Prin toate cele prezentate Marx nu şi-a elucidat punctul de vedere – din contra, a creat o şi mai mare confuzie. În aceeaşi ordine de idei, Marx afirmă:

„... pe măsura dezvoltării capitalismului, cererea de muncă scade relativ, deşi în mod absolut această cerere creşte”.

Este oare această afirmaţie mai clară şi mai uşor de înţeles pentru cei ce îl ascultau sau pentru susţinătorii concepţiei sale economice? Dimpotrivă, ea crează în continuare o mare confuzie. Întrebarea pe care şi-o poate pune oricine este: dezvoltarea capitalismului crează sau nu o creştere a forţei de muncă activă?

Dacă – eventual, referindu-se la dezvoltarea capitalismului şi introducerea unor mijloace moderne de producţie (mecanizate sau automatizate, ceea ce sunt convins că nu a fost în intenţia lui Marx) atunci forţa de muncă este într-o scădere – absolută (şi nicidecum relativă, fiind înlocuită de mijloacele de lucru moderne şi de mare productivitate). Dacă nu s-a referit la acest aspect, dar s-a referit la creşterea numărului de întreprinderi industriale (pe măsura dezvoltării capitalismului), atunci creşterea cererii de forţă de muncă, nu are nimica deaface cu vre-un aspect relativ, ci cu unul absolut.

Confuziile lui Marx iau proporţii din ce în ce mai mari pe măsură ce el îşi extinde aria de informaţii pe care le prezintă referitoare la activitatea economică a societăţii capitaliste. Marx afirmă:

„înlăturarea disproporţilor are un caracter întîmplător şi că, deşi corelaţiile dintre capitalurile folosite în diverse sfere se echilibrează tocmai prin intermediul unui proces oarecum constant, însuşi caracterul constant al acestui proces presupune şi disproporţii constante pe care el trebuie în mod constant să le înlăture pe calea violenţei”

De cele mai multe ori, Marx face uz de un joc de cuvinte ce vor să fie logice (după metoda hegheliană), dar care din păcate (pentru ştiinţa economică!) crează mai mult confuzii decât elucidează afirmaţiile sale. În cazul de faţă confuzia se referă în primul rând la ideea disproporţiilor. El nu explică în mod clar la care disproporţii se referă şi cît de mari ar fi aceste disproporţii. Or după cum se ştie atunci când cineva se referă la anumite disproporţii trebuie avută în vedere lipsa proporţiei între diferitele elemente comparabile. Care sunt aceste elemente comparabile? şi care este proporţia dintre ele? Au aceste elemente un caracter întâmplător or sunt supuse unui proces oarecum constant? Pe de o parte dacă este vorba de un aspect constant ce sens are ideea de „oarecum” şi pe de altă parte dacă este vorba de fenomene constante acestea nu au un caracter întâmplător. Ori sunt fenomene constante ori sunt întâmplătoare?.

O altă neconcordanţă în afirmaţia lui Marx se referă la antagonismul dintre cumpărare şi vînzare. Marx spune:

„Cumpărarea şi vînzarea se opun în mod antagonist una alteia, iar capitalul neîntrebuinţat apare sub forma banilor care stau inactivi la bancă”.

Lui Marx i-a scăpat probabil din vedere faptul că în procesul de realizare (vînzare) a produselor fabricate, chiar dacă apare un timp în care produsele nu îşi găsesc cumpărători (deci nu se vînd) din anumite considerente (pe care le vom discuta mai departe), nu există un capital neîntrebuinţat care apare sub forma banilor şi care stau inactivi la bancă.

Oricare bancă ce deţine un fond de capital sub formă de bani, nu îl ţine neutilizat ci îi găseşte diverse întrebuinţări cum ar fi: acordarea de împrumuturi, cumpărări de proprietăţi sau diverse investiţii care îi aduc (într-un timp mai scurt sau mai lung) un profit. Capitalistul bancher ca şi cel industrial nu păstrează banii sub Saltea, ci îi rulează pentru a-şi asigura prin dobânzi creşterea capitalului pe care îl posedă Acelaşi fenomen a avut loc şi în urmă cu 100 sau 200 de ani şi are loc şi în prezent; poate proporţiile capitalurilor sunt diferite în prezent faţă de perioada la care se referă Marx.

Despre aceste aspecte privind rolul şi activitatea băncilor voi discuta ceva mai departe. În continuare referindu-se la distrugerea capitalului produsă de crize, Marx spune:

„Cînd este vorba despre distrugerea capitalului produsă de crize, trebuie să distingem două lucruri. Întrucît au loc dificultăţi în procesul reproducţiei, iar procesul muncii se reduce şi pe alocuri chiar se opreşte complet, este supus distrugerii capitalului real. Maşinile care nu sunt folosite nu constituie capital. Munca care nu este exploatată este producţie pierdută. Materiile prime care stau nefolosite nu constituie capital...”

Afirmaţia lui Marx referitoare la maşinile care ne fiind utilizate nu constituie capital, nu este numai confuză, este total eronată.

Ceea ce mă surprinde este faptul că avându-l pe Engels drept colaborator şi acesta având experienţa muncii într-o întreprindere industrială, nu i-a sugerat lui Marx corecturile necesare pentru a nu emite ipoteze false. Dacă un capitalist posedă (în cadrul întreprinderii) utilaje care pentru un anumit timp (o săptămână, o lună sau un an) nu sunt folosite, asta nu înseamnă că valoarea acestor utilaje dispare şi ca atare nu mai constituie - după afirmaţia lui Marx, capital. Oricând proprietarul acestor utilaje le poate vinde şi le poate transforma în bani lichizi, le poate închiria altui capitalist care le va folosi; cel ce le închiriază are o sursă permanentă de capital.

Deci în oricare condiţii, dacă utilajele respective nu sunt deteriorate, (şi chiar şi în acest caz ele se pot vinde ca fier vechi), ele sunt capital sau o sursă de capital. Acelaşi lucru se poate spune şi despre materiile prime, în general. Sunt şi cazuri în care unele materii prime (cum ar fi de exemplu unele produse chimice, lacuri, vopsele ş.a.) sunt perisabile sau au o anumită limită de viaţă (cât timp pot rămâne în rafturile unui depozit de mărfuri sau al unui magazin) până la expirare [(a) diverselor calităţi tehnice] şi ca atare nu mai pot fi vîndute sau folosite în producţie. Limitele de viaţă ale unor astfel de materii prime sunt cunoscute şi fiecare capitalist ştie să-şi asigure aprovizionarea cu asemenea materii prime ţinând cont de perioada lor de viaţă.

Acest lucru însă nu se poate generaliza, ci are valabilitate NUMAI în cazul unor materii prime şi al anumitor sectoare de producţie. În general, asigurându-se condiţii optime de păstrare, materiile prime pot fi utilizate după perioade lungi (când au stat în aşteptare). Dacă aceste materii prime nu sunt perisate şi pot fi utilizate sau vîndute fără nici o dificultate, ele reprezintă un capital pentru proprietarul lor sau pot fi vîndute aducând înapoi capitalurile investite pentru cumpărarea lor.

Afirmaţia după care munca, care nu este exploatată, este producţie pierdută, vine să-mi confirme punctul de evedere după care întreaga teorie marxistă a avut mai mult un profund caracter propagandistic revoluţionar, şi nicidecum unul ştiinţific. Întrebarea care se poate pune referitor la afirmaţia lui Marx este dacă ea este valabilă în condiţiile sistemului socialist în care (se considera că) se lichidase exploatarea muncii şi clasa muncitoare devenise stăpâna mijloacelor de producţie? Era în această societate - producţia pierdută?

Este adevărat că în multe cazuri calitatea producţiei realizată în întreprinderile socialiste nu corespundea nevoilor consumatorilor şi ca atare nu îşi găseau întotdeauna imediat

cumpărători. Unele produse chiar şi de proastă calitate totuşi se vindeau pentru că nu existau altele mai bune şi nici nu existau în cantitatea necesară satisfacerii nevoilor de consum; cumpărătorii le acceptau chiar şi în aceste condiţii (aşa cum reuşeau să le găsească), bucuroşi fiind că totuşi le puteau procura. Era oare munca acestor muncitori „ne exploataţi” pierdută? Oare acest lucru îl anticipase (să spunem !) şi îl susţinea Marx prin afirmaţia făcută? sau el se referea numai la condiţia forţei de muncă din sistemul capitalist, care fiind exploatată - nu era pierdută ! De fapt, Marx se dovedeşte şi în acest caz ca şi în multe altele, deosebit de consecvent în inconsecvenţe.

În condiţiile economiei capitaliste moderne, în care statutul unui muncitor este cu totul altul decât al celui din secolul 18, el nu se mai poate considera un „om exploatat”. Afirmaţia aceasta marxistă merită să fie dată uitării sau în cel mai bun caz neglijată atunci când se vorbeşte despre rolul muncii în procesul de producţie modern.

Voi prezenta mai pe larg subiectul referitor la poziţia muncitorului în cadrul economiei moderne şi atunci se va putea vedea încă odată în plus, cât de neadecvată este aceată afirmaţie marxistă la condiţiile economiei capitaliste modern.

***

Într-un alt subcapitol (10)1 referitor la ,,Transformarea posibilităţii crizei în realitate. Criza ca manifestare a tuturor contradicţiilor economiei burgheze, ”Marx afirmă:

„Separararea procesului de producţie (nemijlocită) de procesul circulaţiei nu reprezintă decît – într-o formă mai dezvoltată – posibilitatea crizei, posibilitate care a ieşit la iveală încă atunci cînd am analizat metamorfoza simplă a mărfii. De îndată ce aceste procese, în loc să se succeadă în mod armonios, devin independente ca momente separate şi opuse, apare criza”.

