C O L E C Ţ I E C O O R D O N A TĂ D EM I H A I - D A N P A V E L E S C U

T R A D U C E R E D I N E N G L E Z Ă D EM I H A I - D A N P A V E L E S C U

E D I T O R I :Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

D I R E C T O R E D I T O R I A L :Magdalena Mărculescu

R E D A C T O R :Elena‑Anca Coman

D E S I G N :Faber StudioIlustrație copertă: Andrei Gamarț

D I R E C T O R P R O D U C Ţ I E :Cristian Claudiu Coban

D T P :Eugenia Ursu

C O R E C T U R Ă :Dușa UdreaEugenia Ursu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiRYAN, ANTHONY Cântecul sângelui / Anthony Ryan ; trad.: Mihai‑Dan Pavelescu. ‑ Bucureşti : Editura Trei, 2015 ISBN 978‑606‑719‑205‑6I. Pavelescu, Mihai Dan (trad.)

821.111‑31=135.1

Titlul original: Blood Song (trilogia Raven’s Shadow)Autor: Anthony Ryan

Copyright © 2011 Anthony Ryan

Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20e mail: comenzi@edituratrei.rowww.edituratrei.ro

I S B N : 9 7 8 - 6 0 6 - 7 1 9 - 2 0 5 - 6

Umbra‑corbuluiCartea I: Cântecul sângelui

GHEȚARUL

ȚINUTURILE DE

MIAZĂNOAPTE

NILSAEL

RENFAEL

TĂRÂMUL U

NIFIC

AT

CUMBRAEL

ASRAEL

IMPERIUL ALPIRAN

INSULELE

MELDENEANE

MAREA ERINEANĂ

P A R T E A I

Umbra corbuluilunecă peste inima mea.Îngheață torentul lacrimilor mele.

– poem seordah, autor necunoscut

CETATEA PRĂBUȘITĂ

TRECĂTOAREA

SKELLAN

CARDURIN

NILSAEL

RENFAEL

ANDURIN

PĂDUREA URLISH

VARINSHOLDRÂUL BRINEWASH

PISCURILE SURE

FOIȘORUL ÎNALT

CODRUL MARTISHE ASRAEL

LACUL RHIL WARNSCLAVE

CUMBRAELALLTOR

C Â N T E C U L S Â N G E L U I 9

I S T O R I S I R E A L U I V E R N I E R

El avea multe nume. Deși încă nu împlinise treizeci de ani, isto‑ria găsise de cuviință să‑l înzestreze cu multe porecle: era Spada Tărâmului pentru regele nebun care‑l trimisese să ne năpăstuiască, Tânărul Șoim pentru bărbaţii care‑l urmau prin greutățile războiu‑lui, Tăișul‑beznei pentru inamicii lui cumbraelini și, așa cum aveam să aflu mult mai târziu, Beral Shak ur pentru triburile misterioase din codrii de miazănoapte — Umbra Corbului.

Însă poporul meu îl cunoștea după un singur nume și acela mi‑a răsunat în minte, întruna, în dimineaţa când l‑au adus pe docuri: Ucigașul Speranței. În curând vei muri, iar eu îți voi vedea moartea. Ucigașul Speranței.

Deși era mai înalt decât majoritatea bărbaţilor, am rămas surprins să văd că, în ciuda istoriilor pe care le auzisem, nu era un gigant și, cu toate că avea trăsături puternice, cu greu putea fi numit arătos. Trupul îi era voinic, dar lipsit de fâșiile de mușchi ce fuseseră descrise amănunțit de povestitori. Singura caracteristică a înfățișării sale care se potrivea legendei erau ochii: negri ca tăciunele și sfredelitori ca ai șoimilor. Se spunea că ochii lui puteau despuia sufletul oricărui om, că nicio taină nu putea fi ascunsă dacă‑ți întâl‑nea privirea. Nu crezusem asta niciodată, însă, văzându‑l acum, am putut înțelege de ce alții îi dăduseră crezare.

Prizonierul era însoțit de o companie din Garda Imperială, care călărea în imediata lui apropiere, cu lăncile pregătite și ochi aspri cer‑cetând mulțimea care privea. Mulțimea era însă tăcută. Oamenii se opreau ca să‑l privească trecând, dar nu se auzeau nici strigăte, nici insulte, și nici nu aruncau în el. Mi‑am amintit că ei îl știau pe bărba‑tul acesta, întrucât, pentru scurt timp, le condusese cetatea și coman‑dase o armată străină aflată între zidurile sale; totuși n‑am zărit ură pe fețele lor și nici dorință de răzbunare. Cei mai mulți păreau doar curioși. De ce se afla el aici? De fapt, de ce mai era în viață?

