CAPITOLUL 1. PROBLEMATICA MANAGEMENTULUI ICAPITOLUL 2. REPERE ISTORICE ÎN EVOLUŢIA MANAGEMENTULUI

CAPITOLUL 4. CULTURA ORGANIZAŢIONALĂCAPITOLUL 5. ETICA ÎN AFACERI

PARTEA I

INTRODUCERE

CAPITOLUL 3. ORGANIZAŢII LUCRATIVE ÎN ECONOMIA CUNOAŞTERII

3.1. Despre teoria firmei şi faliment3.1.1. Teoria firmei3.1.2. Instituţia falimentului

3.2 Denumiri şi sintagme utilizate3.2.1.Sintagme uzuale în lumea Occidentală3.2.2. Forme juridice ale proprietăţii în SUA3.2.3. Forme juridice ale proprietăţii în Anglia

3.3. Situaţia din România. Definirea societăţilor comerciale3.3.1. Codul Comercial român3.3.2. Structuri societare în economia românească3.3.3. Analiză comparativă

3.4. Poziţia societăţilor comerciale în sistemul economic românesc3.5. Economia cunoaşterii

3.5.1. Un nou tip de „resursă”?3.5.2. Caracteristici ale economiei cunoaşterii

3.6. Modelul PESTLE

CAPITOLUL 3ORGANIZAŢII LUCRATIVE ÎN ECONOMIA CUNOAŞTERII

3.1 Despre teoria firmei şi faliment

3.1.1. Teoria firmeiPe parcursul a peste două secole de teorie economică, începând cu The Wealth of

Nations a lui Adam Smith până în prezent, economiştii nu au reuşit să răspundă complet şi concis la întrebarea „Care este modelul optim/ideal de organizare a unei afaceri?”. Evident, asociat acestei întrebări, se impune a formula întrebarea „Care este tipul de management ce conduce la performanţă?”; altfel spus, care sunt principiile/regulile/procedurile ce trebuie să fie aplicate de către proprietari/manageri pentru a fi siguri că „investiţia” lor într-o firmă sau companie va fi una de succes?

În literatura economică întâlnim un număr mare de abordări explicite sau implicite pe marginea subiectului invocat, dar nu s-a conturat încă un punct de vedere comun privind trăsăturile ce definesc un tip ideal sau optim de firmă; de fapt, dată fiind diversitatea extrem de mare sub care regăsim firma în economia reală – ca sectoare de localizare, ca obiect de activitate sau ca dimensiune – este extrem de dificil de a “acoperi” printr-un singur model abstract de firmă o realitate atât de diversă.1 Iar dacă această realitate diversă nu poate fi simplificată într-atât încât să fie inclusă într-un singur model teoretic, atunci, după cum afirmă Lipsey, economiştii ar avea nevoie de zeci de teorii diferite sau chiar de “... o teorie pentru fiecare tip de firmă”, situaţie în care, poate, s-ar ajunge la un anume consens pe acest subiect.2

Atunci când firma/compania ajunge într-un anumit impas, când poziţia ei pe piaţă este ameninţată, când diverşi parteneri devin creditori neplătiţi, societatea şi comunitatea percep că acea firmă urmează un trend descendent în afaceri; acest trend descendent poate continua până când firma ajunge la faliment, ceea ce înseamnă consecinţe negative pentru proprietari, salariaţi, bănci şi alte grupuri de interes (aceste grupuri vor fi numite în continuare stakeholders).3

Amintim că ceea ce numim firmă însumează două componente aflate într-o interdependenţă profundă:

- componenta umană, respectiv managerii şi salariaţii executanţi;- componenta materială, respectiv întreaga infrastructură de care dispune ea.

Axul la care s-au raportat cercetătorii în teoria firmei nu a fost întotdeauna median între cele două componente; în plus, firma reală (creşterea şi dezvoltarea ei, producţia şi preţul obţinut, finanţarea, formele juridice de constituire, managementul aplicat etc.) va rămâne dependentă de elemente exterioare ei:4

- piaţa pe care activează;- tipul de concurenţă cu care se confruntă;- ramura economică în care se localizează;- sectorul economic;- conjunctura economică (evoluţia ciclică);- economia naţională şi politica publică.

În teoria economică s-a făcut treptat demarcarea între comportamentul activ, având la bază strategii agresive, de veritabil „război” faţă de alţi „actori” economici, şi

1 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 20022 R. Lipsey ş.a. – Economics, Harper Row, New York, 1990, pag. 1773 C. Cooper (editor) – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition,vol. III, Entrepreneurship, edited by M. A. Hitt, R.D. Ireland, Blackwell Publishing, USA, 20054 J. Maciariello – The Daily Drucker, Elsevier, Butterworth Heinemann, UK, 2005

86

comportamentul pasiv manifestat de firmă5. Referindu-se la firma industrială, Hay şi Morris tratează patru grupe de probleme6:

– structură (costuri, concentrare, diferenţiere produse şi bariere de intrare);– obiective (maximizare profit – alternative);– conducerea curentă (stabilire preţuri, marketing, finanţare, investiţii, cercetare–

dezvoltare şi fuziuni);– performanţă (profitabilitate, eficienţă, creştere şi bunăstare).Plecând de la premisa comportamentului activ manifestat de firmă, Hay şi Morris

introduc noi elemente în analiză pentru a defini firma în economia industrială; “primul ...este acela că firmele nu pot să aibă ele însele obiective. Numai oamenii pot avea obiective”7. “În orice mare organizaţie trebuie să existe, înainte de toate – spune Galbraith – un foarte bine dezvoltat sens al scopului comun”.8 Similar, au fost necesare reevaluarea şi redefinirea rolului factorului uman în atingerea obiectivelor organizaţionale. „…Odată ce au apărut semne ale unei expansiuni economice considerabile – spune Robbins – este aproape cert că va urma o scădere bruscă şi o depresiune”; nu putem prezice când va surveni depresiunea şi cât va dura, aceasta fiind funcţie de “cum vor acţiona voinţele umane după apariţia respectivelor semne”.9

După Marea Depresiune, direcţiile de analiză în teoria firmei s-au multiplicat.10 Unele opinii „atipice” despre firmă au fost iniţial ignorate, precum concepţia lui Ronald H. Coase privind natura firmei. El propune – după expresia sa – o teorie realistă şi novativă vizând soluţionarea contradicţiei aparente dintre alocarea resurselor prin mecanismul preţurilor şi rolul antreprenorului într-o economie concurenţială.11 Cea mai remarcabilă contribuţie a lui Coase, prin lucrarea Natura firmei, rezidă în introducerea explicită în analiza economică a conceptului de costuri de tranzacţionare (costurile de organizare a unei anumite activităţi diferă de la o firmă la alta, deci o firmă apare şi rămâne în afaceri în condiţiile în care costurile sale operaţionale, pentru a obţine rezultatul propus, sunt inferioare costurilor similare din cadrul altor firme şi celor aferente unor tranzacţii de piaţă, pentru a obţine acelaşi rezultat).12 Concepţia lui Coase se concentrează îndeosebi în a explica contextual apariţia unei firme în afaceri, dar ea nu ignoră rolul managementului – ce induce costuri operaţionale diferite de la o firmă la alta – pentru a explica evoluţia firmei în afaceri pe un orizont de timp.13

Concepţia holonică asupra firmei, adică firma holonică, este probabil cea mai recentă şi argumentată contribuţie adusă în teoria firmei. Trei autori (McHugh, Merli şi Wheeler III) dezvoltă această concepţie în lucrarea: Beyond Business Process Reengineering – Towards the Holonic Enterprise (1995) 14. În esenţă, două sau mai multe companii se pot integra într-o reţea (sistem) holonică plecând de la cerinţele impuse de clienţii comuni şi de la ceea ce fiecare produce perfect.15

În ceea ce priveşte situaţia unei firme existente pe piaţă la un moment dat, cât însă şi în cazul unei firme nou înfiinţate, atunci când situaţia ei economico-financiară se îndepărtează foarte mult de modelul optim de evoluţie, subînţelegem că, de fapt, acea firmă se apropie

5 D. A. Hay, D. J. Morris – Industrial Economics. Theory and Evidence, 6th edition, Oxford University Press, 1986, pag. 336 D. A. Hay, D. J. Morris – Lucr. cit, pp. 32-2317 D. A. Hay, D. J. Morris – Lucr. cit., pag. 2308 K. Galbraith – The Culture of Contentment, Penguin Books, 1992, pag. 679 L. Robbins – An Essay on the Nature and Significance of Economic Science, 1935; citat după D. Hausman – Filosofia ştiinţei economice, Editura Humanitas, 1993, pag. 11910 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 200211 R. H. Coase – The Nature of the Firm, Economica nr. 4/1937: după O.E. Williamson, S.G. Winter (editors) – The Nature of the Firm, Oxford University Press, 1991; trad, în limba română: Natura Firmei, Ed. Sedona, 1997, pp. 25-8112 Idem13 Idem14 P. McHugh, G. Merli, W. A. Wheeler III – Beyond Business Reengineering – Towards the Holonic Enterprise, Ed. John Wiley&Sons Ltd., UK, USA, 1995

87

treptat de zona falimentului.16 Evident, este vorba de evoluţia firmei pe parcursul a n ani, deci pentru un anumit interval de timp, în sensul că este posibil ca ea să încheie unul/două exerciţii financiare cu pierderi şi totuşi ea să nu ajungă în situaţia de faliment. Prin urmare, se autoimpun câteva întrebări atunci când discutăm despre teoria firmei şi falimentul asociat: Care ar fi ritmul normal de creştere şi consolidare a unei afaceri?; Care este dimensiunea optimă a unei firme?;17 Care ar fi modelul general de evoluţie a unei firme?; Există numai un trend ascendent în evoluţia unei afaceri sau dimpotrivă?; Marile corporaţii înregistrează perioade de declin în evoluţia afacerilor sau nu?

În figura ce urmează sugerăm o schiţă a unui model general de evoluţie a unei firme pentru un număr de n ani, model din care rezultă că trendul pe care îl urmează afacerile în economia reală este unul de tip ciclic şi nu unul de tip liniar ascendent (figura nr.3.1.).

Figura nr. 3.1. Evoluţia “fragmentată” a afacerilor unei firme în economia reală

Sursa: Adaptat după A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999. Copyright All rights reserved.

