+ All Categories
Home > Documents > Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

Date post: 03-Jul-2015
Category:
Upload: mirik-raluk
View: 1,007 times
Download: 3 times
Share this document with a friend
24
INTRODUCERE Procesul tranziţiei de la economia supercentralizată la economia de piaţă a generat, în agricultura şi dezvoltarea rurală a României, multiple probleme de ordin economic şi social. De aceea, este normal ca preocupările privind identificarea unor soluţii şi metode de rezolvare a acestora să mobilizeze din ce în ce mai mulţi specialişti în domeniu. În acest context, nu se putea să nu se facă apel şi la experienţa altor ţări, printre care un loc aparte îl ocupă ţările membre ale Uniunii Europene. În prezent, agricultura şi dezvoltarea rurală din România continuă să fie într-o situaţie de criză, iar economia este departe de a fi stabilă pentru a putea să o susţină. Dimpotrivă, scăderea raportului dintre indicii de creştere a preţurilor produselor agricole şi cei ai produselor industriale cumpărate de agricultori, adânceşte foarfecele preţurilor, lucru care ne conduce la concluzia agricultura înregistrează o productivitate scăzută, faţă de alte ţări, mai ales faţă de cele din U.E., care reprezintă modelul şi ţinta spre care se tinde. Lipsa unei viziuni realiste asupra viitorului satului românesc, asupra noilor ocupaţii şi calificări necesare în procesul de diversificare a activităţilor – care să pună bazele unei dezvoltări rurale multifuncţionale, precum şi asupra celor mai eficiente căi de integrare în Uniunea Europeană, devine tot mai acută. În acest sector s-a aplicat cea mai complexă „terapie de şoc”, începând cu anul 1993, iar din 1997 agricultura este lăsată în seama mecanismului pieţei. Aproape toate măsurile de politică agricolă au conturat actuala stare de criză: liberalizarea preţurilor produselor agricole, condiţionată de limitarea acestora la produsele de bază în consumul populaţiei; liberalizarea preţurilor input- urilor agricole care, în condiţiile monopolului statului în amontele agriculturii a condus la creşterea diferenţelor de preţ şi la reducerea şi instabilitatea veniturilor agricultorilor; eliminarea subvenţiilor la producătorii agricoli înainte de crearea instituţiilor şi a legislaţiei de organizare şi funcţionare a pieţei agricole, ceea ce a determinat reducerea consumului de îngrăşăminte chimice, a seminţelor de calitate şi restrângerea cererii de credite pentru investiţii din cauza 3
Transcript
Page 1: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

INTRODUCERE

Procesul tranziţiei de la economia supercentralizată la economia de piaţă a generat, în agricultura şi dezvoltarea rurală a României, multiple probleme de ordin economic şi social. De aceea, este normal ca preocupările privind identificarea unor soluţii şi metode de rezolvare a acestora să mobilizeze din ce în ce mai mulţi specialişti în domeniu.

În acest context, nu se putea să nu se facă apel şi la experienţa altor ţări, printre care un loc aparte îl ocupă ţările membre ale Uniunii Europene.

În prezent, agricultura şi dezvoltarea rurală din România continuă să fie într-o situaţie de criză, iar economia este departe de a fi stabilă pentru a putea să o susţină. Dimpotrivă, scăderea raportului dintre indicii de creştere a preţurilor produselor agricole şi cei ai produselor industriale cumpărate de agricultori, adânceşte foarfecele preţurilor, lucru care ne conduce la concluzia că agricultura înregistrează o productivitate scăzută, faţă de alte ţări, mai ales faţă de cele din U.E., care reprezintă modelul şi ţinta spre care se tinde.

Lipsa unei viziuni realiste asupra viitorului satului românesc, asupra noilor ocupaţii şi calificări necesare în procesul de diversificare a activităţilor – care să pună bazele unei dezvoltări rurale multifuncţionale, precum şi asupra celor mai eficiente căi de integrare în Uniunea Europeană, devine tot mai acută. În acest sector s-a aplicat cea mai complexă „terapie de şoc”, începând cu anul 1993, iar din 1997 agricultura este lăsată în seama mecanismului pieţei.

Aproape toate măsurile de politică agricolă au conturat actuala stare de criză: liberalizarea preţurilor produselor agricole, condiţionată de limitarea acestora la produsele de bază în consumul populaţiei; liberalizarea preţurilor input-urilor agricole care, în condiţiile monopolului statului în amontele agriculturii a condus la creşterea diferenţelor de preţ şi la reducerea şi instabilitatea veniturilor agricultorilor; eliminarea subvenţiilor la producătorii agricoli înainte de crearea instituţiilor şi a legislaţiei de organizare şi funcţionare a pieţei agricole, ceea ce a determinat reducerea consumului de îngrăşăminte chimice, a seminţelor de calitate şi restrângerea cererii de credite pentru investiţii din cauza ratei înalte a dobânzilor; trecerea la sistemul de subvenţionare directă a tuturor producătorilor agricoli, mai corect spus a proprietarilor de terenuri, sistem care pulverizează resursele bugetare la milioane de posesori ai titlurilor de proprietate, cu efecte populiste de protecţie socială şi nu cu scop economic etc.

Lucrarea de faţă îşi propune realizarea unei analize a evoluţiei spaţiului rural românesc sub multiplele sale faţete, cu accent asupra conceptelor de dezvoltare rurală în condiţii de durabilitate şi multifuncţionalitate.

În acest context, menţionăm că România se află în curs de implementare a modelului european de agricultură şi dezvoltare rurală.

Problemele privind dezvoltarea rurală sunt prezentate pe parcursul a două capitole, al căror scop principal este acela de a expune tipuri şi modele de dezvoltare rurală, pornind de la filosofia, conceptele şi fazele istorice proprii acestora, cu anumite viziuni asupra a ceea ce trebuie întreprins şi în România, bazat pe experienţe ale statelor din UE, spre care, de altfel, se tinde.

Pornind de la general (principii, mecanisme) şi ajungând la particular (cazul ţărilor din Uniunea Europeană şi situaţia din România), prin analiza spaţiului rural, în lucrare se încearcă formularea de soluţii şi propuneri în funcţie de condiţiile concrete privind crearea unui mediu economic prielnic dezvoltării, în sensul consolidării unei dezvoltări durabile şi multifuncţionale a spaţiului rural.

3

Page 2: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

Capitolul 1

DEZVOLTAREA COMPLEXĂ A SPAŢIULUI RURAL

1.1. Ruralul şi ruralitatea

Timp îndelungat, sub impactul vechiului mod tehnic şi tehnologic de producţie, caracterizat prin dezvoltarea accelerată şi neraţională a industriei, spaţiul rural a suportat profunde prefaceri economice, sociale şi ecologice, ce au dus la exodul şi sărăcirea populaţiei de la sate. Ca urmare a acestei situaţii, sunt remarcabile preocupările din ţările dezvoltate, consacrate procesului de echilibrare a raportului sat-oraş, reconcilierii şi revigorării spaţiului rural, păstrător al unor valori materiale şi spirituale unice.