1 0 A N T H O N Y R Y A N

Gărzile s‑au oprit pe chei și prizonierul a descălecat pentru a fi dus la corabia care aștepta. Mi‑am lăsat însemnările, m‑am ridi‑cat de pe locul unde mă odihneam, pe un butoi cu mirodenii, și am încuviințat din cap spre căpitan.

— Sunt onorat.Căpitanul, un ofiţer veteran al Gărzii, cu o cicatrice palidă

care‑i urmărea linia maxilarului și cu pielea de abanos a celor din partea de miazăzi a Imperiului, mi‑a răspuns salutului cu un gest oficial îndelung practicat.

— Bună ziua, milord Verniers.— Să înțeleg că a fost o călătorie lipsită de neplăceri?Căpitanul a ridicat din umeri.— Câteva amenințări, ici‑colo. Am fost nevoiți să spargem

câteva capete în Jesseria, fiindcă localnicii voiau să atârne leșul Ucigașului Speranței de turla templului lor.

M‑am încruntat înaintea acelei neloialități. Edictul împăratu‑lui fusese citit în toate așezările prin care avea să treacă prizonierul, iar înțelesul său fusese limpede: Niciun fir de păr nu avea să‑i fie clintit Ucigașului Speranței.

— Împăratul va auzi despre cele întâmplate, am rostit.— Cum doriți, dar a fost un fleac. S‑a întors către prizonier.

Milord Verniers, vi‑l prezint pe prizonierul imperial Vaelin Al Sorna.L‑am salutat oficial pe bărbatul înalt, în vreme ce porecla lui

îmi răsuna ca un refren în minte: Ucigașul Speranței, Ucigașul Speranței…

— Sunt onorat, m‑am silit să rostesc cuvintele tradiționale.Ochii lui negri i‑au întâlnit pe ai mei pentru un moment,

pătrunzători, întrebători. Vreme de o clipă m‑am întrebat dacă istoriile stranii erau adevărate, dacă în privirea acestui sălbatic exista vrajă. Oare putea realmente să smulgă adevărul din sufle‑tele oamenilor? Poveștile despre puterile misterioase ale Ucigașului Speranței abundaseră după război. El putea vorbi cu animalele, le putea porunci Nenumiților și putea modela vremea după voie. Oțelul îi era călit în sângele dușmanilor răpuși și nu se știrbea nicicând în

C Â N T E C U L S Â N G E L U I 1 1

bătălie. Și, cel mai rău dintre toate, el și oamenii lui îi venerau pe morți și vorbeau cu umbrele strămoșilor lor, invocând tot soiul de spirite. Credeam prea puțin în asemenea prostii, întrebându‑mă cum era posibil atunci ca bărbatul din miazănoapte să fi fost înfrânt de noi, dacă ar fi dispus de vrăji atât de puternice?

— Bună ziua, milord.Glasul lui Vaelin Al Sorna era aspru și cu accent vădit; învăţase

alpirana într‑o temniță, iar vocea îi era neîndoios răgușită de anii în care răcnise pentru a se face auzit peste zăngănitul armelor și zbiere‑tele celor căzuți pentru a aduce victoria într‑o sută de bătălii, dintre care una mă costase prietenul cel mai apropiat și viitorul Imperiului.

M‑am întors către căpitan.— De ce este încătușat? Împăratul a poruncit să fie tratat cu

respect.— Poporul n‑a vrut să‑l vadă călărind liber, a explicat căpita‑

nul. Prizonierul a sugerat să‑l încătușăm pentru a evita necazurile.S‑a apropiat de Al Sorna și i‑a desfăcut cătușele. Bărbatul voi‑

nic și‑a frecat încheieturile cu palme acoperite de cicatrice.— Milord! a răsunat un strigăt din mulțime.M‑am răsucit și am văzut un bărbat trupeș în veșminte albe,

care venea iute spre noi, cu fața asudată de efort.— O clipă, vă rog!Mâna căpitanului s‑a apropiat imperceptibil de spadă, însă Al

Sorna era netulburat și a surâs la apropierea bărbatului trupeș.— Bună ziua, guvernator Aruan.Aruan s‑a oprit și și‑a șters chipul cu o batistă din dantelă.

Ținea în mâna stângă un obiect lung, învelit în țesătură. A încuviințat din cap către mine și căpitan, dar s‑a adresat prizonierului:

— Milord, n‑am crezut că te voi mai revedea vreodată. Ești sănătos?

— Da, guvernatorule. Și tu?Bărbatul trupeș și‑a rășchirat mâna dreaptă, cu batista din

dantelă atârnând de degetul mare; avea inele cu pietre prețioase pe toate degetele.

1 2 A N T H O N Y R Y A N

— Nu mai sunt guvernator, ci doar un simplu neguțător. Negoțul nu mai este ce a fost, dar ne descurcăm.

— Milord Verniers, s‑a întors Vaelin Al Sorna spre mine, acesta este Holus Nester Aruan, fost guvernator al cetății Linesh.