Şi mai departe Marx spune: „Dacă mărfurile rămîn nevîndute, izbucneşte criza”. Asemenea momente de separare între producţie şi circulaţia mărfurilor au avut loc (din diferite motive economice sau neeconomice) pe parcursul istoriei. Indiferent când au avut loc astfel de „momente” nu se poate considera că ele au dus la declanşarea unor crize economice la nivel naţional.

Asemenea separări nu se produc nici deodată şi nici în toate domeniile economice (industriale şi comerciale), şi ca atare este greu de presupus că pot să influenţeze într-o asemenea măsură declanşarea unei crize economice la nivel macroeconomic şi cu atât mai greu la nivel global.

Chiar şi în situaţia în care un capitalist industrial nu reuşeşte la un anumit moment dat să-şi găsească imediat (după finalizarea producţiei) posibilitatea de vînzare a produselor fabricate, nu va intra în panică. În cel mai rău caz ar putea să dea faliment, dar nu va putea fi considerat ca fiind un declanşator al unei crize economice la nivel macroeconomic.

În condiţiile economiei moderne o asemenea situaţie devine şi mai puţin valabilă, întrucât oricare capitalist industrial are o multitudine de instrumente şi soluţii pentru a vinde (sau distribui) producţia realizată (pe baza unor contracte cu diverşi vînzători individuali sau reţele de vînzare), sau prin diversele tehnici de marketing, de analiză a pieţei naţionale sau internaţionale şi ca atare îşi poate trimite producţia pe diverse pieţe unde îşi poate găsii debuşeele necesare.

1 K.Marx, Capitalul, Vol. IV, partea a doua, lucr.citată, pag. 432 şi urm.

Asemenea momente de „pauze” ce apar între producţie şi vînzare nu au fost şi nu sunt cauze ale declanşării unor crize economice, chiar dacă ele ajung la anumite perioade de timp (de săptămâni, luni sau chiar ani.

Faptul este şi mai ireal dacă luăm în serios afirmaţia lui Marx după care „dacă mărfurile rămîn nevîndute, izbucneşte criza”.

Orice capitalist, aşa cum am amintit, îşi găseşte prin intermediul sistemului industrial din care face parte, posibilitatea de vînzare a produselor fabricate, într-un timp mai scurt sau mai lung. La un anumit moment dat, pentru a realiza sau mai bine spus pentru a grăbi procesul de vînzare, el face uz de tot felul de metode şi strategii printre care şi de metoda reducerii preţului produselor respective şi astfel crează un element în plus de atracţie pentru cumpărători

. Exemple sunt nenumărate, în special în cadrul unei economii moderne; producţiile de automobile americane sau japoneze nu şi-au găsit cumpărători la nivelul volumului realizat, pentru un timp destul de lung (circa 2 sau 3 ani), dar nu acesta a determinat criza economică actuală din Statele Unite şi nici la nivel global.

O asemenea situaţie se poate considera ca fiind un efect al unei crize economice şi nici decum o cauză a ei. Când se manifestă criza economică şi când întreprinderile industriale (de exemplu) îşi reduc sau îşi închid porţile, muncitorii disponibili nu îşi cumpără ultimile modele de produse fabricate (de exemplu, de automobile), dar aceasta este un efect al crizei şi nicidecum cauza ei. Despre adevăratele cauze ale crizelor economice voi discuta mai pe larg în continuare şi se pot regăsii şi în capitolul despre sinopticul crizelor economice.

Mai departe, Marx vine cu o altă afirmaţie: „ Această dificultate a transformării mărfii în bani, a vînzării ei, rezultă exclusiv din faptul că marfa trebuie transformată în bani; banii însă nu trebuie transformaţi imediat în marfă şi în felul acesta vînzarea şi cumpărarea pot să se separe una de alta. Am spus că această formă conţine în sine posibilitatea crizei, adică posibilitatea ca momentele legate reciproc şi indisolubil între ele să se rupă unele de altele şi, ca urmare a acestui fapt, unirea lor să se înfătuiască prin violenţă, aşa încât legătura lor reciprocă să-şi croiască drum prin violenţa exercitată asupra independenţei pe care ele au căpătat- o una faţă de alta. Iar criza nu este altceva decît înfăptuirea prin violenţă a unităţii fazelor procesului de producţie care s-au separat şi au devenit independente unele faţă de altele”.(Pag.434)

Cu toate că teoria valorii mărfii este calul de bătaie al concepţiei lui Marx pe care a bătut monedă în zeci şi sute de pagini (ceea ce nu a fost 54 rău şi cel puţin şi-a adus o contribuţie relativ personală la ştiinţa economică), atunci când o leagă de teoria crizelor economice, întregul eşafod ştiinţific începe să se clatine ajungînd pînă la demolare.

Faptul că marfa trebuie transformată în bani, dar banii nu trebuie imediat transformaţi din nou în marfă, confirmă punctul de vedere că între aceste două momente poate exista un timp (mai lung sau mai scurt) în funcţie de anumite condiţii economice sau ne economice – nu neapărat legat de manifestarea crizei economice. Asemenea momente pot fi determinate de cauze cum ar fi: condiţii naturale, războaie, etc.etc.

Cum vede Marx că „unirea” lor se înfăptuieşte prin violenţă, este deasemenea neclară. Nici în timpul lui Marx şi nici în prezent nu s-a ajuns la un asemenea conflict între cele două etape ale procesului producţie-vînzare, care să se soldeze prin violenţă. Ori de aici concluzia lui Marx, după care: „ criza nu este altceva decît înfăptuirea prin violenţă a unităţii fazelor procesului de producţie care s-au separat şi au devenit independente unele faţă de altele” nu îşi are nici un sens.

Acelaşi nonsense reiese şi din continuarea ideii cu care de fapt Marx ajunge să se auto-contrazică: El spune:

„Posibilitatea abstractă, generală a crizei nu înseamnă altceva decît forma cea mai abstractă a crizei, fără conţinut, fără cauza care să aibă un conţinut concret, care să provoace criza. Vînzarea şi cumpărarea pot să se separe una de alta. Ele sînt, prin urmare, criză potentia (potenţială)”.

De aici rezultă că cele două momente ale actului de producţie şi comercializare a unor produse – chiar şi în această situaţie pot să se separe una de alta şi deci nu se manifestă o criză economică, decât în mod potenţial. Nu este asta la Marx o auto-contrazicere, cu ceea ce spusese înainte?

După părerea mea această separare în timp între producţia şi comercializarea produselor poate uneori să creeze unele dificultăţi în timpul de recuperare dintr-o criză economică, dar nu se poate considera că prin aceste momente de stagnare sau încetinire a timpului dintre cele două etape se poate declanşa o criză economică naţională şi cu atât mai puţin una globală.

Chiar şi afirmaţia ulterioară a lui Marx după care: „Crizele pieţei mondiale trebuie considerate ca o înmănunchiere reală a tuturor contradicţiilor economiei burgheze şi ca o rezolvare a lor prin violenţă” nu îşi mai găseşte aplicabilitatea în condiţiile economiei capitaliste moderne.

Nimeni nu neagă – aşa cum am mai amintit, că societatea capitalistă are o multitudine de imperfecţiuni, chiar şi după câteva sute de ani de la apariţia ei. Multe dintre acestea s-au corectat, multe au mai rămas ne rezolvate şi dintre acestea cele mai importante sunt cele referitoare la modul de funcţionare al sistemului financiar şi de control precum şi al unui sistem juridic de sancţionare a diverselor violări (voite sau nu) a diverselor reglementări legale care favorizează tot felul de fraude şi abuzuri, cu implicaţii enorme la nivel naţional şi internaţional. Ceea ce trebuie amintit este că toate acestea la care se adaugă psihologia de panică care cuprinde mase largi ale populaţiei, nu îşi găsesc rezolvarea prin violenţe.

Rezolvarea unora dintre nemulţumirile populaţiei au loc uneori şi în anumite locuri, prin demonstraţii de masă care nu sunt îndreptate împotriva unui sistem social (în vederea rezolvării crizelor economice) ci împotriva unui sistem administrativ de conducere guvernamentală abuzivă, coruptă, neloială, birocratică şi antipopulară.

* **

În Manifestul Partidului Comunist, Marx şi Engels, explică faptul că toate raciile sociale se datoresc existenţei capitalismului şi ca atare această societate trebuie înlocuită cu o societate de tip socialist în care să nu fie lichidate numai sărăcia şi inegalitatea dintre clase, dar să fie eliminate dezastrele economice şi sociale specifice sistemului capitalist.1

Ceea ce este de reţinut este faptul că autorii acestui document politic (Manifestul Partidului Comunist - n.n.), chiar cu o poziţie clar deschisă împotriva burgheziei şi a societăţii capitalist, considerând că aceasta trebuia desfinţată, nu au putut să nu recunoască faptul că „burghezia a avut în istorie un rol cât se poate de revoluţionar”.

1 Stuart Easterling – Marx’s theory of economic crisis, in: International Socialist Review, nr.32, Nov.-Dec, 2003

Ei afirmă că „burghezia a arătat ce este în stare să realizeze activitatea omenească. Ea a realizat opere minunate dar de cu totul altă natură decât piramidele egiptiene, apeductele romane, catedralele gotice; ea a întreprins cu totul alte expediţii decât migraţiunea popoarelor şi cruciadele.