Ruralul şi ruralitatea constituie un obiect de studiu pentru diferite ştiinţe umaniste – economie, istorie, geografie, sociologie, etnografie etc. Aceste ştiinţe abordează conceptul de rural prin prisma obiectului lor specific de cercetare.

Conceptul de rural este interpretat de specialişti din diverse domenii în diferite moduri. Dintre multiplele definiri ale conceptului reţinem:

o ruralul reprezintă câmpurile, ţăranii şi, în general, toate activităţile şi teritoriile neurbane;o adjectivul rural este folosit pentru a defini tot ceea ce se raportează la câmpuri şi de o

manieră generală la viaţa în mediul sătesc, care se situează în afara graniţelor marilor oraşe;

o spaţiul rural nu este numai sediul activităţilor agricole, ci şi al industriei, artizanatului, comerţului rural;

o spaţiul rural nu este un spaţiu abstract, nici omogen; el este un spaţiu umano-geografic şi eterogen;

o spaţiul rural se împarte în două secţiuni care definesc, pe de o parte, problema pur agricolă, iar pe de altă parte problema vieţii rurale, pentru persoanele care nu se ocupă de agricultură;

o prin rural se înţelege un oarecare gen de peisaj, o suprafaţă de teritoriu cultivat, un teritoriu pe care activitatea agricolă este intensă, care în general poartă amprenta omului: câmpii arate, livezi, păşuni, zone construite, iar într-un anume sens spaţiul rural a devenit cultural;

o ruralul desemnează un ansamblu diferit de cel urban. Criteriile utilizate pentru definirea caracterului urban sau rural al unui spaţiu sau unei colectivităţi relevă diferite abordări, care se pot sintetiza într-un număr de trei, şi anume:

economic, mediul rural se caracterizează prin predominarea activităţilor agricole şi a industriei de prelucrare, spaţiul rural având ca funcţie esenţială specifică producţia agricolă;

sociologic, societatea rurală se caracterizează printr-un specific al modului de viaţă, comportament şi un sistem de valori distincte faţă de cel urban;

geografic, mediul rural se diferenţiază prin modul de ocupare a spaţiului, modul de locuire, grupat sau dispersat.

În 1995, Comisia pentru Agricultura si Dezvoltare Rurală a Uniunii Europene a elaborat, la iniţiativa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, documentul cunoscut sub numele de Carta Europeană a Spaţiului Rural. Conform acesteia, spaţiul rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii terenului este utilizată pentru:

• agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit;

4

Page 3: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

• activităţi economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie, servicii etc.);

• amenajări de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau rezervaţii naturale);• alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit).Chiar daca cea mai importanta componentă a ruralului este agrarul şi cele mai multe

activităţi rurale sunt cele agrare, cele doua noţiuni nu se confunda, nu se suprapun. Sensul cuvântului rural a fost şi este întotdeauna mai larg decât al celui de agricol. Spaţiul rural nu este doar sediul activităţilor agricole, ci şi al industriei, artizanatului şi comerţului rural.

Obiectivele principale ale spaţiului rural, definite de Carta Europeană, sunt:1. promovarea unui sistem de producţie agricolă care să asigure:

• cerinţele alimentare ale populaţiei;• un nivel al veniturilor – pentru agricultori şi familiile lor - comparabil cu cel al

altor profesii liberale cu nivel de responsabilitate similar;• protecţia mediului înconjurător şi asigurarea regenerării factorilor de producţie,

astfel încât solul sau pânza de apă freatică să ofere condiţii favorabile generaţiilor viitoare, în contextul unei dezvoltări durabile;

2. producerea de materii prime necesare industriei şi producţiei de energie;3. satisfacerea cerinţelor întreprinderilor agricole mici şi mijlocii, industriale artizanale sau

comerciale, precum şi prestărilor de servicii;4. asigurarea bazei activităţilor necesare pentru recreere şi turism;5. conservarea resurselor genetice de bază pentru progresul agriculturii şi promovarea

biotehnologiilor;6. conservarea resursele naturale – sol, apă, aer, utilizându-le într-o manieră judicioasă şi

durabilă;7. menţinerea şi conservarea peisajului natural;8. asigurarea şi lărgirea rolului socio-cultural în viaţa asociativă locală, precum şi

dezvoltarea relaţiilor între populaţiile din urban şi din rural;9. realizarea cerinţelor specifice ale spaţiului rural naţional, respectându-se principiile

complementarităţii şi solidarităţii europene.În contextul dezvoltării economice globale, organizarea şi amenajarea spaţiului rural

preocupările trebuie orientate spre:1. zonele economice funcţionale, modelul dezvoltării occidentale arătând că există relaţii

între creşterea globală şi creşterea agricolă, între transformările economiei globale şi cele ale agriculturii. Regiunea agricolă naturală, cadrul geografic propriu agriculturii ne conduc spre definirea de zone economice funcţionale, în care activităţile terţiare sunt convenabil repartizate;

2. rolul fundamental al structurilor urbane. În dezvoltarea societăţii industriale, polii de creştere sunt cei urbani. Toate ipotezele prevăd, în următoarea perioadă, o creştere a populaţiei urbane în totalul populaţiei. În acest context, studiul infrastructurii urbane conduce spre dezvoltarea centrelor rurale care să permită satului accesul la binefacerile investiţiilor colective privind: igiena, sănătatea, educaţia, sportul, cultura şi odihna, contribuind astfel la atenuarea diferenţelor însemnate dintre rural şi urban;

3. urbanizarea comunelor. Tendinţa generală în economiile industrializate este diminuarea populaţiei agricole, deci densitatea populaţiei agricole tinde să devină slabă şi în viitor vitalitatea zonelor rurale va depinde de popularea acestor zone cu nonagricultori.

Potrivit definiţiilor utilizate pe plan mondial, divizarea spaţiului în urban şi rural se face în funcţie de raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală. Astfel, pot fi delimitate următoarele tipuri de regiuni:

regiuni predominant rurale, unde peste 50% din populaţie trăieşte în comune sau sate; regiuni semnificativ rurale, unde ponderea populaţiei rurale este între 15 şi 50%;

5

Page 4: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

regiuni predominant urbane, unde mai puţin de 15% din populaţie trăieşte în comunităţi rurale.

Conform metodologiei OECD, pentru a se deosebi aşezările urbane de cele rurale, criteriul de departajare îl constituie numărul de locuitori / km2. Din această perspectivă, sunt considerate aşezări rurale cele în care densitatea populaţiei este mai mică de 150 locuitori / km 2. De asemenea, se cuvine a fi menţionat şi faptul că Uniunea Europeană foloseşte în statistici nivelul de 100 locuitori / kmp ca factor de departajare între regiuni.