— Sunt onorat, m‑a salutat Aruan cu o plecăciune scurtă.— Sunt onorat, i‑am replicat oficial.El era așadar acela de la care Ucigașul Speranței capturase

cetatea. Nereușita lui Aruan de a‑și lua viața în urma dezonoarei fusese adesea subliniată după război, însă împăratul (fie ca zeii să‑i păstreze înțelepciunea și milostenia!) îi acordase clemență în lumina circumstanțelor extraordinare ale ocupației de către Ucigașul Speranței. Clemența nu se extinsese totuși la redarea postului de guvernator.

Aruan a revenit la Vaelin.— Sunt încântat să te găsesc sănătos. I‑am scris împăratului,

implorând milă.— Știu, scrisoarea ta a fost citită la procesul meu.Din documentele procesului știam că scrisoarea lui Aruan,

care‑și asumase riscuri considerabile prin trimiterea ei, făcuse parte dintre dovezile ce descriseseră fapte extraordinar de neobișnuite de generozitate și milă din partea Ucigașului Speranței în timpul răz‑boiului. Împăratul le ascultase cu răbdare pe toate, pentru ca după aceea să anunțe că prizonierul era judecat pentru crimele, nu pentru virtuțile sale.

— Fiica ta este sănătoasă? l‑a întrebat prizonierul pe Aruan.— Da, mulțumesc. Se mărită în vara aceasta cu fiul bicisnic

al unui constructor de corăbii, dar ce poate face un tată sărman? Mulțumită ție, cel puțin ea este vie pentru a‑mi frânge inima.

— Mă bucur. Mă refer la nuntă, nu la inima ta frântă. Nu pot să fac niciun cadou de nuntă, cu excepția urărilor mele de prosperitate.

— De fapt, milord, ți‑am adus eu un dar.Aruan a ridicat pachetul lunguieț și învelit în țesătură, întin‑

zându‑l Ucigașului Speranței cu o expresie ciudat de gravă.— Am auzit că vei avea nevoie iarăși, în curând.

C Â N T E C U L S Â N G E L U I 1 3

Bărbatul din miazănoapte a șovăit înainte să se întindă și să ia pachetul, ale cărui legături le‑a desfăcut cu mâinile lui pline de cicatrice. Țesătura a fost îndepărtată și a dezvelit o spadă de model neobișnuit, a cărei lamă ascunsă de teacă era lungă de un metru și perfect dreaptă, spre deosebire de săbiile curbate preferate de soldații alpirani. O singură bandă se arcuia în jurul mânerului, for‑mând garda, iar unicul ornament era măciulia simplă, din oțel, a mânerului. Teaca și mânerul deopotrivă erau acoperite de zgârieturi și ciupituri, care dovedeau ani de folosință îndelungată. Aceasta nu era o armă de ceremonii și, cuprins de un val de greață, mi‑am dat seama că era spada lui. Spada cu care venise pe țărmurile noastre. Spada care făcuse din el Ucigașul Speranței.

— Ai păstrat‑o? m‑am bâlbâit, îngrozit, către Aruan.Expresia bărbatului trupeș era înghețată când s‑a întors spre

mine.— Milord, onoarea nu‑mi îngăduia mai puțin de atât.— Mulțumesc, a rostit Al Sorna înainte ca alte vorbe de indig‑

nare să mi se poată revărsa de pe buze. A ridicat spada și l‑am văzut pe căpitanul Gărzii încordându‑se, când a tras‑o doi–trei centime‑tri din teacă, pentru a‑i încerca tăișul cu degetul mare. Este încă ascuțită.

— A fost bine îngrijită. Unsă și ascuțită cu regularitate. Mai am, de asemenea, un mic dar.

Aruan a întins mâna. În palma lui se afla un rubin, o piatră meșteșugit tăiată, de greutate mijlocie, fără îndoială una dintre nestematele cele mai prețioase din vistieria familiei sale. Cunoșteam povestea ce se ascundea în spatele recunoștinței lui Aruan, totuși, evidentul lui respect pentru sălbaticul acesta și prezența revoltă‑toare a spadei continuau să mă irite enorm.

Al Sorna părea nesigur și a clătinat din cap.— Guvernatorule, nu pot…M‑am apropiat de el și am vorbit încet:— Îți face o cinste mai mare decât meriți. Dacă‑l refuzi, îl vei

insulta și dezonora.

1 4 A N T H O N Y R Y A N

Și‑a întors pentru o clipă ochii negri spre mine, apoi i‑a zâmbit lui Aruan.

— Nu pot refuza asemenea generozitate. A luat piatra prețioasă. O voi păstra mereu.

— Sper că nu, a răspuns Aruan și a râs. Un om păstrează o nestemată doar când nu are nevoie s‑o vândă.