Burghezia nu poate să existe fără a revoluţiona neîncetat uneltele de producţie, deci relaţiile de producţie şi prin urmare toate relaţiile sociale”. 1

După ce citeşti aceste opinii, poţi spune: nimeni nu a făcut o mai frumoasă şi mai reală pledoarie în favoarea sistemului capitalist din perspectiva unei atât de profunde şi cuprinzătoare înţelegeri a realizărilor societăţii burgheze, împotrivă căreia au pornit cu înverşunare o adevârată cruciadă pentru ca s-o distrugă.

După cum se vede, aceşti apologeţi ai unui sistem de opoziţie categorică faţă de capitalism, au fost nevoiţi nolens-volens, să-i recunoască valenţele pe care le-a avut capitalismul, în dezvoltarea lumii.

Când se analizează evoluţia sistemului economic capitalist, în condiţiile contemporane, nu se pot uita sau nega aporturile pe care le aduc angajaţii unei întreprinderi, (care nu mai sunt nişte muncitori lipsiţi de mijloace de producţie şi care trebuie să-şi vândă forţa de muncă), la creerea şi dezvoltarea tehnico-ştiinţifică a produselor pe care le fabrică, prin realizarea legală a unor invenţii şi inovaţii.

Profiturile de pe urma acestora sunt de foarte multe ori enorme atât pentru întreprindere cât şi pentru inventatorul care a obţinut licenţa invenţiei sau a inovaţiei respective.

Au fost cazuri în istoria economică a diverselor ţări când unele invenţii nu aveau nimic comun cu genialitatea, dar au produs profituri mari. Exemplele cele mai concludente sunt cele referitoare la invenţia şireturilor, a acului de siguranţă, a peniţei de oţel pentru tocuri şi stilouri, creionul cu gumă la celălalt capât, diferitele jocuri electronice pentru copii şi încă multe altele.

Ultimile decenii ale secolului trecut, au oferit omenirii invenţii deadreptul spectaculare şi adevărate surse enorme de profit: invenţia computerelor, a mijloacelor de comunicare vizuală şi auditivă la mii de Km. prin intermediul sateliţilor artificiali, întreaga tehnologie medicală ce permite analize operative şi salvarea a milioane de vieţi umane. Toate acestea au creat enorme profituri pentru companiile ce fabrică asemenea produse şi mari satisfacţii financiare pentru creatorii lor.

Pot fi considerate acestea ca dovezi ale creierii profitului numai prin exploatarea forţei de muncă şi remunerarea acestei forţe de muncă cu un minim de salariu suficient numai pentru modestele mijloace de subzistenţă şi de reproducere a forţei de muncă? Oare acest rol „revoluţionar”, (creator al producţiei de „noi utilaje, tehnologii şi tot felul de produse”, la care participă o forţă de muncă, calificată, educată şi cu posibilităţi de manifestare a talentului fiecăruia), trebuie înlăturat şi schimbat cu un alt sistem, de producţie?57 Oare noul sistem de producţie (ce în momentul scrierii Manifestului Partidului Comunist, sau în momentul în care Lenin îi îndemna pe bolşevici la revoluţie şi la „necesitatea” imanentă a înlocuirii societăţii capitaliste), era capabil să aducă vre-o îmbunătăţire practică a vieţii, ci numai în mod utopic se presupunea că va putea schimba rolul şi situaţia de „exploataţi” ai clasei muncitoare?.

Pe parcursul a peste 70 de ani nu numai concepţia teoretică a socialiştilor prin care s-a lichidat competiţia şi structura sistemului capitalist în fostele ţări comuniste, s-a dovedit că a fost total utopică dar însăşi activitatea de zi cu zi, a confirmat-o din plin.

1 Karl Marx şi Friederih Engels - Manifestul Partidului Comunist, Capitolul: Burghezi şi proletari, pag. 13 şi urm.

Este adevărat că societatea capitalistă în general se confruntă cu diverse şi multiple contradicţii, cu multiple nereguli sau mai bine zis cu lipsa unor reglementări care pe parcursul dezvoltării acestei societăţi, au determinat apariţia unor vicii de sistem şi care în final se regăsesc în şocurile create de crizele economice, (sau de diversele ei stagii), în afară de stagiul înviorării şi avîntului economic.

Pe parcusul a peste 200 de ani, această societate capitalistă (ce trebuia după opinia marxiştilor, să fie desfinţată), a dovedit că a avut şi are toate atuurile de a se reface printr-o auto-reglare într-un timp mai scurt sau mai lung în funcţie de profunzimea şi extinderea acestor dezechilibre ajungând după periodele de recesii la înviorările şi la stadiile de avânt economic ce propulsează întreaga societate spre noi altitudini economice.

Opinia lui Marx era aceea că în această contradicţie dintre supraproducţie şi subconsum, se materializează de fapt factorul decisiv al crizelor economice. Acest punct de vedere a fost considerat chiar şi de către Engels ca fiind nefondat. Intr-una din lucrările lui capitale „Anti-Duhring”, Engels îşi expune opinia despre teoria lui Marx şi neagă în mod absolut această contradicţie, considerând subconsumul (la fel cum a fost considerat şi de către Lassalle1 şi de Duhring),2 că nu este un factor al creerii crizelor economice.

J.C.L. Sismonde,3 prin concepţia sa socialistă, considera că anarhia sistemului de producţie capitalist şi interesul pentru obţinerea valorii, fără a lua în considerare nevoile sociale, determină creşterea producţiei în mod excesiv, afectând în mod special cererea şi creind condiţiile unor crize economice periodice.

Subconsumul, după opinia lui Sismonde, rezultând dintr-o distribuţie inegală a veniturilor este cauza apariţiei supraproducţiei şi acest fapt îi determină pe producători să se orienteze pentru vânzarea produselor lor pe pieţe străine. Sismonde a fost creatorul teoriei care şi astăzi este destul de răspândită printre economişti, după care subconsumul este cauza crizelor şi a ciclicităţii lor în economia capitalistă. Printre susţinătorii acestei teorii se înscrie şi economistul John Atkinson Hobson4 , un vehement critic al capitalismului; el a preluat concepţia lui Sismonde şi a aplicat-o la studiul societăţii capitaliste şi la analiza evoluţiei ei până la stadiul imperialist.

Un alt element ce a constituit un punct permanent de dezbateri între diferiţi economişti a fost acela referitor la procesul reproducţiei. Schema procesului reproducţiei pe care Marx a conceput-o (şi a inclus-o în volumul al doilea al Capitalului), a fost considerată de către Tugan Baranowsky5 ca fiind creată în mod specific numai pentru a demonstra corelaţia dintre producţie şi consum în vederea descoperirii sursei cererii pentru creşterea producţiei corespunzând creşterii plusvalorii pe care şi-o însuşeşte în mod gratuit capitalistul.

1 Ferdinand Lassalle (1825-1864)- Jurist şi activist politic german. (Vezi Adnotări despre activitatea sa) 2 Eugen Duhring (1833-1921)- Filozof şi economist german3 Jean-Charles-Leonard Simonde de Simondi (1773-1842)- Istoric francez. Rival al teoriilor lui J.B.Say4 John Atkinson Hobson 1858 –, 1940), Economist englez,critic al imperialismului; foarte cunoscut prin cuvîntările şi lucrările sale economice despre imperialism (vezi Atnotări despre John A.Hobson) 5 Mikhailo Ivanovici Tugan Baranowsky (1865-1919) – Economist ucrainean, tutor al lui Nicolai Kondratieff. Fondator al Academiei Naţionale de Ştiinţe a Ucrainei şi Ministru de finaţe al Republicii Populare Ucraina

Posibilitatea crizelor economice, în concepţia lui Marx, apare în primul rând în procesul de realizare (în circulaţia mărfurilor – n.n.), care este în mod implicit parte a procesului reproducţiei plusvalorii. După opinia lui Marx creşterea cererii, determină nevoia procurării de către capitalist a mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă şi în final determină creşterea capitalului prin creşterea şi reinvestirea plusvalorii.

Din analiza acestei scheme, Baranowsky desprinde concluzia după care capitalul obţinut de pe urma creşterii profitului nu întâmpină nici o dificultate în a participa la obţinerea unei producţii sporite (a supraproducţiei cum o numeşte Marx), iar creşterea producţiei atrage după sine şi o sporire a numărului forţei de muncă activă. În acelaş sens şi-au expus părerile şi Bernştein1 , Plehanov2 şi ulterior Kauţki.3

Este deosebit de interesant şi faptul că pentru Engels, tendinţa producătorilor capitalişti de a crea o supraproducţie nu a fost luată întrun mod absolut, aşa cum a considerat-o Marx. Engels a apreciat-o ca fiind rezultatul unui mod „dezorganizat” sau „anarhic”, specific sistemului de producţie capitalist.

Cum a ajuns Engels, la o asemenea concluzie, este destul de neclar, cu atât mai mult cu cât el avea şi ceva experienţă practică, de când lucrase în întreprinderile tatălui său, din industria de prelucrare a bumbacului şi ştia că o producţie de tip capitalist, pentrua fi rentabilă, trebuie să fie în primul rând organizată şi nu se poate desfăşura la întâmplare, „ în mod anarhic”. Nici un capitalist nu îşi conduce activitatea într-un mod haotic şi dezorganizat şi nu îşi investeşte capitalul într-un asemenea sistem de activitate care îl poate duce la faliment. Numai folosindu-se de aspectele pur teoretice ale gîndirii marxiste, atât Engels cât şi Karl Kauţki au putut ajunge la o concluzie atât de falsă după care: supraproducţia este o formă de manifestare seculară care are la bază greşelile pe care le practică un producător capitalist care nu ţine seama şi nu urmăreşte nevoile pieţei.4

Opinia acestor teoreticieni marxişti era că „anarhia” ce se manifestă de sute de ani în sistemul capitalist şi care i-a amploare extinzându-se dela nivelul unei întreprinderi, la nivelul întregii economii, poate fi considerată ca un criteriu al declanşării unei crize economice.