Densitatea medie a populaţiei în Uniunea Europeană este de 115 locuitori / km2. Regiunile cu caracter rural acoperă circa 85% din suprafaţa totală şi cuprind 40% din populaţia Uniunii. Se manifestă însă, la nivelul ţărilor membre, o eterogenitate semnificativă: procentul populaţiei care trăieşte în regiuni predominant rurale este de 19,7% în Belgia, 19,1% în Suedia, 29,1% în Danemarca, zero procente în Olanda (ţară care înregistrează cea mai mare densitate a populaţiei din U.E.)1.

După acest criteriu, ţinând seama de faptul că în România densitatea medie este de 9,5 locuitori / km2, rezultă că aproximativ 99% din suprafaţă are un caracter rural. Pentru a stabili caracterul unei regiuni, U.E. utilizează, alături de indicatorul prezentat anterior, şi o serie de alţi indicatori, cum ar fi: modificarea în timp a situaţiei demografice, PIB / locuitor, rata şomajului, ponderea populaţiei ocupate în agricultură, procentul agricultorilor care lucrează în sistem de timp parţial etc.

Funcţiile spaţiului ruralPe baza analizei trăsăturilor specifice ale ruralului se conturează funcţiile spaţiului rural,

sintetizate în Carta Europeană a Spaţiului Rural, adoptată de Consiliul Europei, în trei mari categorii: economică; ecologică şi socio-culturală.

Funcţia economică a spaţiului rural este considerată funcţia de bază, primară, care are ca principal pilon agricultura. Această funcţie se realizează prin promovarea unor sisteme de producţie care să asigure populaţiei din mediul rural nevoile alimentare, obţinerea unor venituri comparabile cu cele ale populaţiei urbane, valorificarea durabilă a resurselor naturale etc. Alături de agricultură, şi în conexiune cu această ramură de activitate, se extind şi alte ramuri din amonte şi aval, cum ar fi silvicultura, industria, meşteşugurile etc. Funcţia economică, în concepţie modernă, este de fapt o funcţie complexă, ce cuprinde un număr mare de activităţi.. Cu cât structura ruralului este mai diversificată, cu atât implicaţiile sociale sunt mai favorabile: posibilităţi de ocupare a forţei de muncă, stabilitatea populaţiei, menţinerea tineretului în spaţiul rural (cu posibilităţi de a lucra în activităţi neagricole, dar apropiate de agricultură), garantând astfel surse diferite de venituri pentru populaţia rurală; complementaritate în folosirea forţei de muncă; utilizarea timpului parţial al salariaţilor în gospodăriile agricole privat familiale etc.

Funcţia ecologică, care se referă la protejarea şi conservarea spaţiului rural, care poate constitui un cadru propice pentru sănătatea populaţiei, turism şi recreere.

Industrializarea excesivă în unele regiuni rurale, exploatarea rapace în unele zone miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei, chimizarea excesivă în cultura mare şi legumicultură, extinderea necontrolată a turismului, exploatarea neraţională a unor perimetre silvice, exploatarea agricolă şi forestieră fără protecţie antierozională etc. au determinat apariţia şi intensificarea unora dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă lumea de azi, între care remarcăm: poluarea spaţiului rural; deteriorarea peisajului agricol şi silvic; reducerea alarmantă a florei şi faunei; afectarea echilibrului ecologic în numeroase ecosisteme ale spaţiului rural. Rezolvarea, totală sau parţială, a acestor probleme fac din funcţia ecologică a spaţiului rural un element important al ameliorării acestuia.

Funcţia social-culturală, care vizează favorizarea dezvoltării unor relaţii sociale speciale între membrii comunităţilor săteşti şi în cadrul diferitelor instituţii cu caracter formativ-educativ

1 Ştefan Mitrache, “Dezvoltare rurală durabilă”, Bucureşti, Editura Planeta, 2000 (www.ase.ro).

6

Page 5: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

(şcoală, biserică, clinici etc.), inclusiv activităţi asociative, de natură economică, ecologică şi culturală. Spaţiul rural, prin natura activităţilor umane, a relaţiilor din interiorul comunităţilor şi celor intercomunitare este, în esenţă, un spaţiu social. Dimensiunile relativ reduse ale localităţilor, existenţa şi manifestarea unor raporturi deosebite între membrii comunităţii, cunoaşterea reciprocă, ierarhizarea socială, toate acestea sunt caracteristici importante ale spaţiului rural.

Sintetizând aceste funcţii ale spaţiului rural, rezultă că în concepţia Uniunii Europene agricultura nu este doar un sector economic important, producător de produse agricole marfă şi de profit, ci înainte de toate este un mod de viaţă. Spaţiul rural nu se reduce doar la un cadru de organizare şi desfăşurare a diferitelor activităţi economico-sociale, înainte de toate pentru agricultură, acesta constituie, de asemenea, un mediu de viaţă, un spaţiu social şi spiritual, cu implicaţii profunde asupra ansamblului economiei naţionale.

1.2. Dezvoltarea rurală durabilă

Evoluţia contemporană a economiei mondiale, schimbările intervenite în realităţile vieţii sociale au impus şi dezvoltarea sistemului conceptual cu care operează ştiinţele sociale. Astfel, după cel de-al doilea război mondial s-a conturat şi s-a dezvoltat un tip nou de dezvoltare economică, care, în esenţa ei, este chemată să asigure satisfacerea optimă a cerinţelor prezente de consum fără compromiterea sau prejudicierea cerinţelor viitoarelor generaţii. În plan teoretic şi al politicilor economice s-a conturat conceptul de creştere economică, care reliefează aspecte esenţiale ale dezvoltării economiei contemporane.

Conceptul de dezvoltare durabilă aparţine teoriei noi a dezvoltării economice, ea însăşi fiind o ramură relativ nouă a teoriei economice generale, care s-a desprins şi individualizat ca un corp teoretic autonom la nivelul anilor ’50-’602. Sintetic, principalii termeni cu care se operează în acest domeniu sunt: expansiune, creştere, progres, dezvoltare, subdezvoltare3.

În linii generale, expansiunea este privită ca fiind o creştere economică pe termen scurt, cu deschidere spre reversibilitate. Aceasta reprezintă „vârful de val” care defineşte faza ascendentă a unui ciclu economic privit în desfăşurarea lui clasică, în care criza şi depresiunea se suprapun pe fază descendentă.