— Hei, voi de‑acolo!Glasul acela răsunase de la corabia amarată puțin mai departe

pe chei, o galeră meldeneană destul de mare; lățimea ei și numărul de vâsle dovedeau că era destinată transportului de mărfuri, nefiind una dintre legendarele lor corăbii de război. Un bărbat corpolent cu barbă neagră și masivă își flutura brațele la provă, iar eșarfa roșie din jurul gâtului anunța că era căpitan.

— Aduceți‑l pe Ucigașul Speranței la bord, câini alpirani! a stri‑gat el cu obișnuita politețe meldeneană. Dacă mai întârziem mult, vom pierde fluxul.

— Corabia noastră către insule așteaptă, m‑am adresat pri‑zonierului și mi‑am strâns bunurile. Ar fi mai bine să evităm furia căpitanului nostru.

— Așadar, este adevărat, a spus Aruan. Mergi în Insule ca să lupți pentru lady?

Mi‑am dat seama că nu‑mi plăcea tonul vocii lui. Se apropia neplăcut de mult de venerație.

— Este adevărat.El și‑a strâns mâinile scurt cu Aruan, l‑a salutat din cap pe

căpitanul Gărzii, după care s‑a întors spre mine.— Milord, putem merge.

— Poate că te numeri printre primii din șirul celor care sărută tălpile împăratului vostru, scribălăule, m‑a împuns căpitanul cu degetul în piept, dar corabia asta‑i regatul meu. Locul vostru este ăsta sau vă puteți petrece călătoria legați de catargul principal.

Ne condusese la „cabina“ noastră: o parte din cală despărțită prin draperii, în apropiere de prova. Cala duhnea a saramură, apă

C Â N T E C U L S Â N G E L U I 1 5

din santină și izurile încărcăturii, un amestec grețos de fructe, pește uscat și nenumăratele mirodenii pentru care Imperiul era faimos. Abia mă puteam abține să nu vomit.

— Sunt lord Verniers Alishe Someren, Cronicar Imperial, Primul dintre Învăţați și slujitor onorat al Împăratului, am răspuns, iar batista pe care o apăsam peste gură mi‑a înăbușit cumva cuvin‑tele. Sunt emisar pentru Lorzii Corăbiilor și escortă oficială a prizo‑nierului imperial. Mă vei trata cu respect, piratule, altfel voi chema de îndată douăzeci de Gărzi la bord, care să te biciuiască sub ochii echipajului tău.

Căpitanul s‑a aplecat mai aproape și în mod incredibil răsufla‑rea lui puțea mai teribil decât cala.

— Atunci voi avea douăzeci și unu de trupuri cu care să hră‑nesc orcile când vom părăsi portul, scribălăule.

Al Sorna a împins cu vârful piciorului unul dintre culcușurile de pe jos și a privit scurt în jur.

— Sunt bune. Vom avea nevoie de hrană și de apă.M‑am zbârlit.— Sugerezi cu adevărat să dormim în vizuina aceasta de

șobolani? Este dezgustător.— Ar trebui să‑ncerci o temniță. Și acolo sunt destui șobolani.

S‑a întors către căpitan. Butoiul cu apă este pe puntea de la provă?Căpitanul și‑a trecut un deget butucănos prin barba stufoasă

și l‑a cercetat pe bărbatul înalt, întrebându‑se fără doar și poate dacă îl lua peste picior și calculând dacă l‑ar fi putut ucide, în caz de nevoie. Pe coasta de miazănoapte alpirană exista o vorbă: Întoarce spatele unei cobre, dar niciodată unui meldenean.

— Așadar, tu ești cel care‑și va‑ncrucișa spada cu Scutul? În Ildera se pune rămășag douăzeci la unu împotriva ta. Crezi c‑ar tre‑bui să risc un bănuț de‑aramă pe tine? Scutul este spadasinul cel mai faimos din Insule, care poate reteza o muscă‑n două cu sabia lui.

— Renumele acela îi face cinste, a surâs Vaelin Al Sorna. Butoiul cu apă?

1 6 A N T H O N Y R Y A N

— Este acolo. Puteți bea o tărtăcuță pe zi, nu mai mult. Echipajul meu nu va suferi pentru unii ca voi. Hrana o puteți lua de la cambuză, dacă nu vă deranjează să mâncați cu niște lepădături ca noi.

— Am mâncat alături de alții și mai prejos. Dacă ai nevoie de o pereche de brațe la vâsle, sunt la dispoziția ta.

— Ai mai vâslit, așadar?— O dată.Căpitanul a mormăit înfundat.— O să ne descurcăm noi. S‑a întors să plece și a adăugat peste

umăr: Ridicăm pânzele într‑o oră. Feriți‑vă din drum până ieșim din port.

— Sălbatic insular! am clocotit, despachetându‑mi bunurile, așezându‑mi penele și cerneala.

Am verificat dacă sub culcușul meu nu pândeau șobolani, apoi m‑am așezat să compun o scrisoare către Împărat. Doream ca el să afle întreaga măsură a acestei insulte.