În Anti-Duhring, Engels susţine că prin acest sistem „anarhic” sau din cauza „dezorganizării producţiei”, se crează o supraproducţie prin care fix, a fondurilor necesare pentru procurarea de noi utilaje mai perfecţionate, cu un mai mare randament şi care în final îi crează condiţiile creşterii profitului. Dacă analizăm afirmaţia lui Engels, constatăm existenţa unei profunde contradicţii; pe de o parte el susţine ideia anarhiei şi dezorganizării producţiei capitaliste, iar pe de altă parte se referă la faptul că prin activitatea pe care o desfăşoară, se crează o supraproducţie prin care producătorul capitalist îşi asigură fondurile necesare pentru procurarea de noi fonduri fixe, care îi aduc profiturile scontate.

1 Eduard Bernstein (1850-1932)- Teoretician, filozof, politician german. Memebru al PSD, fondatorul concepţiei socialismului evoluţionar şi al revisionismului.2 Gherghi Valentinovici Plehanov (1857-1918) - Revoluţionar Rus, teoretician marxist, fondatorul mişcării social-democrate în Rusia. Primul marxist rus3 Karl Kauţki (1854-1938) - Filozof marxist, născut la Praga (actuala Cehie). Emigrează încă din copilărie cu părinţii în Austria, unde studiază istoria şi filozofia. În 1883 se stabileşte la Stuttgard (Germania), unde conduce revista lunară Die Neue Zeit, de propagandă a marxismului4 Karl Kautsky. Bernstein and the Social-Democratic Programme. A CounterCritique- Publicat în 1928, în volumul IV al Colecţiei de articole ale lui Lenin, Moscova, 1964, pag.193 şi urm.

Din cele de mai sus rezultă încă odată că întreaga concepţie a lui Marx şi a lui Engels urmărea de fapt prezentarea într-un mod propagandistic, departe de cel ştiinţific, sau real, a situaţiei în care se desfăşura producţia capitalistă.

Faţă de diversele puncte de vedere prezentate de către gânditorii ce s-au preocupat de problematica crizelor economice, considerăm că supraproducţia, este întradevăr un factor ce dovedeşte depăşirea necesităţilor de consum dar acest fapt ce are loc la nivelul unei întreprinderi sau chiar a unei ramuri de producţie, nu poate fi un factor care să provoace şocuri la nivel naţional şi cu atât mai puţin la nivel internaţional. Acest lucru devine şi mai elocvent în condiţiile capitalismului în faza sa avansată, specifică secolului XX şi actualului secol.

Nici un producător capitalist nu stă la îndoială dacă să-şi procure mijloacele cele mai moderne de producţie, cu care să realizeze o producţie mai mare, când dispune de fondurile necesare, când îşi poate asigura aceste fonduri prin credite dela bancă (ce se achită după vânzarea producţiei realizate), sau dacă ştie că producţia ce o va obţine cu aceste mijloace moderne de producţie îşi va găsi un debuşeu mai bun şi mai rapid în comparaţie cu a altori producători competitori, şi îi va aduce profitul scontat.

Consider că întreaga concepţie marxistă referitoare la acest punct de vedere al supraproducţiei, bazat pe aşa zisa „anarhie” a producţiei, priveşte activitatea economică într-un mod deosebit de unilateral, căutând să dovedească că prin introducerea unor mijloace moderne de producţie muncitorii vor avea mai mult de suferit, vor fi şi mai mult exploataţi, întrucât vor trebui să se adapteze la un ritm sporit pe care îl impune o maşină cu o mai mare productivitate şi de asemeni, prin extinderea orele de muncă care va duce la o dublă exploatere. Un asemena punct de vedere neglijează faptul că un producător capitalist îşi asumă un risc în momentul în care face o investiţie într-un 61 nou mijloc de producţie modern, semi-automatizat sau chiar automatizat, care îi va putea asigura profitul scontat şi în acelaş timp poate uşura munca muncitorului, (reducându-i numărul de operaţiuni efectuate printr-un sistem manual) şi deci îi reduce efortul fizic. Desigur, în spatele unei investiţii, există în principal ideia profitului, dar oricare capitalist, nu neglijează nici aspectul calificării muncitorului, care va lucra cu o maşină perfecţionată şi care în final se traduce prin caracterul social al uşurării muncii. Teoreticienii marxişti preferă „să uite” de situaţia în care era condusă de exemplu o locomotivă care trebuia tot timpul alimentată cu cărbuni, faţă de o locomotivă modernă electrică ce poate fi pornită şi funcţionează numai prin apăsare a unui buton şi conducătorul trenului respectiv urmăreşte pe un bord de comandă viteza de transport, distanţa parcursă ş.a..

În condiţiile economiei moderne, producătorul care îşi asigură o prioritate în aducerea pe piaţă a unor noi produse, realizate cu utilaje perfecţionate ce îi permit producerea unor produse mai bune, are şansa să-şi găsească o mai largă solicitare pentru produsele respective şi astfel îşi va asigura obţinerea profiturilor scontate. O asemenea situaţie îşi menţine valabilitatea până la apariţia unui competitor ce va prezenta alte produse superioare din punct de vedere al tuturor performanţelor sau pentru produse similare pe care le va oferi la preţuri mai scăzute. În condiţiile competiţiei, apare un risc, pentru primul producător, care a investit sume mari (în tehnologie sau într-un sistem mai sofisticat de fabricaţie) şi care din cauza competiţiei îşi poate pierde total sau parţial suma investită sau îi scade profitul.

Competiţia dintre producători are un mare avantaj pentru cumpărători, care pot obţine un produs corespunzător la un preţ mai redus cât şi pentru întreaga economie fiind un factor de progres în dezvoltarea ei. Din acest punct de vedere Bernstein, care a fost un critic al ordodoxismului marxist a susţinut necesitatea implementării progresului tehnic ca un factor de propulsie a progresului social şi economic.

Cu cât este mai mult studiată şi analizată întreaga concepţie marxistă referitoare la activitatea economică a societăţii capitaliste, cu atât mai mult se dovedeşte cât este ea de depăşită, putând să-şi păstreze poate o valabilitate numai istorică, specifică secolului în care a fost creată.

Aşa cum am mai amintit, în condiţiile economiei capitaliste moderne, existenţa unor metode ştiinţifice de adaptare şi reglare -în mers- a cererii şi ofertei de bunuri, joacă un rol cheie în cadrul economiei, şi acest lucru nu poate fi neglijat.1

Practica de zi cu zi a activităţii economice, confirmă că nu a existat şi nu există nici în prezent alt sistem economic în care să fie atât de mult dezvoltat şi de răspândit sistermul de organizare a producţiei şi circulaţiei mărfurilor, ca în sistemul capitalist. Scopul şi efectele acestei intense preocupări se reflectă în creşterea calităţii producţiei, în livrarea în timpul cel mai scurt posibil şi satisfacerea cerinţelor consumatorilor şi în mod firesc creşterea profiturilor, pe care nu o neagă nimeni. De asemeni, nu trebuie neglijat nici faptul că oricare produs obţinut prin aplicarea unei tehnici sau a unei tehnologii moderne de fabricaţie, conţine mai puţin timp consumat într-o unitate de timp, pentru producerea lui.

Pe această cale se poate reduce costul de fabricaţie (şi valoarea mărfii – după expresia lui Marx, prin reducerea cantităţii de muncă încorporată în produsul respectiv). Paralel cu aceasta, are loc şi o creştere a cantităţii de produse fabricate în unitate de timp, ceea ce determină trimiterea spre piaţă a unei cantităţi sporite de produse, ceea ce îi asigură producătorului şi distribuitorului căştigurile preconizate.

Dar nici una din aceste avantaje, nu se bazează pe scăderea salariului muncitorului şi pe restrângerea nivelului său de viaţă ci din contra pe o participarea financiară la unele din beneficiile întreprinderii, la majorarea periodică a salariilor, la reducerea eforturilor de muncă, etc.

Desigur că o parte din aceste căştiguri (profituri – în terminologia marxistă), vor fi re-investite în producţie, pentru cumpărarea de noi utilaje, pentru extinderea întreprinderii, pentru diversificarea producţiei şi ca atare pentru angajarea unui număr mai mare al forţei de muncă.

Într-un studiu pe care l-a făcut Paul Mattick,2 referitor la teoria marxistă a crizelor, el arată că Marx corelând creşterea productivităţii muncii cu condiţiile de viaţă ale muncitorilor, arată că: „... cu cât creşte productivitatea, cu atât ea se regăseşte într-o mai mare varietate (de produse – n.n.), cu o bază din ce în ce mai limitată pe care o foloseşte consumatorul”. Şi în continuare, Marx desprinde o astfel de concluzie: „se accentuează contradicţia dintre condiţiile în care se produce plusvaloarea şi cele în care ea se realizează (ca marfă- n.n.)”.si”în final condiţiile reale pentru manifestarea crizelor, rămân sărăcia şi limitarea consumului maselor...”.