Din cele sugerate în figura nr. 3.1., deducem că, în mod obiectiv, în evoluţia afacerilor unei firme vor surveni şi perioade de declin, după o perioadă de succes; acest aspect trebuie avut în vedere şi gestionat de către manager/decident prin măsuri şi strategii adecvate; concepţia sau viziunea top managementului rămâne esenţială pentru a proiecta viitorul unei organizaţii de afaceri.18

15 Tipurile de reţele holonice ce se pot forma sunt: reţele verticale; reţele orizontale; reţele regionale; reţele impuse de necesitate (externă); reţele autopromovate. Primele astfel de reţele holonice sunt create deja în Japonia, SUA, Italia, Germania, Elveţia etc. Exemple: EDI Bank (SUA), în aprilie 1994 a inaugurat un sistem holonic în cadrul unui “consorţiu” format din 13 bănci americane; firme mici şi mijlocii din Italia; mari companii din Japonia; Ford Motor Company şi Chrysler Corporation (1992–1993).16 C. Cooper (editor) - The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. XII, Strategic Management, edited by J.McGee, Blackwell Publishing, USA, 200517 P.F. Drucker – Managing for Results, Harper & Row, New York,1964, pag. 125

18 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 2002

88

n1 2 3 4 5 Timp

Cre

şter

e/d

ezvo

ltar

e

Există multipli factori ce, în mod obiectiv, pot să genereze falimentul unei organizaţii de afaceri, îndeosebi atunci când ea este de tip small business; în medie, spune Korten, pentru fiecare nou Wal - Mart deschis trag obloanele 100 de magazine locale, cele mai multe dintre ele fiind afaceri ce au slujit comunităţile pe parcurs de decenii; managerii de la acest supermarket sunt instruiţi pentru a concedia salariaţi angajaţi cu ora în orice perioadă în care scad vânzările şi afacerile merg mai „prost”.19 Norocul, şansa şi catastrofele influenţează firmele, spune Drucker, iar managerii trebuie să facă eforturi pentru a preveni şi/sau exploata contextele induse de astfel de factori; numai norocul singur însă nu va construi niciodată o afacere de succes.20

3.1.2. Instituţia falimentuluiÎn general, falimentul este definit ca o stare de insolvabilitate, de imposibilitate de

plată la un moment dat a unei firme (debitor), stare confirmată oficial. Unii autori definesc falimentul ca fiind “...o stare de insolvabilitate a unei persoane fizice sau juridice recunoscută ca atare de un organ judecătoresc”21. “Dacă o firmă nu poate să facă plăţile pe care ea le datorează, ea este falimentară. Creditorii acesteia (adică furnizorii de materiale neplătiţi, muncitorii neplătiţi, proprietarii şi deţinătorii de obligaţiuni) au dreptul să forţeze firma să-şi vândă unele dintre activele ei sau chiar toate pentru a-şi plăti debitele.”22

Orice aprecieri pe marginea acestui subiect se pot aduce din două perspective diferite:23 perspectiva juridică şi perspectiva economică.

Reglementarea juridică a falimentului într-o ţară sau alta este dependentă de aparte-nenţa ei la un anumit sistem de drept:* Sistemul de drept anglo-saxon (Anglia, SUA etc.), unde practica modernă arată că principial, se vizează protecţia firmei aflată în dificultate la un moment dat, faţă de intenţiile exprimate direct sau nu de creditori (se pleacă de la premisa că firma în evoluţia ei ciclică în viaţă, poate traversa şi momente de criză, nefiind recomandată “forţarea” ei prin lege de a dispare ca entitate socio-economică). În aceste ţări regăsim acreditată ideea că falimentul este doar un moment în ciclul de viaţă al firmei şi, deci, rămâne o soluţie marginală specifică de activare a mecanismului economiei de piaţă.* Sistemul de drept latin (Franţa, România, Italia, Portugalia, Spania, Belgia etc.), unde exigenţa legiuitorului în reglementarea instituţiei falimentului prin legea scrisă diferă de la o ţară la alta (inclusiv premisele economice de la care se pleacă).24 Oricum, în tratarea falimentului prin legea scrisă (parte complexă a sistemului juridic de ansamblu), credem că trebuie să se plece de la premisa economică ce spune că societatea în ansamblul ei este interesată în existenţa firmei ca centru de stabilitate pe termen lung, chiar dacă afacerile ei evoluează ciclic şi nu liniar ascendent. Altfel spus, prin lege firma trebuie protejată în cea mai mare măsură, atâta timp cât intenţiile şi dorinţele/obiectivele decidentului superior aflat în vârful piramidei – vizăm acum Consiliul de Administraţie, Comitetul director, CEO, alţi reprezentanţi din top management – sunt şi rămân oneste şi se identifică cu opţiunea/obiectivele salariaţilor, cu opţiunea altor grupuri de interes şi cu cea a societăţii în ansamblu.25

Prin legea scrisă, în derularea procedurii de faliment, se reglementează două momente/instituţii distincte:26

19 D. Korten – The Post-Corporate World – Life after Capitalism, 1999, traducere în limba română Lumea post-corporatistă – viaţa după cpitalism – Editura Antet XX Press, pag. 153 şi următoarele 20 P.F. Drucker – Managing for Results, Harper & Row, New York,1964, pag. 11621 V. Popescu – Bursa şi tranzacţii cu titluri financiare, ASCCR, Bucureşti, 1992, pag. 15422 J. Craven – Introduction to Economics, Basil Blackwell Publisher Ltd., Oxford, 1984, pag. 26223 A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 199924 A. Capriel – Procedura reorganizării şi lichidării judiciare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 199525 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 2002; P. F. Drucker – The Practice of Management, Heinemann Professional Publishing Ltd., London, 195426 A. Capriel – Procedura reorganizării şi lichidării judiciare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995

89

– moratoriu (când se dispune de către instanţă o suspendare pe termen scurt a executării silite);

– concordat (când creditorii se pun de acord în renunţarea la cererile lor iniţiale iar instanţa anulează procedura declanşată).

Se poate spune că ambele instituţii vizează protecţia firmei aflată în dificultate şi echivalează esenţialmente cu concesii speciale făcute firmei aflate în faza de declin a ciclului propriu în afaceri, urmând ca după redresare şi pe parcursul fazei de consolidare aceasta să-şi onoreze toate obligaţiile faţă de creditori.27 Totodată, suntem de părere că analiza falimentului, atât perspectiva juridică a ambelor sisteme de drept cât şi perspectiva economică, ar trebui să trateze diferit cele două situaţii posibile:

situaţiile pe care le putem numi subiective de atingere a falimentului (exemple: fraude, situaţii de tipul bancrutei etc.);

situaţiile pe care le putem numi obiective de atingere a falimentului (intenţiile sunt oneste, dar factorii obiectivi împing firma spre faliment).

În economia românească instituţia falimentului a fost reglementată prin Legea nr. 64/1995, prin aceasta asigurându-se suficientă protecţie firmei aflată în dificultate; după diverse completări/modificări, această instituţie este reglementată prin legea privind procedura insolvenţei din anul 2006, act normativ ce este în general mai sever cu privire la introducerea cererii creditorilor şi gestionarea averii debitorului pe parcursul executării procedurii de faliment.28 În prezent, în economia românească a rămas instituită procedura insolvenţei, prin aceasta desemnându-se starea unui debitor aflat în insuficienţa fondurilor băneşti pentru plata datoriilor exigibile, mai mari de 30 de zile de la scadenţă; ea se aplică tuturor „actorilor” economici, persoane juridice sau fizice, oricare ar fi denumirea sub care operează (societăţi comerciale, societăţi cooperative, organizaţii cooperatiste, societăţi agricole, grupuri de interes economic, alte persoane juridice de drept privat).29

Din perspectivă economică, teoria falimentului se concentrează îndeosebi asupra situaţiilor din cea de-a doua grupă, respectiv situaţiile în care conjunctura economică şi condiţiile de piaţă „împing” firma înspre zona falimentului. În esenţă, putem considera că top managementul unei firme se confruntă în mod curent cu două grupe de cauze majore ce pot determina falimentul, anume:30

- cauze ce derivă din înrăutăţirea situaţiei financiar-contabile pe parcursul unuia sau mai multor exerciţii financiare, în esenţă fiind vorba de costuri de operare mai mari decât veniturile obţinute;

- cauze ce derivă din gestionarea prudentă sau nu a cash-flow-ului curent al companiei, ceea ce înseamnă obligaţii de plată mai mari decât încasările curente (fluxul de plăţi şi încasări lunare).

Sintetizat grafic, cauzele ce pot determina apariţia falimentului unei firme şi ieşirea ei de pe piaţă se prezintă ca în figura nr. 3.2.

Figura nr. 3.2. Cauze majore ale falimentului

27 C. Cooper (editor) – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition,vol. III, Entrepreneurship, edited by M. A. Hitt, R.D. Ireland, Blackwell Publishing, USA, 200528 Legea nr. 64/1995; Legea nr. 85/2006, www.cdep.ro29 Legea nr. 85/2006, cu completarea prevederilor din Codul de procedură civilă, Codul comercial român din 1887, Legea nr. 637/2002 privind raporturile de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei etc. 30 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 2002

90

Cauze derivând din situaţia economico-

financiară a firmei, a sectorului economic,

a economiei naţionale/mondiale

Cauze derivând din situaţia economico-

financiară a firmei, a sectorului economic,

a economiei naţionale/mondiale

Cauze ce ţin de gestionarea cash-flow-

ului

Cauze ce ţin de gestionarea cash-flow-

ului

+

Starea de

faliment

Radierea din registrul comerţului

şi ieşirea de pe piaţă

Pentru situaţii de tipul invocat, teoria economică a analizat şi în bună măsură a şi reuşit să ofere instrumente/modele de estimare cât mai corectă a riscului de faliment al unei întreprinderi; între astfel de modele amintim Modelul Z, al profesorului Altman, Modelul Conan Holder, Metoda scorurilor aplicată de băncile comerciale etc. 31 Aşadar, înţelegem că există multiple cauze şi/sau factori ce ţin de situaţia economică generală şi/sau conjunctura pieţei pe care operează firma, cauze ce, prin natura lor, pot induce multiple dezechilibre în funcţionarea firmei. Un echilibru perfect al firmei există numai în organigramă, spune Drucker; în practică, o firmă se va găsi întotdeauna într-o situaţie de dezechilibru, evoluând bine într-o direcţie şi înregistrând rezultate negative în alta.32 Conform lui Drucker, există trei domenii/surse majore în care se manifestă restricţiile ce induc permanent dezechilibre asupra firmei, anume:33

- procesul de producţie (industrial);- aspectele economice ale sectorului în care se localizează firma; - aspectele economice ale pieţei.