Spre deosebire de expansiune, creşterea economică este o expresie mai frecvent folosită în limbajul curent ca o mărire în dimensiuni absolute a indicatorilor macroeconomici „venit naţional” sau „produs global”. Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, pe termen mediu sau lung, dar care nu exclude oscilaţtii conjuncturale, chiar şi regrese economice temporare4. Creşterea pe termen lung a capacităţilor de producţie sau a volumului producţiei sau a potenţialului economic capătă de obicei aceeaşi semnificaţie, de creştere economică. Atunci când creşterea în valoare absolută a indicatorilor macroeconomici este raportată şi privită la modul relativ, în funcţie de dinamica populaţiei, un alt concept vine în ajutor pentru a explica ce se întâmplă în economie şi în societate, anume progresul economic. El reprezintă o creştere a venitului naţional pe locuitor. În raport cu acestea, creşterea economică poate fi5:

• progresivă - atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional mai mare decât cea a populaţiei; creşterea este, altfel spus, însoţită de un progres tehnic ;

2Ştefan Mitrache, “Dezvoltare rurală durabilă”, Bucureşti, Editura Planeta, 2000 (www.ase.ro).3 Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, “ Economie. Manual universitar. Ediţia a doua ”, Bucureşti, Editura Economică, 2001, p. 458. 4 Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, “ Economie. Manual universitar. Ediţia a doua ”, Bucureşti, Editura Economică, 2001, p. 4465 Emilia Ungureanu, „Economie politică”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2004, p. 295.

7

Page 6: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

• recesivă - atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional mai mică decât cea a populaţiei; în alţi termeni, creşterea economică este însoţită de un regres economic ;

• statică – atunci când procentul creşterii venitului naţional este egal cu cel al creşterii populaţiei, moment în care se poate vorbi de o creştere economică, dar nu şi de progres.

Indicatorii care reliefează creşterea economică vizează predominant latura cuantificabilă a activităţii economice, fiind orientaţi către latura cuantificabilă a fenomenelor şi proceselor economice, lăsând la o parte aspectele calitative şi schimbările structurale produse o dată cu creşterea economică. Din acest motiv, termenul de dezvoltare este mai folosit, chiar dacă părerile celor preocupaţi de analiza acestui fenomen diferă, totuşi părerea unanimă este aceea că dezvoltarea este un concept multidimensional.

În afară de aspectul economic, precumpănitor şi acoperitor care trimite, concomitent, la creştere şi progres, la fel de importante sunt considerate şi aspectele legate de social, politic, cultural, ambiental, ştiinţific, spiritual, uman etc. În acelaşi timp, şi tot la modul unanim, se admite că dezvoltarea înglobează în mod obligatoriu creşterea şi progresul economic.

Conceptul de dezvoltare durabilă apare pentru prima dată în 1987 în Raportul intitulat ”Viitorul nostru comun” (cunoscut şi sub numele de „Raportul Brundtland”) al Comisiei Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare a ONU. Definiţia dată în acest raport numeşte dezvoltarea durabilă ca fiind „acea dezvoltare ce satisface nevoile generaţiilor actuale, fără a prejudicia interesele generaţiilor viitoare”. Conform definiţiei date de CMED, dezvoltarea durabilă implică faptul că volumul total al capitalului, format din capital fizic (maşini, drumuri, hoteluri ş.a.), capitalul uman (sănătatea oamenilor, cunoştinţele şi calificarea lor) şi capital natural (pădurile, aerul, apa şi solurile fertile), rămâne constant sau creşte în timp.

Definiţia dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în condiţiile în care, între generaţii şi în interiorul aceleiaşi generaţii, se manifestă un spirit asociativ, de toleranţă, solidaritate şi grijă reciprocă, în virtutea căruia binele si bunăstarea unuia nu trebuie, în nici un fel, să afecteze fericirea altuia.

Începând cu 1972, anul în care a fost publicat primul raport al Clubului de la Roma – denumit “Limitele creşterii” – şi când a avut loc prima Conferinţă a ONU asupra problemelor de mediu la Stockholm, au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare, în noua viziune a interdependenţelor dintre problemele mediului înconjurător, bunăstării generale şi procesului creşterii economice. Raportul recomandă, de asemenea, realizarea de reuniuni regionale şi mondiale pentru a promova integrarea mediului şi a dezvoltării economice. Pe linia unor asemenea evoluţii generale, la 22 decembrie 1989, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 44/228, prin care s-a convocat o reuniune mondială pe tema dezvoltării şi mediului.

Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea a reunit, între 3 şi 14 iunie 1992, la Rio de Janeiro, în Brazilia, 145 de preşedinţi, prim-miniştri sau vicepreşedinţi ai ţărilor membre ONU, fiind socotită drept cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul XX.

Cele mai importante documente adoptate la aceastaă conferinţă sunt: Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării, supranumită “Carta Terrei”, Planul de acţiune intitulat “Agenda 21”, Convenţia cadru privind schimbările climatice, Declaraţia privind pădurile şi Declaraţia privind desertificarea. Singura instituţie creată de către Summit-ul de la Rio din 1992 este Comisia Dezvoltării Durabile (CDD), constituirea sa fiind prevazută în capitolul 38 al Agendei 21: “Aranjamente instituţionale internaţionale “6, iar funcţionarea sa înscriindu-se, conform Adunării Generale a ONU, în cadrul Consiliului Economic şi Social (al ONU).

Acutizarea problemelor privind dezvoltarea economică necontrolată, precum şi concluziile Summit-ului de la Rio de Janeiro din 1992, au făcut ca ONU să organizeze, în perioada 26 august – 4 septembrie 2002, la Johanesbourg, în Africa de Sud, Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă.

6Ştefan Mitrache, “Dezvoltare rurală durabilă”, Bucureşti, Editura Planeta, 2000 (www.ase.ro).

8

Page 7: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

Pregătirea Summit-ului pentru dezvoltare durabilă a început din anul 2001 la nivel naţional, regional şi internaţional, subiectele principale ale întrunirii fiind, pe de o parte, legate de evaluarea progreselor înregistrate de guverne, sectorul privat şi societatea civilă în perioada ce a trecut de la Summit-ul Terrei din 1992 de la Rio de Janeiro, iar pe de altă parte, de găsirea unor noi soluţii pentru o dezvoltare economică şi socială mai durabilă şi mai echitabilă. ONU a organizat, fără îndoială, cea mai mare conferinţa mondială care a dezbătut problemele majore cu care se confruntă toate statele lumii: sărăcia, mondializarea, degradarea mediului, sănătatea, accesul la diferite pieţe etc. Dezvoltarea durabilă vizează un echilibru între obiectivele sociale, economice şi ecologice:

• în domeniul social obiectivul principal este eliminarea sărăciei prin reducerea ponderii persoanelor care trăiesc (supravieţuiesc) cu mai puţin de un dolar pe zi;

• în domeniul economic, obiectivul principal este schimbarea modelelor de producţie şi consum non-durabile;

• în domeniul ecologic gestionarea durabilă a resurselor naturale.Sintetizând, conceptul de durabilitate este în esenţă orientat spre scop, ceea ce

presupune că resursele ar trebui utilizate astfel încât valoarea acestora să nu se diminueze şi să se poată obţine un folos continuu. Orientarea spre scop poate să nu fie mereu vizibilă, ceea ce ar însemna că trebuie cercetat dacă un anumit tip de agricultura este actualmente durabil sau nu. Conceptul de durabilitate trebuie să se bazeze pe exploatarea raţională a resurselor, dar fără a se limita la acest lucru.