Din cele de mai sus rezultă că nici Marx şi nici economişti socialişti nu au ajuns la o concluzie reală şi ca atare nu au venit cu un răspuns adecvat care să lamurească unele dintre contradicţiile (susţinute de către teoria marxistă) care se manifestă în producţia şi comercializarea mărfurilor.

De fapt în concepţia economică a acestor teoreticieni se manifestă un întreg lanţ de contradicţii, din care amintim unele:

În procesul de producţie capitalist în care se crează supraproducţia (şi odată cu ea plusvaloarea, care este „principalul” obiectiv al capitalismului, ca sursă a profitului, după

1 Vezi Adnotări despre MRP, Lean Manufacturing, studii de marketing (analiza pieţei), şi alte metode.2 Paul Mattick - Marx’s Crisis Theory, partea 2-a, pag.120-121, Archive63 astfel.spune Marx:

afirmaţia lui Marx), se manifestă exploatarea forţei de muncă, cu aspectul ei general sărăcia şi limitarea consumului maselor largi.

În asemenea condiţii apare o întrebare firească determinată de o contradicţie la care nici Marx şi nici apologeţii teoriei marxiste, nu au dat un răspuns: pentru cine se realizează această supraproducţie, dacă masa mare a consumatorilor este săracă şi nu îşi poate asigura decât modestele mijloace de subzistenţă?

În ciuda unei asemeni situaţii, răspunsul se găseşte în realitatea de necontestat în care supraproducţia îşi găseşte o cerere din ce în ce mai mare (întrucât altfel nu îşi are rostul de a fi creată), din partea acelei mase largi de consumatori din rândurile muncitorimi „exploatate” şi „sărace” (pe care o descrie Marx, pentru aşi impresiona audienţa profeţiilor sale).

Realitatea vieţii de zi cu zi din cadrul unei economii capitaliste dezvoltate, confirmă că aceastei mare mase de consumatori, care reprezintă majoritatea populaţiei, i se ridică pe această cale standardul de viaţă, şi devine un solicitant din ce în ce mai mare pentru noile produse realizate printr-o”supraproducţie”, ce devine necesară.

Asemenea situaţii sunt însoţite şi de altele în care producătorii din diferite domenii de activitate pot aplica tot felul de soluţii şi metode de organizare pentru aşi asigura profituri, nu numai prin producţii sporite (prin introducerea unor tehnici şi tehnologii avansate şi de mare productivitate), dar prin realizarea unor producţii cu cheltuieli mai scăzute, care se pot obţine prin:

- angajarea unei forţe de muncă mai ieftină din ţările mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic (de exemplu: China, Malaezia, SriLanka, Filipine ş.a.),

- prin obţinerea unor materii prime şi materiale la preţuri mai scăzute prin folosirea unor înlocuitori (cu caracteristici tehnice similare sau chiar superioare, dar mai ieftine),

- printr-un sistem mai raţional şi mai eficient de organizare a muncii, - prin reducerea tuturor cheltuielilor inutile de producţie şi distribuţie,

- prin reducerea cât mai aproape de zero a pierderilor provocate de realizarea unor produse defecte sau care trebuie să fie din nou prelucrate pentru a corespunde din punct de vedere calitativ şi al aspectului exterior, cu cerinţele consumatorilor.

Din toate cele prezentate mai sus se desprinde ideia după care profitul capitaliştilor nu se obţine în dauna salariului muncitorilor ci mai degrabă în dauna venitului consumatorilor.

Desigur, se poate argumenta că muncitorii sunt şi consumatori şi ca atare ei sunt expuşi la o dublă exploatare, pe de o parte ca producători ai bunurilor respective şi pe de altă parte în calitate de consumatori cărora li se afectează veniturile, atunci când vor să-şi procure produsele de care au nevoie. Cumpărarea unor produse este o problemă de opţiune, chiar şi în cazul unor necesităţi imanenete. Varietatea de produse şi de preţuri creată în condiţiile producţiei capitaliste moderne oferă posibilităţi de alegere şi decizii de cumpărare după veniturile fiecărui consumator, deci problemele legate de dubla exploatere sunt relative şi foarte discutabile.

În concepţia unor economişti adepţi ai teoriei marxiste de analizare a crizelor economice, apare ideia după care aceste crize economice însoţesc sistemul capitalist şi ajung să fie un regulator al procesului acumulării capitaliste. Alţi analişti, consideră că în concepţia lui Marx, teoria acumulării este acelaş lucru cu teoria privind originea crizelor economice, fiind provocată de o insuficientă valorizare a capitalului, dar care în schimb determină o tendinţă de scădere a ratei profitului.

Crizele economice, consideră Marx, apar în mod direct din acumularea capitalului, guvernată de legea valorii şi pot fi socotite ca o supraevaluare numai printr-o reînoire a valorii, de exemplu prin restabilirea unei rate adecvate a profitului pentru o mai largă acumulare. Ceeace

omite Marx, este faptul că în unele cazuri producţia depăşeşte consumul şi acest lucru este pe de o parte determinată de dorinţa producătorului de a satisface o cerere suplimentară pentru un produs 65 (sau pentru produsele) cu o mai mare solicitare (fapt rezultat în urma unor ample studii de marketing), şi desigur în final obţinerea unui profit mai mare.

În acest sens teoria marxistă este marcată de o notă de confuzie prin modul de exprimare; pe de o parte Marx susţine că forţa acumulării capitaliste nu este satisfacerea consumului ci un factor subiectiv – goana după profit. În acelaş timp, tot el afirmă că nu profitul îl împinge pe capitalist spre creşterea producţiei care determină apariţia supraproducţiei (şi în final apariţia crizei economice) ci un factor obiectiv şi anume presiunea cu care se întălnesc planurile sale de producţie şi vânzare cu cele ale competitorilor.

În condiţiile producţiei moderne, aşa cum am mai menţionat, bazată pe studii de marketing (de analiză detaliată a pieţei, a structurii consumatorilor pe diverse criterii şi a volumului de produse necesare de a fi aduse pe piaţă de către un competitor) tot se va produce (pentru anumite produse) mai mult decât se presupune că ar fi volumul cererii (în acelaş timp nu trebuie uitate nici metodele aplicate de către producători de a fabrica unele produse,– pe sistemul la cerere/pe ordin, sau la comandă şi care sunt destinate să satisfacă numai o anumită cerere specifică).

Referitor la procesul acumulării, Marx îşi pune întrebarea: dece rata profitului nu scade mai mult în condiţiile creşterii enorme a productivităţii muncii?.

Răspunsul pe care tot el îl dă, la această întrebare, se referă tot la tendinţa permanentă a capitalistului de obţinere a unor profituri cât mai mari. Ceea ce nu explică însă Marx şi rămâne sub un mare semn de întrebare este faptul că fenomenul creşterii acumulării de capital, are loc chiar şi în condiţiile existenţei şi manifestării crizelor economice (în cele două stagii: de depresie şi de recesie).

Aceast confuzie în gândirea lui Marx, provine dela faptul că în concepţia sa referitoare la teoria crizelor, el consideră tot una teoria acumulării şi originea crizelor provenită dintr-o insuficientă valorizare a capitalului. Acesta în schimb crează, după Marx, o breşă în tendinţa de scădere a ratei profitului şi deci el consideră cauza crizelor economice ca provenind direct din procesul acumulării de capital, guvernat de legea valorii.

De asemeni există o contradicţie în ceeace priveşte punctul de vedere marxist, după care capitalul care a moştenit contradicţiile şi totalitatea efectelor lui negative, poate totuşi acţiona pe o perioadă 66 mai lungă de timp [dela prosperitate (înviorare - n.n.) până la momentul de apogeu al crizei economice (avânt-n.n.)], în care oferta este depăşită de cerere şi totuşi şi în aceste condiţii, determină un nou impuls economic.

4. Ciclicitatea crizelor În analiza sa Marx corelează periodicitatea crizelor economice cu procesul reproducţiei

capitalului sau mai exact cu momentul de înlocuire (sau de creştere – n.n.) a capitalului fix. El arată că în cazul în care acumularea capitalului este mai mare decât capitalul fix, acesta va putea contribui la manifestarea fenomenului periodicităţii crizelor.

În volumul al doilea al Capitalului,1 Marx face multiple referiri la relaţia dintre procesul producţiei şi cel al circulaţiei, analizându-le ca pe un tot în cadrul procesului reproducţiei.

1 Volumul al doilea al Capitalului a fost editat de Engels folosind manuscrisele lui Marx, cele mai multe dintre ele fiind din perioada 1870 şi 1877.

Această analiză constituie de fapt una dintre concepţiile mai bine explicate, după cea a analizei creerii valorii unei mărfi.

Referindu-se la metamorfoza banilor într-o marfă şi ulterior într-o sumă mai mare de bani care include şi plusvaloarea (M-B-M’), Marx arată că circulaţia mărfurilor implică tot felul de costuri (de depozitare, transportul şi evidenţa lor), pe care capitalistul le extrage din plusvaloarea creată şi acest lucru se realizează într-un timp în care capitalul se menţine într-un stagiu considerat ca fiind neproductiv. El explică mai departe că reducerea timpului de circulaţie duce la creşterea ratei plusvalorii, ceea ce îl interesează în mod special pe capitalist. Ulterior el ajunge la explicarea cauzelor ciclicităţii crizelor legându-le de ciclicitatea capitalului fix şi a celui circulant1.