Altfel spus, ceea ce am numit anterior „cauze derivând din situaţia economico-financiară a firmei, a sectorului economic şi a economiei naţionale/mondiale” se pot partaja în trei domenii şi/sau surse majore la care se referă P. Ducker, după cum sugerăm grafic:34

În ultimă instanţă deciziile zilnice ale tuturor managerilor dintr-o organizaţie de afaceri, îndeosebi la nivel de CEO, se vor mixa într-un tip de „puzzle” care va deveni, după caz, fie un instrument ce creează strategia unei companii, fie, dimpotrivă, un instrument ce va distruge acea companie.35

3.2 Denumiri şi sintagme utilizate

3.2.1.Sintagme uzuale în lumea OccidentalăDupă cum argumentează acelaşi Drucker, „o organizaţie este un grup uman, compus

din specialişti lucrând împreună la o sarcină comună”; există sute de tipuri de organizaţii 31 Prezentarea unor astfel de instrumente/modele este rezervată Capitolului 19, „Managementul riscului”, în care se prezintă sintetic structura pentru Modelul Altman şi Modelul Conan-Holder.32 P. F. Drucker – Managing for Results, Harper & Row, New York,1964, pag. 12133 J. Maciariello – The Daily Drucker, Elsevier, Butterworth Heinemann, UK, 200534 P. F. Drucker – Managing for Results, Harper & Row, New York,1964, pag. 118

35 * * * Harvard Business Review, February 2007, pag. 7291

Cauze derivând din situaţia economico-

financiară a firmei, a sectorului economic, a

economiei naţionale/mondiale

Cauze derivând din situaţia economico-

financiară a firmei, a sectorului economic, a

economiei naţionale/mondiale

procesul de producţie

sectorul economic

piaţa

Restricţii şi dezechilibre

asupra managementului zilnic aplicat de

firmă

create de civilizaţia occidentală, astfel că mai toate sarcinile sociale sunt îndeplinite în şi de către organizaţii.36 Într-adevăr, după cum am amintit şi în capitolul introductiv al lucrării, în societatea de astăzi întâlnim zeci de tipuri de organizaţii, sub diverse denumiri: firme, întreprinderi, companii, şcoli, universităţi, spitale, sindicate, agenţii guvernamentale, ONG-uri etc. Distincţia majoră, credem noi, este dată de faptul că unele dintre ele au un scop lucrativ; unele organizaţii le regăsim în ipostaza de „actori” economici, sub diverse denumiri; singurul lucru pe care îl putem spune cu certitudine despre orice firmă este că activitatea acesteia consumă eforturi şi presupune costuri, iar rezultatele ei depind de cineva din afara organizaţiei, adică de client. 37 Managementul, în forma sa actuală a apărut mai întâi în marile organizaţii de afaceri, iar apoi s-a extins ca o necesitate vitală în alte tipuri de organizaţii; prototipul organizaţiei moderne de tip lucrativ este, după opinia noastră, modelul oferit de „orchestra simfonică” (ca mod de structurare şi muncă în echipă între toţi „n” membri ce compun o organizaţie, ca mod de lucru între un „şef”, adică dirijorul orchestrei, şi toţi ceilalţi „subordonaţi” etc.).38

Între diverse sintagme sub care întâlnim în economia mondială, în diverse ţări, organizaţia de tip lucrativ, amintim următoarele: 39

1. Sintagma de firmă, întâlnită îndeosebi în ţările de drept anglo-saxon (SUA, Anglia etc.), prin aceasta desemnând o afacere de dimensiuni medii sau mici localizată îndeosebi în domeniul serviciilor; din perspectiva prezentei lucrări utilizăm noţiunea de firmă ca una generică pentru întreprindere, companie, societate comercială sau alt tip de „actor” economic.

2. Noţiunea de întreprindere, noţiune care este probabil între primele ce desemnează în economie acel tip de organizaţie ce este constituită pe criteriul profitului şi care urmează să combine factorii de producţie (munca, pământul şi capitalul – conform concepţiei de început în teoria economică) pe criterii de eficienţă şi profitabilitate. Întreprinderea se întâlneşte şi în prezent în diverse ţări, după cum statuează legislaţia în dreptul comercial, prin această sintagmă desemnându-se îndeosebi firmele/organizaţiile de afaceri din domeniul producţiei (în industria auto, petrochimie, minerit, transporturi etc.); totuşi, aceeaşi denumire generică o putem regăsi şi în cadrul unor entităţi din domeniul serviciilor.

În limba engleză şi/sau în ţările ce aparţin de Common Law sintagma enterprise defineşte o entitate capabilă să răspundă la cerinţele pieţei prin inovare, deci o entitate care are anumite abilităţi, un anumit know-how acumulat în timp; acelaşi context a consacrat şi noţiunea de free enterprise, cu referire la o economie capitalistă funcţională, în care primează libera iniţiativă şi este protejată proprietatea privată. 40

În limba română s-a impus abrevierea IMM-uri (Întreprinderi Mici şi Mijlocii), deşi legea în materie, respectiv Codul comercial român de la 1887, consacră explicit sintagma de societăţi comerciale; în fond este vorba de aceeaşi entitate socio-economică, anume „actorul” economic ce primează ca pondere şi influenţă în economia naţională; echivalentul în limba engleză pentru IMM-uri este cel de small business şi/sau SME (Small and Medium Enterprises). Conform legislaţiei actuale, o companie/firmă românească intră în categoria IMM-urilor dacă are cifra de afaceri sub 50 milioane Euro şi valoarea activelor sub 43 milioane Euro, clasificarea pe tipuri fiind dată de numărul de salariaţi şi cifra de afaceri:41

- microîntreprinderi, cele care au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri de până la 2 milioane Euro;

36 P.F. Drucker – Post-capitalist society, Harper & Collins, New York,1993; traducere Societatea post-capitalistă, Editura Image, Bucureşti, 199937 P.F. Drucker – Managing for Results, Harper & Row, New York,196438 P.F. Drucker – Post-capitalist society, Harper & Collins, New York,1993; traducere Societatea post-capitalistă, Editura Image, Bucureşti, 1999, pag. 4639 www.wikipedia.com40 C. Cooper (editor) – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition,vol. III, Entrepreneurship, edited by M. A. Hitt, R.D. Ireland, Blackwell Publishing, USA, 2005 41 Legea nr. 346/2004 cu modificările ulterioare; Săptămâna financiară, 6 februarie 2007

92

- întreprinderi mici, cele care au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri de până la 10 milioane Euro;

- întreprinderi mijlocii, cele care au între 50 şi 249 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri de până la 50 milioane Euro.

3. Noţiunea de societate comercială este specifică îndeosebi ţărilor de drept latin (România, Italia, Franţa, Belgia, Spania, Portugalia etc.) şi presupune asocierea de persoane sau/şi capitaluri pentru a forma o entitate economică de tip lucrativ.

Trebuie să mai amintim că în practică (ca şi în teorie, de altfel) se întâlneşte frecvent categoria de societate mixtă. Această noţiune acoperă două sensuri:

- de societate mixtă constituită cu capital particular şi public (al statului), în proporţii diferite;

- de societate mixtă cu participare străină de capital (când partenerii sunt din ţări diferite).

În economia românească, conform Legii 31/1990, cu modificările ulterioare, s-au instituit cinci forme juridice de structuri societare, fiecare prezentând avantaje/dezavantaje pentru orice întreprinzător lansat în afaceri:42

- societate în nume colectiv (SNC);- societate în comandită simplă (SCS);- societate în comandită pe acţiuni (SCA);- societate pe acţiuni (SA);- societate cu răspundere limitată (SRL).

4. Noţiunea de companie (company) desemnează acea entitate economică constituită prin asocierea de capitaluri între două sau mai multe persoane fizice sau juridice; în conţinut ea poate lua forma de societate pe acţiuni sau societate cu răspundere limitată etc.43 Important este să reţinem că, sub raport tehnic, o companie este o persoană juridică care are o identitate legală separată de cea a membrilor ce au înfiinţat-o; scopul ei este o activitate comercială de tip business.44

5. Noţiunea de corporaţie (corporation) prin care înţelegem o firmă/companie de dimensiuni mai mari, acţionând în unul sau mai multe domenii de activitate; uzual ea activează nu numai pe piaţa internă a unei ţări ci şi pe diverse pieţe externe prin diverse forme de penetrare, de internaţionalizare a afacerii; sub raport juridic, corporaţia ia forma unei societăţi pe acţiuni, cel mai adesea membri fiind alte persoane juridice/fizice. Apreciem că, prin antiteză cu alţi „actori” economici, corporaţia este definită de dimensiunea ei şi de gradul ei de internaţionalizare, inclusiv tendinţa de a opera pe piaţa globală.45

6. Noţiunea de holding company, ca tip aparte de societate comercială/companie care a acumulat în mod legal un procent important din acţiunile altor companii, prin aceasta controlând sau influenţând activitatea curentă a firmelor incluse în holding; în mod obişnuit, compania holding nu produce ea însăşi bunuri sau servicii pe care să le vândă pe piaţă, structura ei de management rezumându-se la controlul asupra participaţiilor financiare asupra firmelor din holding.46 Exercitarea dreptului de influenţă prin pachetul de acţiuni deţinut permite holding-ului să impună strategia şi politica comercială pentru firmele componente, mai ales pe chestiuni financiare şi de comercializare a produselor realizate. În Anglia şi SUA societăţile controlate de holding se numesc „subsidiaries”. Principalele tipuri de holding întâlnite în economia reală sunt holdingul industrial, holdingul financiar, holdingul bancar etc.

42 Legea nr. 31 privind societăţile comerciale, ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 82/2007; www.avocatnet.ro43 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 200244 www.wikipedia.com45 C. Cooper (editor) – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. VI, International Management, edited by J.McNett ş.a., Blackwell Publishing, USA, 200546 www.wikipedia.com

93

În conexiune directă cu holding company în literatura de management se vehiculează frecvent sintagme precum parent company, personal holding company etc.; unele dintre aceste noţiuni se explicitează în continuare.

7. Societatea mamă (parent company) desemnează o firmă de tip holding înfiinţată prin cumpărarea/preluarea pachetelor majoritare de acţiuni de la alte companii mai mici; firma –mamă deţine, în mod obişnuit, un pachet de acţiuni suficient de mare pentru a impune board of directors în companiile din componenţa sa, prin aceasta influenţându-i managementul strategic.47

8. Societatea fiică (subsidiary) are pachetul majoritar de acţiuni controlat de o companie strategică (mamă), relaţia între cele două entităţi fiind predominant de natură financiară; în mod obişnuit, firma fiică păstrează totuşi un „câmp” de manevră suficient de larg în managementul zilnic, putând concepe strategii proprii de resurse umane, de distribuţie etc.

9. Compania transnaţională (TNC – transnational company) este organizată ca o societate pe acţiuni, de regulă o companie mai mare de tip corporation, având sediul central într-o ţară şi un număr de filiale în străinătate; operează îndeosebi în activităţi de export şi conexe, în producţie, IT, care necesită investiţii directe în străinătate; mulţi autori consideră că sunt sinonime sintagmele de companie transnaţională şi companie multinaţională, anumite diferenţe între ele fiind doar formale; există şi opinia că o TNC rezultă ca o fuziune dintre două sau mai multe companii din ţări diferite, ce decid să constituie o nouă entitate.48

10. Compania multinaţională (MNC – multinational company), societate pe acţiuni de tip corporation, activează în mai multe ţări, realizează o pondere mare din cifra anuală de afaceri în străinătate şi recurge la investiţii directe majore în străinătate;49 frecvent, proprietarii semnificativi ce controlează o MNC provin din ţări diferite, ceea ce va induce un caracter multicultural în managementul şi viziunea acestei entităţi economice; distinctiv pentru acest tip de „actor” economic este faptul că MNC gândeşte şi acţionează prin prisma postulatului că întreaga economie globală sau o parte semnificativă a ei constituie însăşi piaţa ei de referinţă. 50

11. Compania globală (global company), societate pe acţiuni de tip corporation, companie ce operează în industrii/activităţi devenite globale, precum petrol, energie, telecomunicaţii, finanţe etc.; în fapt, o companie globală se va regăsi sub forma unei TNC sau MNC în contextul în care gradul ei de internaţionalizare este dus la extrem, respectiv capitalul ei este multicultural, o pondere majoră din cifra de afaceri provine din străinătate etc.

Diverşi analişti, precum Peter Drucker, Alvin Toffler, Kenichi Ohmae sugerează faptul că graniţele naţionale ale afacerilor din lumea întreagă au dispărut, iar entităţile de tip MNC sau TNC, ce realizează uneori cifre de afaceri de 50-100 miliarde USD au reuşit să „acapareze” puteri mai mari decât reveneau statului tradiţional.51 Sub influenţa procesului de globalizare, proces generat de factori politici şi tehnici în egală măsură, „actorii” economici de diverse tipuri sunt obligaţi să gândească global, să îşi reducă costurile de operare şi să recurgă la soluţii impuse de revoluţia cunoaşterii, soluţii precum networking-ul, clusterele şi e-business.

