vitele la păşune înştiinţau pe deţinătorii de animale, între orele 7 – 8, sunând într-un soi de goarnă confecţionată din tablă, la fie-care colţ de stradă. Animalele erau aduse de la păscut spre seară, înainte de lăsarea întunericului. Iată şi câteva din rasele de animale domestice crescute la Igriş: la cai, rasa Nonius, mai rar Lipiţan şi Ardenez; la vaci, rasele Simmenthal şi Bălţată românească; la porci, rasele Mangaliţă, York (Marele alb şi mijlociu) şi Bazna; la oi, rasele Ţigaie, Spancă, Ţurcană şi Merinos. Cu zeci de ani în urmă, capre aveau doar oameni nevoiaşi, capra fiind numită şi „vaca săracului”. Mai târziu numărul caprelor a crescut, acestea fiind mai puţin pretenţioase în privinţa hranei, iar în prezent creşterea ca-prelor este încurajată, întrucât laptele de capră şi brânza produsă din acesta sunt foarte apreciate. Pentru ameliorarea raselor de animale domestice, Igrişul a avut staţiune de montă. În anul 1947, pe timpul primarului Florea Ionescu, a fost construită o nouă staţiune de montă, pe locul cele vechi, fiind dotată cu grajduri pentru armăsari şi taurii de rasă, cât şi cu cocini (coteţe) pentru vieri. În prezent fosta staţiune de montă este concesionată firmei S.C. „Teba Horse Sport” S.R.L., care are ca activitate creşterea cailor de rasă şi un club de călărie afiliat la „Societatea ecvestră română”, proprietar fiind doamna Dana Paica, din Timişoara. Iată şi câteva date din recensăminte ale animalelor:

În afară de animale, în gospodăriile igrişenilor se creşteau şi păsări cum ar fi: găini, gâşte, raţe, curci şi bibilici (care la Igriş se numesc „cocleanţă”, nume inspirat probabil de sunetul onomatopeic emis de către acestea). Găinile erau crescute pentru carne şi ouă, gâştele şi raţele pentru carne, dar şi pentru penele mărunte obţinute prin jumulirea acestora, deobicei primăvara. Penele obţinute erau folosite pentru perne şi pilote („dune”). Curcile sunt crescute pentru carne, iar bibilicile pentru carne şi ouă. Supa obţinută din carnea de bibilică este foarte gustoasă.

Foto nr. 1 Diploma medaliei de bronz, obţinută de gospodarul Petru Crista (Ofăru), de la casa cu nr. 333, în anul 1926, la o Expoziţie de animale de prăsilă, pentru un armăsar de trei ani. ( La nr. 333 se mai văd doar ruinele casei, locul devenind, după anul 1980, teren intravilan)

Anul C a i V a c i O i Porci Capre Păsări Familii albine

1869 1175 861 2406 646 86 1878 1022 576 1107 892 1895 1063 867 1844 1356 - 1911 1192 1008 2776 1755 - 1930 959 406 1668 440 14321 1947 393 219 1483 762 2007 83 170 2365 2404 77 7312 78

Foto nr. 2 Gavril Cionca, deţinătorul celei mai mari suprafeţe de teren agricol, împreună mama sa Zila şi sora sa Lina (Elena), în coşia (căruţa) scurtă, trasă de un cal din rasa Nonius. Gavril Cionca s-a căsătorit cu Aurora, fiica lui Petru Crista (Ofăru).

Foto nr. 3 Clădirea fostei Staţiuni de montă, concesionată şi renovată de către S.C. „Teba Horse Sport” S.R.L. condusă de doamna Dana Paica, din Timişoara.

Foto nr. 4 Tipuri de unelte şi maşini agricole

Foto nr. 5 Batoza (măşâna de treierat), în curtea proprietarului Florea Ionescu (nr. 331) În prim plan Sida şi Arcadie (soţia şi fiul proprietarului).