Capitalul fix are două aspecte esenţiale în înţelegerea tendinţelor crizelor economice: - pe de o parte capitalul fix, reprezintă numai o porţiune a capitalului pe care îl posedă un

capitalist; în momentul investirii lui în producţie, este imobilizat (în acel domeniu de activitate) şi ca atare este blocat în schimbările relative ale valorii lui şi în efectele asupra ratei profitului;

- pe de altă parte investiţiile capitalului fix nu sunt continue, ci se petrec numai la anumite intervale de timp.

Marx vede în imobilitatea acestui capital explicarea duratei ciclurilor crizelor economice care după opinia lui se manifestă între 5 şi 7 ani2. De fapt Marx nu se referă la viaţa fizică (uzura fizică - n.n.) a maşinilor ci la deprecierea (uzura lor morală - n.n.) în directă legătură cu revoluţionarea constantă a tehnologiei mijloacelor de producţie, de unde în final trage concluzia că durata medie a unui ciclu de reînoire este de 10 ani.

Opinia altor economişti teoreticieni este aceea că principala cauză a crizelor economice trebuie căutată într-o supracapitalizare, care ar fi mult mai reală decât supraproducţia. Considerăm că problema supracapitalizării este discutabilă, în special în condiţiile specifice economiei capitaliste avansate şi a unei producţii moderne.

Opinia mea este aceea că principalii factori care au influenţă asupra desfăşurării procesului supracapitalizării ar fi:

- industria financiară în general şi sectorul bancar în special, - instituţiile de credit şi de asigurări, care în condiţiile economiei capitaliste

contemporane devin mult mai „periculoase” în declanşarea unei crize economice decât a fost sau este sectorul manufacturier, ceea ce crează o abundenţă (o supraproducţie) de produse destinate pieţei.

Exemplul cel mai concludent în acest sens îl oferă actuala recesie economică provocată de lipsa unor reglementări, neglijarea sau încălcarea unor reglementări din sistemul financiar în general şi din sectorul de credite în special şi care au ajuns să aibă efecte la nivel global.

1 Capitalul fix este cel investit în construcţii, utilaje, ş.a. şi are un timp mai lung de consumare, iar capitalul circulant este cel investit în plata forţei de muncă, cumpărarea de materii prime şi materiale, care se consumă integral în fiecare proces de producţie2 In ianuarie 1858 Marx i-a scris lui Engels că a găsit răspunsul la circulaţia capitalului – care variază în funcţie de diferitele activităţi economice. Pe parcursul cercetării sale, Marx ajunge la concluzia că ciclurile economice sunt direct legate de înlocuirea capitalului fix şi în Anglia, în medie înlocuirea unor utilaje a fost de circa 5 ani, de unde desprinde concluzia că ciclurile economice erau de 5-7 ani. În corespondenţa trimisă lui Engels, el îi cere să verifice cât de des are loc înlocuirea utilajelor într-o întreprindere. Engels i-a răspuns că nici un capitalist nu îşi poate permite să înlocuiască atât de des utilajele pe care le are în întreprindere, iar gradul de uzură şi de depreciere a valorii lor ajunge la 7.5 %,ceea ce determină eventuala lor înlocuire într-un ciclu de 13 ani.

După cum se vede, crizele economice şi ciclicitatea lor, nu au nici o legătura cu contradicţia dintre cererea şi oferta de bunuri, şi nici cu contradicţia dintre valoarea şi plusvaloarea creată de muncitori şi nici cu alte contradicţii din cadrul sistemului de producţie capitalist.

Actuala criză economică este rezultatul unor dereglări economico-financiare şi tocmai acest lucru devine mai periculos şi poate determina o mai lungă durată a restabilirii de pe urma acestui şoc economic. O asemenea situaţie este cu atât mai gravă cu cât în continuare se încearcă aplicarea unor paleative financiare de tipul stimulentelor financiare, care (cel puţin pentru moment), nu ajută la refacerea economică, ci din contra determină creşterea substanţială a deficitului bugetar naţional, cu tot cortegiul său de mari efecte economice negative.

La toate acestea se mai adaugă un factor – ne economic, dar care este important şi pe care nici Marx şi nici alţi adepţi ai teoriei marxiste, nu lau luat în considerare,. Acestor factor are un rol deosebit în declanşarea şi evoluţia unei crize economice. Este vorba de factorul uman, de psihologia omului, înainte, în timpul şi după terminarea unei crize economice.

Starea de panică provocată de riscul declanşării crizei îi afectează pe investitorii mari şi mici, pe întreprinzătorii manufacturieri şi pe cei din sectorul distribuţiei, care trebuie să-şi modifica substanţial activitatea.

Referindu-se la criza financiară, John Galbraith1 explică care este cauza acesteia. Pentru a înţelege aceasta, spune el, să examinăm activitatea unei bănci, care să presupunem este implicată în acordarea de împrumuturi cu rate ridicate de dobândă, pentru a-şi asigura un profit cât mai mare.

În momentul în care banca acordă împrumuturi riscante (care au o mare potenţă de a nu fi restituite la termenele fixat) este expusă la riscul unor mari pierderi. Aceasta se petrece în special cînd competitorii(din sectorul bancar - n.n.) acordă o atenţie mai mare, verificându-i mai în amănunţime pe solicitanţii de împrumuturi.

Cei care au făcut împrumuturi dela bănci pot ajunge în situaţia de a nu putea restitui sumele împrumutate şi ca atare ajung într-o situaţie de faliment. Cei ce au investit în stocurile unor companii falimentare, ajung să nu îşi mai poată recupera banii investiţi.

Salariaţii întreprinderilor falimentare îşi pierd locurile de muncă, li se reduce sau le scad într-o mare măsură veniturilor lunare sigure, şi caatare se găsesc în faţa limitării unora dintre cheltuielile destinate vieţii de zi cu zi. Asemenea situaţii constituie factori esenţiali influenţând într-o mare măsură balanţa factorilor conjuncturali. Factorii amintiţi sunt direct sau indirect legaţi de ceea ce se pot numi dereglări al sistemului financiar şi care au la bază diversele aspecte ale supracapitalizării.

John Galbraith 2considera că trăsătura de bază a unei crize economice este determinată de scăderea puterii de cumpărare a fondurilor fixe şi circulante, a tuturor bunurilor de uz curent şi de folosinţă îndelungată precum şi a oricăror feluri de servicii.

Ni se pare raţională o asemenea explicaţie cu atât mai mult cu cât reducerea sumelor destinate procurării unor fonduri fixe, precum şi scăderea puterii de cumpărare, pot afecta activitatea economică din diferite ramuri de activitate şi ulterior a întregii economii naţionale iar în condiţiile extinderii fenomenului globalizării economice, chiar la nivel mondial.

1 John Kenneth Galbraith (1908-2006)- Economist Canadian-American; Vezi: The Great Crash of 1929, pag.156 şi urm.692 J.K.Galbraith :”The Culture of Contentement”, Ed. Penguin Books, London, 1992, pag.84 (Prezentată de Prof.Dr.A Burciu, în: “Ciclicitatea în afaceri”–şcoala de vară, România, 2009).

Ea provoacă falimentul unor întreprinderi, creşterea şomajului, falimentul unor bănci, scăderea puterii monedei naţionale, creşterea datoriei publice, etc. Aşa cum aminteam mai înainte, crizele economice (referindu-ne la totalitatea fazelor ei)3 se deosebesc între ele printr-o serie de elemente specifice, cum ar fi: profunzimea, timpul şi aria de manifestare şi ceea ce este mai important, ciclicitatea lor.

Referindu-ne numai la ultimile două secole putem remarca cu uşurinţă existenţa unor intervale destul de regulate în care se produc asemnea evenimente economice şi care în medie pot fi socotite ca fiind între 7 şi 10 ani, din care primii 5 sau 6 ani sunt anii unei manifestări ascendente. După cum vom vedea pe parcursul următoarelor capitole, Statele Unite au avut de suferit de pe urma unor asemenea şocuri uneori la distanţe de numai doi sau trei ani.

Concluzia care se poate desprinde este aceea că asemenea fenomene economice, nu trebuie considerate în mod absolut, întrucât ele diferă dela o ţară la alta şi chiar dela o perioadă la alta, în funcţie de profunzimea şi cauzele care le provoacă.

Chiar dacă Marx, pe baza unor observaţii empirice şi specifice perioadei de început a evoluţiei capitalismului, a ajuns la concluzia ciclului de 7-10 ani, asemenea cicluri nu îşi mai dovedesc de foarte mult timp valabilitatea.

După cum se vede şi din tabelul alăturat, chiar din perioada de început a secolului al 19 ciclicitatea crizelor economice depăşea de multe ori aceste „limite” apreciate de Marx şi ajungeau la 10 sau 12 ani. În ultimul secolul, crizele economice au ajuns să se repete la intervale de numai câţiva ani.

Problema care trebuie înţeleasă este legată în primul rând de cauzalitatea ciclicităţii şi apoi de existenţa ei. Acest fapt trebuie înţeles şi explicat în acelaşi sens în care se înţelege manifestarea cu regularitate a anotimpurilor. Căutarea şi explicarea cauzelor evoluţiei anotimpurilor prin acţiunea unor forţe supranaturale nu a rezistat în faţa explicaţiilor ştiinţifice. Acelaşi lucru trebuie avut în vedere şi atunci când se discută desprte ciclicitatea crizelor economice. Trebuie ţinut seama de faptul că ciclicitatea crizelor este determinată de ciclicitatea unor factori legaţi direct sau indirect de fenomenul crizei cum ar fi de exemplu: evoluţia preţurilor, a salariilor, a ratei dobânzilor, creşterea inflaţiei, precum şi unii factori politici interni sau internaţionali.