12. Firma de tip joint venture este o societate comercială, de tip companie, care sub raport juridic se constituie ca societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată sau partnership; esenţial pentru această entitate este faptul că partenerii avansează capitalul social

47 C. L. Cooper (editor) – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. XII, Strategic Management, edited by J.McGee, Blackwell Publishing, USA, 200548 C. L. Cooper ş.a. – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. VI, International Management, edited by J. McNett ş.a., Blackwell Publishing, USA, 2005, pag. 33449 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 200250 C. L. Cooper ş.a. – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. VI, International Management, edited by J. McNett ş.a., Blackwell Publishing, USA, 2005, pag. 25851 D. Korten – When corporation rule the world, Editura Kumarian Press, 1995; http://en.wikipedia.org/wiki/David_Korten; http://en.wikipedia.org/wiki/When_Corporations_Rule_the_World

94

ca un capital de risc, cel mai adesea capitalul provenind din ţări diferite.52 În mod tipic afacerile joint venture le vom regăsi în industria petrolului şi a gazelor naturale, unde circa ¾ din astfel de asocieri au un caracter internaţional, în cadrul cărora partenerii îşi propun să partajeze echitabil riscurile şi managementul noii entităţi create. 53

** *

Este oportun să menţionăm faptul că vom întâlni în economia reală şi alte sintagme/noţiuni cu privire la organizaţiile lucrative; există, în egală măsură, nuanţe diferite în abordările teoretice în management; de pildă, sunt autori care prezintă holdingul ca o modalitate de asociere/grupare între diverse persoane juridice.54 În plus, în diverse ţări occidentale, întâlnim alte noţiuni apropiate de cea de holding, noţiuni precum cartel, concern, grup de întreprinderi, trust etc.; o situaţie cu totul aparte este cea din Japonia, în care regăsim marile grupuri economice sub sintagma de Zaibatsu.55 Important este să reţinem ideea că, dincolo de diverse denumiri, orice organizaţie de afaceri ce activează într-o economice bazată pe competiţie se află permanent sub ameninţarea falimentului; orice poziţie de leader este tranzitorie şi are o „viaţă” scurtă.56

Exemplificativ, întrucât situaţia din ţările de drept latin (Franţa, Italia, Belgia, Portugalia etc.) este în bună măsură comparabilă cu cea din România, amintim în continuare principalele forme de structurare a proprietăţii în ţările de drept anglo-saxon, în speţă SUA şi Anglia.57

3.2.2. Forme juridice ale proprietăţii în SUAEvident, aspectele invocate până acum cu privire la diverse noţiuni/sintagme folosite

pentru a desemna entităţile economice au doar un caracter orientativ; în raport de specificul dreptului comercial dintr-o ţară sau alta, constatăm că legiuitorul s-a străduit să consacre prin legea în materie forme cât mai flexibile de organizare a proprietăţii la nivel microeconomic, prin aceasta favorizând antreprenoriatul şi managementul aplicat în diverse contexte culturale.

De exemplu, în SUA principalele forme juridice de organizare a proprietăţii sunt următoarele (Haitani, 1986; Samuelson, 1995):58

Sole Proprietorship (firma cu asociat unic, de tip familial) care se caracterizează prin: formalităţi minore de înfiinţare, orice sumă de bani drept capital, venituri aparţinând integral proprietarului, răspundere nelimitată etc.; este o formă juridică de tip unincorporated.59

Partnership (asociaţia sau parteneriatul dintre două sau mai multe persoane) este practic o “societate comercială” formată de două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin una este asociat principal, care răspunde nelimitat pentru datoriile angajate de societate; uzual, partnership-ul este de tip limited (Ltd). Caracteristicile de bază ale acestei forme juridice sunt un cost/capital scăzut la înfiinţare, răspunderea nelimitată pentru unii parteneri, capitalul divizat în acţiuni sau “părţi sociale” etc.60

52 www.wikipedia.com53 www.wikipedia.com54 O. Jaba, V. Niţă – Economia şi gestiunea întreprinderii, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 200355 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 200256 P. F. Drucker – Managing for Results, Harper & Row, New York,196457 După ce prezentăm şi trăsăturile celor cinci forme de societăţi comerciale, aşa cum sunt ele definite de legea română, în cadrul paragrafului următor, se încearcă o comparaţie pe forme juridice între situaţia din România, Anglia şi SUA (figura 3.4.).58 A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999; United States Department of the Treasury, www.irs.gov; www.wikipedia.com; 59 United States Department of the Treasury, www.irs.gov; www.wikipedia.com60 United States Department of the Treasury, www.irs.gov; www.wikipedia.com

95

The Corporation (corporaţia), este forma juridică de bază în economia SUA şi se caracterizează prin următoarele aspecte: procedură mai complexă de înfiinţare, capitalul divizat în acţiuni, răspunderea limitată a proprietarilor la valoarea fondurilor subscrise, existenţa mai lungă în timp, recurgerea la un management profesionalizat, transferul permanent de acţiuni între diverse grupuri de persoane etc. Comparativ cu legislaţia românească, corporaţia este comparabilă ca trăsături cu societatea pe acţiuni (SA).61 Acest „actor” economic se constituie de către investitori individuali, alături de participarea unor persoane juridice de tipul fondurilor financiare, alte instituţii, inclusiv statul; membrii proprietari pot desemna anual board-ul de conducere şi CEO (Chief Executive Officer).62

Joint-Stock Company este comparabilă ca trăsături cu forma de corporation, dar diferă de aceasta în primul rând prin faptul că aportul de capital se aduce sub forma unor “pachete de acţiuni”, asocierea având un caracter anonim; în cazul acestei entităţi se separă încă de la constituire proprietatea de managementul aplicat (ownership and management).63

3.2.3. Forme juridice ale proprietăţii în AngliaÎn Anglia formele juridice de constituire a proprietăţii sunt comparabile cu cele din

SUA, însă sunt necesare unele distincţii prealabile64: Public Limited Companies, care oferă acţiunile spre vânzare publică, deci au un

caracter deschis şi pot fi cu capital de stat, particular sau mixt; se constituie prin asocierea a cel puţin două persoane; în acest caz legea reglementează expres aportul în natură, minimul de capital vărsat la subscriere, alegerea administratorilor, documentele contabile etc.; această formă juridică de companie adaugă sigla PLC sau Plc la denumire.65

Private Companies, care nu oferă acţiunile spre vânzare publică, nu le transferă şi au un caracter închis; adaugă la denumire Limited sau Ltd atunci când sunt cu răspundere limitată; în acest caz acţiunile sale nu se cotează la bursă, nu se fac subscripţii publice, sunt restricţii mai mici privind aportul de capital, relaţiile cu administratorii, documentele contabile etc.66

Conform Legii societăţilor comerciale din Regatul Unit al Marii Britanii (Companies Act, 1985), cele cinci tipuri de societăţi comerciale sunt:67

public company limited by shares, care este o societate publică pe acţiuni cu răspundere limitată, similară cu SA din dreptul comercial românesc şi cu corporation din dreptul comercial american; ea adaugă la denumire Plc sau Inc., după caz;68 în mod obişnuit astfel de entităţi se formează pentru a deveni apoi corporations, care sunt capabile să atragă mari sume de bani sub formă de capital.69

private company limited by shares este o societate privată pe acţiuni cu răspundere limitată, ce corespunde aproximativ cu SRL din România; totuşi, ea se apropie şi de caracteristicile unei fundaţii/asociaţii, după caz.70

private unlimited company having a share capital este o societate privată cu capital social şi răspundere nelimitată, formă ce prezintă unele trăsături comparabile cu SNC

61 A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999; United States Department of the Treasury, www.irs.gov; www.wikipedia.com62 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 200263 United States Department of the Treasury, www.irs.gov; www.wikipedia.com64 G. A. Cole – Management: theory and practice, DP Publications, London, 1990, pag. 30 şi următ.; D.D. Şaguna, M.R. Nicolescu – Societăţile comerciale europene, Ed. Oscar Print Bucureşti, 1996, pag. 32 şi următoarele; www.wikipedia.com; A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 199965 www.wikipedia.com66 www.wikipedia.com67 D. D. Şaguna, M.R. Nicolescu – Societăţile comerciale europene, Ed. Oscar Print, 1996, pag. 36 şi următ.; A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999; www.wikipedia.com68 www.wikipedia.com69 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 200270 www.wikipedia.com

96

din dreptul nostru comercial ( abreviat PUCHSC);71 comparaţia cu legea română sau cea din SUA se poate face dacă ţinem seama şi de numărul de parteneri ce compun entitatea, raportul dintre aceştia etc.72

private unlimited company not having a share capital este o societate privată fără capital social şi având răspundere nelimitată, formă de asemenea similară cu SNC din România (PUCNHSC); ea se apropie, ca trăsături, de o fundaţie/asociaţie, după caz.73

private company limited by guarantee and without share capital este o societate privată fără capital social şi cu răspundere limitată la o garanţie, formă juridică inexistentă în legislaţia noastră sau în dreptul comercial american, fiind vorba, mai degrabă de o asociaţie/fundaţie, după caz.74

Drept concluzii la cele arătate, rezultă că există unele diferenţe formale între maniera de consacrare prin legislaţia dintr-o ţară sau alta a celor cinci forme de structuri societare. Totuşi, în conţinut este posibilă o comparaţie între ţări a formelor de structuri societare legiferate în dreptul comercial, ceea ce înseamnă, în fapt, o comparaţie a formelor juridice de constituire a proprietăţii (comparaţie la care ne oprim la finele următorului paragraf); o comparaţie de acest tip întâlnim şi în Wikipedia, Types of Companies.75

3.3. Situaţia din România. Definirea societăţilor comerciale

3.3.1. Codul Comercial românÎn definirea şi problematica societăţilor comerciale, ca entităţi specifice, s-au formulat

în timp opinii diferite; aceste opinii au evoluat, s-au completat plecând de la doctrina juridică şi aplicarea ei în practică. În esenţă, natura contractuală bazată pe asocierea liberă a membrilor societăţilor comerciale se păstrează încă din anii 1700-1800 î.e.n. şi până în prezent76. Imaginea completă a ceea ce numim astăzi “societatea comercială”, apare ca o completare a elementelor menţionate (natura contractuală şi asocierea liberă) cu elemente noi privind:77

- săvârşirea unor acte de comerţ, ca obiect de activitate;- realizarea de beneficii în urma asocierii (dividende);- aducerea de către asociaţi a unui aport în bani sau bunuri;- completarea naturii contractuale şi comerciale printr-o natură de tip instituţional;- funcţionarea acestei structuri socio-economice într-un cadru stabilit de lege.