Foto nr. 6 La treierat în gospodăria Fam. Dimitrie Murariu (nr. 309). De la st. spre dr.: Floare Murariu (fiică), Finie Murariu (noră), Arcadie Murariu având în braţe pe fiica Valeria; în planul secund: Partenie Jebelean (lucrător), Partenie Ionescu (vecin, pe trac- tor) Florea Ionescu (având în braţe pe fiica sa Floare) proprietarul tractorului şi al batozei.

Foto nr. 7 Grâul proaspăt treierat este dus în podul casei, fiecare sac având 50 kg. (o majă, la Igriş), de către Arcadie, Partenie, Dimitrie (fii şi tată) şi Dionisie Murariu văr cu Dimitrie.

Foto nr. 8 Maşină de tocat furaje, numită, la Igriş, „secică”. Redau mai jos textul procesului verbal, încheiat în Igriş la data de 12 iulie 1876, cu ocazia stabilirii hotarului comunei Igriş. Proces – verbal Scris în comuna Igriş, cu scopul de a stabili hotarul comunei Igriş, în baza ordonanţei Mi- nisterului Finanţelor nr. 27652 din 13 iunie 1876. Au fost prezenţi cei notaţi mai jos: Ţăran Aron primarul comunei, Băcşan Floria perceptor, Brindescu Todor jurat, Stoicănescu Mitru şi Crista Gheorghe, membrii în consiliul comunal, Lux Adolf inginer cadastral şi Kaizler Adolf, cel care a scris acest proves-verbal. Hotarul comunei Igriş este constituit dintr-un corp unitar din punct de vedere topografic, o parte a acestuia se întinde ca păşune comunală „sub Nădlac”, din cauza mutării albie Mure- şului, care se învecinează la nord cu comunele Palota, Nădlac şi Şeitin din judeţul Cenad, spre est şi sud se învecinează cu comuna Sânpetru Sârbesc, şi spre vest cu comuna Saravale, care hotare s-au păstrat din vremuri străvechi. În interiorul acestor hotare ale comunei, are terenuri întabulate groful Szapary Geiza, ca pădure şi parcele de pământ disparate, numite Strajă şi Vaoş. Pe aceste hotare, în urma organizării comunale dispuse pe baza paragrafului XVIII din anul 1871, nu s-a făcut nici o modificare. Igriş, 12 iulie 1876 L. S. ss Lux Adolf ss Ţăran Aron primar ss Kaizler Adolf ss Băcşan Floria casier ss Todor Brindescu jurat ss Stoicănescu Mitru ss Crista Gheorghe ss Kaizler Adolf notar comunal Notă: În ciuda avizării oficiale, din partea domeniului contelui Szapary Geiza nu s-a prezentat nimeni. L.S. Kaizler Adolf

Foto nr. 9 Planul hotarului comunei Igriş, desenat de către Axente Cionca, în anul 1948, după planul cadastral aflat în zestrea Primăriei. În legendă sunt arătate denumirile tarlalelor.

(Cu ocazia întocmirii acestui proces – verbal a fost predat primăriei comunei Igriş şi un plan cadastral care a fost întocmit de ing. Lux Adolf. Copia acestui plan este prezentată la finele Cap.I Aşezarea geografică. În partea de jos a acestui plan, în stânga este înscrisă şi suprafaţa totală a hotarului comunei Igriş, adică 9888 holduri, respectiv 5613 hectare. Copia procesului – verbal în limba maghiară se află în Anexa 11. Originalele acestor documente se află în arhiva comunei Sânpetru Mare, de care aparţine Igrişul.) Nota autorului cu privire la suprafaţa hotarului fostei comune Igriş: În tabelul de la începutul acestui capitol, care cuprinde suprafaţa în hectare a hotarului, la anul 1878 (adică la doi ani după redactarea acestui document oficial), un material statistic, publicat într-un anuar, arată o suprafaţă de numai 4808,8 ha. Cred că datele publicate în acel anuar nu sunt reale. Fac această precizare deorece în monografia tipăriă în anul 2009, nu apare acest proces – verbal şi nici această notă.