Unii factori încep să-şi manifeste prezenţa înainte de declanşarea crizei şi ca atare pot fi socotiţi ca semnale ale apariţiei ei. Dintre aceştia se pot remarca:

- creşterea preţurilor, în special în domeniul industriei construcţiilor, al industriei bancare, a abundenţei de numerar la bănci şi instituţii de credit ce favorizează acordarea de credite.

- creşterea preţului unor acţiuni precum şi urcarea valorilor imobiliare, - creşterea profiturilor întreprinzătorilor manufacturieri. - creşterea salariilor, creşterea numărului forţei de muncă active. - creşterea volumului vânzărilor cu amănuntul, şi cu ridicata, ş.a.

Ceeace este semnificativ este faptul că asemenea factori „prevestitori” ai unei crize economice, care la prima vedere oferă imaginea unei adevărate opulenţe, a bunei stări generale a societăţii, la un anumit moment dat, ajung să-şi manifeste o schimbare de 180 de grade şi încep să acţioneze treptat dar sigur, într-o direcţie contrară.

3 După opinia unor economişti ciclurile economice au patru faze, după alţii numai două faze.

Tot ceea ce a constituit iniţial o ascensiune economică ajunge la un declin până la cele mai de jos limite şi chiar la lichidare.

- Creşterea economică începe să se restrângă la început la nivelul diverselor sectoare ale unei întreprinderi, apoi prin reduceri drastice şi chiar lichidări (pierderea de contracte, scăderea profiturilor, reducerea volumului livrărilor şi deci restrângerea producţiei, reducerea numărului de ore de lucru, reducerea personalului, îngheţarea sau scăderea salariilor, reducerea beneficiilor) şi în final intrarea în stare de faliment a multor întreprinderi ; în primul rând sunt lovite micile întreprinderi şi apoi şi cele mari.

- Creşterea iniţială a unora dintre cotele diverselor acţiuni începe să cunoască -o scădere masivă. Investitorii mari sau mici, încearcă să vândă stocurile în dorinţa de a recupera sumele investite. În foarte multe cazuri, se ajunge lao imposibilitate a vânzării stocurilor şi investitorii îşi pierd dacă nu total, o mare parte a sumelor investite.

- Reducerea drastică a activităţii unor întreprinderi comerciale determină eliminarea forţei de muncă, scăderea volumului vânzărilor cu amănuntul sau cu ridicata. Treptat comerţul ajunge în situaţia de a rămâne cu un enorm inventar de produse ne vândute.

- pierderea locurilor de muncă se reflectă în imposibilitatea rambursării creditelor către băncile sau instituţii de credit, care la rândul lor, nu mai pot fi solvabile şi ajung în situaţia de faliment. Acesta este momentul în care începe să se manifeste fenomenul depresiei economice şi ulterior a recesiei economice, confirmând astfel repetarea ciclică a crizelor economice. William Stanley Jevons 1 a fost printre primii care au remarcat acest fenomen al ciclicităţii. Jevons şi alţi economişti ce au analizat evoluţia crizelor economice au ajuns la aceleaşi concluzii, privind ciclicitatea, dar nu au împărtăşit aceleaşi idei referitoare la cauzele crizelor economice. Referindu-se la ciclicitatea crizelor economice, P.A.Samuelson48 în lucrarea „Economics”49 (ediţia din 1955), în capitolul despre - Business Cicles and Unemployment- afirmă că ciclul afacerilor, este o oscilaţie între producţia naţională totală, venituri şi gradul de utilizare a forţei de muncă. Aşa cum am mai amintit, cele două faze ale unei crize economice (recesia sau faza descendentă şi expansiunea sau faza ascendentă) pot dura între 2 şi 10 ani, depinzând de gradul de manifestare în cadrul diferitelor sectroare economice. Din această perspectivă, Samuelson, definea recesia ca pe o perioadă în care Produsul Naţional Brut (PNB ) îşi manifestă scăderea pe o perioadă de două trimestre consecutive, iar expansiunea, după opinia sa are o durată variabilă ca timp. Marea majoritate a mass mediei s-a raliat acestui punct de vedere când a prezentat criza economică în care intrase SUA şi ulterior întreaga lume în anul 2008. Iată cum se prezintă evoluţia ciclului unei crize, conform teoriei lui Samuelson.

După opinia lui Samuelson manifestările ciclicităţii recesiilor2 sunt următoarele: - declinul în achiziţiile cumpărătorilor şi în cererea agregată; scăderea producţiei din

ramurile de bază, scăderea PNB, şi reducerea investiţiilor, - scăderea cererii datorităă unei inflaţii, scaderea veniturilor reale, - reducerea profiturilor şi a volumului afacerilor din principalele sectoare economice, - apare influenţa negativă a pieţei titlurilor de valoare, scăderea cererii pentru credite şi

de regulă diminuarea ratei dobânzilor. În lucrarea Ciclicitatea în afaceri, Dr.Aurel Burciu, face de asemeni referire la diversele

tipuri ale ciclicităţii economice invocând 6 tipuri de ciclicităţi: ciclurile scurte între 1-10 ani, cele

1 W.S.Jevons- “The Theory of Political Economy”,1871, pag.37.

2 Ibid, P.A. Samuelson: Economics pag. 553 şi urm

decenale: 10-20 de ani, ciclurile tip Kondratieff3 de 50 de ani, cicluri seculare de 100 sau 120 de ani, unele cicluri de 180 de ani şi cicluri foarte lungi de 500 de ani, identificate de către Professor Raymond P. Wheeler2 (de la University of Kansas-SUA).

Ciclurile Kondratieff, bazate pe rezultate unor cercetări şi descoperiri ştiinţifice (care în general se obţin după ani de zile de studii) se materializează în noi tehnologii, noi utilaje, noi materiale şi în final noi produse.

Fabricarea unor noi produse determină necesitatea alocării de fonduri mai mari destinate unor noi investiţi, extinderii producţiei şi angajării unui număr mai mare de forţă de muncă. Atîta timp cât noile produse îşi găsesc cumpărători pe pieţele naţionale sau internaţionale producţia lor continuă şi se măreşte (în raport cu creşterea cererii); ea crează profituri şi astfel se continuă manifestarea fenomenului de expansiune economică.

O situaţie similară are loc şi după terminarea unor războaie, când printr-un suport financiar din exterior (sau pe baza obligaţiei de refacere economică din partea agresorilor) are loc un fenomen de înviorare economică, se reface arsenalul distrus, se refac întreprinderile, instituţiile, şi suprastructura ce au fost distruse. Exemplele cele mai concludente sunt oferite de evoluţia după război a Vietnamului, Coreiei, Japoniei şi a altor ţări. Văzând imagini actuale din Vietnam, Coreea sau din Japonia, fără să vrei îţi vine în minte o întrebare: cine de fapt a câştigat războiul ?

J.A.Schumpeter3 a clasificat ciclurile economice după durata lor în trei tipuri: lungi, medii şi scurte. Opinia lui este similară cu cea a lui Walter Bagehot.4care a folosit acelaşi tip de clasificări a ciclurilor economice. Schumpeter explică existenţa ciclurilor economice prin două categorii de cauze: externe şi interne. Din categoria cauzelor externe el consideră că fac parte cauzele politice şi tehnologice, iar din cele interne, cel mai cunoscut este modelul acceleratorului.

În lucrarea Capitalism, Socialism şi Democraţie5, Schumpeter consideră că întreaga dezvoltare economică şi deci şi existenţa crizelor economice se bazează şi se dezvoltă prin ciclurile comerciale, care la rândul lor depind de natura sistemului capitalist. El a dezvoltat un punct de vedere care se referă la fluctuaţia activităţii economice, văzând în aceasta tot odată elementul dinamicii sistemului capitalist. Tot el, a fost şi creatorul conceptului de „distrugerea creativă”, în care prezintă relaţia dintre inovaţie şi progresul economic şi implicaţiile lor, în contextul crizelor economice.

Alţi economişti clasici, au susţinut teoria competiţiei bazată pe preţuri, care în loc să creeze un echilibru şi un ajutor general, determină supraproducţia din sistemul capitalist, cu toate racilile ei.

1 N.D.Kondratieff – The Long Waves in Economic Life, Review of Economic Statistics, UK, 19352 Prof. Dr. Raymond H. Wheeler - Climate: The Key To Understanding Business Cycles, elucidate the presence of 500-year cycles of business (with a forecast of Triends into the 21st Century),1983, 3 J.A.Schumpeter (1883-1950)- Economist şi cercetător în domeniul politicii. Născut în Moravia (actualmente Republica Cehă). (vezi Adnotări despre activitatea lui Schumpeter).4 Walter Bagehot (1826-1877)- om de afaceri, eseist şi economist englez. În 1855 a creat revista National Review. Mai tîrziu a devenit redactorul şef al revistei The Economist, fondată de socrul lui James Wilson în 18605 J.A.Schumpeter- Capitalism, Socialism, Democraţie, pag.395-398 56 John Maynard Keynes (1883-1946) - Economist englez. Vezi Adnotările privind activitatea lui Keynes.

După cel de al doilea război mondial, un alt economist, John Maynard Keynes,1 a prezentat guvernului englez unele puncte de vedere referitoare la modul de abordare şi soluţionare a perioadei de recesie care se manifesta cu putere în Anglia, prin falimentul multor întreprinderi şi creşterea considerabilă a şomajului.. Propunerile lui J.M.Keynes pentru ieşirea din criza economică se bazau pe unele dintre concepţiile lui mai vechi privitoare la intervenţia masivă a statului în domeniul economic, prin iniţierea unor programe mari de lucrări publice. După opinia lui Keynes, aceste programe urmau să genereze nevoia de forţă de muncă, de materii prime şi materiale necesare pentru realizarea unor mari proiecte.