Faţă de conceptul de “întreprindere”, cel de “societate comercială” are o sferă mai largă de includere şi, în plus, forme mai diverse de structurare în economia reală.78 Prin urmare, credem că noţiunea de societate comercială defineşte o entitate de natură contractuală specifică, constituită în limita legii, prin voinţa şi cu aportul asociaţilor pentru a desfăşura acte de comerţ din care să obţină profit.79

Treptat, în economia românească societăţile comerciale au devenit „actorii” economici principali, comparativ cu alte forme de structurare a proprietăţii la nivel microeconomic; statutul privilegiat al acestui tip de firmă s-a consolidat pe măsură ce a crescut ponderea sectorului particular în realizarea GDP-ului (Gross Domestic Product) anual; totodată rolul invocat derivă din următoarele funcţii sau atribute ce revin societăţilor comerciale80:

71 www.wikipedia.com72 Corneliu Bîrsan, coord. – Societăţile comerciale, organizarea, funcţionarea, răspunderea şi TVA, Casa de editură şi presă “ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1993,73 www.wikipedia.com74 www.wikipedia.com75 Wikipedia, The Free Encyclopedia – Types of Companies, www.wikipedia.com76 C. Bîrsan, coord. – Societăţile comerciale, organizarea, funcţionarea, răspunderea şi TVA, Casa de editură şi presă “ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1993, pag. 577 A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 199978 D. D. Şaguna, M.R. Nicolescu – Societăţile comerciale europene, Ed. Oscar Print, 199679 A. Burciu – Management general, Editura Universităţii Suceava, 1999

97

funcţia de organizare a unei structuri proprii (organe de conducere, de control, sucursale, filiale etc.), care urmează să combine factorii de producţie pe criterii de eficienţă;

funcţia de antrenare a unui management specific (organigrama societăţilor comerciale, puterea de decizie a diferitelor nivele ierarhice, control riguros din partea asociaţilor, autoritatea conferită factorilor de decizie, contractul de management etc.);

funcţia de concentrare a capitalului, atât la constituire cât şi pe parcursul funcţionării (lansarea de acţiuni şi obligaţiuni);

funcţia de reevaluare a activelor fixe şi circulante, în condiţii de inflaţie, pentru stabilirea preţului de piaţă al firmei etc. (cel puţin pentru societăţile de capitaluri);

funcţia de garantare a drepturilor pe care le au creditorii, prin însuşi capitalul social al societăţii;

funcţia de potenţare a intereselor asociaţilor, prin nelimitarea dividendelor, ceea ce contribuie la activarea mediului concurenţial;

funcţia lucrativă (realizarea de profit), care generează mediu concurenţial şi constituie un obiectiv de bază al oricărei afaceri.

În calitate de persoană juridică (subiect de drept), societăţile comerciale intră în raporturi juridice cu alte subiecte de drept, pentru a exercita drepturi şi a-şi asuma obligaţii în nume propriu; pentru a deveni subiect de drept şi a angaja raporturi juridice, o societate comercială trebuie să îndeplinească următoarele condiţii81:

să dispună de o structură şi o organizare de sine stătătoare (organe de conducere, de control, mod de organizare etc.);

să dispună de un patrimoniu propriu (capitalul social total, iniţial şi cel realizat ulterior);

să adopte o denumire, prin statut sau actul de constituire; să dispună de un sediu (cel central înscris în statut, care determină şi

naţionalitatea, la care se adaugă sucursale, filiale etc.); să beneficieze de o naţionalitate (prin care se raportează la un sistem de drept).Clasificarea societăţilor comerciale, implicit formele de funcţionare sub care se

regăsesc în economia reală, se poate face după mai multe criterii: obiectul de activitate, întinderea răspunderii, modul de împărţire a capitalului între asociaţi etc. Cel mai important criteriu de clasificare considerăm a fi natura asocierii, după care întâlnim:

- societăţi de persoane;- societăţi de capitaluri.

Pe baza acestui criteriu (corelat cu întinderea răspunderii, modul de împărţire a capitalului între asociaţi, calitatea de a emite sau nu titluri de valoare) delimităm cele cinci forme principale de existenţă a societăţilor comerciale în economia mondială; aceleaşi forme juridice se regăsesc şi în economia românească, după cum aminteam anterior. Aşadar, în momentul de faţă în România funcţionează următoarele tipuri de structuri societare (fiecare tip se va prezenta sintetic, aşa cum îl statuează legislaţia în materie):82

- societatea în nume colectiv (SNC);- societatea în comandită simplă (SCS);- societatea în comandită pe acţiuni(SCA);- societatea pe acţiuni(SA);

80 Precizăm, din nou, că noţiunea de „funcţii” ale societăţilor comerciale este impusă de literatura juridică, fiind necesară diferenţierea acestei noţiuni faţă de „funcţiunile” firmei (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, de personal şi financiar-contabilă) cât şi, eventual, faţă de „funcţiile” managementului firmei (previziune, organizare, coordonare, antrenare-motivare şi control-evaluare). A se vedea şi nota anterioară; A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 199981 C. Bîrsan, coord. – Lucr. cit., pag. 16 şi următoarele82 Acestea sunt formele juridice de societăţi comerciale în toate ţările de drept comercial de tip latin (Belgia, Franţa, Italia, Portugalia, Spania etc.), conform cu D. Şaguna, M. Nicolescu – Societăţi comerciale europene, Ed. Oscar Print, 1996; în fapt, Lega 31/1990 preia principiile statuate prin art. 77-220 şi art. 236 din Codul comercial român de la 1887.

98

- societatea cu răspundere limitată (SRL).Primele două tipuri sunt societăţi de persoane (în care elementul personal primează),

următoarele două sunt societăţi de capitaluri (în care primează capitalul adus ca aport), iar societatea cu răspundere limitată are o poziţie intermediară, preluând din avantajele statuate de ambele structuri societare. Sintetizat grafic, poziţia societăţilor comerciale una faţă de cealaltă, aşa cum stabileşte legislaţia română, se prezintă ca în figura ce urmează.83

Figura nr. 3.3. – „Poziţionarea” structurilor societare în România

3.3.2. Structuri societare în economia româneascăPutem sintetiza principalele elemente caracteristice ce diferenţiază cele cinci forme de

societăţi comerciale ce se găsesc, în prezent, în economia românească:84

Societăţile în nume colectiv (SNC) sunt societăţi de persoane, în care predomină elementul personal şi mai puţin valoarea capitalului adus ca aport; se caracterizează prin aceea că obligaţiile sociale pe care şi le asumă societatea se garantează cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. În principiu, societatea este administrată de către toţi asociaţii, organul suprem de decizie fiind dat de “ansamblul asociaţilor”85 (deşi nereglementat expres de lege acest “organ” poate fi prevăzut în statut), iar părţile sociale ale asociaţilor nu circulă ca titluri de valoare. De obicei, acest tip de societate comercială are dimensiuni şi putere economică reduse, dar are continuitate în timp; în economia românească, societăţile în nume colectiv s-au constituit prin aport de capital particular în unele domenii (servicii, comerţ, mica industrie etc.) şi deţin circa 2,7% din numărul total al societăţilor comerciale înregistrate până în prezent. 86

Societăţile în comandită simplă (SCS) sunt societăţi de persoane, în care predomină elementul personal ca şi în cazul societăţilor în nume colectiv; se caracterizează esenţial prin reunirea a două categorii diferite de asociaţi: comanditaţii şi comanditarii. Obligaţiile sociale pe care le angajează societatea se garantează cu patrimoniul social, dar cu răspunderea diferită a asociaţilor:

83 Legea nr. 31 privind societăţile comerciale, ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 82/2007; www.avocatnet.ro84 Legea nr. 31 privind societăţile comerciale, ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 82/2007; www.avocatnet.ro; A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999; Corneliu Bîrsan, coord. – Societăţile comerciale, organizarea, funcţionarea, răspunderea şi TVA, Casa de editură şi presă “ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1993; E. Burduş – Tratat de management, Editura Economică, Bucureşti, 200585 C. Bîrsan, coord. – Lucr. cit., pag.14186 Legea nr. 31 privind societăţile comerciale, ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 82/2007; www.avocatnet.ro; dintr-un total de circa 1204223 societăţi comerciale înregistrate, aproximativ 32655 sunt SNC.

99

Preia din avantajele/facilităţile ce revin societăţilor de persoane şi societăţilor de capitaluri; deţin peste 90% din total înmatriculări în Registrul Comerţului.

SNC

SCS

Societăţi de persoane

Societăţi de persoane Societăţi de

capitaluri

Societăţi de capitaluri

SCA

SA

SRL

comanditaţii răspund nelimitat şi solidar, deoarece ei organizează şi conduc societatea, gestionează şi administrează afacerile curente, sunt factorul de management al firmei;

comanditarii răspund numai în limita aportului adus, deoarece nu se amestecă în administrarea societăţii, nu sunt cunoscuţi de terţi etc.

Administrarea societăţii în comandită simplă se face numai de asociaţii comanditaţi, nefiind admisă numirea unor administratori din afară (ca în cazul societăţilor în nume colectiv) şi cu atât mai puţin administrarea de către comanditari; părţile sociale ale asociaţilor nu circulă ca titluri de valoare; legea limitează numărul asociaţilor la minimum 2 şi mărimea capitalului la 200 RON, dar acest tip de societate este mai puţin extins faţă de celelalte forme societare (circa 0,13% în luna iunie 2007).87

Societăţile în comandită pe acţiuni (SCA) se constituie ca societăţi de capitaluri şi nu de persoane şi sunt similare cu societăţile în comandită simplă, cu diferenţa că aportul asociaţilor se divide în acţiuni; acestea sunt, în bună măsură, comparabile şi cu societăţile pe acţiuni (SA). În acest caz, legea stabileşte că numărul acţionarilor nu poate fi mai mic de 2 iar valoarea capitalului social subscris mai mică de 25.000 Euro; capitalul social se divide în acţiuni, valoarea nominală a unei acţiuni fiind de minim 2,5 RON. Acest tip de societate este puţin reprezentat în ţările dezvoltate, inclusiv în România (6 societăţi în luna iunie a anului 2007). În ceea ce priveşte circulaţia acţiunilor, funcţionarea, dizolvarea, lichidarea, situaţia este comparabilă cu societatea pe acţiuni.88

Societăţile pe acţiuni (SA) sunt societăţi de capitaluri şi se caracterizează prin aceea că obligaţiile sociale se garantează cu patrimoniul social, acţionarii fiind obligaţi numai la vărsarea sumelor subscrise pentru acţiuni. În acest caz, răspunderea asociaţilor este limitată la valoarea capitalului subscris; această formă de societate are, în mod uzual, un caracter anonim, în sensul că nu se cunosc proprietarii, deoarece acţiunile – atât cele nominative cât şi cele la purtător – sunt negociabile şi se transmit de la o persoană la alta.89 Conform legislaţiei în vigoare, valoarea minimă a unei acţiuni este de 2,5 RON, valoarea minimă a capitalului social 25.000 Euro, pentru înfiinţarea acestei entităţi fiind nevoie de minimum 2 asociaţi. Fiecare acţiune dă dreptul la un vot în adunarea generală a acţionarilor, ca organ suprem de decizie, şi la o cotă parte din profit, numită dividend. Pentru nevoi de finanţare curentă, societăţile pe acţiuni pot emite obligaţiuni care sunt în esenţă titluri de credit ce urmează a fi răscumpărate ulterior de societate, contra unei dobânzi sau unui comision. O altă caracteristică a acestui tip de societate comercială este dată de tendinţa de preluare a controlului de unul sau mai mulţi acţionari în detrimentul majorităţii acţionarilor, prin achiziţionarea de pachete de acţiuni (din momentul deţinerii a 51% din acţiuni controlul este total). Această tendinţă specifică face ca, în condiţiile extinderii acestei forme societare într-o economie să se armonizeze interesul particular cu controlul public, cel puţin într-o anumită măsură, deşi în timp controlul din partea micilor acţionari se diluează (Haitani, 1986; Lipsey, 1990; Samuelson, 1995).90 Date fiind implicaţiile acestei forme societare în plan economico-social, principiile de organizare, funcţionare şi răspundere sunt stabilite de lege, statutul şi contractul de societate completând doar aceste principii; între diverse instituţii/forme de management ale SA, legea impune consiliul de administraţie, consiliul de supraveghere, cenzorii, auditorii etc.91 Această situaţie este valabilă pentru România, dar şi pentru ţările occidentale şi cele aflate în tranziţie.92 “Sunt autori care, pe bună dreptate, înscriu societăţile