— Ascultă‑mă ce‑ți spun, am adăugat, el nu‑și va mai găsi dană pentru acostare într‑un port alpiran.

Vaelin Al Sorna s‑a așezat și s‑a rezemat cu spatele de perete.— Vorbești graiul meu? a întrebat în limba celor din miază‑

noapte.— Am studiat graiurile, i‑am răspuns în aceeași limbă. Pot

vorbi f luent cele șapte limbi principale ale Imperiului și mă pot înțelege în alte cinci.

— Impresionant. Cunoști graiul seordah?Am ridicat ochii de la pergamentul meu.— Seordah?— Neamul Seordah Sil din codrul de miazănoapte. Ai auzit de

el?— Cunoștințele mele despre sălbaticii din miazănoapte sunt

departe de a fi complete. Deocamdată nu văd motive pentru a mi le completa.

— Pentru un învăţat, pari fericit cu ignoranța ta.

C Â N T E C U L S Â N G E L U I 1 7

— Consider că vorbesc în numele întregului meu popor când spun că doresc ca toți să rămânem ignoranți în privința voastră.

Și‑a aplecat capul pe un umăr și m‑a studiat.— În vocea ta există ură.L‑am ignorat, mișcându‑mi iute pana peste pergament, scriind

introducerea oficială pentru corespondența imperială.— L‑ai cunoscut, nu‑i așa? a continuat Vaelin Al Sorna.Pana mi s‑a oprit. Am refuzat să‑l privesc în ochi.— L‑ai cunoscut pe Speranță.Am pus pana deoparte și m‑am ridicat. Brusc, duhoarea calei și

apropierea de sălbaticul acesta au devenit insuportabile.— Da, l‑am cunoscut, am scrâșnit eu. L‑am cunoscut și a fost

cel mai bun dintre noi. Am știut că va fi cel mai mare Împărat pe care l‑a văzut vreodată pământul acesta. Dar nu din cauza asta te urăsc. Te urăsc fiindcă Speranță mi‑a fost prieten, iar tu l‑ai ucis.

M‑am îndepărtat cu pas nesigur și am urcat treptele spre pun‑tea principală, dorindu‑mi pentru prima dată în viață să pot fi un războinic, să am brațele pline de mușchi și inima dură ca piatra, să pot mânui o spadă și să mă răzbun sângeros, totuși asemenea lucruri erau mai presus de mine. Trupul îmi era robust, dar nu puter‑nic, mintea isteață, însă nu nemiloasă. Nu eram un războinic. Ca atare, pentru mine nu avea să existe răzbunare. Tot ce puteam face pentru prietenul meu era să fiu martor la moartea acestui ucigaș și să scriu sfârșitul oficial al poveștii lui pentru plăcerea Împăratului meu și adevărul etern al arhivei noastre.

Am rămas mult timp pe punte, rezemat de parapet, privind cum apele tivite cu verde ale coastei de miazănoapte a Alpiranului se întunecau spre albastrul Mării Erineane interioare în timp ce boțmanul bătea ritmul pentru vâslași și călătoria noastră a început. După ce ne‑am îndepărtat de coastă, căpitanul a poruncit să se ridice vela mare și iuțeala ne‑a sporit; prova ascuțită a corabiei tăia prin valurile line și statueta ei, un șarpe înaripat meldenean tradițional, una dintre nenumăratele lor zeități ale mării, își afunda

1 8 A N T H O N Y R Y A N

capul cu mulți dinți într‑o pâclă de spume. Vâslașii au tras două ore la rame înainte ca boțmanul să anunțe un răgaz și atunci au ridicat vâslele și au mers la masă. Cartul de zi a rămas pe punte, manevrând pânzele și executând interminabilele corvezi ale vieții de la bordul unei corăbii. Puțini au catadicsit să‑mi arunce o privire sau două, dar nimeni n‑a încercat să lege o conversație, o binecuvântare pentru care am fost recunoscător.

Ne aflam la câteva leghe de port, când au apărut niște aripioare negre spintecând marea, anunțate de un strigăt voios din gabie:

— Orce!N‑am putut spune câte erau, fiindcă se mișcau prea iute și lin

prin apă, apărând uneori la suprafaţă pentru a răbufni în jeturi de stropi fini, înainte de a se afunda din nou. Abia când ne‑am apropiat mai mult mi‑am dat seama de adevărata lor dimensiune, mai bine de șapte metri de la bot la coadă. Mai văzusem delfini până atunci, în mările de miazăzi, creaturi argintii și jucăușe care puteau fi învăţate trucuri simple. Aceștia erau însă diferiți, iar mărimea lor și umbrele întunecate și pâlpâitoare pe care le descriau prin mare mi s‑au părut rău prevestitoare, tonuri amenințătoare ale cruzimii indiferente a naturii. În mod limpede, tovarășii mei de drum aveau altă impresie, deoarece strigau saluturi de pe greement, ca și cum ar fi întâmpinat prieteni vechi. Până și încruntătura obișnuită a căpitanului părea să se fi destins oarecum.