Pe asemenea concepţii economice se bazase şi Hitler, după alegerea sa. Cu toate că scopurile planurilor lui Hitler erau cu totul altele decât cele de refacere a economiei, aplicarea acestor soluţii economice a scos Germania din marea criză economică în care se găsea în 1933 şi a asigurat de lucru la milioane de şomeri. Aplicarea acestor măsuri economice şi rezultatele obţinute au confirmat valabilitatea teoriilor lui Keynes.

Keynes susţinea că numai prin reducerea supraproducţiei în perioadele de recesie se poate ajunge la posibilitatea unui nou început al unui nou process de expansiune, care favorizează în timp un nou fenomen de supraproducţie şi acumularea unui nou capital de rezervă.

Mai recent unii economişti printre care şi Martin J. Pring2, în lucrarea „Techincal Analysis Explained”, remarcă existenţa următoarelor cicluri:

- ciclurilor de 28 de zile, specifice bursei acţiunilor.3 - ciclurile de 10-12 luni specifice anumitor bunuri de consum (remarcate în cadrul

Indexului creat de către Commodity Research Bureau). - ciclurile de 4 ani (numite şi Kitchen Wave)4 . Acest ciclu s-a manifestat pe piaţa

acţiunilor din SUA şi Marea Britanie între 1868 şi 1945. Lungimea acestui ciclu, după opinia lui Pring, variază între 40 şi 50 de luni.

- ciclurile prezidenţiale care sunt influenţate de alegerile prezidenţiale şi se manifestă într-un mod mai direct pe piaţa stocurilor, de exemplu la fiecare 4 ani. În preajma alegerilor administraţia guvernamentală practică metoda „suportului investiţiilor” (prin fonduri alocate de guvern) şi asigurarea ocupării forţei de muncă (reducând procentul şomajului), în vederea asigurării voturilor din partea suporterilor care sunt bucuroşi că au locuri de muncă şi îşi pot asigura un standard de viaţă corespunzător. Realitatea acestui ciclu, este temporară şi nu are o bază economică certă. Ea determină un exces temporar al cererii de produse şi chiar unele tensiuni inflaţioniste În urma alegerilor, atît excesul cererii pentru diverse produse de folosinţă curentă sau îndelungată, cât şi factorii inflaţionişti trebuie corectaţi şi acest lucru este posibil numai prin aplicarea unor măsuri ce nu sunt întotdeauna dintre cele mai populare. În ipoteza în care noul preşedinte ales ia unele măsuri ce sunt considerate ca fiind ne populare, pentru a relansa economia, preţul acţiunilor vor scădea, şi numai la jumătatea mandatului său, vor cunoaşte din nou o creştere.

1 Martin J. Pring –Economist financiar. În 1981 a înfinţat centrul de cercetări Pring Research şi oferea studii instituţiilor financiare şi investitorilor particulari în jurul lumii2 Vezi Adnotările privind piaţa acţiunilor3 4Denumire dată după numele omului de afaceri şi statisticianului englez Joseph Kitchin (1861-1932), specialist pe problemele ratelor de interes; în 1925, a remarcat existenţa acestei periodicităţi a crizelor economice despre care a scris lucrarea: Ciclurile şi tendinţele în factorii economici (1923).

Preluând opiniile lui Schumpeter cu privire la alternanţa dintre creşterile şi scăderile economice care sunt determinate de factori externi (în special politici – n.n.), considerăm că în cele mai multe cazuri, iresponsabilitatea unor factori decizionali la nivelele cele mai înalte de conducere ale unor ţări pot provoca mari dezechilibre economice.

Susţinerea afirmaţiilor se bazează pe exemplul în care factorii decizionali acceptă şi chiar încurajează alocarea şi cheltuirea unor sume enorme pentru diverse acţiuni cu caracter militar sau pentru realizarea unor planuri megalomanice care nu îşi găsesc utilitatea, dereglând bugetele naţionale în asemenea proporţii încât pentru a le rezolva sunt tipăriţi bani fără nici o acoperire şi acest lucru provoacă mari inflaţii la nivel naţional şi chiar prin diversele tranzacţii financiare ce au loc la nivel internaţional, ajung să afecteze economia mondială. Istoria a cunoscut nenumărate situaţii de acest gen.

Planurile susţinute de către socialiştii ruşi şi care au dus la Revoluţia din 1917 şi la continuarea ei cu războiul civil, precum şi ambiţiile politice de transformare a economiei ruseşti într-o economie bazată pe sistemul planificării centralizate, pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi pe transformarea gospodăriilor ţărăneşti în mari gospodării colective lipsite de mijloacele de producţie necesare, au determinat marile catastrofe economice ale Uniunii Sovietice şi o enormă sărăcie în care au trăit popoarele acestei gigante ţări, timp de 70 de ani.

Germania anilor 1921-22, în urma deciziei guvernului de a plăti datoriile de război pe care le avea faţă de Franţa şi pentru a reduce datoria publică a decis tipărirea unor imense cantităţi de bani; la scurt timp s-a pierdut controlul circulaţiei monetare şi s-a ajuns la o hiperinflaţie şi la o enormă criză financiară, ce a fost unică în istoria Germaniei.

În 1945 guvernul Statelor Unite a impus eliminarea politicii de control a preţurilor. La scurt timp inflaţia a cunoscut o creştere de 200%. Majoritatea preţurilor diferitelor mărfuri au crescut cu 14 % în 1946 şi cu peste 23% în 1947. Economia americană a intrat din nou în recesie. Venitul naţional a scăzut, iar rata şomajului a cunoscut din nou a mare creştere.

În vara anului 1950 inflaţia a crescut din nou datorită politicii americane de a se implica în războiul din Coreea. Istoricii afirmă că au fost mai mulţi americani în uniformă militară decât au fost în primul război mondial. Inflaţia a luat proporţii şi s-a extins şi în alte ţări în special în Europa. Preţurile comerţului cu ridicata crescuseră cu 12% în Statele Unite, cu 18% în Germania, cu 21% în Marea Britanie, cu 28% în Franţa şi cu 32 % în Suedia.1

În 1981, Administraţia Reagan prin politica sa economică a favorizat unele speculaţii bursiere promovând chiar o politică de dereglare a activităţii economice soldată cu un enorm deficit bugetar. Reacţia imediată s-a facut simţită printr-o situaţie catastrofală pentru multe companii, pentru forţa de muncă activă care îşi pierduse locurile de muncă, şi ca atare şomajul luase mari proporţii, precum şi pentru multe comunităţi şi pentru fiecare persoană. În unele state printre care statul Maine, (de pe coasta de N-E a SUA) în care predominase industria de încălţăminte care aproviziona cea mai mare parte a Statelor Unitea fost direct afectat şi a ajuns la situaţia de a- şi lichida această industrie. Ulterior marea majoritate a încălţămintei pe întregul teritoriu al Statelor Unite, s-a importat din China şi din alte ţări. În partea centrală din Vestul Statelor Unite micile corporaţii nu au putut rezista presiunilor economice şi au fost total distruse, iar unele companii mai puternice şi-au văzut viitorul supus unui mare risc. Întreaga politică „Reagonomică” a adus economia americană la o mare instabilitate.

1 David Hackett Fischer – The Great Wave, pag. 199

In 1984, Reagan îşi crease o filozofie prin care se identifica cu tradiţiile vieţii americane. El spunea: toate atacurile opoziţiei democrate la adresa persoanei mele, sunt de fapt atacuri la adresa însăşi a Americii.

La mijlocul anilor ’80, dezvoltarea industriei electronice şi în special a computerelor a permis celor implicaţi în activităţi de speculaţii bursiere să manipuleze aproape zilnic mari fonduri prin cumpărarea de stocuri ale diverse companii şi să le vândă la scurt timp, obţinând mari profituri, într-un timp deosebit de scurt. La 19 Octombrie 1987, bursa de stocuri din New York a intrat întrun mare crah. Investitorii au început să-şi vândă stocurile pe care le cumpăraseră, dar nu toţi au avut succes în asemenea tranzacţii fapt care s-a soldat cu o cădere a bursei cu peste 500 de puncte şi bilioane de dolari pierdute de către investitori.1 Cu toate aceste „şocuri” economice, economia capitalistă, aşa cum am mai amintit, şi-a găsit în totdeauna suficiente resurse interne pentru a se reface.

Speranţele pe care le poate avea în prezent fiecare american şi fiecare om de pe acest Pământ, sunt pe de o parte referitoare la evoluţia acestei recesii, care ar fi de dorit să urmeze ciclul celor precedente, să fie de scurtă durată, şi urmată de un avânt economic puternic. Pe de altă parte enormele cheltuieli ce afectează bugetul naţional al Statelor Unite şi al multor economii de pe plan mondial, să se limiteze şi să se minimalizeze, încât să poată fi acoperite în timpul cel mai scurt posibil prin soluţii create prin activităţi economice şi nu prin creşterea taxelor ce vor afecta viaţa multor generaţii de acuma înainte.

În ultimă instanţă refacerea economică să permită refacerea întreprinderilor mici şi mijlocii care au fost cel mai mult afectate şi care sunt tot odată o sursă deosebit de importantă şi sigură de atragere a forţei de muncă şi de refacere a clasei mijlocii a oricărei societăţi.

1 Ibidem., pag.214 şi urm.