87 Legea nr. 31 privind societăţile comerciale, ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 82/2007; www.avocatnet.ro; dintr-un total de circa 1204223 societăţi comerciale înregistrate, aproximativ 1567 sunt SCS.88 Legea nr. 31 privind societăţile comerciale, ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 82/2007; www.avocatnet.ro; dintr-un total de circa 1204223 societăţi comerciale înregistrate, aproximativ 6 sunt SCA.89 R. Lipsey ş.a. – Economics, Harper Row, New York, 199090 R. Lipsey ş.a. – Economics, Harper Row, New York, 199091 C. Bîrsan, coord. – Lucr. cit., pag. 150 şi următoarele; Legea nr. 31 privind societăţile comerciale, ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 82/2007; www.avocatnet.ro

100

anonime între marile invenţii ale omenirii” şi lasă de înţeles că societatea capitalistă modernă nu s-ar fi dezvoltat fără ele”.93

În România, societăţile pe acţiuni deţin 2,6 % din totalul numărului de înmatriculări de societăţi comerciale, dar puterea lor economică este considerabilă faţă de celelalte forme juridice de societăţi comerciale.94

Societăţile cu răspunde limitată (SRL) reprezintă, aşa cum am menţionat anterior, o formă intermediară între societăţile de persoane şi cele de capitaluri şi se bazează pe principiile de constituire, organizare, funcţionare şi răspundere a celor două forme societare. În ţara noastră, conform legii se pot constitui societăţi de acest tip de maximum 50 de asociaţi şi cu capital minim de 200 RON, divizat în părţi sociale de minimum 10 RON; se caracterizează prin aceea că obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social al societăţii, iar asociaţii răspund numai în limita părţilor sociale ce le revin. Fiecare parte socială dă dreptul la un vot în adunarea generală a asociaţilor, deci funcţionează ca o acţiune.95Societatea cu răspundere limitată este gestionată curent de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau nu la societate; acest tip de societate nu poate emite obligaţiuni, iar părţile sociale sunt negociabile şi se transmit, în principiu, numai între asociaţi. În prezent, în România, acest tip de societate comercială deţine ponderea absolută în totalul înscrierilor de societăţi la Registrul Comerţului (circa 94, 48%), ceea ce face ca SRL să fi devenit o prezenţă extrem de familiară în viaţa cotidiană.96

3.3.3. Analiză comparativăAnticipând analiza comparativă între poziţia societăţilor comerciale, faţă de a altor

„actori” economici din economia românească, trebuie să ţinem seama că, alături de structurile societare, în România funcţionează alte trei tipuri distincte de firme: asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi lucrative (AF+PF), regiile autonome (RA) şi organizaţiile cooperatiste (OC).97 Pentru societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile familiale se poate face o comparaţie, pe forme juridice, cu situaţia din SUA şi Anglia, care a fost invocată anterior; o astfel de comparaţie se sugerează grafic de către noi în figura nr. 3.4.

Figura nr. 3.4. Situaţia comparativă a formelor juridice ale proprietăţii (firme) între România şi SUA – Anglia

ROMÂNIA SUA ANGLIAAF + PF SOLE

– PROPRIETORSHIPS– SOLE TRADERS– PARTNERSHIPS

SOCIE

SNC PUCHSC + PUCNHSCSRL

SCS

SCA – PARTNERSHIPS – PARTNERSHIPS

92 A se vedea: D.D. Şaguna, M. Nicolescu – Societăţi comerciale europene, 1996; R. Frydman, coord. – Procesul de privatizare în Europa centrală, 199493 V. C. Nechita, coord. – Economie politică, vol. I, Editura Porto Franco, Galaţi, 1992, pag. 94. Autorul face trimitere la W. Lippmann care scria: "Capitalismul modern nu s-ar fi putut dezvolta dacă societatea pe acţiuni n-ar fi existat". Aprecieri similare privind această structură societară întâlnim şi la R. Barre, J.K. Galbraith sau P.A. Samuelson.94 Legea nr. 31 privind societăţile comerciale, ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 82/2007; www.avocatnet.ro; dintr-un total de circa 1204223 societăţi comerciale înregistrate, aproximativ 32135 sunt SA.95 R. Lipsey ş.a. – Economics, Harper Row, New York, 199096 Legea nr. 31 privind societăţile comerciale, ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 82/2007; www.avocatnet.ro; dintr-un total de circa 1204223 societăţi comerciale înregistrate, aproximativ 1137860 sunt SRL.97 Evaluarea comparativă şi explicarea diferenţelor de esenţă între cele trei categorii de firme se regăseşte la începutul paragrafului următor.

101

TĂŢI

C OMERCIALE

SRL– PRIVATE COMPANY

LIMITED BY SHARES

SA

– CORPORATIONS– JOINT-STOCK

COMPANIES

– PLC BY SHARES

RA + OCSursa: Adaptat după A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 51.

Copyright All rights reserved.

Evident că, în cazul unei astfel de comparaţii pe forme juridice de firme – ca aceea din figura 3.4. – “suprapunerea” completă nu este posibilă între două sau mai multe forme de societăţi comerciale din două sau mai multe ţări; în analiza noastră am avut în vedere doar trăsăturile principale ce definesc un tip sau altul de societate comercială; spre exemplu, forma juridică de SRL din legea română suportă anumite comparaţii dacă firma are un asociat unic şi alte comparaţii dacă este înfiinţată de zece sau douăzeci de asociaţi.98

3.4. Poziţia societăţilor comerciale în sistemul economic românesc

Este oportun să amintim că în economia românească, la momentul actual, alături de societăţile comerciale, funcţionează alte trei categorii distincte de „actori” economici, anume:

- asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi lucrative (AF+PF), ce constituie un tip de firmă individuală, de mică dimensiune, având o contabilitate simplificată etc.;

- regiile autonome (RA), ce sunt constituite numai cu capital de stat, în domenii de interes public la nivel central/local, care funcţionează ca un tip de întreprindere adaptată la principiile economiei concurenţiale;

- organizaţiile cooperatiste (OC), ce sunt constituite numai cu capital particular, având o tradiţie de peste un secol, în domenii precum serviciile şi mica producţie; chiar atunci când iau o formă societară, aceste organizaţii se administrează pe principiul „o persoană, un vot”.

În sinteză, pentru perioada decembrie 1990-iunie 2007, situaţia înmatriculărilor pe categorii de „actori” economici la Registrul Comerţului se prezintă în tabelul ce urmează; totuşi, simpla comparaţie a numărului de înmatriculări pe forme juridice, cât şi a „actorilor” economici ce funcţionează, oferă doar o idee generală despre poziţia/puterea structurilor societare în economia românească.

Tabel nr.3.1. Situaţia „actorilor” economici pe categorii

Categorii de comercianţi pe

forme de organizare

Numărînmatriculări

Pondere în totalul

societăţilor comerciale

Pondere în totalul

comercianţilor

Nr. radieri

„Actori” economici

în funcţiune

PF+AF 420101 - 25,75 110.000 310101

98 A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999102

SOCIETĂŢI COMERCIALETOTAL:- SRL- SA- SNC- SCS- SCA

1204223113786032135326551567

6

10094,482,662,710,13

-

73,8369,761,972,000,09

-

384.213 820.010

RA 1342 - 0,08 12 1330OC 5397 - 0,33 197 5200TOTAL 1631063 100 494422 1136641

Sursa: Prelucrat de autori după Anuarul statistic al României 2005, www.insse.ro; Sinteză statistică publicată de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului la 30 iunie 2007, www.registrulcomertului.ro; datele pentru numărul de radieri pe forme juridice sunt aproximative; evaluarea numărului de societăţi comerciale aflate în funcţiune este dificilă întrucât un număr important de firme nu depun bilanţul contabil şi situaţiile financiare la Direcţiile Finanţelor Publice judeţene. Copyright All right reserved

Din datele sintetizate în tabelul anterior rezultă că structurile societare deţin o poziţie numerică predominantă (74%), fiind urmate ca număr de înmatriculări de PF+AF (25%); totuşi, poziţia economică şi importanţa socială a RA şi a OC rămâne considerabilă prin capitalul social controlat, numărul de salariaţi angajaţi şi contribuţia lor pe diverse sectoare economice (deşi numeric însumează circa 1% din total înmatriculări); în plus, trebuie să ţinem seama de situaţia existentă la momentul actual, respectiv de radierile operate în Registrul Comerţului şi de firmele care nu depun situaţiile financiare la Direcţia Finanţelor Publice şi Registrul Comerţului.99 În măsura în care ne punem problema determinării locului şi implicit a rolului ce revine societăţilor comerciale, comparativ cu celelalte trei structuri organizatorice la nivel microeconomic (RA; OC; AF+PF), trebuie să ţinem seama de activele controlate, de contribuţia lor la PIB, de numărul de salariaţi ce activează în diverse firme etc.; ajungem astfel la o analiză relativ mai complexă şi care depăşeşte obiectivul lucrării de faţă. În ambele cazuri, poziţia derivă nu atât din ponderea societăţilor comerciale în totalul agenţilor economici, cât din corelarea unor indicatori cum ar fi:100

– valoarea capitalului social subscris şi vărsat la data înfiinţării pentru ansamblul societăţilor comerciale;

– valoarea unor active acumulate, ce revin societăţilor comerciale;– valoarea bunurilor şi serviciilor realizate de aceste firme pe principalele sectoare

economice;– numărul de salariaţi ce revin structurilor societare, din total populaţie activă ocupată;– condiţiile de profitabilitate în care activează aceste structuri socio-economice;– structura şi formele de societăţi comerciale care predomină, implicit sistemul de

management aplicat;– contribuţia acestor agenţi economici în PIB, ca pondere deţinută faţă de regiile

autonome şi alte categorii de firme non-societare etc.Apreciem că regiile autonome deţin o pondere notabilă în economia românească, prin

valoarea activelor controlate, numărul de salariaţi ce lucrează în aceste instituţii şi contribuţia lor anuală în PIB; într-o evaluare ce ţine seama de mai mulţi indicatori cumulaţi, estimăm poziţia acestor actori economici la circa 10-12% din total economie.