Dezvoltarea spaţiului rural este o activitate de importanţă vitală pentru o ţară, atât prin dimensiunea spaţiului rural, exprimată prin suprafaţa deţinută, cât şi prin ponderea populaţiei ocupate în activităţi diverse.

Carta Europeană defineşte spaţiul rural ca fiind teritoriul constituit de spaţiul agricol destinat culturilor vegetale şi creşterii animalelor, suprafeţelor neagricole şi activităţilor care trăiesc în acest mediu.

Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1269/1996 cu privire la Carta europeană a spaţiului rural – documentul – cadru, politic şi juridic al dezvoltării şi amenajării rurale în Europa.

Referitor la conceptul de dezvoltare rurală, în România se apreciază, că până de curând nu au existat preocupări ştiinţifice complexe în domeniu. Cu excepţia perioadei interbelice, când s-au pus bazele şcolii sociologice româneşti de către Dimitrie Gusti şi când s-au făcut ample studii sociologice în teren, care au “radiografiat” starea satului românesc, în rest aproape nimic7.

Spaţiul rural are o seamă de caracteristici care îi dau individualitate, specificitate şi autenticitate comparativ cu alte zone (spaţii).

1. Din punctul de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile agricole ocupă, de regulă cele mai întinse zone, agricultura reprezentând “coloana vertebrală” a ruralului. În unele zone, cum sunt cele montane şi piemontane, silvicultura împreuna cu activităţile conexe silviculturii, exploataţii forestiere, prelucrarea lemnului, activităţi meşteşugăreşti, casnice, industrii prelucrătoare ale resurselor pădurii, este predominantă atât din punct de vedere teritorial cât şi ocupaţional. De asemenea, în unele zone montane, litorale şi de deltă, pot fi activităţile agroturistice, de agrement, de pescuit şi vânătoare sportivă. Dar, cu toată diversitatea economică, spaţiul rural, în esenţa sa, rămâne un spaţiu preponderent agrar.

2. Spaţiul rural este, din punct de vedere ocupaţional, cu precădere un spaţiu de producţie în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de ridicată din punct de vedere economic. Sectoarele producţiei agroalimentare (culturi de câmp, pajişti, legumicultură, viticultură, pomicultură, creşterea animalelor), silvicultură şi exploatarea pădurii, industrializare lemnului, mineritului, industria conexă agriculturii, industria casnică şi meşteşugurile deţin pondere în cadrul activităţii generale din spaţiul rural.

7Ion Dona, Dobre Carina, Gergely Silvia, „Dezvoltare rurală. Note de curs, sinteze”, Bucureşti, 2005, p. 27.

9

Page 8: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

Marea parte din profesiunile practicate în spaţiul rural sunt profesiuni practicate manuale, unele dintre acestea solicitând policalificare profesională. În plus, prin natura activităţii, fenomenul de întrajutorare, de cooperare între săteni este mult mai prezent comparativ cu spaţiul urban.

Populaţia ocupată în servicii, în activităţile administrative, sociale etc. este mai redusă ca pondere. În acelaşi timp, mare parte din populaţia care lucrează cu timp integral în sectorul neproductiv depune şi o activitate în agricultură şi alte sectoare în timpul secundar, fie ajutând membrii de familie – agricultori, fie lucrând în micile lor gospodării agricole sau în “hobby – ferme”. Este o caracteristică importantă a populaţiei rurale de a lucra concomitent în sectoarele agricole şi neagricole. Pluriactivitatea are consecinţe asupra stării de spirit a lumii rurale, inclusiv în ceea ce priveşte autoconsumul alimentar.

3. În spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială, comparativ cu zonele urban – industriale, lumea rurală fiind în esenţa sa o lume liberală. În zonele rurale, proprietatea publică şi privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se de regulă, la rezervaţii şi parcuri naţionale, terenuri limitrofe căilor de comunicaţii şi reţelelor de transport, unele terenuri cu destinaţie specială.

4. Spaţiul rural, din punct de vedere al densităţii populaţiei şi al mărimii aşezămintelor umane, este mult mai aerisit, mai umanizat. Comunităţile rurale au unele caracteristici specifice, în primul rând raporturile interumane sunt mai bune, iar participarea cetăţeanului la problemele comunităţii este mai accentuată. Spaţiul rural are o viaţă socială mai apropiată, locuitorii se cunosc între ei, din toate punctele de vedere.

5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin peisajul îngrijit şi aerisit, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai apreciat de mulţi locuitori. Liniştea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul liniştitor, de calm social sunt caracteristici ale calităţii habitatului rural. Peisajul natural al ruralului constituie un patrimoniu al comunităţii.

6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o serie de norme emanate din experienţa de viaţă multiseculară, din tradiţiile, obiceiurile şi cultura locală. Modul de viaţă rurală, tradiţiile şi obiceiurile, formează laolaltă cultura populară locală sau regională. Tezaurul acumulat timp îndelungat constituie, de asemenea o caracteristică de mare atracţie pentru viaţa la ţară, pentru petrecerea unei anumite părţi din timp la sat sau pentru turismul rural. Viaţa socială şi culturală, caracteristică ruralului, este un patrimoniu de neegalat al umanităţii, element care, alături de economie şi ecologie, dă adevărata dimensiune şi valoare a spaţiului rural.

Dezvoltarea agriculturii, creşterea randamentelor agricole, a determinat eliberarea unei importante părţi din populaţia agricolă şi ocuparea ei în activităţi industriale, de servicii, sociale etc. În ţările unde s-au aplicat politici adecvate de menţinere a populaţiei (devenite) neagricole în spaţiul rural s-au dezvoltat armonios o serie de activităţi neagricole, de tip industrial sau service. Dacă implantarea acestor activităţi s-a făcut fără agresarea spaţiului rural, dacă activităţile neagricole s-au plasat în sfera ruralului, s-a reuşit, în aceste cazuri, păstrarea autenticităţii acestuia.

7. Politica de dezvoltare a spaţiului în ţările vest-europene s-a axat pe principiul continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare. Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de service, s-au bazat pe complementaritatea faţă de agricultură.

8. Pornind de la iniţiativa privată, statul trebuie să sprijine prin politici de dezvoltare rurală acele activităţi agricole plasate în aval şi amonte de agricultură precum şi cele care prelucrează materii prime locale. În spaţiul rural s-au implantat întreprinderi mici şi mijlocii care au angajat forţa de muncă din zonele rurale respective. Astfel, segmentul de populaţie rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral (full-time) în industrie sau servicii şi cu timp parţial (part-time) în agricultură. În acelaşi timp, integrarea

10

Page 9: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

activităţilor agroalimentare o constitPrincipiul după care mai uşor şi mai economic se transportă produsul fiind comparativ cu materia primă agricolă ne conduce la ideea extinderii investiţiilor agroalimentare în locaţiile rurale.