O balenă ucigașă a străpuns suprafaţa apei într‑un spectacol impresionant de spumă și s‑a răsucit în aer înainte de a se prăbuși în apă cu o bubuitură care a cutremurat corabia. Meldeneanii au răc‑nit apreciativ. Ah, Seliesen! mi‑am spus. Ce poem ai fi scris pentru a onora o asemenea imagine!

— Ei îi consideră sacri. M‑am întors și am văzut că Ucigașul Speranței mi se alăturase la parapet. Mai spun că dacă un melde‑nean moare pe mare, orcile îi poartă sufletul spre oceanul nesfârșit aflat dincolo de marginea lumii.

— Superstiții! am pufnit.— Poporul tău nu are zei?

C Â N T E C U L S Â N G E L U I 1 9

— Poporul meu are, dar eu n‑am. Zeii sunt un mit, o poveste liniștitoare pentru copii.

— Asemenea vorbe te‑ar face să fii primit cu brațele deschise în țara mea de baștină.

— Nu suntem în țara ta de baștină. Și nici nu mi‑aș dori să fiu vreodată!

Altă orca s‑a înălțat din mare și s‑a ridicat trei metri în văzduh, înainte de a cădea înapoi.

— Ciudat, a reflectat Al Sorna. Când corăbiile noastre au tra‑versat marea asta, orcile le‑au ignorat și au apărut doar pentru mel‑deneani. Poate că împărtășesc aceeași credință.

— Poate. Sau poate că apreciază o masă gratuită.Am arătat din bărbie către prova, unde căpitanul arunca

somoni în apă, iar orcile se repezeau asupra lor mai iute decât le puteam urmări cu ochii.

— De ce te afli aici, milord Verniers? a întrebat Al Sorna. De ce te‑a trimis împăratul? Nu ești un temnicer.

— Împăratul a acceptat cu bunăvoință cererea mea de a fi mar‑tor la apropiatul tău duel. Și de a o însoți pe lady Emeren acasă, bineînţeles.

— Ai venit ca să mă vezi murind.— Am venit pentru a consemna o cronică a acestui eveniment

pentru Arhiva Imperială. La urma urmelor, eu sunt Cronicarul Imperial.— Așa mi‑au spus. Gerish, temnicerul meu era un mare admi‑

rator al istoriei tale despre războiul cu poporul meu și o considera opera cea mai de seamă a literaturii alpirane. Știa multe pentru un bărbat care‑și petrecea viața într‑o temniță. Stătea ore în șir în afara celulei mele și citea cu glas tare pagină după pagină, mai ales bătă‑liile, care‑i plăceau mult.

— Documentarea precisă este cheia artei istoricului.— Atunci este păcat că ai greșit‑o de atâtea ori.O dată în plus, m‑am trezit dorindu‑mi puterea unui războinic.— Am greșit‑o?— Într‑o măsură foarte mare.

2 0 A N T H O N Y R Y A N

— Înțeleg. Poate că dacă ți‑ai sili creierul sălbatic, mi‑ai putea spune care părți au fost atât de greșite.

— Ah, faptele mărunte le‑ai prezentat corect, în mare parte. Atât doar că ai spus că eu am comandat Legiunea Lupului. De fapt, a fost Regimentul 35 Pedeștri, cunoscut în rândul Străjii Tărâmului ca Alergătorii‑lupului.

— La întoarcerea în capitală, am rostit sec, voi avea grijă să public o ediție revizuită.

A închis ochii, reamintindu‑și.— „Invazia coastei de miazănoapte de către regele Janus n‑a

fost decât primul pas în urmărirea ambiției sale mai mari: anexarea întregului Imperiu.“

Fusese un citat perfect, cuvânt cu cuvânt. Am fost impresionat de memoria lui, dar nu‑mi trecea prin cap s‑o recunosc.

— O simplă expunere de fapte. Ați venit aici ca să jefuiți Imperiul. Janus a fost nebun crezând că un asemenea plan ar putea avea sorți de izbândă.

Al Sorna a clătinat din cap.— Pe noi ne interesau porturile de pe coasta de miazănoapte.

Janus dorea căile negustorești prin Marea Erineană. Și n‑a fost nebun. A fost bătrân și disperat, însă nu nebun.

Am fost surprins de simpatia evidentă din glasul lui; la urma urmelor, Janus era marele trădător și făcea parte din legenda Ucigașului Speranței.