99 De exemplu, din tabel rezultă că s-au operat circa 500.000 radieri până la jumătatea anului 2007; din alte date statistice rezultă că, de exemplu, la finele lui 2006, pentru exerciţiul financiar 2004, dintr-un total de 523944 firme ce trebuiau să depună situaţiile financiare la Registrul Comerţului, 188.085 nu au depus datele financiare prevăzute de lege; estimativ, putem considera că există circa 820.000 de societăţi comerciale, din care sunt funcţionale circa 700.000; se adaugă circa 310.000 PF+AF, din care sunt funcţionale circa 200.000, se adaugă circa 1330 RA şi circa 5200 OC.100 A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999

103

Sectorul cooperatist din România ocupă o pondere semnificativă în sistemul economic naţional, prin cooperaţia de consum (CENTROCOOP) şi cooperaţia meşteşugărească (UCECOM); cele două sectoare au contribuţii semnificative mai ales în comerţ, servicii şi mica producţie. Ambele sisteme cooperatiste deţin la nivel de ţară, în momentul de faţă, pe ansamblul sistemului economic din România o pondere de 2-3%, pondere dată de valoarea activelor şi realizările înregistrate în comerţ, servicii şi producţie. 101

Urmare a aspectelor invocate până acum, putem formula o serie de concluzii sintetice cu privire la poziţia structurilor societare în economia românească:102

a) dacă se are în vedere doar PIB ca indicator macroeconomic, atunci evaluarea comparativă arată următoarele:103

- primul loc revine societăţilor comerciale (de stat, particulare şi mixte) care contribuie cu circa 70%;

- pe locul doi se situează regiile autonome, cu circa 12%;- diferenţa de 15% este acoperită de agricultură, organizaţii cooperatiste, asociaţii

familiale etc.Putem concluziona că, abordate global, societăţile comerciale deţin în prezent circa

2/3 din sistemul economic românesc, iar potenţial pot să-şi amplifice această poziţie în viitor.b) dacă luăm în calcul un număr mai mare de indicatori analitici (capital social,

salariaţi, ponderi pe sectoare etc.) atunci se păstrează concluzia privind importanţa şi rolul aferent societăţilor comerciale, respectiv acestea controlează circa 2/3 din economia românească iar, în perspectivă, vor controla până la 3/4 din economia românească.

Pentru a materializa poziţia estimată de către noi ca fiind aferentă societăţilor comerciale, considerăm că factorii de decizie/managerii de la nivelul acestora trebuie să vizeze o serie de alternative strategice precum:104

implementarea unui nou tip de management şi conducerea curentă prin intermediul managerilor specializaţi;

apropierea de piaţă (client) deoarece, după cum afirmă Drucker, “scopul oricărei afaceri este acela de a crea un client”105;

modernizarea aparatului productiv, importul de tehnică/tehnologie, inclusiv importul de cunoştinţe generale şi de management etc.;106

redefinirea accentului pus pe resursele umane, pregătirea şi motivarea salariaţilor, întrucât salariaţii sunt cei care exploatează/procesează cunoaşterea ca un tip distinct de resursă etc.107

În concluzie, putem spune că structurile societare în România deţin şi vor deţine o poziţie privilegiată atât ca număr de „actori” economici, cât şi ca putere/influenţă în economia reală, comparativ cu alte tipuri de firme; acest lucru se sugerează grafic în diagramele ce urmează:

Poziţia structurilor societare după numărul de „actori” economici

funcţionali

Poziţia structurilor societare după puterea/influenţa deţinută în economia

reală

101 Poziţia pe care o deţin asociaţiile familiale şi persoanele fizice independente autorizate să desfăşoare activităţi lucrative este relativ minoră (probabil sub 1% într-un calcul ce ar cumula valoarea capitalului, ponderea în comerţ, servicii, producţie etc.), motiv pentru care este de preferat a trata această categorie de agenţi economici ca făcând parte din rândul organizaţiilor cooperatiste.102 A. Burciu – MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 1999103 Pe termen lung, îndeosebi urmare a diminuării importanţei RA, este de presupus că ponderea structurilor societare în PIB va ajunge până la circa 75%, pe când ponderea regiilor se va diminua, probabil la 5-7%.104 J. Maciariello – The Daily Drucker, Elsevier, Butterworth Heinemann, UK, 2005105 P. F. Drucker – The Practice of Management, Heinemann Business Paperbacks, Oxford, 1955, pag. 32106 O. Nicolescu, I. Plumb ş.a. coordonatori – Abordări moderne în managementul şi economia organizaţie, volumul 1, 2, 3, 4, Editura Economică, Bucureşti, 2003107 C. Coffman, G. G. Molina – Follow this Path, Gallup Organization, Warner Books, USA, 2002

104

600000

200000

SC

Alţi "actori"(AF,PF, RA, OC)

75%

25%

SC

Alţi "actori"(AF,PF, RA, OC)

3.5. Economia cunoaşterii

3.5.1. Un nou tip de „resursă”?Sub raport istoric, din cele mai vechi timpuri, puterea şi bogăţia erau asociate cu active

materiale, cu diverse resurse fizice (capital, aur, domenii, infrastructură etc.);108 Revoluţia Industrială de la finele secolului XVII s-a bazat pe forţa aburului, munca fizică a salariaţilor şi capitalul bănesc; ea a pus bazele unor schimbări fără precedent în istoria umanităţii, generând noi „revoluţii” şi o economie „spasmodică”, după cum spune Toffler.109

În perioada actuală se discută tot mai insistent despre o revoluţie a cunoaşterii şi/sau o revoluţie informaţională, ca o trecere insesizabilă de la o economie bazată pe resurse materiale la o economie bazată pe cunoştinţe;110 este greu de distins clar între cele două revoluţii întrucât fondul lor se „mixează” permanent.111 În centrul acestei revoluţii informaţionale se localizează Internetul şi reţelele de computere, cu toate implicaţiile socio-economice induse de această componentă tehnică;112 acest ultim tip de economie s-a impus sub sintagma economia cunoaşterii. „Adevăratul impact al revoluţiei informaţionale, spune Drucker, abia începe să de facă simţit”; însă nu informaţiile sau computerul se află la originea acestei revoluţii, ci fenomenul Internetului şi comerţul electronic, care a devenit mijlocul principal de distribuţie a mărfurilor, locurilor de muncă şi managerilor; acest fenomen modifică profund economiile, pieţele, structurile industriale, distribuţia bunurilor, comportamentul consumatorilor, categoriile de valori şi piaţa muncii.113

Sintetic, ţinând seama şi de „valurile” progresului predicţionate de Toffler, putem considera succesiunea a trei revoluţii distincte, localizate în două tipuri diferite de economie, după cum sugerăm în figura nr. 3.5.

Fig. nr.3.5. Tipuri de economii şi firme asociate

108 J. Maciariello – The Daily Drucker, Elsevier, Butterworth Heinemann, UK, 2005109A. Toffler – The Eco-Spasm Report; traducere Raport despre eco-spasm, Editura ANTET, Oradea, 1996110 F. Fukuyama – State Building Governance and World Order in teh 21st Century, 2004, traducere în limba română Construcţia statelor – Ordinea mondială în secolul XXI, Editura Antet, 2004, pag.127111 C. Cooper (editor) – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. VII, Management Information Systems, edited by G. B. Davis, Blackwell Publishing, USA, 2005112 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 2002113 P. Drucker – Managing in the Next Society, St. Martin Press, 2002; traducere Managementul viitorului, Editura ASAB, 2004

105

Revoluţia

industrială

Revoluţia

informatică

Revoluţia

cunoaşterii

17 decenii 3 decenii 3 decenii

ECONOMIA CLASICĂ

ECONOMIA CUNOAŞTERII

FIRMA CLASICĂ FIRMA BAZATĂ PE CUNOŞTINŢE

17761950 1980 2008

În cadrul economiei cunoaşterii, denumită adesea şi economie bazată pe cunoştinţe, firma sau întreprinderea de succes – pentru a rămâne şi a prospera în afaceri – este nevoită să reconsidere rolul acordat cunoştinţelor şi managementul aplicat.114 Ea va opera în continuare cu anumite active materiale/tangibile, cu o anumită infrastructură, însă valoarea de piaţă a firmei este determinată tot mai semnificativ de activele ei intangibile, de stocul de cunoştinţe acumulat, de capacitatea intelectuală a salariaţilor ei, de capacitatea de a procura cunoştinţe, de capacitatea de a fabrica şi vinde cunoştinţe. Proprietatea şi capitalismul tradiţional, spune Toffler, se transformă în prezent în „ceva nou şi straniu”; din ce în ce mai mult, alături de aspectele fizice ce definesc proprietatea şi îi dau valoare, aspectele intangibile pe care le ataşăm proprietăţii se multiplică rapid şi permanent.115 Pentru a activa cu succes în acest nou tip de economie, firma şi salariaţii ce o compun trebuie să înveţe permanent, să se raporteze explicit la diverse dezvoltări teoretice şi să accepte schimbarea ca o conduită firească în managementul aplicat zilnic.

3.5.2. Caracteristici ale economiei cunoaşteriiPe acest subiect există o vastă literatură de management şi economics, respectiv pot fi

invocaţi Toffler, Drucker, Buckingham, Harrington & Harrington şi mulţi alţii; apreciem că principalele caracteristici ce definesc economia cunoaşterii sunt următoarele:116

o Valoarea de piaţă a unei firme/întreprinderi este dată predominant de activele ei intangibile şi mai puţin de componenta ei materială, respectiv valoarea firmei este dată de cunoştinţele, ideile şi informaţiile pe care le deţin salariaţii din organizaţie; salariaţii devin principalul activ al firmei, întrucât numai ei pot să procure şi să proceseze cunoştinţele.117

Conform unui studiu despre economia SUA şi valoarea contabilă a firmelor din această ţară, rezultă că în anii 70 activele tangibile/contabile deţineau circa 95% în valoarea de piaţă a firmelor, iar în prezent acest procent a scăzut la 25%; ideea invocată se sugerează grafic astfel:

114 J. Maciariello – The Daily Drucker, Elsevier, Butterworth Heinemann, UK, 2005115 A. Toffler, H. Toffler – Revolutionary Wealth, 2006; traducere Avuţia în mişcare, Editura ANTET, 2006116 O. Nicolescu, I. Plumb s.a. coordonatori – Abordări moderne în managementul şi economia organizaţiei, volumul I – Management general al organizaţiei, Editura Economică, 2003; P. Drucker – Managing in the Next Society, St. Martin Press, 2002; traducere Managementul viitorului, Editura ASAB, 2004; A. Toffler, H. Toffler – Revolutionary Wealth, 2006; traducere Avuţia în mişcare, Editura ANTET, 2006117 J. Maciariello – The Daily Drucker, Elsevier, Butterworth Heinemann, UK, 2005