1.3. Dezvoltarea rurală în Uniunea Europeană

Clarificări conceptualeÎncepând cu anul 1973, are loc o perioadă de conştientizare a dimensiunii teritoriale a

sărăciei (80% din săracii lumii trăiesc în mediul rural). Actorii internaţionali introduc în discursul public dimensiunea rural – urban, pliindu-şi diversele problematici globale pe acest „calapod”8.

Tonul noilor abordări a fost dat de unele agenţii ale Naţiunilor Unite care au constatat acutizarea problematicilor în mediul rural şi au atenţionat asupra necesităţii abordării diferite, specifice, integrate şi multisectoriale a acestuia. Demersurile ulterioare la nivel global au fost destul de greoaie şi intermitente. În urma multor cercetări şi studii consecutive şi în cadrul multor dezbateri regionale sau globale, s-a ajuns la elaborarea unui set conceptual închegat în ceea ce priveşte abordarea politicilor de dezvoltare a mediului rural.

Concepte prioritare, cum ar fi cel de dezvoltare economică, socială sau umană au fost treptat suprapuse, intersectate sau nuanţate. După creşteri succesive pe diverse dimensiuni a fost elaborat un concept mai „acoperitor” decât toate celelalte, şi anume, cel de dezvoltare durabilă.

Dezvoltarea este un fenomen dinamic, extrem de complex şi greu de definit.De-a lungul anilor, accentul s-a deplasat dinspre dezvoltare economică spre dezvoltare

socială sau umană, fiecare dintre acestea dovedindu-se a fi incomplet raportat la multitudinea de fenomene pe care le implică dezvoltarea. În anul 1987 a fost lansat, în raportul Naţiunilor Unite intitulat „Viitorul nostru comun”, conceptul de dezvoltare sustenabilă.

Dezvoltarea sustenabilă poate fi definită, în sens larg, ca fiind îmbunătăţirea vieţii fiecăruia „acum şi pentru generaţiile care vor veni”. Practic, în acest fel se face legătura între ceea ce înseamnă dezvoltare economică, justiţie socială, valori democratice şi protecţia mediului. Elementul de noutate este omul integrat şi în strânsă relaţie cu mediul înconjurător.

Conceptul de dezvoltare sustenabilă promovat de forurile Naţiunilor Unite sereferă, în principal, la:

1. dezvoltare economică echitabilă şi echilibrată;2. un nivel ridicat al angajării, al coeziunii sociale şi al includerii;3. asumarea responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului;4. politici coerente, deschise şi transparente;5. cooperare internaţională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel global.Conceptul actual de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltare durabilă şi

are câteva trăsături fundamentale, referindu-se la:– Dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltare economică echitabilă şi

echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale şi al includerii şi asumarea responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului.

– Dezvoltarea rurală extensivă sau integrată, care se referă la dezvoltarea mediului rural prin extinderea mijloacelor de comunicare şi informare şi prin extinderea activităţilor din mediul rural spre sectorul non-agricol şi promovarea agriculturii extensive, a cărei coordonată esenţială este transferul informaţional (conceptul de agricultură extensivă aici este diferit de cel tradiţional, care definea opusul agriculturii intensive).

– Dezvoltarea rurală multisectorială, care se referă la crearea de reţele şi parteneriate între organizaţii internaţionale, agenţii naţionale sau organizaţii ale societăţii civile, în vederea abordării multisectoriale.8Ştefan Mitrache, “Dezvoltare rurală durabilă”, Bucureşti, Editura Planeta, 2000 (www.ase.ro).

11

Page 10: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

În Europa, ruralul a fost studiat foarte multă vreme din punct de vedere etnografic sau geografic. De-a lungul timpului, s-au conturat mai multe paradigme de cercetare:

1. modelul tradiţionalist, care consideră mediul rural, respectiv satul, ca fiind adevăratul păstrător al spiritualităţii, specificităţii şi originalităţii unei culturi, a unei societăţi, cercetările de acest fel căutând să releve valorile, comportamentele şi simbolurile rurale tradiţionale ;

2. modelul meliorist, care consideră mediul rural ca fiind forma genetică a unei societăţi, dar insuficient evoluată şi care trebuie adusă la nivelul structurilor urbane. Cercetările din acest domeniu măsoară, în general, decalajele dintre urban şi rural, din perspective veniturilor, educaţiei, confortului şi a productivităţii;

3. modelul ecologic, care relevă specificitatea, particularităţile şi avantajele modului de viaţa contemporan rural;

4. modelul cronoregresiv, utilizat, în general, în monografiile de aşezări rurale Noua politică a Uniunii Europene pune un accent deosebit pe dezvoltarea rurală.În Uniunea Europeană (25) peste jumătate din populaţie locuieşte în localităţi rurale, care

acoperă peste 90% din teritoriu.Încă din 2001(iunie), la Göteborg, Consiliul European a concluzionat faptul că politica de

dezvoltare rurală va accentua mai puţin aspectele legate de susţinerea pe piaţă a agriculturii şi va fi mai mult orientată asupra asigurării bunăstării oamenilor, animalelor şi plantelor, a conservării mediului, a grijii faţă de natură şi asigurării unei alimentaţii sănătoase.

Foarte mult timp, în Uniunea Europeană politicile rurale s-au suprapus politicilor agrare şi sectorului agricol. Ruralul european a fost considerat ca fiind un sector, nepunându-se accent pe dimensiunea spaţială a acestuia. Noua abordare a ruralului presupune, implicit, şi o definire spaţială a acestuia. În practica Uniunii Europene a fost adoptat criteriul OECD, bazat pe densitatea populaţiei. În acest fel, încep să devină posibile comparaţiile la nivel internaţional ale condiţiilor şi dinamicii mediului rural din Europa.

Datele socio-economice disponibile sunt la nivelul regiunilor NUTS 33.Acestea includ însă şi aglomerările urbane, astfel că datele nu pot fi agregate pe

coordonate rural–urban, fapt care dezavantajează decidenţii de politici în domeniul dezvoltării rurale.

Conform OECD, mediul rural cuprinde toate localităţile care au o densitate a populaţiei mai mică de 150 de locuitori pe metru pătrat. La nivel regional (NUTS 3) sunt definite ca fiind:

– regiuni predominant rurale cele în care peste 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km2);

– regiuni rurale cele în care 15 până la 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km2);

– regiuni predominant urbane cele în care sub 15% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km2).

Aplicând această definiţie la populaţia UE-25, aproximativ 57% din populaţie trăieşte în regiuni rurale, care acoperă peste 90% din teritoriu.

12

Page 11: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

Sursa: www.ase.ro

Dezvoltarea rurală în Europa a fost implicit cuprinsă în Politicile Agricole Comune (PAC).

La sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, politicile agricole comune au avut drept scop încurajarea producţiei agricole, prin suportul direct al producţiei şi prin modernizarea agriculturii. Structura agricolă a Europei se caracteriza printr-un număr mare de ferme mici şi o pondere mare a populaţiei ocupate în agricultură. Existau, de asemenea, şi multe probleme sociale, cum ar fi: sărăcie în mediul rural şi şomaj în mediul urban. În trasarea arhitecturii PAC a fost prevăzută, aşadar, restructurarea fermelor şi eficientizarea producţiei agricole, prin utilizarea progresului tehnic în agricultură. În 1962 a fost creat un fond special de garantare a preţurilor produselor agricole pe piaţă (Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii – EAGGF)9 care este, practic, cel mai mare consumator al bugetului UE.

Aşadar, la mijlocul anilor ’60, obiectivele principale ale dezvoltării rurale au fost îmbunătăţirea structurilor de producţie ale agriculturii şi îmbunătăţirea condiţiilor de procesare şi vânzare a produselor agricole. Accentul s-a pus pe investiţii în mijloace de producţie, atât la nivelul fermelor individuale, cât şi la nivelul întreprinderilor de procesare şi desfacere. Principalele deziderate au fost: creşterea productivităţii în agricultură, stabilizarea pieţei, asigurarea de venituri echitabile pentru agricultori, securitate alimentară, preţuri rezonabile pentru consumatori. Principalele mecanisme de realizare a dezideratelor propuse au fost: sistemul preţurilor interne garantate de sprijinire a pieţei, protecţia importului, subvenţii la export.

Aceasta a fost perioada boom-ului economic. Producţia agricolă a crescut cu peste 30% în 10 ani şi s-a caracterizat prin: autoaprovizionarea cu principalele produse agricole şi sporirea veniturilor fermierilor.

Astfel, în perioada 1962–1972, perioada de implementare a PAC, care are drept pilon central şi unic dezvoltarea agriculturii, CEE (care fusese net importatoare de produse agricole) devine un mare exportator de produse agricole.

9 Adoptat prin Reglementarea UE din 25, din 1962 şi amendat prin Reglementarea UE 728⁄70.

13

Page 12: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

Perioada 1973–1982 este denumită „perioada politicii prudente a preţurilor”10. Principalele obiective ale acestei perioade au fost transformarea micilor ferme în ferme bine echipate, competitive şi conectarea lor la nevoile pieţei. Fermierii mai în vârstă, cu posibilităţi reduse de adaptare la piaţă, au avut posibilitatea de a se pensiona, abandonând agricultura, iar fermele care se aflau în zonele dezavantajate au fost susţinute cu pensii compensatorii.

În această perioadă a crescut importanţa CEE-9 pe piaţa internaţională a produselor agricole, aceasta deţinând o treime din comerţul internaţional. În acelaşi timp creşte şi gradul de autoaprovizionare la o gamă mai largă de produse agricole. Are loc înlocuirea taxelor pe producţie cu sistemul cotelor de producţie (1979). Fermele de subzistenţă au fost modernizate şi reorganizate pe criterii deproductivitate, iar numărul acestora a scăzut substanţial11.

În anii ’70, conform planului Mansholt, accentul se va muta pe managementul capitalului uman, sub aspectul apariţiei pensionarilor la vârste mai mici sau al recalificării prin cursuri profesionale. În anul 1975 sunt definite zonele defavorizate ale Uniunii care necesită măsuri specifice. Scopul era de a stopa exodul din agricultură şi din mediul ruralcare ar fi putut afecta chiar existenţa unor comunităţi, precum şi prezervarea mediului natural şi a naturii. Pentru prima dată, din motive de ordin economic, social şi de mediu, este aplicată perspectiva teritorială, în ceea ce priveşte elaborarea politicilor agricole. În toată această perioadă are loc o dublare a cheltuielilor bugetare pentru agricultură.

Aşadar, politicile de dezvoltare rurală în toţi aceşti ani au pus accent, în exclusivitate, pe sectorul agricol.

La începutul anilor ’90, componenta de suport pe piaţă a PAC, care şi-a atins propriile limite în stimularea producţiei a intrat într-un proces de reformă majoră. Aceasta a fost acompaniată de trei măsuri structurale finanţate prin Fondurile de Garantare, şi anume: pensionarea înainte de termen, dezvoltarea agriculturii ecologice, împădurirea pământurilor agricole marginale. Comunitatea adoptă o serie de instrumente şi metode care reflectă orientarea spre trei mari obiective: restructurarea agriculturii, dezvoltarea locală-teritorială şi integrarea problemelor de mediu. 1992–1999 este perioada reformei Mac Sharry12. În această perioadă, mecanismele de control al disponibilităţilor (reducerea preţurilor garantate şi acordarea de plăţi directe compensatorii) nu au putut preveni creşterea excedentelor, care au necesitat costuri din ce în ce mai mari de stocare. De asemenea, tendinţa de scădere a veniturilor reale ale fermierilor nu a fost stopată, iar metodele intensive de producţie au afectat profund mediul. Efectul imediat al acestei crize a fost competitivitate scăzută a CEE pe piaţa agricolă internaţională. A devenit necesară reformarea politicii comune.

Reforma a constat, practic, în orientarea în mai mare măsură a politicii agricole spre piaţa liberă, prin introducerea plăţilor compensatorii directe determinate de tipulde cultură, de randamentul mediu regional (nu individual) dintr-o perioadă trecută şi de suprafaţa actuală efectivă. Au fost reduse presiunile asupra bugetului UE. Efectelereformei au fost vizibile şi notabile. S-a reuşit, astfel, stabilizarea veniturilorfermierilor şi echilibrarea cererii şi ofertei pe piaţa comună agricolă.

Presiunea pentru reformă a venit din trei surse:– Prima: de la nivelul comunităţilor rurale şi a decidenţilor locali. În 1996, în noiembrie,

Irlanda găzduieşte Conferinţa Europeană de dezvoltare rurală în cadrul căreia se face înţeleasă necesitatea unor politici de dezvoltare rurală mult mai simple şi abordabile;

– a doua: din necesitatea de restructurare a PAC şi a Fondului Structural (Agenda 2000), de a creşte competitivitatea agriculturii, de a îngriji problemele de mediu şi a se pregăti pentru extinderea UE;

10 Au loc primele două extinderi ale CEE.11 În 1979 erau 4,8 milioane ferme (10,4 milioane în 1960). O scădere anuală cu 3% a numărului de ferme. 12Ştefan Mitrache, “Dezvoltare rurală durabilă”, Bucureşti, Editura Planeta, 2000 (www.ase.ro).

14

Page 13: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

– a treia este legată de contextul internaţional şi de rolul agriculturii în Europa, sub aspectul bunurilor publice şi de mediu.