— Cum se face că știi atât de bine ce era în mintea lui?— Mi‑a spus chiar el.— Ți‑a spus chiar el? am zis și am izbucnit în râs. Am trimis o

mie de scrisori cu întrebări tuturor ambasadorilor și oficialităților din Tărâm la care m‑am putut gândi. Puținii care s‑au sinchisit să răspundă au fost toți de acord într‑o privință: Janus nu și‑a dezvăluit niciodată planurile nimănui, nici chiar familiei.

— Cu toate acestea, tu ai afirmat că el dorea să cucerească întregul Imperiu.

— O deducție rezonabilă, bazată pe dovezile existente.

C Â N T E C U L S Â N G E L U I 2 1

— Rezonabilă, poate, dar greșită. Janus avea inimă de rege, rece și dură, atunci când trebuia să fie așa. Nu era însă nici lacom și nici visător. El știa că Tărâmul nu‑i va putea mobiliza niciodată pe oameni și averile necesare pentru a vă cuceri Imperiul. Noi am venit pentru porturi. El a spus că era unicul fel în care ne‑am putea asigura viitorul.

— De ce ți‑ar fi destăinuit asemenea informaţii?— Noi aveam… o învoială. El mi‑a spus multe lucruri pe care nu

le‑ar fi spus nimănui. Unele dintre ordinele lui necesitau explicații înainte să le dau ascultare. Dar uneori cred că simțea pur și simplu nevoia să vorbească cu cineva. Până și regii se pot simți singuri.

Am încercat o senzație stranie de ispită; bărbatul din miază‑noapte știa că flămânzeam după informaţiile pe care mi le putea oferi. Respectul meu pentru el a crescut, la fel ca și neplăcerea. Mă folosea, dorea ca eu să scriu povestea lui. Nu știam însă care putea fi motivul. Știam doar că era ceva legat de Janus și de duelul pe care avea să‑l susțină în insule. Poate că simțea nevoia să se despovăreze înaintea sfârșitului, să lase o moștenire de adevăr, ca să rămână astfel cunoscut în istorie nu doar ca Ucigașul Speranței. O încercare finală de a mântui atât sufletul lui, cât și pe cel al regelui său mort.

Am lăsat tăcerea să se prelungească și am privit orcile până s‑au ghiftuit cu pești și au plecat spre răsărit. În cele din urmă, când soarele a început să coboare către orizont și umbrele s‑au lungit, am rostit:

— Spune‑mi, atunci.

C Â N T E C U L S Â N G E L U I 2 3

C A P I T O L U L 1

Ceața se târa groasă pe pământ în dimineaţa când tatăl lui Vaelin l‑a dus la casa celui de‑al Șaselea Ordin. Băiatul călărea în față, strân‑gând cu mâinile oblâncul șeii, încântat. Tatăl lui îl ducea rareori călare.

— Unde mergem, milord? întrebase el, când tata îl dusese la grajd.

Bărbatul înalt nu spusese nimic, totuși făcuse o pauză foarte scurtă, înainte de a pune șaua pe unul dintre armăsarii lui de luptă. Obișnuit cu felul tatei de a nu răspunde la majoritatea întrebărilor, Vaelin nu‑și făcuse griji.

S‑au îndepărtat de casă și potcoavele din fier ale armăsarului au țăcănit pe caldarâm. După un timp au ieșit prin poarta de răsărit, unde trupurile atârnau spânzurate în cuști și împuțeau văzduhul cu duhoarea grețoasă a descompunerii. El învăţase să nu întrebe ce făcuseră pentru a se alege cu asemenea pedepse, fiindcă era una dintre puținele întrebări la care tata fusese întotdeauna dispus să răspundă, iar poveștile pe care le spunea îl făceau pe Vaelin să se trezească nopțile asudat și înlăcrimat, scâncind la fiecare zgo‑mot din afara ferestrei, întrebându‑se dacă hoți sau rebeli, sau Tăgăduitori atinși de Beznă veneau după el.

În scurt timp caldarâmul a lăsat loc ierbii din afara zidurilor, tata a dat pinteni calului, îndemnându‑l la trap și după aceea la galop, iar Vaelin a râs încântat. Pentru o clipă a simțit un fior de rușine față de bucuria lui. Mama lui murise cu numai două luni în urmă, iar tristețea tatei era un nor negru care pogorâse peste toată casa, înfricoșându‑i pe servitori și rărindu‑i pe musafiri. Însă Vaelin nu avea decât zece ani și vedea moartea ca toți copiii: ducea lipsa mamei lui, dar dispariția ei era un mister, taina supremă a lumii adulților și, deși plângea, nu știa motivul și continua să fure prăjituri din bucătărie și să se joace cu spadele din lemn în curte.