106

Anul 1970

VALOAREA DE PIAŢĂ A FIRMELOR

95 % active contabile

VALOAREA DE PIAŢĂ A FIRMELOR

25 % active contabile

75 % active intangibile

Anul 2008

5 % active intangibile

o Distanţa geografică între pieţe, companii, sucursale, filiale, cât şi între ofertanţi şi consumatori, s-a „comprimat” în termeni relativi şi a devenit mai puţin relevantă în strategiile de afaceri, amplasarea unor fabrici, deschiderea unor reprezentanţe etc.; motivaţia principală este dată de Internet şi reţelele de computere întrucât, spune Drucker, e-business reprezintă pentru Revoluţia Informaţională ceea ce a însemnat calea ferată pentru Revoluţia Industrială.118Aşadar, astăzi, chiar pentru un mic comerciant sau o mică firmă de consultanţă financiară, „există o singură economie şi o singură piaţă”;119 explicit spus, toate firmele trebuie să devină competitive la nivel global, indiferent dacă produc sau vând pe o piaţă locală sau regională, remarcă acelaşi autor.120

o Îndeosebi în ramurile de vârf creşte numărul anual de inovaţii/invenţii, iar perioada de realizare şi difuzare a unei inovaţii se reduce permanent; spre exemplu, realizarea şi difuzarea extinsă a unor invenţii cunoscute a necesitat circa 10 decenii pentru exploatarea motorului cu aburi, 4 decenii pentru electricitate, 3 decenii pentru computere şi 5 ani pentru Internet.121 Oricare ar fi obiectul de activitate sau dimensiunea unei firme, componenta de RD (Research and Development) trebuie să rămână în atenţia top-managementului, iar procesul de inovare să constituie o caracteristică a culturii organizaţionale.122

o Salariaţii devin treptat activul cel mai valoros al unei organizaţii sau ţări, iar competiţia între firme se rezumă la competiţia între grupuri de indivizi cu o anumită calificare, cunoştinţe, capacitate de învăţare, inovare, motivare de a lucra în organizaţie, loialitate etc.123 Aşa cum spun Buckingham şi Coffman, astăzi cea mai mare parte din valoarea unei companii constă în mintea angajaţilor ei.124Analiştii estimează că aşa-numitul knowledge worker (salariatul ce procesează cunoştinţe), asociat economiei cunoaşterii, necesită patru tipuri de abilităţi, anume:125

- exploatarea propriei sale baze de cunoştinţe acumulată prin educaţie şi experienţă;- combinarea şi procesarea informaţiilor/cunoştinţelor, inclusiv prin

apelul la IT, pentru a produce noi cunoştinţe, mai complexe;- acumularea de noi cunoştinţe şi partajarea acestora cu alţi salariaţi;- învăţarea continuă din experienţa proprie şi cu ajutorul bazelor de date oferite de

reţelele de computere.o Creşterea economică la nivel de firmă şi economie naţională se bazează din ce în ce

mai semnificativ pe construcţii de tip reţea (networking), top managementul acceptând că este reciproc favorabil partajarea cunoştinţelor, exploatarea lor în comun etc.126 Firmele de succes

118 P. Drucker – Managing in the Next Society, St. Martin Press, 2002; traducere Managementul viitorului, Editura ASAB, 2004119 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 2002120 P. Drucker – Managing in the Next Society, St. Martin Press, 2002; traducere Managementul viitorului, Editura ASAB, 2004121 O. Nicolescu, I. Plumb ş.a. coordonatori – Abordări moderne în managementul şi economia organizaţiei, volumul I – Management general al organizaţiei, Editura Economică, 2003122 Mai pe larg, relaţia inovaţie-cultură organizaţională este dezvoltată în următorul capitol al lucrării.123 C. Coffman, G. G. Molina – Follow this Path, Gallup Organization, Warner Books, USA, 2002 124 M. Buckingham, C. Coffman – First Break All the Rules, The Gallup Organization, 1999; traducere Manager contra curentului, Editura Allfa, 2005125 C. L. Cooper ş.a. – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition, vol. VII, edited by G.Davis., Blackwell Publishing, USA, 2005, pag. 200126 S. Anderson ş.a. – Business: The Ultimate Resource, Bloomsbury Publishing Plc, London, 2002

107

se organizează în reţele simple sau reţele holonice ceea ce le conferă un pas în avans în competiţia globală.127 Altfel spus, competiţia dură din lumea afacerilor nu exclude cooperarea pe aceeaşi piaţă, sub rezerva generării unui avantaj pentru clienţii comuni; în măsura în care favorizează reducerea costurilor, aproape orice formulă de colaborare/strategie devine astăzi admisibilă.128

o Cumpărătorii dobândesc o putere mai mare de influenţă asupra vânzătorilor, întrucât dispun de informaţii din surse multiple, şi pot analiza comparativ mai rapid; ei se unesc în diverse asociaţii, alte tipuri de instituţii menite a le proteja interesele şi care direct, cât şi prin intermediul mass-media, exercită o presiune permanentă asupra producătorilor.129 Produsele şi serviciile devin mai personalizate chiar atunci când se fabrică/oferă în serii mari (de exemplu, clientul îşi poate selecta şi comanda un anume tip de automobil); un produs/serviciu devine disponibil pretutindeni iar afacerile de tip e-business se extind exponenţial.130

3.6. Modelul PESTLE

În prealabil stabilirii strategiei şi misiunii organizaţiei de afaceri, este oportun ca decidentul să recurgă la evaluarea condiţiilor din mediul extern în care este localizată firma, inclusiv a condiţiilor de pe piaţa de referinţă, pentru a identifica restricţiile/oportunităţile pe care le induce acest mediu, respectiv punctele forte/slabe ale firmei faţă de competitorii ei. 131

O formă simplificată a unei evaluări de acest tip asupra mediului extern este dată de utilizarea analizei SWOT, instrument extrem de utilizat în diverse contexte din evoluţia firmei pe piaţă.132 Conform concepţiei sistemice asupra firmei, ea constituie un sistem deschis ce interacţionează permanent cu elemente din mediul ei extern; companiile „trăiesc” într-un anumit spaţiu denumit generic „mediu extern” în care trebuie să supravieţuiască; unii autori discută de mediu direct (clienţii, furnizorii, concurenţii, statul) şi mediu general (economia naţională, mediul tehnologic, social, politic şi internaţional).133

Huczynski şi Buchanan afirmă că organizaţiile de afaceri nu acţionează în vid, ele sunt localizate într-o anumită ţară, regiune, ramură economică, mediu social-politic etc.; deci, ele sunt implicate într-un flux permanent de relaţii curente cu furnizorii, clienţii şi alte entităţi, precum acţionarii, sindicatele, administraţia de stat etc.134 Aşadar, decidentul din cadrul firmei trebuie să intuiască modificările viitoare din mediul extern, să le cuantifice pe cele prezente şi să le interpreteze pe cele trecute; o metodă prin care se poate face o astfel de evaluare este analiza diagnostic, caracterizată de Verboncu şi Popa ca fiind o metodă de analiză ce prefaţează elaborarea strategiei, prin punctele forte, punctele slabe şi recomandările pe care le face managementului în legătură cu mediul extern şi şansele firmei de a supravieţui pe piaţa pe care activează135.

Conform cu Huczynski şi Buchanan, anumite cunoştinţe/informaţii cu privire la mediul extern al firmei pot să fie obţinute prin recurgerea la Modelul PESTLE, ca un

127 C. Cooper (editor) – The Blackwell Encyclopedia of Management, 2nd edition,vol. III, Entrepreneurship, edited by M. A. Hitt, R.D. Ireland, Blackwell Publishing, USA, 2005128 P. Drucker – Men, Ideas and Politics, Harper & Row Publishers, New York, 1971; The Age of Discontinuity, Harper & Row Publishers, New York, 1968129 P. Drucker – Managing the Non-Profit Organization, Harper – Collins, New York, 1990; The Pension Fund Revolution, Harper & Row Publishers, 1976; The New Society, Harper & Row Publishers, 1950130 O. Nicolescu, I. Plumb ş.a. coordonatori – Abordări moderne în managementul şi economia organizaţiei, volumul I – Management general al organizaţiei, Editura Economică, 2003131 E. Burduş – Tratat de management, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 642 şi următoarele 132 SWOT – Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats, respective puncte forte, puncte slabe, oportunităţi, ameninţări; acest instrument este extrem de uzitat în politicile de marketing ale firmelor, însă poate fi, în egală măsură, util în problematica managementului strategic.133 P. Nica – Managementul firmei, Editura Condor, Chişinău, 1994, pag. 114 şi următoarele134 Huczynski, Andrzej, Buchanan, D. – Organizational Behaviour – An Introductory Text, Prentice Hall, Harlow, 2001, p. 35135 Verboncu, I., Popa, I. – Diagnosticarea firmei – teorie şi aplicaţie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001, p. 57

108

instrument de scanare a mediului extern şi de identificare a factorilor principali cu influenţă asupra evoluţiei viitoare a firmei; este vorba de identificarea factorilor politici, economici, sociali, tehnologici, legali şi ecologici care afectează organizaţia (în engleză: Political, Economic, Social, Technological, Legal, Ecological )136.

Figura ce urmează include variabilele care influenţează compania în ansamblul său, respectiv factorii grupaţi după Modelul PESTLE; totuşi, simpla informare asupra condiţiilor de mediu nu este suficientă, fiind necesară analiza, sinteza şi, în final, elaborarea de decizii în domeniul general al afacerii (se enunţă misiunea organizaţiei şi se schiţează strategiile majore ce vor fi avute în vedere).

136 Huczynski, Andrzej, Buchanan, D. – Organizational Behaviour – An Introductory Text, Prentice Hall, Harlow, 2001, p. 44; unii autori folosesc acronimul PEST, atunci când discută de acest model, prin cumularea grupei de factori legali şi ecologici în categoria celor politici, alţi autori folosesc acronimul PETS sau STEPS, însă esenţa modelului rămâne aceeaşi, respectiv un instrument de lucru în evaluarea mediului extern al firmei.

109

Figura nr. 3.7. Factorii PESTLE care influenţează organizaţia

Sursa: Adaptat după Huczynski, Andrzej, Buchanan, D. – Organizational Behaviour – An Introductory Text, Prentice Hall, Harlow, 2001, p. 45. Copyright All rights reserved.

Evident că fiecare organizaţie este liberă să îşi elaboreze un algoritm propriu de cercetare a mediului extern. Pentru a avea însă succes pe termen lung în afaceri, decidentul trebuie să cunoască, să accepte anumite „instrumente” de sprijin în încercarea de a construi viitorul dorit pentru organizaţia sa, chiar atunci când se acceptă sintagma că viitorul nu poate fi cunoscut.137

137 J. Maciariello – The Daily Drucker, Elsevier, Butterworth Heinemann, UK, 2005

110

-politica guvernamentală

-război-terorism-„grupuri de interes”

-politica sindicală

-politica guvernamentală

-război-terorism-„grupuri de interes”

-politica sindicală

PoliticPolitic-modele de creştere

economică-comportamentul

competitorilor-comportamentul

furnizorilor-cursul de schimb-fiscalitatea

-modele de creştere economică-comportamentul

competitorilor-comportamentul

furnizorilor-cursul de schimb-fiscalitatea

EconomicEconomic

-demografie- valori sociale-mobilitatea salariaţilor-nivelul de instruire-modele de consum

-demografie- valori sociale-mobilitatea salariaţilor-nivelul de instruire-modele de consum

SocialSocial

-grad de informatizare-produse/facilităţi noi-comerţul electronic- inovaţii în transporturi- materiale noi

-grad de informatizare-produse/facilităţi noi-comerţul electronic- inovaţii în transporturi- materiale noi

TehnologicTehnologic

-legislaţia specifică-armonizarea legislaţiei cu cea a UE- dreptul internaţional-acordurile comerciale internaţionale- drepturile omului

-legislaţia specifică-armonizarea legislaţiei cu cea a UE- dreptul internaţional-acordurile comerciale internaţionale- drepturile omului

LegalLegal

-protecţia mediului-reducerea emisiilor toxice- reglementări vizând anumite tehnici (ex. modificarea genetică a alimentelor)-prevenirea hazardelor-noxe poluante

-protecţia mediului-reducerea emisiilor toxice- reglementări vizând anumite tehnici (ex. modificarea genetică a alimentelor)-prevenirea hazardelor-noxe poluante

EcologicEcologic

ORGANIZAŢIA DE AFACERI

111