În perioada 1999–2001 are loc prioritizarea pilonului al doilea al PAC – dezvoltare rurală. În Agenda 2000, politicile de dezvoltare rurală constituie cel de-al doilea obiectiv principal al PAC, alături de reforma politicilor comerciale.Este elaborat modelul agricol european, în care dezvoltarea rurală integrată devine prioritară.

Sunt aduse în discuţie problematici noi, cum ar fi: siguranţa şi calitatea alimentelor, integrarea problemelor de mediu în politica agricolă, dezvoltarea economiei şi a vitalităţii zonelor rurale, încurajarea practicilor agricole prietenoase faţă de mediu, conştientizarea privind amenajarea teritoriului, încurajarea agricultorilor pentru utilizarea metodelor de producţie mai puţin intensive, pentru a reduce impactul asupra mediului, multifuncţionalitatea agriculturii.

Politica de dezvoltare integrată şi durabilă a zonelor rurale este focalizată pe indivizi şi grupuri, alţii decât fermieri. Are loc transparentizarea elaborării şi gestionării programelor. Sunt identificate şi încurajate o serie de servicii pentru agricultori. Are loc diversificarea producţiei de alimente, în paralel cu o reducere a preţurilor garantate, compensate prin preţuri directe la fermieri. Este îmbunătăţit echilibrul cerere/ofertă pe piaţa comună a produselor agricole, iar veniturile obţinute în agricultură se dezvoltă favorabil.

S-a stabilit, de asemenea, şi o bază solidă pentru extinderea UE şi a negocierilor în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

În anul 2003, noua Politică Agrară Comună îşi continuă schimbarea profilului interior începută încă din 2001. Are loc transferarea fondurilor din Pilonul 1 în Pilonul 2 al PAC. În iunie 2003 a fost adoptată reforma fundamentală a PAC. Prin această reformă se dă producătorilor agricoli libertatea de a produce în funcţie de cerinţele pieţei.

Principalele subvenţii vor fi plătite independent de producţie, în condiţii clar definite.Elementele cheie ale reformei PAC sunt:1. SFP şi plăţi independente de producţie (se are în vedere şi evitarea abandonului de

producţie);2. SFP este strict condiţionat de respectarea condiţiilor de mediu, securitate alimentară,

bunăstarea plantelor şi animalelor, păstrarea în bune condiţii a terenurilor agricole;3. extinderea politicilor de dezvoltare rurală (cu bani UE);4. reducerea plăţilor directe („modulation”) către marile ferme şi reorientarea fondurilor

spre politici de dezvoltare rurală;5. definitivarea, până în 2013, a unei discipline financiare. Are loc trecerea la centrarea,

într-o mai mare măsură, pe calitate în loc de cantitate şi schimbarea completă a modului de subvenţionare a agriculturii, prin orientarea, în mai mare măsură, spre piaţă, prin: subvenţii decuplate13, prin introducerea sistemului de modulare14, a sistemului degresiv (de reducere treptată) a plăţilor garantate fermierilor (2006–2012) şi prin respectarea regulilor încrucişate15

(cross-compliance).Este reafirmată necesitatea susţinerii şi întăririi mediului rural şi reorientarea sprijinului

spre practici agricole extensive12. Este adoptat „pachetul adaptat cerinţelor noilor state membre”, în ceea ce priveşte dezvoltarea rurală. Este important de amintit că în 2003 (conform Agendei 2000) a avut loc decuplarea suportului pentru producţie16.

13 Cea mai mare parte a subvenţiilor va fi plătită independent de volumul producţiei.14 Mecanism prin care se reduc plăţile directe („modulare”) pentru fermele mai mari, iar sumele se transferă pentru finanţarea măsurilor din noua politică de dezvoltare rurală.15 Mecanism în baza căruia plata agricolă unică este condiţionată de protecţia mediului,siguranţa alimentelor, sănătatea animalelor şi plantelor şi standardele de bunăstare a animalelor, ca şi de cerinţa de a menţine toate terenurile agricole în bune condiţii agricole şi de mediu.16 Agricultura extensivă.

15

Page 14: Cap 1-Licenta Raluc+Introducere

Noile probleme cu care se confruntă sunt: problemele legate de siguranţa alimentelor, problemele mediului, negocierile comerciale multilaterale OMC, acordul asupra formulei de extindere a UE (2002).

În 2004 şi 2005 au fost introduse noi elemente de reformă până în 2013, când va fi definitivat un mecanism de disciplină financiară. Acest tip de plată (Single Farm Payments) va fi implementat în 2005, cel mai târziu în 2007, dacă unele state membre consideră că au nevoie de o perioadă mai lungă de tranziţie.

Concluzionând, dezvoltarea rurală are, în Europa, o istorie proaspătă. Uniunea Europeană şi-a definit, relativ recent, intenţia de a aplica programe specifice de dezvoltare în zonele rurale. Ruralul european a fost abordat, zeci de ani, doar din perspectiva politiciloragrare. Designul ruralului a fost conturat de politici care aveau drept scopasigurarea securităţii alimentare sau promovarea Uniunii Europene ca pe o putere exportatoare de produse agricole în lume, şi nu dezvoltarea în sine.

Începând cu 1998 (Agenda de la Lisabona), spaţiul rural este definit ca una dintre valorile fundamentale şi definitorii pentru Europa, care trebuie prezervată, îngrijită şi promovată. Miezul forte al politicilor de dezvoltare rurală în cadrul Uniunii Europene îl reprezintă dezideratele promovate de Sistemul Naţiunilor Unite, fiind, practic, adecvarea perceptelor de dezvoltare durabilă, integrată şi multisectoarială la realităţile Europei.

Am putea concluziona că există, practic, două direcţii esenţiale care determină şi influenţează procesul de dezvoltare rurală din Uniunea Europeană: raportul sector agricol versus sector ne-agricol şi grija pentru mediu. Se observă o mutare de accent dinspre politicile care pornesc din centru spre politicile care apar la nivel local. În noile abordări, dezvoltarea rurală presupune, înainte de toate, informaţie.

Se pune un accent deosebit pe diseminarea de cunoştinţe, informaţii şi know-how, transferul şi managementul informaţiei şi al cunoaşterii. Concepte cum ar fi, dezvoltare rurală extensivă („rural extension development”) sau extensia agriculturii („agricultural extension”) implică dezvoltarea infrastructurii de comunicare, informare şi inovare.

Ruralul trebuie gândit din perspectiva viitorului, nu ca pe o rezolvare a problemelor din trecut: „zona rurală nu trebuie să fie privită doar ca o problemă, ci şi ca o oportunitate. Politica de dezvoltare rurală trebuie să includă agricultura într-un context socioeconomic şi ecologic mai larg”.

Are loc înlocuirea subvenţiilor prin crearea de surse noi, competitive. Din această perspectivă, preocuparea pentru diversificarea activităţilor din mediul rural este în continuă creştere.

16


Recommended