2 4 A N T H O N Y R Y A N

Au galopat câteva minute înainte ca tata să tragă de hățuri, deși pentru Vaelin a fost foarte puțin, el ar fi dorit să galopeze veșnic. S‑au oprit înaintea unei porți mari din fier. Zăbrelele ei erau înalte, mai înalte decât trei oameni suiți unul pe umerii altuia, și se terminau prin vârfuri ascuțite. În punctul cel mai de sus al arcului porții, un războinic din fier ațintea cu spada ținută dinaintea piep‑tului un craniu descărnat. De ambele părți, zidurile erau aproape la fel de înalte ca poarta. În stânga, un clopot din bronz atârna de o traversă din lemn.

Tatăl lui Vaelin a descălecat, apoi l‑a ridicat din șa.— Ce este locul acesta, milord? a întrebat băiatul.Propriul glas i s‑a părut sonor ca un strigăt, deși vorbise în

șoaptă. Liniștea și ceața îl tulburau și nu‑i plăceau nici poarta, nici personajul de deasupra ei. Cu siguranța copiilor, știa că găvanele goale erau o minciună, un șiretlic. Îi privea pe ei, cum așteptau.

Tata nu i‑a răspuns, ci s‑a apropiat de clopot și, scoțându‑și pumnalul de la brâu, l‑a lovit cu mânerul. Sunetul a părut ca o fără‑delege în tăcere. Vaelin și‑a acoperit urechile cu palmele, până s‑a stins. Când a ridicat ochii, tatăl venise lângă el.

— Vaelin, a vorbit el cu glasul lui răgușit de războinic, mai ții minte deviza pe care ți‑am spus‑o? Crezul familiei noastre?

— Da, milord.— Spune‑o.— „Puterea noastră este loialitatea.“— Da. Puterea noastră este loialitatea. N‑o uita. Nu uita că

ești fiul meu și că eu vreau să stai aici. În locul acesta vei învăţa multe lucruri și vei deveni un Frate al celui de‑al Șaselea Ordin. Vei rămâne însă mereu fiul meu și‑mi vei cinsti dorințele.

Înapoia porții s‑a auzit un scrâșnet de pietriș și Vaelin a tresă‑rit, zărind o siluetă înaltă, înveșmântată în mantie, care stătea îna‑poia zăbrelelor. Îi așteptase. Chipul îi era ascuns de ceață, dar Vaelin s‑a foit neliniștit, știind că era cercetat, evaluat. A ridicat ochii spre tatăl lui și a văzut un bărbat voinic, cu trăsături puternice, barbă care începuse să fie înspicată cu fire sure și cute adânci ce‑i brăzdau

C Â N T E C U L S Â N G E L U I 2 5

obrajii și fruntea. Pe chipul lui exista ceva nou, o expresie pe care Vaelin n‑o mai zărise până atunci și căreia nu‑i putea atribui un nume. În anii care aveau să urmeze, avea s‑o vadă pe fețele a o mie de oameni și s‑o știe ca pe un prieten vechi: teama. L‑a surprins că ochii tatei erau neobișnuit de negri, mult mai întunecați decât fuseseră ai mamei. Așa avea să și‑l reamintească toată viața. Pentru alții, era Lordul Bătăliilor, Prima Spadă a Tărâmului, eroul de la Beltrian, salvatorul regelui și tatăl unui fiu faimos. Pentru Vaelin, avea să fie de‑a pururi un bărbat temător care‑și abandona fiul la poarta Casei celui de‑al Șaselea Ordin.

A simțit mâna mare a tatei apăsându‑l pe spate.— Du‑te acum, Vaelin. Du‑te la el. Nu‑ți va face niciun rău.Mincinosule! a gândit băiatul furios și tălpile lui au lăsat urme

pe pământ, când a fost împins către poartă. Chipul siluetei în man‑tie a devenit tot mai limpede pe măsură ce s‑a apropiat, prelung și îngust, cu buze subțiri și ochi de un albastru‑deschis. Vaelin s‑a trezit privindu‑i fix. Bărbatul cu față prelungă l‑a privit la rândul lui, ignorându‑l pe tată.

— Cum te numești, băiete?Vocea era înceată, un suspin în ceață.Vaelin n‑a știut niciodată de ce nu i‑a tremurat propriul glas.— Vaelin, milord. Vaelin Al Sorna.Buzele subțiri au format un zâmbet.— Eu nu sunt un lord, băiete. Eu sunt Gainyl Arlyn, Aspect al

celui de‑al Șaselea Ordin.Vaelin și‑a amintit lecțiile de etichetă ale mamei sale.— Îmi cer iertare.În spatele lui s‑a auzit un nechezat. Vaelin s‑a răsucit și și‑a

văzut tatăl îndepărtându‑se călare, armăsarul înghițit iute de pâcle, copitele tropăind pe pământul moale, topindu‑se în tăcere.

— El nu se va mai întoarce, Vaelin, a spus Aspectul cu chip prelung și zâmbetul îi dispăruse de pe față. Știi de ce te‑a adus aici?

— Ca să învăţ multe lucruri și să devin un Frate al celui de‑al Șaselea Ordin.